Sunteți pe pagina 1din 87

UNIVERSITATEA N.

TITULESCU

Facultatea de drept

Prof. univ. dr. Liviu STĂNCIULESCU

DREPT CIVIL

Contracte şi succesiuni
I + II

s u p o r t de c u r s

Bucureşti

2 0 10
CUPRINS

I. DREPT CIVIL - CONTRACTE

Unitatea de învǎţare nr. 1


Contracte translative de proprietate
§1. Noţiune şi reglementarea vânzării
§2. Caracterele vânzării
§3. Condiţii de validitate ale vânzării
§4. Efectele vânzării
§5. Particularităţi ale donaţiei
§6. Cauze legale de revocarea donaţiei
§7. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 2


Contractul de locaţiune şi varietăţile sale
§1. Noţiune, condiţii de validitate şi caractere
§2. Efectele locaţiunii
§3. Încetarea locaţiunii
§4. Contractul de închiriere a locuinţei
§5. Contractul de arendare
§6. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 3


Contractul de societate civilă
§1. Noţiune
§2. Caractere juridice
§3. Obligaţiile asociaţilor
§4. Drepturile asociaţilor
§5. Durata şi încetarea societăţii civile
§6. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 4


Contractul de mandat
§1. Noţiune
§2. Caractere juridice
§3. Obligaţiile mandatarului

2
§4. Obligaţiile mandantului
§5. Încetarea mandatului
§6. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 5


Contracte reale
§ 1. Comodatul. Definire şi caractere juridice
§. 2 Obiectul şi efectele comodatului
§. 3. Împrumutul de consumaţie gratuit
§. 4. Împrumutul cu dobândă
§. 5. Particularităţi ale depozitului
§. 6. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 6


Contractul de antrepriză
§1. Noţiune
§2. Caractere juridice
§3. Obligaţiile antreprenorului
§4. Obligaţiile clientului
§5. Încetarea antreprizei
§6. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 7


Contractul de tranzacţie
§1. Noţiune
§2. Caractere juridice
§3. Condiţii de validitate
§4. Efectele tranzacţiei
§5. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 8


Contracte aleatorii
§1. Asigurarea. Noţiune, caractere şi reglementare
§2. Încheierea contractului de asigurare
§3. Clasificarea asigurărilor
§4. Contractul de rentă viageră
§5. Contractul de întreţinere
§6. Bibliografie specifică

II. DREPT CIVIL - SUCCESIUNI

3
Unitatea de învǎţare nr. 1
Reguli generale privind moştenirea
§1. Consideraţii generale
§2. Felurile moştenirii
§3. Deschiderea mopştenirii
§4. Condiţiile generale ale moştenirii
§5. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 2


Moştenirea legală
§1. Principii generale
§2. Nedemnitatea succesorală
§3. Reprezentarea succesorală
§4. Clasele de moştenitori legali
§5. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 3


Moştenirea testamentară
§1. Testamentul
§2. Feluri de testamente
§3. Principale dispoziţii testementare
§4. Rezerva sucesorală
§5. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 4


Transmisiunea moştenirii
§1. Dreptul de opţiune succesorală
§2. Transmisiunea patrimoniului succesoral
§3. Dobândirea posesiei moştenirii
§4. Petiţia de ereditate
§5. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 5


Indiviziunea şi împărţeala moştenirii
§1. Indiviziunea succesorală
§2. Împărţeala (partajul) moştenirii
§3. Formele împărţelii
§4. Împărţela de ascendent
§5. Bibliografie specifică

III. Teste grilă

4
IV. Bibliografie

Obiectivele cursului şi criteriile de


evaluare a cunoştinţelor

A. Obiectivele cursului
Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se
adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă –
având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului
civil. Contracte şi succesiuni. I şi II.
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele
fundamentale ale dreptului civil – partea specială, astfel încât
studenţi să-şi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului civil şi
conexiunile existente între ele;
2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru
interpretarea şi aplicarea corecte a legii civile;
3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept civil –
Partea specială, necesare înţelegerii instituţiilor de bază şi formării
unor buni specialişti în domeniu;
4. Abordarea instituţiilor dreptului penal în strânsă legătură
cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor
organe judiciare.
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia
sunt:
 Cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului
normelor civile generale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la
aplicarea acestora;
 Înţelegerea instituţiilor dreptului civil – partea specială;
 Însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect;
 Înţelegerea corelaţiilor existente între instituţiile specifice
părţii speciale şi cele ale părţi generale ale Dreptului civil;
 Explicarea instituţiilor specifice contractelor speciale;
 Explicarea şi interpretarea instituţiilor dreptului succesoral;
 Explicarea corelaţiilor dintre instituţiile specifice contractelor
civile şi celelalte contracte de drept privat;

5
 Explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute
în practică;
 Interpretarea corectă a normelor civile;
 Formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului civil;
 Dezvoltarea abilităţilor de gândire juridico-civilă;
 Incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor de
drept privat;
 Obişnuinţa de a interpreta corect normele civile şi aplicarea
sistematică a acestora.
Suportul de curs este structurat în două părţi: Drept civil.
Contracte I şi Drept civil. Succesiuni II. Cele două părţi cuprind mai
multe teme ordonate, de regulă, în conformitate cu succesiunea
existentă în Codul civil.
Însuşirea temeinică Dreptului civil – partea specială
presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort
consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual
pe baza bibliografiei minime obligatorii, recomandate în prezenta
lucrare.
Prezentul suport de curs are rol orientativ, fapt pentru care,
atingerea nivelului necesar promovării examenelor la disciplina drept
civil, potrivit conţinutului programei analitice, se va face prin
studierea bibliografiei specifice fiecărei unităţi de învăţare.

B. Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează
astfel:
Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru.
Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea
notei finale va avea loc în felul următor:
1. Răspunsurile la examen 80%;
2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale
(referate, participări la dezbateri etc.) 20%;
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai
mari sau egale cu 5, în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin
30% nota de la examenul propriu-zis.

C. Grila de Evaluare
Grila de evaluare pentru examen cuprinde:
a). La Drept civil – contracte: două subiecte teoretice;
b). La Drept civil - succesiuni: două subiecte (unul teoretic,
care trebuie tratate analitic şi o speţă cu rol majoritar în evaluare).

6
Drept civil. Contracte. I.

Unitatea de învǎţare nr. 1


Contracte translative de proprietate
& 1. Noţiunea şi reglemenarea vânzării
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care vânzătorul
strămută dreptul de proprietate (sau un alt drept) asupra unui bun al
său cumpărătorului, care se obligă în schimb, să plătească un preţ
plătit în bani.
Prin natura sa contractul de vânzare-cumpărare transferă
dreptul de proprietate (art. 1294 C. civ.), dar se pot trasmfera şi alte
drepturi.
Pentru a forma obiectul strămutării de către vânzător, dreptul
trebuie să fie transmisibil, adică să nu fie indisolubil legat de o
anumită persoană; deci, nu se pot transmite prin vânzare: drepturile
personale nepatrimoniale, cele patrimoniale cu caracter strict
personal şi nici cele constituite prin voinţa părţilor sau a legii, cu
caracter intuitu personae. De exemplu, nu pot forma obiectul
contractului de vânzare-cumpărare: dreptul de abitaţie al soţului
supravieţuitor, dreptul de întreţinere, dreptul de pensie etc.
§ 2. Caracterele vânzării
a). Vânzarea este un contract consensual. Potrivit art. 1295 C.
civ. „Vinderea este perfectă între părţi … îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi
preţul nu se va fi numărat”(s.n).
Rezultă că, ad validitatem vânzarea se încheie prin simplu
acord de voinţă al părţilor (solo consensu) şi fără remiterea lucrului
vândut ori a preţului.
Vânzarea este numai în principiu, consensuală.
Prin excepţie de la acest principiu, în cazurile special
prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn.
Sancţiunea pentru nerespectarea condiţiei de formă cerută ad
validitatem este nulitatea absolută a actului încheiat cu încălcarea
normei imperative a legii.

7
b). Vânzarea este un contract bilateral (sinalagmatic), pentru
că dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante,
vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să
plătească preţul; prestaţia uneia dintre părţi fiind cauza obligaţiei
asumate de cealaltă parte.
c). Vânzarea este un contract cu titlu oneros, pentru că fiecare
parte urmăreşte un interes patrimonial, respectiv primirea unui
echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă; „îndeplinirea
obligaţiei vânzătorului este echivalentul celeilalte obligaţii şi
viceversa: do ut des”.
d). Vânzarea este un contract comutativ, întrucât existenţa şi
întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute din momentul
încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi nesigur
de a se produce (alea).
Spre deosebire de contractele aleatorii (de exemplu,
contractul de asigurare, renta viageră etc.), în contractele comutative
nu există şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante,
prestaţiile acestora fiind considerate echivalente
e). Vânzarea este un contract translativ de proprietate. În
măsura în care vânzarea-cumpărarea strămută dreptul de
proprietate (nu un alt drept) şi după încheierea valabilă a contractului
se produce şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător.
Art. 971 C. civ. consfinţeşte principiul res perit domino potrivit
căruia proprietarul (cumpărătorul, dacă transmiterea proprietăţii s-a
făcut imediat încheierii contractului) va suporta paguba pricinuită de
pieirea fortuită a bunului.
& 3. Condiţii de validitate ale vânzării
Potrivit art. 948 C. civ. „condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii” sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil al părţilor, obiectul determinat, posibil, licit şi o cauză morală
şi licită.
1). Potrivit art. 949 C. civ., în principiu, toate persoanele se
bucură de capacitatea de a contracta (în general), regula fiind deci,
capacitatea iar excepţia incapacitatea. Dispoziţia este reluată în
acelaşi sens în art. 1306 C. civ. privind capacitatea în materia
contractului de vânzare-cumpărare.
Sunt incapabili de a contracta în general, minorii şi interzişii
judecătoreşte (art. 950 C. civ.).

8
a). Conform art. 1307 C. civ. vânzarea între soţi este interzisă.
Incapacitatea este dictată de următoarele considerente: pentru
protejarea intereselor moştenitorilor rezervatari şi pentru protejarea
intereselor creditorilor.
b). Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela
lor atât timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi
primite (art. 809 C. civ. şi art. 1308 pct. 1 C. civ.).
c). Mandatarii, atât cei convenţionali cât şi cei legali,
împuterniciţi de a vinde un lucru, nu pot să-l cumpere întrucât, de
regulă, nu se poate admite ca o persoană să cumuleze şi rolul de
vânzător şi pe cel de cumpărător (art. 1308 pct. 2 C. civ.).
d). Administratorii bunurilor ce aparţin statului, comunelor,
oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în
administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.).
e). Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art.
1308 pct. 4 C. civ.).
f). Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari de
drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărui
circumscripţie îşi execută funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.).
Această interdicţie este întemeiată pe un motiv de ordine
publică şi, în consecinţă, sancţiunea este nulitatea absolută a actului
şi suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor-interese.
i). Un alt caz de incapacitate specială temporară la vânzare
este cel prevăzut de art. 44 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prin care
se instituie o interdicţie în consideraţia chiriaşului dobânditor al
locuinţei, de a înstrăina imobilul timp de 10 ani.
2). Vânzarea se încheie prin acordul de voinţă dintre părţi.
Existenţa consimţământului este în principiu, indispensabilă pentru
perfectarea vânzării.
Promisiunea unilaterală de vânzare intervine în cazul în care o
persoană, prevăzând un interes pentru ea de a dobândi proprietatea
unui bun, primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun,
rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta, ulterior, de obicei
înăuntrul unui termen, consimţământul de a-l cumpăra.
O promisiune de vânzare constituie un contract distinct
(nenumit), ce nu este o vânzare şi deci nu poate produce nici
efectele acesteia (cum ar fi de exemplu, transmiterea dreptului de
proprietate).
Având în vedere că, promitentul are o obligaţie de a face, în
cazul în care el va refuza vânzarea, contractul nu se va încheia, iar

9
beneficiarul va avea dreptul la daune-interese, potrivit art. 1075 C.
civ.
Rezultă că promisiunea numai de vânzare (sau numai de
cumpărare) este un contract unilateral, deoarece creează obligaţii
numai pentru una dintre părţi, respectiv pentru promitent.
3). Potrivit art. 962 C. civ. „Obiectul convenţiilor este acela la
care părţile sau numai una din părţi se obligă”.
Se poate spune că obiectul contractului de vânzare-
cumpărare este dublu. Astfel, obligaţia vânzătorului are ca obiect
lucrul, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul. Putem spune
astfel că, în cele ce urmează, ne vom referi la obiectul derivat
(material) al prestaţiilor părţilor.
Pentru ca vânzarea să fie valabilă lucrul vândut trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: lucrul să fie în comerţ, să fie
determinat sau determinabil, să existe în momentul încheierii
contractului sau să poată exista în viitor, iar vânzătorul trebuie să fie
proprietarul lucrului.
Dacă vânzătorul nu ar fi proprietar, nu ar putea nici să
transmită dreptul care face obiectul contractului (nemo dat quod non
habet). Problema prezintă importanţă teoretică şi practică mai ales în
cazul în care vânzătorul înstrăinează un imobil care aparţine altuia.
Aceasta este cunoscută sub numele de vânzarea lucrului altuia.
Preţul este suma de bani care reprezintă echivalentul datorat
de una dintre părţi (cumpărătorul) în schimbul lucrului transmis de
cealaltă parte (vânzătorul).
În lipsa unui preţ, vânzarea este lovită de nulitate absolută,
deoarece obligaţia cumpărătorului nu are obiect, iar obligaţia
vânzătorului este lipsită de cauză.
Ca element esenţial de validitate a vânzării, preţul trebuie să
întrunească următoarele condiţii: să fie stabilit în bani, să fie
determinat sau determinabil şi să fie sincer şi serios.
4). Cauza reprezintă un element constitutiv în structura actului
juridic şi o condiţie de validitate a acestuia.
Din dispoziţiile art. 966-968 C. civ. rezultă trei condiţii ce
trebuie îndeplinite de cauza contractului de vânzare-cumpărare: să
existe, să fie licită şi reală.
5). Potrivit prevederilor art. 948 C. civ., forma nu este o
condiţie de valabilitate a contractului prevăzută expres de lege.
Ad validitatem, pentru vânzare-cumpărare nu se cere o
anumită formă, contractul fiind, în principiu, consensual.

10
Prin excepţie de la principiu legea, în anumite cazuri, impune
expres o formă solemnă pentru validitatea unor vânzări. De exemplu,
potrivit art. 2 din Legea nr. 54/1998 terenurile, indiferent că sunt
situate în intravilan sau în extravilanul localităţilor şi indiferent de în-
tinderea suprafeţei, pot fi înstrăinate prin acte juridice inter vivos
numai dacă actul juridic a fost încheiat în formă autentică, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
& 4. Efectele vânzării
Efectele contractului de vânzare-cumpărare se împart în:
efecte legale (produse prin încheierea valabilă a contractului) şi de
efecte personale (obligaţii asumate de părţi).
Putem spune astfel, că vânzarea-cumpărarea are un efect
dublu: transferul dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător (efect legal), şi crearea de obligaţii în sarcina părţilor
(efecte personale).
Transmiterea dreptului de proprietate, ca principal efect al
vânzării (indiferent dacă aceasta se face la momentul încheierii
contractului sau ulterior acestui moment, prin voinţa părţilor ori a
legii) are rol determinant asupra obligaţiilor vânzătorului, cât şi ale
cumpărătorului.
1). Obligaţiile vânzătorului. Vânzătorul are două obligaţii
principale legale: să predea bunul vândut şi să-l garanteze pe
cumpărător contra evicţiunii şi contra viciilor (art. 1313 C. civ.).
În afara obligaţiilor principale, vânzătorul are şi unele obligaţii
accesorii precum: conservarea lucrului până la predare (art. 1074 C.
civ.), suportarea cheltuielilor de radiere a inscripţiilor ipotecare sau alte
garanţii reale (purga) etc..
Potrivit art. 1314 C. civ. „predarea este strămutarea bunului
vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului”. “Strămutarea
bunului vândut” nu are semnificaţia transferului de proprietate, ci
numai a detenţiei.
Potrivit art. 1315 C. civ. bunurile imobile se predau prin
„remiterea cheilor, dacă e vorba de o clădire sau prin remiterea
titlului de proprietate” (s.n.).
În caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei de
predare (datorată culpei vânzătorului) cumpărătorul poate:
- invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti
contractus); sau
- să ceară rezoluţiunea vânzării cu daune-interese;

11
- să ceară executarea în natură a contractului (punerea în
posesie conform art. 1320 C. civ.), iar dacă executarea în natură nu
este posibilă, daune-interese (art. 1075 C. civ.).
Potrivit art. 1337 C. civ. „vânzătorul este de drept obligat, după
natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de
evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la
care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la
facerea contractului”.
Din articolul de mai sus, rezultă că evicţiunea constă: fie în
pierderea proprietăţii lucrului (în total sau în parte), fie în tulburarea
cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar.
Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător
de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de
sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337
C. civ.).
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului nu numai
posesia paşnică a lucrului vândut, dar şi folosinţa utilă a acestuia.
Deci, vânzătorul va răspunde în cazul în care lucrul vândut are
defecte care îl fac impropriu destinaţiei sale, potrivit scopului pentru
care a fost cumpărat.
Pentru ca vânzătorul să răspundă pentru vicii trebuie să fie
îndeplinite trei condiţii.
a). Viciul trebuie să fie ascuns (art. 1352 C. civ.). Vânzătorul
nu răspunde de „viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut
singur să se convingă” (art. 1353 C. civ.).
b). Viciile să fi existat în momentul vânzării. În doctrină şi în
practică s-a admis că viciul trebuie să existe în momentul vânzării,
deoarece viciile intervenite ulterior vor fi suportate de cumpărător (în
calitate de proprietar).
c). Viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie impropriu
întrebuinţării la care este destinat după natura sa sau să micşoreze
într-atât valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul în cunoştinţă
de cauză nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat la un preţ mai mic.
În cazul vânzării unui lucru afectat de vicii ascunse, art. 1355
C. civ. conferă cumpărătorului două posibilităţi :
a) de a restitui lucrul şi de a primi preţul înapoi;
b) de a opri lucrul şi de a cere înapoierea unei părţi din preţ.
2). Obligaţiile cumpărătorului. Cumpărătorul are două obligaţii
principale: de a plăti preţul şi de a lua în primire lucrul vândut.

12
În afara obligaţiilor de mai sus, cumpărătorul mai are obligaţia
de a suporta cheltuielile vânzării (dacă nu s-a prevăzut altfel în
contract).
Potrivit art. 1361 C. civ. „principala obligaţie a cumpărătorului
este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract” (s.n.).
Dacă părţile contractuale nu au stipulat nimic în legătură cu
data şi locul acesteia plata se va executa la locul şi în momentul în
care se face predarea bunului (art. 1362 C. civ).
Prevederea de mai sus este derogatorie de la regula generală,
după care în materie de obligaţii plata se face la domiciliul debitorului
(art.1104 C. civ.).
În cazul în care cumpărătorul nu-şi execută principala sa
obligaţie de plată a preţului, vânzătorul are la dispoziţie următoarele
mijloace juridice.
a). Poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non
adimpleti contractus), care-i permite să refuze predarea lucrul vândut
(dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu beneficiază de un termen
suspensiv, art. 1322 C. civ.).
b). Poate cere executarea silită a obligaţiei de plată a
cumpărătorului (care este totdeauna posibilă întrucât are ca obiect o
sumă de bani).
c). Poate cere rezoluţiunea (art. 1365 C. civ.), potrivit regulilor
generale, însă cu următoarele precizări.
Deşi nu există dispoziţie expresă, cumpărătorul este obligat să
predea bunul vândut la termenul stipulat în contract.
În lipsă de stipulaţie contrară, pe lângă obligaţiile de mai sus,
cumpărătorul mai trebuie să suporte şi cheltuielile vânzării
(cheltuielile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de
autentificare sau de publicitate imobiliară), conform art. 1305 C. civ.
& 5. Particularităţi ale donaţiei
Potrivit art. 801 C. civ. „Donaţiunea este un act de liberalitate
prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l
primeşte”.
Contractul de donaţie este o liberalitate deoarece prin
încheierea sa patrimoniului donatorului se micşorează cu un bun
(sau un drept).
Donaţia este totodată, o liberalitate inter vivos, deoarece se
încheie şi îşi produce efectele, de regulă, în timpul vieţii donatorului
(spre deosebire de testament care este tot o liberalitate, însă mortis
causa).

13
După forma de realizare a voinţei animus donandi, donaţiile
pot fi: directe (realizate cu respectarea formei autentice), indirecte
(înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donaţia; de exemplu,
renunţarea la un drept, remiterea de datorie, stipulaţia pentru altul)
sau simulate [deghizate sau „disimulate sub aparenţa unui act cu
titlul oneros” (s.n.)].
a). Donaţia este un contract unilateral. Deşi actul juridic se
încheie prin acordul celor două părţi, numai una dintre acestea are
obligaţii contractuale (donatorul).
În principiu, donatarul nu-şi asumă obligaţii faţă de donator. Se
acceptă unanim însă că donatarul trebuie să aibă o obligaţie de
recunoştinţă (faţă de donator).
b). Donaţia este un contract gratuit. Astfel, donatorul transmite
unul sau mai multe drepturi donatarului, fără ca acesta (din urmă) să
se oblige la plata vreunui echivalent.
c). Donaţia este un contract solemn, deoarece este supusă
formei speciale, impusă ca o condiţie ad validitatem de art. 813 C.
civ. potrivit căruia „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”.
d). Donaţia este un contract translativ de proprietate. Astfel, o
dată cu încheierea contractului operează de regulă, şi transferul
dreptului de proprietate de la donator la donatar.
Pentru a fi valabil încheiată donaţia, ca orice contract, trebuie
să îndeplinească condiţiile de fond ale contractului prevăzute de art.
948 C. civ. (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).
Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar neavând
capacitate de exerciţiu le pot accepta numai prin reprezentanţii lor
legali sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Astfel, potrivit art. 815
alin. (1) C. civ., „donaţiile făcute unui minor sau interzis, se acceptă
de tutore sau de părinte”.
Încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 815 C. civ. atrage
nulitatea relativă a donaţiei.
2). În principiu, consimţământul, ca element de validitate a
contractului trebuie să nu fie „dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau
surprins prin dol” (art. 953 C. civ.). În materie de liberalităţi vicierea
consimţământului se face de regulă, prin dol, manifestat sub forma
captaţiei sau sugestiei.
Contractul al cărui consimţământul este viciat se sancţionează
cu nulitatea relativă.
3). Pot forma obiectul donaţiei bunurile mobile şi imobile care
deopotrivă, trebuie să îndeplinească (potrivit dreptului comun) o
serie de condiţii precum: să fie în circuitul civil, să fie determinate

14
sau determinabile, posibile, licite şi să existe sau să poată exista în
viitor.
Excepţie de la condiţiile arătate mai sus fac: darurile manuale,
care nu pot avea ca obiect bunuri viitoare, întrucât nu sunt
susceptibile de tradiţiune.
Când bunul este individual determinat, donatorul trebuie să
aibă calitatea de proprietar. Dacă obiectul donaţiei este lucrul altuia,
donaţia este nulă absolut.
4). Scopul pentru care donatorul transferă, cu titlul gratuit,
proprietatea sau un alt drept patrimonial altei persoane trebuie să fie
real, licit şi moral. În caz contrar, donaţia nu poate fi valabil încheiată
(pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ.).
Donaţia care are o cauză (scop) ce contravine legii sau
bunelor moravuri ori ordinii publice este nulă absolut.
Cauza donaţiei cuprinde două elemente: intenţia de a gratifica
şi motivul determinant.
Intenţia de a gratifica constă în transmiterea dreptului de
proprietate asupra unui bun sau altui drept real ori de creanţă, cu titlu
gratuit.
5). Potrivit art. 813 C. civ. „Toate donaţiile se fac prin act
autentic”; rezultă că donaţia este un contract solemn (înscrisul
autentic fiind cerut ca element esenţial de valabilitate a contractului
şi nu ca mijloc de probă).
Solemnitatea donaţiei nu însemnă însă, numai o simplă formă
de prezentare a voinţei liberale (animus donandi). Ea are o
semnificaţie mai profundă, ţinând de natura extrinsecă a acestui
contract.
6). Potrivit art. 969 C. civ. “Convenţiile legal făcute au putere
de lege între părţile contractante”. Cu alte cuvinte orice contract
valabil încheiat este şi irevocabil (neputând fi desfăcut sau desfiinţat
prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi).
Irevocabilitatea donaţiei nu este însă, numai una generală,
comună tuturor contractelor, ci şi o irevocabilitate, proprie, specială
acestui contract, derivată din calitatea sa, distinctă de celelalte
contracte, de liberalitate.
Principalul efect (legal) al contractului de donaţie este
transmiterea dreptului de proprietate de la donator la donatar
(consecinţă a caracterului translativ de proprietate al donaţiei).
1). Principala obligaţie (personală) a donatorului este predea
bunului donat donatarului.

15
Predarea bunului are semnificaţia transmiterii materiale a
lucrului şi se poate face ulterior încheierii contractului, potrivit
clauzelor contractuale.
Având în vedere caracterul gratuit al contractului, în principiu,
donatorul nu are şi obligaţia de a-l garanta pe donatar pentru
evicţiune sau pentru viciile ascunse [art. 828 alin. (1) C. civ.].
2). Atunci când donaţia este pur gratuită (neafectată de vreo
sarcină), donatarul nu are nici o obligaţie faţă de donator (contractul
fiind unilateral).
În cazul de mai sus, donatarul are, cel mult o obligaţie
imperfectă, de recunoştinţă (morală) care, dacă este încălcată poate
duce implicit, în anumite condiţii, la revocarea donaţiei pentru
ingratitudine (art. 831 C. civ.).
& 6. Cauze legale de revocare a donaţiilor
Codul civil (art. 829) prevede trei cazuri în care donaţia “se
revocă” (pentru neexecutarea sarcinii, pentru ingratitudine, şi pentru
naşterea unui copil), cunoscute în doctrină drept “cauze legale de
revocare a donaţiilor”.
1). Dacă donaţia este sub modo (cu sarcini), donatarul are
obligaţia de a executa sarcina, deoarece în caz contrar, donaţia va fi
revocată (rezoluţionată).
Sarcina reprezintă o obligaţie impusă de donator gratificatului,
în limita căreia se diminuează caracterul gratuit al liberalităţii.
Având în vedere că în limita sarcinii, contractul de donaţie are
caracter sinalagmatic, în caz de neexecutare, donatorul poate cere
justiţiei executarea silită a obligaţiei (ce formează obiectul sarcinii),
cu daune-interese sau revocarea donaţiei, potrivit dispoziţiilor art.
1020 şi 1021 C. civ.
2). Faptele care atrag revocarea donaţiei pentru ingratitudine
sunt enumerate limitativ de art. 831 C. civ. (şi, în consecinţă, sunt de
strictă interpretare).
a). Donatarul să fi atentat la viaţa donatorului (art. 831 pct. 1
C. civ.). În această situaţie, nu se cere o condamnare penală (aşa
cum se cere în cazul nedemnităţii prevăzute de art. 655 C. civ.), fiind
suficient să existe intenţia autorului de a ucide (chiar dacă donatorul
nu a fost nici măcar rănit).
Uciderea din culpă sau în legitimă apărare nu este cauză de
revocare (precum nici uciderea donatorului de către donatarul lipsit
de discernământ).

16
b). Donatarul să fi săvârşit delicte, cruzimi sau injurii grave
(art. 831 pct. 2 C. civ.).
Prin delicte se înţeleg orice fapte penale, prin care sunt lezate
bunurile sau persoana donatorului.
Actele de cruzime vizează integritatea corporală şi sănătatea
doctorului (şi trebuie săvârşite de donatar sau din ordinul acestuia,
de către o altă persoană).
Injuriile sunt fapte care ating onoarea, demnitatea sau
reputaţia donatorului. Faptele trebuie să aibă o anumită gravitate
(care se apreciază de instanţa de judecată).
c). Refuzul donatarului de a da alimente donatorului (art. 831
pct. 3 C. civ.). Se are în vedere fapta donatarului care (deşi avea
posibilitatea) a refuzat cererea donatorului (aflat în nevoie) de a-i da
alimente.
De menţionat că, revocarea donaţiei nu operează dacă
donatorul avea obligate alte persoane de ai acorda întreţinere
(inclusiv alimente).
Revocarea legală pentru ingratitudine este de asemenea
judiciară (deci trebuie cerută instanţei de judecată).
3). Orice donaţie făcută de o persoană care nu are copii, va fi
revocată de drept, dacă donatorului după încheierea donaţiei i se
naşte un copil sau un alt descendent, din căsătorie sau din afara
căsătoriei.
§ 7. Bibliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

Unitatea de învǎţare nr. 2


Contractul de locaţiune şi varietăţile sale

17
§ 1. Noţiune, condiţii de validitate şi caractere
Potrivit art. 1411 C. civ., locaţiunea este un contract prin care o
persoană, numita locator, pune la dispoziţia altei persoane, numită
locatar, folosinţa temporară a unui bun, în schimbul unei sume de
bani, numită chirie.
Potrivit art. 1415 C. civ., locaţiunea nu poate fi însă încheiată
pe durată perpetuă (veşnică), locaţiunile ereditare imobiliare, cu-
noscute în vechiul drept sub denumirea de emfiteuze ori embatic
(besman) fiind prohibite de lege.
Ca şi locaţiunea, şi antecontractul de locaţiune, este un act de
administrare.
a). Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie
prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără vreo altă formalitate.
Ad validitatem, contractul se încheie solo consensu.
Dacă contractul a fost constat prin înscris şi acesta a fost
distrus ori pierdut datorită unui caz de forţă majoră, atunci existenţa
acestuia poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
b). Locaţiunea este un contract bilateral (sinalagmatic) întrucât
creează obligaţii pentru ambele părţi contractante.
Locatorul se obligă să asigure folosinţa temporară a lucrului,
iar locatarul se obligă să plătească chiria.
c). Locaţiunea este un contract esenţialmente cu titlu oneros,
în care părţile contractante urmăresc un interes propriu patrimonial.
Caracterul oneros al locaţiunii este elementul principal de
distincţie al acestui contract în raport cu comodatul (împrumutul de
folosinţă) care, prin definiţie este (esenţialmente) cu titlu gratuit.
d). Locaţiunea este un contract comutativ deoarece părţile
cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor încă de la momentul
încheierii contractului (deci contractul nu este aleatoriu).
e). Locaţiunea este un contract cu executare succesivă
deoarece obligaţiile părţilor se execută în timp, printr-o prestaţie
continuă, pe toată durata contractului: locatorul fiind obligat să
Deci elementul de timp este de esenţa contractului.
f). Locaţiunea este un contract translativ de folosinţa
temporară a unui lucru individual-determinat (şi deci, nu transmite
dreptul de proprietate), riscul pieirii fortuite fiind suportat de
proprietar (care poate fi şi o altă persoană decât locatorul).
Întrucât locaţiunea este, în principiu, un act de administrare,
atât locatorul cât şi locatarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia
acte de administrare.

18
Minorul de peste 14 ani ce are capacitate de exerciţiu
restrânsă, va putea fi parte în contractul de locaţiune, însă cu
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului său legal.
Contractul de locaţiune are obiect dublu: lucrul transmis în
folosinţă şi chiria.
a). Lucrul a cărui folosinţă a fost închiriată poate fi un mobil
sau imobil, corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de
proprietate industrială).
Lucrul închiriat nu trebuie să se distrugă sau se consume prin
folosinţă (conform destinaţiei după natura obiectului sau cea stabilită
de părţi, prin acordul lor).
Potrivit art. 965 C. civ. şi lucrurile viitoare pot forma obiectul
unei locaţiuni, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă,
deoarece pactele asupra unei succesiuni viitoare sunt prohibite de
lege.
b). Chiria este preţul plătit de locatar pentru folosinţa lucrului
închiriat. Modalitatea de plată a chiriei se stabileşte prin acordul
părţilor, de regulă în bani, dar (spre deosebire de contractul de
vânzare-cumpărare) preţul locaţiunii poate fi plătit şi în alte servicii.
Chiria trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă
(putând fi lăsată, fie la aprecierea unui terţ ales de părţi, fie la
influenţa unui factor obiectiv; de exemplu, cursul valutar).
Chiria trebuie sa fie sinceră şi serioasă.
Lipsa preţului atrage nulitatea contractului ca locaţiune.
& 2. Efectele contractului de locaţiune
1). În temeiul contractului principala obligaţie a locatorului este
de a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata locaţiunii,
obligaţie de a face cu caracter succesiv.
Pentru asigurarea executării obligaţiei principale de folosinţă a
lucrului, locatorul are trei obligaţii subsecvente: a) obligaţia de
predare a lucrului; b) obligaţia efectuării reparaţiilor capitale şi c)
obligaţia de garanţie.
Predarea lucrului închiriat se face pe cheltuiala locatorului.
Dacă locatorul refuză predarea (având în vedere că obligaţia
de a face nu este alternativă), locatarul poate cere instanţei:
a) predarea silită a lucrului;
b) rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, cu daune-
interese;
c) poate invoca excepţia de neexecutare (refuzând plata
chiriei, dacă trebuia achitată anticipat).

19
Dacă lucrul se degradează din uzul normal al acestuia sau
datorită cazului fortuit, inclusiv prin viciile de construcţie,
necorespunzând unei folosinţe normale potrivit destinaţiei, locatorul
trebuie sa efectueze reparaţiile necesare repunerii lucrului în starea
corespunzătoare.
Locatorul trebuie să efectueze numai reparaţiile importante
(capitale) şi necesare menţinerii unei folosinţe normale a lucrului, alte
reparaţii, mai puţin importante, numite „reparaţii locative” fiind în
sarcina locatarului [art. 1421 alin. (2) C. civ.].
În cazul în care locatorul nu-şi execută obligaţia de efectuare a
reparaţiilor capitale, locatarul poate cere instanţei, sub sancţiunea
plăţii de daune cominatorii:
a) obligarea locatorului la executarea acesteia;
b) autorizarea de a le efectua, în contul locatorului, cheltuielile
fiind scăzute din chirie;
c) rezilierea contractului.
2). Potrivit art. 1429 C. civ. locatarul „trebuie să întrebuinţeze
lucrul închiriat ca un bun proprietar şi numai la destinaţia
determinată prin contact” (s.n.).
Având în vedere prevederile de mai sus, locatarul nu va putea
schimba destinaţia lucrului închiriat, decât cu acordul locatorului.
Locatarul are obligaţia de a folosi lucrul ca un bun proprietar,
ceea ce implică întreţinerea lui pe toată durata locaţiunii, pentru
menţinerea stării în care i-a fost predat de locator.
El poate efectua reparaţiile mai mici, numite locative (spre
deosebire de reparaţiile importante şi degradările provenind din uzul
normal al lucrului care sunt în sarcina locatorului).
Dacă locatorul nu efectuează reparaţiile locative, locatorul
poate cere daune-interese, dar numai la încetarea locaţiunii „căci
inconvenientele lipsei de întreţinere (de exemplu, zugrăveli) sunt
suportate de locatar”.
Locatarul este obligat să plătească chiria convenită la
termenele stabilite în contract (art. 1429 C. civ.).
Dacă locatarul refuză să plătească chiria, locatorul poate cere:
executarea silită, rezilierea contactului sau poate invoca excepţia de
neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), dacă chiria urma să
fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat.
Potrivit art. 1431 C. civ., la încetarea contractului, locatarul
trebuie să restituie lucrul închiriat, în starea în care l-a primit (mai
puţin uzura normală), împreună cu accesoriile sale, conform
inventarului.

20
Dacă lucrul a fost restituit fără inventar se prezumă că
locatarul a primit lucrul în bună stare.
Dacă locatarul a făcut îmbunătăţiri lucrului închiriat pe timpul
locaţiunii, cu acordul proprietarului, el are dreptul la o despăgubire în
raport cu valoarea adăugată.
Dacă locatarul refuză să restituie lucrul, locatorul are la
dispoziţie două acţiuni: o acţiune personală sau o acţiune în
revendicare.
Obligaţia de a întreţine şi a restitui lucrul în starea primită, face
răspunzător pe locatarul unei clădiri şi de pagubele pricinuite prin
incendiu.
Răspunderea locatarului pentru incendiu produs clădirilor, nu
va fi angajată dacă acesta dovedeşte că:
- incendiul a provenit din caz fortuit sau din forţa majoră;
- incendiul a fost cauzat de un defect de construcţie;
- incendiul s-a produs prin comunicarea focului de la o casă
vecină (art. 1435 C. civ.).
Potrivit art. 1433 C. civ. locatarul este obligat de a aduce la
cunoştinţa locatorului, în timp util, orice uzurpare încercată de un terţ
asupra lucrului, pentru a apăra lucrul închiriat.
În caz de nerespectare a obligaţie prevăzute de art. 1433 C.
civ. locatarul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat
locatorului din cauza uzurpării.
& 3. Încetarea contractului de locaţiune
Locaţiunea încetează, cel mai firesc, o dată cu producerea
efectelor sale, la expirarea termenului contractului.
Cauzele comune de încetare ale contractelor prezintă, în cazul
locaţiunii, unele particularităţi (de exemplu, denunţarea unilaterală şi
expirarea termenului).
- Ca excepţie, de la regula încetării oricărui contract numai prin
acordul de voinţă al părţilor care l-au perfectat (mutuus conssensus,
mutuus dissensus), atunci când durata locaţiunii nu a fost deter-
minată prin contract, locaţiunea poate înceta şi prin manifestarea de
voinţă a unei singure (şi oricare) părţi.
- Potrivit art. 1436 alin. (1) C. civ. „Locaţiunea făcută pe timp
determinat încetează de la sine cu trecerea timpului” şi fără prealabilă
înştiinţare. Termenul contractului poate fi stipulat de părţi în contract
sau în anumite condiţii, poate fi prezumat de lege (art. 1450 şi art.
1451 C. civ.).

21
- Potrivit art. 1453 C. civ., în caz de reziliere a contractului
pentru neexecutarea obligaţiilor uneia dintre părţi, locaţiunea
încetează.
- Potrivit art. 1423 şi art. 1439 C. civ., pierderea totală sau
paţială a lucrului duce la încetarea locaţiunii.
- Atunci când se pierde titlul locatorului cu efect retroactiv (de
exemplu în car de revocare sau nulitate) contractul de locaţiune se
desface.
& 4. Contractul de închirierea locuinţei
Închirierea locuinţei este contractul prin care o persoană,
numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită chi-
riaş (sau locatar), folosinţa temporară a unei locuinţe, în schimbul
unei sume de bani determinate, numită chirie.
Contractul de închiriere a locuinţei se deosebeşte de
contractul de locaţiune (de drept comun) prin obiectul său specific, şi
anume suprafaţa locativă (locuinţa) transmisă în folosinţă cu plată.
Contractul de închiriere a locuinţei nu este un contract distinct
(independent), ci o varietate a contractului de locaţiune.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 114/1996 republicată, „închirierea
locuinţelor se face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş”.
Locatorul poate fi o persoană fizică, o persoană juridică sau
chiar statul ori o unitate administrativ-teritorială.
De regulă, locatorul este şi proprietarul locuinţei închiriate.
Locatorul poate fi însă şi titularul unui alt drept real sau al unui drept
de creanţă, deoarece închirierea nu este translativă de proprietate.
Chiriaşul (locatarul) este persoana care, ca urmare a încheierii
valabile a contractului de închiriere a locuinţei, dobândeşte dreptul
de folosinţă temporară a acesteia.
Persoana care încheie contractul, chiriaşul, mai este denumit
şi titular al contractului de închiriere (sau beneficiar, potrivit Legii nr.
114/1996).
Potrivit art. 21 din Legea nr. 114/1996, republicată, „închirierea
locuinţelor se face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş,
consemnat prin contract scris” (s. n.).
Prin grija proprietarului, în maximum 15 zile de la data
semnării de către părţi, contractul trebuie înregistrat la organele
fiscale teritoriale.
Forma scrisă şi înregistrarea la organele fiscale teritoriale este
cerută numai ad probationem (lipsa înscrisului neafectând validitatea
contractului, închirierea nefiind un contact solemn).

22
În consecinţă, proba cu martori nu poate fi admisă.
Obiectul contractului este dublu: locuinţa închiriată şi chiria.
Potrivit art. 21, dispoziţiile Legii nr. 114/1996 sunt aplicabile
exclusiv imobilelor cu destinaţie de locuinţă (incluzând curtea şi gră-
dina aferentă).
Potrivit art. 28 din OUG nr. 40/1999, suprafaţa utilă a locuinţei
este formată din suprafaţa locuibilă împreună cu suprafaţa
dependinţelor.
Chiria, ca obiect al prestaţiei chiriaşului, este un element
esenţial al contractului de închiriere (datorită caracterului său
oneros).
Chiria pentru locuinţele proprietate particulară a persoanelor
fizice sau juridice se stabileşte prin negociere între proprietar şi
chiriaş, cu ocazia încheierii contractului de închiriere (art. 32 pct. 1
din OUG nr. 40/1999, modificată).
Durata închirierii. Termenul este de esenţa contractului de
închiriere, întrucât contractul este cu executare succesivă.
Modalităţile prevăzute de OUG nr. 40/1999 prin care părţile
intră în raporturi juridice obligatorii au fost prorogările, reînnoirile şi
încheierile forţate ale contractelor de închiriere.
Efectele contractului de închiriere a locuinţei constau în
următoarele.
1. Obligaţiile proprietarului (locatorului).
Obligaţia principală a proprietarului este de a asigura
locatarului folosinţa locuinţei pe toată durata închirierii, obligaţie
principală, cu caracter succesiv, din care decurg obligaţii secundare
(pentru a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat).
a). Obligaţia de predare a lucrului. Potrivit art. 28 lit. a) din
Legea nr. 114/1996, republicată, proprietarul este obligat să predea
chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă.
b). Obligaţia efectuării reparaţiilor necesare. Potrivit art. 1420
pct. 2 şi art. 1421 alin. (2) C. civ., în general, locatorul trebuie să
asigure starea corespunzătoare a lucrului (potrivit scopului urmărit
de părţi), nu numai la momentul predării, ci pe tot timpul derulării
locaţiunii.
Chiriaşul are un drept de retenţie asupra locuinţei până la
achitarea integrală a despăgubirilor de către proprietar. În cazul
înstrăinării locuinţei, chiriaşul poate pretinde plata despăgubirilor de
la noul proprietar.
2. Obligaţiile chiriaşului.

23
1). Folosirea locuinţei potrivit destinaţiei. Legea locuinţei
nu are dispoziţii exprese care să oblige chiriaşul la folosirea spaţiului
închiriat numai potrivit destinaţiei date prin contract.
b). Obligaţia de întreţinere a locuinţei. În general, chiriaşul tre-
buie să întrebuinţeze locuinţa ca un bun proprietar (art. 1429 C. civ.)
La încetarea contractului de închiriere, depozitul de garanţie
se restituie într-un interval de cel mult de 3 luni, începând cu data
restituirii cheilor de către chiriaş.
c). Obligaţia de plată a chiriei. Locatarul este obligat să
plătească chiria convenită la termenele stabilite în contract (art. 1429
C. civ.), iar plata chiriei se va face la domiciliul debitorului (chiria-
şului), potrivit regulilor generale (art. 1104 C. civ.), fiind deci
cherabilă.
Dacă locatarul refuză să plătească chiria, proprietarul
(locatorul) poate cere: executarea silită, rezilierea contactului sau
poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti con-
tractus), în acest din urmă caz atunci când chiria urma să fie plătită
cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat.
d). Obligaţii care nu pot fi asumate de chiriaşi. Potrivit art. 22 din
Legea nr. 114/1996, republicată, în contractul de închiriere a
locuinţei nu pot fi introduse clauze precum, obligarea chiriaşului la
recunoaşterea sau la plata în avans către proprietar a oricărei sume
cu titlu de reparaţie.
Legea permite chiriaşilor să-şi schimbe locuinţele, cu altele
sau între ei. Schimbul de locuinţe poate fi voluntar sau obligatoriu.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 114/1996 republicată şi
modificată, titularii contractelor de închiriere pot face între ei schimb
de locuinţe, cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea sau, după
caz, al proprietarului locuinţei.
Schimbul obligatoriu a fost reintrodus în legislaţie prin art. 23 din
OUG nr. 40/1999.
Încetarea contractului de închiriere a locuinţei are loc în
următoarele cazuri particulare.
Expirarea termenului închirierii. La împlinirea termenului, con-
tractul de închiriere a locuinţei încetează de drept, fără vreo
formalitate.
La expirarea termenului contractual, dacă părţile nu convin
asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriaşul este obligat să
părăsească locuinţa (art. 23 din lege).

24
În materie locativă însă, expirarea termenului nu atrage direct
şi încetarea raporturilor locative, întrucât, de regulă, operează
prelungirea sau reînnoirea de drept a contractelor.
Denunţarea unilaterală de către chiriaş. Potrivit art. 24 lit. a)
din lege, contractul de închiriere a locuinţei poate înceta înainte de
termen prin denunţarea unilaterală cerută numai de chiriaş.
Pentru a fi valabilă, încetarea închirierii prin denunţare
unilaterală de către chiriaş trebuie să fie precedată de un preaviz
notificat în termen de minimum 60 de zile.
& 5. Contractul de arendare
Arendarea este un contract prin care una din părţi, numită
arendator, transmite bunuri agricole celeilalte părţi, numită arendaş,
în vederea exploatării pe o durată determinată, în schimbul unui preţ,
numit arendă (art. 2 din Legea nr. 16/1994).
Arendarea este o varietate a contractului de locaţiune (şi nu
un contract civil distinct, independent), fapt pentru care se supune
dispoziţiilor speciale ale legii în materie şi, în completare, regulilor
locaţiunii.
Contractul de arendare se încheie între arendator, pe de o
parte, şi arendaş, pe de altă parte.
Arendaşii pot fi persoane fizice sau juridice. Arendaşii
persoane fizice trebuie să fie cetăţeni români, indiferent dacă au
domiciliul în ţară sau în străinătate. Aceştia trebuie să aibă pregătire
de specialitate agricolă, practică agricolă sau un atestat de
cunoştinţe agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendatori.
Arendaşii persoane juridice trebuie să fie persoane juridice
române, cu sediul în România, inclusiv cele cu capital parţial sau
integral străin. Aceştia trebuie să aibă ca obiect de activitate
exploatarea bunurilor agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de
arendator (art. 3 alin. ultim).
Nu pot avea calitatea de arendaşi (fiind incapabili de a lua în
arendă orice fel de bunuri agricole) funcţionarii publici şi salariaţii cu
funcţii de conducere din conducerile administrative ale regiilor
autonome cu profil agricol, ale institutelor şi staţiunilor care au în
patrimoniu sau în administrare terenuri agricole proprietate de stat
(art. 18, modificat prin Legea nr. 350/2003).
Contractul de arendare are obiect dublu: bunurile agricole
arendate şi arenda (preţul arendării).
Bunurile arendate pot fi terenurile cu destinaţie agricolă care
cuprind: terenuri agricole productive (arabile, viile, livezile,

25
pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi
duzi), păşunile împădurite etc. (art. 1 din lege).
Arendarea este un contract solemn. Potrivit art. 6, contractul
de arendare se întocmeşte în scris, câte un exemplar pentru fiecare
parte şi un exemplar care se depune la consiliul local în a cărui rază
teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data
încheierii. Contractul se înregistrează într-un registru special, ţinut de
secretarul consiliului local.
Deci forma solemnă presupune contractul scris şi înregistrat la
consiliul local.
Forma scrisă şi înregistrarea contractului sunt cerinţe ad
validitatem şi pentru opozabilitate [art. 6 alin. (4)], nerespectarea lor
atrăgând sancţiunea nulităţii absolute a contractului [art. 24 alin. (1)].
Potrivit art. 8 alin. (1), „arendatorul este obligat să predea
bunurile arendate în termenul şi în condiţiile stabilite, să garanteze
pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să execute toate
celelalte obligaţii asumate prin contract”.
Obligaţia de garanţie a arendatorului vizează folosinţa liniştită
şi utilă a bunului dat în arendă.
Dacă la predarea efectivă a bunurilor agricole arendate se
constată că terenul are o suprafaţă mai mică sau mai mare decât
cea prevăzută în contract, se va putea cere micşorarea sau
majorarea preţului (arendei).
Obligaţia de predare. Arendatorul mai are obligaţia, derivată din
dreptul comun, de a preda bunurile agricole în starea
corespunzătoare exploatării agricole.
Potrivit art. 10, arendatorul mai are obligaţia de a achita impo-
zitele şi taxele datorate pentru bunurile agricole arendate.
Arendaşul are ca principală obligaţie plata preţului arendării, la
termenele, locurile şi în condiţiile stabilite în contract.
Plata se face, potrivit regulii de drept comun, la domiciliul
arendaşului (fiind cherabilă).
Obligaţia de a folosi bunurile arendate ca un bun proprietar.
Obligaţia arendaşului constă în cultivarea terenului cu grija şi
sârguinţa pe care le-ar fi depus însuşi proprietarul bunului agricol.
Obligaţia de restituire a bunurilor arendate. La încetarea con-
tractului, arendaşul trebuie să restituie bunurile arendate în starea în
care le-a primit conform inventarului (procesului-verbal) făcut la
predare.

26
Obligaţia de plată a cheltuielilor de arendare. Arendaşul su-
portă şi cheltuielile de încheiere a contractului, respectiv taxele de
redactare şi înregistrare a acestuia [art. 6 alin. (3)].
Pieirea fortuită, în tot sau în parte, a bunurilor agricole
arendate este suportată de arendator, în calitatea sa de proprietar,
potrivit regulilor generale (res perit domino).
Arendaşul însă va fi ţinut să facă dovada că pieirea s-a
produs dintr-o cauză străină (forţă majoră sau caz fortuit), adică fără
culpa sa (art. 1431, 1434 C. civ.).
În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul
neexecutării contractului va fi suportat de arendator (în calitate de
debitor al obligaţiei imposibil de executat).
Ca excepţie, atunci când contractul s-a încheiat pe un an şi
recolta a pierit în totalitate sau cel puţin jumătate, arendaşul are
dreptul să ceară o reducere proporţională din arendă (art. 1458 C.
civ.).
Contractul de arendare încetează în următoarele cazuri.
În caz de moarte a uneia dintre părţi. Arendarea este un
contract încheiat intuitu personae, spre deosebire de locaţiune (a
cărei varietate este) ce nu are această caracteristică.
Deşi arendarea a fost încheiată în consideraţia persoanei
arendaşului, legiuitorul a permis continuarea contractului în cazul
decesului arendatorului sau al arendaşului, cu respectarea a două
condiţii:
- moştenitorii majori să comunice în scris intenţiile lor şi
- să existe acordul scris al „celeilalte părţi”, dat în termen de
30 de zile de la data decesului [art. 251 alin. (1)].
Prin expirarea termenului. Potrivit art. 12 din lege, „contractul
de arendare poate fi reînnoit potrivit înţelegerii părţilor şi cu
respectarea prevederilor legii”.
§ 6. Bibliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004

27
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

Unitatea de învǎţare nr. 3


Contractul de sociatate civilă
§ 1. Noţiune
Potrivit art. 1491 C. civ., societatea civilă este un contract prin
care două sau mai multe persoane fizice sau juridice se obligă să
pună în comun aportul lor în bani, bunuri sau muncă, în vederea
constituirii unui fond comun, necesar desfăşurării unei activităţi în
scopul împărţirii beneficiilor.
Deşi contractul de societate civilă nu are sfera de aplicare a
contractului de societate comercială, el este o entitate de
sine-stătătoare, reglementată de un cadru juridic distinct.
Codul civil cuprinde dispoziţii referitoare la două feluri de
societăţi: universale şi particulare (art. 1493 C. civ.).
§ 2. Caractere juridice
a) Societatea civilă este, de regulă, un contract multilateral,
dar poate fi şi bilateral (sinalagmatic).
Fiecare dintre asociaţi se obligă faţă de ceilalţi să contribuie la
fondul comun cu aportul lor social şi să desfăşoare activitatea
propusă.
b) Societatea civilă este un contract cu titlu oneros şi caracter
lucrativ, fiecare dintre asociaţi urmărind să obţină, în schimbul
aportului său, un avantaj patrimonial.
De menţionat că asociatul nu va primi o contraprestaţie de la
celelalte părţi (după regula comună), ci va participa la împărţirea
veniturilor realizate de societate.
c) Societatea civilă este un contact comutativ deoarece părţile
îşi cunosc obligaţiile şi întinderea acestora încă din momentul
încheierii contractului.
d) Societatea civilă este un contract cu executare succesivă
(deoarece durata este element de esenţa contractului).
e) Societatea civilă este constituită intuitu personae deoarece
încrederea dintre asociaţi este determinantă, cedarea drepturilor
unuia dintre asociaţi putându-se face numai cu acordul tuturor
celorlalţi asociaţi.

28
f) Societate civilă are caracter consensual, putând fi încheiată
ad validitatem prin simplul acord de voinţă al părţilor (spre deosebire
de societatea comercială care, pentru a fi valabil încheiată, trebuie
supusă unei forme speciale).
Ad probationem, între părţi, se cere un înscris (când valoarea
bunurilor depăşeşte 250 lei), în care se va preciza: scopul societăţii,
aporturile sociale, durata contractului, modul de repartizare a
beneficiilor şi a pierderilor etc.
g) Societatea are caracter civil (şi nu comercial) deoarece nu
încheie acte subiective de comerţ (art. 4 C. com.) şi nu poate
efectua nici fapte obiective de comerţ (art. 3 C. com.).
h) Societatea civilă (aşa cum a fost concepută de art. 1507,
1520 şi 1521 C. civ.) nu are personalitate juridică (spre deosebire de
societăţile comerciale, care sunt persoane juridice prin însuşi faptul
constituirii lor [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
§ 3. Obligaţiile asociaţilor
1. Obligaţia de aport. Aportul social, element specific societăţii
civile, exprimă contribuţia fiecărui asociat la alcătuirea fondului
comun (după cum s-a stabilit prin actul constitutiv).
Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare
asociat în baza contractului de societate de a contribui la fondul
comun, prin aducerea unei contribuţii cu valoare patrimonială sau a
unui serviciu.
Aportul social poate avea ca obiect: o sumă de bani, alte
bunuri sau anumite servicii [art. 1492 alin. (2) C. civ.].
a) Dacă aportul social este în numerar, obligaţia asociatului
constă într-o sumă de bani, stabilită de părţi la încheierea
contractului.
derogatorie de la dreptul comun, potrivit căreia asociatul în
culpă datorează dobânzi, de plin drept şi fără întârziere (dies
b) Când contribuţia asociatului are ca obiect un lucru, acesta
poate fi: un bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal, cert sau
bunuri generice, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau
neconsumptibile.
Oricare dintre soţi poate aduce ca aport social bunurile sale
proprii (prevăzute de art. 31 C. fam.).
c) Aportul în industrie constă în servicii ori prestaţii în muncă.
Acesta se realizează prin punerea la dispoziţia societăţii a
cunoştinţelor tehnice, a muncii sau a prestaţiei pe care un asociat se
angajează să le asigure societăţii.

29
Aportul în industrie a fost calificat ca fiind orice activitate
rezultată dintr-un contract prin care o persoană se obligă să execute
o muncă manuală sau intelectuală, în scopul obţinerii unui profit, dar
care nu reprezintă livrări de bunuri.
2. Obligaţia de a contribui la pierderi. Asociaţii suportă împreu-
nă pierderile societăţii, dar într-un mod particular (datorită lipsei
personalităţii juridice).
În relaţiile dintre asociaţi, întinderea obligaţiei fiecărui asociat se
va determina în funcţie de clauzele contractului de societate, în care
se prevede, de obicei, că asociaţii vor răspunde cu propriul patrimoniu
numai proporţional cu aportul adus în societate.
În relaţiile cu terţii, datoria se va divide între asociaţi
proporţional cu numărul lor (pe capete) şi indiferent de aportul social
adus de fiecare (pentru că terţii nu sunt obligaţi să cunoască partea
fiecărui asociat).
3. Obligaţia de loialitate. Pe lângă obligaţiile sale patrimoniale,
asociatul mai are şi o obligaţie derivată din principiul bunei-credinţe,
cât şi din existenţa unei affectio societatis, care identifică şi defineşte
societatea civilă ca o entitate juridică.
Buna-credinţă, considerată ca intermediar între dispoziţia legii
şi norma morală, cuprinde valorile morale componente ale onestităţii,
adică loialitatea, prudenţa, ordinea şi echilibrul.
§ 4. Drepturile asociaţilor
Caracterul sinalagmatic al societăţii civile, precum şi
particularitatea asemănării obligaţiilor asumate de asociaţi,
determină şi drepturi corespunzătoare pentru părţile contractante.
1. Dreptul la beneficii. Calitatea de asociat conferă acestuia un
drept patrimonial, care se manifestă sub formă de dividende.
Dreptul la beneficii al asociaţilor va exista însă numai în
măsura în care ele sunt realizate efectiv de societate.
2. Dreptul de a folosi bunurile societăţii. Potrivit art. 1517 pct. 2,
„fiecare asociat poate să se servească de lucrurile societăţii, întrucât
le întrebuinţează la destinaţia lor statornicită prin uz, întrucât nu face
daună societăţii, şi întrucât nu împiedică şi pe ceilalţi asociaţi în
exerciţiul dreptului lor”.
3. Dreptul la restituirea aportului. În cazul în care asociatul a
adus în societate numai dreptul de folosinţă al bunului, în calitatea sa
de proprietar al acestuia, el este îndreptăţit să solicite restituirea
bunului la data încetării societăţii civile sau a retragerii sale din
societate.

30
Pentru a putea funcţiona, societatea civilă are nevoie de un
patrimoniu propriu precum şi de organizare proprie, în vederea
administrării activităţilor incluse în actul constitutiv.
În acest fel, societatea îşi constituie un patrimoniu propriu,
distinct de acela al fiecăruia dintre asociaţi.
§ 5. Durata şi încetarea societăţii civile
Potrivit art. 1501 C. civ., „societatea începe în momentul facerii
contractului, dacă nu se stipulează un alt timp”.
În ceea ce priveşte durata contractului, în principiu, părţile sunt
libere să convină asupra existenţei în timp a societăţii.
Termenul stipulat de părţi poate fi prelungit prin acordul
acestora, cu menţiunea că prorogarea trebuie făcută în aceleaşi
condiţii precum contractul în sine (art. 1524 C. civ.).
Societatea încetează, în general, ca oricare contract, prin
voinţa comună a părţilor (mutuus dissensus), la fel cum a fost
încheiată (mutuus consensus).
Potrivit art. 1523-1531 C. civ., cauzele particulare de încetare
a societăţii sunt: expirarea termenului, pieirea obiectului (fondului
social) sau realizarea scopului etc.
§ 6. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

Unitatea de învǎţare nr. 4


Contractul de mandat
§ 1. Noţiune

31
În doctrină, s-a apreciat că mandatul este un contract prin care
o persoană numită mandant împuterniceşte o altă persoană numită
mandatar să o reprezinte la încheierea de acte juridice, în numele ei.
Din cele de mai sus rezultă că, părţile contractului de mandat
sunt mandantul (persoană fizică sau juridică) care împuterniceşte o
altă persoană să încheie acte juridice pe seama sa şi mandatarul
(persoană fizică sau juridică) care se obligă să încheie acte juridice
în numele mandantului.
§ 2. Caractere juridice
a) Mandatul este un contract consensual deoarece pentru
încheierea lui valabilă este suficientă simpla manifestare de voinţă a
părţilor.
În practică, mandatul, ca instrumentum, se prezintă sub forma
unui înscris care, de cele mai multe ori, poartă numele de mandat,
procură sau împuternicire. În limbajul juridic curent, se mai foloseşte
şi termenul de „delegaţie” (total inadecvat).
b) În principiu, mandatul este cu titlu gratuit, fiind „fără plată,
când nu s-a stipulat contrariul” (art. 1532,1534 C. civ.).
În consecinţă, prin natura sa, contractul de mandat este
gratuit.
c) Mandatul este un contract intuitu personae deoarece se
încheie în consideraţia unei anume persoane, încrederea pe care
mandantul o are în mandatar având o importanţă esenţială la
perfectarea contractului.
d) Când mandatul este cu titlu gratuit, el are caracter
unilateral, deoarece creează obligaţii exclusiv în sarcina uneia din
părţi (a mandatarului).
Potrivit art. 1533 C. civ., mandatul poate fi scris, verbal sau
tacit.
Sunt varietăţi de mandat: actul cu sine însuşi, dubla
reprezentare şi mandatul în interes comun.
§ 3. Obligaţiile mandatarului
Obligaţia de a îndeplini mandatul. Potrivit art. 1539 C. civ.,
„mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este
însărcinat”.
Nerealizarea actului juridic preconizat din culpa mandatarului
atrage însă răspunderea acestuia [art. 1540 alin. (1) C. civ.].
Culpa mandatarului se apreciază însă diferit, după cum
mandatul este gratuit sau oneros.

32
Astfel, dacă mandatul este cu titlu gratuit, culpa mandatarului
se va aprecia în concret, în raport cu diligenţa pe care acesta o
depune pentru realizarea propriilor sale interese.
Obligaţia de a da socoteală. Potrivit art. 1541 C. civ., „manda-
tarul este dator, oricând i se va cere, a da seamă mandantului de
lucrările sale”. Totodată, el este obligat, la cerere, să înapoieze toate
actele sau bunurile primite de la mandant pentru realizarea
obligaţiilor sale.
Obligaţia principală a mandatarului de a da socoteală, precum
şi cea auxiliară a restituirii bunurilor la cerere, operează fără
distincţie: dacă mandatul este gratuit sau cu titlu oneros.
Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în
executarea contractului. Potrivit art. 1542 alin. (1) C. civ., „manda-
tarul este răspunzător pentru acela pe care a substituit în gestiunea
sa”.
Întrucât mandatul este un contract încheiat intuitu personae,
mandatarul îndeplineşte personal obligaţiile asumate.
Legea a conferit numai mandantului dreptul de a-l acţiona
direct pe substituit (art. 1542 alin. ultim C. civ.), în măsura în care
acesta din urmă are datorii faţă de mandatar.
§ 4. Obligaţiile mandantului
1. Obligaţia de a dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile
făcute. Potrivit art. 1547 C. civ., „mandantul trebuie să dezdăuneze
pe mandatar de anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea
mandatului”.
Deci mandantul este obligat să restituie mandatarului toate
cheltuielile făcute pentru executarea mandatului. Numai culpa îl
poate scuti de plata remuneraţiei.
2. Obligaţia de plată a remuneraţiei. Când mandatul este one-
ros, mandantul este obligat să plătească onorariul (retribuţia) stipulat
în contract. Onorariul este datorat pentru diligenţele depuse de
mandatar, chiar dacă operaţia juridică nu s-a finalizat (art. 1547 C.
civ.).
Culpa mandatarului îl poate scuti pe mandant de plata parţială
sau totală a retribuţiei (art. 1548 C. civ.).
Între mandatar şi terţi nu se creează raporturi juridice,
deoarece mandatarul contractează, în drept, în numele şi pe seama
mandantului ( şi numai în fapt, personal).
În consecinţă, pentru mandatar, actul juridic încheiat (de el, în
fapt) este numai un res inter alios acta.

33
§ 5. Încetarea mandatului
Deoarece mandatul este încheiat în folosul mandantului şi are
la bază încrederea mandantului faţă de mandatar, el poate, în
principiu, revoca mandatul ori de câtre ori apreciază că interesele
sale nu sunt urmărite corespunzător de cel împuternicit să-l
reprezinte (fără a fi nevoit a face dovada, revocarea putând fi şi „ar-
bitrară”).
Mandantul poate revoca oricând mandatul, indiferent că este
gratuit sau cu titlu oneros (dacă părţile nu au convenit în alt fel).
Mandatarul poate, de asemenea, renunţa unilateral la mandat,
cu condiţia notificării către mandant (art. 1556 C. civ.).
Deoarece mandatul este încheiat intuitu personae, de regulă,
contractul încetează la moartea uneia dintre părţi.
Potrivit art. 1559 C. civ., „în caz de moarte a mandatarului”,
moştenitorii acestuia trebuie să-l înştiinţeze pe mandant şi să
continue mandatul pentru apărarea intereselor acestuia.
Potrivit art. 1552 pct. 3 C. civ., mandatul se stinge şi prin
punerea sub interdicţie, insolvabiliatea sau falimentul uneia dintre
părţi.
§ 6. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

Unitatea de învǎţare nr. 5


Contracte reale
§ 1. Comodatul. Noţiune şi caractere juridice
Împrumutul de folosinţă (comodatul) este un contract prin care
o persoană, numită comodant, transmite folosinţa temporară a unui

34
lucru determinat unei alte persoane, numită comodatar, care se
obligă să-l restituie în individualitatea sa (art. 1560 C. civ.).
Caractere juridice ale comodatului sunt următoarele.
a) Comodatul este un contract real, deoarece încheierea lui
valabilă presupune atât acordul de voinţă al părţilor, cât şi tradiţiunea
(predarea efectivă) lucrului ce formează obiectul contractului.
b) „Comodatul este esenţial gratuit” (art. 1562 C. civ.). Din
dispoziţia legii rezultă că, atât prin natura, cât şi prin esenţa sa,
comodatul este un contract cu titlu gratuit.
Fiind esenţial gratuit, comodatul nu poate fi în nici o situaţie cu
plată (oneros). Dacă, ipotetic, folosinţa lucrului s-ar transmite contra
unui folos material pentru comodant, contractul nu ar fi împrumut de
folosinţă (comodat), ci un contract de locaţiune.
c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece naşte
obligaţii numai în sarcina comodatarului.
În această situaţie, predarea lucrului de către comodant la
momentul încheierii contractului are semnificaţia îndeplinirii unei con-
diţii de validitate a contractului (tradiţiunea) şi nu este o obligaţie
(consecinţă a unui contract valabil încheiat).
d) Comodatul este un contract translativ de folosinţă (deci nu
constituie un drept real în favoarea împrumutatului).
§ 2. Obiectul şi efectele comodatului
Comodatul poate avea ca obiect deopotrivă bunuri mobile sau
imobile, cu condiţia să fie nefungibile (urmând a fi restituite în indivi-
dualitatea lor) şi neconsumptibile (fiind necesar ca bunul să nu-şi
consume substanţa la prima întrebuinţare, pentru a putea fi restituit
în natura sa).
Ca excepţie, bunurile consumptibile prin natura lor pot fi
considerate nefungibile prin voinţa părţilor. În acest caz, lucrurile nu
sunt folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci potrivit unei destinaţii
date de părţi (de ex., fructele sunt împrumutate pentru aranjarea unei
expoziţii).
Efectele contractului de comodat sunt următoarele.
A. Obligaţiile comodatarului.
Obligaţia de conservare a lucrului. Potrivit art. 1564 C. civ.,
„comodatarul este dator să îngrijească, ca un bun proprietar, de
conservarea lucrului împrumutat”.
Comodatarul trebuie să se îngrijească de conservarea lucrului
împrumutat ca un bun proprietar.

35
Obligaţia de conservare este o obligaţie de mijloace iar culpa
comodatarului se apreciază după un criteriu mai sever decât
diligenţa lui bonus pater familias, comodatarul fiind chiar obligat să-şi
sacrifice propriile bunuri, la nevoie, în vederea conservării lucrului
împrumutat (art. 1566 C. civ.).
Obligaţia de folosire a lucrului potrivit destinaţiei. Potrivit art.
1564 C. civ., „lucrul împrumutat” nu poate să „servească decât la
trebuinţa determinată prin natura sa, sau prin convenţie”.
Din textul de lege rezultă că bunul împrumutat poate fi folosit
numai potrivit destinaţiei date prin natura sa ori potrivit destinaţiei
date prin acordul părţilor.
Obligaţia de plată a cheltuielilor necesare folosinţei lucrului.
Calificate de lege (art. 1569 C. civ.) drept accesoriu al folosinţei
lucrului, cheltuielile făcute de comodatar în acest sens cad în sarcina
lui (neavând dreptul să ceară restituirea lor).
Obligaţia de restituire a lucrului. Principala obligaţie a comoda-
tarului este de a restitui, la expirarea contractului, lucrul împrumutat în
natura sa specifică (art. 1560 C. civ.).
O dată cu lucrul împrumutat se restituie şi fructele acestuia.
Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de comodant, în
calitate de proprietar (res perit domino).
B. Obligaţiile comodantului.
Datorită caracterului unilateral al împrumutului de folosinţă,
contractul nu creează obligaţii decât în sarcina comodatarului.
În principiu, comodantul nu are obligaţii născute din contractul
de comodat.
Contractul de comodat încetează, potrivit regulilor generale, la
epuizarea efectelor sale sau prin acordul părţilor contractante
(înainte de producerea efectelor).
Particularităţi în materie prezintă încetarea contractului: prin
restituirea lucrului, prin reziliere şi prin moartea comodatarului.
§ 3. Împrumutul de consumaţie gratuit
În temeiul dispoziţiilor art. 1576 C. civ., împrumutul de
consumaţie este un contract prin care o persoană, împrumutătorul
transmite temporar unei alte persoane, numită împrumutat,
proprietatea asupra unei câtimi de bunuri fungibile şi consumptibile,
în scopul de a le utiliza (consuma) cu obligaţia pentru acesta din
urmă de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de aceeaşi
natură şi calitate.

36
În calitate de proprietar temporar (pe perioada contractului) al
lucrului, împrumutatul va suporta şi riscul pieirii acestuia, după regula
res perit domino.
Împrumutul de consumaţie prezintă asemănări cu contractul
de locaţiune, precum şi cu contractul de împrumut de folosinţă
(comodatul), faţă de care însă se deosebeşte esenţial, fiind un
contract distinct (independent).
Asemănarea dintre cele trei contracte civile constă în faptul că
toate au ca obiect principal transmiterea folosinţei unui lucru.
Vicierea împrumutului de consumaţie se face cel mai frecvent
prin manevre dolosive. În asemenea situaţii, contractul este lovit de
nulitate (relativă), „împrumutatul având obligaţia de a restitui sumele
primite, chiar dacă ele nu sunt scadente”.
Dovada contractului este supusă regulilor generale,
putându-se face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub
semnătură privată [art. 1191 alin. (1) C. civ.], deci nu prin alte
înscrisuri sau martori ori prezumţii.
Dovada predării (tradiţiunii), ca simplu fapt material, se va
putea face prin orice mijloc de probă.
Obiectul contractului îl constituie bunuri de gen, fungibile şi
consumptibile potrivit naturii lor (şi destinaţiei date de părţi), ce
urmează a fi utilizate (consumate) de către împrumutat.
În consecinţă, împrumutatul nu va restitui, la scadenţă,
aceleaşi bunuri, ci o cantitate egală de alte lucruri de aceeaşi natură
şi calitate (putând astfel, afirma că în final se realizează un aşa-zis
„schimb” de lucruri).
Potrivit art. 1584 C. civ., principala obligaţie a împrumutatului este
de a restitui, la expirarea contractului, lucruri de acelaşi gen, în
aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.
Nu este relevant faptul că, între momentul încheierii
contractului şi cel al plăţii, valoarea bunurilor a crescut sau s-a
diminuat.
Condiţia restituirii este subînţeleasă, astfel că obligaţia de
restituire a lucrului va exista chiar dacă nu a fost prevăzută în
contract.
O dată cu obligarea împrumutatului la restituirea lucrului,
împrumutătorul are dreptul şi la plata de daune-interese pentru
întârziere (dobânzi moratorii, art. 1586 C. civ.), începând de la data
introducerii cererii de chemare în judecată.
Deoarece împrumutul de consumaţie este un contract unilateral,
în principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie.

37
Cheltuielile de conservare sunt în sarcina împrumutatului, dar
nu ca obligaţii contractuale, ci derivate din calitatea acestuia de
proprietar.
Potrivit art. 1580 C. civ., împrumutătorul este însă,
răspunzător de daunele cauzate prin viciile ascunse ale lucrului, pe
care el le-a cunoscut, dar nu le-a comunicat împrumutatului.
Această obligaţie nu izvorăşte din contract, ci dintr-un fapt ilicit
al împrumutătorului (de a nu comunica viciile lucrului împrumutat),
răspunderea fiind delictuală.
De altfel, răspunderea împrumutătorului pentru daune cauzate
prin viciile lucrului este lipsită de importanţă practică, „căci lucrurile
fungibile şi consumptibile numai în mod excepţional pot provoca
daune”.
§ 4. Împrumutul cu dobândă
Împrumutul de consumaţie este, prin natura sa, gratuit (art.
1576 şi art. 1584 C. civ.). Ca excepţie, împrumutul de consumaţie
poate fi şi oneros (numit împrumut cu dobândă).
Potrivit art. 1587 C. civ. „se poate stipula dobânzi pentru un
împrumut de bani, de denarierate (zaharele) sau alte lucruri
mobile”(s.n.).
Faţă de dispoziţiile de mai sus, rezultă că obiectul
împrumutului cu dobândă este de regulă o sumă de bani sau „alte
lucruri mobile” (caracteristice împrumutului de consumaţie).
Particularitatea împrumutului cu titlu oneros constă în aceea
că are dublu obiect, deşi contractul este unilateral (deoarece ambele
obligaţii principale din contract – atât obligaţia de restituire, cât şi
obligaţia de plată a dobânzii – sunt asumate de împrumutat).
Per a contrario, dacă părţile nu au stipulat expres că
împrumutul este oneros, contractul este gratuit şi deci împrumutatul
nu datorează dobânzi (art. 1587 C. civ.).
De regulă, părţile sunt libere să convină dacă împrumutul (de
bani) este gratuit sau are un „preţ” (dobânda).
Caracterul oneros al împrumutului trebuie să fie prevăzut
expres, „prin act scris” [art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 privind
nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti].
În cazul împrumuturilor de bani, uneori legea intervine, fie
pentru stabilirea cuantumului dobânzilor, fie pentru limitarea nivelului
acestora.
Depăşirea limitei maxime admise de lege a dobânzii, în
materie civilă, „este nulă de drept” (art. 9 din O.G. nr. 9/2000).

38
Potrivit dreptului comun, debitorul este liberat de obligaţia sa
prin remiterea voluntară a titlului către creditor (art. 1138 C. civ.).
Potrivit art. 1590 C. civ., în materia împrumutului cu dobândă,
operează prezumţia de plată a dobânzii, dacă împrumutătorul
eliberează o chitanţă de primire integrală a capitalului (fără a face
menţiune în privinţa dobânzilor).
Particularităţi în materie, prezintă contractul de credit pentru
consum reglementat prin Legea nr. 289/2004.
Creditul pentru consum prezintă importanţă sub aspectele:
părţilor contractante, obiectul contractului, obligaţiile precontractuale,
încheierea contractului, clauzele minimale obigatorii, calculul
dobânzii etc.
§ 5. Particularităţi ale contractului de depozit
Depozitul este un contract prin care o persoană, numită
deponent, remite un lucru altei persoane, numită depozitar, care se
obligă, cu sau fără plată, să-l păstreze şi să-l restituie în natură, la
termen sau la cerere (art. 1591 C. civ.).
Depozitul face parte din contractele civile reale şi este un
contract independent (cu reguli proprii).
Elementul de distincţie al contractului de depozit este dat de
scopul încheierii lui, respectiv păstrarea, conservarea unui lucru.
Contractul de depozit are următoarele caractere juridice:
a) Depozitul este contract real, deoarece se încheie numai
atunci „când s-a făcut tradiţiunea lucrului” [art. 1593 alin. (2) C. civ.], o
dată cu acordul de voinţă al părţilor.
b) Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Având în vedere însă că legiuitorul de la 1864 a conceput
totuşi depozitul ca un contract gratuit, apreciem că depozitul este un
contract gratuit, dar numai prin natura sa (în schimb, prin esenţa sa,
depozitul poate fi atât gratuit, cât şi oneros).
c) Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral,
deoarece dă naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului; dar
depozitul poate fi şi bilateral (sinalagmatic) atunci când, atât
deponentul, cât şi depozitarul, îşi asumă obligaţii contractuale.
Codul civil, în art. 1592, împarte contractul de depozit în: de-
pozit propriu-zis şi sechestru.
Depozitul propriu-zis are ca obiect bunuri mobile nelitigioase şi
este numai convenţional.
Sechestrul are ca obiect bunuri mobile sau imobile litigioase şi
poate fi convenţional sau judiciar.

39
Depozitul obişnuit (voluntar) poate avea ca obiect numai
bunuri mobile corporale, care „sunt încredinţate depozitarului pentru
a fi puse la adăpost de riscurile pierderii, stricării sau furtului”.
Deoarece bunurile depozitate sunt restituite în natură, ele
trebuie să fie individual-determinate.
Pentru perfectarea valabilă a contractului, deponentul trebuie
să aibă capacitatea necesară de a încheia acte de administrare iar
depozitarul capacitate de exerciţiu deplină (acte de dispoziţie).
În cazul în care depozitarul este un incapabil iar bunul se află
în mâinile acestuia, deponentul poate cere restituirea lucrului.
Potrivit art. 1597 C. civ., contractul de depozit se poate face
numai prin înscris.
Forma scrisă este însă cerută numai ad probationem (nu ad
validitatem) şi este aplicabilă chiar actelor sub 250 lei.
Depozitarul trebuie, în principal, să păstreze bunul şi să-l
restituie la cererea deponentului.
Potrivit art. 1599 C. civ., depozitarul trebuie să se îngrijească de
paza lucrului depozitat, „întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului
său”.
Răspunderea depozitarului este apreciată, de regulă, in
concreto [ca excepţie de la regula de drept comun prevăzută în art.
1080 alin. (1) C. civ.]. Acest lucru se explică prin aceea că depozitul
a fost încheiat cu titlu gratuit, în interesul şi din iniţiativa
deponentului.
Potrivit art. 1604 alin. (1), depozitarul este ţinut să restituie în
natură lucrul depozitat.
Depozitarul este obligat să restituie lucrul la cererea
deponentului, chiar dacă în contract nu s-a stabilit un termen,
deoarece se presupune că termenul a fost stipulat în favoarea
deponentului.
Deoarece depozitarul nu poate, în principiu, să folosească
lucrul depozitat, el nu poate reţine nici fructele acestuia, fapt pentru
care este obligat să le restituie o dată cu lucrul (art. 1608 C. civ.).
Lucrul depozitat se restituie în starea existentă din momentul
înapoierii către deponent. Deteriorarea lucrului, fără culpa
depozitarului, este suportată de deponent (art. 1605 C. civ.).
În cazul în care contractul este cu titlu gratuit (contract
unilateral), în principiu, deponentul nu are obligaţii asumate din
contract.
După expirarea contractului, deponentul trebuie însă să ridice
lucrul depozitat.

40
Potrivit art. 1620 C. civ., depozitul necesar este o variantă a
depozitului propriu-zis, care se constituie în împrejurări deosebite.
Potrivit art. 1623 C. civ., este asimilat depozitului necesar
depozitul efectuat de călătorul care este cazat la un hotel.
O varietate de depozit voluntar este şi depozitul neregulat.
Depozitul neregulat are ca obiect lucruri fungibile şi
consumptibile care nu trebuie restituite în natură (în individualitatea
lor), ci prin alte lucruri de acelaşi gen.
Dreptul de folosinţă asupra bunurilor depozitate conferă
depozitarului şi dreptul de a culege fructele acestora.
§ 6. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

Unitatea de învǎţare nr. 6


Contractul de antrepriză
§ 1. Noţiune
Antrepriza este un contract prin care o persoană, numită
antreprenor, se obligă să execute o lucrare, independent şi pe riscul
său, pentru o altă persoană, numită client, în schimbul unui preţ.
Caracteristic antreprizei este că antreprenorul îşi păstrează
independenţa economică şi operativă (în ceea ce priveşte
organizarea muncii şi a executării lucrării) şi realizează lucrarea pe
riscul său.
Lucrările de antrepriză pot consta în confecţionarea unui lucru,
elaborarea unui proiect de arhitectură, construcţia unui imobil etc.,
dar şi în prestări de servicii precum: reparaţii ale aparaturii de uz
casnic, instalaţii etc.

41
§ 2. Caractere juridice
Caracterele juridice ale antreprizei sunt următoarele.
a) Antrepriza este un contract consensual, deoarece se
încheie valabil prin simplul acord de voinţă la părţilor (nefiind
necesară respectarea vreunei forme solemne).
b) Antrepriza este un contract bilateral (sinalagmatic),
deoarece ambele părţi contractante au obligaţii izvorâte din contract.
c) Antrepriza este un contract oneros, deoarece fiecare parte,
în schimbul prestaţie sale, urmăreşte un scop patrimonial.
Preţul este un element esenţial al antreprizei.
Preţul antreprizei poate fi stabilit deopotrivă în bani sau în alte
prestaţii (spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, când
preţul se stabileşte exclusiv în bani).
d) Antrepriza este un contract comutativ, deoarece părţile
contractante îşi cunosc obligaţiile şi întinderea acestora încă de la
momentul încheierii contractului.
e) Antrepriza este, în principiu, un contract cu executare
succesivă, deoarece în cele mai multe cazuri elementul timp ţine de
esenţa contractului.
f) Antrepriza este un contract intuitu personae, deoarece
alegerea antreprenorului de către client se face în funcţie de calităţile,
aptitudinile şi cunoştinţele antreprenorului.
§ 3. Obligaţiile antreprenorului
Obligaţia de a executa lucrarea este principala obligaţie a an-
treprenorului.
Obligaţia de a exercita lucrarea „cuprinde de fapt trei obligaţii
distincte:
1) de a executa lucrarea promisă;
2) de a preda lucrarea;
3) de a conserva lucrarea până la predarea ei.
Obligaţiile de executare şi de predare a lucrării sunt obligaţii
de rezultat.
Obligaţia antreprenorului de conservare a lucrului până la
predare este o obligaţie de mijloace.
Antreprenorul răspunde pentru viciile ascunse, ale materialelor
procurate de el şi ale lucrării, descoperite în termen de un an de la
predarea lucrării [art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958].
Potrivit art. 1487 C. civ., antreprenorul răspunde nu numai
pentru lucrările efectuate de el personal, ci şi pentru cele ale
persoanelor întrebuinţate de el (sub-antreprenori, lucrători etc.).

42
În spiritul protecţiei consumatorului, la obligaţiile principale
ale antreprenorului, se adaugă alte trei obligaţii derivate:
a) obligaţia antreprenorului de informare şi consiliere
datorată clientului;
b) obligaţia antreprenorului de securitate, pe care acesta o
datorează clientului atunci cîând lucrarea presupune prezenţa
acestuia;
c) obligaţia antreprenorului de prudenţă.
§ 4. Obligaţiile clientului
Plata preţului este obligaţia principală a clientului.
Potrivit art. 1413 C. civ., la care face referire Codul civil
definind contractul de antrepriză, „când materialul se dă de acela
pentru care se execută o lucrare”, preţul trebuie să fie determinat.
Doctrina şi practica au admis şi posibilitatea ca remuneraţia
antreprenorului să nu fie determinată sau determinabilă la momentul
încheierii contactului.
Preţul contractului poate fi stabilit în două feluri: preţul forfetar şi
preţul de deviz.
Recepţia constă în verificarea şi aprobarea de către client a
modului în care antreprenorul a executat lucrarea.
Operaţiunea de recepţie a lucrării se face, de regulă, global (o
singură dată).
§ 5. Încetarea antreprizei
Ca orice contract civil, şi antrepriza încetează prin modurile
prevăzute de dreptul comun (prin executarea lucrării, prin rezoluţiune
etc.).
În mod particular, contractul de antrepriză încetează prin
„moartea meseriaşului, arhitectului sau antreprenorului (art. 1485) .
Deoarece contractul de antrepriză este încheiat intuitu
personae (deci în consideraţia persoanei antreprenorului,
individualizat prin calităţile, priceperea şi aptitudinile sale), dispariţia
acestuia determină implicit şi încetarea raporturilor de antrepriză.
Dacă antreprenorul moare pe timpul derulării contractului,
clientul este însă obligat să plătească moştenitorilor acestuia
valoarea lucrărilor executate.
§ 6. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997

43
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

Unitatea de învǎţare nr. 7


Contractul de tranzacţie
§ 1. Noţiune
1. Noţiune. Tranzacţia este un contract prin care se termină
sau se previne un litigiu, prin concesii între părţi, care constau în
renunţări reciproce la pretenţii sau în promisiunea unei prestaţii noi
în schimbul unei renunţări făcute de cealaltă parte (art. 1704 C.
civ).
Prin contractul de tranzacţie, părţile au obligaţia, în primul
rând, de a nu face (a nu se adresa justiţiei) sau de a nu continua un
proces deja început.
Tranzacţia este de două feluri: judiciară (când se încheie în
faţa instanţei de judecată) şi extrajudiciară (când se încheie de părţi,
fără intervenţia instanţei).
§ 2. Caractere juridice
a) Tranzacţia este un contract consensual, deoarece pentru
încheierea sa valabilă este necesar şi suficient simplul acord de
voinţă al părţilor.
b) Tranzacţia este un contract bilateral (sinalagmatic),
deoarece ambele părţi contractante îşi asumă obligaţii, fiecare dintre
ele fiind ţinută la executarea unei prestaţii în schimbul renunţărilor
sau promisiunilor celeilalte părţi.
c) Tranzacţia este un contract cu titlu oneros, deoarece prin
încheierea sa, în toate cazurile, părţile contractante urmăresc un
avantaj de natură patrimonială.
Contractul îşi păstrează caracterul oneros chiar şi atunci când
avantajele obţinute de părţi, prin tranzacţie, sunt inegale.

44
d) Tranzacţia este un contract comutativ, deoarece ambele părţi
contractante îşi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, încă de la
momentul încheierii contractului.
e) Tranzacţia este, de regulă, un contract încheiat intuitu
personae, calităţile persoanei cu care se contractează având un rol
determinant în perfectarea contractului.
f) Tranzacţia este, de regulă, numai declarativă (şi nu
translativă) de drepturi.
§ 3. Condiţii de validitate
În principiu, tranzacţia trebuie să îndeplinească aceleaşi con-
diţii de validitate ca şi celelalte contracte. Particularităţi în materie
prezintă capacitatea părţilor, obiectul contractului şi cauza.
Sediul materiei se află în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul XVII,
intitulat „Despre tranzacţie”, art. 1704-1717.
§ 4. Efectele contractuluide tranzacţie
Deşi în doctrină părerile au fost împărţite, majoritatea autorilor
au recunoscut că tranzacţia produce efecte declarative, deoarece
are ca scop recunoaşterea unor drepturi preexistente (şi nu confe-
rirea unor drepturi noi, ca în cazul contractelor translative de
proprietate).
Caracterul declarativ al contractului de tranzacţie determină
următoarele consecinţe:
- tranzacţia nu poate constitui un just titlu, pentru a face
operantă uzucapiunea de 10-20 ani;
- părţile nu sunt obligate să-şi garanteze, reciproc, drepturile
respective;
- contractul produce efecte retroactive, de la data constituirii
drepturilor recunoscute;
- când obiectul tranzacţiei este un imobil (sau alte drepturi
reale susceptibile de ipotecă), contractul va fi opozabil terţilor.
După perfectarea contractului, părţile nu mai pot să formuleze
pretenţii legale legate de drepturile care au format obiectul tran-
zacţiei.
O eventuală acţiune introdusă de una dintre părţi, în legătură
cu drepturile care au format obiectul tranzacţiei, va fi respinsă pe
excepţie, art. 1711 C. civ. asimilând puterea tranzacţiei cu puterea
unei hotărâri judecătoreşti definitive. Această asimilare nu este
completă, fiindcă tranzacţia nu constituie titlu executoriu.

45
În vederea stingerii unui litigiu, prin tranzacţie, părţile pot să
promită anumite prestaţii noi (a face, a nu face sau a da) în schimbul
renunţării de cealaltă parte la pretenţiile sale (de exemplu, se recu-
noaşte dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat contra
unei sume de bani).
Contractul de tranzacţie produce efecte numai faţă de părţi, nu
şi faţă de terţi (res inter alios acta).
Deşi tranzacţia produce efecte retroactive, ea este inopozabilă
faţă de terţii care au dobândit (înainte de tranzacţie) drepturi asupra
bunului litigios.
§ 5. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

Unitatea de învǎţare nr. 8


Contracte aleatorii
§1. Asigurarea. Noţiune, caractere şi reglementare
Asigurarea este un contract prin care una dintre părţi, numită
asigurat, se obligă să plătească o sumă de bani (prima de asigurare)
celeilalte părţi, numită asigurător, care, la producerea unui risc (cazul
asigurat), va plăti asiguratului (beneficiarului ori terţului păgubit) in-
demnizaţia de asigurare (despăgubirea ori suma asigurată).
Caractere juridice ale asigurării sunt următoarele.
a) Contractul de asigurare este bilateral (sinalagmatic),
deoarece ambele părţi, atât asiguratul, cât şi asigurătorul se obligă la
câte o prestaţie, fiecare.

46
b) Contactul de asigurare este consensual, întrucât se încheie
valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Faptul că art. 10 din
lege cere expres întocmirea unui înscris la momentul încheierii
contractului este numai o condiţie cerută ad probationem.
c) Contractul de asigurare are caracter oneros.
d) Contractul de asigurare are executare succesivă, deoarece
obligaţia asigurătorului de plată a indemnizaţiei, în cazul producerii
cazului asigurat, are caracter continuu.
e) Contractul de asigurare este aleatoriu, întrucât, la momentul
încheierii lui, părţile contractante (mai ales asigurătorul) nu cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate, deoarece acestea depind
de producerea cazului asigurat;
f) Asigurarea este, în principiu, un contract de adeziune.
§ 2. Încheierea contractului de asigurare
Contractul de asigurare are caracter consensual şi deci se
încheie valabil prin simplul acord de voinţe ale asiguratului şi
asigurătorului.
Potrivit art. 10 alin. (1) din lege, ad probationem, asigurarea
trebuie încheiată în formă scrisă (indiferent de valoarea primei de
asigurare sau a indemnizaţiei).
Proba cu martori nu este admisă, „chiar dacă există un început
de dovadă scrisă” [art. 10 alin. (1) din lege].
Părţile contractante sunt asigurătorul şi asiguratul.
Asigurătorul este societatea comercială, persoană juridică
română sau străină, care se obligă să plătească indemnizaţia de
asigurare în situaţia producerii cazului asigurat în contract.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care încheie
contractul de asigurare cu asigurătorul şi se obligă să plătească
prima de asigurare, pentru a se proteja faţă de eventuala producere
a cazului asigurat.
Asiguratul este titularul interesului asigurat şi al indemnizaţiei
de asigurare în caz de producere a cazului asigurat.
Este posibil ca, la producerea cazului asigurat, asigurătorul să
plătească indemnizaţia altei persoane.
§ 3. Clasificarea asigurărilor
Clasificarea asifgurărilor se face în funcţie de mai multe
cirterii, şi anume: după natura contractului de asigurare, după
obiectul lor, după modul în care iau naştere, după felul raporturilor

47
juridice dintre asigurător şi asigurat sau după locul în care părţile îşi
au sediul.
Potrivit art. 46 din lege, în contractul de reasigurare, una dintre
părţi, reasigurătorul, primeşte prima de reasigurare, pentru care
preia o parte din riscurile asumate de cealaltă parte, numită
asigurător (asumate de aceasta într-un alt contract de asigurare),
suportând corespunzător şi indemnizaţia de asigurare în caz de
producere a evenimentului.
Reasigurarea are rolul de a contribui la o mai mare dispersare
a riscurilor (de regulă în asigurările de mare valoare).
Reasigurarea se realizează independent de voinţa
asiguratului, spre deosebire de coasigurare (cu care se aseamănă,
întrucât ambele urmăresc dispersarea riscurilor).
Operaţiunea prin care reasigurătorul poate ceda, la rândul
său, o parte din riscul acceptat poată numele retrocesiune.
În cazul mai multor asigurători, fiecare va fi obligat la plată
proporţional cu suma asigurată, fără însă ca asiguratul „să poată
încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv” [art. 29 alin.
(1) din lege].
În asigurarea facultativă de persoane, asiguratul se obligă să
plătească prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă la plata
sumei asigurate în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de
invaliditate permanentă sau alte evenimente.
Persoana asigurată „în vederea unui risc” poate fi şi altă
persoană decât persoana contractantă [art. 31 alin. (3) din lege].
Prevederile asigurărilor de persoane se referă la categoria
asigurărilor de viaţă, iar din categoria asigurărilor generale, la
asigurările de accidente şi boală şi la asigurările de sănătate (art. 31
din lege).
a) Asigurările de viaţă se împart, la rândul lor, în: asigurări de
deces şi asigurări pentru caz de supravieţuire.
- Asigurările de deces sunt de două feluri: asigurarea
temporară de deces, în care asigurătorul va plăti suma asigurată
beneficiarului, numai dacă asiguratul moare înainte de expirarea
contractului şi asigurare viageră de deces, în care asigurătorul va
plăti suma asigurată beneficiarului la decesul asiguratului.
- Asigurările pentru caz de supravieţuire sunt cele în care
asigurătorul va plăti asiguratului sau beneficiarului suma asigurată,
dacă asiguratul va fi în viaţă, la expirarea contractului de asigurare.
b) Asigurările de accidente şi boală şi asigurările de sănătate
sunt cele în care asigurătorul plăteşte suma asigurată în caz de

48
producere a vreunui accident ce are ca urmare decesul, invaliditatea
permanentă sau boala asiguratului.
Asigurarea este obligatorie atunci când persoanele fizice sau
juridice sunt obligate de norma imperativă să încheie un contract de
asigurare într-un domeniu şi în condiţii stabilite tot de lege.
Asigurarea obligatorie a apărut în scopul protejării terţului
păgubit prin accidente de circulaţie, punându-i acestuia la dispoziţie
un mijloc direct şi eficient (contractual) de recuperare a daunelor
suferite (pe lângă acţiunea, de drept comun, întemeiată pe
răspunderea civilă delictuală, de care acesta poate uza, de
asemenea).
Caracterul obligatoriu al acestei asigurări se referă exclusiv la
determinarea persoanelor fizice sau juridice de a încheia un contract
de asigurare, într-un domeniu şi în condiţiile stabilite de lege
(drepturile şi obligaţiile părţilor contractante nefiind lăsate la
latitudinea acestora).
Persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule
înmatriculate în străinătate se consideră asigurate, în condiţiile Legii
nr. 136/1995, dacă îndeplinesc una din următoarele condiţii:
a) dacă numărul de înmatriculare atestată asigurarea potrivit
legii statului respectiv;
b) dacă posedă documente internaţionale de asigurare
valabile în România [art. 48 alin. (2) din lege].
a). Părţile contractante sunt asigurătorul şi asiguratul.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea comercială)
autorizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să practice
asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin
accidente de autovehicule.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care are în
proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România [art. 48
alin. (1) din lege].
Asigurarea obligatorie acoperă pagubele, nu numai atunci când
răspunderea civilă pentru paguba cauzată revine asiguratului, dar şi
atunci când:
- acel care conduce autovehiculul, răspunzător de producerea
accidentului, este o altă persoană decât asiguratul [art. 51 alin. (1)
din lege];
- nu există o persoană a cărei responsabilitate civilă să fie
angajată, întrucât autorul accidentului a rămas neidentificat [art. 51
alin. (3) din lege].

49
Asigurarea obligatorie este deci, o asigurare colectivă a
victimelor accidentelor de autovehicule şi, totodată, o asigurare a
persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti
despăgubiri către terţii prejudiciaţi prin fapta ilicită.
În consecinţă, după expirarea termenului contractului, legea
conferă părţilor dreptul de a reînnoi repetat contractul de asigurare.
§ 4. Contractul de rentă viageră
Renta viageră este contractul prin care o persoană (crediren-
tierul) înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani altei per-
soane (debirentier), în schimbul unei prestaţii periodice în bani, ce
urmează a i se plăti până la moartea sa.
Prestaţia datorată de debirentier până la moartea
credirentierului se numeşte tot rentă viageră.
Renta viageră poate fi constituită în favoarea unei persoane
sau a două ori mai multe persoane (de exemplu, în favoarea soţilor,
care devin credirentieri).
În general, condiţiile cerute pentru validitatea contractului de
rentă viageră sunt cele cerute pentru contractul de vânza-
re-cumpărare (când renta este cu titlu oneros).
Când persoana în favoarea căreia a fost constituită renta „era
deja moartă în momentul facerii”, contractul este lovit de nulitate
absolută, deoarece nu există şanse de câştig sau de pierdere pentru
părţile contractante (art. 1644 C. civ.).
Potrivit art. 1645 C. civ., contractul va fi nul şi în cazul
constituirii rentei „în favoarea unei persoane afectate de o boală de
care a murit în interval de 20 de zile de la data contractului”.
Dispoziţia nu este aplicabilă rentelor constituite cu titlu gratuit (care
nu sunt aleatorii).
Obiectul contractului de rentă viageră este dublu:
a) obiectul prestaţiei credirentierului, care poate fi un bun
imobil sau mobil, inclusiv o sumă de bani (capital) şi
b) obiectul prestaţiei debirentierului, care constă într-o
sumă de bani sau alte bunuri (renta) plătite la anumite intervale de
timp.
Ca orice contract, renta viageră (atât cea oneroasă, dar mai
ales cea gratuită) trebuie să aibă o cauză licită şi morală.
Având în vedere caracterul translativ de proprietate al rentei
viagere, credirentierul are obligaţia de a preda bunul (predare care
are semnificaţia faptului material, asemenea contractului de
vânzare-cumpărare).

50
Totodată, deşi legea nu prevede expres, credirentierul trebuie
să-l garanteze pe debirentier (care devine proprietarul lucrului)
pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse.
În cazul în care debirentierul a fost evins, credirentierul va
trebui să restituie total sau parţial ratele de rentă primite, proporţional
cu evicţiunea suferită (şi nu cu valoarea bunului din momentul
producerii acesteia).
Potrivit art. 1642 C. civ., debirentierul trebuie să plătească
sumele de bani convenite de părţi pe toată durata vieţii
credirentierului (contractant sau terţ beneficiar) ori până la decesul
terţului (până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de
rentă).
Proba existenţei persoanei, de viaţa căreia este legată plata
rentei, cade în sarcina credirentierului (art. 1651 C. civ.).
Plata rentei va fi făcută la termenele stabilite în contract. Când
însă s-a stipulat ca plata să se facă anticipat, credirentierul
dobândeşte sumele de rentă din ziua scadenţei (art. 1649 C. civ.).
Potrivit art. 1646 C. civ.: „Acela în a cărui favoare s-a înfiinţat, cu
titlul oneros, o rendită pe viaţă, poate să ceară sfărâmarea
contractului, dacă înfiinţătorul ei dă asigurările stipulate pentru
executare”.
Astfel că, în cazul în care renta a fost constituită cu caracter
oneros, debirentierul este obligat să ofere garanţii pentru plata rentei,
încă de la constituirea acesteia (încheierea contractului).
Contractul de rentă viageră încetează prin moartea
credirentierului (sau a altei persoane, în favoarea căreia a fost
constituită renta).
În schimb, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate în
contract, în principiu, părţile nu pot cere rezoluţiunea rentei viagere.
Potrivit art. 1650 C. civ., „numai în cazul în care rendita pe
viaţă s-a înfiinţat cu titlu gratuit, se poate şi stipula ca dânsa să nu fie
supusă sechestrării”.
Din textul de lege de mai sus, rezultă că renta viageră
constituită cu titlu oneros este urmăribilă.
Părţile contractante nu pot declara renta viageră neurmăribilă,
deoarece aceasta reprezintă echivalentul bunului transmis.
§ 5. Contractul de întreţinere
Prin contractul de întreţinere, una dintre părţi (numită în-
treţinător) se obligă să asigure întreţinerea celeilalte părţi (numită

51
întreţinut) pe tot timpul vieţii, în schimbul unei sume de bani sau al
înstrăinării unui lucru.
Contractul de întreţinere face parte din categoria contractelor
civile nenumite.
Contractul de întreţinere prezintă asemănări evidente cu
contractul de rentă viageră, cu care însă nu se confundă şi nici nu i
se aplică regulile speciale ale acestuia (nefiind o varietate a rentei
viagere), întrucât întreţinerea este un contract special independent
(distinct).
Sub aspectul condiţiilor de validitate, contractul de întreţinere
se aseamănă cu contractul de vânzare-cumpărare (ambele fiind
translative de proprietate), cu deosebirea principală că obiectul
prestaţiei întreţinătorului (preţul contractului) nu este o sumă de bani,
ci constă în prestaţia întreţinerii persoanei creditorului.
Obiectul contractului de întreţinere este dublu (asemenea
contractelor sinalagmatice): bunul înstrăinat, ce poate fi un imobil
sau un mobil aflat în circuitul civil şi prestaţia întreţinerii, care se
execută în natură şi în condiţiile prevăzute în contract (în lipsa unor
stipulaţii speciale, potrivit regulilor aplicabile obligaţiilor de a face).
Având în vedere caracterul translativ de proprietate al
contractului, în cazul în care întreţinutul s-a obligat la transmiterea
unui lucru (mobil sau imobil), el va avea, în principiu, aceleaşi
obligaţii ca şi vânzătorul: obligaţia de predare a bunului şi obligaţia
de garanţie pentru vicii şi pentru evicţiune.
Debitorul întreţinerii trebuie să asigure întreţinerea în natură,
succesivă şi permanentă, potrivit clauzelor contractuale iar, în lipsa
acestora, obligaţiile întreţinătorului se vor supune regulilor aplicabile
obligaţiilor de a face.
Caracteristic contractului de întreţinere este că întreţinătorul
nu poate renunţa la executarea obligaţiei sale pe motiv că este prea
oneroasă pentru el (chiar dacă s-ar obliga să restituie lucrul
dobândit).
Rezoluţiunea se poate cere numai pentru neexecutarea cul-
pabilă a obligaţiei de întreţinere şi nu în caz de neexecutare fortuită,
când riscul obligaţiei imposibil de executat va fi suportat, potrivit
dreptului comun, de debitorul acesteia (res perit debitori).
§ 6. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997

52
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003

II. DREPT CIVIL - SUCCESIUNI

Unitatea de învǎţare nr. 1


Reguli generale privind moştenirea
§ 1. Consideraţii generale
Potrivit art. 644 C. civ., „Proprietatea bunurilor se dobândeşte
şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin
tradiţiune”.
Termenul de succesiune (moştenire) desemnează, în general,
transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una
ori mai multe persoane fizice sau persoane juridice (ori către stat).
Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de
moştenire, noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime,
folosirea lor diferenţiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată
exclusiv din considerente de formă.
În dreptul civil, noţiunea de succesiune se întrebuinţează în
două sensuri:
a) în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane
fizice decedate sau
b) pentru desemnarea a însuşi patrimoniului transmis din
cauză de moarte, deci în sens de masă succesorală. Astfel, se
vorbeşte de moştenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de
moştenirea dobândită de moştenitori, de moştenirea sau
succesiunea vacantă.
În funcţie de sfera de cuprindere, succesiunea (moştenirea)
mai poate fi înţeleasă:

53
a) în sens larg, desemnează orice transmisiune de drepturi,
între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În acest sens, de
exemplu, şi vânzarea cumpărarea unui bun singular este, de
asemenea, o succesiune, în care cumpărătorul este succesorul
vânzătorului;
b) în sens restrâns însă, numai transmisiunea pentru cauză de
moarte este echivalent al noţiunii de moştenire.
În concluzie, termenul de succesiune (în sens restrâns)
desemnează, în acelaşi timp, atât transmisiunea pentru cauză de
moarte, cât şi obiectul acestei transmisiuni, respectiv masa
succesorală.
§ 2. Felurile moştenirii
Articolul 650 C. civ. (primul în materie) prevede că „succe-
siunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului prin
testament”.
În consecinţă, după izvorul vocaţiei succesorale a celor care
dobândesc patrimoniul defunctului, moştenirea este (în principiu) de
două feluri: legală şi testamentară.
Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a
patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii.
Ea intervine, de regulă, numai în cazul în care cel care lasă
moştenirea nu a dispus în timpul vieţii, de averea sa, prin testament.
Moştenirea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat
testament însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală ori
cuprinde alte dispoziţii decât cele referitoare la transmiterea patri-
moniului succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moştenire a unei
rude etc.).
Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea
patrimoniului succesoral (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul
voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament.
Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se
numesc legatari.
Legatarul poate fi: universal (cu vocaţie la întregul patrimoniu
lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocaţie la o fracţiune din masa
succesorală) şi cu titlu particular (cu vocaţie la bunuri singulare,
anume determinate).
În literatura de specialitate, este cunoscută şi o a treia formă
de moştenire: moştenirea convenţională.

54
Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art. 650 C. civ. nu
se exclud reciproc, ci moştenirea legală poate coexista cu cea
testamentară.
Dacă testatorul a făcut un legat (sau mai multe) cu titlu
universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de
exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară în limitele legatului (sau legatelor) şi
legală pentru restul neacoperit.
În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală
numai dacă:
a) testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali
care împreună au vocaţie la întreaga moştenire;
b) nu există moştenitori rezervatari.
Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii sunt:
a). Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză
de moarte (mortis causa). Transmisiunea succesorală se produce
numai la încetarea din viaţă a unei persoane fizice, fie că este vorba
de moarte fizic constatată, fie de moarte declarată prin hotărâre
judecătorească (viventis hereditas non datur).
Faptul morţii constituie elementul distinctiv al transmisiunii
succesorale şi o deosebeşte de transmisiunea prin acte juridice între
vii (inter vivos).
Normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în
principiu, aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, atunci când
apar ca dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din
patrimoniul persoanei fizice decedate.
b). Transmisiunea moştenirii este universală. Succesiunea are
ca obiect patrimoniul unei persoanei fizice decedate, privit ca
universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care
au valoare economică şi care au aparţinut defunctului.
Nu se transmit prin moştenire:
a) drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale (în principiu);
b) drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului
întrucât au caracter viager sau sunt contracte născute ex lege intuitu
personae (cum ar fi uzufruct viager, o creanţă de rentă viageră etc.);
c) obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a
defunctului (de exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în
consideraţia calităţii personale a defunctului).
c). Transmisiunea moştenirii este unitară. În cadrul transmi-
siunii succesorale, patrimoniul este privit unitar, ceea ce are drept
consecinţă faptul că moştenirea (deci toate drepturile şi obligaţiile

55
defunctului) se transmite moştenitorilor legali sau legatarilor după
aceleaşi norme juridice.
De menţionat că unitatea succesiunii nu se referă la unicitatea
actului normativ ce o reglementează.
d). Transmisiunea moştenirii este indivizibilă. Patrimoniul
succesoral este nu numai unitar, ci şi indivizibil.
Astfel, fiecare moştenitor trebuie fie să accepte moştenirea,
potrivit vocaţiei succesorale, fie să renunţe la ea.
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale nu împiedică
pe succesibil de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, prin
care aceştia vor răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, dar
numai în limitele activului primit (intra vires hereditatis).
§ 3. Deschiderea moştenirii
Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune
analizarea a doua aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul
dezbaterii acesteia.
Deoarece succesiunea se deschide „prin moartea” celui care
lasă moştenirea, înseamnă că momentul deschiderii succesiunii
coincide cu momentul morţii celui care lasă moştenirea (art. 651 C.
civ.).
De regulă, dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu
certificatul de deces eliberat ca urmare a morţii fizic constatate de
organele abilitate de lege.
Deschiderea moştenirii (momentul ei) nu trebuie confundată
cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate prin
Legea nr. 36/1995.
Stabilirea momentului exact al deschiderii moştenirii prezintă
importanţă juridică deosebită, sub următoarele aspecte:
a) în funcţie de acest moment, se determină sfera persoanelor
chemate la moştenire, fie în temeiul legii, fie în baza unui testament,
capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se cuvin asupra
moştenirii;
b) acest moment este cel până la care retroactivează
acceptarea sau renunţarea la moştenire (prin curgerea termenului de
6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală – art. 700 C.
civ.);
c) în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, acest moment
marchează începerea stării de indiviziune între ei şi acela până la
care retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii;

56
d) din acest moment, pactele asupra moştenirii devin valabile
(ştiut fiind că, în principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise
sunt nule absolut – art. 702 şi art. 965 C. civ.);
e) este momentul compunerii şi al stabilirii valorii masei
succesorale;
f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, este
momentul în care se va stabili legea care va cârmui devoluţiunea
moştenirii, în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale
succesive.
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut, întrucât a fost
nomad, deschiderea moştenirii se face la locul unde se află bunurile
mai importante ale moştenirii, iar, în lipsă de bunuri, la locul unde s-a
înregistrat moartea.
Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru
determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferitele
probleme juridice legate de moştenire:
a) secretarul consiliului local al localităţii în raza căreia
defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, procurorul sau orice persoană
interesată pot cere deschiderea procedurii succesorale notariale (art.
68 din Legea nr. 36/1995 legea notarilor publici şi a activităţii
notariale);
b) procedura succesorală necontencioasă, reglementată de
Legea nr. 36/1995, este de competenţa notarului public din biroul
situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a
avut ultimul domiciliu [art. 10 pct. a)];
c) instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile
privitoare la moştenire se determină tot în funcţie de locul deschiderii
moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate
în circumscripţia altei instanţe).
§ 4. Condiţii generale ale moştenirii
Potrivit art. 654 C. civ., „pentru a putea succede, trebuie
neapărat ca persoana care succede să existe la momentul
deschiderii succesiunii”.
A. Au capacitate succesorală.
1. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au
capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială (art. 4 din Constituţie).
Dovada se face cu actele de stare civilă.

57
2. Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii
succesiunii au capacitate succesorală.
Conform art. 654 C. civ., existenţa persoanei fizice începe în
ziua naşterii, iar copilul conceput se consideră că există, cu singura
condiţie de a se naşte viu.
De precizat că este suficient ca acel copil conceput să se
nască viu (şi nu neapărat viabil).
Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu
este posibilă, art. 61 C. fam. prevede o prezumţie legală cu privire la
perioada concepţiei („timpul cuprins între a trei sute şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii copilului”).
3. Persoanele dispărute au capacitate succesorală. Potrivit art.
19 din Decretul nr. 31/1954, „cel dispărut este socotit a fi în viaţă,
dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă defini-
tivă”.
Rezultă că persoanele dispărute [atât cele astfel declarate
judecătoreşte, cât şi cele nedeclarate, dar considerate a fi dispărute
– art. 16 alin. (1) şi (3) din Decretul
nr. 31/1954] au capacitate succesorală, fiind prezumate de lege a fi
în viaţă.
Capacitatea succesorală a dispărutului este însă numai
„provizorie”, având drept finalizare fie reapariţia persoanei, fie
constatarea fizică a morţii sau declararea prin hotărâre
judecătorească definitivă a morţii acesteia.
4. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi moştenirea
dacă sunt în fiinţă la data deschiderii acesteia.
Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi
moştenirea exclusiv prin legat cuprins în testament (deci exclusiv
prin moştenire testamentară).
B. Persoane care nu au capacitate succesorală
1. Predecedaţii şi persoanele juridice care au încetat să mai
aibă fiinţă. Potrivit art. 654 C. civ., numai persoanele care „există” la
data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală.
2. Comorienţii. Potrivit art. 21 din Decretul nr. 31/1954, „în
cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare,
fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt
socotite că au murit deodată”.
Astfel, comorienţii trebuie să îndeplinească patru condiţii:
a) să fie două sau mai multe persoane;
b) persoanele să fie decedate în aceeaşi împrejurare;

58
c) decesele să fi survenit în astfel de condiţii încât să nu se
poată stabili dacă o persoană a supravieţuit alteia;
d) între persoanele decedate să existe vocaţie succesorală
reciprocă.
3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţi).
Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului
supravieţuitor al defunctului şi statului.
Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în
principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul
lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca
temei al vocaţiei la moştenire.
Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu:
a) în sens general, desemnează vocaţia potenţială (eventuală)
a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană
(în acest sens, se vorbeşte, de exemplu, despre vocaţia succesorală
legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad);
b) în sens concret (vocaţie concretă, utilă), desemnează prin
devoluţiunea succesorală – ca mijloc de selecţie – acele persoane
care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.
Existenţa vocaţiei succesorale concrete presupune două
condiţii:
a) una pozitivă: vocaţia succesorală generală şi
b) una negativă: persoana în cauză să nu fie înlăturată de la
moştenire de un alt succesibil.
§ 5. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Succesiunile şi testamentele, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003
- I. Dogaru, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
- Fr. Deak, Tratat de drept civil succesoral, Editura Actami,
Bucureşti, 1999
- M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1966
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea Iaşi, 2005
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008

Unitatea de învǎţare nr. 2


Moştenirea legală

59
& 1. Principii generale
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc
în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de
lege).
De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care
defunctul nu a lăsat testament.
Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul
cuprinde exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori
sunt înlăturaţi de la moştenire (fără ca testamentul să cuprindă
legate în favoarea altor persoane) situaţie în care, la moştenire vor fi
chemaţi restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţi) ce vor împărţi
între ei întreaga masă succesorală.
Rudele defunctului cu vocaţie succesorală legală generală nu
sunt chemate împreună şi deodată la moştenire, legiuitorul instituind
o anumită ordine.
Cu ajutorul unor mijloace tehnice (clasa de moştenitori şi
gradul de rudenie) s-au formulat trei principii care guvernează
devoluţiunea moştenirii legale.
1). Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea clase-
lor de moştenitori legali. Clasa de moştenitori este categoria de rude
care în mod colectiv, exclude de la moştenire o altă categorie de
rude (sau este exclusă de cea din urmă).
2). Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii
din aceeaşi clasă. În cadrul aceleiaşi clase, de regulă, rudele de grad
mai apropiat înlătură de la moştenire pe cele mai îndepărtate în grad
(proximior excludit remotiorem).
3). Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de ace-
laşi grad chemate la moştenire. Dacă moştenitorii defunctului fac
parte din aceeaşi clasă şi au acelaşi grad de rudenie, ei vor împărţi
moştenirea în părţi egale.
§ 2. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire (pe lângă
condiţia vocaţia succesorale) ea trebuie să îndeplinească şi o
condiţie negativă şi anume: să nu fie nedemnă de a moşteni (art.
655-658 C. civ.).
Art. 655 C. civ. prevede trei cazuri de nedemnitate: atentatul la
viaţa celui care lasă moştenirea, acuzaţia capitală calomnioasă
împotriva celui care lasă moştenirea şi nedenunţarea omorului a
cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea.

60
a). Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea. Potrivit art.
655 pct. 1 C. civ. este nedemn „condamnatul pentru că a omorât sau
a încercat să omoare pe defunct”.
Rezultă că cel care s-a făcut vinovat de omor sau de tentativă
de omor, pe lângă sancţiunea penală, este sancţionat şi cu
excluderea de la moştenire.
b). Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă
moştenirea.
c). Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care
lasă moştenirea. Potrivit art. 655 pct. 3 C. civ. este nedemn, „moş-
tenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului nu a de-
nunţat aceasta justiţiei”.
Nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului
cu efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.
& 3. Reprezentarea succesorală
Prin reprezentarea succesorală un moştenitor mai îndepărtat
în grad urcă în locul şi gradul ascendentului său decedat (la data
deschiderii moştenirii) pentru a culege, în concurs cu succesorii mai
apropiaţi în grad, partea care s-ar fi cuvenit predecedatului (dacă s-
ar fi aflat în viaţă).
Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi
surori pot beneficia de reprezentarea succesorală, numai dacă sunt
îndeplinite trei condiţii.
a). Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moşte-
nirii. Conform art. 668 alin. (1) C. civ. „nu se reprezintă decât persoa-
nele moarte”.
b). Locul celui reprezentat să fie util.
În cazul exheredării testamentare, locul nu este util dacă cel
reprezentat este frate (soră) al defunctului.
c). Reprezentantul să îndeplinească condiţiile pentru a moşte-
nii.
& 4. Clasele de moştenitori legali
1). Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului). Prin
descendenţi se înţeleg copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă
la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi
căsătorie sau din căsătorii diferite (art. 669 C. civ.).
2). Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei
existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la

61
succesiune rudele care fac parte din clasa a II-a de moştenitori
legali.
Clasa a II-a de moştenitori legali este clasa mixtă, a
ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi.
A. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi
mama) din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
B. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi
descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi
de frate-soră).
Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din
căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara
căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.
3). Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari).
Ascendenţii ordinari sunt: bunicii, străbunicii etc. (fără limită în grad).
Bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moştenire în ordinea
gradelor de rudenie (în baza principiului proximităţii gradului de
rudenie); astfel că bunicii (rude de gradul II) înlătură de la moştenire
pe străbunici (rude de gradul III) etc.
4). Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari).
Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii
sau surorile bunicilor defunctului (unchiul mare).
Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moşte-
nitori legali, dar vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din
fiecare clasă.
Legea nr. 319/1944 recunoaşte soţului supravieţuitor
următoarele categorii de drepturi:
a) un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele
de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase,
b) un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice precum şi asupra darurilor de nuntă,
c) un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit.
Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de
moştenitori legali, dar vine în concurs cu oricare clasă chemată la
moştenire.
a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de
moştenitori legali), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are
dreptul la 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul
lor, care vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi (clasa a
II-a), de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are
dreptul la 1/3 din moştenire;

62
c) dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu
ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele
cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire;
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu
colateralii ordinari (clasa a IV-a), indiferent de numărul lor, în ambele
cazuri, soţul supravieţuitor are dreptul la 3/4 din moştenire.
În cazul în care nu există moştenitori legali ori aceştia există
dar sunt nedemni sau renunţători, soţul supravieţuitor va culege
întreaga moştenire a soţului decedat.
Prin asimilare, art. 4 din Legea nr. 319/1944 a prevăzut că
soţul supravieţuitor are în momentul deschiderii moştenirii, în afară
de celelalte drepturi succesorale, un drept de abitaţie asupra casei
de locuit (dacă aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă
locuinţă proprie).
Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă sunt întrunite
cumulativ următoarele condiţii.
a). Să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa
(apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie.
b). Să nu aibă altă locuinţă proprie.
c). Să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al
locuinţei; astfel, în cazul în care soţul supravieţuitor este unicul
moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu poate avea în
plus şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate
(neminem res sua servit).
d). Locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să
facă parte din masa succesorală, adică să fi aparţinut soţului
decedat exclusiv sau în proprietate comună cu alte persoane.
e). Defunctul nu a dispus altfel; astfel dreptul de abitaţie poate
fi înlăturat de defunct fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar
asupra acestuia (decât în raport cu drepturile prevăzute de art. 1 din
Legea nr. 319/1944).
§ 5. Bibiliografie specifică
- I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003
- D. Chirică, Drept civil. Succesiunile şi testamentele, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003
- I. Dogaru, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
- Fr. Deak, Tratat de drept civil succesoral, Editura Actami,
Bucureşti, 1999

63
- M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1966
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea Iaşi, 2005
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008

Unitatea de învǎţare nr. 3


Moştenirea testamentară
& 1. Testamentul
Potrivit art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege
sau, după voinţa omului, prin testament”. Deci, legea permite
persoanelor fizice ca printr-un act juridic (numit testament) să dis-
pună pentru cauză de moarte.
Testamentul este un act juridic special. Potrivit art. 802 C. civ.,
„testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune,
pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său.”
Conform art. 802 C. civ., testamentul are următoarele carac-
tere juridice:
a) Testamentul este un act juridic; în consecinţă, trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute pentru orice act
juridic civil.
b) Testamentul este un act juridic unilateral, deci exprimă
voinţa unei singure persoane (a testatorului) şi produce, de regulă,
efectele juridice urmărite de aceasta.
c). Testamentul este un act juridic personal, care, spre
deosebire de alte acte juridice ce pot fi încheiate şi prin reprezentare
sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu
poate fi încheiat decât personal.
d). Testamentul este un act juridic solemn, astfel că voinţa
testatorului trebuie să fie manifestată în formele anume prevăzute de
lege (sub sancţiunea nulităţii absolute).
e). Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte
(mortis causa). Deşi este valabil încheiat încă din momentul
redactării sale, el va produce efecte juridice numai după moartea
testatorului.
f). Testamentul este un act juridic revocabil. Cât timp se află în
viaţă, testatorul poate reveni asupra manifestării sale de voinţă

64
mortis causa, modificând sau anulând dispoziţiile unui testament
anterior încheiat.
Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului
îl constituie actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile
pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele.
Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o
fracţiune din acesta sau bunuri individualizate.
Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt:
forma scrisă şi oprirea testamentului conjunctiv.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă cerute pentru orice
fel de testament este nulitatea absolută şi va putea fi invocată de orice
persoană interesată (art. 886 C. civ.).
§ 3. Principale dispoziţii testamentare
Principalele dispoziţii cuprinse în testament sunt cele
referitoare la: legat, exheredare şi execuţiunea testamentară.
Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care
testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul
său, vor primi întreg patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri
determinate din patrimoniul testatorului.
Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului
să fie aleasă de o terţă persoană (legatul cu facultatea de alegere)
va fi nul.
Desemnarea legatarului poate fi directă, prin indicarea
numelui şi prenumelui acestuia sau indirectă, prin indicarea unor ele-
mente cu ajutorul cărora va putea fi identificat.
După obiectului lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal
sau cu titlu particular.
Potrivit art. 888 C. civ., „legatul universal este dispoziţia prin
care testatorul lasă, după moarte-i, la una sau mai multe persoane,
universalitatea bunurilor sale”.
Legatul universal există şi în cazul în care, datorită drepturilor
conferite altora de către testator, emolumentul moştenirii este redus
considerabil (cu condiţia să existe o vocaţie la întreaga moştenire).
Testatorul poate califica expres legatul său ca fiind universal
sau se pot folosi şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit
vocaţie asupra întregii moşteniri.
Doctrina şi practica judiciară deopotrivă au considerat legate
universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei
proprietăţi asupra întregii moşteniri, legatul cotităţii disponibile,
legatul rămăşiţei sau prisosului succesoral etc.

65
Legatul cu titlu universal conferă vocaţie succesorală numai la o
fracţiune din moştenirea lăsată de defunct.
Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal şi
legatul cu titlu particular.
Legatul cu titlu particular sau singular conferă vocaţie
succesorală la unul sau mai multe bunuri singulare (ut singuli).
Orice bun aflat în circuitul civil poate constitui obiectul legatului
cu titlu particular.
Dispoziţiile testamentare făcute cu îndeplinirea condiţiilor de
validitate produc, de regulă, efecte juridice.
Ineficacitatea actului juridic presupune două condiţii:
a) existenţa unui act juridic valabil încheiat;
b) lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze
posterioare întocmirii actului.
Cauzele care împiedică producerea efectelor legatelor
(cauzele de ineficacitate) sunt: revocarea şi caducitatea dispoziţiilor
testamentare.
Legatul conjunctiv este legatul al cărui obiect este lăsat la mai
mulţi legatari fără ca testatorul să indice partea fiecăruia, colegatarii
având chemare (eventuală) la întregul obiect.
În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii:
a) toţi legatarii acceptă legatul, caz în care chemarea la întreg
a fiecăruia va fi limitată la o parte din bun, iar bunul se va împărţi în
părţi egale;
b) unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să
primească legatul, caz în care părţile acestora se vor cuveni celorlalţi
colegatari care primesc legatul şi ale căror părţi vor creşte în mod
corespunzător. Acesta este dreptul de acrescământ (sau de
adăugire).
Exheredarea este o dispoziţie testamentară prin care
testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori
legali.
Orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la
regulile devoluţiunii legale a moştenirii, să înlăture de la moştenire
persoana sau persoanele neagreate (indiferent de motive).
Exheredarea este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar
care nu se poate exercita nelimitat.
Exheredarea poate interveni şi ca sancţiune.
Dreptul şi îndatorirea de a executa dispoziţiile testamentare
revin, în temeiul legii, moştenitorilor legali şi legatarilor universali.

66
Pentru a asigura îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă,
testatorul poate însă desemna unul sau mai mulţi executori
testamentari (art. 910 C. civ.).
Sub aspectul naturii juridice, execuţiunea testamentară se
prezintă ca un mandat în care executorul testamentar este
mandatarul, iar testatorul mandantul.
Execuţiunea testamentară nu este însă un mandat de drept
comun, ci un mandat supus unor reguli speciale. Pentru aceste
considerente, execuţia testamentară prezintă unele particularităţi faţă
de mandatul de drept comun.
Principalele particularităţi ale execuţiunii sunt:
a) Executorul testamentar este instituit sau revocat de testator
numai printr-un înscris în formă testamentară.
b) Execuţiunea testamentară începe să producă efecte de la
moartea testatorului (mandantului).
c) Atribuţiile executorului testamentar sunt stabilite de lege.
d) Executorul testamentar, după ce a acceptat sarcina, nu mai
poate în principiu, să renunţe la ea.
e) Termenul limită a împuternicirii executorului testamentar cu
sezină este stabilit de lege (un an).
& 4. Rezerva succesorală
Dreptul persoanei fizice de a dispune prin acte juridice de
bunurile ce vor alcătui moştenirea a fost însă recunoscut numai în
anumite limite.
Sunt oprite pactele asupra unor succesiuni viitoare şi
substituţiile fideicomisare.
Rezerva succesorală (ereditară) este o parte a moştenirii pe
care legea o atribuie unor persoane apropiate defunctului (moşteni-
torii rezervatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului.
Cotitatea disponibilă este deci partea din moştenire asupra
căreia defunctul poate dispune liber, atât prin liberalităţi, cât şi prin
acte cu titlu oneros.
Prin excepţie, dreptul proprietarului de a dispune liber de
bunurile sale prin liberalităţi este îngrădit de lege, în privinţa rezervei
succesorale şi a cotităţii disponibile (art. 841-855 C. civ. şi art. 1 şi 2
din Legea nr. 319/1944).
Când există numai moştenitori legali nerezervatari, testatorul
poate dispune de bunurile moştenirii după cum doreşte, fără limite,
atât prin acte cu titlu oneros, cât şi gratuit.

67
Potrivit art. 841, 842 şi 843 C. civ. şi art. 1 şi 2 din Legea nr.
319/1944, sunt moştenitori rezervatari: a) descendenţii defunctului
de orice grad; b) ascendenţii privilegiaţi (tatăl şi mama defunctului);
c) soţul supravieţuitor al defunctului.
a. Cuantumul rezervei descendenţilor.
a) 1/2 din moştenire pentru un copil;
b) 2/3 din moştenire pentru doi copii;
c) 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.
În toate cazurile de mai sus, prin moştenire se înţelege masa
de bunuri pe care defunctul ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii (şi
nu aceea pe care a lăsat-o efectiv).
b. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii
defunctului)
Conform dispoziţiilor art. 843 C. civ., modificat prin Legea nr.
134/1947, rezerva părinţilor este de 1/2 din moştenire, dacă
defunctul lasă „tată şi mamă” şi de 1/4 din moştenire, dacă lasă
„numai pe unul dintre părinţi”.
c. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor
Potrivit legii, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota
succesorală care i se cuvine în calitate de moştenitor legal.
Cota-parte din moştenire cuvenită soţului supravieţuitor diferă
însă în funcţie de clasa de moştenitori cu care el vine în concurs,
astfel că şi întinderea rezervei va fi diferită în funcţie de clasa de
moştenitori cu care vine la moştenire.
Deci rezerva soţului supravieţuitor va fi:
a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii
defunctului
b) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii
privilegiaţi, indiferent de număr, cât şi cu colateralii privilegiaţi, deci
1/2 din 1/3=1/6;
c) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu
ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2
din 1/2=1/4;
d) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii
ordinari (clasa a III-a) sau colateralii ordinari (clasa a IV-a), deci 1/2
din 3/4;
e) 1/2 din moştenire, în lipsa rudelor din cele patru clase de
moştenitori legali, deci 1/2 din întreg.
Potrivit art. 939 C. civ., „bărbatul sau femeia care, având copii
dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu,
nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea

68
legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz,
donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor”.
În cazul în care defunctul a dispus prin testament peste limita
cotităţii disponibile, dreptul la rezervă al moştenitorilor este afectat.
Acţiunea prin care moştenitorii rezervatari vor putea solicita
reducerea liberalităţilor este acţiunea în reducţiune. Ea poate fi
intentată numai de „erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei
care înfăţişează drepturile lor” (art. 848 C. civ.).
§ 5. Bibiliografie specifică
- D. Chirică, Drept civil. Succesiunile şi testamentele, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003
- I. Dogaru, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
- Fr. Deak, Tratat de drept civil succesoral, Editura Actami,
Bucureşti, 1999
- M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1966
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea Iaşi, 2005
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008

Unitatea de învǎţare nr. 4


Transmisiunea moştenirii
§1. Dreptul de opţiune succesorală
La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite
moştenitorilor săi legali sau testamentari.
Transmiterea patrimoniului celui care decedează se face fără
a fi necesară manifestarea de voinţă a moştenitorilor (operează de
drept din clipa morţii persoanei care lasă succesiunea) şi indiferent
dacă moştenirea este legală sau testamentară.
Persoanele cu vocaţie generală la dobândirea patrimoniului
succesoral (succesibilii) îşi pot exercita dreptul de opţiune
succesorală, alegând între următoarele trei posibilităţi:
a) a accepta pur şi simplu moştenirea;
b) a accepta moştenirea sub beneficiul de inventar;
c) a renunţa la moştenire.

69
În consecinţă, dreptul de opţiune succesorală este un drept
subiectiv care ia naştere în persoana moştenitorilor cu vocaţie
succesorală, din momentul deschiderii succesiunii.
Potrivit art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face
acceptarea unei moşteniri care i se cuvine”.
Dreptul de opţiune succesorală se exercită prin intermediul
actul juridic de opţiune succesorală.
Actul juridic de opţiune succesorală are următoarele
caracteristici:
a) Este un act juridic unilateral, întrucât reprezintă voinţa unei
singure persoane (a succesibilului), pe care îl poate încheia personal
sau prin mandatar cu procură specială.
b) Este un act juridic indivizibil (unitar), deoarece succesibilul
are dreptul să opteze între a renunţa sau a accepta moştenirea (în
întregul ei, nimeni neavând posibilitatea de a accepta o anumită
parte din moştenire şi de a renunţa la altă parte).
c) Este un act juridic pur şi simplu, neputând fi afectat de
modalităţi (termen sau condiţie). Opţiunea înseamnă exclusiv
pronunţarea pentru una dintre cele trei posibilităţi.
d) Este un act juridic, în principiu, irevocabil, prin aceasta
înţelegându-se că, o dată ce s-a exercitat dreptul de opţiune
succesorală, nu se mai poate reveni asupra opţiunii făcute.
e) Este un act juridic declarativ, adică efectele opţiunii se
produc retroactiv, de la data deschiderii succesiunii.
În general, actul de opţiune succesorală este un act
consensual, care nu trebuie să îmbrace o anumită formă, nici măcar
ca o cerinţă ad probationem.
În mod excepţional, renunţarea la moştenire şi acceptarea sub
beneficiu de inventar sunt acte solemne şi deci nerespectarea formei
impuse de lege atrage nulitatea absolută a actului respectiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 700 C. civ. (modificat prin Decretul nr.
73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un
termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”.
Acceptarea moştenirii poate fi pură şi simplă sau sub beneficiu
de inventar (art. 685 C. civ.).
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii constă în actul sau
faptul unilateral şi necondiţionat al succesibilului de a păstra
moştenirea.
Acceptarea pură şi simplă este de două feluri: a) acceptarea
pură şi simplă voluntară şi b) acceptarea pură şi simplă forţată.

70
Potrivit art. 703 C. civ., „erezii care au dat la o parte, sau au
ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se
lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua
nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse”.
Tot astfel, art. 712 C. civ. prevede că „eredele care a ascuns
obiecte de ale succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă nu a
trecut în inventar lucruri dintr-însa, nu se poate folosi de beneficiul de
inventar”.
În consecinţă, acceptarea pură şi simplă forţată intervine când
succesibilul a dat la o parte sau a ascuns lucruri din succesiune,
intervenind ca o sancţiune prin care moştenitorii pierd dreptul de
opţiune.
Acceptarea sub beneficiu de inventar este o variantă
intermediară între acceptarea pură şi simplă şi renunţarea la
moştenire.
Renunţarea la moştenire este un act unilateral, expres şi
solemn prin care succesibilul declară că nu doreşte (renunţă la) titlul
de moştenitor.
Dreptul de a renunţa la moştenire îl au toţi moştenitorii,
indiferent că sunt legali sau testamentari, rezervatari ori
nerezervatari, universali, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Renunţarea la succesiune trebuie să fie expresă (spre
deosebire de acceptarea succesiunii care poate fi tacită).
Având în vedere dispoziţiile art. 701 C. civ., un moştenitor care
a renunţat la succesiune poate să revină asupra acestei renunţări.
Revenirea moştenitorului asupra renunţării sale la succesiune
poate fi expresă sau tacită.
Pentru a se putea retracta renunţarea la moştenire, este
necesară îndeplinirea a două condiţii:
a) să nu fi expirat termenul de 6 luni pentru exercitarea
dreptului de opţiune succesorală. Termenul de prescripţie de 6 luni
curge de la data deschiderii succesiunii, nu de la renunţare;
b) moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de alţi
succesori ai defunctului.
Efectul principal al retractării renunţării constă în faptul că
moştenitorul care a retractat renunţarea este considerat că a
acceptat moştenirea pur şi simplu, de la data deschiderii succesiunii.
§ 2. Transmisiunea patrimoniului succesoral
La moartea unei persoane fizice, patrimoniul ei (moştenirea)
se transmite la succesori în puterea legii sau testamentului,

71
transmisiune ce are loc din clipa în care defunctul a încetat din viaţă
(şi independent de vreo manifestare de voinţă din partea
moştenitorilor).
Transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul
defunctului (alcătuit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care au aparţinut defunctului).
În consecinţă:
a) activul moştenirii este alcătuit din drepturile ce formează
patrimoniul succesoral, în principiu numai drepturile patrimoniale
existente la data deschiderii moştenirii;
b) pasivul este format din obligaţiile pe care le avea cel care
lasă moştenirea.
O măsură de siguranţă, de protecţie a creditorilor succesorali
şi legatari o constituie separaţia de patrimonii.
§ 3. Procedura succesorală notarială
Procedura succesorală notarială este reglementată de
dispoziţiile Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea
notarială, precum şi de Regulamentul de punere în aplicare a legii,
adoptat prin Ordinul nr. 710/C al ministrului justiţiei.
Procedura succesorală notarială nu este obligatorie pentru
moştenitori, ea având caracter facultativ (în caz de litigiu aceştia
putându-se adresa direct instanţei de judecată).
Potrivit art. 68 alin. (1) din lege, procedura succesorală
notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care
pretinde a avea vocaţie succesorală), a procurorului şi a secretarului
consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul a avut ultimul
domiciliu (atunci când în masa succesorală se află şi bunuri imobile).
În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi
menţionate datele de stare civilă ale defunctului, bunurile defunctului
şi valoarea acestora, precum şi pasivul succesoral [art. 69 alin. (1)
din lege].
Potrivit art. 70 alin. (1) din lege, „în cazurile prevăzute de lege
sau la cererea celor interesaţi, notarul public, personal sau printr-un
delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale”.
Potrivit art. 76 alin. (1) din lege, notarul public stabileşte
calitatea moştenitorilor şi a legatarilor, întinderea drepturilor acestora,
precum şi compunerea masei succesorale.
În ceea ce priveşte stabilirea numărului şi a calităţii
moştenitorilor, notarul public va verifica dacă aceştia erau născuţi
sau cel puţin concepuţi la data deschiderii succesiunii (art. 654 C.

72
proc. civ. şi art. 19 din Decretul nr. 31/1954) şi dacă n-au fost decla-
raţi nedemni prin hotărâre judecătorească (art. 655 C civ.).
Potrivit art. 78 din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală
se poate suspenda în următoarele cazuri:
a) au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi, deşi au fost
legal citaţi, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura
succesorală fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi
există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea;
b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se
înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi întinderea
drepturilor ce li se cuvin;
c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada
că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
Certificatul de moştenitor reprezintă actul procedural succesoral
prin care se atestă calitatea de moştenitor legal sau testamentar a
unei persoane, fiind eliberat de notarul public de la locul deschiderii
succesiunii, în temeiul art. 83 din Legea nr. 36/1995.
& 4. Petiţia de ereditate
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, prin care o persoană
(ce se pretinde chemată la moştenire) cere instanţei de judecată
recunoaşterea titlului său de moştenitor sau legatar şi obligarea celui
în posesia căruia se află bunurile succesorale la restituirea lor.
Petiţia de ereditate are următoarele caractere juridice:
a) este o acţiune reală, întrucât moştenitorul apare ca un
adevărat proprietar al moştenirii deschise şi are ca scop
deposedarea moştenitorului aparent de moştenirea pe care o deţine.
b) este o acţiune divizibilă între moştenitorii reclamanţi care au
dreptul s-o introducă, fiecare proporţional cu partea sa succesorală
şi între moştenitorii pârâţi, fiind pornită împotriva fiecăruia;
c) este o acţiune prescriptibilă, se prescrie în termenul general
de prescripţie.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când
pârâtul a făcut acte de moştenitor prin care contestă drepturile
adevăratului moştenitor (şi nu din ziua deschiderii moştenirii).
Admiterea petiţiei de ereditate produce efecte distincte în
raporturile dintre adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent, pe
de o parte, şi în raporturile dintre adevăratul moştenitor şi terţi, pe de
altă parte.
§ 5. Bibiliografie specifică

73
- A. Bacaci, Gh.Comăniţa, Drept civil. Succesiunile, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003
- D. Chirică, Drept civil. Succesiunile şi testamentele, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003
- I. Dogaru, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
- Fr. Deak, Tratat de drept civil succesoral, Editura Actami,
Bucureşti, 1999
- M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura
Academiei, Bucureşti, 1966
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea Iaşi, 2005
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008

Unitatea de învǎţare nr. 5


Indiviziunea şi împărţeala moştenirii
& 1. Indiviziunea succesorală
Când dreptul de proprietate asupra unui bun aparţine unei
singure persoane, exercitarea atributelor acestuia nu creează
probleme deosebite.
Când însă la moştenire vin mai mulţi succesori cu vocaţie
universală, patrimoniul defunctului se va transmite acestora în
indiviziune, fiecare dintre moştenitori dobândind „o cotă-parte ideală
şi abstractă din moştenire” (s. n.).
În general, când mai multe persoane au un drept de
proprietate asupra unui patrimoniu, se foloseşte termenul de
indiviziune.
Potrivit Codului civil, indiviziunea succesorală este guvernată, ca
oricare altă indiviziune (indiferent de izvorul ei), de două principii:
a) nici un comoştenitor (coindivizar) nu are un drept exclusiv
asupra vreunui bun din succesiune;
b) fiecare comoştenitor are un drept exclusiv asupra unei
cote-părţi ideale ce i se cuvine din indiviziune.
Principiul imprescriptibilităţii dreptului de a cere ieşirea din
indiviziune este consacrat de Codul civil.
Astfel, art. 728 dispune că „nimeni nu poate fi obligat a
rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala
succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.

74
Indiferent de cât timp a trecut de la deschiderea succesiunii,
starea de indiviziune poate înceta oricând, oricare dintre coindivizari
putând să o ceară, dreptul lor fiind imprescriptibil din punct de vedere
extinctiv.
Cu toate că dreptul de a cere împărţeala moştenirii este
imprescriptibil (din punct de vedere extinctiv), el poate fi „paralizat”
prin uzucapiune.

& 2. Împărţeala (partajul) moştenirii

Prin împărţeală ia sfârşit indiviziunea succesorală, bunurile


aflate în indiviziune trecând în proprietatea exclusivă a
coindivizarilor, potrivit cotei-părţi la care are dreptul fiecare.
În conformitate cu prevederile art. 728 C. civ., nimeni nu poate
fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce însemnă că dreptul nostru
exclude indiviziunea silită. În condiţiile legii, este însă admisă
indiviziunea voluntară.
Împărţeala poate avea loc prin bună învoială iar în caz contrar,
va putea fi realizată pe cale judiciară.
Partajul judiciar este reglementat ca o procedură specială în art.
6731-67314 C. proc. civ., în art. 728-799 C. civ. şi art. 33 şi 36 C. fam.
Obiectul material al împărţelii îl constituie masa indiviză
alcătuită, în principiu, din toate bunurile asupra cărora poartă
drepturile reale ale defunctului (existente la data deschiderii
moştenirii).
Deoarece patrimoniul succesoral este compus dintr-un activ şi
un pasiv, împărţeala ar trebui să aibă în vedere toate elementele
active şi pasive ale acestui patrimoniu.
Creanţele şi datoriile celui decedat nu fac obiectul împărţelii
întrucât, în principiu, ele se împart în momentul deschiderii
moştenirii, de plin drept, între comoştenitori (art. 1060 C. civ.).
§ 3. Formele împărţelii
Potrivit art. 728 C. civ., „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în
indiviziune”. Împărţeala moştenirii poate fi cerută oricând şi se poate
face prin bună învoială sau pe cale judecătorească.
În conformitate cu dispoziţiile art. 730 alin. (1) C. civ., partajul
voluntar sau prin bună învoială (împărţeala prin convenţia părţilor) se
face când sunt îndeplinite trei condiţii:
a) sunt prezenţi toţi comoştenitorii;
b) comoştenitorii au capacitatea deplină de exerciţiu;

75
c) toţi comoştenitorii să fie de acord cu realizarea împărţelii pe
această cale.
În cazul neîndeplinirii condiţiilor de mai sus, actul juridic de
împărţeală este anulabil.
Comoştenitorii pot cere direct împărţeala pe cale
judecătorească (fără o prealabilă încercare de împărţeală prin bună
învoială).
Împărţeala pe cale judecătorească este obligatorie:
a) dacă vreunul din titularii dreptului de proprietate comună
lipseşte;
b) dacă printre proprietari se găsesc persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu
există autorităţi tutelare pentru un partaj voluntar;
c) în cazul împărţirii bunurilor comune ale soţilor în timpul
căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi ori a creditorului unuia din soţi
[art. 32 alin. (2) şi 36 alin. (2) C. fam.].
Din dispoziţiile Codului civil rezultă că, deşi între momentul
deschiderii succesiunii şi momentul efectuării partajului între
comoştenitori a subzistat o stare de indiviziune, prin împărţeală,
succesorii nu înstrăinează şi nu dobândesc drepturi şi se consideră
că ele sunt dobândite direct de la defunct, din momentul morţii.
Astfel, partajul succesoral are un efect declarativ şi nu
translativ de drepturi.
S-a apreciat astfel că efectul declarativ al partajului este o
„ficţiune a legii”, considerându-se că numai aşa se poate explica cum
fiecare moştenitor nu dobândeşte prin împărţeală nici un drept de la
ceilalţi comoştenitori, el nefiind succesorul lor în drepturi, ci toţi au un
singur autor: de cuius.
§ 4. Împărţeala de ascendent
În vederea preîntâmpinării stării de indiviziune între
descendenţii defunctului, legiuitorul a permis ascendentului să-şi
împartă bunurile descendenţilor săi.
Potrivit art. 794 C. civ., „tatăl, mama şi ceilalţi ascendenţi pot
face împărţeala bunurilor lor între fii şi ceilalţi descendenţi”.
Împărţeala de ascendent poate fi făcută fie prin acte inter
vivos, fie prin acte mortis causa (cu respectarea condiţiilor de fond şi
formă ale liberalităţilor: donaţii şi testamente).
Astfel, putem defini împărţeala de ascendent ca fiind actul
juridic prin care ascendentul, printr-un act juridic între vii sau pentru

76
cauză de moarte, împarte în întregime sau parţial bunurile sale între
descendenţii săi.
Această formă de împărţeală, special prevăzută de lege, nu
se confundă cu împărţeala propriu-zisă (conform căreia împărţeala
unei moşteniri nedeschise nu este posibilă, întrucât ar constitui un
pact succesoral interzis de lege).
În condiţiile împărţelii de ascendent, la moartea ascendentului,
moştenirea va trece asupra moştenitorilor săi, deja împărţită.
Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt:
- pe de o parte, are caracteristicile unei liberalităţi făcute de
defunct, sub forma şi în condiţiile de validitate ale donaţiei sau
testamentului iar,
- pe de altă parte, are caracteristicile unui act de împărţeală
(ce are ca scop evitarea stării de indiviziune succesorală).
Pentru a fi valabilă, împărţeala de ascendent trebuie să
întrunească anumite condiţii de fond.
Întrucât partajul de ascendent nu se poate realiza decât prin
donaţie sau testament, acesta trebuie să întrunească condiţiile de
fond prevăzute de dreptul comun pentru aceste acte juridice
(consimţământ, capacitate, obiect, cauză).
Potrivit art. 795 C. civ., împărţeala de ascendent „se poate
face prin acte între vii, sau prin testament cu formele, condiţiile şi
regulile prescrise pentru donaţiuni între vii şi pentru testamente”.
Dacă împărţeala se realizează prin act juridic între vii, donaţia
va fi întocmită în formă autentică, iar descendenţii donatari vor trebui
să accepte liberalitatea făcută.
Dacă împărţeala se face prin testament, ea trebuie să îmbrace
una din formele testamentare prevăzute de lege.
Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea absolută a
actului de partaj.
După deschiderea succesiunii, nulitatea donaţiei sau
testamentului pentru vicii de formă poate fi acoperită potrivit art. 1167
alin. (3) C. civ. şi vor face obiectul unui partaj propriu-zis.
§ 5. Bibiliografie specifică
- A. Bacaci, Gh.Comăniţa, Drept civil. Succesiunile, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003
- I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck,
Bucureşri, 2003
- Fr. Deak, Tratat de drept civil succesoral, Editura Actami,
Bucureşti, 1999

77
- M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura
Academiei, Bucureşti, 1966
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea Iaşi, 2005
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008

Teste grilă (exemplificative)

I. Contracte

1. În materia contractului de vânzare-cumpărare:


a) obligaţia de predare a lucrului vândut este, în lipsă de
stipulaţie contrară şi dacă lucrul nu poate fi localizat, portabilă;
b) transmiterea proprietăţii nu este de esenţa, ci numai de
natura contractului;
c) cheltuielile vânzării sunt suportate, în lipsă de stipulaţie
contrară, de ambele părţi,în mod egal.
2. Clauzele îndoielnice ale contractului de vânzare-
cumpărare se interpretează în favoarea:
a) debitorului;
b) vânzătorului;
c) cumpărătorului.
3. Pactul de preferinţă este o promisiune afectată de o
condiţie:
a) cazuală;
b) pur potestativ;
c) simplă potestativă.
4. Promisiunea unilaterală de vânzare:
a) dă naştere unei obligaţii de a da în sarcina promitentului;
b) este un act juridic unilateral;
c) dă naştere unei obligaţii de a face în sarcina promitentului.
5. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare:
a) poate fi executată în natură prin pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de contract;
b) trebuie încheiată în formă autentică, dacă are ca obiect
înstrăinarea viitoare a unui teren;
c) este translativă de proprietate de îndată ce beneficiarul
cumpărător a plătit anticipat preţul convenit.
6. În cazul vânzării unui lucru viitor:
a) cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul în caz de

78
nerealizare a lucrului, cu excepţia situaţiei când şi-a aswnat
riscul nerealizării;
b) transferul proprietăţii operează, în principiu, de la data
încheierii contractului;
c) nerealizarea lucrului afectează validitatea contractului.
7. Vânzarea lucrului proprietatea exclusivă a altei
persoane:
a) este lovită de nulitate absolută în toate cazurile;
b) transferă dreptul de proprietate în momentul încheierii
contractului în toate cazurile în care vânzătorul este de bună-
credinţă;
c) este lovită de nulitate absolută dacă ambele părţi sunt de
rea-credinţă.
8. Nerespectarea interdicţiei cu privire la vânzarea dintre
soţi atrage:
a) nulitatea absolută;
b) inopozabilitatea;
c) nulitatea relativă.
9. Nu pot dobândi prin cumpărare dreptul de proprietate
asupra terenurilor agricole situate în România:
a) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate;
b) persoanele juridice române cu capital integral străin;
c) persoanele juridice străine.
10. Vânzătorul are obligaţia:
a) de a conserva lucrul vândut până în momentul predării;
b) de a garanta numai contra evicţiunii provenind din fapta
unui terţ;
c) de a suporta, ca regulă, cheltuielile de ridicare a lucrului
vândut.
11. Obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii
rezultând din fapta unui terţ nu există dacă: .
a) vânzătorul nu a cunoscut cauza evicţiunii;
b) este vorba de o tulburare de drept;
c) cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii în momentul
încheierii contractului.
12. Obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii
rezultând din fapta unui tert există:
a) indiferent dacă este vorba de o tulburare de drept sau de
fapt;
b) indiferent dacă vânzătorul a cunoscut sau nu cauza
evicţiunii;

79
c) şi atunci când cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii în
momentul încheierii contractu1ui.
13. În caz de evicţiune consumată şi totală:
a) vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului
echivalentul sporului de valoare dobândit de lucru între
momentul încheierii contractului şi data deposedării efective a
cumpărătorului;
b) cumpărătorul nu poate obţine de la vânzător valoarea
fructelor pe care le-a perceput după ce a devenit de rea-
credinţă şi pe care le-a înapoiat terţului evingător;
c) dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, el trebuie să suporte
toate cheltuielile făcute de cumpărător cu lucrul, mai puţin
acele cheltuieli făcute de simplă plăcere.
14. Descoperirea unor vicii ascunse dă dreptul
cumpărătorului să exercite acţiunea:
a) estimatorie sau redhibitorie;
b) în resciziune;
c) în reziliere.
15. Acţiunea redhibitorie:
a) este actiunea în justiţie prin care se invocă nulitatea relativă
pentru leziune;
b) reprezintă un caz particular de acţiune în rezoluţiune;
c) poate fi exercitată numai de către cumpărător, nu şi de către
subdobânditor.
16. Retractul litigios nu poate fi exercitat:
a) dacă procesul asupra fondului dreptului se află la judecata
înaintea instanţei de apel;
b) când cesiunea s-a făcut unui comoştenitor sau coproprietar
al dreptului cedat;
c) atunci când cesiunea s-a făcut în schimbul unui preţ.
17. Arvuna are caracter:
a) de confirmare;
b) imperativ;
c) de dezicere şi imperativ.
18. Vânzătorul poate fi exonerat de răspundere când:
a) evicţiunea provine din faptul său personal;
b) evicţiunea provine de la un terţ;
c) în orice situaţie.
19. Transferul dreptului de proprietate către cumpărător a
bunului individual determinat vândut operează:
a) numai dacă s-a făcut predarea;

80
b) numai dacă s-a făcut plata preţului;
c) indiferent dacă s-a făcut predarea ori plata preţului.
20. Principiul res per domino:
a) are caracter imperativ;
b) nu are caracter imperativ;
c) doctrina nu precizează dacă are sau nu caracter imperativ.
21. Vânzarea între soţi este interzisă deoarece:
a) donaţia între soţi este revocabilă;
b) bunurile comune nu sunt partajate în timpul căsătoriei;
c) soţii sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
22. Antecontractul de vânzare-cumpărare reprezintă:
a) o dublă ofertă certă;
b) un contract;
c) proiectul unui contract.
23. Promisiunea de porte-fort este:
a) un contract;
b) o ofertă de a contracta;
c) o propunere de a determina un terţ să încheie un act juridic;
24. Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei poate fi invocată:
a) numai de instanţă;
b) de orice persoană;
c) numai de donator.
25. Sunt varietăţi ale donaţiei:
a) donatiile simulate şi donatiile indirecte;
b) donatiile cu sarcini şi donatiile simulate;
c) donatiile cu sarcini şi darurile manuale.
26. Remiterea de datorie este:
a) o donaţie simulată;
b) o donaţie cu sarcini;
c) o donaţie indirectă.
27. Cauzele legale de revocare a donaţiilor sunt:
a) excepţii de la regula irevocabilităţii;
b) sancţiuni civile;
c) nu sunt excepţii de la regula irevocabilităţii.
28. Locaţiunea este un contract:
a) cu titlu gratuit;
b) real;
c) cu executare succesivă.
29. Chiria:
a) nu poate să reprezinte un procent din beneficiul pe care îl
va realiza locatarul;

81
b) trebuie plătită la domiciliul locatorului, afară de cazul în care
părţile au prevăzut altfel;
c) poate consta şi în prestarea unor servicii de către locatar în
favoarea locatoruIui.
30. Locatorul:
a) trebuie să predea locatarului lucrul într-o stare
corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat,
afară de cazul în care părţile au prevăzut altfel;
b) datorează garanţie numai pentru viciile ascunse ale lucrului
care provin din cauze anterioare încheierii contractului de
locaţiune;
c) răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului numai dacă se
face dovada că, în momentul încheierii contractului de
locaţiune, cunoştea existenţa lor.

RĂSPUNSURI

1b; 2a; 3c; 4c; 5ª; 6ª; 7c; 8c; 9c; 10a; 11c; 12b; 13ª; 14c; 15b;
16b; 17a; 18b; 19c; 20b; 21a; 22b; 23a; 24b; 25a; 26c; 27c;
28a; 29c; 30a.

II. Succesiuni

1. Nedemnitatea succesorală:
a) desfiinţează toate actele juridice, referitoare la bunurile
moştenirii, încheiate de nedemn cu terţe persoane;
b) produce efecte şi faţă de descendenţii nedemnului;
c) produce efecte de la data hotărârii care constată
nedernnitatea
2. În ceea ce priveşte nedemnitatea succesorală;
a) copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului prin
reprezentarea tatălui nedemn;
b) toate actele juridice încheiate de nedemn cu terţe persoane,
referitoare la bunurile moştenirii, sunt desfiinţate retroactiv;
c) nedemnul este obligat să restituie fructele culese din
moştenire.
3. Nedemnitatea succesorală:
a) influenţează şi eficacitatea liberalităţilor mcute în favoarea
nedemnului de către cel care lasă moştenirea, afară de
excepţiile expres prevăzute de lege;
b) poate fi invocată numai de comoştenitorii chemaţi la

82
moştenire împreună cu
nedemnul sau, după caz, de moştenitorii subsecvenţi;
c) operează de drept, instanţa doar constatând nedernnitatea.
4. Nedemnitatea succesorală:
a) poate fi invocată numai de comoştenitorii chemaţi la
moştenire împreună cu
nedemnul;
b) este o pedeapsă civilă strict personală, deci nu produce
vreun efect faţă de copiii
nedernnului;
c) operează de drept, instanţa doar constatând nedemnitatea.
5. Nedemnitatea succesorală este:
a) o incapacitate succesorală;
b) opera legii sau a voinţei testatorului;
c) o sancţiune civilă.
6. Reprezentarea succesorală:
a) operează la infinit, pentru orice fel de descendenţi,
indiferent de gradul de rudenie;
b) profită reprezentantului, chiar dacă este nedemn faţă de
reprezentat;
c) se aplică şi atunci când reprezentantul nu are vocaţie
succesora1ă generală proprie la moştenirea lăsată de defunct.
7. Reprezentarea succesorală:
a) poate opera per salta sau amissa media, iar nu numai din
grad în grad vacant;
b) este admisă numai în cazul descendenţilor copiilor
defunctului şi al descendenţilor colateralilor privilegiati;
c) operează indiferent dacă reprezentantul are sau nu vocaţie
succesora1ă proprie la moştenirea defunctului.
8. Reprezentarea succesorală nu este admisă în privinţa:
a) descendenţilor din fi'aţi şi surori ai defunctului;
b) ascendenţilor privilegiati ai defunctului;
c) descendenţilor dbfunctului.
9. Reprezentarea succesorală:
a) nu poate opera per salta sau amissa media, ci numai din
grad în grad vacant;
b) este admisă numai în cazul descendenţilor copiilor
defunctului;
c) operează de drept şi imperativ, deci reprezentantul este
obligat să accepte moştenirea.
10. Dacă la o moştenire (legală) sunt chemaţi un fi'ate bun

83
şi doi fraţi consangvini ai defunctului:
a) fiecare va lua 1/3 din moştenire;
b) fratele bun va lua 1/2 din moştenire;
c) fiecare frate consangvin va lua 1/6 din moştenire.
11. Dacă la o moştenire (legală) sunt chemaţi soţia
supravieţuitoare, mama defunctului şi doi fraţi (buni) ai
defunctului:
a) mama defunctului va lua 1/4 din moştenire, soţul
supravieţuitor 1/3 din moştenire, iar fiecare din cei doi fraţi 5/24
din moştenire;
b) fiecare va lua 1/4 din moştenire;
c) mama defunctului va lua 1/6 din moştenire, iar fiecare din
cei doi fraţi 1/4 din moştenire.
12. Descendenţii de gradul II pot veni la moştenire:
a) numai în nume propriu;
b) numai prin reprezentare;
c) în nume propriu sau, după caz, prin reprezentare.
13. Ascendenţii privilegiati:
a) sunt moştenitori rezervatari;
b) sunt obligaţi la raportul donaţiilor;
c) nu sunt moştenitori sezinari.
14. Colateralii privilegiati:
a) nu sunt moştenitori sezinari;
b)împart în toate cazurile, moştenirea sau partea din
moştenire ce li se cuvine în mod egal;
c) sunt moştenitori rezervatari.
15. În concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi ai
defunctului, cota legală a soţului supravieţuitor este de :
a) 1/2
b) 1/3
c) ¼
16. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor:
a) nu este recunoscut dacă soţul supravieţuitor vine în concurs
cu descendenţii defunctului;
b) durează cel mult un an;
c) este inalienabil şi insesizabil.
17. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor
asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei
casnice şi asupra darurilor de nuntă:
a) există indiferent dacă defunctul a dispus sau nu prin
liberalităţi de toată partea sa din aceste bunuri;

84
b) are caracter temporar, durând până la ieşirea din
indiviziune;
c) nu există dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu
moştenitorii legali din clasa I.
18. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este:
a) un drept real şi impersonal;
b) un drept temporar, ce durează cel mult un an;
c) un drept inalienabil şi insesizabil.
19. Nedemnitatea este:
a) o incapacitate succesorală;
b) opera legii sau a voinţei testatorului;
c) o sancţiune civilă.
20.Codul Civil determină limitativ următoarele legate cu
titlu universal:
a) legatele obiectelor aparţinând gospodăriei casnice;
b) legatele bunurilor imobile;
c) legatele darurilor de nuntă.
21.Revocarea voluntară tacită a testamentului se produce:
a) în caz de captaţie;
b) în caz de contrarietate;
c) în caz de distrugere involuntară ( de către testator).
22.Caducitatea intervine:
a) în cazul predecesului legatarului;
b) în cazul pieirii bunului după deschiderea moştenirii;
c) în caz de revocare a legatului.
23.Testamentul mistic poate fi alcătuit:
a) dintr-un proiect;
b) dintr-un înscris sub semnătură privată;
c) dintr-o declaraţie asistată.
24.Sunt condiţii ale dreptului de acrescământ:
a) pluralitatea de legatari;
b) pluralitatea de obiecte;
c) vocaţia fiecărui legatar la o fracţiune din moştenire.
25.Sunt excepţii de la principiul proximităţii gradului de
rudenie:
a) împărţeala pe linii;
b) împărţeala de ascendent;
c) reprezentarea succesorală.
26. Reuniunea fictivă a donaţiilor făcute de defunct
cuprinde:
a) darurile obişnuite, darurile manuale;

85
b) donaţiile deghizate şi indirecte;
c) cheltuielile de hrană, întreţinere, învăţătură.
27.Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive are caracter
imperativ:
a) când sunt mai multe legate şi donaţii;
b) ori de câte ori există testament;
c) când sunt mai multe legate.
28.Raportul datoriilor se aplică:
a) tuturor succesorilor universali;
b) tuturor succesorilor cu titlu particular;
c) soţului supravieţuitor în concurs cu rudele defunctului.
29.Retractarea renunţării la moştenire poate avea loc:
a) în termen de 6 luni de la deschiderea moştenirii;
b) în termen de 1 an de la deschiderea moştenirii;
c) în termenul general de prescripţie.
30. Soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu:
a) rudele defunctului, indiferent de grad;
b) rudele defunctului din cele patru clase;
c) numai cu rudele defunctului până la gradul IV.

RĂSPUNSURI
1b; 2c; 3c; 4c; 5c; 6b; 7b; 8b; 9c; 10c; 11c; 12c; 13a; 14a; 15a;
16c; 17c; 18c; 19c; 20c; 21b; 22a; 23b; 24c; 25c, 26b; 27c,
28c; 29c; 30b.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

- A. Bacaci, Gh. Comăniţa, Drept civil. Succesiunile, Ed. All


Beck, Bucureşti, 2003
- G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru
licenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010
- I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck,
Bucureşri, 2003
- St. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi
comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009

86
- D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
- D. Chirică, Drept civil. Succesiunile şi testamentele, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003
- Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1999
- Fr. Deak, Tratat de drept civil succesoral, Editura Actami,
Bucureşti, 1999
- I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
- I. Dogaru, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
- M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1966
- M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura
Academiei, Bucureşti, 1966
- C. Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea
Iaşi, 2004
- D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea Iaşi, 2005
- E. S. Romano, Contracte civile. Încheiere. Executare.
Încetare, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
- R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea "Al. I.
Cuza" Iaşi, 1982
- L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All beck,
Bucureşti, 2003

87