Fișă de lectură

Titlu : Apus de Soare

Autor: Barbu Delavrancea
Date semnificative despre autor:
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a
fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei.
Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri)
Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878.
După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum,
placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția
poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele
Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de
licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și
însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era
bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna
operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“,
după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat
sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele
intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis
al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus.
După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea
publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.
Gen: Dramatic
Specie: Dramă
Editură: Corint Educațional
An de apariție: - pentru prima oară: 1909
- al editurii: 2014
Explicația titlului: titlul este o metaforă care ilustrează drama morții lui
Ștefan cel Mare, asemănată cu apusul soarelui Moldovei. Se referă și la
încheierea unei perioade de stabilitate și de înflorire a țării.
Structură: 4 acte
Timpul acțiunii: 1503-1054
Spațiul acțiunii: Moldova
Personajele: - Principale:
 Ștefan cel Mare
 Bogdan
 Oana
 Doamna Maria
 Paharnicul Ulea
 - Secundare:
o Logofătul Tăut o Un pietrar
o Postelnicul Toader o Un curtean
o Vornicul Jurj o Irina, fiica pârcălabului Dajbog (n.
o Hatmanul Arbore 1476)
o Pârcălabul Dragoș o Reveca, fiica comisului Huru (n.
o Pârcălabul Alexa 1476)
o Pârcălabul Grumază o Bălașa, fiica pârcălabului Oană (n.
o Pârcălabul Șandru 1484)
o Pârcălabul Costea o Ilinca, fiica pârcălabului Gherman
o Pârcălabul Negrilă (n. 1484)
o Bătrânul Șteful, fost pârcălab o Domnica, fiica hatmanului Arbore
o Bătrânul Hraman, fost pârcălab o Ancuța, fiica pârcălabului Toader
o Clucerul Hrincovici o Oleana, fiica vornicului Duma
o Vameșul Chiracola o Fira, fiica pârcălabului Dragoș
o Clucerul Moghilă o Lisandra, fiica pârcălabului Alexa
o Stolnicul Drăgan o Joița, fiica pârcălabului Ivanco
o Jitnicerul Stavăr o Neaga, fiica pârcălabului Șandru
o Petru Rareș o Ileana, fiica pârcălabului Ivașcu
o Doftorul Ieronimo da Cesena de la o Hera, fiica pârcălabului Grumază
Veneția o Stănișoara, fiica pârcălabului
o Doftorul Șmil Ieremia
o Doftorul Johan Klingensporn de la o Dochia
Nuremberg o Căpitani, copii de casă
o Țugulea Movilă o Aprozi, hotnogi, hânsari etc.

Momentele subiectului:
– Expozițiunea: în actul I - în cetatea Sucevei, învăluită în
lumina toamnei, personaje feminine surprinse în îndeletniciri
casnice, evocă personalitatea lui Ștefan, care va apărea ulterior
însoțit de boierii credincioși.
– Intriga: în actul al II-lea - dezvăluirea complotului celor patru
boieri.
– Desfășurarea acțiunii: se adâncesc conflictele până la
punctul culminant din actul al III-lea
– Punctul culminant: în actul al III-lea - împlinirea voinței lui
Ștefan prin înscăunarea lui Bogdan, tensiunea deosebită a
momentului fiind accentuată de o natură dezlănțuită: vorbele
domnitorului se însoțesc cu tunetele, iar figura îi este
aureolată de lumina fulgerului.
– Deznodământul: în actul al IV-lea - pedepsirea paharnicului
Ulea și trecerea în odihna veșnică a domnitorului Moldovei,
cu numele țării pe buze.
 Caracterizarea personajelor:
Ștefan cel Mare este personajul central al dramei „Apus de Soare”, construit
cu o psihologie complexă, compusă din trei ipostaze: conducător, părinte și
om bătrân și bolnav.
Inițial, personajul se conturează din replicile celorlalte personaje, ce se
constituie într-un colectiv ce-și exprimă profundul atașament și admirația
pentru domnitor: "că mult e bun și viteaz si nepărtinitor", chiar și dușmanii
lui îl numesc "șoiman" și "vultur". Celelalte personaje îi spun "zmeul",
"soarele", "sfântul", evidențiind dimensiunea mitică a personajului.

Trăsătura dominantă a lui Ștefan cel Mare este patriotismul fierbinte si

înălțător care-i conduc faptele și atitudinile în întreaga perioadă cât a condus
Moldova și chiar si acum, în ultimul an de viată și de domnie.

Realismul și legendarul se împletesc, conturând un personaj excepțional,

romantic, care se va creiona și prin propriile fapte și vorbe.
Autocaracterizările sunt numeroase: "că sunt bătrân, că sunt bolnav", dar
"sufletul nu vrea și trupul nu mai poate". Conflictul interior se manifestă
permanent între puternicul, viteazul, nemuritorul voievod și omul care este
bătrân și bolnav, ce are conștiința limitelor sale "bătrân, bolnav și neputincios
mantia asta e prea grea".
Faptele sunt puține, dar evidențiază același profund sentiment patriotic al
domnitorului care este pus în antiteză cu meschinăria boierilor potrivnici, iar
vigoarea și fermitatea sa sunt accentuate în contrast cu blândețea doamnei
Maria. Natura contribuie și ea la completarea figurii monumentale a
domnitorului, privirile lui către boierii trădători sunt amplificate de fulgerele
de afară, vorbele se contopesc cu tunetul ce însoțește ploaia, dând astfel
personajului dimensiuni hiperbolice. Furtuna dezlănțuită în sufletul său este
preluată de furtuna de afară, amplificând astfel zbuciumul și frământarea din
inima sa.
Impresii de lectură:
Consider că opera „Apus de Soare” a fost o lectură foarte interesantă datorită
puterii și tăriei de caracter, pe care domnitorul Ștefan cel Mare o prezintă, prin
curajul pe care îl afișează, mergând la luptă, cu rană la picior. Cel mai interesant
moment a fost acela când cu limbă de moarte, deși slăbit, se ridică spre ași îndeplini
ultima dorință și al pedepsi pe paharnicul Ulea, furia lui fiind însoțită de fulgere și
tunete, accentuându-i aspectul monumental.

Opinii critice:
– George Călinescu sintetizează astfel considerațiile sale asupra
dramei lui Delavrancea: "o capodoperă a dramaturgiei poetice
și oratorice și nu mai puțin o dramă de observație a tipicului,
singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte se
unesc prin armonie".
– - Ion Luca Caragiale spunea că „Apus de soare e o dramă în
patru mari tablouri, a căror perfectă unitate se-ncheagă
împrejurul tipului cardinal - Ștefan cel Mare. În ele sunt
 adunate și coordonate, gradat și armonic, toate elementele
acelei prodigioase figuri istorice și a mândrei sale epoce de
eroism; naiva bonomie de răzaș cuminte și sănătos; blândețea
și omenia față cu cei ce-l ascultă și-l iubesc; dragostea lui de
copii și de cei mici, ca a cocoșului împintenat pentru puii care
ciugulesc în raza pazei lui[...] Și ... Soarele apune. Sunt toate
patru tablourile, grupurile așa de logic și de simetric așezate,
ținându-se fiecare figură în potrivită perspectivă ... Și
totdeauna în față, aproape pe același plan, alături cu figura
măreață a eroului, acea suavă arătare a copilei, Oana cea pe
drept cuvânt iubită de el - tipul bunătății și cumințeniei,
supunerii și devotamentului, adorând pe strălucitul ei
binefăcător ca pe un sfânt ce este - seamănă cu un luceafăr
mic, sclipind și el totdeauna împrejurul marelui astru“.
– „Delavrancea realizează o capodoperă a genului cu Apus de
Soare, evocarea a ultimilor ani ai domniei lui Ștefan cel Mare,
agonia și moartea eroului, nu înainte de ași fi impus
testamentul politic, înfrângând urzelile unui complot. Pe
fundalul unei Moldove arhaice și eroice, figura protagonistului
e construită într-un crescendo dramatic de elemente hieratice
și profund omenești, între care ciocnirea dintre voința supremă
a Principelui și forțele vitale în declin ale Bătrânului reușește
efectele cele mai autentice.”
Mircea Zaciu

Citate frumoase: „Bietul domn! Mare a fost...că de mărimea lui nu sufla

niciun boier...”
„Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteți pui de găină când trece
uliul... Parcă sunteți un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când
aude chiotul... Parcă sunteți niște flori de luncă atunci când n-adie vântul...
Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriți... Veniți să vă blagoslovesc.”
„Petru Rareș: Și dreapta mi-e dragă, și stânga mi-e dragă, și amândoi
ochii cu lumini adânci, și părul tău rotunjit pe spate și învolt ca un fum auriu,
și gura ta cu buze ca măceșea, și mijlocul tău ca trestia de baltă, și mersul tău
ușor ca de presură, și toată ființa ta...”
„Ștefan cel Mare: Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci
până la adânci bătrânețe... că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a
mea și nu este a noastră, ci a urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor!...”