Introducere

Cel de-al Doilea Război Mondial a fost global atât în ceea ce privește domeniul de
activitate, cât și privind natura sa totală, pavându-se astfel drumul către unele schimbări
fundamentale în ceea ce privește politica mondială după 1945. Înainte de momentul 1939,
Europa se găsea în poziția de arbitru în domeniul afacerilor internaţionale, iar Uniunea Sovietică
și SUA au preferat să se axeze pe dezvoltarea internă în detrimentul unui rol global mai
important.
Războiul îi ademenise pe sovietici și pe americani adânc în Europa ajutându-i să își
transforme relaţiile dintre ei. Transformarea a fost rapid observată și în afara Europei unde
existau deja diverse confruntări. La fel ca și al Doilea Război Mondial, Războiul Rece a izvorât
din Europa dar s-a răspândit rapid în toată lumea.
Putem releva ideea confom căreia chiar și țările care au ieşit învingătoare din cel de-al
Doilea Război Mondial au avut de suferit, singurele câștigătoare de după război fiind SUA și
URSS. Ambele țări au devenit superputeri, combinând obiectivele politice globale cu capabilități
militare care includeau arme de distrugere în masă dar și modalități de a le expedia pe distanțe
intercontinentale. În Europa, implicarea militară a superputerilor a luat rapid forma unor
angajamente politice, intențiile americanilor de a se retrage și a demobiliza trupele după 1945
fiind uitate.
Începutul Războiului Rece a fost marcat de colapsul alianței de pe timp de război dintre
Marea Britanie, URSS și SUA.1
Bipolaritatea Sistemului Internațional

Bipolaritatea reprezintă configurația relațiilor de forță din cadrul sistemului internațional în

care majoritatea unităților politice sunt grupate în jurul a două state a căror putere o devansează
pe cea a celorlalte. Putem evidenția cea mai generală lege a echilibrului care se aplică: scopul
actorilor care se află în poziția de conducere este de a evita situația de a se afla la mila rivalului.
Dar, din moment ce ambele mari puteri comandă scena politică internațională, iar puterile mai
slabe, chiar dacă își unesc forțele, nu se pot găsi într-o situație în care să poată depăși una dintre
cele două superputeri, principiul echilibrului se aplică relațiilor formate în cadrul coalițiilor,

1
Scott, Len, International History 1945-1990 apud Baylis, John & Steve Smith, The Globalization of World
Politics: An introduction to international relations, 2nd edition, Oxford University Press, Oxford, 2001, pp. 75-81.

1
fiecare formată în jurul uneia dintre cele două puteri influente. Fiecare coaliție își definește drept
scop suprem evitarea situației în care să fie depășită în ceea ce privește capacitățile de către
cealaltă coaliție.
În acest tip de sistem, putem diferenția trei tipuri de actori: cei doi lideri ai blocurilor
politice, statele obligate să ia parte și să încheie alianțe cu unul dintre cele două state lider și în
cele din urma statele care pot si isi doresc să rămână în afara conflictului. Aceste trei tipuri de
actori se comportă în concordanță cu diferite reguli.
Liderii blocurilor politice trebuie în mod simultan să prevină o creștere a capabilităților din
partea celeilalte puteri sau coaliții și să mențină coeziunea în interiorul propriei sfere de
influență. Aceste două sarcini se află într-o relație de simbioză unul cu celălalt la diferite nivele.
Dacă un aliat își schimbă tabăra sau își transformă poziția dintr-una de angajament într-una de
neutralitate, relația de forțe este modificată. La cel mai abstract nivel, putem spune că mijloacele
pe care liderul le utilizează în vederea menținerii coerenței din cadrul propriului bloc se
încadrează în două categorii, unele manifestând tendința spre protecție, iar altele spre pedeapsă:
cu cât asigură avantaje aliaților, cu atât întârzie amenințarea cu sancțiuni asupra disidenților sau
trădătorilor. Utilizarea rațională a acestor mijloace depinde de mai multă circumstanță: statelor
care se tem de cealaltă coaliție, superputerea îi garantează asistența, în ceea ce privește
securitatea; statelor care nu au motiv de frică îi oferă avantaje financiare; liderul blocului politic
va încerca să amenințe statele care ar putea fi convinse.
Sintagma de „Război Rece” o datorăm lui Don Juan Manuel de Castilia şi Leon, care, în
secolul al XIV-lea, a utilizat cel dintâi expresia pentru a descrie conflictul dintre creştini şi
musulmani în Spania – un conflict în care ostilităţile au început fără o declaraţie de război şi s-au
sfârşit un fără tratat de pace.
Războiul care a opus superputerile sovietică şi americană şi statele aflate în sfera lor de
influenţă a întrunit aceleaşi caracteristici: a fost un război nedeclarat şi nefinalizat printr-un tratat
de pace. Presiunile exercitate de părţile beligerante, unele asupra celorlalte, au fost de natură
complexă, iar intensitatea lor s-a modificat de la o etapă la alta.
Acesta este şi motivul pentru care din acest punct de vedere nu ar fi cu totul impropriu să
vorbim de mai multe războaie reci pe parcursul epocii bipolare, de existenţa unor momente de
tensiune maximă, urmate de existenţa unor perioade de relativă acalmie, când partea sovietică a

2
argumentat necesitatea coexistenţei paşnice între cele două sisteme cu orânduiri social-
economice şi politice antagonice.
Mai stabilă şi mai previzibilă decât cele care au precedat-o, ordinea bipolară s-a
caracterizat prin omniprezenţa, directă sau prin intermediari, a două superputeri pe eşichierul
vieţii internaţionale – SUA şi URSS. O superputere se defineşte prin întinderea globală şi
diversitatea tipologică a intereselor sale, prin pretenţia de a promova valori universale şi prin
capacitatea de a-şi promova interesele printr-o mare diversitate de mijloace (politico-militare,
economico-financiare, ideologic-culturale, etc.). Spre deosebire însă de puterea hegemonică,
superputerea, deşi conferă statului care o posedă mai multe mijloace de a stabili „regulile
jocului”, nu elimină competiţia şi nici caracterul incert al rezultatelor sale.
Potențialul economic și militar al celor două state – numite superputerile lumii – au dus la
antrenarea într-o competiție purtată între principala putere pe uscat, „deținătoarea supremației
heartland-ului eurasiatic” (Uniunea Sovietică) și principala putere maritimă care avea control
asupra Pacificului și Atlanticului (Statele Unite), o competiție ce avea ca rezultat final
identificarea unicei puteri mondiale, care putea domina întregul glob.2
Atât Statele Unite, cât și Rusia au dezvoltat o strategie globală prin care au combinat
obiectivele politice cu capabilitățile militare de care dispuneau, acestea incluzând arme de
distrugere în masă și mijloace prin care ele să poată fi trimise în întreaga lume3 astfel reușind să
se impună ca marile puteri ale sistemului internațional pentru o perioadă de aproximativ
cincizeci de ani.
Statele Unite ale Americii:
democrație, capitalism, piață deschisă
URSS:
comunism, socialism, economie centralizată

Una dintre consecințele politice majore ale sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial și
creșterea exponentială a puterii celor două țări a dus la ceea ce în istorie este cunoscut sub
numele de „Război Rece”, o confruntare politică și militară între cei mai importanți doi jucători
ai sistemului internațional și ale cărei efecte s-au făcut resimțite pe întreg mapamondul. Războiul

2
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șaj. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura
Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 16.
3
Scott, Len, „International history 1945-1990”, apud Baylis, John, Smith, Steve, op.cit., p. 75.

3
Rece a fost deseori definit ca o perioadă de acalmie, de o conștientizare a înarmării permanente
ale celor doi poli de putere, de o teamă reciprocă alimentată de pericolul uriaș pe care îl
reprezentat un stat la adresa celuilalt.
Războiul Rece nu a fost un conflict convențional, clasic, ci mai curând „o stare de fapt”,
după cum explică Peter Calvocoressi. Această stare de fapt descria sentimentele de ostilitate
existente între cele două superputeri, având drept surse binecunoscutele diferende ideologice,
istorice și politice.
Americanii, pe de o parte, vedeau în republica socialistă rusă un pericol pentru lumea
europeană, pentru democrație și capitalism, o forță care dorea să supună întreaga Europă
comunismului. De cealaltă parte, Moscova se considera amenințată de lumea occidentală – în
care includea și Statele Unite - și considera că distrugerea comunismului și a URSS-ului este
scopul capitalismului. Din aceste considerente, cele două tabere s-au angrenat într-o cursă a
înarmărilor permanente, așteptându-se la un potențial război pe care avea să-l declanșeze
inamicul în orice moment. Cu toate acestea, niciuna dintre cele două protagoniste nu a declarat
război celeilalte și prin urmare, nu s-a ajuns la o confruntare directă, însă, atât sovieticii, cât și
americanii și-au consolidat poziția prin extinderea zonelor de influență.4
Rivalitatea dintre cele două superputeri structural antagonice – singurele capabile de a-şi
proiecta puterea la nivel global – a dominat ansamblul raporturilor internaţionale şi a determinat
poziţia tuturor celorlalţi actori, indiferent că erau naţionali, internaţionali sau transnaţionali. În
jurul lor s-au constituit, „în oglindă”, pe parcursul primului deceniu postbelic (1945-1955),
alianţe politico-militare şi blocuri economice opuse, ce au consfinţit, instituţional, separaţia Est-
Vest.
Sistemul Internațional a cunoscut transformări tumultoase în perioada Războiului Rece și
perioade de tensiune alternate cu cele de „destindere”. Fără îndoială, episoadele reprezentate de
Criza Berlinului (1961) și Criza rachetelor din Cuba (1962) marchează două dintre momentele
cele mai amenințătoare din perioada Războiului Rece, caracterizate de specialiști ca fiind
evenimentele cu cel mai ridicat grad de risc în declanșarea unui război nuclear. 5 În fapt, liderii
celor două state au utilizat proliferarea armelor de distrugere în masă pentru a-și justifica luările
de decizie. Ei invocau faptul că uriașa putere a acestor arme este motivul ce stă la baza propriilor

4
Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, București, 2000, pp. 2-3.
5
Scott, Len, „International history 1945-1990, apud Baylis, John, Smith, Steve, op. cit., p. 81.

4
înarmari și a atitudinii precaute, a suspiciunilor reciproce. Practic amenințarea armelor nucleare,
iar nu războiul per se, au influențat relațiile internaționale și marile decizii de pe scena politică
internațională.6
Impactul Războiului Rece asupra sistemului internațional
În analiza a ceea ce poartă profund amprenta occidentală, nu am fi oare la fel de îndreptățiți
să ne întrebăm dacă nu cumva bipolaritatea și Războiul Rece nu sunt altceva decât produse ale
modernității occidentale?
Într-un mod deloc de neglijat, Războiul Rece a întărit statele. Înfruntarea se petrece între
state, diplomați și corpuri militare. Este vorba, așadar, de o logică de înfruntare între state, mai
degrabă decât între societăți. Ca urmare a acestei atitudini asistăm la o dezvoltare a conceptului
de securitate, înțeleasă în sens național.
Războiul Rece a îndeplinit o serie de funcții sau roluri care au modelat structura relațiilor
internaționale în mod fundamental. Primul rol îl constituie răspândirea unei gramatici etatizate a
relațiilor internaționale. Conflictele sunt înțelese și asumate ca opoziții între state. Spre exemplu,
conflictul din Afganistan din anul 1979 a fost înțeles ca o opoziție între Uniunea Sovietică și
statele sale rivale. Începând din anii 1960, majoritatea statelor din Africa devin independente,
devin actori cu normă întreagă în sistemul internațional.
Mișcările de independență au un caracter puternic naționalist în Europa, motiv pentru care
se acordă o atenție considerabilă statelor-națiune. Al doilea element specific Războiului Rece îl
constituie triumful dezvoltării. În traducere, ar fi vorba despre planificarea autoritară în est și
despre dezvoltarea naționalistă în vest. La est și la vest, cât și în noile state independente, statul
este conceput ca un ansamblu de instituții asociate cu modernitatea și raționalitatea. Trebuie
atrasă, însă, atenția asupra faptului că statul de atunci nu ar trebui privit plecând de la statul de
astăzi. În anii 1950 și 1960, perspectiva asupra statului nu avea nimic de-a face cu cea de astăzi.
Vorbim, mai întâi de statul modernizator. Statul mai este, de asemenea, un actor rațional, în
sensul în care își sprijină activitatea pe administrațiile publice, profesioniști, competenți etc.
Această concepție asupra statului este prezentă în ambele blocuri.

6
May, Ernest R., Introduction, apud Gaddis, John Lewis, Gordon, Philip, May, Ernest, Rosenberg, Jonathan, Cold
War Statesmen Confront The Bomb. Nuclear Diplomacy since 1945, Oxford University Press, New York, 1999, p.
89.

5
 La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA se aflau tot în tabăra învingătorilor,
războiul echivalând pentru acestea cu un prilej de a se afirma pe scena politică internațională.
Opoziția căreia SUA a trebuit să îi facă față a fost minimă, având în vedere că adversarii săi
tradiționali fuseseră deja slăbiți sau mai degrabă, înfrânți de război.
În acest sens, un document al Consiliului Național de Securitate al SUA consemna la 14
aprilie 1950 că ,,politica noastră generală în acest moment poate fi descrisă ca fiind menită să
mențină un mediu mondial în care sistemul american poate supraviețui și înflori.”7 Perfect
conștientă de rolul pe care și l-a asumat, SUA nu putea abandona Europa, continent de al cărei
soartă depindea însăși bunăstarea sa. În contextul în care sfârşitul celui de-al doilea Război
Mondial lăsase în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de
puternice crize politice şi divizată prin ,,cortina de fier în două blocuri: Est şi Vest.”8
Totuşi, această distrugere şi divizare nu putea să rămână fără urmări. Este momentul în care
se constată ,,efectele eşecului controlului colectiv al beneficiilor revoluţiei industriale, care a
degenerat în înarmare şi în producţie militară, dincolo de nevoile imediate de apărare, riscurile
manipulării şi îndoctrinării maselor şi limitele Statului-Naţiune, care a alunecat în imperialism şi
în naţionalism agresiv.”9 Astfel, după eşecul Ligii Naţiunilor, în 194510 se creează Organizaţia
Naţiunilor Unite, urmată de alte organizaţii cu vocaţie mondială: Fondul Monetar Internaţional
(1946), Banca Mondială (1946), Carta de la Havana (Carta Internaţionala a Comerţului, 1946),
Acordul General al Tarifelor şi Schimburilor (GATT, 1946).
Aceste iniţiative la nivel internaţional se doreau a fi stâlpii unei noi ordini mondiale care să
nu mai permită repetarea tragediilor celor două războaie mondiale, mai ales că, pentru mulţi
politicieni apropierea unui nou război mondial care să opună sistemul comunist celui capitalist
părea inevitabilă. Cum ambele războaie mondiale îşi avuseseră punctul de pornire în Vechiul
Continent, pacificarea sa durabilă era o ţintă pe care cancelariile lumii o doreau atinsă nu numai
rapid, dar şi durabil.
Principala problemă care apărea pentru blocul Occidental era aceea a reintegrării Republicii
Federale Germania. Stat de primă mărime aproape în orice perioadă istorică, în pofida faptului că

7
NSC68/14 aprilie 1950, redat în Allan, Winkler, Trecutul apropiat, Editura Dacia, Cluj, 1996, p.54, apud. Popescu,
Cristian, Economia mondială între evoluție și stagnare, Editura Junimea, Iași, 2005, p. 95.
8
Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Editura Polirom, 2003, p. 146.
9
Bîrzea, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 28.
10
Booker, Cristopher, North, Richard, Uniunea Europeană – Marea Amăgire, Istoria secreta a constructiei
europene, Editura Antet XX Press, Prahova, 2004, p. 29.

6
fusese înfrânt în războiul abia încheiat şi împărţit în zone de influenţă, el trebuia să fie
reconstruit. Dar această opţiune fusese utilizată şi după Primul Război Mondial, când investiţiile,
în special cele americane, au făcut Germania să îşi revină economic şi militar, însă rezultatul nu
fusese decât o altă tragedie.
Cu toate acestea, SUA nu se putea limita la un simplu statut de spectator. Propunerea venită
din partea SUA a constat în celebrul Plan Marshall. Desfășurat între anii 1946 și 1958, ,,el a
furnizat ajutor material, specialiști și know how în valoare de 25 de miliarde de dolari către 16
țări europene.”11 Întrucât se dorea antrenarea resurselor interne ale statelor , în anii de debut ai
planului a funcționat cu succes Programul de Redresare Europeană care a orientat spre investiții
un procent însemnat din produsul național brut al țărilor europene.
Astfel, doctrina americană a liberului schimb s-a bucurat de un succes fulminant, lucru
întregit și de crearea Sistemului Monetar Internațional și a Acordului General de Tarife și
Comerț, care au supravegheat buna desfășurare a schimburilor internaționale. Sistemul monetar
internațional a fost creat în iulie 1944 cu ocazia unei conferințe între țările aliate ce s-a desfășurat
în localitatea Bretton Woods, situată lângă New Hampshire din SUA.
În cadrul conferinței două propuneri au concurat între ele. Prima, susținută de către J. M.
Keynes care susținea ,,crearea unei monede de rezervă girată de valoarea producției naționale a
țărilor participante și sub supravegherea unui Institut Monetar Internațional.”12 Cea de-a doua
propunere a venit din partea americanului White care ,,definea valoarea monedelor în raport cu
etalonul aur și susținea întoarcerea rapidă la libera convertibilitate a mondelor între ele și față de
dolar, care devenea astfel, moneda centrală a noului sistem.”13
În ceea ce privește cel de-al doilea organism care a asigurat buna funcționare a economiei
mondiale, respectiv GATT14, promova eliminarea barierelor protecționiste din calea comerțului
internațional și acceptarea unanimă a instituționalizării căilor de soluționare a conflictelor
apărute.
Așadar, în acest context a avut loc declanșarea Războiului Rece. Bipolaritatea a presupus
suprapunerea a două conflicte. Unul de natură ideologică care a dezvoltat două sensuri ale

11
Popescu, Cristian, Economia mondială între evoluție și stagnare, Editura Junimea, Iași, 2005, p. 95.
12
Ibidem, p. 96.
13
Popescu, Cristian, op. cit. , p. 96.
14
În anul 1995, GATT (General Agreement on Tarrifs and Trade) devine OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului).

7
democrației și care s-a constituit, de altfel, într-un obiectiv sau un etalon de evoluție al
societăților, altul strategic, corelat cu anarhia și cursa înarmării nucleare. Această perioadă a fost
marcată de capacitatea Uniunii Sovietice și a SUA de amplificare a confruntării. Trebuie operată
distincția între confruntarea strategică care a impus acceptarea dezarmării și a cooperării și
confruntarea înrădăcinată în viziunea ireconciliabilă asupra lumii dintre cele două superputeri. În
timpul Războiului Rece, avem de-a face cu un conținut emoțional. În spatele provocării
strategice se află cea ideologică. Ambele conflicte se regăsesc într-un proces de teatralizare a
relațiilor internaționale.
Conflictul nuclear a fost puternic instrumentalizat de către liderii politici în direcția
propriilor lor opinii publice. În acest sens, pot fi evocate o serie de proiecte printre care și cel al
președintelui american Reagan referitor la programul de apărare strategică prin satelit. De partea
sovietică a baricadei, se acordă o atenție sporită rivalității economice. Ideologiile au permis,
așadar, interpretarea conflictelor strategice.
Astfel, la finalul celui de al Doilea Război Mondial, cele două superputeri apără interese
srategice diferite, mai ales cu privire la sfera de influență în Europa. Din acest punct de vedere,
putem aprecia că Războiul Rece constituie apogeul statului ca actor de confruntare strategică, al
statului de tip westphalian. Ca urmare a procesului de decolonizare, nu mai există nici un stat în
lume care să nu revendice un teritoriu național. Intrăm, așadar, în lumea statelor, cele două
superputeri coordonând acest decupaj al lumii produs de decolonizare în propriul lor avantaj.
Controlul populațiilor este supus construcțiilor etatiste, răspândirea principiului teritorialității
impunându-se la scară globală.15
Odată cu sfârșitul Războiului Rece regulilor jocului internațional s-au schimbat, ,,sfârșitul
Războiului Rece a lăsat SUA pe o poziție de dominație necontestată. Totuși, contrar teoriei
dominante, acest fapt nu a dus la o perioadă de instabilitate și conflict între marile puteri.
Uniunea Sovietică a acceptat pașnic colapsul imperiului său, fără să lanseze un ultim atac contra-
hegemonic.”16
România și Războiul Rece

Poziția României în cadrul Pactului de la Varșovia a fost inițial una de fidelitate față de
maestrul său sovietic, dar, încă din anii 1960, servilitatea practic dispăruse. Comportamentul
15
Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2008, p. 156.
16
Harrison, Ewan, Sistemul internațional după Războiul Rece, Editura Institutul European, Iași, 2010, p. 28.

8
României în cadrul Pactului se reflecta asupra politicii sale externe din ce în ce mai autonomă. În
1956, în timpul revoltei maghiare, România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice. Opt
ani mai târziu, în 1964, Partidul Muncitoresc Român și-a declarat în mod public dreptul de a-și
urma propriul drum spre comunism, fără intervenții din exterior, acest lucru traducându-se în
exercitarea alegerilor, iar acele alegeri urmând a avea implicații politice și economice. Arhitecții
acestei politici autonome au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al PCR, și premierul
Ion Gheorghe Maurer. La moartea lui Dej, în martie 1965, succesorul său, Nicolae Ceaușescu, a
continuat politica. Prin adoptarea acestei poziții, Ceaușescu a fost capabil nu numai să ofere
Occidentului posibilitatea de a exploata o încălcare aparentă în blocul comunist, ci și să
folosească neliniștea poporului pentru supremația sa sovietică.
România a fost prima țară din blocul estic care a stabilit relații diplomatice cu Germania de
Vest (în 1967) și a fost singura țară din grup care avea legături diplomatice cu Israelul. În 1971,
ea a aderat la GATT (Acordul General privind Comerțul și Tarifele), iar în anul următor sa
alăturat Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale. Poziția comercială a României a fost
sporită și mai mult în momentul în care a dobândit statutul preferențial de tranzacționare pe piața
comună europeană în 1973, rămânând în același timp membru al CAER.
Agilitatea politică a lui Ceaușescu i-a asigurat conducerea necontestată a Partidului
Comunist Român între 1965 și 1989. A apelat la naționalismul român într-un efort de a spori
popularitatea regimului său și de a se distanța de Uniunea Sovietică. Condamnarea sa, în august
1968, în urma intervenției în cadrul Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia a fost un act curajos
în urma căruia a câștigat respectul mondial. În august 1969, Richard Nixon a fost primul
președinte american care a acceptat invitația lui Ceaușescu de a vizita Bucureștiul.
Autonomia lui Ceausescu în domeniul afacerilor externe a fost încurajată și susținută de
Statele Unite pe parcursul anilor 1970, iar Ceausescu a exploatat abil această poziție pentru a
deflecta criticile politicii sale interne, critici pe care autoritățile române le numeau „intruziune în
afacerile interne". În 1979, Ceaușescu a contestat invazia sovietică din Afganistan; în 1981. În
1983, el și-a repetat apelul la oprirea cursei înarmărilor și a pledat dezarmarea nucleară
multilaterală în Europa.
În anul următor, Ceaușescu a propus un moratoriu privind desfășurarea de noi arme
nucleare în Europa și, în același timp, a refuzat să se alăture boicotului condus de sovietici de la
Jocurile Olimpice din Los Angeles. Ceaușescu a încercat să-și folosească poziția unică în

9
afacerile internaționale pentru a acționa ca broker pe scena mondială, sperând să obțină statutul
de om de stat mondial, dar eșecul său în domeniul economic a condus la dezamăgirea internă față
de regimul său, conducând ulterior la moartea sa.
Concluzie
Războiul Rece în care au fost angajate cele două superputeri postbelice nu a fost un război
tipic, cu un început și un sfârșit, cu învingători și cu învinși. Sintagma „război rece” a fost
inventată în încercarea de a defini o stare de fapt, caracterizată printr-un sentiment reciproc de
ostilitate. Se poate evidenția ideea conform căreia Războiul Rece a restructurat arhitectura
Sistemului Internațional, deși președintele american Franklin Roosevelt a crezut sau poate doar a
sperat că îl va putea convinge pe liderul rus Iosif Visarionovici Stalin să nu creeze o sferă
separată, de influență sovietică în Europa de est, ci mai bine să coopereze cu Statele unite în
vederea creării unei ordini economice globale bazată pe comerț liber și profitabil pentru toți
actorii implicați și nu în ultimul rând pentru URSS.
Cei mai mulți americani vedeau în URSS o forță pornită să subjuge Europa și lumea
întreagă în favoarea ei și a comunismului, fiind capabilă să ducă la bun sfârșit sau măcar să
inițieze această acțiune distructivă cu ajutorul unei forțe armate instigate prin subversiune. Se
reitera ideea conform căreia Statele Unite se regăsea într-o poziție de ripostă prin intermediul
unei confruntări militare în alianță cu statele europene și cu alte state amenințate de flagelul
comunismului, avându-se în vedere și faptul că ostilitatea comuniștilor se considera a fi pe
moment greu de îndepărtat.
Din perspectiva Moscovei, lumea occidentală își fundamenta acțiunile pe valorile
capitaliste care presupuneau distrugerea URSS, precum și eradicarea comunismului prin
intermediul oricăror mijloace posibile, dar mai ales prin forță sau amenințarea cu folosirea forței.
Războiul Rece a reprezentat un scurt episod din istoria Europei, dar el a dobândit la vremea
respectivă un aspect de permanență datorită răcelii și rigorii caracteristice modului n care acest
război a fost definit.17

17
Calvocoressi, Peter, op.cit., pp. 2-21.

10
 Bibliografie

1. Baylis, John & Steve Smith, The Globalization of World Politics: An introduction to
international relations, 2nd edition, Oxford University Press, Oxford, 2001.
2. Bîrzea, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
3. Booker, Cristopher, North, Richard, Uniunea Europeană – Marea Amăgire, Istoria
secretă a construcției europene, Editura Antet XX Press, Prahova, 2004.
4. Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șaj. Supremația americană și imperativele sale
geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
5. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, București, 2000
6. Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Editura Polirom, 2003.
7. Gaddis, John Lewis, Gordon, Philip, May, Ernest, Rosenberg, Jonathan, Cold War
Statesmen Confront The Bomb. Nuclear Diplomacy since 1945, Oxford University Press,
New York, 1999.
8. Harrison, Ewan, Sistemul internațional după Războiul Rece, Editura Institutul European,
Iași, 2010.
9. Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2008.
10. Popescu, Cristian, Economia mondială între evoluție și stagnare, Editura Junimea, Iași,
2005.

11