PROCESELE DE CEMENTARE ÎN GAZE

Indiferent de tehnica utilizată, principiul cementării este acelaşi:

cementarea este un proces limitat de difuziune:
 timpul pentru realizarea gradientului de carbon dorit este guvernat de rata de
difuzie a carbonului în piese;
 difuzivitatea creşte exponenţial cu temperatura absolută, deci o difuzie rapidă
se obţine prin ridicarea temperaturii.

Dezvoltarea de echipamente şi procese noi de cementare este dirijată de

nevoia de a creşte productivitatea, de a trata piese variate, de a reduce efectul
poluant asupra mediului înconjurător şi de a reduce costul.

Metode noi de cementare, care îndeplinesc aceste cerinţe sunt:

a) cementarea la temperatură înaltă;

b) cementarea în vid;

c) cementarea în plasmă – cementarea ionică.

2.1 CEMENTAREA LA TEMPERATURĂ RIDICATĂ

Prin creşterea temperaturii de cementare de la 900°C la 950°C, timpul

pentru acelaşi strat se reduce la jumătate, iar de la 955°C la 1010°C încă la
jumătate, aşa cum este arătat în figura 1.

Figura 1 – Influenţa temperaturii de cementare la reducerea duratei de

cementare

Temperatura de cementare Timpul de cementare

900°C 17 ore

930°C 12 ore

955°C 8,5 ore

 980°C 6,2 ore

1100°C 4,6 ore

1040°C 3,6 ore

Desigur, creşterea temperaturii de cementare poate avea efecte negative

ca reducerea timpului de viaţă a cuptorului de cementare şi posibilitatea de a
reduce proprietăţile mecanice ale pieselor, datorită creşterii grăunţilor.
Încercări pe diferite oţeluri de cementare au demonstrat că este posibil să
se cementeze la temperatură ridicată fără a avea efecte dăunătoare asupra
proprietăţilor mecanice.
Pentru temperaturi de cementare ridicate, timpul de cementare este redus
substanţial pentru obţinerea unui strat echivalent. În aceste condiţii nu se obţine
o mărire a grăunţilor.
S-a demonstrat că nu apare nici o schimbare importantă la rezistenţa şi
rezilienţa Charpy pentru piese cementate la temperaturi între 930 şi 1040°C.
Desigur că mărirea (creşterea) grăunţilor este în funcţie şi de oţelul
utilizat, existând o limită a temperaturii pentru fiecare oţel.
Pentru a face posibilă cementarea la temperaturi ridicate, producătorii de
cuptoare au construit cuptoare cu bazin integrat, capabile să funcţioneze un timp
îndelungat la temperaturi ridicate de cementare.
Pe lângă modificări în construcţia generală a cuptorului, sunt folosite
aliaje speciale pentru tuburile radiante, care împreună cu arzătoare cu eficienţă
ridicată, permit utilizarea tuburilor radiante la temperaturi ridicate şi creşterea
vitezei de încălzire.
Temperatura maximă a cuptorului modificat poate ajunge la 1065°C.
Cantităţi mai mari de materiale pot fi încălzite la temperaturi ridicate. De
exemplu, pentru obţinerea unui strat cementat de 1,25 mm, cuptorul de tip nou
asigură o creştere a productivităţii de 50%, respectiv 119% (1820 kg/şarjă), când
funcţionează la 955°C şi 1040°C, comparat cu cementarea într-un cuptor
standard (1360 kg şi la 955°C). De asemenea, este şi o reducere a costului şi a
substanţelor poluante emanate.

2.2 CEMENTAREA ÎN CUPTOARE CU VID

Cementarea în vid este un proces de cementare la temperaturi ridicate şi

presiuni sub presiunea atmosferică (sub 760 torr). Temperatura în cazul
cementării în vid variază între 980°C şi 1050°C (poate ajunge până la 1095°C).
Atmosfera de cemenetare constă în hidrocarburi ca: gazul natural, metan sau
propan. Uneori azotul este folosit ca gaz purtător în timpul procesului de
cementare, presiunea în cuptor fiind menţinută în limita de 50 până la 400 torr.
Fluxul de gaz poate fi menţinut constant sau alternant când cuptorul este
vidat şi alimentat cu gaze. Cementarea se produce prin disocierea
hidrocarburii gazoase pe suprafaţa oţelului şi prin absorbţie directă a
carbonului. Din reacţie rezultă hidrogen. În cazul utilizării metanului, reacţia
este:

CH4 + Fe = Fe(C) + 2H2

La temperaturile de cementare, reacţia are loc de la stânga la dreapta.

Reacţia favorizează disocierea rapidă a gazului şi absorbţia rapidă a carbonului
de către suprafaţa caldă a oţelului.
Normal această reacţie nu atinge echilibrul. Echilibrul potenţialului de
carbon nu este folosit în cementarea în vid.
Cementarea în vid foloseşte aşa-zisa metodă de difuzie în salturi, un
proces în două trepte. În prima treaptă suprafaţa este saturată cu carbon, iar în
treapta a doua se produce difuzia carbonului în oţel la o presiune scăzută, fapt
care face să scadă concentraţia carbonului din suprafaţă şi stratul să crească.
Treapta de carburare a suprafeţei se produce la o presiune de 50 la 400
torr (uzual la 300 torr). Gazele carbonizate sunt prevăzute la menţinerea acestei
presiuni. Treapta de difuzie este executată la presiunea normală în vid de 100
torr sau mai jos. În figura 2 este prezentat un ciclu de cementare în vid. În unele
cazuri ciclul de carbuarare-difuzie poate fi repetat de mai multe ori pentru
obţinerea stratului şi a gradientului de carbon dorit.
În afara reducerii timpului de cementare, ca urmare a temperaturii mai
ridicate decât cea normală, cementarea în vid are următoarele avantaje:

a) deoarece procesul se produce utilizând numai un gaz natural sau propan,

necesitatea pentru un generator de gaze dispare; dacă totuăi un gaz purtător
este necesar, se foloseşte azot din butelii;

b) preîncălzirea şi tratamentul după cementare se poate face în vid obţinându-se

piese foarte curate;

c) elementele de aliere ca: Cr, Mn, Si, nu sunt oxidate în timpul ciclului de
cementare convenţional, fenomen care nu are loc în cazul cementării în vid;

d) echipamentul poate fi pornit şi oprit în câteva minute, iar gazul este folosit
numai în timpul ciclului de carburare;
e) gazele de evacuare din cuptorul de cementare în vid sunt în cantitate foarte
mică şi nu prezintă un pericol ecologic;

f) parametrii procesului de cementare în vid sunt uşor de controlat şi rezultatele

obţinute sunt repetabile;

g) cuptorul poate fi folosit şi la alte operaţii de tratament termic ca: brazarea,

sintetizarea fără curăţiri speciale;

h) diferite procese pot fi combinate, de exemplu: piese din pulberi metalice pot
fi sintetizate, cementate şi călite în acelaşi proces, fără a fi necesară
transportarea pieselor în alte cuptoare.
 Figura 2 – Ciclul tipic pentru cementarea în vid

1200
1000 - Vidare + Carburare +Difuzie + Austenitizare
Temperatura °C

800
600
400
200
0
a)

100
N2
KPa

CH4
100
10
Presiune

Presiune Torr
10

1,0
Pa

10

0,1
0
Timp
b)

2.3 CEMENTAREA ÎN PLASMĂ (CEMENTAREA IONICĂ)

Cementarea în plasmă nu se deosebeşte foarte mult de cementarea în vid

în ceea ce priveşte gazele utilizate. Cementarea în plasmă este făcută în cuptoare
speciale, folosind gaze naturale la presiuni subatmosferice, ca sursă de carbon,
ceea ce elimină necesitatea folosirii generatorului de atmosferă controlată. Sursa
de carbon este imunizată şi accelerată datorită unui potenţial electric între piese
şi mediul din cuptor. Acest potenţial electric creează un mediu bogat în carbon
care înconjoară uniform suprafeţele ce trebuie cementate.
Spre deosebire de cementarea în gaze care utilizează atmosferă
endotermică, conţinând dioxid de carbon şi vapori de apă, în cementarea în
plasmă nu există oxidanţi, deci oxidarea intergranulară la suprafaţă este complet
eliminată.
 Mecanismul transferului de carbon, la carburarea în plasmă în timpul
unei încărcări luminiscente, nu este perfect cunoscut. Este posibil ca reacţiile la
suprafaţă să fie similare cu cele produse la nitrurarea ionică. Ionii de carbon de
fier, creaţi prin extragerea atomilor de fier de la suprafaţă sunt atraşi de câmpul
electric creat la suprafaţa pieselor. Acest fenomen este prezentat schematic în
figura 3.
Temperaturi în general mai ridicate sunt folosite la cementarea în
plasmă, comparativ cu temperaturile utilizate în cazul cementării în atmosferă
endotermă; în plus descăcarea luminiscentă este foarte eficientă în eliminarea cu
carbon a suprafeţei pe aproape tot timpul carburării.
Combinaţia alimentării eficiente cu carbon şi a temperaturii mai ridicate
a procesului în plasmă permit reducerea duratei procesului de cementare fără a
deteriora calitatea şi obţinerea de piese curate şi cu deformaţii reduse.

Figura 3 – Schema mecanismului de transfer al carbonului în procesul de

cementare în plasmă.
C, O, metal h x v

Electron

Şarjă
850-1000°C Ion

Fe+C

Fe3C
Fe3-xC
P = 0,1 – 10 KPa

C C < CH4 + Ar >

La cementarea în atmosferă controlată, gazele transportă carbonul la

suprafaţa pieselor. În cazul în care piesele au cavităţi, transportul carbonului în
cavitate se face cu dificultate. Acelaşi lucru se întâmplă şi la cementarea roţilor
dinţate.
Prin comparaţie, carburarea în plasmă, care se produce uniform în găuri
şi cavităţi generează starturi cementate mult mai uniforme. De exemplu aşa cum
este prezentat în figura 4. Cementarea în plasmă poate produce straturi uniforme
în găuri nepătrunse, având raportul lungime/diametru (L/D) aproape de două ori
mai mare în comparaţie cu cementarea în atmosferă controlată. Cuptoarele în
care se face cementarea în plasmă nu diferă de cuptoarele de cementare în
atmosferă decât prin faptul că au prevăzute instalaţia de producere a
luminiscenţei.
Cementarea în plasmă este din ce în ce mai mult acceptată în toată
lumea. Utilizarea cementării în plasmă pe o scară din ce în ce mai largă, se
datorează următoarelor avantaje:

a) ecologic – procesul este curat, nu este toxic şi nu are probleme de depozitare

şi de manipulare a deşeurilor poluante;

b) reducerea costului – cementarea în plasmă este o metodă economică

deoarece reduce necesarul de manoperă, spaţiul necesar, materiale
consumabile şi costul de energie; un dezavantaj este preţul ridicat al
investiţiei iniţiale comparat cu preţul altor utilaje de tratamente termice, dar
în final costul redus de exploatare a echipamentului echilibrează investiţia
iniţială;

c) repetabilitatea – rezultatele sunt foarte reproductibile şi uniforme;

d) curăţirea – piesele nu necesită curăţire după cementare;

e) considerente metalurgice – uniformitate a stratului cementat în special pentru

roţi dinţate şi piese cu forme complicate, lipsa oxidării intergranulare,
datorită lipsei totale a vapoorilor de apă şi a dioxidului de carbon, deformaţii
reduse ale pieselor. Un alt avantaj metalurgic este posibilitatea de a cementa
oţeluri cu conţinut ridicat de crom, care sunt greu de tratat în procesul de
cementare în atmosferă controlată.
 Figura 4 – Comparaţia în adâncimea de cementare a unei găuri nepătrunse

0,7
CEMENTARE
ÎN PLASMĂ

0,6
CEMENTARE
ÎN ATMOSFERĂ
CEMENTARE
Stratul total cementat în gaură [mm]

0,5
ÎN VID

D
0,4

0,3 L

0,2

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22

Raportul L/D
 PROCESELE DE NITRURARE ÎN GAZE

3.1 NITRURAREA ÎN PLASMĂ (NITRURAEA IONICĂ)

Nitrurarea în plasmă este un proces la temperatură joasă (400°C la

650°C), ideal pentru aplicaţii în care se cere un strat puţin adânc, dar cu duritate
foarte mare. Acest proces câştigă popularitate deoarece constituie o alternativă
ecologică curată la nitrurarea în gaze sau nitrurarea în băi de sare. Reacţia care
se produce la procesul de nitrurare în gaze este reprezentată printr-o simplă
formulă de disociere a amoniacului:

2NH3 = N2 + 3H2

Formula indică faptul că atunci când amoniacul este încălzit se disociază

în gazele componente: azot şi hidrogen. Posibilitatea de a aduce separat azot şi
hidrogen împreună permite a se varia raportul de azot la hidrogen după dorinţă.
Dacă azotul este considerat ca principalul gaz care formează nitruri
stabile în oţel,

e- + N2 = N+ + N + 2e-

atunci utilizând numai azot, gazul poate fi ionizat ca să producă atomi de azot
neutri.
Azotul monoatomic rezultat difuzează în suprafaţa pieselor şi formează
nitruri stabile.
În procesele convenţionale de nitrurare se formează întotdeauna un “strat
alb”. Acest “strat alb” este format de un amestec de gaze, de nitruri epsilon şi
gamma care sunt foarte fragile. În cazul nitrurării în plasmă “stratul alb” fragil
poate fi înlăturat.
Ca şi în cazul cementării în plasmă prin aplicarea unui curent electric în
vid are loc o descărcare luminiscentă între piese şi gazul de nitrurare care
înconjoară piesele.
Sunt două metode diferite pentru procesul nitrurării în plasmă.
Primul sistem utilizează o cameră în vid cu pereţi reci, fără sistem de
încălzire. Încălzirea pieselor se producee prin curentul electric care formează
descărcarea luminiscentă. Schema acestui tip de instalaţie este prezentată în
figura 5.
Alt sistem este instalaţia cu pereţi calzi care are forma unui cuptor
vertical dar care încorporează o retortă cu vid. În acest sistem sursa de căldură şi
voltajul pentru producerea plasmei sunt separate.
 Acest sistem permite un control mai adecvat al producerii plasmei.
Folosind sistemul cu pereţi calzi pentru producerea plasmei se poate utiliza o
presiune mai scăzută fără deteriorarea ratei de difuzie.
Schema instalaţiei de nitrurare în plasmă cu pereţi calzi este prezentată în
figura 6.
Aceleaşi avantaje ca la cementarea în plasmă se regăsesc şi la nitrurarea
în plasmă, în plus cel mai mare avantaj ecologic este reducerea consumului de
amoniac care este un gaz foarte toxic.
Călirea CIF