Cep Usm, 2016

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea de Chimie și Tehnologie Chimică
Departamentul Chimie Industrială și Ecologică
Maria Culea
CHIMIA FARMACEUTICĂ
Lucrări practice
(pentru specialitatea Tehnologia Produselor Cosmetice și Medicinale)
Aprobat de
Consiliul Calității al USM
Chișinău, 2016
CEP USM
CZU547-3
Autor: Maria Culea, cadru didactic la Departamentul Chimie Industrială și

Ecologică, din cadrul Facultății de Chimie și Tehnologie Chimică a
Universității de Stat din Moldova
Recenzent: Ștefan Robu, doctor în chimie, conferențiar univerrsitar
Lucrările practice includ Analiza chimico-farmaceutică în care se evidențiază

metodele de determinare calitativă și cantitativă (inclusiv metode optice) a
principalelor substanțe medicamentoase obținute pe cale chimică, cât și a unor
substanțe biologic active extrase din produse vegetale, în strictă concordanță cu
cerințele farmacopeice. Materialul este redat compact, substanțele sunt denumite
conform nomenclaturii IUPAC, dar sunt prezentate și cele mai uzuale denumiri
comerciale. Prin efectuarea lucrărilor practice, studentul va însuși date și
deprinderi necesare pentru aprofundarea cunoștințelor la cursul Chimia
Farmaceutică.
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Maria, Culea
Chimia farmaceutică: Lucrări practice 
Maria Culea; Universittatea de Stat din Moldova, Facultatea de Chimie și
Tehnologie Chimică, Dep. Chimie Industrială și Ecologică. Chișinău: CEP USM,
2016. ‒ 228 p.
Bibliogr.: p. 228 (tit.). ‒ 50 ex.
ISBN
547-3
C-
ISBN © Maria Culea, 2016
© USM, 2016
2
Cuprins
Prefață.................................................................................................................6
Abrevieri..............................................................................................................7
Capitolul I. METODE GENERALE DE ANALIZĂ A SUBSTANȚELOR

MEDICAMENTOASE
Lucrarea practică nr. 1

Stabilirea conținutului substanţelor volatile, a apei și pH-ului
soluțiilor substanțelor medicamentoase ..........................................................8

Determinarea calitativă a cationilor și anionilor
în substanțele medicamentoase.......................................................................9

Analiza cantitativă a substanțelor active în formele farmaceutice
aplicînd metode analitice..............................................................................16

Determinarea cantitativă a substanțelor active în formele
armaceutice aplicînd metode fizico-chimice de analiză.................................17
Capitolul II. CARACTERISTICA CHIMICO-FARMACEUTICĂ A

FORMELOR MEDICAMENTOASE

Studiul substanțelor cu proprietăți antiseptice şi dezinfectante
(acizi, săruri și alcalii) ................................................................................19

Analiza substanțelor cu proprietăți antiseptice şi dezinfectante
(derivaţi halogenaţi, alcooli, aldehide și fenoli)............................................33

Caracteristica chimico-farmaceutică a substanțelor
cu proprietăți antiprotozoice........................................................................49
3
Descrierea chimico-farmaceutică a substanțelor
cu proprietăți antihelmintice .........................................................................53

Substanțe cu proprietăți antimicotice –
caracteristica chimico-farmaceutică...............................................................61

Analiza substanțelor cu proprietăți antisifilitice.............................................67

Studiul chimico-farmaceutic al substanțelor
cu proprietăți antituberculoase.....................................................................72

Substanțe cu proprietăți anticanceroase –
analiza chimico-farmaceutică.......................................................................81

Determinarea indicilor de calitate a antibioticelor β-lactamice
în formele farmaceutice................................................................................83

Studiul parametrilor chimico-farmaceutici pentru substanțele
cu proprietăți antibiotice (de sinteză și semisinteză)......................................90

Analiza chimico-farmaceutică a antibacterienelor de sinteză...........................97

Caracteristica chimico-farmaceutică a substanțelor cu proprietăți
anestezice locale și iritante ale terminațiilor nervoase .................................104

Examinarea chimico-farmaceutică a substanțelor
cu proprietăți colinergice..............................................................................119
Lucrarea practică nr.18

Analiza chimico-farmaceutică a substanțelor
cu proprietăți adrenergice.............................................................................130

Studiul chimico-farmaceutic al substanțelor
4
cu proprietăți analgezice-antipiretice............................................................141

cu proprietăți antiepileptice..........................................................................155

Descrierea chimico-farmaceutică a derivaților
fenotiazinici și 1,4-benzdiazepinici................................................................160

Determinarea indicilor de calitate pentru substanțele
cu proprietăți sedative...................................................................................168

Caracteristica chimico-farmaceutică a substanțelor cu proprietăți
stimulatoare ale funcțiilor sistemului nervos central.......................................175

Medicația sistemului cardiovascular – analiza chimico-farmaceutică.............187

Substanțe cu proprietăți laxative ‒ analiza chimico-farmaceutică……………198

Analiza chimico-farmaceutică a substanțelor cu proprietăți antianemice.…....202

cu proprietăți antitrombotice……………………..………………………..…..211

Hormoni. Analiza calitativă a hormonilor………………………..….….....…214
Bibliografie……………………………………………………..……….……..225
ANEXE………………………………………………………………….…….226
5
Prefață
Lucrarea este adresată studenților Facultății de Chimie și Tehnologie Chimică,

specialitatea Tehnologia Produselor Cosmetice și Medicinale și servește drept
material practic pentru cursul omonim, precum și pentru alte discipline
complementare, cum ar fi Tehnologia Produselor Cosmetice și Medicinale.
Scopul elaborării prezentei lucrări constă în formarea abilităților și
deprinderilor practice necesare în activitatea profesională a viitorilor specialiști și
manageri în domeniul Tehnologiei Produselor Cosmetice și Medicinale, prin
asigurarea calității substanțelor medicamentoase prezente și solicitate pe piața
Republicii Moldova.
Materialul este structurat în două capitole. În primul capitol, intitulat Metode
generale de analiză a substanțelor medicamentoase, sunt trecute în revistă unele
metode generale de analiză, cum ar fi metodele volumetrice și optice folosite la
determinarea calității substanțelor medicamentoase.
Capitolul II ‒ Caracteristica chimico-farmaceutică a formelor medicamentoase ‒
expune materialul conform schemei ce reflectă relația dintre lucrările practice și
cursul teoretic. În acest fel, studențiilor le este prezentată caracteristica generală
a substanțelor active folosite la prepararea formelor farmaceutice, principiile
generale de determinare a calității substanțelor active, iar aceștia le folosesc
pentru rezolvarea celor mai caracteristice sarcini practice ale analizei
farmaceutice, care să garanteze securitatea și eficacitatea administrării
substanțelor medicamentoase.
Substanțele active sunt denumite conform nomenclaturii IUPAC, fiind prezentate și
cele mai uzuale sinonime (denumiri comerciale).
În cadrul fiecărui subcapitol al capitolului II este prezentată denumirea în
limbile română și latină, structura chimică, proprietățile fizice și analiza chimico-
farmaceutică, care include determinările calitative și cantitative pentru
substanțele active în formele farmaceutice.
Compartimentul Sinteza redă cele mai rentabile metode de obținere (sau de
extracție din surse naturale) ale sustanțelor active aplicate la nivel industrial.
În scopul menținerii stabilității și măririi termenului de valabilitate a formei
farmaceutice, în subcapitolul Conservarea sunt specificate condițiile în care
acestea se recomandă a fi păstrate.
Acțiunea farmacologică și indicațiile evidențiază principalele efecte ale
substanței active supuse analizei.
Fiecare lucrare practică finisează cu Activități de evaluare și autoevaluare,
menite să determine calitatea însușirii materialului analizat de către student.
Autorul
6
Abrevieri:
IUPAC – International Union of Pure and Applied Chemistry (Uniunea

Internațională de Chimie Pură și Aplicată)
ATC – Anatomical Therapeutical Chemical – clasificarea medicamentelor propusă
de Organizația Mondială a Sănătății
M. m. – masă moleculară
DMSO – dimetilsulfoxid
DMF – dimetilformamidă
CSS – cromatografie în strat subțire
SNC – sistem nervos central
SA – substanță activă
ADN – acid dezoxiribonucleic
Rf – în cromatografie: raportul dintre distanța parcursă de substanță de la punctul
de aplicare a soluției până la centrul petei și distanța parcursă de developant de la
punctul de aplicare a soluției până la frontul developantului, trecând prin centrul
petei.
Substanță de referință (standard) – substanțele chimice bine definite și cu o
puritate bine determinată, care sunt folosite pentru identificare, dozare sau
determinarea altor parametri fizico-chimici prevăzuți în farmacopee.
Caracterizarea lor fizico-chimică se efectuează prin comparare cu substanțele
chimice de referință internațională sau cu alte standarde.
Prin apă se înțelege apa distilată;
prin amoniac ‒ soluție amoniacală de 25%;
prin acid acetic ‒ acid acetic concentrat;
prin acid azotic ‒ acid azotic concentrat;
prin acid clorhidric ‒ acid clorhidric concentrat;
prin eter - eter dietilic;
prin acid fosforic ‒ acid fosforic concentrat;
prin acid sulfuric ‒ acid sulfuric concentrat;
prin etanol ‒ alcool etilic cu partea de masă 96%.
7
Capitolul I. METODE GENERALE DE ANALIZĂ A SUBSTANȚELOR
MEDICAMENTOASE

După studierea acestei
teme, veți fi capabili să: Stabilirea conținutului substanţelor volatile, al apei
și a pH-ului soluțiilor substanțelor medicamentoase
 aplicați metoda de uscare
în determinarea conținutului 1. Determinarea conținutului substanțelor
de substanţe volatile şi a apei
volatile și al apei în substanțele medicamentoase
în formele farmaceutice
propuse; Pentru efectuarea experimentului substanțele
 determinați alcalinitatea medicamentoase se selectează din Anexa 1.
sau aciditatea soluțiilor de În etuva reglată la temperatura menționată se
substanțe medicamentoase;
 argumentați introduce fiola de cântărire adusă în prealabil la masă
rezultatele
datelor experimentale; constantă, cu cantitatea de substanță cîntărită cu
 formulați concluzii. precizia de 0,0002 g.
Fiola de cântărire este considerată adusă la masă
constantă, dacă două cântăriri după uscare timp de o oră au arătat diferența în masă
nu mai mare de 0,0005 g.
Pentru răcire, fiola se lasă în exicatorul cu acid sulfuric concentrat (sau altă
substanță deshidratantă) timp de 30-50 min. În timpul uscării și răcirii fiola trebuie
să fie deschisă. După aceasta fiola se închide cu capacul și se cântărește. Uscarea
se repetă peste 1 oră, apoi se răcește și se cântărește. Dacă după uscarea repetată
diferența în masă cu cea după prima uscare depășește 0,0005 g, procedeul de
uscare se repetă. Dacă diferența este mai mică de 0,0005 g, atunci se calculează
gradul de umiditate (%), conform relației:
 = (m - m1) 100 / m,
unde: m ‒ masa substanței medicamentoase înainte de uscare (g);
m1 ‒ masa substanței medicamentoase după uscare (g).
Rezultatele se prezintă sub forma Tabelului 1.
Tabelul 1. Rezultatele determinării diferenței dintre masa substanței
medicamentoase înainte și după uscare
Substanța Masa Masa substanței după Gradul de Concluzie
medicamentoasă substanței uscare (g) umiditate, despre
înainte de 1 2 3 (%) conformitatea
uscare (g) cu cerințele
farmacopeei
8
2. Determinarea alcalinității sau acidității soluțiilor de substanțe
medicamentoase
Pentru efectuarea experiențelor, se selectează două substanțe medicamentoase
din Anexa 2, unde sunt indicate condițiile de determinare a acidității și alcalinității.
Dacă în condițiile date colorația inițială sau finală nu se potrivește cu cea indicată
în farmacopee, substanța nu corespunde cerințelor farmacopeice (se fac concluziile
respective).
Rezultatele experiențelor se prezintă sub forma Tabelului 2.
Tabelul 2. Rezultatele determinării acidității sau alcalinității substanțelor
medicamentoase
Substanța Colorația indicatorului Diferența Concluzie
medicamentoasă determinată, despre
(denumirea în limba Inițială Finală % conformitatea
română și în latină, cu cerințele
formula moleculară) farmacopeei
Activități de evaluare și autoevaluare:
1. Descrieți și caracterizați criteriile generale care stabilesc și garantează

puritatea substanțelor medicamentose.
2. Clasificați substanțele medicamentoase conform ATC.
3. Argumentați conformitatea datelor experimentale cu cerințele înaintate de
farmacopee: aciditate/bazicitate, limita admisibilă a apei și a substanțelor volatile.

teme, veți fi capabili să: Determinarea calitativă a cationilor și anionilor în
substanțele medicamentoase
 aplicați modul de lucru
pentru recunoașterea 1. Identificarea ionului K+
cationilor și anionilor în unele La 1 ml clorură de potasiu cu partea de masă 4%
forme farmaceutice;
 demonstrați prezența
(Solutio Kalii chloridi 4%) se adaugă 1 ml acid
acestora prin semnale tartric de concentrație molară 1 mol/l, 1 ml acetat de
analitice; sodiu de 0,5 mol/l și 0,5 ml etanol. Soluția obținută
 argumentați corespunderea
rezultatelor cu cerințele se agită. Se formează tartrat de potasiu, care se
înaintate de farmacopee. prezintă sub forma unui precipitat alb cristalin,
solubil în soluțiile bazelor și acizilor minerali.
9
O O
HO HO
OH O
+ HCl
K 
+ KCl
HO HO
OH OH
O O alb
+
2. Identificarea ionului Na
La 1 ml clorură de sodiu cu partea de masă 0,9% (Solutio Natrii chloridi 0,9%)
se adaugă 0,5 ml soluție uranil acetat de zinc. În rezultat se formează un precipitat
galben cristalin:
NaCl + Zn[(UO2)3(CH3COO)8] + CH3COOH + 6 H2O Na[Zn(UO2)3(CH3COO)9] · 6 H2O + HCl
galben cristalin
3. Identificarea ionului NH4+

La încălzirea 1 ml clorură de amoniu cu partea de masă 2,5% (Solutio Ammonii
chloridi 2,5%) cu 0,5 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 2 mol/l se
elimină amoniacul, care se identifică după miros sau cu ajutorul hârtiei roșii de
turnesol:
NH4 Cl + NaOH NH3  + NaCl + H2 O
4. Identificarea ionului Ca2+
La 1 ml clorură de calciu cu partea de masă 5% (Solutio Calcii chloridi 5%) se
adaugă 1 ml oxalat de amoniu de concentrația molară 0,5 mol/l. În rezultat se
formează oxalatul de calciu, un precipitat alb cristalin insolubil în soluție diluată de
acid acetic și amoniac, dar solubil în soluțiile acizilor minerali:
CaCl2 + (NH4)2C2O4 2 NH4Cl + CaC2O4
alb
5. Identificarea ionului Mg2+
La 1 ml sulfat de magneziu cu partea de masă 10% (Solutio Magnesii sulfatis
25%) se adaugă 1 ml clorură de amoniu de concentrație molară 0,5 mol/l, 0,5 ml
hidrogenofosfat de sodiu de 0,5 mol/l și 1 ml amoniac de 2 mol/l. Se formează
aminofosfatul de magnesiu ‒ precipitat alb cristalin, solubil în acid acetic:
NH4Cl
M gSO 4 + Na2HPO4 + NH4OH M gNH4PO4 + Na2SO 4 + H2O
alb
6. Identificarea ionului Zn2+

- La 2 ml sulfat de zinc cu partea de masă 0,25% (Solutio Zinci sulfatis
0,25%) se adaugă 0,5 ml sulfură de sodiu de 2%. În rezultat se formează sulfura de
zinc ‒ precipitat alb insolubil în soluție de acid acetic, dar solubil în soluție de acid
clorhidric:
ZnSO4 + Na2S ZnS + Na2SO 4
alb
10
- La 2 ml sulfat de zinc de 0,25% se adaugă 0,5 ml hexacianoferat (II) de
potasiu de concentrație molară 0,1 mol/l. În rezultat se formează un sediment alb,
insolubil în soluție de acid clorhidric:
ZnSO4 + K4[Fe(CN)6] ZnK2[Fe(CN)6] + K2SO 4
alb
7. Identificarea ionului Fe2+
- La 1 ml sulfat de fier (II) cu partea de masă 3% (Ferrosi sulfas 3%) se
adaugă 5 ml apă, 0,5 ml acid clorhidric de concentrație molară 2 mol/l și 2 picături
de soluție hexacianoferat (III) de potasiu de 0,1 mol/l. În rezultatul reacției se
formează albastru de Turnbull ‒ precipitat de culoare albastră:
3 FeSO 4 + 2 K3[Fe(CN)6] Fe3[Fe(CN)6]2 + 3 K2SO 4
albastru
- La 2-3 picături de soluție de analizat se adaugă 1-2 picături de amoniac de
concentrație molară 2 mol/l și 2-3 picături de soluție dimetilglioximă cu partea de
masă 1%. În rezultat apare colorație roză. Reacția permite a identifica ionii Fe2+ în
prezența ionilor Fe3+, numai că în acest caz în soluție se adaugă acid tartric, pentru
a împiedica formarea hidroxidului de fier (III).
- La 1 ml soluție de analizat se adaugă cîteva picături de sulfură de sodiu de
2%. Se formează precipitat negru ‒ FeS solubil în soluții diluate ale acizilor
minerali:
FeSO4 + Na2S Na2SO 4 + FeS
negru
8. Identificarea ionului CO32-
- La 2 ml hidrogenocarbonat de sodiu cu partea de masă 4% (Solutio Natrii
hydrocarbonatis 4%) se adaugă 0,5 ml acid clorhidric de 2 mol/l. În rezultat se
elimină oxidul de carbon (IV), care barbotat prin soluția de hidroxid de calciu,
formează carbonatul de calciu - precipitat de culoare albă:
NaHCO3 + 2 HCl 2 NaCl + H2O + CO2
Ca(OH)2 + CO2 CaCO3 + H2O

alb
- La 2 ml hidrogenocarbonat de sodiu de 4% se adaugă 5 picături de soluţie

saturată de sulfat de magneziu; la încălzire sedimentează hidrogenocarbonatul de
magneziu:
2 NaHCO3 + MgSO 4 · 7 H2O Mg(HCO3)2 + Na2SO 4 + 7 H2O
alb
9. Identificarea ionului NO3-

- La 1 ml nitrat de argint cu partea de masă 1% (Solutio Argenti nitratis 1%)
se adaugă 2-3 picături de difenilamină de 1%. Amestecul se colorează în albastru;
colorație ce aparține difenilbenzidinei:
11
[O] [O]
2
NH NH NH
[O] H
+
N N HSO4-
difenilbenzidina
- În 2-3 ml nitrat de argint de 1% se introduce cupru metalic şi amestecul se

încălzeşte. Ca rezultat se elimină vapori roşii-bruni de oxid de azot (IV). Totodată,
se depune sediment alb de sulfat de argint:
Cu + 2 AgNO3 + 2 H2SO 4 CuSO 4 + 2 NO2 + 2 H2O + Ag2SO 4
alb
- Spre deosebire de nitriţi, nitraţii nu decolorează soluţia de permanganat de

potasiu acidulată cu acid sulfuric.
10. Identificarea ionului NO2-

- La 1 ml nitrit de sodiu cu partea de masă 0,5% (Solutio Natrii nitritis 0,5%)
se adaugă câteva picături de difenilamină cu partea de masă de 1%. În rezultat,
amestecul se colorează în albastru.
- La 1 ml nitrit de sodiu de 0,5% se adaugă 1 ml acid sulfuric de 1 mol/l. În
rezultat se elimină vapori de culoare galbenă-brună (spre deosebire de nitraţi):
2 NaNO2 + H2SO4 NO + NO2 + H2O + Na2SO4
11. Identificarea ionului PO43-

- La 2 ml fosfat de eritromicină cu partea de masă 0,5% (Erythromycini
phosphas) se adaugă câteva picături de nitrat de argint de 0,1 mol/l. În rezultat se
formează fosfatul de argint ‒ sediment galben, solubil în soluție de acid azotic şi de
amoniac:
3 AgNO3 + H3PO4 Ag3PO4 + 3 HNO3
galben
- La 2 ml soluţie de analizat se adaugă 1 ml clorură de amoniu de 0,5 mol/l, 1

ml amoniac şi 0,5 ml sulfat de magneziu de 0,5 mol/l. În rezultat se formează un
precipitat alb cristalin, solubil în acid acetic şi în acizi minerali diluaţi.
12
- La 2 ml soluție de eritromicină de 0,5% se adaugă 2 ml soluţie de molibdat
de amoniu. La încălzire se formează compus complex, galben cristalin, solubil în
soluţie de amoniac:
H3PO4 + 21 HNO3 + 12 (NH4)2MoO4 (NH4)3PO4 · 12MoO3 + 21 NH4NO3 + 12 H2O
galben
12. Identificarea ionului SO42-

- La 2 ml sulfat de sodiu de 5% (Solutio Natrii sulfatis 5%) se adaugă 0,5 ml
acid clorhidric de 2 mol/l şi 0,5 ml clorură de bariu de 0,3 mol/l. În rezultat se
formează sulfatul de bariu ‒ precipitat alb, insolubil în acizi diluaţi:
BaCl2 + Na2SO 4 BaSO 4 + 2 NaCl
alb
13. Identificarea ionului Cl-

- La 2 ml clorură de sodiu cu partea de masă 0,5% (Solutio Natrii chloridi
0,5%) se adaugă 0,5 ml nitrat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l. Se
formează clorura de argint ‒ sediment alb cazeos, solubil în soluţii de amoniac,
carbonat de amoniu, dar insolubil în acid azotic:
AgNO3 + NaCl AgCl + NaNO3
alb
AgCl + 2 NH4OH [Ag(NH 3)2]Cl + H2O
14. Identificarea ionului Br-

- La 1 ml bromură de sodiu cu partea de masă 1% (Solutio Natrii bromidi 1%) se
adaugă 2-3 picături de azotat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l. În rezultat
se formează bromura de argint ‒ precipitat gălbui cazeos, solubil în soluţie de
amoniac:
AgNO3 + NaBr AgBr  + NaNO3
alb-galbui
AgBr + 2 NH4OH [Ag(NH 3)2Br + H2O
- La 1 ml bromură de sodiu de 1% se adaugă 1 ml acid azotic de concentrație

molară 2 mol/l, 0,5 ml cloramină B de 5%, 1 ml cloroform şi se agită. În urma
reacţiei se elimină bromul molecular, care colorează stratul de cloroform în galben-
brun:
O Cl O
S N + HCl Cl2 + NaCl + S NH2
O Na O
2 NaBr + Cl2 2 NaCl + Br2
15. Identificarea ionului I-
13
- La 2 ml iodură de potasiu cu partea de masă de 1% (Solutio Kalii iodidi 1%)
se adaugă 0,2 ml acid sulfuric de concentrație molară 1 mol/l, 0,2 ml nitrit de sodiu
de 0,5 mol/l, clorură de fier (III) de 0,5 mol/l şi 2 ml cloroform. La agitare stratul
de cloroform se colorează în violet, datorită eliminării iodului molecular:
2 NaNO2 + 2 KI + 2 H2SO 4 I2 + 2 NO  + K2SO 4 + Na2SO 4 + H2O
- La 2 ml iodură de potasiu de 1% se adaugă 0,5 ml acid azotic şi 0,5 ml

azotat de argint de 0,1 mol/l. Se formează iodura de argint sub forma unui
precipitat galben cazeos:
AgNO3 + KI AgI  + NaNO3
galben
16. Identificarea ionului CH3COO-

- La 2 ml acetat de potasiu cu partea de masă 2% (Solutio Kalii acetatis 2%)
se adaugă un volum egal de acid sulfuric şi 0,5 ml etanol. Se formează acetatul de
etil cu aromă de mere:
2 CH3COOK + 2 C2H5OH + H2SO 4 2 CH3COOC2H5 + 2 H2O + K2SO 4
acetat de etil
- La 2 ml acetat de potasiu de 2% se adaugă 0,2 ml clorură de fier (III) de

concentrație molară 0,3 mol/l. Complexul format de culoare roșie-brună se
decolorează la adăugarea acizilor minerali diluaţi:
9 CH3COOK + 3 FeCl3 + 2 H2O [(CH3COO)6Fe3(OH)2]+CH3COO- + 9 KCl + 2 CH3COOH

rosu-brun
-
17. Identificarea ionului C6H5COO
- La 2 ml benzoat de sodiu cu partea de masă 1% (Solutio Natrii benzoatis
1%) se adaugă 0,2 ml clorură de fier (III) de concentrație 0,3 mol/l. Precipitatul
format, colorat în galben-roz, este solubil în eter:
O O
- . .
6 + 2 FeCl3 + 10 H2O COO Fe Fe(OH)3 7 H2O + 6 NaCl + 3
O Na galben-roz OH
18. Identificarea ionului −OOC-CH2-CH(OH)(COO−)-CH2-COO−

- La 1 ml citrat de sodiu cu partea de masă 1% (Solutio Natrii citratis 1%) se
adaugă 1 ml clorură de calciu de concentrație molară 1 mol/l; soluţia rămâne
limpede. La fierbere se formează citratul de calciu ‒ sediment alb, solubil în acid
clorhidric:
14
COONa COO-
2 HO COONa + 3 CaCl2 HO COO- Ca3 + 6 NaCl
COONa COO- alb

2
- La 0,002 g citrat de sodiu se adaugă 0,5 ml anhidridă acetică şi se încălzeşte.

Peste 30 sec. amestecul se colorează în roşu.
19. Identificarea ionului −OOC-CH(OH)-CH(OH)-COO−

- La 1 ml acid tartric cu partea de masă 1% (Solutio Adrenalini hydrotartratis
1%) se adaugă un cristal de clorură de potasiu şi 0,5 ml etanol. Se formează
tartratul de potasiu ‒ precipitat alb cristalin:
O O
HO HO
OH O
+ HCl
K 
+ KCl
HO HO
OH OH
O O alb
- Se încălzesc 0,25 ml soluţie de analizat cu 1 ml acid sulfuric şi câteva

cristale de rezorcinol. Peste 15-30 sec. amestecul se colorează în roşu.
20. Identificarea ionului C6H4(OH)COO−

- La 2 ml salicilat de sodiu cu partea de masă 10% (Solutio Natrii salicylatis
10%) se adaugă 2 picături de clorură fier (III) de concentrație molară 0,3 mol/l. În
rezultat, amestecul se colorează în roşu-violet:
O O
ONa O
+ FeCl3 + HCl + NaCl
Fe
OH O Cl
Acizii minerali eliberează acidul salicilic din sărurile lui; în rezultat se obţin
cristale albe.
1. Definiți noțiunea semnal analitic.

2. Descrieți prin ecuațiile reacțiilor respective formarea colorantului
trifenilmetanic reieșind din hidrotartrat de adrenalină și rezorcinol.
3. Argumentați prin reacții chimice cum pot fi identificați ionii de Ca2+ în
prezența ionilor de Ba2+.
15
4. Argumentați corespunderea rezultatelor analizei calitative cu cerințele
înaintate de farmacoopee și posibilitatea eliberării formei farmaceutice respective.

După studierea acestei teme,
veți fi capabili să: Analiza cantitativă a substanțelor active în formele
farmaceutice aplicând metode analitice
 aplicați modul de lucru
pentru determinarea 1. Dozarea acidului ascorbic (Acidum
cantitativă a substanțelor ascorbinicum) aplicând metoda iodometrică
active în forme farmaceutice
propuse; Acidul ascorbic cu masa de 0,15 g se dizolvă în 10
 aplicați metodele ml apă, se adaugă 1 ml acid clorhidric de
permanganatometrică, concentrație molară 3 mol/l, 2 ml amidon cu partea
acidometrică și iodometrică
în determinările cantitative; de masă 0,1% și se titrează cu iodat de potasiu de
 argumentați 0,0167 mol/l până la colorație albastră-persistent.
corespunderea rezultatelor cu Un volum de 1 ml iodat de potasiu de concentrație
cerințele înaintate de
farmacopee. molară 0,0167 mol/l corespunde cu 0,008806 g de
C6H8O6.
2. Dozarea H2O2 (Solutio Hydrogenii peroxydi 3%) aplicând metoda

permanganatometrică
5 H2O2 + 2 KMnO4 + 3 H2SO4 = 2 MnSO4 + K2SO4 + 5 O2 + 8 H2O
Într-un balon cotat de 100 ml se trec cantitativ 10 ml soluție de analizat și se

diluează cu apă până la cotă. Partea alicotă (10 ml) de soluția astfel obținută se
acidulează cu 10 ml acid sulfuric de concentrație molară 1 mol/l și se titrează cu
permanganat de potasiu de 0,02 mol/l până la colorație roză-persistent.
Un volum de 1 ml soluție permanganat de potasiu de concentrație molară 0,02
mol/l corespunde cu 0,001701 g de H2O2.
3. Dozarea cafeinei (Coffeinum) aplicând metoda acidimetrică în mediu

anhidru
Se dizolvă prin încălzire la aproximativ 50oC 0,2 g cafeină în 20 ml anhidridă
acetică. După răcire se adaugă 20 ml benzen, 0,1 ml roșu de sudan G în cloroform
și se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în acid acetic
anhidru până la colorație albastră.
Un volum de 1 ml acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în acid acetic
anhidru corespunde cu 0,01942 g de C8H10O2.
4. Dozarea acidului boric (Acidum boricum) aplicând metoda acidimetrică în

mediu apos
16
În 100 ml amestec format din volume egale de glicerol și apă se dizolvă 2 g acid
boric și se titrează cu hidroxid de sodiu de concentrație molară 1 mol/l până la
colorație roz. Se adaugă 50 ml glicerol și se continuă titrarea până la reapariția
colorației roze.
Un volum de 1 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 1 mol/l corespunde
cu 0,06183 g de H3BO3.
1. Descrieți proprietățile peroxidului de hidrogen pe care se bazează

determinarea cantitativă a acestuia.
2. Indicați cerințele înaintate de farmacopee pentru păstrarea soluțiilor de
peroxid de hidrogen. Argumentați răspunsul prin reacțiile chimice respective.
3. Argumentați cauza schimbării în timp a culorii soluțiilor de acid ascorbic.

veți fi capabili să: Determinarea cantitativă a substanțelor active în
formele farmaceutice aplicând metode fizico-
 aplicați metodele fizico- chimice de analiză
chimice de analiză
pentru determinarea I. Determinarea conținutului de riboflavină în
cantitativă a substanțelor
active în formele
formele medicamentoase aplicând metoda
farmaceutice propuse; fotocolorimetrică
 argumentați A. După metoda curbei de etalonare:
corespunderea
rezultatelor cu cerințele
1. O masă exactă de riboflavină (0,04 g) se
înaintate de farmacopee. dizolvă la încălzire într-un balon cotat de 1000 ml.
După răcire se aduce cu apă până la cotă (Soluția A).
Un volum de 1 ml de această soluție conține
0,00004 mg de riboflavină (sau 40 µg).
Pentru construirea curbei de etalonare, în 7 eprubete se introduc volume exacte
de Soluție A și apă, după cum urmează în tabelul de mai jos:
Numărul Volumul Volumul
eprubetei de de apă
Soluție A (ml)
(ml)
1 1,0 9,0
2 1,5 8,5
3 2,0 8,0
4 2,5 7,5
5 3,0 7,0
17
6 3,5 6,5
7 4.0 6,0
1. Se calculează cantitatea de riboflavină în 1 ml pentru fiecare din soluțiile
obținute.
2. Se măsoară absorbanța soluțiilor obținute, utilizând filtrul respectiv.
3. Conform datelor obținute la pct. 2 și 3 se construiește curba de etalonare
D(A) = f(C).
4. Folosind curba de etalonare se determină concentrația riboflavinei în soluția
de analizat.
1. După substanța de referință:
1. O masă exactă de riboflavină (0,01 g), care respectă toate cerințele
farmacopeei (sau altă documentație tehnico-normativă), se dizolvă în 150 ml apă
într-un balon cotat de 250 ml prin încălzire la baia marină. După răcire conținutul
balonului se aduce cu apă la cotă (soluție de referință).
2. Se măsoară absorbanța soluției de referință (2,5 ml riboflavină și 7,5 ml apă)
în cuva cu L=10 mm folosind filtrul albastru (445 nm).
3. Se pregătesc 10 pulberi mixte. Pentru aceasta se iau 0,05 g riboflavină și 1,0
g zahăr, care se triturează minuțios.
4. Se măsoară absorbanța riboflavinei în pulberile obținute. Se cântăresc 0,02 g
(masă exactă) de pulbere mixtă, se dizolvă în 10 ml apă prin încălzire la baia
marină. După răcire la o parte alicotă (1 ml soluție astfel preparată) se adaugă 9 ml
apă. Se măsoară absorbanța acestei soluții în cuva cu L=10 mm folosind filtrul
albastru.
5. Conținutul de riboflavină în pulberi se determină conform relației:
unde: D – densitatea optică a soluției de analizat; D0 – densitatea optică a

soluției de referință; a – masa probei (g); b – masa medie a pulberii (g).
II. Determinarea conținutului de CaCl2 (Calcii chloridum), MgSO4 (Magnesii

sulfas), NaCl (Natrii chloridum) prin metoda refractometrică
Pentru a determina indicele de refracție se prepară soluții de minim 5 concentrații
diferite, cu diferența concentrațiilor dintre ele de 1%. Se determină indicele de
refracție și se calculează factorul F (factor de corecție a concentrației unei soluții)
după formula:
,
unde: n – indicele de refracție a soluției; n0 – indicele de refracție a apei, C –

concentrația soluției (%).
18
1. Determinarea indicelui de corecție a temperaturii: refractometrul, apa și
soluțiile trebuie să se afle la temperatură constantă (în aceași încăpere) timp de 30-
40 minute. Se determină temperatura cu eroarea admisă de 0,1oC.
Cu ajutorul refractometrului se determină indicele de refracție a unei soluții. Se
calculează indicele de corecție a temperaturii după relația:
,
unde: n – indicele de refracție la temperatura t; n20 – indicele de refracție la
temperatura 200C; t – temperatura la care se determină indicele de refracție.
2. Determinarea concentrației substanței active în forma farmaceutică (soluția
injectabilă): Soluția pentru analizat și apa se țin alături de refractometru timp de 30
minute. Se determină indicele de refracție a apei n0 și indicele de refracție a soluției
de analizat n. Concentrația soluției de analizat se determină conform relației:
Notă: Dacă temperatura camerei unde se fac determinările este diferită de 20oC, se face
recalcularea după:
= n – (20 – t) · 0,0002
Se fac concluziile respective.
1. Descrieți succint metodele de determinare cantitativă a substanțelor

medicamentoase în formele farmaceutice.
2. Aduceți exemple de reacții de oxidoreducere folosite în analiza titrimetrică.
3. Argumentați posibilitatea eliberării formelor farmaceutice propuse.
Capitolul II. CARACTERISTICA CHIMICO-FARMACEUTICĂ A

FORMELOR MEDICAMENTOASE

veți fi capabili să: Studiul substanțelor cu proprietăți antiseptice şi
dezinfectante (acizi, săruri și alcalii)
 definiți noțiunile
antiseptic și dezinfectant; Antisepticele sunt substanțele care împiedică
 clasificați substanțele dezvoltarea și înmulțirea microorganismelor.
antiseptice și
dezinfectante conform Mai des acestea sunt utilizate pentru antisepsia
principiului chimic; mâinilor, câmpului operațional, plăgilor, pielii,
 analizați chimico-
mucoaselor, pentru sterilizarea probelor de laborator
farmaceutic substanțele
active în formele și a unor alimente.
farmaceutice propuse; Activitatea dezinfectantă a substantelor se face
 argumentați
prin compararea cu soluția standard de fenol
corespunderea
rezultatelor cu cerințele (exprimată drept coeficient Rideal-Walker). După
înaintate de farmacopee.
19
Brander (1991), o substanță dezinfectantă ideală trebuie să întrunească următoarele
cerințe:
- să-și instaleze efectul eficient și rapid;
- să manifeste un spectru larg de acțiune;
- să nu producă rezistenta populațiilor bacteriene;
- să fie cât mai puțin toxic;
- să nu fie inactivată de proteine;
- să fie necorozivă și să nu păteze haina;
- să nu aibă miros sau acesta să nu fie puternic;
- să păstreze o actiune ușor reziduală după spălare;
- să fie economică și ușor de utilizat.
În practica medicinală ca substanțe cu proprietăți antiseptice și dezinfectante se
folosesc acidul boric, acidul salicilic, tetraboratul de sodiu, permanganatul de
potasiu, peroxidul de hidrogen.
1. Acidul boric
Denumirea latină: Acidum boricum

Denumirea IUPAC: Bor trihidroxid. Sinonime: Borofax, Acid boracic, Acid boric.
Formula moleculară: H3BO3
M. m. = 62 g/mol
Descrierea: Acidul boric pur se prezintă sub forma unor cristale albe, incolore,
fără miros ce redau senzația de grăsime la pipăire. Punct de topire = 171oC.
Solubilitatea: Greu solubil în apă rece, ușor solubil în apă caldă și în etanol.
Soluția A: Se dizolvă prin încălzirea a 0,3 g acid boric în 50 ml apă și după răcire
se filtrează; soluția filtrată se completează la 50 ml cu același solvent.
Sinteza: În industrie acidul boric se obține din așarit Mg2B2O5, tratat cu acid
sulfuric:
Mg2B2O5 · H2O + 2 H2SO4 = 2 MgSO4 + 2 H3BO3
Acidul boric astfel obținut conține ca impurități sulfați ai metalelor rezultați din
materia primă (sulfat de calciu, magneziu, aluminiu, fier etc.), de acea este
necesară o purificare minuțioasă a acestuia.
Metalele alcaline reacționează cu acidul boric formând borați de diversă
compoziție; cel mai des întîlniți sunt metaborații de tipul MeBO2 și tetraborații
bisubstituiți Me2B4O7.
Acidul boric utilizat în medicină se obține din tetraboratul de sodiu Na2B4O7·10
H2O tratat cu acid mineral:
Na2B4O7 + H2SO4 + 5 H2O = Na2SO4 + 4 H3BO3
Analiza chimico-farmaceutică:
Determinarea calitativă:
20
1. La încălzire până la 100oC acidul boric pierde un mol de apă și trece în acid
metaboric ‒ HBO2.
Pentru a depista borul, se aplică reacția de esterificare cu etanol în prezența
acidului sulfuric. Esterul etilic al acidului boric arde cu flacără verde:
100oC
HO OH OH
B B
OH - H2 O O
H2SO4
HO OH H 5 C2 O OC2H5
B + 3 C2H5OH B
OH - 3 H2 O OC2H5
esterul etilic
al acidului boric
2. Farmacopeea recomandă reacția cu curcumina, când se formează complex de
culoare roșie – rozocianina.
Hârtia îmbibată cu soluție de curcumină de 1% se umectează cu soluția de
analizat, concomitent adăugându-se și câteva picături de acid clorhidric. În mediul
acid apare colorație roză sau roșie-cărămizie, în dependență de concentrația
acidului boric în soluția de analizat. Dacă în continuare se acționează cu soluție
amoniacală, culoarea roșie trece în verde-gri.
Colorantul galben ‒ curcumindiferuloilmetanul conținut în curcumină există în
două forme tautomere:
HO OH HO OH
O O O O
CH3 O O CH3 CH3 O OH CH3
curcumindiferuloilmetan
Cu borul reacționează numai forma enolică și se formează complexului colorat ‒
rozocianina:
HO OH
H
O O
CH3 O O CH3
B
HO OH
rozocianina
Determinarea cantitativă:
Acidul boric fiind un acid slab (Ka=3,8x10-10), la titrarea cu hidroxid de sodiu
punctul de echivalență este atins la pH=11. În această regiune este dificil a găsi un
indicator care să-și schimbe culoarea vizibil. Pe de altă parte, la tratarea cu
hidroxid de sodiu acidul boric nu formează sarea acidului ortoboric H3BO3, cum ar
21
fi de așteptat, dar tetraboratul de sodiu Na2B4O7 și în final sărurile acidului
metaboric HBO2. De aceea, dacă se titrează acidul boric cu hidroxid de sodiu,
sarea acidului metaboric care se formează se supune hidrolizei.
Pentru a spori proprietățile acide ale acidului boric, se folosesc proprietățile
acestuia de a reacționa cu polialcoolii sau cu carbohidrații (glicerolul, manitolul,
dulcitolul, sorbitolul), când se formează compuși complecși ce manifestă
proprietăți acide mai pronunțate. Acești compuși sunt titrați cu hidroxid de sodiu
folosind ca indicator fenolftaleina:
OH OH HO OH HO
O O + NaOH O O +
2 OH + H3BO3 - H - Na + H2O
- 3 H2O B B
O O O O
OH
glicerol
Sarea formată poate fi supusă hidrolizei, în rezultatul cărea mediul devine bazic,
de aceea punctul de echivalență se stabilește mai devreme. Deci, la soluția de
analizat glicerolul se adaugă spre sfârșitul titrării.
O masă exactă (0,05 g) de acid boric se trece cantitativ într-un balon pentru
titrare, unde se dizolvă la o ușoară încălzire în 20 ml apă. După răcire se adaugă 5
ml glicerol, 5 picături de fenolftaleină cu partea de masă de 0,1% și se titrează cu
hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l până la colorație roză.
Conținutul de acid boric în proba de analizat (forma farmaceutică) se calculează
conform relației:
unde: V – volumul hidroxidului de sodiu de 0,1 mol/l (ml); K – coeficientul de

corecție; T ‒ 0,00618 (g/ml); a – masa substanței de analizat (g).
Conform cerințelor farmacopeice, în substanța de analizat concentrația H3BO3
trebuie să fie nu mai mică de 99,5%.
Formele farmaceutice: Unguent 5%; pulberi; soluții uz extern 2 și 3%.
Conservarea: Ferit de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Bolile conductului auditiv extern și diverse
infecţii ale pielii.
2. Acidul salicilic
Denumirea latină: Acydum salicylicum

Denumirea IUPAC: Acid 2-hidroxibenzoic. Sinonime: Keralyt, Acid orto-
hidroxibenzoic, Glutosalyl.
Formula moleculară: C7H6O3
M. m. = 138 g/mol
22
Descrierea: Cristale aciforme, incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu
gust caracteristic dulceag, apoi acru. Punct de topire = 157-161oC.
Notă: Încălzit cu precauție sublimează, iar prin încălzire bruscă se descompune, prezentând
miros de fenol.
Solubilitatea: Solubil în etanol, eter, apă fierbinte, cloroform și glicerol.
Soluția A:Acidul salicilic cu masa de 1,5 g se dizolvă în 30 ml apă la fierbere, se
răcește și se filtrează; soluția filtrată se completează la 30 ml cu același solvent.
Sinteza: Fenolatul de sodiu se tratează cu oxid de carbon (IV) la temperatură și
presiune. Sarea de sodiu a acidului salicilic astfel obținută se neutralizează cu acid
clorhidric până la acid salicilic:
O O
H
t° ONa HCl OH
+ O C O
Na presiune - NaCl
O OH OH
fenolat de sodiu salicilat de sodiu acid salicilic
1. Reacția de eliberare a acidului insolubil din salicilatul de sodiu: La acțiunea
soluției apoase a salicilatului de sodiu asupra unui acid mineral, are loc eliberarea
acidului salicilic sub forma unui precipitat alb, căruia filtrat și uscat i se poate
determina punctul de topire:
O O
ONa OH
+ HCl  + NaCl
OH OH
2. Reacția cu sărurile metalelor grele:
a) La 2 ml Soluție A se adaugă 0,05 ml clorură de fier (III) de concentrație
molară 0,3 mol/l, la pH 2,0-3,0 apare o colorație albastră-violetă datorată
monosalicilatului de fier format, care dispare la un pH 1,0 și mai mic (soluția se
modelează cu HCl și NaOH diluat):
O O
OH O
+ FeCl3 + 2 HCl
Fe
OH O Cl
La pH 3,0-8,0 se formează sarea de sodiu a disalicilatului de fier (III) colorată în

roșu,
23
O O
-
ONa O
2 + FeCl3 Fe Na + NaCl + 2 HCl
-
OH O
2
iar la pH 8,0-10,0 se formează sarea de sodiu a trisalicilatului de fier colorată în

galben:
O O
ONa O-
3 + FeCl3 Fe Na3 + 3 HCl
OH O-
3
b) Reacția cu nitratul de argint: Salicilatul de sodiu cu masa de 0,05 g se

dizolvă în 2 ml apă. La soluția obținută se adaugă 1-2 picături de azotat de argint
de concentrație molară 0,1 mol/l. În rezultat se obține un precipitat alb de salicilat
de argint:
O O
Ag
ONa O
+ AgNO3  + NaNO3
OH OH alb
c) Reacția cu sulfatul de cupru (II): La 2 ml Soluție A se adaugă 1-2 picături
de sulfat de cupru de concentrație molară 0,1 mol/l și o picătură de amoniac. În
rezultat se obține colorație verde de salicilat de cupru:
O O
ONa O
+ CuSO 4 + NaHSO 4
Cu
OH O
verde
3. Reacția cu metanolul: În 1 ml metanol se dizolvă 0,1 g acid salicilic, se

adaugă 3 ml acid sulfuric de 2 mol/l și se încălzește până se simte miros
caracteristic de salicilat de metil (respectați regulile de depistare a mirosurilor!):
Notă: (În America de Nord producătorii de gumă de mestecat oferă o varietate cu gust de
„Wintergreen“ (salicilat de metil):
O O
CH3
OH H2SO4 O
+ CH3OH + H2O
OH OH
24
4. Reacția de formare a colorantului trifenilmetanic: La 0,1 ml formaldehidă se
adaugă un amestec format din 3 ml acid sulfuric și 0,02 g acid salicilic. În rezultat
se formează colorație roșie datorată obținerii colorantului arilmetanic, care are
structură p-chinoidală:
OH
COOH HOOC
COOH COOH
HOOC COOH HO OH
H H H2SO 4 conc. OH
+ +
- H2 O - H2 O HOOC COOH
HO O OH
HO O
colorant trifenilmetanic
5. Reacția cu apa de brom: Reacția este comună pentru toți derivații care au în
structură gruparea hidroxilică. Sub acțiunea bromului asupra soluției de salicilat de
sodiu are loc decarboxilarea și se separă un precipiatat alb de 2,4,6-tribromofenol:
O OH
Br Br
OH
+ 3 Br2  + 3 HBr + CO2
OH
Br
2,4,6-tribromofenol
6. Reacția de decarboxilare: La încălzirea a 0,1 g acid salicilic în prezența

citratului sau acetatului de sodiu anhidru se simte miros de fenol, iar gazul rezultat
se barbotează prin soluția de hidroxid de calciu, când se formează sediment alb:
O OH
0
OH t C
+ CO2
OH
Ca(OH)2 + CO2 CaCO3 + H2O

alb
7. Reacția de formare a diazoderivaților: La 0,05 g acid salicilic dizolvat în 5 ml

etanol se adaugă 2 ml amoniac și 1 ml diazoreactiv (0,1 g streptocidă dizolvată la
încălzire în 8 ml acid clorhidric de 0,1 mol/l), iar după răcire se adaugă 2 ml nitrit
de sodiu de 0,5 mol/l. În rezultat se formează azocolorantul de nuanță oranj-
roșietică:
25
N
+
N
- HO N
HO H+ Cl
HCl N SO 2 NH2
HO
HO SO 2NH2 O
O azocolorant
Acidul salicilic cu masa de 0,25 g se dizolvă în 15 ml etanol și se titrează cu
hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l până la culoare roză.
Un volum de 1 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l
corespunde cu 0,01381 g de C7H6O3.
Formele farmaceutice: Unguente; paste de dinți; soluții alcoolice de 1 și 2%;
pulberi.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antiseptic, iritant și agent cheratolitic.
3. Tetraboratul de sodiu
Denumirea latină: Natrii tetraboras

Denumirea IUPAC: Biciclo[3.3.1]tetraboroxan-3,7-diolat de disodiu. Sinonime:
Borax, Disodium tetraborate.
Formula moleculară: Na2B4O7·10 H2O
M. m. = 381 g/mol
Descrierea: Cristale incolore, transparente sau pulbere cristalină, albe, fără miros,
cu gust sărat. Punct de topire = 743oC (anhidru).
Solubilitatea: Ușor solubil în apă fierbinte, practic insolubil în etanol, puțin solubil
în glicerol.
Soluția A: Tetraboratul de sodiu cu masa de 2,5 g se dizolvă în 40 ml apă, prin
încălzire la baia marină și după răcire se completează cu același solvent la 50 ml.
Sinteza: Tetraboratul de sodiu se obține reieșind din tetraboratul de calciu sau
acidul boric:
CaB4O7 + Na2CO3 = CaCO3 + Na2B4O7
4 H3BO3 + Na2CO3 = CO2 + Na2B4O7 + 6 H2O

4 H3BO3 + 2 NaOH = Na2B4O7 + 7 H2O
Concentrând soluția de tetraborat de sodiu se obține pulbere cristalină. La calcinare

tetraboratul de sodiu pierde apa de cristalizare și se transformă în Borax usta
(Na2B4O7).
26
1. Reacția de formare a esterilor: La 0,2 g tetraborat de sodiu se adaugă 0,15 ml
acid sulfuric, 3 ml etanol și apoi amestecul se aprinde. Esterul etilic al acidului
boric format arde cu flacără verde: (reacția se realizează în ceașca de porțelan):
Na2B4O7 + H2SO4 + 5 H2O = Na2SO4 + 4 H3BO3
100oC
HO OH OH
B B
OH - H2 O O
H2SO4
HO OH H 5 C2 O OC2H5
B + 3 C2H5OH B
OH - 3 H2 O OC2H5
esterul etilic
al acidului boric
2. Reacția cu curcumina (a se vedea acidul boric).
3. Tetraboratul de sodiu colorează flacăra incoloră a spirtierei în galben.
1. Tetraboratul de sodiu cu masa de 2 g se dizolvă în 100 ml apă, se adaugă 0,2
ml metiloranj cu partea de masă 0,1% și se titrează cu acid clorhidric de
concentrație molară 0,5 mol/l până la colorație oranj.
Un volum de 1 ml acid clorhidric de concentrație molară 0,5 mol/l corespunde
cu 0,09535 g de Na2B4O7·10 H2O.
Analiza pulberilor ce conțin 0,2 g tetraborat de sodiu și 0,05 g clorură de sodiu
(metoda neutralizării): Într-un balon de titrare se trec cantitativ 0,1 g amestec și se
dizolvă în 10 ml apă fierbinte. După răcire se adaugă 2 picături de metiloranj de
0,1% și se titrează cu acid clorhidric de 0,1 mol/l până la culoare roză.
Conținutul de tetraborat de sodiu, în grame, într-o pulbere se va calcula conform
relației:
unde: V ‒ volumul de acid clorhidric de cocentrație molară 0,1 mol/l (ml); T –

0,01907 (g/ml); a – masa probei (g); b ‒ masa unei pulberi (g).
Formele farmaceutice: Tetraborat de sodiu în glicerol ‒ soluție de 20%; pulberi.
Conservarea: În recipiente bine închise. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Tetraboratul de sodiu se administrează în
leziuni ale mucoasei cavității bucale, gîtului, organelor genitale, aparatului
respirator superior și în caz de infecții ale tractului urinar cauzate de fungii
Candida albicans. Antiseptic.
27
4. Permanganatul de potasiu
Denumirea latină: Kalii permanganas

Denumirea IUPAC: Kaliumoxido(trioxo)mangan. Sinonime: Permanganat de
potasiu, Insta-perm.
Formula moleculară: KMnO4
M. m. = 158 g/mol
Descrierea: Cristale de culoare violetă sau aproape neagră, cu luciu metalic, sau
pulbere granuloasă de culoare violetă-închisă sau neagră-brună, fără miros. Punct
de topire = 240oC (cu descompunere).
Notă: KMnO4 se descompune la lumină, de aceea trebuie păstrat la întuneric.
Solubilitatea: Ușor solubil în apă fierbinte, practic insolubil în cloroform.
Soluția A: Permanganatul de potasiu cu masa 0,7 g se dizolvă în 30 ml apă, se
adaugă 3 ml etanol și se încălzește până la decolorare. După răcire soluția se
filtrează și se completează cu apă la 35 ml.
Sinteza: Industrial permanganatul de potasiu se obține din mineral natural ‒
piroluzită sau electrochimic din manganat de potasiu:
1. La topirea piroluzitei cu hidroxid de potasiu, în prezenţa oxidanţilor la 200-
270oC, se obţine manganatul de potasiu – K2MnO4:
2 MnO2 + 4 KOH + O2 → 2 K2MnO4 + 2 H2O, sau
2 MnO2 +3 Cl2 + 8 KOH → 2 KMnO4 + 6 KCl + 4 H2O
La fierberea manganatului se obţine permanganat:

3 K2MnO4 + 2 H2O → 2 KMnO4 + MnO2 + 4 KOH
2. Conform procedeului electrochimic de oxidare a manganatului de potasiu, la
anod se obţine KMnO4:
MnO42- - e- = MnO4-, iar la catod se obţine hidrogen.
1. Soluția de permanganat de potasiu se decolorează în prezenţa peroxidului de
hidrogen şi a acidului sulfuric:
2 KMnO4 + 5 H2O2 + 3 H2SO4 → 2 MnSO4 + 5 O2 + K2SO4 + 8 H2O
2. La 2 ml Soluție A se adaugă 0,3 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 2

mol/l. În rezultat apare coloraţie verde. Prin încălzirea soluţiei la fierbere se
formează un precipitat de culoare brună-închis. După răcire amestecul se filtrează.
La 1 ml soluţie filtrată se adaugă 0,5 ml acid acetic de concentrație molară 0,5
mol/l şi 1 ml soluție hexanitrocobaltat (III) de sodiu cu partea de masă 10%.
Imediat se formează un precipitat, a cărui culoare variază de la galbenă până la
galbenă-portocaliu.
28
3. Permanganatul de potasiu colorează flacăra incoloră a spirtierei în violet.
Detrminarea cantitativă:
Într-un balon conic cu dop rodat de capacitate 500 ml se trec cantitativ 0,1 g
permanganat de potasiu, se adaugă 25 ml apă şi se agită până la dizolvarea
completă. Apoi se adaugă 10 ml acid sulfuric de 1 mol/l, 20 ml iodură de potasiu
de 10% şi se agită uşor. Se lasă în repaus la întuneric timp de 10 min., se adaugă
200 ml apă şi se titrează cu tiosulfat de sodiu de 0,1 mol/l până la coloraţie
galbenă-deschis. Se adaugă 3 ml amidon de 1% şi se continuă titrarea, agitând
energic, până la decolorare.
Un volum de 1 ml tiosulfat de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l
corespunde cu 0,00316 g de KMnO4, care în preparat trebuie să fie de la 99% până
la 100,5%:
2 KMnO4 + 10 KI + 8 H2SO 4 5 I2 + 2 MnSO4 + 6 K2SO 4 + 8 H2O
Formele farmaceutice: Pulberi a câte 3 g pentru prepararea soluțiilor de uz extern.

Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Permanganatul de potasiu posedă
proprietăţi antimicrobiene pronunţate, precum şi acţiune deodorantă. Ca antiseptic
se folosește pentru spălarea rănilor, clătirea gurii şi gâtului. Pentru spălături
ginecologice şi urologice sunt administrate soluţii de 0,01-0,1%, iar pentru tratarea
arsurilor ‒ soluţii de 2-5%. Soluţiile de asemenea concentraţii manifestă acţiune
astringentă, necesară pentru uscarea suprafeţei arse şi formarea unei pelicule care
protejează suprafaţa arsă de factorii iritanţi.
Permanganatul de potasiu cu partea de masă de 0,02-0,1% se administrează
intern pentru spălături gastrice în cazul intoxicării cu substanţe otrăvitoare care se
oxidează uşor – fosfor, alcaloizii opiului (morfină, codeină).
5. Soluția concentrată de peroxid de hidrogen
Denumirea latină: Solutio Hydrogenii peroxydi concentrata

Denumirea IUPAC: Peroxid de hidrogen. Sinonime: H2O2, Hioxyl, Oxysept.
Formula moleculară: H2O2
M. m. = 34 g/mol
Descrierea: Soluție limpede, incoloră, caustică, aproape fără miros. Punct de
fierbere = 126oC.
Solubilitatea: Se dizolvă în apă, etanol și eter în orice proporție.
Soluția A: Soluția concentrată de peroxid de hidrogen cu masa de 5,0 g se diluează
cu apă la 50 ml.
Sinteza:
29
1. Peroxidul de hidrogen se formează în rezultatul diverselor procese de
oxidoreducere:
Zn + O2 = ZnO2
ZnO2 + H2O = ZnO + H2O2 (3 - 5%)
2. În industrie peroxidul de hidrogen se obține la electroliza soluțiilor acide ale

sulfatului de amoniu, la catod se degajă ionii de NH4+, iar la anod două resturi de
sulfat de amoniu, care se descompun cedând doi electroni, formând persulfatul de
amoniu, care în prezența apei se descompune cu formarea peroxidul de hidrogen:
O NH4 O -
electroliza +
2 O S O 2O S O + 2 NH4
H4N O O
NH4
NH4 H4N
O - O
O
O S O S
O 2 H2 O
O - 2e O
H2O2 + (NH4)2SO 4 + H2SO 4
O O
- O
O S O S
O
O
O
NH4 NH4
persulfat de amoniu
Astfel se obțin soluții diluate de peroxid de hidrogen care se distilează sub vid la
temperatura camerei, când se obțin soluții mai concentrate. Produsul farmacopeic
este soluția de apă oxigenată Solutio Hydrogenii peroxydi diluta, care conține 2,7 -
3,3% H2O2.
Această soluție se prepară dintr-o soluție mai concentrată, care conține 27,5 -
31,0% H2O2, numită Perhydrolum.
Formula de structură H-O-O-H arată că cei doi atomi de oxigen sunt legați direct
unul cu celălalt. Acest tip de legătură face molecula instabilă. Descompunerea
peroxidului de hidrogen are loc cu degajarea oxigenului:
H2O2 = H2O + [O]
Lumina, temperatura, mediul bazic și substanțele reducătoare (cele mai active

fiind sărurile de cupru, mangan) conduc la descompunerea peroxidului de
hidrogen. Pentru a împiedica sau a diminua acest proces, la soluțiile de peroxid de
hidrogen se adaugă diferiți stabilizanți ‒ pirofosfatul de sodiu Na2P4O7, acizi - uric,
salicilic, barbituric și antifebrină.
Prepratul farmacopeic conține ca stabilizator antifebrina.
30
1. Peroxidul de hidrogen se manifestă atât ca oxidant, cât și ca reducător.
Proprietățile de oxidant sunt manifestate mai des decât cele reducătoare. Ca
exemplu de reacție în care peroxidul de hidrogen manifestă proprietăți de oxidant
poate fi reacția cu iodurile sau bromurile.
La 2 ml peroxid de hidrogen (Soluție A) se adaugă 1 ml acid sulfuric de
concentrație molară 1 mol/l, 1 ml iodură de potasiu de 0,5 mol/l, 1 ml cloroform și
totul se agită. Iodul eliminat colorează stratul de cloroform în violet:
2 KI + H2O2 + H2SO4 = I2 + K2SO4 + 2 H2O
a. Sulfura de plumb (neagră) în reacție cu peroxidul de hidrogen se transformă

în sulfat de plumb (alb):
PbS + 4 H2O2 = PbSO4 + 4 H2O
b. Peroxidul de hidrogen oxidează compușii Fe2+ până la Fe3+:

2 FeSO 4 + H2O2 + H2SO 4 = Fe2(SO 4)3 + 2 H2O
3 Na4(Fe(CN)6) + 2 Fe2(SO 4)3 = Fe4(Fe(CN)6)3 + 6 Na2SO 4
albastru de Berlin
c. În unele reacții peroxidul de hidrogen manifestă proprietăți de reducător:

- peroxidul de hidrogen reduce argintul din Ag2O (obținut în urma precipitării
Ag cu amoniac din soluția de azotat de argint):
Ag2O + H2O2 = 2 Ag + H2O + O2
negru
- sub acțiunea peroxidului de hidrogen soluția de permanganat de potasiu în
mediul slab acid se decolorează în urma reducerii MnO4- până la Mn2+, totodată se
degajă energic O2.
La 5 ml peroxid de hidrogen (Soluție A) se adaugă 1 ml acid sulfuric de
concentrație molară 1 mol/l, 1 ml permanganat de potasiu de 0,02 mol/l. În rezultat
soluția de culoare zmeurie carcteristică permanganatului de potasiu se decolorează:
2 KMnO4 + 5 H2O2 + 3 H2SO 4 = K2SO 4 + 2 MnSO4 + 5 O2 + 8 H2O
d. Reacția cu bicromatul de potasiu: În dependență de condițiile reacției

(temperatură, concentrația soluției de peroxid de hidrogen) se formează acizi
percromici de diversă colorație. La acțiunea peroxidului de hidrogen cu partea de
masă 30% cu soluția de bicromat de potasiu, la rece, se formează acidul cromic
H2Cr2O12 de culoare albastră:
O O
O HO OH
O O Cr
Cr Cr OH + H2 O 2 Cr O + H2 O
HO O O
O O O
31
O O O O O O
O O OH + 5 H O
Cr Cr OH + 5 H2O2 HO
Cr Cr 2
HO O
O O O O O O
albastru
Întrucât, în calitate de stabilizator se folosește antifebrina (acetanilida), e

necesară confirmarea prezenței acesteia. Pentru aceasta, 2 ml Soluție A se evaporă
la sec, la reziduu format (antifebrină) se adaugă acid clorhidric și se încălzește
până la fierbere. După răcirea amestecului se determină prezența grupării aminice
primare prin transformarea acesteia în sare de diazoniu care, în prezența β-
naftolatului de sodiu, formează azocolorant:
N HO
+ HO
NHCOCH3 NH2 N
-
Cl N
HCl NaNO2, HCl
N
to - HCl
acetanilida anilina sare de diazoniu azocolorant
Soluția A cu volumul de 1 ml se dizolvă în 100 ml apă într-un balon cotat. La o
parte alicotă (10 ml soluție ) se adaugă 5 ml acid sulfuric de concentrație molară 1
mol/l și se titrează cu permanganat de potasiu de 0,1 mol/l până la colorația roză-
pal:
2 KMnO4 + 5 H2O2 + 3 H2SO 4 = K2SO 4 + 2 MnSO4 + 5 O2 + 8 H2O
Un volum de 1 ml permanganat de potasiu de concentrație molară 0,1 mol/l

corespunde cu 0,001701 g de H2O2, care în preparat trebuie să fie 27,5-31%.
Formele farmaceutice: Soluții uz extern de 3, 6, 9, 12 și 33%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antiseptic, dezinfectant.
1. Definiți noțiunile: antiseptic, dezinfectant.

2. Stabiliți rolul glicerolului în determinarea cantitativă a acidului boric.
3. Argumentați prin reacții chimice următoarea determinare: dacă soluția de
Hydrogenii peroxydi se evaporă la sicitate, se tratează cu nitrit de sodiu în mediul
acid, la adăugarea câtorva picături de β-naftolat de sodiu se formează colorație
oranj-roșietică.
4. Argumentați corespunderea rezultatelor obținute cu cerințele farmacopeice.
32
veți fi capabili să: Analiza substanțelor cu proprietăți antiseptice şi
dezinfectante (derivaţi halogenaţi, alcooli, aldehide
 definiți noțiunile și fenoli)
antiseptic și dezinfectant;
 clasificați substanțele 1. Cloramina B
acestei clase conform
principiului
Denumirea latină: Chloraminum B
farmacologic;
 demonstrați prin analiză Denumirea IUPAC: Cloro(fenilsulfonil)azanidura
chimico-farmaceutică de sodiu. Sinonime: N-cloro-benzensulfonamida
prezența substanțelor
active în formele
sodică, Chloramine B, Neomagnol.
farmaceutice propuse; Formula moleculară: C6H5SO2N(Cl)Na·3 H2O
 argumentați M. m. = 213 g/mol
corespunderea
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau cu nuanţă
înaintate de farmacopee. slab gălbuie, cu gust amar neplăcut şi miros slab de
clor. Punct de topire = 170-173oC.
Solubilitatea: Solubilă în etanol și glicerol, puţin
solubilă în apă, practic insolubilă în benzen, eter și cloroform.
Sinteza cloraminei B se reduce la tratarea amidei acidului sulfobenzoic cu
hipoclorit de sodiu:
SO 2Cl SO 2NH2 SO 2N(Cl)Na
ClSO3H NH3 NaOCl
- HCl, H2SO4 - HCl - H2 O

amida
acidului sulfobenzoic
Fiind tratată cu clor în soluţie alcalină, benzensulfamida va forma dicloroamina B;

C6H5SO 2NH2 + 2 NaOH + 2 Cl2 C6H5SO 2NCl2 + 2 NaCl + 2 H2O
Analogi ai cloraminelor se obţin prin substituirea atomilor de hidrogen din

gruparea aminică a amidelor acizilor sulfonici, cu atomi de clor:
Cl Cl Cl Cl
O O O O
N N N N
S Na S Cl S Na S Cl
O O O O
H3C H3C
cloramina B dicloramina B cloramina T dicloramina T
Principiul de acţiune a cloraminelor se bazează pe proprietatea lor de a hidroliza în

soluţie, cu eliminarea HOCl, care este un oxidant puternic:
33
Cl
O O
N NH2
S Cl S
O + 2 H2O O + 2 HOCl
dicloramina B
2 HOCl Cl2 + H2O2
H2O2 H2O + [O]
1. În 5 ml apă se dizolvă 50 mg cloramină B, se adaugă 1 ml iodură de potasiu
cu partea de masă 10%, 2 picături de acid clorhidric de concentrație molară 0,5
mol/l şi 1 ml cloroform. După agitare intensă stratul organic se colorează în violet:
Cl
O O
N O
S Na S
HOH NH2
2 KI + 2 HCl + O 2 KCl + I2 + NaCl +
2. Prin calcinare se obține un reziduu, care dă reacţiile caracteristice pentru

ionii de clor, sodiu și sulfat.
În 30 ml apă se dizolvă 0,3 g cloramină B într-un balon cu dop rodat. Se adaugă
10 ml iodură de potasiu de 10% și 10 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l. Se lasă în
repaus pentru 10 min la întuneric. Soluţia este în continuare diluată cu 20 ml apă şi
titrată cu tiosulfat de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l până la decolorare,
adăugând 2 ml amidon de 1% spre sfârşitul titrării:
I2 + 2 Na2S2O3 2 NaI + Na2S4O6
Un volum de 1 ml tiosulfat de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l

corespunde cu 0,003545 g de Cl2.
Formele farmaceutice: Comprimate sau pulberi a câte 500 mg cloramina B
(pentru prepararea soluțiilor de uz extern).
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Manifestă acţiune antiseptică şi deodorantă.
Se aplică în tratamentul plăgilor, pentru dezinfectarea mâinilor, ustensilelor
nemetalice şi obiectelor de menaj.
2. Iodul
Denumirea latină: Iodum
Denumirea IUPAC: Iod. Sinonime: Diiodin, Iodum, Jod, Vistarin.
Formula moleculară: I2
34
M. m. = 254 g/mol
Descrierea: Lamele cristaline friabile, cu luciu metalic sau fragmente de culoare
cenușie-violacee, cu miros caracteristic. Punct de topire = 183-186oC (sublimă).
Solubilitatea: Solubil în disulfură de carbon, benzen, etanol, eter, cloroform,
glicerol, foarte greu solubil în apă. Se dizolvă în soluții concentrate de ioduri
alcaline.
Soluția A: Iod fin pulverizat cu masa de 1,0 g se agită cu 40 ml apă și se filtrează.
Soluția filtrată se completează la 50 ml cu același solvent.
Soluțiile în etanol și eter sunt brune; soluțiile în disulfură de carbon sunt violete;
iar în benzen și în cloroform sunt violete-roșcat.
Sinteza: Cantități mari de iod se întâlnesc în apa mărilor (2-3 mg I2/l) și în cenușa
algelor marine (sub formă de iodură de potasiu (sau sodiu) în concentrație de până
la 0,4%). Iodurile sunt oxidate până la iod molecular:
2 NaI + 2 NaNO2 + 2 H2SO 4 I2 + 2 Na2SO 4 + 2 NO + 2 H2O
Iodul obținut se adsoarbe pe cărbune activ:

I2 + carbune activ [adsorbent] [I2 adsorbent]
Iodul se recuperează de pe adsorbent cu sulfitul de sodiu, care transformă I2 iarăși

în I-:
[I2 adsorbent] + Na2SO3 + H2O 2 HI + Na2SO4
Concentrația ionilor de iod în soluția obținută la această etapă este de 200-300 ori
mai mare decât în soluția inițială. Ultima etapă include oxidarea HI până la iod
molecular:
KIO3 + 6 HI 3 I2 + KCl + 3 H2O
1. La încălzirea (sub nișă!) a 2-3 ml Soluție A iodul sublimă și degajă vapori
violeți.
2. La 5 ml Soluție A se adaugă 0,1 ml amidon cu partea de masă 1%. Se
formează complex colorat în albastru.
Într-o soluție preparată din 2 g iodură de potasiu în 10 ml apă se dizolvă 0,25 g
iod, se diluează cu 50 ml apă și se titrează cu tiosulfat de sodiu de concentrație
molară 0,1 mol/l până la colorație galbenă-deschis. Se adaugă 1 ml amidon cu
parte de masă 0,1% și se continuă titrarea până la decolorare.
Un volum de 1 ml tiosulfat de sodiu de 0,1 mol/l corespunde cu 0,01269 g de I2.
35
3. Soluția alcoolică de iod iodurat (tinctura de iod)
Denumirea latină: Solutio iodi spirituosa 5% aut 10%

Prepararea:
Iodum – 2 g
Kalii iodidum – 3 g
Alcoholum 50% – până la 100 g.
Iodul și iodura de potasiu se dizolvă în 30 g etanol cu partea de masă 50% și se
completează cu același solvent până la 100 g (Solutio Lugoli (Soluție A)).
KI + I2 → KI3
Descrierea: Soluție limpede, brună, cu miros caracteristic de iod și de etanol.
Soluția alcoolică de iod de 10% se prepară prin dizolvarea iodului metalic în alcool
etilic de 95%. Aceasta nu-i stabilă și peste 6-8 săptămîni se depistează o cantitate
scăzută de iod. Explicația constă în faptul că alcoolul se oxidează în prezența
iodului până la aldehidă, care mai apoi, tot cu iod, se oxidează până la acid. În
rezultat soluția capătă un pH acid:
C2H5OH + I2 → 2 HI + CH3-COH
CH3-COH + I2 + H2O→ CH3-COOH + 2 HI
4. La 0,2 ml Soluție A se adaugă 2 ml apă și 0,1 ml amidon de 0,1%. Se
formează complex colorat în albastru.
1. Se evaporă la sicitate pe baia marină 4 ml Soluție A, apoi se încălzește pe sită
până la îndepărtarea iodului. Reziduul alb format se dizolvă în 4 ml apă. La 1 ml
din această soluție se adaugă 0,5 ml nitrat de argint de concentrație molară 0,1
mol/l. În rezultat se formează un precipitat galben de iodură de argint:
AgNO3 + KI AgI  + KNO3
galben
Iodul: Soluția A cu volumul de 5 ml se diluează cu 15 ml apă și se titrează cu
tiosulfat de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l până la decolorare.
Un volum de 1 ml tiosulfat de sodiu de 0,1 mol/l corespunde cu 0,01269 g de I2.
Iodura de potasiu: Soluția de la dozarea iodului se diluează cu 100 ml apă, se
adaugă 2 ml acid acetic de 5 mol/l, 0,1 ml soluție iodeozină și se titrează cu nitrat
de argint de 0,1 mol/l până la colorația roză-violetă a precipitatului.
Din volumul (ml) nitratului de argint de 0,1 mol/l folosiți se scade volumul (ml)
tiosulfatului de sodiu de 0,1 mol/l folosiți la dozarea iodului.
Un volum de 1 ml nitrat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde cu
0,01660 g de KI.
36
I2 + 2 Na2S2O3 = 2 NaI + Na2S4O6
2 NaI + KI + 3 AgNO3 = 3 AgI + KNO3 + 2 NaNO3
Formele farmaceutice: Soluție alcoolică 5 și 10% pentru uz extern.

Conservarea: În recipiente din sticlă întunecată, bine închise. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Tinctura de iod manifestă acţiune
antiseptică, bacteriostatică, bactericidă, virocidă şi fungicidă.
4. Clorhexidina
Denumirea latină: Chlorhexidinum

Denumirea IUPAC: Diamida N,N'-1,6-hexandiilbis[N'-(4-clorofenil) (imido-
dicarbonimidică)]. Sinonime: Gibitan, Abacil, Biotensid.
Formula moleculară: C22H30Cl2N10
M. m. = 505 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină de culoare albă. Punct de topire = 134-135oC.
Solubilitatea: Greu solubilă în apă, ușor solubilă în etanol.
Sinteza se reduce la topirea p-clorfenilcianoguanidinei cu hidroclorura
hexametilendiaminei la 180-200oC:
Cl 1. HNO3 / HCl Cl Cl H2N(CH2)6NH2
2. NC-NHC(=NH)NH2 NH NH hexametilendiamina
- HCl N - N2
NH2 N NH NH CN NH NH CN
p-clorofenilcianoguanidina
Cl
H2N(CH2)6NH2 NH NH
hexametilendiamina NH NH NH
NH NH NH
clorhexidina NH NH
Cl
1. La încălzirea clorhexidinei cu hidroxid de sodiu de concentrație molară 6
mol/l se degajă un gaz cu miros înțepător care albăstrește hârtia roșie de turnesol.
2. După calcinare se realizează reacția caracteristică ionului de clor.
Se aplică metode fizico-chimice de analiză.
Formele farmaceutice: Este utilizată sub formă de soluţii, creme, geluri sau
comprimate. În soluţii foarte diluate este întîlnită în apele de gură pentru
prevenirea şi controlul infecţiilor cavităţii bucale. Soluţii apoase de 0,5, 1,5 și 20%;
spray; Soluţie Clorhexidina bigluconat 0,05%.
Conservarea: Ferită de lumină, la temperatura camerei. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Prin condensarea p-clorfenil-
cianoguanidinei cu diamine alifatice, puternic bazice, au fost preparate cele mai
37
eficiente antiseptice destinate uzului extern cu structură biguanidinică de tip
clorhexidină.
Manifestă și acţiune antifungică, proprietate care se aplică în asepsia pielii şi a
plăgilor, înaintea injectării sau în prelucrarea terenului pentru intervenţii
chirurgicale, precum şi pentru sterilizarea ustensilelor chirurgicale.
5. Alcoolul etilic
Denumirea latină: Alcoholum

Denumirea IUPAC: Etanol. Sinonime: Alcool, Etilol, Etanol.
Formula moleculară: C2H5OH
M. m .= 46 g/mol
Descrierea: Lichid incolor, limpede, volatil, cu miros caracteristic și gust arzător.
Arde cu flacără de culoare albastră, fără fum. Punct de fierbere = 78oC.
Solubilitatea: Solubil în acetonă, apă, cloroform, eter și în glicerol.
Sinteza: Etanolul poate fi obținut din materie primă naturală sau pe cale sintetică:
1. Utilizând materie primă naturală C2H5OH, poate fi obținut în urma
fermentării alcoolice a polizaharidelor, care sub influența fermenților se transformă
în maltoză. Aceasta din urmă se descompune în glucoză:
2 (C6H10O5)n + n H2O = n C12H22O11 - maltoza
C12H22O11 + H2O = 2 C6H12O6 - glucoza
ferm.
C6H12O6 2 C 2H5OH + 2 CO2
2. Utilizând materie primă de natură chimică, C2H5OH poate fi obținut din
compuși nesaturați:
- din etilenă sub influența acidului sulfuric, când se obține esterul etilsulfonic,
care la hidroliză se descompune în etanol și acid sulfuric:
H2C=CH2 + H2SO 4 CH3CH2OSO 3H + H2O C2H5OH + H2SO 4
- din etină conform reacției Kucerov:
HC CH + H2O [CH2=CH-OH] CH3COH
alcool vinilic instabil
Aldehida acetică se reduce în prezența catalizatorilor de Ni, HgSO4 până la etanol:
Ni, HgSO4
CH3COH C2H5OH
Etanolul devine substanță farmacopeică (95-96%) numai după o prelucrare
minuțioasă (distilare fracționată). Pentru obținerea etanolului absolut se folosesc
metode chimice de uscare, cum ar fi: CaO + H2O = Ca(OH)2, Al(OC2H5)3, CuSO4
sau Na2SO4 uscat:
Al(OC2H5)3 + 3 H2O = Al(OH)3 + 3 C2H5OH
sau
CuSO4 + 5 H2O = CuSO4 · 5 H2O
38
1. Reacția de esterificare: La 2 ml etanol cu partea de masă 96% se adaugă 0,5
ml acid acetic, 1 ml acid sulfuric și se încălzește la fierbere. În rezultat se formează
acetatul de etil cu miros caracteristic:
H+
C2H5OH + CH3COOH C2H5OCOCH3 + H2O
2. Reacția de formare a iodoformului: La 0,5 ml etanol de 96% se adaugă 5 ml

hidroxid de sodiu de concentrație molară 3 mol/l, 2 ml iod de 0,05 mol/l și se
încălzește la aproximativ 50oC. Se formează un precipitat galben (iodoform) cu
miros caracteristic:
C2H5OH + 4 I2 + 6 NaOH CHI3 + 5 NaI + 5 H 2O + HCOONa
cristale galbene
aciforme
3. Oxidarea alcoolului cu bicromat de potasiu:

3 C2H5OH + K2Cr2O7 + 4 H2SO 4 Cr2(SO 4)3 + 3 CH3COH + K2SO 4 + 7 H2O
miros de mere verzi
4. Densitatea: Cu cât concentrația alcoolului etilic este mai mică, cu atât
densitatea este mai mare. Etanolul de 95-96% are densitatea de 0,812-0,808 g/cm3.
Puritate: În calitate de impurități etanolul poate conține urme de:
- Acid acetic, ce se depistează cu ajutorul reacției de esterificare.
- Substanțe tanante (în cazul în care alcoolul a fost depozitat în butoaie de
stejar). La soluția de etanol se adaugă câțiva mililitri de soluție amoniacală ‒ nu
trebuie să apară colorație;
- Alcool metilic, ce se depistează cu ajutorul reacției comune alcoolilor –
oxidarea cu permanganat de potasiu în mediu acid:
5 CH3OH + 2 KMnO4 + 3 H2SO 4 5 HCOH + K2SO 4 + 2 MnSO4 + 8 H2O
Aldehida formică rezultată condensează cu fenolii și cu acidul cromotropic,

formând un complex colorat în violet:
39
OH OH
HO HO
HO HO
HO3S SO 3H
SO 3H SO 3H
H SO 3H
H SO 3H
H [O]
O
- H 2O H - H 2O H
H HO3S HO3S
H
HO3S HO3S
HO3S SO 3H
OH OH
OH O
violet
OH OH
acid cromotropic
La 3-4 ml soluție de analizat se adaugă 4 ml acid sulfuric și 1-2 cristale de acid
cromotropic. În rezultat apare colorația violetă.
- Aldehide: La 5 ml preparat se adaugă 5 ml apă, 1 ml soluție de fuxină
decolorată și se lasă în repaus timp de 15 min. (soluție-probă). O eventuală
colorație nu trebuie să fie mai intensă decât colorația unei soluții-etalon obținute în
paralel și în aceleași condiții cu soluția-probă:
R
OH
NHSO2H
NH SO 2
+ 2 R-COH +
[H 3N SO 3H [H 2N
- -
Cl Cl
NH SO 2
NHSO2H
R
HO
rosu-purpuriu
- Aldehida furfurilică: La 10 ml etanol se adaugă 1 ml acid acetic și 0,5 ml
anilină proaspăt distilată. Timp de 5 min. amestecul nu trebuie să se coloreze în
roșu. Se admite cel mult o colorație galbenă:
O N
+ H2N
O - H2O O
H
galben-oranj
(baza Schiff)
Se aplică metoda titrimetrică de analiză.
Acilarea decurge în trei etape și se reduce la formarea esterului (obținut în urma
interacțiunii alcoolului etilic cu anhidrida acetică) și titrarea acidului rămas:
Etapa I:
40
Py -
(CH3-CO)2O + C2H5OH CH3COO + CH3COOC2H5
+
N
H
exces acetat de piridiniu
Etapa II:
(CH3-CO)2O + H2O 2 CH3COOH
restul
Etapa III:
CH3COOH + NaOH = CH3COONa + H2O
În paralel se efectuiază determinarea soluției de referință.

Formele farmaceutice: C2H5OH de 40, 70, 90 și 95%.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferită de surse de foc, la rece. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Ca antiseptic se foloseşte etanolul diluat, în
special pentru asepsia mâinilor și plăgilor. Aplicarea pe mucoase este
contraindicată, întrucât manifestă o acţiune iritantă. Aplicat pe arsuri previne
formarea veziculelor.
6. Soluția de formaldehidă
Denumirea latină: Solutio formaldehyde

IUPAC: Formaldehidă. Sinonime: Metanal, Formalină, Durine.
Formulă moleculară: CH2O
M. m.= 30 g/mol
Descrierea: Soluție limpede, incoloră, cu miros caracteristic. Prin păstrare la o
temperatură sub 10oC, soluția de formaldehidă poate forma un sediment. Punct de
fierbere = -19oC.
Solubilitatea: Solubilă în orice proporție cu etanolul și apa.
Soluția A: Formaldehida cu masa de 5,0 g se diluează la 50 ml cu apă.
Sinteza: Aldehida formică se obține la oxidarea alcoolului metilic cu oxigenul din
aer. Amestecul de metanol și de oxigen se trece peste catalizator (cupru, argint,
cocs) încălzit la 500-600oC.
O
2 CH3OH + O2 2H + 2 H2O
H
După răcire aldehida formică (gaz incolor cu miros caracteristic înțepător) se

dizolvă în apă până la obținerea soluției de 36,5 - 37,5%, numită formalină.
1. Reacția de oxidare:
41
a) La 0,5 ml Soluție A se adaugă 5 ml reactiv Tollens și se încălzește la baia
marină. În rezultat se formează un precipitat negru-cenușiu de Ag (reacția oglinzii
de argint):
AgNO3 + 2 NH4OH [Ag(NH3)2]NO3 + 2 H2O
CH2O + 2 [Ag(NH3)2]NO3 + H2O 2 Ag + HCOONH4 + NH3 + 2 NH4NO3
b) În prezența reactivului Nessler la încălzire, aldehidele se oxidează până la

acizi și precipită mercurul sub forma unui sediment de culoare gri-metalic:
O O
R + K2[HgI 4] + 3 KOH R + Hg + 4 KI + 2 H2O
H OK
c) Sub acțiunea reactivului Fehling (amestecul soluțiilor de sulfat de cupru și

soluție bazică tartrat dublu de potasiu și sodiu) după încălzire până la fierbere se
separă un precipitat roșu-cărămiziu de oxid de cupru (I):
NaOOC O O NaOOC OH O
2 Cu + R + 2 H2O 2 + R + Cu2O
KOOC O H KOOC OH OH rosu-caramiziu
2. Aldehidele pot fi identificate conform produșilor de condensare cu aminele

aromatice primare (formarea bazelor Schiff) de culoare galbenă-oranj:
1 1
R O R R
NH2 + R N + H2 O
H
amina aldehida aldimina (baza Schiff)
3. Soluția A cu volumul 1 ml se evaporă la sicitate pe baia marină. În rezultat se

obține un reziduu de culoare albă, greu solubil în apă, care prin încălzire degajă un
miros înțepător.
4. Formaldehida formează colorație roșie cu fenilhidrazina în prezența
hexacianoferatului (III) de potasiu de concentrație molară 0,1 mol/l. Reacția se
realizează în mediul bazic.
5. La 0,1 ml Soluție A se adaugă un amestec format din 3 ml acid sulfuric și
0,02 g acid salicilic. Ca rezultat apare o colorație roșie (datorată obținerii
colorantului aurinic care are structură p-chinoidală),
42
OH
HOOC
COOH
COOH COOH
HOOC COOH HO OH
H H OH
+ + HOOC COOH
H2SO 4 conc. - H 2O
HO O OH
HO O
colorant aurinic
Analog se comportă aldehida formică și în prezența acidului cromotropic:
SO 3Na SO 3Na NaO3S SO 3Na NaO3S
O HO OH O
HO H H 2SO 4 H 2SO 4 HO
2 +
H H - 2 H+
HO HO OH HO OH
SO 3Na SO 3Na NaO3S SO 3Na NaO3S

acidul metilen(bis)cromotropic
6. Aldehida formică reacționează cu acidul fuxinic, în rezultat se formează

colorație roșie-violetă (sub influența formaldehidei acidul fuxinic trece în forma
chinonică):
H2N
NH2
OH
H H
+ NH OH +
HO3S
H2N NH OH O SO 2
SO 3H SO 2 R
R
HN
incolor rosu-violet
Soluția A cu masa de 1 g se trece într-un balon cotat de 100 ml care conține 2,5
ml apă și 1,5 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 1 mol/l; după agitare se
completează cu apă la 100 ml. La 10 ml din această soluție se adaugă 50 ml iod de
0,05 mol/l și 20 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 1 mol/l, într-un balon
cu dop rodat. După 15 min. se adaugă 25 ml acid sulfuric de 1 mol/l și se titrează
cu tiosulfat de sodiu de 0,1 mol/l până la colorație galbenă-deschis. Se adaugă 2 ml
amidon cu partea de masă 1% și se continuă titrarea până la decolorare.
Un volum de 1 ml iod de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde cu
0,001501 g de CH2O.
Formele farmaceutice: Soluții 10 și 40% pentru uz extern.
Conservarea: Ferit de lumină la o temperatură de cel puțin +10oC. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antiseptic.
7. Rezorcinolul
43
Denumirea latină: Rezorcinolum
Denumirea IUPAC: 1,3-Dihidroxibenzen. Sinonime: 3-Hydroxyphenol,
Rezorcinol, Rezorcină.
M. m. = 110 g/mol
Descrierea: Cristale incolore sau pulbere cristalină albă, cu miros slab caracteristic
și gust dulceag, apoi amar, arzător. Punct de topire = 109-112oC.
Notă: La lumină se colorează în roz-cenușiu.
Solubilitatea: Solubil în apă, etanol, benzen, eter și glicerol, puțin solubil în
cloroform și în sulfură de carbon.
Soluția A: Rezorcinolul cu masa de 2,0 g se dizolvă în 20 ml apă și se completează
cu același solvent la 40 ml.
Sinteza: Cu toate că rezorcinolul este parte componentă a unor rășini și taninuri,
acesta se obține la sulfonarea benzenului (în prezența acidului sulfuric), când se
obține acidul benzenmetadisulfonic. Amestecul reactant este apoi tratat cu hidroxid
de calciu. În aceste condiții, sulfoacidul formează sarea de calciu solubilă în apă,
iar excesul de acid sulfuric este eliminat sub formă de sulfat de calciu:
SO 3H
+ 2 H2SO 4 + 2 H2O
SO 3H
acid benzenmetadisulfonic
SO 3H SO 3
H2SO 4 Ca
+ 2 Ca(OH)2 + CaSO 4 + 4 H2O
SO 3
SO 3H sare de calciu a
acidului benzenmetadisulfonic
La etapa următoare, soluția ce conține sarea de calciu a acidului

benzenmetadisulfonic este tratată cu carbonat de sodiu, formându-se sarea disodică
a acidului benzenmetadisulfonic, care, tratată cu hidroxid de sodiu și încălzită la
320-350oC, conduce la formarea rezorcinatului de sodiu,
44
SO 3 SO 3Na
Ca
+ Na2CO3 + CaCO3
SO 3
SO 3Na
sare disodica a
acidului benzenmetadisulfonic
SO 3Na ONa
O2
+ 4 NaOH + 2 Na2SO 4 + 2 H 2O
SO 3Na ONa
rezorcinat de sodiu
a cărui neutralizare eliberează rezorcinolul:

ONa OH
+ 2 HCl + 2 NaCl
ONa OH
rezorcinol
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu rezorcinol ‒
soluție de referință prin dispersie în bromură de potasiu.
2. La 1 ml Soluție A se adaugă 2 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l, 0,05 ml
cloroform și se încălzește la fierbere. În rezultat apare o colorație roșie care, la
adăugare de acid clorhidric în exces, devine galbenă.
3. La 1 ml Soluție A se adaugă 0,15 ml clorură de fier (III) de 0,3 mol/l. În
rezultat apare o colorație albastră-violetă, care, la adăugarea de 0,5 ml amoniac de
2 mol/l, devine galbenă-brună.
4. La pH 9,0-10,0 rezorcinolul formează cu sărurile de diazoniu azocoloranți de
nuanță galbenă-oranj:
N HO OH
OH
N+
NH3 * H 2O N
+ Cl-
- HCl N
OH
R R
rezorcinol sare de diazoniu azocolorant
45
5. Reacția de oxidare:
a) Oxidarea fenolilor conduce la formarea compușilor colorați. Rezorcinolul
la oxidare cu hipoclorurile sau apa de brom în prezența amoniacului conduce la
formarea complexului de culoare albastră-verzuie, care după crearea mediului acid
trece în una roșie.
b) În mediul slab basic acidul fosfomolibdenic cu rezorcinolul formează un
complex de culoare albastră.
c) La încălzirea cristalelor de resorcinol cu acid tartric în prezența câtorva
picături de acid sulfuric apare colorație roșie-carmin ‒ se formează colorant
trifenilmetanic (reacția se realizează în ceașcă de porțelan):
HO COOH O
H2SO4, t° HO O
2 +
HO COOH H
O
OH
OH HO OH HO OH
HO
HO H
HO O H2SO4 O
+ + HO
H
- 2 H 2O HO OH - H 2O
HO
OH HO
OH
HO
HO
6. Reacția de formare a fluoresceinei: Fenolii formează compuși de condensare cu
alcoolii, aldehidele, acizii organici, anhidridele. La topirea rezorcinolului cu
anhidrida ftalică (sau cu hidroftalatul de potasiu), topitura capătă colorație galbenă-
roșie:
OH
HO O OH
O
OH
+ O
OH O
O
O
OH anhidrida ftalica fluoresceina
după a cărei dizolvare în soluție de hidroxid de sodiu apare o fluorescență intensă

verde (din contul formării în moleculă a ciclului chinonic):
46
HO O OH NaO O O
2 NaOH
O - 2 H 2O
O ONa
Reazorcinolul participă la formarea colorantului trifenilmetanic. Reacția se

realizează în cloroform în prezența hidroxidului de potasiu:
O
OH 1. CHCl3
2. [O]
3. KOH HO OH
3
OH
HO OH OH
Reacția de nitrozare și nitrare:

a) Cu acidul azotos rezorcinolul formează nitrozoderivați colorați în albastru-
violet, al căror punct de topire este cuprins între 109 și 111oC.
b) Cu α-nitrozo-β-naftolul, în prezența acidului azotic și a nitritului de sodiu
rezorcinolul formează complex colorat în roșu-brun.
7. Reacția de substituție: Prezența grupărilor hidroxilice în molecula
rezorcinolului favorizează substituirea atomilor de hidrogen din pozițiile orto- și
para- ale inelului aromatic. Pentru a determina calitativ fenolii, se propun reacții
de substituție (sulfonare, nitrare), mai des se aplică reacția de halogenare
(bromurare, iodurare). Sub acțiunea apei de brom rezorcinolul formează un
precipitat de culoare albă ‒ tribromorezorcinol (reacția este propusă atât pentru
determinare calitativă, cât și cantitativă):
OH OH
Br Br
+ 3 Br2 + 3 HBr
OH OH
Br
tribromorezorcinol
47
1. Rezorcinolul cu masa de 0,2 g se dizolvă în 20 ml apă și se completează cu
același solvent la 100 ml într-un balon cotat. La 20 ml soluție se adaugă, într-un
balon cu dop rodat de 200 ml, 40 ml bromat de potasiu de 0,0167 mol/l, 1 g
bromură de potasiu, 5 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l și se lasă în repaus la
întuneric timp de 2 min. Se adaugă 10 ml iodură de potasiu cu partea de masă 10%
și se lasă din nou în repaus timp de 5 min. Se titrează cu tiosulfat de sodiu de 0,1
mol/l până la colorație galbenă-deschis. Se adaugă 2 ml amidon de 1% și se
continuă titrarea pînă la decolorare.
În paralel se efectuează titrarea unei probe-etalon.
Un volum de 1 ml bromat de potasiu de concentrație molară 0,0167 mol/l
KBrO3 + 5 KBr + 3 H2SO 4 = 3 Br 2 + 3 K2SO 4 + 3 H2O
Br
HO OH HO OH
+ 3 Br2 + 3 HBr
Br Br
Br2 + 2 KI = I2 + 2 KBr
I2 + Na2S2O3 = Na2S4O6 + 2 NaI
2. Metoda cerimetrică se bazează pe proprietatea rezorcinolului de a se oxida în
prezența soluției de sulfat de ceriu (IV) de 0,1 mol/l în mediul acid, când se
formează acizii pentan-1,5-dioic și metanoic:
OH COOH
O
+ 4 Ce(SO 4)2 + 4 H2O + H + 2 Ce2(SO 4)3 + 2 H2SO 4
OH OH
COOH
Surplusul de titrant se determină iodometric:

2 Ce(SO 4) 2 + 2 KI = I2 + Ce2(SO 4)3 + K2SO 4
I2 + 2 Na2S2O3 = 2 NaI + Na2S4O6
Formele farmaceutice: Pulberi.

Acțiunea farmacologică și indicațiile: Rezorcinolul este un agent antibacterian
puternic.
Manifestă acțiune exfoliantă, cheratolitică, antiseptică și antiiritantă.
48
Se aplică în acneea activă cu exces de sebum, în special la tratarea acneei
provocate de Propionibacterium.
1. Definiți noțiunile: antiseptic, dezinfectant.

2. Clasificați antisepticele și dezinfectantele conform principiului chimic.
3. Enumerați proprietățile alcoolului etilic pe care se bazează reacțiile de
identificare a acestuia.
4. Propuneți metode calitative de determinare a clorhexidinei și scrieți ecuațiile
reacțiilor respective.
5. Realizați determinările calitative ale etanolului și glicerolului din forma
farmaceutică Clorhexidină.
6. Argumentați posibilitatea eliberării formelor farmaceutice respective.

veți fi capabili să: Caracteristica chimico-farmaceutică a substanțelor
cu proprietăți antiprotozoice
amoebiază, protoză, Amoebiaza este o maladie infecțioasă cauzată de
antiprotozoic, amebicid; un organism unicelular parazit (amoeba) și se
 stabiliți relația structură- caracterizează prin leziuni ale intestinului gros, cu
activitate biologică
formarea de ulcere în mucoasa intestinală. Infecția
pentru substanțele acestei
poate fi însoțită de formarea de abcese (ulcere) în
clase;
 aplicați analiza chimico- organele interne, cum ar fi ficatul, plămânii.
farmaceutică pentru Simptomele amoebiazei sunt similare cu ale
substanțele active în dizenteriei, astfel boala este numita dizenterie
formele farmaceutice amoebică. Agentul cauzal al bolii amebiasis este un
propuse;
tip special de amoeba - Entamoeba histolityca. În
 argumentați
cazul în care tratamentul bolii nu a fost suficient,
corespunderea
rezultatelor cu cerințele semnele exterioare ale bolii dispar, pacientul se simte
înaintate de farmacopee. sănătos, dar amoeba continuă să existe în corpul său
și formează chisturi. Majoritatea acestor chisturi sunt
eliminate pe cale biologică de către pacientul infectat.
Medicația indicată se clasifică în funcție de localizarea agentului patogen, după
cum urmează:
- amibicide cu acțiune directă asupra germenului amoebiazei, vizând amibele
din lumenul intestinal (chiniiofon, enteroseptol);
- amibicide cu acțiune indirectă, vizând amibele din lumenul și peretele
intestinal (tetraciclinele);
49
- amibicide universale eficiente în orice localizare a agentului patogen
(metronidazol).
O importanță deosebită în tratarea infecțiilor protozoice prezintă derivații
imidazolului ‒ metronidazolul și tinidazolul.
1. Metronidazolul
Denumirea latină: Metronidazolum

Denumirea IUPAC: 2-(2-Metil-5-nitro-1-imidazolil)etanol. Sinonime: Klion,
Metropol, Tricho-Gynaedron.
Formula moleculară: C6H9N3O3
M. m. = 171 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau slab gălbuie, fără miros, cu gust amar.
Punct de topire = 158-162oC.
Solubilitatea: Greu solubil în etanol, apă, cloroform și în eter.
Sinteza se reduce la condensarea glioxalului cu amoniac şi acetaldehidă, când se
formează 2-metilimidazolul. Nitrarea 2-metilimidazolului conduce la 2-metil-5-
nitroimidazol, care, tratat cu etilenclorhidrină, formează metronidazol:
Cl-CH2-CH2-OH sau
H O N O N
N
HNO3
+ 2 NH3 + CH3 - CH=O NO2 H3C NO2
- 3 H2O H3C N - H2O H3C N - HCl N
H O
H H CH2-CH2-OH
glioxal amoniac aldehida acetica 2-metilimidazol 2-metil-5-nitroimidazol metronidazol
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obţinut cu metronidazol ‒
substanță de referință prin dispersie în bromură de potasiu.
2. Spectrul în ultraviolet în acid clorhidric de concentrație molară 0,1 mol/l
prezintă maxim de absorbţie la 277 nm.
3. Reacția de formare a colorantului azoic: La 10 mg metronidazol se adaugă
10 mg pulbere de zinc, 1 ml apă şi 0,25 ml acid clorhidric şi se încălzeşte la baia
marină timp de 5 min. Se răceşte la cca 10oC, se adaugă 0,5 ml nitrit de sodiu de
0,5 mol/l şi 0,5 ml din amestecul ce conţine 0,5 ml soluţie β-naftol şi 2 ml hidroxid
de sodiu de 6 mol/l. În rezultat se formează diazoderivatul respectiv de culoare
roşie-brună:
50
ONa
-
N N N Cl
Zn / HCl NaNO2
+
H3C N NO2 H3C N NH2 - H 2O H3C N N
N - HCl
- NaCl
CH2-CH2-OH CH2-CH2-OH CH2-CH2-OH
ONa
N
NaO
- HCl H3C N N
HO-H2C-H2C N
coloratie rosie-bruna
În 10 ml acid acetic anhidru se dizolvă 0,3 g metronidazol, la care se adaugă 0,1
ml α-naftolbenzeină în acid acetic anhidru și se titrează cu acid percloric de 0,1
mol/l în acid acetic anhidru până la colorație verde.
anhidru corespunde cu 0,01712 g de C6H9N3O3.
Formele farmaceutice: Comprimate de 250 mg; ovule a câte 500 mg.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Metronidazolul manifestă eficacitate asupra
Trichomonas vaginale, deşi rămâne completamente inactiv faţă de Candida
Albicans. Un avantaj incontestabil este posibilitatea administrării interne în
trichomonazele acute sau cronice atât la femei, cât şi la bărbaţi.
Metronidazolul se indică și în tratarea amoebiazei şi lambliozei.
2. Tinidazolul
Denumirea latină: Tinidazolum

Denumirea IUPAC: 1-[2-(Etilsulfonil)etil]-2-metil-5-nitro-1H-imidazol.
Sinonime: Tindamax, Haisigyn, Tinidazol.
Formula moleculară: C8H13N3O4S
M. m. = 247 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust amar. Punct de topire =
126-128oC.
Solubilitatea: Solubil în cloroform și metanol, practic insolubil în apă.
Sinteza tinidazolului include etapele:
51
C2H5-SO 2-CH2-CH2-OH + SO 2 CH3 C2H5-SO 2-CH2-CH2-O-SO 2 CH3 +
Cl - HCl
2-etoxisulfoniletanol p-toluensulfoclorura 2-etoxisulfonil-p-toluensulfonat
N N
+ H3C NO2
N H3C NO2
N
H
C2H4-SO 2-CH2-CH3
2-metil-5-nitroimidazol 1-(2-etilsulfoniletil)-2-metil-5-nitroimidazol
1. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,001% în metanol
prezintă un maxim de absorbţie la 310 nm.
2. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obţinut cu tinidazol ‒
3. Reacția de formare a colorantului azoic: La 10 mg tinidazol se adaugă 10 mg
pulbere de zinc, 1 ml apă şi 0,25 ml acid clorhidric şi se încălzeşte la baia marină
timp de 5 min., se răceşte, se adaugă 0,5 ml nitrit de sodiu de concentrație molară
0,5 mol/l și 0,5 ml din amestecul ce conţine 0,5 ml soluţie β-naftol şi 2 ml hidroxid
de sodiu de 6 mol/l. În rezultat se formează azocolorant de culoare roşie-brună.
Tinidazolul cu masa de 0,2 g se dizolvă, prin încălzire la aproximativ 40oC, dacă
este necesar, în 30 ml acid acetic anhidru și se titrează potențiometric cu acid
percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în acid acetic anhidru, folosind electrozi
de sticlă și calomel saturat.
anhidru corespunde cu 0,02473 g de C8H13N3O4S.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 500 mg.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Chimioterapic, antitricomonazic și
antilambliazic folosit în infecții cu germeni anaerobi.
1. Definiți noțiunile: amoebiază, protoză, antiprotozoic, amebicid.

2. Explicați cum influențează atomul de sulf din molecula tinidazolului asupra
activității biologice.
3. Argumentați prin reacții chimice formarea colorantului azoic la a cărui sinteză
participă tinidazolul.
52
4. Argumentați corespunderea rezultatelor cu cerințele farmacopeice și
posibilitatea eliberării acestor forme farmaceutice.

veți fi capabili să: Descrierea chimico-farmaceutică a substanțelor
cu proprietăți antihelmintice
 definiți noțiunile helminți,
antihelmintic; Infecțiile helmintice prezintă o problemă majoră
 clasificați substanțele pentru milioane de oameni, îndeosebi pentru
principiului farmacologic; locuitorii tropicelor și ai subtropicelor.
 aplicați analiza chimico- În dependență de tipul și localizarea stimulentului,
farmaceutică pentru helmintiaza poate decurge asimptomatic sau se poate
substanțele active în formele
farmaceutice propuse; manifesta sub formă de anemie, afecțiuni ale vaselor
 argumentați corespunderea sanguine, ficatului, ochilor.
Se cunosc helmintiaze ce infectează intestinele și
helmintiaze ce se localizează în afara intestinelor.
1) Helmintiazele intestinale - sunt cauzate fie de
nematode (viermi rotunzi) ca ascaris, tricocefal, trichina, anghilula, ancylostoma,
fie de viermi plați ca tenia vitelor, tenia porcilor, tenia peștilor, distomele
intestinale sau bilharziile.
2) Helmintiazele ficatului sunt cauzate fie de o infestare cu viermi adulți,
galbezele (galbeaza mare a ficatului, galbeaza de China), fie de o infestare cu larve
în cazul unui chist hidatic (provocat de o larvă, hidatidă) sau în cazul
echinococozei alveolare, fie prin prezența ouălor, îndeosebi în cazul bilharziozelor.
3) Helmintiazele plămânilor corespund prezenței unor distome (galbeze) în
bronhii, fie dezvoltării unui chist hidatic.
4) Helmintiazele exclusiv tropicale afectează ganglionii în cazurile de filarioze
limfatice; pielea în cazul loazei, dracunculozei sau oncocercozei, aceasta din urmă
afectând și ochii.
Agenții patogeni se clasifică în viermi rotunzi (nematode), viermi plați (cestode
‒ de obicei, invadează tractul gastrointestinal și sistemul circulator) și trematode
(produc o infectare cronică numită schistosomiază, care afectează vasele sanguine,
sunt încălcate funcțiile și structurile diverselor organe, cum ar fi ficatul, intestinele,
tractul urogenital).
Antihelminticele sunt substanțe predestinate pentru distrugerea și eliminarea
helminților din organismul-gazdă și se clasifică în:
- substanțe care stopează coordonarea neuromusculară a helmintului;
- substanțe care acţionează asupra centrilor energetici ai helmintului, în
special asupra metabolismului glucozei;
53
- substanțe care acţionează asupra sistemului fermentativ al helmintului și a
ouălor acestuia.
Majoritatea infecțiilor nematodice sunt localizate în tractul intestinal, însă unele
dintre acestea pot pătrunde în inimă, ficat, plămâni, mușchi etc., de unde sunt
înlăturate cu greu.
Din vechime se foloseau ca antihelmintice derivați halogenați, fenolul și
derivații săi, sulfanilamidele, derivații chinolinei, naftochinonei, fenotiazinei, ai
unui șir de compuși naturali extrași din frunzele de pelin și ferigă, uleiuri eterice
(derivați ai pinenului), alcaloizi ai șirului emetinei etc.
În prezent pentru tratarea helmintiazelor se folosesc mebendazolul,
albendazolul, tiabendazolul, niridazolul, adipatul de piperazină și prazicuantelul.
1. Mebendazolul
Denumirea latină: Mebendazolum

Denumirea IUPAC: Metil N-(5-benzoil-1H-benzimidazol-2-il)carbamat.
Sinonime: Vermox, Panfugan, Mebutar.
M. m .= 295 g/mol
Descrierea: Pulbere de culoare albă, fără miros. Punct de topire = 288oC.
Solubilitatea: Solubil în acid formic, practic insolubil în apă, etanol, eter și
cloroform.
Sinteza mebendazolului se reduce la interacţiunea 3,4-diaminobenzofenonei cu N-
metoxicarbonil-S-metiltioureea:
H O CH3
NH2 SCH 3 O N O
+ CH3 NH
H2N N O
NH2 N
O O
3,4-diaminobenzofenona N-metoxicarbonil-S-metiltiouree mebendazol
Deteminarea calitativă:
La încălzirea mebendazolului în prezența hidroxidului de sodiu de concentrație
molară 6 mol/l se degajă un gaz (NH3), care albăstrește hârtia roșie de turnesol.
Deteminarea cantitativă:
Se aplică metode fizico-chimice de analiză în raport cu substanța de referință.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 100 și 500 mg.
Conservarea: În Recipiente bine închise, la temperaturi cuprinse între 15 și 30oC.
Lista B.
54
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Mebendazolul acționează asupra formării
tubulinei celulare a viermelui, perturbând absorbția glucozei și funcțiile digestive
normale ale viermelui, astfel încât apare un proces autolitic.
Este indicat în tratamentul infestărilor simple sau mixte cu Enterobius
vermicularis (oxiuroză), Trichuris trichiura (tricocefaloză), Ascaris lumbricoides
(ascaridioză), Ancylostoma duodenale (anchilostomiază), Strongyloides stercoralis
(strongiloidioză), Taenia spp. (teniază).
Se administrează și ca citostatic (imunostimulator).
2. Albendazolul
Denumirea latină: Albendazole

Denumirea IUPAC: Metil [5-(propiltio)-1H-benzoimidazol-2-il]carbamat.
Sinonime: Bevindazol, Bilutac, Biwom.
M. m. = 265 g/mol
Descrierea: Pulbere de culoare albă sau albă-gălbuie. Punct de topire = 208 -
210oC.
Solubilitatea: Solubil în DMSO, acizi și baze tari, greu solubil în metanol și în
cloroform, practic insolubil în apă.
Sinteza: Albendazolul se obține la heterociclizarea derivatului fenilendiaminei în
derivat benzimidazolic. În acest scop, 3-cloro-6-nitroacetanilida reacționează cu
propilmercaptanul, când se obține 3-propiltio-6-nitroacetanilida. Reducerea
grupării nitro- se realizează cu hidrogen în prezența catalizatorului de paladiu pe
cărbune, când rezultă 4-(propiltio)-o-fenilendiamină. Cianamida și esterul metilic
al acidului clorocarbonic fac posibilă obținerea albendazolului:
O -
O-
NH2 1. H2NCN
N N -
O O H2 / Pd C
+ +
2. ClCOOCH3
+ C3H7SH
HCl HCl
Cl NH H 7 C3 S NH H 7 C3 S NH2
NH3
H3C O H3C O
3-cloro-6-nitroacetanilida 3-propiltio-6-nitroacetanilida 4-(propiltio)-2-fenilendiamina
1. H2NCN
N
2. ClCOOCH3
NH
HCl N O
H7 C3 S
NH3 H O
CH3
albendazol
Deteminarea calitativă:
55
1. La încălzire în prezența hidroxidului de sodiu de concentrație molară 6 mol/l
se degajă un gaz (NH3), care albăstrește hârtia roșie de turnesol.
2. Depistarea grupărilor tiol (-SH) libere: Substanțele cu gruparea tiol liberă
formează complecși de culoare roșie-violetă atunci când este adăugat nitroprusiat
de sodiu și hidroxid de amoniu:
Na2[Fe(CN)5NO] + Na2S → Na3[Fe(CN)5NOSNa]
Deteminarea cantitativă:
Se realizează conform metodelor fizico-chimice de analiză.
Formele farmaceutice: Comprimate 400 mg, tablete masticabile 200 mg.
Conservarea: În recipiente bine închise, la temperaturi cuprinse între 15 și 30oC.
Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antihelmintic. Manifestă activitate
împotriva protozoarelor patogene, asupra infecțiilor intestinale ‒ activ împotriva
ouălor, larvelor și viermilor adulți, datorită inhibării polimerizării tubulinei, ceea ce
duce la perturbarea metabolismului și la pieirea viermilor.
Se indică în: enterobiasis și necatoriasis, hymenolepiasis, taeniasis,
strongyloidiasis, ascariasis, trichineloza, clonorchiasis, larva migrans cutanata,
giardioza la copii.
3. Tiabendazolul
Denumirea latină: Tiabendazole

Denumirea IUPAC: 2-(1,3-Tiazol-4-il)-1H-benzimidazol. Sinonime: Lombristop,
Mintezol.
Formula moleculară: C10H7N3S
M. m. = 201 g/mol
Descrierea: Pulbere de culoare albă. Punct de topire = 300-305oC.
Solubilitatea: Solubil în DMF și DMSO, puțin solubil în etanol și în eter.
Sinteza: Acidul 1,3-tiazol-4-carboxilic se tratează cu o-fenilenediamină în acid
polifosforic, când rezultă tiabendazolul:
NH2 O N
S S
+
HO N - 2 H2O N N
NH2
H
o-fenilendiamina acid 1,3-tiazol-4-carboxilic tiabendazol
Determinarea calitativă și cantitativă:
Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu tiabendazol ‒
56
Formele farmaceutice: Suspensie ce conține 500 mg/5 ml și tablete masticabile
500 mg.
Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antihelmintic administrat în tratamentul
diverselor infecții cu nematode la om. Asigură un tratament sistemic împotriva
larvei migrans cutanata și larvei migrans viscerala. Tiabendazolul determină
eliminarea spontană a viermilor din chisturile cutanate și este indicat în tratamentul
strongiloidozei, larvei migrans cutanata (erupție serpiginoasă), dracunculozei,
larvei migrans viscerala. Se mai indică pentru ameliorarea simptomelor și febrei în
trichineloză, în timpul fazei invazive a bolii. Cu toate că este indicat ca primă
terapie, când apare enterobioza (oxiuriaza) asociată cu oricare dintre afecțiunile
enunțate la indicații, la cei mai mulți dintre pacienți nu este necesară o terapie
adițională.
4. Niridazolul
Denumirea latină: Niridazole

Denumirea IUPAC: 1-(5-Nitro-1,3-tiazol-2-il)-2-imidazolidinonă. Sinonime:
Nitridazole, Nitrothiamidazol.
M. m. = 214 g/mol
Descrierea: Pulbere de culoare albă. Punct de topire = 261oC.
Solubilitate: Solubil în majoritatea solvenților organici, insolubil în DMF.
Sinteza: Se obține din 2-amino-5-nitrotiazol și 2-cloretilizocianat, când rezultă
urea disubstituită, a cărei încălzire conduce la niridazol:
O NH
NH2 N N
S N S H NH S O
to
N + N N
O Cl - HCl
+ + Cl +
-N -N -N
O O O O O O
2-amino-5-nitrotiazol 2-cloretilizocianat niridazol
1. La încălzirea niridazolului în prezența hidroxidului de sodiu de concentrație
molară 5 mol/l se degajă un gaz (NH3), care albăstrește hârtia roșie de turnesol.
2. După calcinare se identifică ionul sulfat cu clorură de bariu de concentrație
molară 0,3 mol/l.
57
Deteminare cantitativă:
Se realizează conform metodelor fizico-chimice de analiză.
Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Agent antihelmintic folosit în principal
pentru tratamentul Schistosomiasis.
Se interzice administrarea niridazolului în disfuncțiile ficatului.
5. Adipatul de piperazină
Denumirea latină: Piperazini adipas

Denumirea IUPAC: Acid hexandioic ‒ piperazină (1:1). Sinonime: Adipinat de
piperazină, Camin, Dietelmin.
M. m.= 232 g/mol
Descrierea: Cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust acru și
slab amar.
Solubilitatea: Solubil în apă, insolubil în etanol, cloroform și în eter.
Soluția A: Adipatul de piperazină cu masa de 2,5 g se dizolvă în 45 ml apă și se
completează cu același solvent la 50 ml.
Sinteza: Piperazina este un produs secundar al reacției dintre etilendiamină,
amoniac și 1,2-dicloretan. Reacția se realizează la 175-200oC în prezența unui
catalizator metalic (nichel, cobalt, cupru, platină).
Deshidratarea monoetanolaminei, dietanolaminei sau amestecurilor acestora se
realizează în prezența clorurii de zinc, acidului fosforic, oxidului de aluminiu sau
nichel depus pe alumină la temperatura de 150-300oC și la presiunea de 10-25
Mpa:
OH
2 HN HN NH
2
- 2 H2O
-
OOC
OH
O H + +H
HN NH + O N N *
H H
OH
-
COO
piperazina acid adipic adipinat de piperazina
58
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu adipinat de
piperazină ‒ substanță de referință prin dispersie în bromură de potasiu.
2. Separarea acidului adipic: La 10 ml Soluție A (în pâlnia de separare) se
adaugă 1 ml acid clorhidric, se agită, se lasă în repaus timp de 15 min. și
precipitatul format se extrage cu eter. Soluția eterică separată se filtrează prin sulfat
de sodiu anhidru, se îndepărtează eterul, iar reziduul uscat la 105oC se topește la
151-155oC (temperatura de topire a acidului adipic).
3. La 5 ml Soluție A se adaugă acid clorhidric de concentrație molară 0,5 g/mol
și 1 ml tetraiodobismutat (III) de potasiu. Compusul format este colorat în roșu-
închis.
0,2 g adipinat de piperazină se dizolvă în 20 ml acid acetic anhidru, prin
încălzire la 40oC. Apoi se adaugă galben de metanil în dioxan și se titrează cu acid
percloric de 0,1 mol/l în dioxan până la colorație roșie-violetă.
Un volum de 1 ml acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în dioxan
corespunde cu 0,01161 g de C10H20N2O4.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 0,5 g.
Conservarea: În recipiente bine închise, la temperaturi ce nu depășesc +30oC.
Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Piperazina este un antihelmintic eficient
împotriva nematozilor intestinali Ascaris lumbricoides (ascaride) și Enterobius
vermicularis (oxiuri). Administrat, preparatul produce un bloc neuromuscular,
conducând la o paralizie musculară a viermilor sensibili, care sunt apoi ușor
dislocați de către peristaltica intestinală și expulzați cu materiile fecale.
6. Prazicuantelul
Denumirea latină: Praziquantel

Denumirea IUPAC: 2-(Ciclohexilcarbonil)-1,2,3,6,7,11b-hexahidro-4H-pirazino
[2,1-a] izochinolin-4-onă. Sinonime: Biltricid, Docatel, Cezol.
M. m. = 312 g/mol
Descrierea: Pulbere albă cristalină cu gust amar. Punct de topire=136-140oC (cu
descompunere).
Notă: Substanța activă este higroscopică.
Solubilitatea: Ușor solubil în cloroform, DMSO, etanol, puțin solubil în apă.
Sinteza: Fiind derivatul pirazinochinolinei, prazicuantelul se obține la alchilarea 1-
aminometil-1,2,3,4-tetrahidroizochinolinei (I) cu acid cloracetic. Amina obținută
este acilată cu cloranhidrida acidului ciclohexancarbonic, obținându-se 1-(N-
59
carboximetil-N-ciclohexilcarbonilaminometil)-1,2,3,4-tetrahidroizochinolină (II),
care la încălzire (150oC) se ciclizează și se obține prazicuantel (III):
O O
O
NH2 OH N N
ClCH2COOH OH
NH - H2O NH O - H2O N O
- HCl
I II III
Determinarea calitativă și cantitativă:
Se aplică metoda spectrofotometrică în regiunea infraroșie (un minim la 1720 cm-1
și un maxim la 1658 cm-1).
Conservarea: În recipiente bine închise la loc uscat. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antihelmintic utilizat în mod primar contra
cestodelor (stadii mature şi imature), eficient mai ales în fazele iniţiale
necronicizate ale cestodozelor intestinale (la om este activ şi faţă de trematode şi
schistosome).
1. Definiți noțiunile: helminți, substanțe antihelmintice.

2. Clasificați substanțele cu proprietăți antihelmintice conform principiului
farmacologic.
3. Argumentați posibilitatea eliberării formelor farmaceutice analizate.
60
veți fi capabili să: Substanțe cu proprietăți antimicotice –
caracteristica chimico-farmaceutică
 definiți noțiunile micoză,
substanță antimicotică; Infecțiile cu fungi (micozele) se întâlnesc mai rar,
 clasificați substanțele comparativ cu cele bacteriene și virale.
principiului Micozele se clasifică în trei categorii:
farmacologic; 1) dermatofite – afectează pielea, părul și
unghiile;
farmaceutic substanțele
active în formele 2) micoze ce afectează pielea și mucoasele sunt
farmaceutice propuse; produse în special de fungii Candida Albicans,
 argumentați
afectează regiunile umede ale pielii și membranele
corespunderea
rezultatelor cu cerințele mucoaselor;
înaintate de farmacopee. 3) sistemice – afectează întreg organismul,
diagnosticarea și tratamentul fiind îngreuiate.
În dependență de tipul micozei, substanțele antimicotice (SA) sunt clasificate în:
- SA administrate în infecțiile sistemice și superficiale – amfotericina B,
nistatina, chetoconazolul, miconazolul;
- SA indicate numai în infecții superficiale – grizeofulvina, butoconazolul,
clotrimazolul;
- SA administrate numai în infecțiile sistemice – flucitozinul.
Se propune a fi efectuată analiza chimico-farmaceutică pentru nistatină,
clotrimazol, tiosulfatul de sodiu și juglonă.
1. Nistatina
Denumirea latină: Nystatinum

Denumirea IUPAC: Acidul (1S,3R,4R,7R,9R,11R,15S,16R,17R,18S,19E,21E,
25E,27E,29E,31E,33R,35S,36R,37S)-33-[(3-amino-3,6-dideoxi-β-L-mano-pira-
nosil)oxi]-1,3,4,7,9,11,17,37-octahidroxi-15,16,18-trimetil-13-oxo-14,39-dioxa-
biciclo[33.3.1]nonatriaconta-19,21,25,27,29,31-hexaen-36-carboxilic. Sinonime:
Adiclair, Afunginal, Biofana.
Formula moleculară: C47H75NO17
M. m. = 926 g/mol
Descrierea: Pulbere galbenă sau slab-maronie. Punct de fierbere =1132±65oC.
Notă: Higroscopică.
Solubilitatea: Puțin solubilă în apă, puțin solubilă în etanol și metanol, practic
insolubilă în cloroform și în eter.
Nistatina pentru prima dată a fost extrasă în 1949 din produsele rezultate în urma
activității vitale a actinomicetelor Streptomyces noursei.
61
nistatina
1. Soluția preparată din 0,1 g nistatină în 50 ml metanol și 5 ml acid acetic
glacial se aduce la cotă (100 ml) cu metanol. O parte alicotă (1 ml) de astfel de
soluție se aduce la 100 ml cu metanol. Spectrul de absorbție a soluției astfel
preparate trebuie să prezinte maxime în regiunea 240-350 nm, la 291, 305 și 319
nm.
2. Substanța de analizat cu masa de 30 mg se agită puternic cu 5 ml apă timp
de 2 min. Se adaugă 2 ml soluție pirogalol în fuxină și se încălzește la baia marină
până la apariția culorii roze-inchis, care trebuie sa persiste timp de o oră.
3. La 30 mg nistatină se adaugă 5 ml apă și 2 ml molibdofosfowolframat de
sodiu (soluția-probă). În paralel se prepară o soluție-martor din 5 ml apă și 2 ml
molibdofosfowolframat de sodiu. Ambele amestecuri se lasă în repaus timp de o
oră; colorația verde a soluției-probă trebuie să fie mai intensă decât colorația
soluției-martor.
4. La 2 mg nistatină se adaugă 0,1 ml acid clorhidric. În rezultat apare o
colorație brună.
Se aplică metode microbiologice.
Formele farmaceutice: Ovule vaginale; comprimate; capsule; unguent.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină, la cel mult +15oC. Lista
B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Se administrează în scop profilactic și
curativ în preîntâmpinarea dezvoltării candidomicozelor în tratamentul de durată
cu antibiotice.
2. Clotrimazolul
Denumirea latină: Clotrimazolum

Denumirea IUPAC: 1-[(2-Clorofenil)(difenil)metil]-1H-imidazol. Sinonime:
Clotrimaderm, FemCare, Gyne-Lotrimin, Myclo-Gyne.
Formula moleculară: C22H17N2Cl
62
M. m. = 345 g/mol
Descrierea: Pulbere microcristalină albă sau albă-gălbuie, fără miros. Punct de
topire = 141-145oC.
Solubilitatea: Ușor solubil în cloroform, solubil în etanol și metanol, practic
insolubil în apă. Se dizolvă în soluțiile acizilor diluați.
Soluția A: La 0,5 g clotrimazol se adaugă 25 ml apă și se încălzește la fierbere timp
de 2 min. După răcire se filtrează și se completează la 25 ml cu același solvent.
Sinteza: Se obține la acțiunea 2- clorotrifenilmetilclorurii cu imidazol în prezența
trietilaminei, conform schemei:
CH3 CCl3
3 Cl2 AlCl3
+2
- 3 HCl - 2 HCl
Cl Cl
2-clorotoluen 2-clorotriclorometilbenzen
N
AlCl3 H
Cl - HCl N N
- 2 HCl
Cl
Cl
2-clorotrifenilmetilclorura 1-[(2-clorofenil)-difenil-metil]imidazol
Analiza chimico-farmaceutică
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu clotrimazol ‒
prezintă un maxim la 259 nm.
3. Într-un amestec format din 1 ml apă și 1 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l se
dizolvă 5 mg clotrimazol și se adaugă 1 ml acid silicowolframic de 0,02 mol/l. În
rezultat se formează un precipitat alb.
4. Se amestecă 50 mg clotrimazol cu 0,5 g carbonat de sodiu și se calcinează.
Vaporii care se degajă (NH3) albăstresc hârtia roșie de turnesol. Reziduul obținut
se dizolvă, prin încălzire la aproximativ 50oC în 5 ml apă; după răcire se acidulează
cu acid azotic de 2 mol/l și se filtrează. La soluția filtrată se adaugă 0,15 ml nitrat
de argint de 0,1 mol/l. Se formează un precipitat alb, cazeos, solubil în exces de
amoniac.
5. Reacția lui Pauli: În prezența sărurilor de diazoniu se obțin azocoloranți, a
căror nuanță variază de la galben-oranj la roșu-cărămiziu:
63
N
N
+ N
N
-
+ Cl N N
N N - HCl R
Cl
R Cl
azocolorant
0,4 g clotrimazol se dizolvă în 30 ml cloroform, se adaugă 0,1 g galben de
metanil în dioxan și se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l
până la colorație roșie-violacee.
Un volum de1 ml acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în dioxan
corespunde cu 0,03448 g de C22H17N2Cl.
Formele farmaceutice: Unguent; soluție injectabilă; capsule intravaginale.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antifungic cu spectru larg de acțiune
(inhibă sinteza ergosterinei – compus steroidal aflat în membranele ciupercilor)
indicat în candidoze urogenitale.
3. Tiosulfatul de sodiu
Denumirea latină: Natrii thiosulfas

Denumirea IUPAC: Disodiu sulfurotioat. Sinonime: Sodothiol, Tiosulfatul de
sodiu, Hypo.
Formula moleculară: Na2S2O3
M. m. = 248 g/mol
Descrierea: Cristale incolore, transparente, fără miros, cu gust sărat și amar. Punct
de topire = 45-50oC.
Notă: se dizolvă în apa de cristalizare la aproximativ 50oC.
Solubilitatea: Ușor solubil în apă, practic insolubil în etanol.
Soluția A: 4,0 g tiosulfat de sodiu se dizolvă în 20 ml apă și se completează cu
același solvent la 40 ml.
Sinteza: În industrie tiosulfatul de sodiu se obține reieșind din:
Ca(OH)2 + H2S = CaS + 2 H2O
2 Ca(OH)2 + 3 H2S = CaS + Ca(SH)2 + 4 H2O
Ca(SH)2 + 2 O2 = CaS2O3 + H2O
CaS2O3 + Na2CO3 = Na2S2O3 + CaCO3
sau la fierberea amestecului de sulf și sulfit de sodiu:

64
Na2SO 3 + S = Na 2S2O3
1. La 2 ml Soluție A se adaugă 0,25 ml acid clorhidric de concentrație molară
0,5 mol/l; soluția se tulbură, se separă sulful și se degajă oxid de sulf (IV), cu
miros înțepător:
Na2S2O3 + 2 HCl = 2 NaCl + SO2 + H2O + S
galben
2. La 2 ml Soluție A se adaugă 4 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l. În rezultat se

formează tiosulfatul de argint ‒ precipitat alb care în timp se colorează în galben,
după care treptat devine brun și apoi negru.
Na2S2O3 + 2 AgNO3 = Ag2S2O3 + 2 NaNO3
galben
Ag2S2O3 = Ag2SO 3 + S
galben
3. Tiosulfatul de sodiu colorează flacăra incoloră a spirtierei în galben.

4. În prezența clorurii de fier (III) de 0,3 mol/l tiosulfatul de sodiu formează o
colorație violetă, care în timp se decolorează (are loc reducerea Fe(III) până la
Fe(II):
2 FeCl3 + 3 Na2S2O3 = 6 NaCl + Fe2(S2O3)3
Fe2(S2O3)3 = FeS2O3 + FeS4O6
O masă exactă (0,5 g) de tiosulfat de sodiu se dizolvă în 25 ml apă, se adaugă 1
ml soluție amidon cu partea de masă 1% și se titrează cu iod de 0,05 mol/l până la
colorație albastră.
Un volum de 1 ml iod de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde cu 0,02482
g de Na2S2O3·5 H2O.
I2 + 2 Na2S2O3 = 2 NaI + Na2S4O6
Formele farmaceutice: Soluții injectabile 10-30%; pulberi.

Conservarea: În recipiente bine inchise, ferite de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Efectul antitoxic se bazează pe capacitatea
de a forma compuși netoxici ‒ sulfiți, cu ionii de arsen, taliu, mercur, plumb.
Posedă proprietăți fitoprotectoare raportate la anilină, benzen, iod, brom, cupru,
acid cianhidric, fenoli. Tiosulfatul de sodiu se administrează intravenos (sub formă
de soluție 10-30%) în boli alergice, artrită, dermatoze și intoxicații. Extern ‒ contra
scabiei (activitatea scabicidă e datorată capacității de a dezintegra în mediu acid cu
65
formarea de sulf și oxid de sulf (IV)), care au un impact negativ asupra acarianului
scabiei.
4. Juglona
Denumirea latină: Juglone

Denumkirea IUPAC: 5-Hidroxi-1,4-naftochinonă. Sinonime: 5-HNQ, Nucina.
M. m.= 174 g/mol
Descrierea: Cristale minuscule de culoare galbenă-portocalie. Punct de topire =
161-163oC.
Solubilitate: Solubilă în etanol, puțin solubilă în apă.
Sinteza: Juglona se găsește în coaja de nuci verzi (Juglans regia L.) sub formă de
glicozide, din care se și extrage.
Pentru obținerea sintetică a juglonei, sarea de sodiu a acidului 1,5-
naftalindisulfonic se supune încălzirii până la topire în prezența hidroxidului de
sodiu solid, când rezultă 1,5- naftalendiolat disodic, care, oxidat, formează juglona
(5-hidroxi-1,4-naftochinonă):
SO 3Na ONa 1. H 2SO 4 O
2. Na2Cr2O7,
NaOH H2SO 4
SO 3Na ONa OH O
sarea de sodiu a 1,5- naftalendiolat disodic 5-hidroxi-1,4-naftochinona
acidului 1,5-naftalindisulfonic
1. Spectrul în infraroșu prezintă pick-uri la 3400 cm-1, 1662 cm-1, 1641 cm-1
caracteristice grupărilor hidroxil și carbonil.
2. La reducere în prezența pulberii de zinc în soluția acidului clorhidric juglona
se decolorează.
3. La 0,5 ml soluție de juglonă se adaugă 0,25 g pulbere de zinc și 1-2 ml acid
clorhidric de concentrație molară 7 mol/l, când culoarea brună a juglonei treptat
dispare (se formează 1,4,5-trioxinaftalina).
4. Tinctura de juglonă are miros placut de frunze verzi de nuc.
5. Sub acțiunea oxidanților nucina trece în dihidrooxinaftochinonă, care în
prezența oxidului de aluminiu formează complex de culoare violetă, iar cu sărurile
de fier – albastră-închis.
66
Se aplică metode fizico-chimice de analiză (CSS) în raport cu substanța de
referință.
Formele farmaceutice: Unguent; tinctură.
Conservarea: În recipiente bine inchise, ferite de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Manifestă proprietăți antibacteriene,
antiseptice, antihelmintice, antiparazitare, antioxidante, imunomodulatoare,
antitumorale, tonice.
Ca antifungic se utilizează în infecțiile cu Trichomonas și Candida. Se aplică în
special în infecțiile candidice și dermatofite ale pielii, unghiilor, organelor genitale,
precum și micozelor interne.
1. Definiți noțiunile: micoză, substanță cu proprietăți antimicotice.

2. Clasificați substanțele cu proprietăți antimicotice conform principiului
farmacologic.
3. Propuneți reacțiile chimice care însoțesc procesul de calcinare a
clotrimazolului în prezența carbonatului de sodiu și reacției lui Pauli.
4. Argumentați corespunderea rezultatelor cu cerințele înaintate de farmacopee.

veți fi capabili să: Analiza substanțelor cu proprietăți antisifilitice
 definiți noțiunile sifilis, Sifilisul este o infecție cauzată de bacteria

substanță cu proprietăți spirochetă Treponema pallidum. Calea principală de
antisifilitice;
 clasificați substanțele
transmitere este contactul sexual, dar poate fi
acestei clase conform transmise și de la mamă la făt în timpul sarcinii sau
principiilor farmacologic al nașterii, rezultând sifilisul congenital. Printre
și chimic;
 aplicați analiza chimico-
bolile umane cauzate de Treponema pallidum se
farmaceutică pentru numără și framboesia (provocată de subspecia
substanțele active în pertenue), pinta (provocată de subspecia carateum)
formele farmaceutice
propuse;
și bejel (provocată de subspecia endemicum).
 argumentați Simptomele diferă în funcție de cele patru stadii
corespunderea ale sifilisului (primar, secundar, latent, și terțiar). În
înaintate de farmacopee. stadiul primar se prezintă, în general, o singură
ulcerație (o zonă a pielii fermă, nedureroasă, fără
mâncărimi). Sifilisul secundar prezintă o erupție
difuză ce implică frecvent palmele mâinilor și tălpile picioarelor; sifilisul latent
prezintă foarte puține simptome sau niciunul, iar sifilisul terțiar cu simptome
neurologice sau cardiace. Sifilisul mai este numit și „marele imitator” din cauza
67
prezenței simptomatice atipice. Depistarea bolii se face, de obicei, printr-un test
serologic, dar bacteriile pot fi văzute și la microscop.
Sifilisul poate fi tratat eficient cu unele antibiotice în asociere cu preparatele
bismutului, cum ar fi:
1. Biioquinolul
Denumirea latină: Biioquinolum

Denumirea IUPAC: Hidroiodură de (5-etenil-1-azabiciclo[2.2.2]octan-2-il)-(6-
metoxichinolin-4-il) metanol triiodobismutat. Sinonime: Biioquinolum.
Formula moleculară: C20H25BiI4N2O2
M. m. = 1042 g/mol;
Descrierea: Se prezintă sub formă de soluție uleioase de 8% iodbismutat de
chinină (23,5-25% bismut, 56,5-58% iod și 17,8-18,4% chinină) în ulei de piersică.
În 1 ml de amestec se conține 0,02 g de bismut metalic.
N
CH3
O
OH
I I
N Bi H I
I
CH2
iodbismutat de chinină
Ionul de iod, în prezența azotatului de argint de concentrație molară 0,1 mol/l,
formează colorație galbenă:
HI + AgNO3 = HNO3 + AgI 
galben
Formele farmaceutice: Suspensie de 8% pentru injectare i/m în flacoane din sticlă
întunecată a câte 100 ml.
Conservare: În recipiente bine închise, ferite de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Biiochinolul se folosește pentru a trata
diferite forme de sifilis, în special în combinație cu antibiotice din grupa
penicilinelor.
2. Bismoverolul
68
Denumirea latină: Bismoverolum
Denumirea IUPAC: Dibismut(2R,3R)-2,3-dihidroxibutandioat. Sinonime:
Bismoverolum, Bismoverol.
Formula moleculară: C12H12Bi2O18
M. m. = 862.17368 g/mol;
Descrierea: Se prezintă sub formă de soluție uleioasă de 7% bismut
submonobismuttartrat în ulei de piersică sau iodbismutat de chinină (23,5-25%
bismut, 56,5-58% iod și 17,8-18,4% chinină) în ulei de piersic. În 1 ml de amestec
se conțin 0,05 g de bismut metalic.
O
HO - OH
O 3+ - O
- Bi O OH
O - OH
HO 3+
O - Bi O-
O O O O
OH
bismut-submonobismuttartrat O
Formele farmaceutice: Suspensie de 7% pentru injectare i/m în flacoane din sticlă
întunecată a câte 100 ml.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Aceleași ca biiochinolul.
3. Etilsuccinatul de eritromicină
Denumirea latină: Erythrommycini ethylsuccinas

Denumirea IUPAC: 4-O-[(2S,3R,4S,6R)-4-(dimetilamino)-2-
[[(3R,4S,5S,6R,7R,9R,11R,12R,13S,14R)-14-etil-7,12,13-trihidroxi-4-
[(2R,4R,5S,6S)-5-hidroxi-4-metoxi-4,6-dimetiloxan-2-il]oxi-3,5,7,9,11,13-
hexametil-2,10-dioxo-oxaciclotetradec-6-il]oxi]-6-metiloxan-3-il]1-O-
etilbutandioat. Sinonime: Ery, Erosan.
M. m. = 862 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, fără miros sau practic fără miros.
Solubilitatea: Solubil în acetonă, etanol, cloroform și în metanol, practic insolubil
în apă.
Sinteza: Eritromicina se obține din tulpina de actinomicete Saccharopolispora
erythraea și se administrează în special în tratarea infecțiilor cauzate de bacterii
gram-pozitive.
69
etilsuccinat de eritromicină
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu etilsuccinat de
eritromicină ‒ substanță de referință prin dispersie în parafină lichidă.
2. Etilsuccinatul de eritromicină cu masa de 3 mg se dizolvă în 2 ml acetonă și
se acidulează cu 2 ml acid clorhidric. Compusul format prezintă colorație
portocalie care devine roșie apoi roșie-violetă-închis. La adăugarea a 2 ml
cloroform și agitare, stratul cloroformic se coloreză în violet.
3. În prezența acidului sulfuric eritromicina formează complex de culoare
oranj- roșietică.
4. La încălzirea eritromicinei în prezența xanthidrolului formează complex
roșu.
5. Se aplică metode fizico-chimice de analiză în raport cu substanța de
referință.
Se aplică metoda microbiologică.
Formele farmaceutice: Capsule și comprimate a câte 250 și 500 mg; unguent
oftalmic 0,5%.
Etilsuccinat de eritromicină: suspensie orală: 200 mg/5 ml, 400 mg/5 ml; pulberi
pentru prepararea suspensiilor: 100 mg/2,5 ml, 200 mg/5 ml, 400 mg/5 ml;
comprimate: 400 mg.
Eritromicină lactobionat: pulberi (pentru prepararea soluțiilor injectabile) de 0,5 și
1 g;
Eritromicină stearat: comprimate: 250 mg, 500 mg;
Eritromicină (topic): gel: 2%; unguent: 2%; soluție: 2%; tampoane: 2%.
Conservarea: În recipiente închise etanș, ferite de lumină, la cel mult +30oC. Lista
B.
70
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Ca alternativă pentru tratarea tulburărilor
inflamatorii pelviene cauzate de Neisseria gonorrhoeae la pacienții hipersensibili
la penicilină.
Se indică în gonoree și în oricare stadiu de sifilis.
4. Azitromicina
Denumirea latină: Azithromycin

Denumirea IUPAC: (2R,3S,4R,5R,8R,10R,11R,12S,13S,14S)-11-(2S,3R,4S,6R)-4-
(dimetil-amino)-3-hidroxi-6-metiltetraidro-2H-piran-2-iloxi)-2-etil-3,4,10-tri-
hidroxi-13-((2S,4R,5S)-5-hidroxi-4-metoxi-4-metiltetrahidro-2H-piran-2-iloxi)-
3,5,6,8,10,12,14-heptametil-1-oxa-6-azaciclopentadecan-15-ona. Sinonime:
Aruzilina, Arzomicin, Azadose, Azithromycin.
M. m. =749 g/mol
Descrierea: Pulbere albă (sau cu nuanțe gălbui) cristalină. Punct de topire = 113-
1150C.
Solubilitatea: Solubilă în apă și în cloroform, puțin solubilă în etanol.
Sinteza: Azitromicina este un antibiotic de semisinteză.
azitromicină
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu azitromicină ‒
substanță de referință prin dispersie în parafină lichidă.
6. Se aplică metoda CSS în raport cu substanța de referință.
Formele farmaceutice: Capsule a câte 125, 250 și 500 mg; pulberi.
B.
71
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Tratamentul de elecție pentru sifilisul
necomplicat se reduce la o doză unică intramusculară de penicilină G sau la o doză
orală de azitromicină.
1. Definiți noțiunile: sifilis, substanță cu proprietăți antisifilitice.

2. Clasificați substanțele cu proprietăți antisifilitice conform principiilor
farmacologic și chimic.

veți fi capabili să: Studiul chimico-farmaceutic al substanțelor cu
proprietăți antituberculoase
 descrieți simptomatica
maladiei tuberculoza; Tuberculoza este o maladie infecţioasă
 definiți noțiunile transmisibilă prin aer care poate afecta diverse
substanță cu proprietăți
antituberculoase, organe şi ţesuturi la oameni și animale, cum ar fi:
tuberculostatic; ochii, oasele, pielea, tractul urogenital, intestinele.
 clasificați substanțele cu De cele mai multe ori aceasta atacă plămânii
proprietăți
antituberculoase conform (tuberculoza pulmonară). Această formă a maladiei
principiului chimic; este cea mai periculoasă, deoarece în timpul tusei,
 aplicați analiza chimico- strănutului sau vorbirii bolnavii de tuberculoză
farmaceutică pentru
substanțele active în pulmonară elimină în aer microbi cunoscuţi drept
formele farmaceutice micobacteria sau bacilii de tuberculoză (MBT).
propuse; Natura sa infecţioasă a fost demonstrată de către
 propuneți metode de
sinteză pentru substanțele savantul german Robert Koch. El a fost cel care în
cu proprietăți anul 1882 a descoperit și demonstrat că agentul
antituberculoase;
patogen al maladiei aparţine familiei
 argumentați
corespunderea Mycobacterium. Spre deosebire de alţi microbi,
rezultatelor cu cerințele acesta este foarte rezistent în mediul extern
păstrându-şi proprietăţile în sol, zăpadă, gheaţă, fiind
rezistent la așa antiseptice cum ar fi etanolul, unii
acizi şi baze alcaline. În acelaşi timp, MBT moare prin expunerea îndelungată la
razele directe ale soarelui, sub acţiunea temperaturilor ridicate, a substanţelor
clorurate și ale celor ce manifestă proprietăți antituberculoase, cum sunt:
izoniazida, etionamida, sulfatul de streptomicină și rifampicina.
1. Izoniazida
72
Denumirea latină: Isoniazidum
Denumirea IUPAC: Izonicotinhidrazidă. Sinonime: Rimifon, Tubazid.
Formula moleculară: C6H7N3O
M. m. = 137g/mol
Descrierea: Cristale aciforme incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu
gust slab amar. Punct de topire = 170-174oC.
Solubilitatea: Solubilă în apă, puțin solubilă în etanol, greu solubilă în cloroform,
practic insolubilă în eter.
Soluția A: Se dizolvă 1,0 g izoniazidă în 15 ml apă și se completează cu același
solvent la 20 ml.
Sinteza: Izoniazida se obține prin transformarea acidului izonicotinic în
cloranhidridă, iar apoi în ester etilic. Esterul etilic al acidului izonicotinic se
condensează cu hidrazina, când rezultă izoniazida:
O OH O Cl O OC2H5 O NH
NH2
SOCl2 C2H5OH H2N-NH2*H2O

* HCl
N N N N
acid izonicotinic cloranhidrida esterul etilic al izoniazida
acidului izonicotinic acidului izonicotinic
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu izoniazidă ‒
2. Spectrul în ultraviolet al soluției de 0,001% în acid clorhidric de concentrație
molară 0,01 mol/l în metanol prezintă un maxim la 266 nm.
3. Se amestecă 50 mg izoniazidă cu 0,5 g carbonat de sodiu anhidru și se
încălzește. Se percepe un miros caracteristic de piridină. Gazele obținute tulbură
apa de var și colorează în roșu hârtia albastră de turnesol:
O NH
NH2
Na2CO3
+ CO2 + NH3
t°
N N
izoniazida piridina
4. La 5 ml Soluție A se adaugă 2 ml amestec sulfat de cupru (II), 1 ml tartrat de

potasiu de 0,1 mol/l și se încălzește la fierbere. În rezultat se formează un precipitat
roșu-cărămiziu de Cu2O:
73
-
O NH HO N O N O OH
NH2 NH2 NH2
CuSO4 2+
Cu + N2 + Cu2O
H2O caramiziu
N N N N
2
5. Reacția asupra ciclului piridinic:

a) În prezența amestecului de 2,4-dinitroclorbenzen și hidroxid de sodiu în
etanol, izoniazida formează compus complex de culoare roșu-cărămizie, ce se
intensifică în timp.
b) Anhidrida acetică și acid citric, la încălzire, formează cu izoniazida
colorație roșie-vișinie.
6. La interacțiunea izoniazidei cu reactivul Tollens, precipită argintul (reacția
oglinzii de argint):
O NH O OH
NH2
+ 4 [Ag(NH 3)2]NO3 + H2O + 4 Ag + 4 NH3 + 4 NH4NO3 + N2

N N
7. În mediul bazic, în prezența nitroprusiatului de sodiu, izoniazida formează

complex colorat în oranj-roșietic, care la acidulare cu acid clorhidric trece în una
vișinie.
8. Hidrazina care se formează la hidroliza alcalină a izoniazidei cu p-
dimetilaminobenzaldehida în mediu acid formează colorație galbenă-oranj (are loc
condensarea aldehidei și hidrazinei cu formarea cationului chinonic):
CH3
H CH3 N +
NH2 H
+2 N H3 C N N CH3
NH2
O CH3 N
H3 C aldazina
CH3
+ N
H
H3 C NH N CH3
+
N
H3 C
cation chinonic
Într-un balon cu dop rodat se dizolvă 0,1 g izoniazidă în 50 ml apă. Se adaugă
1,5 g hidrogenocarbonat de sodiu și 50 ml iod de 0,05 mol/l, se închide flaconul și
74
se lasă la întuneric timp de 90 min. Apoi se adaugă, cu precauție, 20 ml acid
clorhidric de 3 mol/l și se titrează cu tiosulfat de sodiu de 0,1 mol/l până la
colorație galbenă-deschis. Se adaugă 2 ml amidon cu partea de masă 1% și se
continuă titrarea, agitând energic, până la decolorare.
Un volum de 1 ml iod de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde cu
0,003429 g de C6H7N3O.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 0,05 și 0,1 g; solutie injectabilă de 2,5
și 5%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Tuberculostatic major, foarte activ față de
Mycobacterium tuberculosis; bacteriostatic în concentrații mici, bactericid în
concentrații mari, mai ales față de bacilii în creștere.
Se indică în tuberculoză pulmonară și extrapulmonară (urogenitală, oculară,
laringiană, osteoarticulară, intestinală).
2. Sulfatul de streptomicină
Denumirea latină: Streptomycini sulfas

Denumirea IUPAC: О-2-Dezoxi-2-(metilamino)-α-L-glucopiranozil(1"2)-О-5-
dezoxi-3-С-formil-α-L-lixifuranozil(1"4)-N,N'-bis(amonoiminometil)-D-strepta-
mină sulfat. Sinonime: Diplostrep, Strepsulfat, Strycin.
Formula moleculară: (C21H39N7O12)2·3H2SO4
M. m. =1457 g/mol
Descrierea: Pulbere albă sau aproape albă, fără miros sau cu miros slab
caracteristic și gust slab amar.
Notă: Higroscopic.
Soluția A: În 10 ml apă se dizolvă 5,0 g sulfat de streptomicină și se completează
cu același solvent la 20 ml.
Solubilitatea: Solubil în apă, practic insolubil în etanol, cloroform și în eter.
Sinteza: Streptomicina este rezultatul activității vitale a ciupercilor Streptomyces
globisporus.
75
sulfat de streptomicină
1. Reacția maltolului: Se încălzesc la fierbere 0,2 ml Soluție A cu 2 ml hidroxid
de sodiu de concentrație molară 2 mol/l. Soluția se colorează în galben sau în
galben-brun și se degajă vapori de amoniac care albăstresc hârtia roșie de turnesol.
După răcire se acidulează cu 1 ml acid sulfuric de 1 mol/l și se adaugă 0,1 ml sulfat
de amoniu–fier cu partea de masă 1%. În rezultat apare o colorație violetă (se
formează maltolul – α-metil-β-oxi-γ-piron):
O
H3 C O H
OH
H OH NaOH
HO H
OH O CH3
O H
maltol
violet
Farmacopea de stat Ediția a X-a propune această reacție și pentru determinarea

cantitativă a sulfatului de streptomicină.
2. Reacție asupra restului guanidinic
a) La 0,1 ml Soluție A se adaugă 1 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l și 1 ml α-
naftol în etanol. Se răcește la aproximativ 15oC și se adaugă 0,05 ml soluție
hipobromură de sodiu. În rezultat apare o colorație roșie-violetă, datorată formării
naftochinoniminei:
CH2
Br
OH
N NH
R
NH
naftochinonimina
b) Restul guanidinic poate fi identificat și în mediul bazic în prezența

nitroprusiatului de sodiu, când sub influența razelor ultraviolete (sau a amestecului
nitroprusiat și hexacianoferat (III) de potasiu) se formează complex de culoare
oranj-vișinie.
3. Datorită prezenței grupării aldehidice, streptomicina participă la reacțiile
specifice aldehidelor: cu reactivul Nessler – precipită mercurul metalic; cu
reactivul Fehling – precipitat roșu-cărămiziu de Cu2O; cu fenolii (sau cu
rezorcinolul) în prezența acidului sulfuric ‒ formează colorantul aurinic de culoare
roșie-vișinie.
76
4. Reacția asupra ionului sulfat: Se acidulează 0,2 ml Soluție A cu 0,25 ml acid
clorhidric de 0,5 mol/l și 0,5 ml clorură de bariu de 0,3 mol/l. În rezultat se
formează precipitat alb de sulfat de bariu:
H2SO 4 + BaCl2 = BaSO 4 + 2 HCl
alb
Se aplică metode microbiologice.
Formele farmaceutice: Pulberi pentru prepararea soluțiilor injectabile în flacoane
a cîte 0,25, 0,5 și 1 g.
Conservarea: În recipiente închise etanș, ferit de lumină, la cel mult +25 oC. Lista
B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antibiotic bactericid activ față de
Mycobacterium tuberculosis și o serie de bacterii grampozitive și gramnegative:
Streptococcus viridans, enterococi (sinergic cu penicilina), Pasteurella tularensis,
Pestis, Brucella. Se indică în tuberculoză (în asociație cu alte antituberculoase,
pentru a evita dezvoltarea rezistenței), în septicemie și endocardite cu Streptococus
viridans sau Enterococ (asociat cu tetraciclina).
3. Rifampicina
Denumirea latină: Rifampicinum

Denumirea IUPAC: (7S,9E,11S,12R,13S,14R,15R,16R,17S,18S,19E,21Z)-
2,15,17,27,29-pentahidroxi-11-metoxi-3,7,12,14,16,18,22-heptametil-26-{(E)-[(4-
metilpiperazin-1-il)imino]-metil}-6,23-dioxo-8,30-dioxa-24-azatetraciclo-
[23.3.1.14,7.05,28]triaconta-1(28),2,4,9,19,21,25(29),26-octaen-13-ilacetat.
Sinonime: Benemicin, Rifadin, Tubocin.
M. m. = 823 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină roșie-cărămizie până la roșie-brună, practic fără
miros. Punct de topire = 180-188oC.
Solubilitatea: Solubilă în cloroform, acetat de etil și în metanol, greu solubilă în
apă.
Sinteza: Rifampicina este un derivat semisintetic al rifamicinei B (antibiotic
macrolactamic) rezultat în urma activității vitale a microorganismelor
Streptomyces mediteranei (Nocardia mediteranei).
77
rifampicina
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu rifampicină ‒
substanță de referință prin dispersie în parafină lichidă.
2. Spectrul în ultraviolet și în vizibil al soluției prezintă patru maxime: la 237,
254, 334 și 475 nm.
3. 25 mg rifampicină se agită cu 25 ml apă timp de 5 min. și se filtrează. La 5
ml soluție filtrată se adaugă 1 ml persulfat de amoniu de concentrație molară 0,25
mol/l în soluție-tampon fosfat pH 7,4 și se agită timp de 5 min. Colorația galbenă-
portocalie a soluției devine roșie-violetă; nu trebuie să se formeze un precipitat.
0,1 g rifampicină se dizolvă în metanol și se completează cu același solvent la
100 ml într-un balon cotat. O parte alicotă (2 ml) se diluează cu soluție-tampon
fosfat pH 7,4 la 100 ml și se determină absorbanța soluției la 475 nm folosind ca
lichid de compensare soluția-tampon fosfat pH 7,4:
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 150 și 300 mg. În combinație cu

izoniazida se comercializeză sub denumirea sinerdol (rifampicină 300 mg +
izoniazidă 150 mg).
B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Rifampicina este folosită în tratamentul
tuberculozei pulmonare și extrapulmonare, în care se asociază cu cel puțin o
substanță antituberculoasă majoră, de regulă izoniazida.
În caz de infecție cu Mycobacterium avium și Mycobacterium kansasii sub toate
formele lor existente, se va utiliza în asociere cu alte substanțe antimicobacteriene.
În tratarea leprei, formei lepromatoase sau tuberculoide se indică în asociație cu
un alt medicament antilepros; în infecțiile cauzate de microorganisme sensibile, ca
stafilococul auriu sau stafilococul epidermidis, inclusiv germenii rezistenți la
78
meticilină, infecții cauzate de enterococi, pneumonia cu Legionella (se asociază cu
eritromicina); profilaxia meningitei meningococice pentru sterilizarea purtătorilor
asimptomatici.
4. Etionamida
Denumirea latină: Ethionamidum

Denumirea IUPAC: 2-Etil-4-piridincarbotioamidă. Sinonime: Aetiva, Amidazine.
Formula moleculară: C8H10N2S
M. m. = 166 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină sau microcristalină galbenă, cu miros slab,
caracteristic. Punct de topire = 158-163oC.
Solubilitatea: Puțin solubilă în etanol și metanol, greu solubilă în cloroform, și
eter, practic insolubilă în apă. Se dizolvă în acid clorhidric de 3 mol/l.
Sinteza etionamidei include etapele:
NO2 NH2
H2O2 HNO3 H2N-NH2 Br2, HBr

CH3 CH COOH + CH3 + CH3 CH3 NaNO
N 3 N N N 2
- -
O O
2-etilpiridina 2-etil-N-oxidpiridina 2-etil-4-nitro-N-oxidpiridina 4-nitro-2-etilpiridina
N
S NH2
Br
Br2, HBr CuCN H2S
NaNO2 CH3 CH3 CH3

N N N
nitrilul acidului etionamida
2-etil-izonicotinic
prezintă un maxim de absorbție la 290 nm.
2. Reacții asupra ciclului piridinic:
a) Într-un creuzet de porțelan se încălzesc 20 mg etionamidă cu 0,1 g carbonat
de sodiu anhidru. Se percepe un miros caracteristic de piridină.
b) Într-o eprubetă se topesc 0,05 g etionamidă împreună cu 0,1 g 2,4-
dinitroclorbenzen, iar după răcire se adaugă soluție alcoolică de hidroxid de sodiu
de concentrație molară 2 mol/l. Compusul format este colorat în roșu.
3. Se dizolvă 50 mg etionamidă în 5 ml metanol și se adaugă 1 ml nitrat de
argint de concentrație molară 0,1 mol/l. În rezultat se formează un precipitat brun-
negru.
4. La încălzirea etionamidei cu hidroxid de sodiu de 6 mol/l se elimină
amoniac:
79
S NH2 S ONa
COONa
NaOH NaOH
NH3 + + Na2S
CH3 CH3 CH3
N N N
etionamida
Na2S se depistează cu ajutorul nitroprusiatului de sodiu de 3%, cu care formează

complex de culoare roșie-violetă.
5. La încălzirea etionamidei cu sulfura de sodiu, vaporii degajați colorează în
negru hârtia îmbibată cu acetat de plumb de 1 mol/l:
Na2S + (CH 3COO)2Pb PbS + 2 CH3COONa
negru
1. Spectrofotometric la λ=290 nm în metanol, în raport cu o soluție de referință.
2. Se dizolvă 0,15 g etionamidă în 25 ml anhidridă acetică în prealabil
neutralizată la verde malahit în acid acetic anhidru și se titrează cu acid percloric
de concentrație molară 0,1 mol/l în acid acetic anhidru până la colorație portocalie.
anhidru corespunde cu 0,01662 g de C8H10N2S.
Formele farmaceutice: Pulberi pentru prepararea soluțiilor injectabile 5%.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferit de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Etionamida este un derivat al nicotinamidei
ce posedă activitate antibacteriană și este utilizată în tratamentul tuberculozei. Deși
mecanismul exact de acțiune a etionamidei este necunoscut, aceasta poate inhiba
sinteza acidului micolic, un acid gras saturat găsit în peretele celular bacterian,
inhibând astfel sinteza peretelui celular bacterian. Acest lucru duce în cele din
urmă la o perturbare în dezvoltarea și dividerea celulară.
Etionamida poate manifesta acțiune bacteriostatică sau bactericidă, în funcție de
concentrația medicamentului și susceptibilitatea organismului implicat.
1. Definiți substanțele cu proprietăți antituberculoase.

2. Descrieți prin reacții chimice procesul de formare a colorantului
trifenilmetanic rezultat la interacțiunea streptomicinei cu reactivul Marcu.
3. Clasificați substanțele cu proprietăți antituberculoase conform principiilor
farmacologic și chimic.
4. Argumentați prin reacții chimice eliminarea substanțelor CO2 și NH3 la
tratarea termică a izoniazidei în prezența carbonatului de sodiu.
80
5. Propuneți metode de sinteză pentru substanțele cu proprietăți
antituberculoase.

veți fi capabili să: Substanțe cu proprietăți anticanceroase – analiza
chimico-farmaceutică
neoplazie, cancer Cancerul de piele este o tumoare malignă a
cutanat, substanță cu celulelor ce alcatuiesc pielea. Exista mai multe tipuri
proprietăți
imunosupresive; de cancer de piele: melanomul malign (afectează
 clasificați substanțele cu melanocitele – celule responsabile de pigmentare
proprietăți pielii), carcinomul bazo-celular (sunt implicate
anticanceroase conform
principiului celulele de la baza epidermului), carcinomul
farmacologic; scuamo-celular (celulele de la suprafața pielii care
 aplicați analiza chimico- sunt eliminate periodic) și carcinomul neuroendocrin
substanța activă în forma al pielii (afectează celulele eliberatoare de hormoni).
farmaceutică propusă; Melanomul malign este cea mai gravă formă a
 argumentați cancerului de piele și cea mai rar întâlnită, dar cu
corespunderea
rezultatelor cu cerințele mortalitatea cea mai crescută. Majoritatea cazurilor
înaintate de farmacopee. de cancer de piele apar la persoanele vârstnice în
zonele corpului expuse la soare sau la persoanele cu
un sistem imunitar slăbit. Mai frecvent, maladia se dezvoltă la persoanele albe, mai
ales la cei cu pielea deschisă și cu ochii albaștri, decât la cei de culoare neagră. Se
pare că factorul declanșator esențial ar fi o expunere excesivă la soare mai ales în
primii ani de viață.
Substanța activă studiată la acest capitol este fluoruracilul.
Fluorouracilul
Denumirea latină: Fluorouracil

Denumirea IUPAC: 5-Fluoro-2,4(1H,3H)-pirimidindionă. Sinonime: Adrucil, 5-
Fluoruracil.
Formula moleculară: C4H3FN2O2
M. m. =130 g/mol
Descierea: Pulbere albă cristalină sau albă-gălbuie. Punct de topire = 282-284oC.
Solubilitatea: Puțin solubilă în apă și etanol, ușor solubilă în soluțiile bazelor
alcaline.
Sinteza: Fluorouracilul se obține conform schemei:
81
OH OH
K
S C2 H 5 O F F
N HCl HN
H2N +
NH F S N HO N
COOC2H5 C H H
2 5
S-etilizotiouree formilfluoroacetat 2-etiltio-6-hidrooxi- 5-fluorouracil
de etil -5-fluoropirimidina
1. Se dizolvă 0,1 g fluoruracil în 5 ml apă, se adugă 0,5 ml acid azotic de
concentrație molară 2 mol/l, după care se adaugă 0,15 ml nitrat de argint de 0,1
mol/l; se formează precipitat alb:
Ag
O O
F F
HN Na2CO3 N
+ 2 AgNO3 + 2 HNO3
O N O N
H alb
Ag
2. În prezența clorurii de cobalt se formează sarea de cobalt a fluorouracilului
colorată în violet.
Formele farmaceutice: Unguent de 0,5; 1 și 5%.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină. Lista A.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Fluorouracilul este un antineoplazic care
blochează metilarea acidului deoxiuridilic în acid timidilic, ceea ce creează
insuficiență de timidină.
Preparatul se administrează în tratarea unor condiții canceroase sau
precanceroase, inclusiv cheratoza solară, cheratoza actinică, carcinomul
bazocelular superficial și în boala lui Browen.
1. Definiți noțiunile cancer cutanat, substanță cu proprietăți imunosupresive.

2. Clasificați substanțele acestei clase conform principiului farmacologic.
3. Aplicați analiza chimico-farmaceutică pentru fluoruracil în forma
farmaceutică propusă.
82
veți fi capabili să: Determinarea indicilor de calitate al antibioticelor
β-lactamice în formele farmaceutice
antibioză, antibiotic, Antibioticele sunt substanțe care împiedică
microorganisme gram-
pozitive și gram- dezvoltarea anumitor microorganisme, fiind printre
negative; cele mai frecvente medicamente prescrise în
 clasificați antibioticele medicina modernă.
conform principiului
chimic și metodelor de Descoperirea antibioticelor a fost actul care a dus
obținere; medicina ȋntr-o nouǎ etapǎ, iar multe afecțiuni ce
 aplicați analiza chimico- pǎreau netratabile au putut fi vindecate cu ajutorul
substanțele active în antibioticului. Deşi sunt utile într-o mare varietate de
formele farmaceutice infecţii, este important să realizăm că acestea
propuse; tratează infecţiile de natură bacteriană, fiind mai
 argumentați
corespunderea puţin utile împotriva infecţiilor virale sau împotriva
rezultatelor cu cerințele infecţiilor fungice. Sistemul imunitar poate distruge
înaintate de farmacopee. bacteriile înainte ca acestea să se multiplice şi să
determine anumite simptome. Există însă şi situaţii,
când sistemul imun nu poate face faţă infecţiei bacteriene; în așa cazuri sunt
utilizate antibioticele, rolul acestora fiind de a stopa dezvoltarea bacteriilor prin
diferite căi.
Deşi există peste 100 de tipuri de antibiotice, toate acţionează în acelaşi mod:
acestea distrug bacteriile sau stopează înmulţirea lor, lăsând sistemul imunitar să le
distrugă.
Activitatea biologică a penicilinelor se bazează pe prezența ciclurilor tiazolidinic
și β-lactamic. Desfacerea unuia dintre acestea conduce la pierderea totală a
activității biologice. Un rol important în asigurarea activității antibacteriene îl are
și configurația sterică a moleculelor penicilinelor. Caracterul grupelor legate de
sistema heterociclică în pozițiile C2 și C3 nu influențează vădit asupra activității. O
structură chimică deosebită poate avea radicalul ce substituie atomul de hidrogen
din gruparea aminică atribuită ciclului lactamic din poziția 6. Aceasta a permis
obținerea noilor derivați semisintetici cu o activitate sporită, mult mai stabili decât
penicilina.
83
cind R= benzilpenicilina
R
NH
6 5 S O
1 2 CH3
O cind R= fenoximetilpenicilina
7 N CH3
3
4
O NH2
O
HO
cind R= ampicilina
Structura antibioticelor din grupa penicilinelor
În practica medicinală o deosebită importanță prezintă antibioticele β-lactamice

ampicilina, benzilpenicilina potasică și sarea de sodiu a oxacilinei.
1. Ampicilina
Denumirea latină: Ampicilinum
Denumirea IUPAC: Acidul (2S,5R,6R)-6-([(2R)-2-amino-2-fenilacetil]amino)-
3,3-dimetil-7-oxo-4-tia-1-azabiciclo[3.2.0]heptan-2-carboxilic. Sinonime:
Ampifen, Biocilin, Vampem.
M. m. = 349 g/mol
Descrierea: Pulbere microcristalină, fără miros sau cu miros slab caracteristic și
gust amar. Punct de topire = 208oC.
Solubilitatea: Solubilă în apă, practic insolubilă în etanol, cloroform și în eter.
Notă: Soluţia apoasă are pH-ul cuprins între 4 şi 6. Cristalohidraţii au o solubilitate mai mare în
apă, dar sunt mai puţin stabili.
Ampicilina este obţinută pe mai multe căi; în esență, metoda se reduce în a proteja
gruparea aminică în fenilglicina iniţială. Cea mai des folosită metodă este utilizarea
esterului benzilic al acidului clorocarbonic. Interacţiunea ultimului cu fenilglicina,
iniţial conduce la carbobenzoxifenilglicină, a cărei tratare cu esterul etilic al
acidului clorocarbonic în prezenţa trietilaminei conduce la anhidridă cu gruparea
aminică protejată, care usor interacţionează cu acidul 6-aminopenicilanic, în
prezenţa bicarbonatului de sodiu, când se obţine sarea de sodiu a N-carbobenzoxi
ampicilinei protejate.
Înlăturarea grupării carbobenzoxi (prin catalizare cu Pd pe BaCO3) conduce la
ampicilină.
84
O
H3C O
O C2 H5
NH2 NH
O
+ O
- HCl (C2H5)3N
COOH O COOH
Cl
fenilglicina esterul benzilic al acidului clorocarbonic carbobenzoxifenilglicina
H2N
S
CH3 O
O
N CH3 O
O O
NH COOH NH
acidul 6-aminopenicilanic H
NaHCO3 N
O S
CH3
O O O
N CH3
O C2 H5
O
COONa
anhidrida sarea de sodiu a N-carbobenzoxi ampicilinei
protejate
NH2
H
H2/Pd-BaCO3 N
S
CH3
O
N CH3
O
COOH
ampicilina
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu ampicilină
trihidrat ‒ substanță de refrință prin dispersie în bromură de potasiu.
2. Depistarea prezenţei ciclului β-lactamic şi formarea hidroxamatului
metalului greu: La 0,05 g de ampicilină, dizolvată în 3 ml de apă, se adaugă 0,1 g
de clorhidrat de hidroxilamină şi 1 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 1
mol/l. După 3-5 min. se adauga 1 ml acid clorhidric de 1 mol/l şi 3 picături de
clorură ferică (III) de 0,3 mol/l. Se obține hidroxamatul de fier (III) de culoare
violetă-închis. În cazul în care în loc de clorură de fier (III) se adaugă sulfat de
cupru de 0,1 mol/l, se formează precipitat verde:
85
R R
NH NH
6 5 S NH2OH*HCl 6 5 S
1 CH3 1 CH3
O 2 O 2
7 N CH3 NaOH 7 HN CH3
4 3 4 3
O O
NHONa
O O
HO HO
3+
Fe 2+
Cu
R R
NH NH
6 5 S 6 5 S
1 CH3 3+ 1 CH3 2+
O 2 Fe O 2 Cu
O 7 HN CH3 O 7 HN CH3
4 3 4 3
NHO- NHO-
HI O O
HO HO
3 2
violet-inchis verde
3. Reacţia cu reactivul Fehling: Ca urmare a prezenţei grupării aminoacide

alifatice, ampicilina formează complexe cu sărurile de cupru (II). La 10 mg
ampicilina trihidrat se adaugă la 1 ml apa, se agită, se adaugă 2 ml reactiv Fehling
și 6 ml apă; apare o coloraţie violetă.
4. La 2 ml ampicilină trihidrat se adaugă 2 mg sare de sodiu a acidului
cromotropic și 2 ml acid sulfuric de 1 mol/l. Eprubeta se introduce într-o baie cu
glicerol la 150oC, agitându-se periodic. În cel mult 2 min. trebuie să apară o
colorație purpurie, care apoi devine violetă și după 4 min. amestecul se brunifică.
1. Într-un balon cotat se dizolvă 60 mg ampicilină trihidrat în apă și se
completează cu același solvent până la 100 ml. Apoi se determină absorbanța
soluției la λ = 268 nm.
2. Se aplică metoda iodometrică de analiză: Într-un balon cotat de 100 ml se
trec 0,06-0,08 g (masă exactă) de preparat și se aduce cu apă la cotă. O parte
alicotă (5 ml) se transferă într-un vas Erlenmeyer cu dop de sticlă rodat, se adaugă
2 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 1 mol/l şi se lasa timp de 20 minute.
La acest amestec se adaugă 2 ml acid clorhidric de 1 mol/l, 5 ml soluţie-tampon
acetat de 0,3 mol/l (pH-ul 4,50 ± 0,05), 20 ml iod de 0,01mol/l şi se lasa pentru 20
min. la întuneric.
Se titrează cu tiosulfat de sodiu de 0,01 mol/l până la galben-pal, apoi se adaugă
1 ml amidon cu partea de masă 1% şi se titrează mai departe până la decolorare. În
balonul cu proba de control se transferă 5 ml soluție ampicilină, se adaugă 5 ml
86
soluţie-tampon acetat de 0,3 mol/l, 20 ml de iod de 0,01 mol/l, se lasă timp de 20
min. la întuneric, apoi se titrează cu tiosulfat de sodiu de 0,01 mol/l, așa cum este
descris mai sus. Diferența dintre sumele cheltuite de agentul de titrare corespunde
conţinutului de ampicilină în preparat.
NH2 NH2
H H
N H NaOH N H HCl
S S
CH3 CH3
O O
N CH3 HN CH3
1) O O ONa
COOH COOH
NH2
H HS
CH3
N O
+ H2N CH3
O H COOH
O OH
NH2 NH2
H H
N O N O
2)
+ I 2 + H2O + 2 HI
O H O OH
O O OH
OH
HS HO3S
CH3 CH3
3) + 3 I 2 + 3 H 2O + 6 HI
H2N CH3 H2N CH3
COOH COOH
4) I2 + 2Na2S2O3 2 NaI + Na2S4O6
Formele farmaceutice: Capsule și comprimate a câte 250 și 500 mg; pulbreri

pentru prepararea soluțiilor injectabile a câte 1 g.
Conservarea: În recipiente închise etanș, ferite de lumină, la temperaturi ce nu
depaşesc +25oC. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Mecanismul acțiunii antibacteriene a β-
lactamidelor se reduce în blocarea ultimei etape de formare a membranei bacteriei,
ceea ce provoacă moartea celulei.
Se indică în pneumonii, bronhopneumonii, infecții ale intestinului cu
microorganisme sensibile la ampicilină.
1. Benzilpenicilina potasică
Denumirea latină: Benzylpenicillinum kalicum

Denumirea IUPAC: Sarea de potasiu a acidului (2S, 5R, 6R)-3,3-dimetil-7-oxo-6-
fenilacet-amido-4-tia-1-aza-biciclo[3.2.0]heptan-2-carboxilic. Sinonime:
Benzilpenicilina potasică.
Formula moleculară: C16H17KN2O4
87
M. m. = 372 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, cu miros slab caracteristic și cu gust amar.
Notă: Higroscopică.
Solubilitatea: Ușor solubilă în apă, practic insolubilă în cloroform, eter, parafină
lichidă și în uleiuri grase.
Soluția A: Benzilpenicilina potasică cu masa de 0,45 g se dizolvă în 10 ml apă și se
completează la 15 ml cu același solvent.
Sinteza: O metodă de obținere a benzilpenicilinei reiese din condensarea
fenilacetilclorurii cu acidul 6-aminopenicilanic, conform schemei:
H 2N NH
O S S
CH3 CH3
+ O
N CH3 - HCl N CH3
Cl O O
O O
HO HO
fenilaceticlorura acidul 6-aminopenicilanic benzilpenicilina
1. La 1 ml Soluție A se adaugă 0,1 g clorhidrat de hidroxilamină și 1 ml
hidroxid de sodiu de concentrație molară 1 mol/l. După 5 min. se adaugă 1 ml acid
clorhidric de 1 mol/l și 0,15 ml clorură de fier (III) de 0,3 mol/l. Hidroxamatul
format manifestă colorație roșie-violetă.
2. Prin calcinare se obține un reziduu care, umectat cu acid clorhidric de 0,5
mol/l, colorează flacăra în violet.
3. Analog derivaților tropanului benzilpenicilinele dau reacția Vitali-Moren: La
evaporarea preparatului din acetonă în prezența acidului azotic și apoi tratarea cu
soluție alcoolică de hidroxid de potasiu de 0,5 mol/l apare colorația violetă, care
corespunde sării formate.
4. Dacă la Soluție A se adaugă acid clorhidric de 7 mol/l, cade în precipitat
baza liberă benzilpenicilina, solubilă în exces de acid clorhidric, etanol, cloroform
și în eter.
1. Într-un balon cotat de 100 ml se dizolvă 0,188 g benzilpenicilină potasică și se
aduce la cotă cu apă. Se determină absorbanța soluției la 264 și 280 nm.
2. Se aplică metoda microbiologică.
B.
Forme farmaceutice: Pulberi pentru prepararea soluțiilor injectabile.
88
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Benzilpenicilina este indicată în tratamentul
următoarelor infecții cu germeni sensibili: angine (angina streptococică, angina
fuzospirilară, scarlatina, infectii ORL; meningita bacteriană (meningita
meningococică, meningita pneumococică); pneumonie bacteriană (pneumonie
pneumococică); sifilis; profilaxia antitetanică; leptospiroză; infectii osteoarticulare
(profilactic în artrita septică, fracturi deschise infectate); angina difterică; difterie
conjunctivală; difterie laringiana; profilaxia endocarditei bacteriene.
2. Oxacilina sodică
Denumirea latină: Oxacillinum natricum

Denumirea IUPAC: Sarea de sodiu a (2S, 5S, 6R)-3,3-dimetil-7-oxo-6-[(3-fenil-5-
metil-4-izoxazolil)carboxamido]-4-tia-1-aza-biciclo[3.2.0]heptan-2-carboxilic.
Sinonime: Bristopen, Rezistopen, Micropenin.
Formula moleculară: C19H18N3NaO5S· H2O
M. m. = 441 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, fără miros sau cu miros slab caracteristic și cu
gust amar. Punct de topire > 179oC (se descompune).
Solubilitatea: Solubilă în apă și metanol, practic insolubilă în acetonă și eter.
N
O
NH H
H3C S
CH3
O
N CH3
O
O
Na O
sarea de sodiu a oxacilinei
1. La 2 mg oxacilină sodică se adaugă 2 mg sare de sodiu a acidului
cromotropic și 2 ml acid sulfuric. Eprubeta se introduce într-o baie de glicerol la
150oC și se agită periodic; în cel mult 30 sec trebuie sa apară o colorație galbenă,
care apoi devine verde-gălbuie, după 3 min. – purpurie, iar după 5 min. se
brunifică.
2. Prin calcinarea oxacilinei se obține un reziduu care, umectat cu acid
clorhidric de concentrație molară 0,5 mol/l, colorează flacăra în galben.
1. Se aplică metode fizico-chimice de analiză în raport cu substanța de
referință.
89
2. Se determină activitatea microbiologică.
Formele farmaceutice: Pulbere 500 mg pentru prepararea soluțiilor injectabile.
Preparatul combinat ampiox (un amestec de trihidrat de ampicilină și sarea de
sodiu a oxacilinei (1:1) și pentru uz parenteral ‒ ampiox sodic, care este un
amestec de săruri de sodiu ale ampicilinei și oxacilinei (2:1). Se eliberează sub
formă de capsule și pulbere pentru prepararea soluțiilor injectabile.
B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Boli infecțioase cauzate de microorganisme
Gram-pozitive, care produc și care nu produc penicilinază (sepsis, abcese,
colecistită, cistită, osteomielită postoperatorie, infecții ale plăgilor, arsuri infectate,
endocardita bacteriană, meningită, sinuzite).
1. Definiți noțiunile antibioză, antibiotic, microorganisme gram-pozitive și

gram-negative.
2. Clasificați antibioticele conform principiului chimic și metodelor de
obținere.
3. Efectuați analiza chimico-farmaceutică pentru substanțele active în formele
farmaceutice propuse.

veți fi capabili să: Studiul parametrilor chimico-farmaceutici pentru
substanțele cu proprietăți antibiotice (de sinteză și
 definiți noțiunile semisinteză)
antibioză, antibiotic;
 clasificați antibioticele 1. Clorhidratul de oxitetraciclină
conform principiului
chimic; Denumirea latină: Oxytetracyclini hydrochloridum
farmaceutică pentru Denumirea IUPAC: Hidroclorură de
substanțele active în (4S,4aR,5S,5aR,6S,12aS)-4-(dimetilamino)-
formele farmaceutice 3,5,6,10,12,12a-hexa-hidroxi-6-metil-1,11-dioxo-
propuse;
 argumentați 1,4,4a,5,5a,6,11,12a-octahidro-2-tetracen
corespunderea carboxamidă. Sinonime: Terramicin, Oxymykoin,
rezultatelor cu cerințele Tetran.
M. m. = 460 g/mol
90
Descrierea: Pulbere cristalină galbenă, fără miros, cu gust amar, higroscopic.
Punct de topire = 183oC.
Solubilitatea: Solubil în apă, etanol, puțin solubil în metanol, practic insolubil în
cloroform și în eter.
Sinteza: Oxitetraciclina se extrage din culturile de Streptomyces rimosus.
H 3C CH3
+
HO CH3 OH N H
7 6 5 4 OH
8 3 -
D C B A Cl
9 2 NH2
10 11 12 1
OH
OH O OH O O
clorhidrat de oxitetraciclină
1. Reacția cu acidul sulfuric: La 0,5 g clorhidrat de oxitetraciclină se adaugă 1
ml acid sulfuric. În rezultat apare o colorație roșie-purpurie care la adăugarea a 1
ml apă devine galbenă-portocalie:
H3 C H3 C CH3
CH3
HO CH3 OH N OH OH N
7 6 5 4 OH 7 6 5 4 OH
8 3 H2SO 4 8 3
D C B A D C B A
9 2 NH2 9 2 NH2
10 11 12 1 10 11 12 1
OH OH
OH O OH O O OH OH O O O
2. Reacția asupra ionului de clor: Se dizolvă 0,1 g clorhidrat de oxitetraciclină

în 5 ml apă, se acidulează cu 0,5 ml acid azotic de concentrație molară 2 mol/l și se
adaugă 0,15 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l. În rezultat se formează precipitat alb-
gălbui, cazeos – AgCl:
HCl + AgNO3 = HNO3 + AgCl
3. Reacția asupra grupării fenolice:

a) în prezența clorurii de fier (III) se formează colorație;
b) cu sărurile de diazoniu se obțin azocoloranți:
91
N
RH C CH3 + SO 2OH
3 N
CH3
- NH OH R H C CH
D C B + 4 3 3
Cl
CH3 CH3
D C
OH O CH3 N CH3
SO 2OH N
OH O
azocolorant
Formele farmaceutice:. Pulberi pentru prepararea soluțiilor injectabile a câte 1g.
Conservarea: În recipiente închise etanș, ferite de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Oxitetraciclina posedă un spectru larg de
acțiune antibacteriană asupra bacteriilor gram-pozitive și gram-negative, precum și
asupra unor viruși.
Se indică în colibaciloză, salmoneloză, pasteureloză, erizipel porcine, antrax,
pneumonie și gastroenterocolite de etiologie nonvirale, mastită, vaginită și altele,
sensibile la oxitetraciclină.
2. Cloramfenicolul
Denumirea latină: Chloramphenicolum

Denumirea IUPAC: Acidul (1E)-2,2-dicloro-N-[(1R,2R)-1,3-dihidroxi-1-(4-
nitrofenil)-2-propanil] etanimidic. Sinonime: Chloramphenicolum, Chloromycetin.
Formula moleculară: C11H12Cl2N2O5
M. m. = 323 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau albă-gălbuie, fără miros, cu gust amar.
Solubilitatea: Ușor solubil în acetat de etil, acetonă, etanol și în propilenglicol,
puțin solubil în apă și în eter.
Soluția A: 0,6 g cloramfenicol se agită cu 30 ml apă timp de 1 min. și se filtrează.
Sinteza cloramfenicolului se bazează pe respectarea următoarelor transformări:
92
CH3 O O
O Br2 CH2 Br (CH2 )6 N4 NH2 (CH3 CO)2 O

HCl * HCl
O2 N O2 N O2 N
p-nitroacetofenona p-nitro- б -bromacetofenona hidroclorura de p-nitro- б -aminoacetofenona
O H O O
NH CH3 NH CH3
(CH3 CO)2 O H H+
O O
O2 N O2 N HO
p-nitro- б -acetilaminoacetofenona p-nitro- б -acetilamino- в -oxi-propiofenona
OH OH OH
NH CH3 NH2 NH2

HCl NaOH
* HCl
O
O2 N OH O2 N OH O2 N OH
D, L- treo-1-p-nitrofenil-2-acetilamino D, L- treo-1-p-nitrofenil-2-amino- D, L- treo-1-p-nitrofenil-2-amino-
-1,3-propandiol -1,3-propandiol hidroclorura -1,3-propandiol
Cl CH3
O OH
Cl
NH O
O
-CH3 OH
O2 N HO Cl Cl
cloramfenicol
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu cloramfenicol ‒
2. Soluția de cloramfenicol cu partea de masă 0,002% prezintă în ultraviolet un
maxim la 278 și un minim la 237 nm.
3. La 10 mg cloramfenicol se adaugă un amestec format din 0,25 ml fenol
lichefiat, 0,2 g hidroxid de sodiu de concentrație molară 2 mol/l și se încălzește la
fierbere. În rezultat apare o colorație roșie-brună. La adăugarea a 2 ml apă colorația
devine roșie-închis.
a) La 10 mg cloramfenicol se adaugă 2 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l și se
încălzește la fierbere. Se formează acidul 4,41-diazen-1,2-diildibenzoic, de culoare
galbenă-oranj, iar gazul care se degajă colorează hârtia roșie de turnesol în
albastru:
OH O
NaOH
2 O2 N N OH + 2 NH3 + 4 NaCl
0
NH Cl t C HO N
O
oranj
OH O Cl
b) După răcire se acidulează cu acid azotic ‒ colorația dispare. Se adaugă 1 ml
nitrat de argint de 0,1 mol/l și se încălzește, când se formează un precipitat alb,
cazeos:
NaCl + AgNO3 = NaNO3 + AgCl
93
4. Reacția de formare a azocolorantului: La 1-2 ml Soluție A se adaugă 2 ml
acid sulfuric de 1 mol/l, 0,1 g pulbere de Zn și se încălzește la baia marină 2-3 min.
(are loc reducerea grupării nitro- până la gruparea amino-). După răcire soluția se
filtrează și se tratează cu β-naftolat de sodiu; se obține diazoderivat de culoare
roșie:
OH OH
O2N + 5 Zn + 4 H2SO 4 H2N + ZnCl2 + 4 ZnSO4 + 2 H2O
NH Cl NH Cl
OH O Cl OH O Cl
OH
OH OH
NaNO2 + -
H 2N N N Cl
HCl NaOH
NH Cl NH Cl
OH O Cl OH O Cl
OH
OH
N
NaOH N NH Cl
OH OH O Cl
azocolorant
5. Reacţia de formare a compuşilor complecşi cu sărurile metalelor grele
(reacţia cloramfenicolului cu reactivul Fehling):
O
O2N Cl
HN
O Cl
O2N Cl O OH
HN CuSO4/NaOH
2 Cu
Cl
O OH
OH OH
NH O
O2N
Cl Cl
albastru
La 10 mg levomicetină se adaugă 2 ml reactiv Fehling; se formează un complex

de culoare albastră.
6. La 10 mg cloramfenicol se adaugă 2 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l și se
încălzește la fierbere, până cînd apare o colorație galbenă. După răcire și acidulare
cu acid azotic colorația dispare. Se adaugă 1 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l și se
94
încălzește. În rezultat se formează clorura de argint ‒ precipitat alb, cazeos, solubil
în exces de amoniac:
+ -
Ag + Cl = AgCl
alb
1. Într-un balon cotat se dizovă la aproximativ 50oC 0,1 g cloramfenicol, se
răcește și se completează cu același solvent la 100 ml. Într-un balon cotat, o parte
alicotă (1 ml soluție) se diluează cu apă la 100 ml și se determină absorbanța
soluției la 278 nm.
2. Se aplică metoda microbiologică.

3. Se aplică metoda nitritometrică după reducerea preliminară a nitrogrupei
până la aminogrupă ‒ cu pulbere de zinc în mediu acid.
Formele farmaceutice: Pulberi a câte 0,5 şi 1,0 g; comprimate a câte 0,25 g; ovule
vaginale; liniment; soluție alcoolică; unguent de 5 și 10%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antibioticul este utilizat în infecții grave ca
tifos, paratifos, pestă, difterie, dizenterie, malarie, boli micotice provocate de
Chytridiomykose.
3. Lincomicina hidroclorid
Denumirea latină: Lincomycin hydrochloride

Denumirea IUPAC: Hidroclorură de (2S,4R)-N-[(1R,2R)-2-hidroxi-1-
[(2R,3R,4S,5R,6R)-3,4,5-trihidroxi-6-(metilsulfanil)oxan-2-il]propil]-1-metil-4-
propilpirolidin-2-carboxamidă. Sinonime: Jiemycin, Lincolcina, Lincomicina.
Formula moleculară: C18H34N2O6S·HCl
M. m. = 443 g/mol
Descrierea: Se prezintă sub forma unei pulberi cristaline albe sau aproape albe.
Solubilitatea: Solubil în apă.
Sinteza: Lincomicina este un antibiotic natural produs de Streptomyces
lincolnensis.
lincomicina
95
1. În 5 ml apă se dizolvă 0,1 g clorhidrat de lincomicină, se acidulează cu 0,5
ml acid azotic de 2 mol/l și se adaugă 0,15 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l. În
rezultat se formează un precipitat alb-gălbui, cazeos:
alb
2. Se apllică metode fizico-chimice de analiză în raport cu substanța de

referință.
Formele farmaceutice: Capsule a câte 250 și 500 mg; soluție injectabilă de 300
mg/ml.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Activ față de germenii gram-pozitivi (în
special asupra Staphylococcus spp.), gram-negativi (Lawsonia spp.) şi
Mycoplasma spp. După administrarea orală cloramfenicolul difuzează rapid în
ţesuturi, atingând concentraţii terapeutice în timp scurt.
1. Definiți noțiunile antibioză, antibiotic, microorganisme gram-pozitive și

gram-negative.
2. Descrieți reacțiile chimice care au loc la formarea complexului colorat între
clorhidratul de oxitetraciclină și clorura de fier (III).
3. Clasificați antibioticele conform principiul chimic și metodelor de obținere.
96
veți fi capabili să: Analiza chimico-farmaceutică a antibacterienelor
de sinteză
bacterie, efect Chimioterapicele sunt substanțe care manifestă
antibacterian; actiune bactericidă (distrug germenii) sau
 clasificați substanțele cu
proprietăți antibacteriene bacteriostatică (inhibă multiplicarea germenilor).
conform principiului Efectul bactericid poate fi absolut, dacă sunt distruși
farmacologic; toți germenii, sau degenerativ, dacă sunt distruși doar
farmaceutică pentru germenii aflați în multiplicare activă. În general,
substanțele active în antibioticele bactericide sunt indicate în boli grave
formele farmaceutice sau persoanelor imunodeprimate sau cu mijloace de
propuse;
 argumentați apărare naturală deficitară (nou-nascuții, mai ales
corespunderea prematuri, sugarii, gravidele, lăuzele, bătrânii,
rezultatelor cu cerințele persoanele cu debilitate mintală).
Chimioterapicele antibacteriene acționează conform
mai multor mecanisme:
- împiedică formarea peretelui bacterian, care este propriu celulelor bacteriene
și nu celor umane, cu distrugerea bacteriei în mediul intern. În acest mod
acționează antibioticele bactericide degenerative, deoarece peretele bacteriilor se
formează în faza de multiplicare a germenilor. Sunt rezistenți germenii aflați în
repaus și cei lipsiți de perete (micoplasme, chlamidii, ricketsii, formele L ale
bacteriilor). Din această clasă fac parte β -lactamele (penicilinele, cefalosporinele,
monobactamii, carbapenemele, inhibitori ai β-lactamazei), bacitracina, cicloserina,
vancomicina;
- inhibă funcția membranei celulare, cu distrugerea ei și ulterior moartea
bacteriei. Efectul este de tip bactericid absolut, nefiind dependent de faza de
multiplicare celulară. În acest mod acționează antibioticele polienice (amfotericina
B, nistatina) pe celulele fungice (ciuperci) și polimixinele pe bacteriile gram-
negative, care au o membrana fosfolipidică cu o structură particulară;
- inhibă sinteza proteică bacteriană prin acțiunea asupra subunităților
ribozomiale bacteriene, care se deosebesc structural de formațiunile analoge ale
celulelor organismului gazdă. Dacă legarea de ribozomi este reversibilă, se
produce un efect bacteriostatic – astfel se manifestă tetraciclinele, cloramfenicolul,
macrolidele, lincomicina, clindamicina. În schimb, dacă legarea este ireversibilă,
apare un efect bactericid absolut – conform acestui mecanism acționează
aminoglicozidele;
- inhibă sinteza acizilor nucleici prin mai multe mecanisme. Rifampicina
inhibă ARN-polimeraza, chinolonele blochează ADN- giraza bacteriană, care nu
97
există în celulele umane. Sulfamidele și trimetoprimul interferează cu sinteza
acidului tetrahidrofolic produs de bacterii, celulele umane nefiind susceptibile să
sintetizeze acid tetrahidrofolic.
Prin utilizarea pe scara largă și uneori nejudicioasă a chimioterapicelor
antibacteriene, microbii au căpătat rezistență la multe dintre acestea.
În cadrul acestei lucrări practice vor fi analizate din punct de vedere chimico-
farmaceutic furacilina, nitroxolina și sulfametoxazolul.
1. Furacilina
Denumirea latină: Furacilinum
Denumirea IUPAC: (2E)-2-[(5-Nitro-2-furil)metilen]hidrazincarboxamidă.
Sinonime: Acutol, Aldomycin, Alfucin, Amifur.
M. m. = 198 g/mol
Descrierea: Pulbere microcristalină de culoare galbenă sau galbenă-verzuie. Punct
Solubilitatea: Greu solubilă în apă, practic insolubilă în etanol, ușor solubilă în
DMF.
Soluția A: Furacillina cu masa de 0,01 g se agită energic cu 45 ml apă timp de 5
min. și se filtrează. Soluția filtrată se completează cu același solvent la 50 ml.
Sinteza: Furacilina se obține la nitrarea și acetilarea furfuralului, urmate de
condensarea cu clorhidratul de semicarbazidă:
-
O HNO3 O H2SO4 O- O
+ +
N CH(OCOCH ) N
O (CH3CO)2O O 3 2HO
2
O
H O O H
furfural 5-nitrofurfuraldiacetat 5-nitrofurfural
NH NH2
H2N
* HCl
- O -
O +
O clorhidrat de semicarbazida O +
N N O + H2O + HCl
O O
O H O N NH2
NH
5-nitrofurfural furacilina
Reacții comune derivaților 5-nitrofuranici:
1. Manifestând proprietăți acide, derivații 5-nitrofuranului reacționează cu
hidroxizii metalelor, formând produși colorați, caracterul cărora depinde de
concentrația hidroxidului:
98
a) Reacția cu soluția diluată de hidroxid de sodiu: La dizolvarea furacilinei în
hidroxid de sodiu de concentrație molară 2 mol/l are loc ionizarea moleculei de
furacilină fără distrugerea ciclului furanic, când se redistribuie densitatea
electronică cu formarea unei noi sisteme conjugate, datorită căreia culoarea se
intensifică:
- Na+OH- -
O O
+ O + O
N N
O + - O
O N N NH2 Na O N N NH2
b) Reacția cu soluția concentrată de hidroxid de sodiu: la dizolvarea

furacilinei în hidroxid de sodiu de concentrație molară 6 mol/ are loc desfacerea
ciclului furanic și formarea unei noi legături conjugate. În rezultat se obține o
colorație oranj-roșietică:
- - OH - O
O Na+OH- O O
+ + +
N N N
O O OH
O N R NaO N R NaO N R
2. La încălzirea soluției de furacilină în prezența pulberii de zinc se degajă

amoniac, care se depistează după albăstrirea hârtiei roșii de turnesol:
- -
O NaOH O O
N
+
N
+ + NH3
O Zn O
O N R O H
3. Furacilina formează compuși complecși colorați cu reactivul Fehling.
La soluția de furacilină în etanol se adaugă 2 ml reactiv Fehling. În rezultat se
formează colorație roșie-închis.
Compuși complecși colorați se formează și în prezența sărurilor metalelor grele
(CuSO4, Co(NO3)2, AgNO3).
Metoda se bazează pe oxidarea grupării hidrazinice din structura furacilinei cu
soluție de iod în mediul bazic. În aceste condiții se obține hipoiodura de sodiu care
oxidează furacilina până la 5-nitrofurfural:
I2 + 2 NaOH = NaI + NaIO + H2O
- -
O + NaCl O + O
N O + 2 NaIO + 2 NaOH
N + N2 + NH3 + Na2CO3 + 2 NaI + H2O
O O
O N NH2 O H
NH
Iodul rezultat se titrează cu tiosulfat de sodiu:

99
NaI + NaIO + H2SO 4 = I2 + Na2SO 4 + H2O
I2 + 2 Na2S2O3 = 2 NaI + Na2S4O6
Furacilina cu masa de 0,1 g se trece cantitativ într-un balon cotat de 500 ml, se
adaugă 4 g clorură de sodiu, 300 ml apă și se încălzește la baia marină pînă la 70-
80oC. Soluția răcită se aduce la cotă. O parte alicotă (5 ml) de iod de concentrație
molară 0,01 mol/l se transferă într-un balon de 50 ml, se adaugă 0,1 ml hidroxid de
sodiu de 6 mol/l și 5 ml soluție de analizat. Peste 1-2 min. la soluție se adaugă 2 ml
acid sulfuric de concxentrație molară 1 mol/l și iodul eliberat se titrează cu tiosulfat
de sodiu de 0,01 mol/l (indicator - amidon).
Paralel se efctuează proba de control.
Un volum de 1 ml soluție de iod de concentrație molară 0,01 mol/l corespunde
cu 0,0004954 g de C6H6N4O4, care în preparat trebuie să fie nu mai puțin de
97,5%.
Formele farmaceutice: Pulberi și comprimate a câte 0,1 g pentru administrare
enterală și comprimate 0,02 g pentru prepararea soluțiilor cu administrare externă.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Dizenteria acută, în special Sonne,
dizenteria cronică în combinație cu antibiotic și sulfamide. Extern ‒ în plagi,
ulcere, arsuri infectate, decubitusuri, spălături în sinuzite, gargarisme în stomatită,
angină, picături oftalmice, picături auriculare, infecții cu Leishmanioză și
Trypanosomiază.
2. Nitroxolina
Denumirea latină: Nitroxolinum

Denumirea IUPAC: 5-Nitro-8-chinolinol. Sinonime: Noxibiol, 5-NOK.
M. m. = 190 g/mol
Descrierea: Se prezintă sub forma unei pulberi microcristaline de culoare galbenă,
galbenă-gri sau verzuie. Punct de topire = 178-182oC.
Solubilitatea: Practic insolubilă în apă, puțin solubilă în etanol, cloroform și în
eter.
Sinteza nitroxolinei include următoarele etape:
100
H
CH2 NO2
HNO3 6 [H+] O acroleina NaNO2
- H2O - 2 H2 O - H2O H2SO4

NO2 NH2 N N
H
OH OH OH OH OH
fenol o-nitrofenol o-aminofenol 8-oxidihidrochinolina 8-oxichinolina
NO NO2
NaNO2 [O]
H2SO4 HNO3
N N
OH OH
5-nitrozo-8-oxichinolina nitroxolina
1. Se aplică metoda spectrofotometrică. Spectrul în ultraviolet al soluției cu
partea de masă 0,0005% nitroxolină în etanol-soluție tampon pH=9,18 prezintă în
regiunea 220-500 nm maxime la 249, 341, 352,5 nm și două minime cuprinse între
228 și 268 nm.
2. Derivații 8-oxichinolinei pot fi identificați datorită grupărilor funcționale pe
care aceștia le conțin: hidroxizi fenolici (Farmacopea română recomandă reacția de
identificare cu clorura de fier (III), când în dependență de solventul folosit se obțin
diferite nuanțe de verde); nitrogrupei - îi sunt caracteristice reacțiile de formare a
azocoloranților și complecșilor colorați; atomului de azot terțiar ‒ reacția de
precipitare.
3. Prezența grupării nitro- poate fi demonstrată în reacția cu difenilamina în
prezența acidului sulfuric (colorație albastră intensă), precum și cu hidroxidul de
sodiu când se formează o sare de culoare oranj-roșietică.
Reducerea grupării nitro- până la gruparea amină sub acțiunea pulberii de zinc în
mediu acid (această reacție se propune și pentru determinarea cantitativă) cu o
ulterioară formare a colorantului azoic (folosind β-naftol se obține o colorație
oranj-roșietică).
4. În prezența cationilor metalelor: Mg2+, Cd2+, Cu2+, Zn2+, Al3+ nitroxolina
formează compuși complecși colorați.
1. Se realizează prin metoda titrării acido-bazice în mediu anhidru. Nitroxolina
se dizolvă în acid formic și se titrează cu acid percloric de 0,1 mol/l în prezența
indicatorului verde de malahit (soluție 0,5% în acid acetic glacial) până la culoare
galbenă.
2. Se aplică metoda nitritometrică de analiză.
Formele farmaceutice: Drajeuri a câte 0,05 g.
101
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Este indicat în tratamentul infecţiilor acute,
cronice şi recidivante ale căilor urinare provocate de bacterii gram-pozitive, gram-
negative şi al fungilor sensibili la nitroxolină. Se indică în pielonefrită, cistită,
uretrită, epididimită, adenom sau carcinom infectat de prostatită, profilaxia
infecţiilor în diverse intervenţii (cateterizare, cistoscopie, profilaxia infecţiilor în
intervenţiile chirurgicale pe rinichi şi căile urinare).
3. Sulfametoxazolul
Denumirea latină: Sulfamethoxazolum

Denumirea IUPAC: 4-Amino-N-(5-metil-1,2-oxazol-3-il)benzolsulfonamidă.
Sinonime: Fectrim, Septran, SIM, Sulphamethalazole.
M. m. =253 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust slab amar. Punct de topire =
170oC.
Notă: La lumină se colorează.
Solubilitatea: Ușor solubil în acetonă, puțin solubil în etanol, practic insolubil în
apă, cloroform și în eter. Se dizolvă în acizi minerali diluați și în soluții de
hidroxizi alcalini.
Soluția A: În 50 ml apă se agită 1,0 g sulfametoxazol timp de 5 min. și se filtrează.
Soluția filtrată se completează la 50 ml cu același solvent.
Sinteza: Sulfametoxazolul se obține la heterociclizarea 2-metilacetilacetonitrilului
cu hidroxilamină urmată de hidroliză acidă cu o ulterioară condensare cu 4-
acetilaminobenzensulfonilclorură și 3-metil-5-aminoizoxazol, conform schemei:
Cl CH3 CH3
NH S O
O O O N N
OH NH2OH CH3
O
HCl
O
H3C O N HN HN
H2N NH S O H2N S O
CH3
N O O O
CH3
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu sulfametoxazol ‒
2. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,001% în hidroxid de
sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l prezintă un maxim la 157 nm.
3. În 2 ml acid clorhidric de 3 mol/l se dizolvă 50 mg sulfametoxazol, apoi se
adaugă 0,5 mg nitrit de sodiu și 5 ml soluție β-naftol. În rezultat se formează un
precipitat de culoare roșie-portocalie.
102
4. În 0,5 ml hidroxid de sodiu de 1 mol/l se dizolvă 0,1 g sulfametoxazol, se
adaugă 5 ml apă și 0,5 g fenol; se încălzește la fierbere. La răcire se adaugă 1 ml
hipoclorit de calciu de 1 mol/l, când soluția capătă colorație galbenă-aurie.
5. Se amestecă cu 0,5 g carbonat de sodiu anhidru, cu 0,1 g sulfametoxazol și
se încălzește până la topire. În rezultat se degajă vapori care albăstresc hârtia roșie
de turnesol și înnegresc hârtia îmbibată cu acetat de plumb de 1 mol/l.
Se dizolvă, prin încălzire, 0,25 g sulfametoxazol în 20 ml acid clorhidric de
concentrație molară 1 mol/l. După răcire se diluează cu 20 ml apă, se adaugă 1 g
bromură de potasiu și 0,1 ml soluție galben de metanil. Amestecul se titrează cu
nitrit de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l până la colorație slab gălbuie.
Un volum de 1 ml nitrit de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde cu
0,02533 g de C10H11N3O3S.
Formele farmaceutice: Comprimate combinate (400 mg sulfametoxazol și 80 mg
trimetoprim) pentru maturi și (100 mg sulfametoxazol și 20 mg trimetoprim)
pentru copii.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Activ față de streptococci, stafilococi,
pneumococi, bacilul dizinteric, precum și în infecțiile tractului respirator (infecții
bronșice, pneumonie); infecții ale tractului urinar – uretrite, cistite, prostatite.
1. Definiți noțiunile bacterie, efect bacteriostatic și bactericid.

2. Clasificați substanțele antibacteriene conform principiului farmacologic.
3. Propuneți metode de sinteză pentru substanțele acestei grupe farmacologice.
4. Argumentați corespunderea rezultatelor experimentale cu cerințele înaintate
de farmacopee.
103
cu proprietăți anestezice locale și iritante ale
anestezie, anestezie
terminațiilor nervoase
generală și anestezie
locală;
Anestezicele locale sunt substanțe administrate cu
 clasificați substanțele scopul de a îndepărta temporar şi reversibil senzaţia
anestezice locale de durere din anumite organe sau porţiuni ale
conform principiilor
farmacologic și chimic; corpului, prin blocarea transmiterii impulsurilor către
 aplicați analiza chimico- celulele nervoase.
farmaceutică pentru În practica medicinală anestezicele locale se
substanțele active în
formele farmaceutice administrează pe diferite căi și în diferite situaţii:
propuse; începând de la simple proceduri de înlăturare a unor
 propuneți metode de porţiuni de piele lezată şi până la operaţii foarte
sinteză pentru substanțele
acestei clase; complexe de înlocuire a organelor întregi, în practica
 argumentați stomatologică şi cea ginecologică.
corespunderea În concentraţii terapeutice anestezicele locale
înaintate de farmacopee. blochează reversibil transmiterea impulsurilor către
celulele nervoase, provoacă pierderea senzaţiei de
durere, astfel preîntâmpină contracţia musculară.
Spre deosebire de anestezicele generale, anestezicele locale provoacă pierderea
senzaţiei de durere pe un anumit sector al corpului, fără a afecta conştiinţa
pacientului.
Lidocaina şi procainamida sunt foarte apreciate și în practica cardiologică,
deoarece manifestă importante proprietăți antiaritmice.
În calitate de anestezice locale se administrează derivații acidului p-
aminobenzoic (novocaina, anestezina) și lidocaina.
1. Novocaina
Denumirea latină: Novocainum

Denumirea IUPAC: Hidroclorură de 2-(dietilamino)etil 4-aminobenzoat (1:1).
Sinonime: Procaină, Alocaine, Topocaine.
Formula moleculară: C13H11N2O2·HCl
М. m. = 273 g/mol
Descrierea: Cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust amar,
producând pe limbă o anestezie trecătoare. Punct de topire = 154-158oС.
Notă: La lumină se colorează.
Solubilitatea: Foarte bine solubilă în apă, uşor solubilă în etanol, puţin solubilă în
cloroform, practic insolubilă în eter.
104
Solutia A: Se dizolvă 0,1 g novocaină clorhidrat în 40 ml apă și se aduce la 50 ml
cu același solvent.
Sinteza: Cea mai rentabilă metodă de sinteză a novocainei reiese din
transesterificarea anestezinei cu β-dietilaminoetanol în prezenţa metilatului de
sodiu.
Novocaina obținută se tratează cu soluție de acid clorhidric de concentrație molară
0,1 mol/l până la atingerea pH-ului 3-4, când se formează novocaina clorhidrat:
CH3
CH3 N
O O CH3
HO-C2H4-N(C2H5)2
H2N H2N + C2H5OH
O CH3ONa O
anestezina
HCl CH3
N
O CH3
H2N * HCl
O
novocaina clorhidrat
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu clorhidrat de
novocaină ‒ substanță de referință prin dispersie în bromură de potasiu.
2. Reacţia de obţinere a azocolorantului – reacţie caracteristică grupării
aminice aromatice primare: La 1 ml Soluție A se adaugă 3 picături acid clorhidric
de concentrație molară 0,5 mol/l, 3 picături nitrit de sodiu de 0,5 mol/l şi se agită.
Soluţia astfel obţinută se adaugă la 3 ml soluţie bazică de β-naftol. În rezultat se
formează azocolorant de culoare roșie-cărămizie:
CH3 CH3
ONa
N N
O CH3 O CH3
NaNO2 +
H2N * HCl N N-
O HCl Cl O
ONa
CH3
N
N O CH3
N
ONa O
3. Reacţia de oxidare cu permanganatul de potasiu (pentru a deosebi novocaina

de sovcaină şi cocaină): La 1 ml Soluție A se adaugă 3 picături de acid sulfuric de
105
concentrație molară 1 mol/l şi 1 ml permanganat de potasiu de 0,02 mol/l –
coloraţia violetă a soluției de permamganat dispare.
4. Reacţia hidroxamică – reacţie caracteristică grupării esterice. Novocaina în
prezenţa hidroxilaminei în mediu bazic conduce la formarea acidului hidroxamic.
Hidroxamaţii care se obţin se colorează intens în prezenţa sărurilor de Fe 3+ şi Cu2+
în mediu acid: În 2 ml etanol se dizolvă 0,1 g novocaină și se adaugă 2 ml soluţie
bazică de hidroxilamină. Amestecul se agită timp de 5 min., apoi se adaugă 2 ml
acid clorhidric de concentrație molară 0,5 mol/l şi 0,5 ml clorură de fier (III) de 0,3
mol/l. Se obţine o coloraţie vişinie.
Notă: La realizarea acestei reacţii este necesară respectarea strictă a ordinii adăugării reagenţilor
întrucât hidroxamaţii de fier (III) se obţin în mediul acid numai la un pH bine determinat,
surplusul de acid distruge complexul şi, respectiv, coloraţia se schimbă:
NH2 NH2 NH2
NH2OH*HCl FeCl3 / HCl 3+

* HCl Fe
NaOH
O O O NH O NH
-
OH O
3
N
CH3 CH3
5. Reacţia de identificare a ionului de clor: Fiind sare a acidului clorhidric,

novocaina dă reacțiile caracteristice pentru ionii de clor: La 2 ml Soluție A se
adaugă 0,5 ml azotat de argint de 0,1 mol/l, se obţine un precipitat alb, solubil în
exces de amoniac.
6. Determinarea novocainei-bază: Fiind o sare organică, soluţia de hidroxid de
sodiu elimină novocaina-bază sub formă de precipitat alb: La 1 ml Soluție A se
adaugă 0,5 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l. În rezultat se separă un precipitat alb:
CH3 CH3
N N
O CH3 O CH3
NaOH
H2N · HCl H2N + NaCl + H2O
O O alb
7. La 5 ml Soluție A se adaugă 1 ml hidrogenocarbonat de sodiu–soluție saturată;
soluția rămâne neschimbată. La adăugarea 1 ml hidroxid de sodiu de concentrație
molară 3 mol/l se separă picături uleioase. Apoi se adaugă 0,25 ml iod de 0,05
mol/l și se încălzește la aproximativ 40oC. În rezultat se formează iodoform, cu
miros caracteristic:
106
cristale galbene
aciforme
8. Derivații acidului p-aminobenzoic pot fi identificați cu ajutorul reacțiilor

caracteristice comune pentru gruparea amină primară aromatică. Aceștia formează
baze Schiff cu aldehidele; de exemplu cu p-dimetilaminobenzaldehida, în prezența
acidului sulfuric concentrat, formează aldimina de culoare galbenă sau oranj:
CH3
O CH3
N
R NH2 + N
R N CH3
H CH3 - H2O
aldimina
9. Aminele aromatice primare condensează cu 2,4-dinitroclorbenzenul, formând

switter-ioni, care, tratați cu hidroxid de sodiu de 6 mol/l la cald, se colorează în
galben-oranj:
-
O + O
H N
O +
+ N
R NH2 + Cl N
-
O - HCl O
- + R N
O N -
O O
10. Sub acțiunea cloroformului și a hidroxidului de sodiu de 6 mol/l aminele

aromatice primare formează izonitrili – substanțe cu miros caracteristic:
C
R NH2 + CHCl3 + 3 NaOH R N + 3 NaCl + 3 H2O
izonitril
11. Produsele condensării derivaților acidului p-aminobenzoic cu

hexametilentetraamina în prezența acidului sulfuric concentrat posedă fluorescență
violetă-pală.
1. Spectrul în ultraviolet al soluției de clorhidrat de novocaină cu partea de
masă 0,01% în acid clorhidric de concentrație molară 0,01 mol/l prezintă maxime
la 290 și la 298 nm.
2. În 10 ml acid clorhidric de 1 mol/l se dizolvă 0,3 g clorhidrat de novocaină.
La amestecul obținut se adaugă 10 ml apă, 1 g bromură de potasiu, 0,1 ml tropeolin
00 şi se titrează cu nitrit de sodiu de 0,1 mol/l până la colorație slab-gălbuie.
107
0,02728 g de C13H11N2O2·HCl, care în preparat nu trebuie să fie mai puţin de
99,0%:
CH3 CH3
N N
O CH3 O CH3
NaNO2 +
H2N * HCl N N - + NaCl + 2 H2O
O 2 HCl Cl O
Formele farmaceutice: Pulberi; soluții a câte 0,25; 0,5; 1, 2 și 5%; unguent de 5 și

10%; supozitorii.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Anestezic local aplicat în unele proceduri
cosmetice și intervenții medicale ușoare.
2. Anestezina
Denumirea latină: Anaesthesinum

Denumirea IUPAC: 4-Aminobenzoat de etil. Sinonime: Benzocaină, Americaină,
Anbesol.
М. m. = 165 g/mol
Descrierea: Cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust slab
amar, producând pe limbă o anestezie trecătoare. Punct de topire = 89- 90oС.
Solubilitatea: Foarte puţin solubil în apă, uşor în etanol, cloroform, eter, puțin
solubilă în agenți lipofili.
Soluția A: Anestezina cu masa de 2,0 g se dizolvă în 20 ml etanol.
Pentru obţinerea anestezinei se preferă materia primă ‒ p-nitrotoluenul, care se
supune următoarelor transformări:
1) oxidarea p-nitrotoluenului cu bicromat de potasiu până la p-nitrobenzaldehidă
şi apoi până la acid p-nitrobenzoic;
2) esterificarea acidului p-nitrobenzoic cu etanol în prezenţa acidului sulfuric
conduce la formarea esterului etilic al acidului p-nitrobenzoic, reducerea căruia cu
pulbere de zinc în mediul acid conduce la anestezină:
108
K2Cr2O7 H HO C2H5OH
H3C NO2 NO2 NO2
H2SO4 O O H2SO4
p-nitrotoluen p-nitrobenzaldehida acid p-nitrobenzoic
H3C H3C
C2H5OH O O
Fe
NO2 NH2
H2SO4 CH3COOH O
O
esterul etilic al acidului p-nitrobenzoic esterul etilic al acidului p-aminobenzoic
(anestezina)
1. Reacţia de formare a bazelor Schiff: Substanțele care conțin în structura lor
grupare aminică primară reacţionează cu aldehidele în mediul acid, în rezultat
obţinîndu-se produşi coloraţi (baze Schiff).
2. Reacţia de obţinere a azocoloranţilor ‒ reacţie caracteristică grupării aminice
primare: Anestezina cu masa de 0,05 g se dizolvă în 2 ml acid clorhidric de
concentrație molară 0,5 mol/l, apoi se adaugă 3 picături nitrit de sodiu de 0,5 mol/l
și se agită. Soluţia astfel preparată se adaugă la 3 ml soluţie bazică de β-naftol. În
rezultat se formează azocolorant de nuanță roşi-cărămizie:
CH3 CH3 ONa
O O CH3
HCl +
H2N N N +
N O
NaNO2 - N
O Cl O
ONa O
3. Reacţia de oxidare: Se acidulează 1 ml Soluție A cu 4 picături acid clorhidric

de 0,5 mol/l şi se adaugă 1 ml cloramină B cu partea de masă 5%. Peste 2-3 min.
se adaugă 1-2 ml eter şi se agită. Stratul de eter se colorează în oranj, colorație
datorată obținerii esterului etilic al acidului 4-nitrobenzoic:
H3C H3C
O [O] O
NH2 NO2
O O
4. Reacţia hidroxamică: Аnestezinа ca ester reacţionează cu hidroxilamina ‒ la

acţiunea hidroxilaminei în mediu bazic se formează acidul hidroxamic.
Hidroxamaţii obţinuți se colorează intens în prezenţa sarurilor de Fe3+ şi Cu2+ în
mediul acid. La 1 ml Soluție A se adaugă 2 ml soluţie bazică de hidroxilamină,
amestecul se agită timp de 5 min., apoi se adaugă 2 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l
109
şi 0,5 ml clorură de fier (III) de 0,3 mol/l. Se obţine hidroxamatul de fier (III)
colorat în roșu-vişiniu.
Notă: La realizarea acestei reacţii, e necesar de respectat strict ordinea adăugării reagenţilor,
întrucât, hidroxamaţii de fier (III) se obţin în mediul acid numai la pH bine determinat, surplusul
de acid distruge complexul şi, respectiv, coloraţia se schimbă.
NH2 NH2 NH2
NH2OH*HCl FeCl3 / HCl 3+

Fe
NaOH - C2H5OH
O O O NH O NH
-
C2 H 5 OH O
3
5. Reacţia iodoformică (se realizează asupra etanolului eliminat în urma

hidrolizei anestezinei ‒ reacţie specifică). Anestezina cu masa de 0,05 g se dizolvă
în 5 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 6 mol/l şi se adaugă iod de 0,1
mol/l până la dispariţia culorii galbene. În rezultat se formează iodoform CHI3 –
identificat după mirosul specific, culoarea și forma aciculară a cristalelor:
cristale galbene
aciforme
Se aplică metoda nitritometrică:
CH3 CH3
O O
NaNO2 +
H2N N N + NaCl + 2 H2O
2 HCl -
O Cl O
În amestecul de 10 ml apă şi 10 ml acid clorhidric de concentrație molară 0,5

mol/l se dizolvă 0,2 g anestezină, apoi se adaugă apă până la 80 ml, 1 g bromură de
potasiu şi se titrează cu nitrit de sodiu de 0,1 mol/l, utilizând indicator tropeolin 00
până la trecerea culorii roşii-violete în albastru.
0,01652 g de C9H11NO2, care în preparat nu trebuie să fie mai puţin de 99,5%.
Forme farmaceutice: Pulberi; soluţii uleioase (5-20%); comprimate; unguent (5-
10%).
Conservarea: În recipiente bine închise de culoare întunecată. Lista A.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Local: inflamație acută a urechii medii,
durere în canalul auditiv extern, urticarie, fisuri perianale, hemoroizi, aplicarea
110
procedurilor de diagnosticare a membranelor mucoase (gastroscopie, rectoscopie,
otoscopie, ureteroscopie, proceduri ginecologice), în stomatologie ca anestezic de
suprafață.
3. Lidocaina
Denumirea latină: Lidocainum
Denumirea IUPAC: Clorhidrat de [2,6-dimetil-N(2-dietilaminoetol)-benzamidă].
Sinonime: Xilocaină, Xicaină, Lidocard.
M. m. = 234 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, fără miros. Punct de topire = 74-79oC.
Solubilitatea: Foarte bine solubilă în apă, ușor solubilă în etanol și în cloroform,
practic insolubilă în eter.
Soluția A: Clorhidratul de lidocaină cu masa de 1,0 g se dizolvă în 15 ml apă și se
Lidocaina se obţine prin condensarea 2,6-xilidinei cu clorură de cloracetil şi
dietilamină, conform reacţiilor:
CH3 CH3 CH3
NH2 O NH NH
CO-CH2-Cl N CH3
+ Cl + NH(C2H5)2 * HCl
Cl O
CH3 CH3 CH3 CH3
lidocaina clorhidrat
1. La încălzirea lidocainei clorhidrat în soluții de baze alcaline sau acizi se
formează produsul inițial ‒ 2,6-dimetilanilina, care participă la reacția de diazotare
cu formarea azocolorantului (reacție specifică aminelor primare aromatice):
CH3
CH3
CH3 CH3 NH2 O
O NaOH
+ Na N
N CH3 O
NH CH3
CH3
CH3
O
CH3 CH3 N CH3 Na
+
OH
NH2 NaNO2 N N
Cl- N
HCl NaOH
CH3 CH3 CH3
2. Se acidulează 1 ml Soluție A cu 4 picături de acid clorhidric de 0,5 mol/l şi

se adaugă 1 ml cloramină B cu partea de masă 5%. Peste 2-3 min. se adaugă 1-2
ml eter şi se agită. Stratul de eter se colorează în galben-pal, colorație datorată
obținerii 2,6-dimetilnitrobenzenului obținut:
111
CH3 CH3 O
+
NH2 [O] N -
O
CH3 CH3
3. Reacția la cloruri: Soluția A cu volumul de 5 ml se acidulează cu acid
azotic și se adaugă 0,15 ml nitrat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l. În
rezultat se formează un precipitat alb cazeos.
4. La 5 ml Soluție A se adaugă 0,5 ml acid azotic și se evaporă pe baia
marină la sec. Reziduul se dizolvă în 5 ml acetonă și se adaugă 0,2 ml hidroxid de
potasiu de 2 mol/l în etanol. În rezultat apare colorație verde.
5. La 5 ml Soluție A se adaugă hidroxid de sodiu de 2 mol/l până la crearea
mediului bazic și se filtrează. Precipitatul obținut se spală cu apă și se dizolvă în 1
ml etanol. La soluția obținută se adaugă 0,5 ml nitrat de cobalt de concentrație
molară 0,5 mol/l; se formează un precipitat verde-albăstru.
6. La 10 ml Soluție A se adaugă 10 ml acid picric de 0,05 mol/l. Precipitatul
obținut, după spălare și uscare, se topește la aproximativ 230oC.
0,25 g clorhidrat de lidocaină se dizolvă în 30 ml acid acetic anhidru, se adaugă
10 ml acetat de mercur (II) în acid acetic anhidru, 0,5 ml indicator cristalin-violet
în acid acetic anhidru și se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1
mol/l în dioxan până la colorație verde-smarald.
corespunde cu 0,02708 g de C14H22N2O·HCl.
Formele farmaceutice: Soluții injectabile a câte 0,5, 0,25 și 2%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Lidocaina este utilizată ca anestezic de
suprafaţă, de conducţie şi de infiltraţie în intervenţii chirurgicale, obstetricale şi
intervenţii dentare. Este utilizată şi ca solvent pentru dizolvarea pulberilor în
prepararea soluţiilor injectabile.
Apreciată în cardiologie este și acțiunea ei antiaritmică – se indică pentru
tratarea aritmiilor în infarctul miocardic şi al tahiaritmiilor provocate de
supradozarea cu medicamente.
Substanțe iritante și protectoare ale terminațiilor nervoase
4. Mentolul
Denumirea latină: Mentholum

Denumirea IUPAC: (1R,2S,5R)-2-izopropil-5-metilciclohexanol. Sinonime:
Levomenthol, Menthol, Mentol (L).
112
Formula moleculară: C10H20O
М. m. = 156 g/mol
Descrierea: Cristale aciforme, casante, incolore sau pulbere cristalină albă cu
miros puternic de mentă, cu gust arzător la început, apoi răcoritor. Punct de topire
= 41-44oС.
Notă: La temperatura camerei se sublimă.
Solubilitatea: Foarte puțin solubil în apă, uşor solubil în etanol de 9 %, eter, acid
acetic, parafină lichidă şi în uleiuri grase.
Soluția A: 2,50 g mentol se dizolvă în 20 ml etanol cu partea de masă 90% și se
completează cu același solvent la 25 ml.
Extragere: Mentolul se conţine în frunzele de mentă (Mentha piperita). Conţinutul
mentolului în uleiul eteric este de 80%, ceea ce permite a-l obţine prin metoda de
„îngheţare”. Această metodă constă în respectarea etapelor: uleiul eteric de mentă
se distilează şi fracţia care conţine mentol se îngheaţă cu ajutorul unui amestec
special. Apoi această masă se supune centrifugării şi se filtrează. După
recristalizare se obţine mentol cristalin cu un indice ridicat de puritate.
Metoda borică e specifică speciilor de mentă, în uleiul eteric al cărora se găseşte
mentol în proporţie de 50–60%. Uleiul eteric se încălzeşte cu anhidridă borică sau
acid boric la presiune scăzută. Esterul boric al mentolului astfel obţinut are o
temperatură ridicată de fierbere, ceea ce permite a-l selecta uşor de celelalte
componente ale uleiului eteric.
Esterul boric al mentolului se distilează cu vapori de apă, în acest timp esterul se
saponifică şi se eliberează mentolul:
CH3 CH3 CH3
HO OH saponificare
3 + B B 3
OH OH O- OH
H3C CH3 H3C CH3 H3C CH3
mentol in ulei eteric 3 mentol pur
Mentolul sintetic se obţine la reducerea timolului în prezenţa catalizatorilor

metalici (Ni, Pt):
CH3 CH3
3 H2
cat.
OH OH
H 3C CH3 H3 C CH3
timol mentol
113
1. Reacţia mentolului cu aldehidele în prezenţa acidului sulfuric permite
formarea diferiților produşi coloraţi. În 1 ml acid sulfuric se dizolvă 0,01 g mеntol
şi se adaugă 1 ml soluţie proaspăt preparată de vanilină cu partea de masă 1% în
acid sulfuric. În rezultat apare coloraţie galbenă, care, la diluare cu 1 ml apă, trece
în roşie-zmeurie.
Reacția se bazează pe oxidarea și interacțiunea grupării metilenice active cu
aldehida aromatică:
CH3 CH3
[O]
OH O
H3C CH3 H3C CH3
CH3 O CH3 CH3

H O
CH3
+ OH
O O - H2O CH2 OH
H3C CH3 H3C CH3
2. Mentolul formează complecși de culore oranj-roșietică cu anhidrida ftalică în

prezența acidului sulfuric.
3. Soluția alcoolică de furfural, după ce se agită cu mentol și acid sulfuric,
capătă culoare violetă.
4. În prezența mentolului are loc schimbarea culorii soluției benzenice de
oxichinolinat de vanadiu. Culoarea verde-gri a reactivului trece, la încălzire (pe
baia marină), în roșu.
5. Se aplică metode fizico-chimice de analiză: Se determină temperatura de
topire (41-44oС), gustul răcoritor, solubilitatea.
Conţinutul mentolului în preparat se determină prin metoda de acetilare. Se
obţine esterul etilic al mentolului, care apoi se supune saponificării. Acidul acetic
rezultat în urma acestei reacţii se titrează cu hidroxid de sodiu în prezența
indicatorului fenolftaleina.
Aproximativ 0,7 g mentol (masă exactă) se supune acetilării într-un balon, apoi
tot aici se adaugă 10 ml anhidridă acetică în piridină. Acest amestec se încălzeşte
114
cu reflux la baia de nisip timp de 2 ore. După răcire, acidul acetic eliberat se
titrează cu hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,5 mol/l, folosind ca indicator
fenolftaleina.
corespunde cu 0,07814 g de C10H20O, care în preparat nu trebuie să fie mai puţin
de 99,0%.
Formele farmaceutice: Pulberi; ulei de menol (1% şi 2% mentol în ulei de
vazelină); creion mentolat; se livrează ca component în preparatele: unguent
Boromentol cu compoziţia (mentol:Н3ВО3: vazelină = 0,5:5:94,5); soluţie
Menovazină, picături Evcatol.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Extern ca remediu anestezic, se foloseşte în
inhalaţii, sub formă de picături nazale în faringită, traheită și laringită.
În complex cu tinctură de gălbenele sau de beladonă se administrează și în calitate
de calmant.
5. Oxidul de zinc
Denumirea latină: Zinci oxydum

Denumirea IUPAC: Oxid de zinc. Sinonime: Zinkoxid, Ziradryl.
Formula moleculară: ZnO
М. m. = 81 g/mol
Descrierea: Pulbere fină, amorfă, fără miros și fără gust. Punct de topire = 1975oC.
Solubilitatea: Practic insolubil în apă şi etanol, e solubil în soluţii bazice, acizi
minerali diluaţi şi în acid acetic.
Soluția A: Prin încălzire la aproximativ 50oC se dizolvă 2,0 g oxid de zinc în 20 ml
acid acetic de concentrație molară 5 mol/l. După răcire, soluția se completează cu
apă la 40 ml.
Sinteza: ZnO se obține la calcinarea carbonatului bazic de zinc, prospăt preparat:
to
5 ZnSO4 + 5 Na2CO3 + H2O 2 ZnCO3 · 3 Zn(OH)2 5 ZnO + 2 CO2
1. Reacţia de identificare a cationului de Zn2+:
- cu sulfură de sodiu:
Zn(NH3 ) 4 (OH)2 + Na2 S ZnS + 4 NH3  + 2 NaOH
La 5 ml Soluție A se adaugă 1 ml soluție amoniacală de concentrație molară 3

mol/l. În rezultat se formează un precipitat alb solubil în exces de reactiv. Apoi se
adaugă 0,5 ml sulfură de sodiu cu partea de masă 2%, se formează precipitat alb de
sulfură de zinc insolubil în acid acetic diluat, dar solubil în acid clorhidric diluat;
115
- cu hexacianoferatul (II) de potasiu:
Oxidul de zinc cu masa de 0,05 g se dizolvă în 2 ml acid clorhidric de 2 mol/l și
se diluează cu apă până la 10 ml. La 2 ml de soluţie astfel preparată se adaugă 0,5
ml hexacianoferat (II) de potasiu de concentrație molară 0,1 mol/l. În rezultat se
formează un precipitat gălbui, insolubil în acid clorhidric diluat, dar solubil în
soluţii bazice:
ZnO +2HCl  ZnCl2 + H2O
ZnCl2 + 2 K4[Fe(CN)6]  K2Zn3[Fe(CN)6]2 + 6 KCl;

- reacţia de obţinere a verdelui lui Rinman (cobalt verde):
ZnO + Co(NO3)2  CoZnO2 + 2 NO2 + ½ O2
Oxidul de zinc se calcinează împreună cu nitratul de cobalt. În rezultat se obţine o
coloraţie caracteristică verdelui lui Rinman.
Oxidul de zinc se determină prin metoda complexonometrică prin titrare cu
trilon B:
ZnO +2 HCl  ZnCl2 + H2O
H2O OH2
NaO3S OH Zn
OH NaO3S O
O
N
N 2 H2O N
+ ZnCl2 N + 2 HCl
O2N
O2N
NaOOC NaOOC
N COOH N COO
+ ZnCl2 + 2 HCl
Zn
NaOOC N NaOOC N
COOH COO
O probă de 0,7 g oxid de zinc (masă exactă) se trece cantitativ într-un balon
cotat cu volumul de 200 ml, în care se dizolvă în 50 ml acid clorhidric de
concentrație molară 0,5 mol/l şi se aduce până la cotă cu apă. O parte alicotă (10
ml soluție) se trece într-un balon de 250 ml, se neutralizează cu soluție amoniacală
în prezenţă unei picături de roşu de metilen, se adaugă 5 ml soluţie tampon
amoniacală, apoi 90 ml apă şi se titrează cu trilon B de 0,05 mol/l până la apariţia
culorii albastre.
Un volum de 1 ml trilon B de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde cu
0,004069 g de ZnO, care în preparat trebuie să fie nu mai puţin de 99,8%.
Formele farmaceutice: Pulberi; unguent ZnO:vaselină ‒ 1:9;
ZnO:amidon:vaselină ‒ 1:1:2; liniment ZnO:ulei de floarea-soarelui ‒ 1:1,5.
Conservarea: În recipiente bine închise (la conservare se va lua în calcul faptul că
ZnO absoarbe CO2 din aer transformându-se în ZnCO3). Lista B.
116
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Oxidul de zinc este un ingredient de uz
farmaceutic și cosmetic folosit datorită proprietăților sale de protecție a pielii
iritate, inflamate sau foarte sensibile, datorită calităților sale antiseptice, calmante,
de protecție și de filtru pentru razele ultraviolet.
În industria cosmetică se folosește ca pigment în produsele de machiaj.
Se administrează cutanat, inclusiv în pediatrie.
6. Hidroxidul de aluminiu
Denumirea latină: Aluminii hydroxydatum

Denumirea IUPAC: Trihidroxid de aluminiu. Sinonime: Aluminum oxide
hydrated, Hydrated Alumina, Trihydroxidoaluminium.
Formula moleculară: (Al(OH)3
М. m. = 96 g/mol
Descrierea: Pulbere albă, amorfă, fină, fără miros și gust. Punct de topire = 300oC.
Solubilitatea: Practic insolubil în apă și în etanol.
Soluția A: La 1,0 g hidroxid de aluminiu se adaugă 30 ml acid clorhidric de 3
mol/l, se încălzește la fierbere până la dizolvare, se răcește, se completează cu apă
la 50 ml și se filtrează.
Sinteza: Hidroxidul de aluminiu se obține din sulfat de aluminiu sau alauni și
soluție amoniacală:
Al2(SO4)3 + 6 NH3. H2O 2 Al(OH)3 + 3 (NH4)2SO4
2 KAl(SO4)2 + 6 NH3. H2O 2 Al(OH)3 + K2SO4 + 3 (NH4)2SO4
Se dizolvă, prin încălzire la aproximativ 50oC, în soluţiile diluate ale acizilor

minerali şi ale bazelor alcaline, cu formarea soluţiilor transparente sau tulburi.
Formează geluri.
Al(OH)3 + 3 HCl AlCl3 + 3 H2O
Al(OH)3 + NaOH Na[Al(OH)4]
1. La calcinarea a 0,2 g hidroxid de aluminiu umectate cu 0,25 ml nitrat de
cobalt de concentrație molară 0,5 mol/l se obţine coloraţie albastră ‒ (CoAl2O4).
2. Se încălzesc la baia marină 3 ml Soluție A. După răcire şi filtrare, la filtrat
se adaugă soluţie amoniacală până la apariţia sedimentului de culoare albă.
AlCl3 + 3 NH4 OH = Al(OH)3  + 3 NH4 Cl
alb
117
Hidroxidul de aluminiu cu masa de 0,1 g se dizolvă, la o ușoară încălzire (la
aproximativ 50oC) în 15 ml acid clorhidric de concentrație molară 7 mol/l până la
limpezirea soluției. Se adaugă 50 ml apă, 25 ml edetat disodic de 0,05 mol/l și se
încălzește la fierbere timp de 2-5 min. După răcire se adaugă 100 ml apă și 15 g
metenamină, se ajustează pH-ul la 5,5 (folosind hârtie de indicator universal) cu
metenamină, se adaugă 0,1 g xilenoranj și se titrează cu sulfat de zinc de
concentrație molară 0,05 mol/l până la colorație roșie-violetă.
Un volum de1 ml edetat disodic de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde
cu 0,002549 g de Al2O3.
Formele farmaceutice: Pulberi; preparate combinate; pastile şi suspensii.
Conservarea: În recipiente bine închise. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicaţiile: Posedă proprietăţi antiacide, adsorbtive. Se
administrează mai des ca component în preparatele combinate: Almagel, Maalox,
Gastal, Alcid. La administrarea hidroxidului de aluminiu e posibilă constiparea, iar
în combinaţie cu oxidul de magneziu acest efect se diminuează.
1. Definiți noțiunile anestezie, anestezie generală, anestezie locală.

2. Clasificați substanțele anestezice locale conform principiilor chimic și
farmacologic.
3. Argumentați prin reacții chimice următoarea determinare: dacă la soluția de
novocaină clorhidrat se adaugă soluție de azotat de argint, se formează un
precipitat alb cazeos solubil în exces de amoniac.
4. Propuneți noi metode de sinteză pentru novocaină.
5. Propuneți reacțiile chimice de formare a bazelor Schiff având drept
componentă aminică anestezina și drept componentă carbonilică p-
dimetilaminobenzaldehida.
118
După studierea acestei Examinarea chimico-farmaceutică a substanțelor
teme, veți fi capabili să:
cu proprietăți colinergice
substanță cu proprietăți Substanțele colinergice creează efecte similare
colinergice și reacţiei administrării acetilcolinei sau stimulării
anticolinergice, ganglionilor sistemei nervoase parasimpatice. Aceste
colinomimetice,
colinoreceptori; substanțe imită acţiunea acetilcolinei.
 clasificați substanțele Se cunoaste că acțiunea acetilcolinei în anumite
colinergice conform organe poate fi redată de alcaloidul muscarină, iar în
principiilor chimic și
farmacologic; alte organe – de alcaloidul nicotină. Pe aceast fapt se
 aplicați analiza chimico- bazează clasificarea colinoreceptorilor în muscarinici
farmaceutică asupra (numiţi și M-colinoreceptori) şi nicotinici (N-
substanțelor active în
formele farmaceutice colinoreceptori). Majoritatea substanţelor
propuse; medicamentoase cu acţiune asupra transmiterii
 argumentați excitaţiei în sinapsele colinergice acţionează asupra
corespunderea
rezultatelor cu cerințele receptorilor colinergici.
înaintate de farmacopee. Acetilcolina, un șir de amine (norepinefrina,
dofamina, serotonina, histamina şi norepinefrina),
unii aminoacizi, peptide şi adenozina sunt mediatorii sistemului nervos central.
Se poate spune că acetilcolina este mediatorul terminațiilor nervoase ale nervilor
locomotori și, totodată, este mediatorul de bază al părţii parasimpatice autonome a
sistemului nervos, care excită tractul gastrointestinal, ochiul, inima, tractul
respirator, secreţia glandelor.
Substanţele care acţionează asupra receptorilor colinergici, se numesc
colinergice. Substanţele care excită receptorii colinergici se numesc
colinomimetice (mimesis ‒ imitaţie; aceste substanţe în acţiunea lor „imită”
acetilcolina), iar substanţele care inhibă receptorii colinergici, se numesc
colinoblocante.
Acțiunea acetilcolinei asupra receptorilor colinergici ai celulelor unor organe
poate fi imitată de alcaloidul muscarină (alcaloid din buretele pestriţ). Asemenea
receptori se definesc ca m-colinoreceptori (colinoreceptori muscarinici).
Receptorii colinergici ai muşchilor scheletici şi ai celulelor ganglionare (din
ganglionii simpatici şi parasimpatici), în legătură cu sensibilitatea lor la nicotină
(alcaloid din tutun), poartă denumirea de n-colinoraceptori (colinoreceptori
nicotinosensibili).
Clasificarea acestor substanțe medicamentoase se bazează pe mecanismul
acţiunii lor, care se manifestă:
119
 direct – prin stimularea receptorilor colinergici de către esterii colinei
sau alcaloizii colinomimetici;
 indirect – prin inhibarea acetilcolinesterazelor – fermenţi responsabili
de distrucţia chimică a acetilcolinei.
Colinomimeticele ce acţionează direct sunt substanțe care stimulează direct
receptorii colinergici. Acestea se împart în muscarinice (m-colinoreceptori) şi
nicotinice (n-colinoreceptori) – metaholină, carbahol, betanehol şi alcaloizi naturali
– muscarină, nicotină, lobelină şi pilocarpină.
Inhibitorii colinesterazei se clasifică în 3 clase:
1) carbamaţi – fizostigmină, neostigmină, piridostigmină, derivaţii carbarilei
(insecticid);
2) amine cuaternare – edrofoniu, ambenoniu şi demecariu.
3) compuşi fosfoorganici – izoflurofat, ehitiofat, insecticide din clasa melationei
şi parationei, la fel preparate toxice utilizate în industria militară.
Inhibitorii colinesterazei pot fi clasificați în: reversibili (carbamaţii şi aminele
cuaternare) şi ireversibili (compuşii fosfoorganici).
Reprezentanții principali ai colinomimeticelor şi ai inhibitorilor colinesterazei
sunt pilocarpina, neostifmina, piridostigmina.
1. Hidroclorura de pilocarpină
Denumirea latină: Pilocarpini hydrochloridum

Denumirea IUPAC: (3S,4R)-3-Etil-4-((1-metil-1H-imidazol-5-il)metil) dihidro-
furan-2(3H)-onă clorhidrat. Sinonime: Pilocar, Pilogel.
Formula moleculară: C11H16N2O2∙HCl
М. m. = 245 g/mol
Descrierеa: Cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust amar.
Notă: Higroscopic.
Solubilitatea: Bine solubilă în apă şi etanol, practic insolubilă în eter şi cloroform.
Punct de topire = 200-203oС.
Soluția A: Clorhidratul de pilocarpină cu masa de 1,0 g se dizolvă în 50 ml apă.
Sinteza hidroclorurii de pilocarpină începe de la acidul homopilopic și respectă
etapele:
120
O O
H3C H3C O
SOCl2 CH2N2 H3C Ac2O
OH Cl
O O O N N
O O O
acid homopilopic cloranhidrida acidului diazonezilhomopilopilcetona
homopilopic
HN N H3C N N
O O H3C H3C
Ac2O H3C NH3, CH2O CH3I
OH
O O O O O O
- HI
acetoximetilhomopilopilcetona pilocarpidina pilocarpina
H3C H3C
N N N N
H3C H3C
HCl
· HCl
O O O
O
pilocarpina clorhidrat de pilocarpina
1. Reacţia de formare a azocoloranților: Pentru obţinerea sării de diazoniu, sarea
de sodiu a acidului sulfanilic se tratează cu nitrit de sodiu în mediu acid. Sarea de
diazoniu formată condensează cu pilocarpina în mediu bazic.
2. Reacţii asupra ciclului lactonic:
a) Reacţiile se bazează pe desfacerea ciclului lactonic şi oxidare ulterioară,
când se formează gruparea alcoolică primară. Pe acelaşi principiu se bazează
reacţia de oxidare a pilocarpinei cu peroxid de hidrogen şi bicromat de potasiu în
prezenţa acidului sulfuric. Dacă la amestec se adăugă cloroform, stratul de
cloroform se colorează în albastru-violet.
La 5 ml Soluție A se adaugă o picătură de acid sulfuric de 1 mol/l, 1 ml peroxid
de hidrogen cu partea de masă de 3%, o picătură bicromat de potasiu de
concentrație molară 0,3 mol/l şi 1 ml cloroform. Amestecul se agită energic. În
rezultat stratul de cloroform se colorează în albastru-violet.
b) Reacţia de obţinere a hidroxamaţilor coloraţi: Reacţia demonstrează
prezența butirolactonei în molecula pilocarpinei. Acidul hidroxamic, care se obține
la interacțiunea pilocarpinei cu hidroxilamina, formează cu soluția de clorură de
fier (III) o sare colorată în roșu-violet (hidroxamatul de fier (III)):
121
H3C H3C
H3C
N N N N
H3C NH2OH H3C FeCl3 H3C
N N Fe3+
* HCl
NaOH N HCl
OH N OH
O O HO OH HO OH
clorhidrat de pilocarpina 3
Pe această reacţie se bazează determinarea cantitativă a pilocarpinei hidroclorid
prin metoda fotoelectrocolorimetrică.
3. Reacţia asupra ionului de clor: Soluția A cu volumul de 1 ml se diluează cu 1
ml apă, se acidulează cu acid azotic de 2 mol/l și se adaugă 0,15 ml nitrat de argint
de 0,1 mol/l. În rezultat se formează un pecipitat alb cazeos de AgCl:
Pilocarpina hidroclorid cu masa de 0,2 g se dizolvă la încălzire uşoară în
amestecul format din 10 ml acid acetic anhidru şi 5 ml clorură de mercur (II) în
acid acetic anhidru, 30 ml cloroform, 0,3 ml galben de metanil în dioxan și se
titrează cu acid percloric de 0,1 mol/l în dioxan până la colorație roșie-violacee.
corespunde cu 0,02447 g de C11H16N2O2∙HCl, care în preparat trebuie să fie nu mai
puţin de 98,5%.
Formele farmaceutice: Pulberi; soluţii de 1 şi 2%; unguente oftalmice de 1 şi 5%;
pelicule oftalmice în penare şi flacoane.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină. Peliculele – în locuri
uscate. Lista A.
Acțiunea farmacologică și indicaţiile: Pilocarpina fiind m-colinomimetic, produce
secreţia glandelor salivare, transpiraţie abundentă, îngustarea pupilei, ridicarea
tonusului musculaturii netede.
Antagonistul pilocarpinei sunt atropina şi alte preparate m-colinomimetice.
2. Bromura (sau metilsulfonatul) de neostigmină
Denumirea latină: Neostigmini bromidum

Denumirea IUPAC: Bromură (sau metilsulfonatul) de 3-[(dimetilcarbamoil)oxi]-
N,N,N-trimetilanilină. Sinonime: Prozerină, Vagostigmină, Eustigmină.
Formula moleculară: C12H19BrN2O2
Descrierea (pentru bromura de neostigmină): Pulbere cristalină albă, fără miros, cu
gust amar (toxic). Higroscopică. Punct de topire = 170oC.
Solubilitatea: Foarte ușor solubilă în apă, etanol și în cloroform, practic insolubilă în
eter.
122
Soluția A: Bromura de neostigmină cu masa de 1,0 g se dizolvă în 20 ml apă și se
completează până la 50 ml cu același solvent.
Neostigmina se obţine la acţiunea 3-dimetilaminofenolului cu clorura de
dimetilaminocarbomoil, când se obţine dimetilaminocarbamat, care, alchilat cu
dimetilsulfat, conduce la neostigmină:
CH3 CH3
O N O N
CH3 CH3 CH3 CH3 CH3
H3C +
N OH O CH3 N O N O
H3C H3C (CH3O)2SO2
+ N H3C CH3OSO3-
Cl CH3
3-dimetilaminofenol clorura de neostigmina
dimetilaminocarbamoil
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu bromură de
neostigmină-substanță de referință prin dispersie în bromură de potasiu.
2. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,02% în acid sulfuric de
1 mol/l prezintă două maxime: la 260 și la 266 nm.
3. La 2 ml Soluție A se adaugă 0,2 g hidroxid de sodiu și se încălzește la
fierbere cu precauție; se degajă vapori de dimetilamină care albăstresc hârtia roșie
de turnesol. După răcire, se adaugă un amestec proaspăt preparat din 1 ml acid
sulfanilic de concentrație molară 0,1 mol/l și 0,05 ml nitrit de sodiu de 0,5 mol/l. În
rezultat apare colorație roșie.
4. La Soluția A cu volumul de 0,5 ml se adaugă 2 ml apă, 0,1 ml acid clorhidric
de 3 mol/l, 1 ml cloroform, 0,1 ml cloramină B de 5% și se agită. Stratul
cloroformic se colorează în galben.
Bromura de neostigmină cu masa de 0,3 g se dizolvă în 30 ml cloroform, se
adaugă 10 ml acetat de mercur (II) în acid acetic anhidru, galben de metanil în
dioxan și se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în dioxan
până la colorație roșie-violetă.
corespunde cu 0,03032 g de C12H19BrN2O2.
Formele farmaceutice: Fiole cu soluție injectabilă de 0,05%.
Acțiunea farmacologică și indicaţiile: Neostigmina posedă toxicitate redusă, fapt
datorat şi inhibiţiei colinesterazei în creier; manifestă efect stimulator direct asupra
receptorilor colinergici.
123
Un derivat al neostigminei este piridostigmina – bromura de dimetilcarbamat 3-
hidroxi-1-metil piridiniu. Calităţile acesteea se aseamănă cu ale neostigminei și se
obține din 3-hidroxipiridină şi clorură de dimetilaminocarbamoil, când rezultă 3-
dimetilaminocarbamoil piridină. Sub acţiunea bromurii de metil se obţine
piridostigmina:
CH3 CH3
O N O N
CH3 CH3
OH O CH3 O O
CH3Br
+ N
+
N Cl CH3 N N Br-
CH3
3-hidroxipiridina 3-dimetilaminocarbamoil piridina bromura de p iridostigmina
3. Ditilina
Denumirea latină: Dithylinum

Denumirea IUPAC: Diiodura de 2,2'-[(1,4-dioxo-1,4-butandiil)bis(oxi)]bis(N,N,N-
trimetiletanamină). Sinonime: Suxamethonii iodidum, Iodură de succinilcolină.
Formula moleculară: C14H30Cl2N2O4I2
М. m. = 615 g/mol
Descrierea: Pulbere albă cristalină, fără miros. Punct de topire = 247-252oС.
Solubilitatea: Solubilă în apă, puţin în etanol şi acetonă, practic insolubilă în eter.
Ditilina poate fi analizată ca o moleculă dublă de acetilcolină (diacetilcolina).
Se obţine în urma acţiunii dicloranhidridei acidului succinic asupra 2-
dimetilaminoetanolului, când se formează bis-(2-dimetilaminoetil) succinatul, care
mai departe, cu iodura de metil, se transformă în sare cuaternară – succinilcolină:
CH3 CH3
O CH3 O O +
N N CH
3
Cl N O CH3 2 CH I O CH3
3 -
+ 2 HO CH3 2I
Cl O CH3 O CH3
+
N N CH3
O O O
CH3 CH3
ditilina diiodura
1. Reacţia cu rezorcinolul în prezenţa acidului sulfuric: Într-o eprubetă se
introduc 5 mg ditilină, 0,01 g rezorcinol, 2-3 picături acid sulfuric şi se încălzeşte
atent la flacăra spirtierei până când apare coloraţia roşie-cărămizie. După răcire, la
acest amestec se adaugă câteva picături de apă, apoi hidroxid de sodiu de
124
concentrație molară 6 mol/l până la crearea mediului bazic. La diluarea cu 20 ml
apă se obţine soluţie de culoare oranj cu o fluorescenţă verde intensă.
2. Reacţie caracteristică iodurilor: La 2 ml ditilină cu partea de masă 2% se
adaugă 0,5 ml azotat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l. Ca rezultat se
formează precipitat galben de AgCl:
HI + AgNO3 = HNO3 + AgI 
galben
Ditilina cu masa de 0,2 g se dizolvă în 100 ml apă, se adaugă 5 picături de
eozinat de sodiu cu partea de masă 0,5%, 3-5 ml acid acetic de concentrație molară
0,5 mol/l și se titrează cu azotat de argint de 0,1 mol/l până la trecerea coloraţiei de
la roz la roşu purpuriu.
Un volum de 1 ml azotat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde
cu 0,02721 g de C14H30I2N2O2, care în preparat nu trebuie să fie mai puţin de
99,0%.
Formele farmaceutice: Soluții injectabile de 2%.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină, la temperatura de la +2
până la +8oС (la frigider); nu se admite congelarea! Lista A.
Acțiunea farmacologică și indicaţiile: La administrarea enterală provoacă
relaxarea musculaturii. Principalele indicaţii ale ditilinei sunt: la intubarea traheei;
proceduri endoscopice (bronho- şi esofagoscopia); intervenţii chirurgicale de
scurtă durată; pentru reducerea convulsiilor în caz de catalepsie (tetanos).
Substanțele anticolinergice ‒ compuşi ce posedă acţiune concurentă și blochează

acţiunea receptorilor colinergici.
Această grupă de substanțe se împarte în 3 subgrupe:
 în prima subgrupă sunt incluse preparatele colinergice „clasice” care reprezintă
derivaţii antimuscarinici – atropina şi propantelina, care blochează acţiunea
acetilcolinei asupra m-receptorilor din SNC şi aparatului endocrin, miocardului și
musculaturii netede;
 în a doua subgrupă a preparatelor anticolinergice este reprezentată de
ganglionoblocatori (mecamilamina, trimetafanul), care inhibă transmisia
colinergică prin blocarea n-receptorilor atât în zonele simpatice, cât şi în cele
parasimpatice;
 a treia subgrupă a preparatelor anticolinergice e reprezentată de inhibitorii
transmisiei (tubocurarina, ditilina, sucsametoniu, vecuroniu, bromura de
pipecuroniu), care blochează n-receptorii muşchilor scheletici.
Reprezentanţii principali ai preparatelor anticolinergice sunt: atropina,

sucsametoniul, vecuroniul, bromura de pipecuroniu.
125
Derivaţii tropanului
Tropanul prezintă o sistemă biciclică compusă din două inele heterociclice:

pentaatomic–pirolidinic şi hexaatomic–piperidinic. În practica medicală se
utilizează derivaţii tropanului de natură sintetică – alcaloizii tropanici: amestecul
racemic atropina şi izomerul său levogir – hiosciamina; scopolamina, cocaina şi
analogii acestora.
Atropina şi izomerul său levogir – hiosciamina ‒ se găsesc în plantele vegetale
din grupa Solanaceae: beladonă, laur, măselariţă.
Pentru extragerea atropinei, infuzia din frunzele şi tulpinile beladonei se
tratează cu soluţie de bicarbonat de sodiu sau cu soluţie de acid azotic, când
sedimentează alcaloizii-baze care se extrag cu cloroform. Extractul de alcaloizi-
baze se evaporă la temperatura de 114–116oC. În aceste condiţii atropina și
hiosciamina se transformă în racemat.
Hiosciamina şi atropina sânt esteri ai tropanului şi ai acidului tropic.
Prezenţa atomului de azot terţiar în molecula atropinei favorizează obţinerea
sărurilor solubile la acţiunea acizilor. În medicină se utilizează Atropini sulfas.
4. Atropina sulfat
Denumirea latină: Atropini sulfas

Denumirea IUPAC: Sulfat de bis{(3-endo)-3-[(3-hidroxi-2-fenilpropanoil)oxi]-8-
metil-8-azoniabiciclo[3.2.1]octan}. Sinonime: Atromed, Atropină.
M. m. = 676 g/mol
Descrierea: Cristale incolore sau pulbere cristalină, albă, fără miros, cu gust amar
(toxic). Punct de topire = 188-195oC.
Solubilitatea: Foarte uşor solubilă în apă şi în etanol, insolubilă în cloroform şi în
eter.
Soluția A: Sulfatul de atropină cu masa de 2,50 g se dizolvă în 50 ml apă.
H
+ CH3
N
2-
O OH * SO 4 * H 2O
2
rest de tropan rest de acid tropic
126
1. Reacţia asupra ionului-sulfat: La 2 ml Soluţie A se adaugă 0,25 ml acid
clorhidric de concentrație molară 3 mol/l și 0,5 ml clorură de bariu de 0,2 mol/l. În
rezultat se formează precipitat alb, insolubil în soluţii acide diluate:
BaCl2 + H2SO 4 BaSO 4 + 2 HCl
alb
2. Reacţia asupra acidului tropic:

a) Reacţia de oxidare cu bicromatul de potasiu: Se evaporă la sec la baia
marină 2-3 picături de Soluţie A într-o ceaşcă de porţelan. Apoi se adaugă 2-3
picături de acid sulfuric de 1 mol/l şi 2 cristale de bicromat de potasiu. În urma
reacţiei se obţine aldehida benzoică (care ce depistează după mirosul de migdale
amare):
K2Cr2O7
HO OH
H O
O
acidul tropic aldehida benzoica
b) Reacţia Vitali-Moren: Într-o ceaşcă de porţelan e evaporă la sec la baia

marină 2-3 picături Soluţie A. La reziduul obținut se adaugă 7-10 picături de acid
azotic şi se evaporă din nou – în rezultatul obţinerii polinitroderivatului se observă
apariţia coloraţiei galbene. La răcire se adaugă 0,5 ml acetonă şi 2-3 picături de
hidroxid de potasiu de 0,5 mol/l în etanol, când se formează complex de culoare
violetă:
O O K
NO2 N
3 HNO3 KOH
to C2H5OH
O2 N NO2 O2N NO2
HO OH HO OH
O O OH
galben violet
Sulfatul de atropină cu masa de 0,6 g se dizolvă (dacă este necesar, prin încălzire
la aproximativ 40oC) în 5 ml acid acetic anhidru. La acest amestec se adaugă 40 ml
anhidridă acetică și 0,5 ml α-naftolbenzeină în acid acetic annhidru și se titrează cu
acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în acid acetic anhidru până la
colorație verde.
127
Pentru pulbere se aplică metoda acido-bazică de analiză, se efectuează titrarea
cu acid percloric de concentrație 0,1 mol/l în prezenţa indicatorului violet cristalin.
Formele farmaceutice: Soluții de 0,1% în fiole şi tuburi tip-seringă a câte 1 ml;
comprimate a câte 0,5 mg; picături oftalmice de 1%; unguente şi pelicule oftalmice
în penare şi flacoane din masă plastică şi sticlă.
Conservarea: În recipiente bine închise. Lista А.
Acțiunea farmacologică și indicaţiile: Acţiunea atropinei se manifestă mai clar
în influenţa ei asupra activităţii inimii, funcţiei organului văzului, muşchilor netezi
ai organelor interne, glandelor şi sistemului nervos central. Acționează prin
blocarea influenţelor inhibitorii ale nervilor vagi asupra inimii, din care cauză
accelerează frecvenţa contracţiilor cardiace.
Substanța medicamentoasă relaxează muşchiul circular al irisului, de aceea ea
produce dilatarea pupilelor.
5. Scopolamina hidrobromid
Denumirea latină: Scopolamine hydrobromidum

Denumirea IUPAC: Hidrobromura eterului (2S)-3-hidroxi-2-fenilpropionic al
acidului (1R,2R,4S,7S,9S)-9-metil-3-oxa-9-azatriciclo[3.3.1.02,4]non-7-il.
Sinonime: Scobutil, Hyoscine, Atroscine.
Formula moleculară: C17H21NO4·HBr
M. m. = 303 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau cristale incolore, fără miros, cu gust amar
(toxic). Punct de topire = 193-199oC.
Solubilitatea: Solubilă în apă și în etanol, foarte greu solubilă în cloroform, practic
insolubilă în eter.
Soluția A: Bromhidratul de scopolamină cu masa de 2,50 g se dizolvă în 50 ml apă.
Scopolamina este un alcaloid care se conţine în aceleaşi plante ca şi atropina, fiind
asemănător cu ea după structura chimică şi proprietăţile farmacologice.
H
+ CH3
N
-
O OH * Br * 3 H 2O
O
Scopolamina este esterul scopinei şi al acidului tropic.
1. Reacţia Vitali-Moren (a se vedea determinarea calitativă pentru atropină).
128
2. La 1 ml Soluție A se adaugă 1 ml amoniac de 3 mol/l și 3 ml cloroform și se
agită. Se evaporă la sicitate la baia marină, iar la reziduul obținut se adaugă la 1,5
ml clorură de mercur (II) de 0,1 mol/l în etanol cu partea de masă 60%. În rezultat
se formează un precipitat alb (spre deosebire de atropină și hiosciamină).
3. La 1 ml Soluție A se adaugă 0,1 ml acid clorhidric de 3 mol/l, 0,2 ml
cloramină B de 5%, 1 ml cloroform și se agită. Stratul cloroformic se colorează în
galben-brun.
Bromhidratul de scopolamină cu masa de 0,4 g se dizolvă, prin încălzire la
aproximativ 50oC, în 10 ml acid acetic anhidru. După răcire se adaugă 5 ml acetat
de mercur (II) în acid acetic anhidru, 30 ml cloroform și 0,3 ml galben de metanil
în dioxan și se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în dioxan
până la colorație roșie-violacee.
corespunde cu 0,03843 g de C17H21NO4·HBr.
Formele farmaceutice: Pulberi; soluţie de 0,05% în fiole a câte 1 ml; soluţie sau
unguent oftalmic de 0,25%.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină. Lista А.
Acțiunea farmacologică și indicaţiile: În medicina practică scopolamina se
administrează datorită influenţei inhibante asupra centrilor legaţi cu aparatul
vestibular. Astfel, scopolamina este indicată în tulburările vestibulare pentru
profilaxia răului de mare şi de aer (scopolamina intră în componenţa pastilelor
Aeron folosite înaintea zborurilor cu avionul, călătoriilor maritime).
Se administreză înainte de narcoză pentru profilaxia bradicardiei reflexe, pentru
dilatarea pupilelor, ca remediu spasmolitic, inhibă secreţia glandelor.
Spre deosebire de atropină, manifestă acţiune inhibantă mai pronunţată asupra
SNC, acţionând ca sedativ (calmant).
1. Definiți noțiunile substanță cu proprietăți colinergice și anticolinergice,

colinomimetice, colinoreceptori.
2. Clasificați substanțele acestei clase conform principiilor chimic și
farmacologic.
pilocarpină în mediul bazic se adaugă o sare diazoniu, se formează un precipitat
oranj-roșietic.
129
veți fi capabili să: Analiza chimico-farmaceutică a substanțelor cu
proprietăți adrenergice
substanță cu proprietăți Substanțele adrenergice sunt compuşi naturali sau
adrenergice și
sintetici, care repetă parţial (sau total) efectele
simpatomimetice;
 clasificați substanțele norepinefrinei (noradrenalinei), epinefrinei
adrenergice conform (adrenalinei) şi ale dopaminei. Provoacă răspuns
principiilor chimic și
farmacologic;
biologic similar activităţii sistemului nervos
 propuneți metode de simpatic. Deoarece produc stimularea neuronilor
sinteză pentru substanțele simpatici, aceşti compuşi au fost numiți şi
acestei clase;
simpatomimetici.
farmaceutică pentru Se administrează datorită proprietăţilor lor de a
substanțele active în acţiona asupra sistemului cardiovascular, de a
propuse;
provoca efect bronholitic, de a stimula sistemul
 propuneți metode de nervos central, de a manifesta acţiune midriatică şi
sinteză pentru aceste anorexigenă.
substanțe;
 argumentați Simpatomimeticele cuprind o grupă mare de
corespunderea compuşi ce manifestă acţiune directă, care
rezultatelor cu cerințele interacţionează nemijlocit cu receptorii adrenergici.
Din această clasă fac parte: epinefrina, fenilefrina şi
izoproterenolul, dobutamina, terbutalina, albuterolul,
metaproterenolul, izoetarina, clonidina, nafazolina, oximetazolina, tetrahidrozolina,
xilometazolina.
Preparatele adrenergice ce manifestă acţiune indirectă (manifestă efect
simpatomimetic intermediar) conferă eliberarea cateholaminelor endogene.
Astfel, activitatea simpatomimetică a acestor substanțe depinde de prezenţa în
organism a cateholaminelor. Din această grupă face parte tiramina – compus
utilizat îndeosebi în calitate de analizator în cercetările experimentale.
Unele preparate posedă acţiune dublă: acţionează atât direct, cât și indirect. Din
grupa acestora fac parte: dopamina, efedrina, fenilpropanolamina, metaraminolul,
amfetaminele.
1. Clorhidratul de efedrină
Denumirea latină: Ephedrini hydrochloridum

Denumirea IUPAC: 2-(Metilamino)-1-fenil-1-propanol hidroclorură (1:1).
Sinonime: Ephedrine hydrochloride, Ephetonin, Ephetonine.
Formula moleculară: C10H15NO·HCl
М. m. = 202 g/mol
130
Descrierea: Cristale albe aciforme sau pulbere albă fără miros, cu gust amar. Punct
de topire = 216-220oС.
Solubilitatea: Uşor solubil în apă, etanol și practic insolubil în eter.
Soluția A: Clorhidratul de efedrină cu masa de1,0 g se dizolvă în 50 ml apă.
Sinteza: Drept materie primă pentru sinteza efedrinei se foloseşte benzaldehida,
care condensată cu nitroetan, conduce la 2-metil-2-nitrо-1-feniletanol. Acesta se
reduce până la 2-amino-2-metil-1-feniletanol, care prezintă un amestec de izomeri
din care, se izolează izomerul L. La metilarea izomerului L al 2-amino-2-metil-1-
feniletanolului cu CH3I se obţine efedrina.
C2H5NO2 OH [H] OH CH3I OH

CHO
NO2 NH2 NH
H3C H3C H3C CH3
aldehida benzoica 2-metil-2-nitro-1-feniletanol 2-amino-2-metil-1-feniletanol efedrina
În medicină se utilizează 2 izomeri din cei 4 ai efedrinei: izomerul-cis (efedrina

levogiră) şi izomerul-trans (pseudoefedrina dextrogiră). Izolarea izomerilor
efedrinei din racemat se bazează pe solubilitatea diferită a oxalaţilor acestora în
etanol: oxalatul de efedrină se recristalizează sub forma unui precipitat, iar oxalatul
pseudoefedrinei se dizolvă în etanol.
1. Reacţia asupra ionului de clor: La 2 ml Soluţie A se adaugă 0,5 ml azotat de
argint de concentrație molară 0,1 mol/l. În rezultat se formează un precipitat alb
solubil în exces de amoniac.
2. Reacţia cu hexacianoferatul de potasiu (III): În mediul bazic în rezultatul
descompunerii efedrinei se obţine benzaldehida (care se depistează după mirosul
specific de migdale amare) și se degajă etilmetilamina care albăstrește hârtia roșie
de turnesol.
OH K3[Fe(CN)6] CH3
CHO + H3C NH
NH NaOH
H3C CH3
efedrina benzaldehida etilmetilamina
La 1 ml Soluție A se adaugă un cristal de hexacianoferat de potasiu (III) şi se

încălzeşte până la fierbere. În rezultat apare miros de benzaldehidă și se albăstrește
hârtia roșie de turnesol.
131
3. Reacţia cu reactivul Fehling: La 1 ml Soluție A se adaugă 0,5 ml soluție de
sulfat de cupru cu partea de masă 5% și 0,5 ml soluție de hidroxid de sodiu cu
partea de masă 5% soluția se colorează în albastru-violet. Se adaugă 2 ml eter și se
agită; stratul eteric se colorează în roșu-violaceu, iar cel apos ‒ în albastru:
CuSO 4 + 2 NaOH = Na2SO 4 + Cu(OH)2
H3C CH3
OH O NH
CuSO4
2 Cu
NH NaOH O
HN
H3C CH3 H3C CH3
1. Spectrul ultraviolet al soluţiei cu partea de masă 0,05% prezintă trei maxime:
la 251, 257 şi 263 nm şi 2 minime: la 253 şi 261 nm.
2. Se aplică metoda titrării în mediu anhidru: Se dizolvă, prin încălzire la
aproximativ 50oC, 1 g clorhidrat de efedrină în 30 ml acid acetic anhidru. La
amestecul obținut se adaugă 5 ml acetat de mercur (II) în acid acetic anhidru,
galben de metanil în dioxan și se titrează cu acid percloric de concentrație molară
0,1 mol/l în dioxan până la colorație roșie-violetă:
O
H
CH3 CH3
H OH H
+ Cl- + (CH3CO)2O + HClO4 + ClO4-
N N
H H
OH H OH H
corespunde cu 0,02017 g de C10H15NO·HCl
Formele farmaceutice: Pulberi; comprimate a câte 0,025; 0,002; 0,003 şi 0,01 g;
solutii injectabile de 2, 3 și 5%.
Conservarea: În recipiente bine închise de culoare întunecată, ferite de lumină.
Lista A.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: După caracterul acţiunii efedrina se
aseamănă cu adrenalina. Se indică în astmul bronșic şi în hipotonie.
2. Adrenalina clorhidrat (sau hidrotartrat)
Denumirea latină: Adrenalinum hydrochloridum or hydrotartaricum

Denumirea IUPAC: Clorhidrat de 4-[(1R)-1-hidroxi-2-(metilamino)etil]-1,2-
benzendiol. Sinonime: Epinefrina, 1-Adrenaline, 1-Epinephrine.
Formula moleculară: C9H13NO3·HCl sau C4H4O6
М. m. = 330 g/mol
132
Descrierea: Pulbere de culoare albă sau albă-gălbuie, fără miros, cu gust slab
amar. Punct de topire = 147–152oС (cu descompunere).
Solubilitatea: Uşor solubilă în apă, puţin în etanol, practic insolubilă în eter şi în
cloroform. Sub acţiunea luminii şi aerului se supune schimbărilor.
Solutia A: Epinefrina clorhidrat cu masa de 0,5 g se dizolvă în 10 ml apă și se
Sinteza: Adrenalina se obţine sintetic din clorometil-3,4-dioxifenilcetonă. La
interacţiunea acesteia cu metilamina se obţine adrenalonă, care, redusă, conduce la
adrenalină:
O O OH
CH3NH2 H2/Reney-Ni
HO HO HO
Cl NH NH
HO HO CH3 HO CH3
clorometil-3,4-dioxifenilcetona adrenalona adrenalina

În medicină se utilizează izomerul sintetic levogir al adrenalinei, care este absolut
analog izomerului levogir natural. Pentru izolarea acestuia, racematul adrenalinic
sintetic se tratează cu acid tartric. Amestecul obţinut de hidrotartraţii dextro- şi
levogiri ai adrenalinei se separă solubilizându-i în etanol: izomerul dextrogir se
dizolvă uşor, iar cel levogir se dizolvă greu în etanol (practic se recristalizează).
1. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,002% în acid clorhidric
de concentrație molară 0,01 mol/l prezintă un maxim la 279 nm.
2. Reacţia cu clorura de fier (III): Adrenalina formează complex colorat cu
clorura de fier (III). Coloraţia complexului depinde de pH-ul soluţiei şi variază de
la verde la roşu-vişiniu şi roşu-oranj la adăugarea soluției amoniacale. La 1 ml
Soluție A se adaugă o picătură de soluție clorură fierică (III) de 0,3 mol/l. În
rezultat se obţine coloraţie verde, care la adăugarea unei picături de soluție
amoniacală trece în roşu-vişinie, iar apoi în roşu-oranj.
3. Reacţia cu I2: La adăugarea soluției de I2 la soluţia de adrenalină în prezenţa
soluției-tampon cu pH=3,56 se obţine adrenocrom de culoare roşie-închis. Dacă se
folosește soluție-tampon de tartrat cu pH=6,5, se obţine coloraţie roşie-vişinie.
Această reacţie face posibilă delimitarea între adrenalină şi noradrenalină, care dă
coloraţia numai la pH=6,5.
La 1 ml Soluție A se adaugă 5 ml soluție-tampon hidrotartrică cu pH=3,56 şi 2
ml iod de concentrație molară 0,1 mol/l. Amestecul se lasă 5 min., după care se
amestecă cu 3 ml tiosulfat de sodiu de 0,1 mol/l. Soluţia îşi păstrează coloraţia
roşie-închis (spre deosebire de noradrenalină). Se repetă determinarea cu soluție-
tampon de pH=6,5, când se obţine coloraţie roșie-violetă:
133
H3C
N
OH
I2
HO O
pH=3,5 sau 6,5 OH
NH
HO CH3 O
adrenalina adrenocrom
4. Epinefrina reacționează cu reactivii Fehling și Tollens.

5. Efedrina se oxidează în mediul bazic cu formarea o-chinonei:
HO CH3 O CH3
NH [O] NH
+
HO O +2H 
OH [OH-] OH
adrenalina o-chinona
Dacă la acest amestec se adaugă 1,2-dinitrobenzen, acesta se reduce până la

produși cu structură o-chinonică, colorați în albastru-violet.
K
-
O +O HO O K
N O NH O N O
+ + +
N - 2 H+ N - KOH N -
O O O
6. Dacă la soluția de epinefrină se adaugă o mică cantitate de bază alcalină, se

formeaza produși ai oxidării ce manifestă fluorescența galbenă-verzuie
(adrenolutină):
OH
HO CH3 HO
NH +
- 4H
HO
OH
OH
N
H3C
adrenalina adrenolutina
(epinefrina)
7. Determinarea rotaţiei specifice: O masă de 0,5 g de adrenalină se dizolvă în

20 ml apă care conţine 0,1 g bisulfit de sodiu (Na2S2O5), se adaugă soluţie de
amoniac şi se lasă pentru o oră la rece la temperatură nu mai sus de +4 oС.
134
Precipitatul format se filtrează şi se spală cu apă rece de 3 ori câte 2 ml, apoi cu 5-
10 ml eter, după care se usucă în exicator sub vid timp de 3 ore. Adrenalina-bază
cu masa de 0,4 g se dizolvă în 10 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l şi i se determină
rotaţia specifică, care trebuie să fie între (- 48° şi - 54°).
8. Reacţia la tartraţi:
а) Reacţia cu clorura de potasiu: La 1 ml soluție proaspăt preparată de
adrenalină hidrotartrat se adaugă 2-3 cristale clorură de potasiu și 0,5 ml etanol. În
rezultat se formează tartratul de potasiu (sediment alb), solubil în soluţiile diluate
ale acizilor minerali şi bazelor alcaline:
O O
HO HO
OH O
+ KCl + HCl
HO HO K
OH OH
O O
b) Reacţia cu acidul sulfuric şi rezorcinol: La încălzirea a 1-2 ml Soluție A cu

1-2 picături de acid sulfuric şi câteva cristale de rezorcinol se obţine colorantul
aurinic de culoare roşie-vişinie.
Reacţia se bazează pe proprietatea tartratului de a se descompune în prezenţa
acidului sulfuric până la glioxal şi acid formic, cu condensarea ultimului (ca
aldehidoacid) cu rezorcinolul. Glioxalul se polimerizează uşor şi nu reacţionează
cu rezorcinolul.
Soluția A cu volumul de 0,25 ml se încălzeşte cu 1 ml acid sulfuric şi câteva
cristale de resorcinol. În rezultat se formează colorant trifenilmetanic - roșu-carmin
(reacția se realizează în ceașca de porțelan):
HO COOH H2SO4, t° O
HO O
2 +
HO COOH H
O
OH
OH HO OH HO OH
HO
HO H
HO O H2SO4
O
+ + HO
- 2 H2O HO OH - H2O
HO H
OH HO
OH
HO
HO
Hidrotartratul de adrenalină cu masa de 0,15 g se dizolvă în 20 ml acid acetic

glacial. Amestecul se încălzeşte la 40oC până la dizolvarea totală a cristalelor, după
care se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l până la coloraţia
albastră-verzuie. Ca indicator se foloseşte metilvioletul:
135
OH HO COOH OH HO COOH
CH3COOH -
HO * + HClO4 HO CH3 ClO4 +
anhidru +
NH HO COOH N H HO COOH
HO CH3 HO H
Un volum de 1 ml acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde cu
0,03333 g de C9H13NO3 ·C4H6O6, care în preparat nu trebuie să fie mai puţin de
98,0% şi nu mai mult de 101,0%.
Determinarea cantitativă a hidrotartratului de adrenalină în soluţia injectabilă de 1

mg/1ml:
Un volum de 5 ml soluție injectabilă se diluează cu apă până la 100 ml. La
soluţia obţinută se adaugă 0,2 ml de citrat de fier cu partea de masă 1% şi 1 ml
soluţie-tampon aminoacetică. Soluţia astfel obţinută se lasă pentru 10 min., după
care se determină densitatea optică a soluţiei colorate, folosind fotocolorimetrul
ФЭК-М şi filtrul verde la λ = 530 nm în cuva de 1 cm. Ca soluţie-control se
folosește apa distilată. Paralel se determină densitatea optică a 10 ml soluţie-etalon
preparată analog.
Conţinutul în grame a hidrotartratului de adrenalină în 1 ml soluţie se determină
conform relației:
X = (D1 ∙ 0,000091 ∙ 100 ∙ 10)/(D0 ∙ 5 ∙ 10)
unde: D1 – densitatea optică a soluţiei de analizat, D0 – densitatea optică a soluţiei-

etalon.
Conţinutul C9H13NO3*C4H6O6 în 1 ml preparat trebuie să fie cuprinsă între 0,0016
și 0,0020 g.
Formele farmaceutice: Soluţie injectabilă 0,18% în fiole a câte 1 ml şi soluţie
0,18% pentru uz extern.
Conservarea: În recipiente bine închise de culoare oranj sau în fiole, ferite de
lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațile: În cazul şocului anafilactic, reacţiilor
alergice provocate de administrarea preparatelor medicamentoase, în cazul şocului
hemoragic, traumatic, infecțios, glicemic (în cazul supradozării cu insulină), în
glaucomă, astm bronșic.
Derivaţii imidazolinei
Reacţiile caracteristice generale asupra derivaţilor imidazolinei sunt:

1. Reacţia de eliminare a bazelor libere din soluţiile sărurilor respective sub
acţiunea hidroxizilor metalelor alcaline.
2. Reacţia asupra atomului de azot terţiar (cu reactivii comuni alcaloizilor) –
reactivii Dragendorff ([BiI4]-) și Wagner ([KI4]-).
136
3. Reacţia Pauli asupra ciclului imidazolinic – reacţia formării în poziţia a doua
a azocoloranţilor:
N 4
N 4
N 2 3
+ 3 OH- 5
R N N +2 5 R N N
-
Cl N Cl- H
H 1
1
3. Clofelină
Denumirea latină: Clophelinum

Denumirea IUPAC: Clorhidrat (1:1) de N-(2,6-diclorofenil)-4,5-dihidro-1H-
imidazol-2-amină. Sinonime: Isoglaucon, Katapresan, Klophelin.
M. m. = 267g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau slab gălbuie, fără miros, cu gust amar
(toxic). Punct de topire = 312oC.
Solubilitatea: Ușor solubilă în etanol, cloroform și în eter, greu solubilă în apă.
Soluția A: Clofelina cu masa de 2,5 g se dizolvă în 40 ml acid clorhidric de
concentrație molară 0,3 mol/l și se completează cu același solvent la 50 ml.
Sinteza: Clofelina se obţine reieșind din 2,6-dicloroanilină, care se tratează cu
rodanură de amoniu (se fierbe timp de 2 ore în metanol). Tiourea obţinută se fierbe
cu iodură de metil şi se transformă în sarea respectivă – izotiouree, care se
ciclizează cu etilendiamină la 130-150oС:
Cl Cl Cl
NH2 NH SCN NH NH2 NH NH NH2
4 CH3I H2N
* HI
S S - NH4I
Cl Cl Cl CH3
2,6-dicloroanilina tiouree substituita izotiouree - CH3SH
Cl Cl
H H
NH N NH N
HCl
· HCl
N N
Cl Cl
clofelina
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu clofelină ‒
de concentrație molară 0,1 mol/l prezintă două maxime: la 271 și la 278 nm.
137
3. La 2 ml Soluție A se adaugă 0,2 ml acid fosfowolframic de 10%. În rezultat
se formează un precipitat alb.
4. Se aplică metoda CSS: Adsorbant: Silicagel G.
Developant: 2-propanol-acetat de etil (50: 70). Soluție de aplicat: clofelină 2,5
% în etanol.
Pe linia de start a plăcii cromatografice se aplică într-un punct 10 µl din soluția
de mai sus (250 µg clofelină).
Placa cromatografiică se introduce în vasul cromatofrafic cu developant, se lasă
până când acesta a migrat pe o distanță de aproximativ 16 cm de la linia de start, se
scoate, se usucă la aer și se pulverizează uniform cu tetraiodobismutat (III) de
potasiu pentru cromatografie. Pe cromatogramă trebuie să apară o singură pată de
culoare galbenă-portocalie, cu Rf de aproximativ 0,75.
Clofelina cu masa de 0,3 g se dizolvă în 25 ml dioxan. La amestecul rezultat se
adaugă 0,1 ml galben de metanil în dioxan și se titrează cu acid percloric de
concentrație molară 0,1 mol/l până la colorație roșu-violacee.
corespunde cu 0,02301 g de C9H9Cl2N3.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 0,075 şi 0,15 mg; soluţie injectabilă
0,01%; soluţii oftalmice 0,125, 0,25 și 0,5%.
Conservarea: Pulberea de clofelină, conform listei А, iar formele farmaceutice–
conform listei B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Hipertensiune arterială ‒ forme moderate și
severe (de obicei, se asociază cu diuretice sau cu alte antihipertensive); pentru
profilaxia migrenei și a altor forme de cefalee vasculară recurentă și pentru
tratamentul bufeurilor vasomotorii în menopauză.
4. Naftizina
Denumirea latină: Naphthyzinum

Denumirea IUPAC: Nitrat (sau clorhidrat) de 2-(1-naftilmetil)-4,5-dihidro-1H-
imidazol-1-il. Sinonime: Rinazina, Rino Naftazolina, Naphtyzin.
Formula moleculară: C14H14N2 (bază)
M. m. = 273 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau cu nuanţe gălbui. Punct de topire = 252-
255oC (pentru clorhidrat).
Solubilitatea: Puţin solubilă în apă, solubilă în etanol.
Soluția A: Clorhidratul (sau azotatul) de naftizină cu masa de 0,5 g se dizolvă în
50 ml apă.
138
Sinteza reiese din naftalină, care se clorometilează cu ester diclorometilic în acid
acetic glacial. Procesul decurge în prezenţa acidului fosforic la temperatura de 80-
90oС, timp de câteva ore. Clorometilnaftalina obținută se tratează cu cianură în
mediu bazic la temperatură, când se obţine nitrilul, care după purificare se topeşte
cu etilendiamină timp de 10–12 ore, la 220-230oС. Procesul are loc cu degajare
intensă de amoniac. Baza liberă obţinută a naftizinei se tratează cu acid azotic de
concentrație molară 0,1 mol/l, când se obţine nitratul de naftizină:
H2N
Cl O Cl NaCN to NH2 HNO3
Cl CN · HNO3
H3PO4 - NaCl - NH3
NH NH
N N
naftalina clorometilnaftalina naftizina naftizina nitrat
1. Spectrul ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,004% în acid clorhidric de
concentrație molară 0,01 mol/l prezintă patru maxime la 271, 281, 287 și 291 nm.
2. Reacţia asupra ionului nitrat: La 1 ml preparat se adaugă câteva picături de
difenilamină, în rezultat apare coloraţie albastră.
3. Reacția asupra ionului de clor (se aplică pentru naftizina clorhidrat): La 2 ml
Soluție A se adaugă acid azotic de 2 mol/l și 0,2 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l. În
rezultat se formează un precipitat alb, cazeinic, solubil în exces de amoniac.
4. La 3 ml Soluție A se adaugă 5 ml acid picric de 0,05 mol/l. Se formează un
precipitat galben care, după uscare la 105oC, se topește la 190-192oC.
Clorhidratul de naftizină cu masa de 0,3 g se dizolvă într-un amestec format din
10 ml metanol și 20 ml dioxan. Se adaugă 10 ml acetat de mercur (II) în acid acetic
anhidru, un amestec format din 0,1 ml albastru de metilen și 0,15 ml metiloranj în
metanol şi se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în dioxan
până la colorație violetă.
corespunde cu 0,02467 g de C14H15N2Cl (pentru clorhidrat).
Formele farmaceutice: Soluţii de 0,05 şi 0,1% în flacoane a câte 10 ml.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Posedă activitate -adrenomimetică:
produce îngustarea vaselor periferice, ridică tensiunea arterială, măreşte pupila.
Se indică în special în rinite cronice, în hemoragiile nazale, în conjuctivite de
provenienţă alergică, sinuzite.
5. Propranololul
139
Denumirea latină: Propranolol
Denumirea IUPAC: 1-(Isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol. Sinonime:
Propranolol, Cardinol, Atenolol.
Formula moleculară: C16H21NO2·HCl
M. m. = 259 g/mol
Descrierea: Propranololul se prezintă sub forma unei pulberi albe fără miros.
Solubilitatea: Solubil în apă și în etanol.
Sinteza: Propranololul se obţine la interacţiunea α-naftolului cu epiclorhidrina:
CH3
HN CH3
Cl
HO
OH HO
O i-C3H7NH2 O
+ O
Cl - HCl
-naftol epiclorhidrina
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu clorhidrat de
propranolol- substanță de referință prin dispersie în bromură de potasiu.
prezintă trei maxime: la 290, 306 și 319 nm.
3. Se realizează reacția la cloruri: Clorhidratul de propranolol cu masa de 0,3 g
se dizolvă în 10 ml apă și se acidulează cu acid azotic de concentrație molară 1,5
mol/l. La amestecul obținut se adaugă 0,15 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l. În
rezultat se formează un precipitat alb, cazeinic solubil în exces de amoniac.
4. Clorhidratul de propranolol cu masa de 0,2 g se dizolvă în 6 ml apă (la nevoie
se încălzește). După răcire se alcalinizează cu hidroxid de sodiu de 7,5 mol/l și se
extrage de două ori cu câte 5 ml eter. Extractele eterice reunite se spală cu apă până
cînd apele de spălare nu mai sunt alcaline la fenolftaleină-soluție, se filtrează prin
sulfat de sodiu anhidru și se evaporă la sicitate. Reziduul obținut, uscat la 50oC în
vid timp de o oră, se topește la 92-96oC (temperatura de topire a bazei libere a
propranololului).
Se aplica metoda titrării în mediu anhidru, ca solvent se folosește acidul acetic
glacial, iar ca titrant – acidul percloric de concentrație molară 0,1 mol/l (indicator-
cristalin violet).
140
Formele farmaceutice: Comprimate a cîte 0,01 și 0,04 g; soluții injectabile 0,1%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Fiind un β1–adrenoblocant selective,
propranololul manifestă efect prelungit și se administrează ca remediu antianginal,
hipotensiv și antiaritmic, în special în stenocardii și în unele forme de hipertonie.
1. Definiți noțiunile: substanță cu proprietăți adrenergice și simpatomimetice.

farmacologic.
3. Propuneți reacțiile chimice care însoțesc determinarea calitativă a
epinefrinei cu reactivii Fehling și Tollens.
naftizină clorhidrat se adaugă soluție de azotat de argint, se formează un precipitat
alb cazeos solubil în exces de amoniac.

teme, veți fi capabili să: Studiul chimico-farmaceutic al substanțelor cu
proprietăți analgezice-antipiretice
substanță cu proprietăți Analgezicele-antipiretice (nenarcotice) sunt
antipiretice, analgezic
substanțe care diminuează sau suprimă durerea,
nenarcotic;
 clasificați substanțele combat febra, manifestă proprietăți antiinflamatoare
antipiretice conform și antireumatice.
principiului chimic;
Distincţiile principale dintre analgezicele-
farmaceutică pentru antipiretice și analgezicele narcotice sunt:
substanțele active în 1) după puterea acţiunii analgezicele nenarcotice
propuse;
sunt mai slabe decât cele narcotice, analgezicele
 propuneți metode de nenarcotice sînt practic ineficiente în durerile intense
sinteză pentru (traumatice, tumori maligne), acţiunea lor analgezică
substanțele acestei clase;
 argumentați
se manifestă cu precădere în durerile cauzate de
corespunderea procesele inflamatorii, în special în afecțiunile
rezultatelor cu cerințele inflamatorii ale articulaţiilor, muşchilor, nervilor
(artrite, miozite, nevralgii);
2) nu inhibă respiratia, nu provoaca euforie, sunt
lipsite de acțiune hipnotică ‒ nu se instalează pasiunea bolnăvicioasă narcomania;
141
3) posedă efect antipiretic și antiinflamator, care lipsește la analgezicele
narcotice.
Prin urmare, principalele proprietăți farmacologice ale substanțelor din această
clasă sunt cele: analgezice, antipiretice, antiinflamatoare și antireumatice.
Analgeticele antipiretice şi antiinflamatoare, (analgetice nesteroidale) se
clasifică în derivați ai:
- acizilor arilcarbonici (aspirina, diflunisalul ș.a.);
- anilinei (paracetamolul ș.a.);
- pirazolului (fenacetina, fenilbutazona, metamizolul ș.a.);
- acidului antranilic (acizii flufenamic, mefenamic, meclofenic ș.a.);
- acidului arilacetic (diclofenac, fenclofenac ș.a.);
- acidului arilpropionic (ibuprofen, ketoprofen, naproxen, fenoprofen ș.a.);
- acizilor indolil- și indenacetic (indometacina, sulindac ș.a.);
- oxicamilor (piroxicam, izoxicam ș.a.).
Un interes therapeutic deosebit prezintă aspirina, paracetamolul, antipirina,
metamisolul, butadiona și ibufenul.
1. Acidul acetilsalicilic
Denumirea latină: Acidum acetylsalicylicum

Denumirea IUPAC: Acid 2-acetoxibenzoic. Sinonime: Aspirină, Acesan.
M. m. = 180 g/mol
Descrierea: Cristale aciforme, incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros sau
cu miros slab de acid acetic și cu gust acru. Este stabil în aer uscat, la umezeală se
hidrolizează parţial cu obţinerea acidului salicilic şi a acidului acetic. Punct de
topire = 134-135oC.
Notă: În aer umed hidrolizează parțial.
Solubilitatea: Puțin solubil în etanol, cloroform, eter, greu solubil în apă rece,
moderat ‒ în apă caldă. Se dizolvă în soluțiile hidroxizilor, carbonaților alcalini și
în amoniac.
Soluția A: Acidul acetilsalicilic cu masa de 1,5 g se agită cu 30 ml apă timp de 5
min. și se filtrează; soluția filtrată se completează la 30 ml cu același solvent.
Sinteza: Acidul acetilsalicilic se obține prin acetilarea acidului salicilic cu
anhidridă acetică, conform schemei:
H3C O
OH Ac2O O
O O
OH OH
142
Acidul acetilsalicilic cu masa de 0,5 g se dizolvă în 5 ml hidroxid de sodiu de
concentrație molară 2,5 mol/l, se încalzește la fierbere timp de 3 min. și după răcire
se acidulează cu acid sulfuric de 2 mol/l. În rezultat se formează un preciptat alb,
cristalin și se percepe miros de acid acetic. Precipitatul obținut, separat și spălat, se
dizolvă prin încălzire la aproximativ 50oC în 2 ml apă și se adugă 0,05 ml clorură
de fier (III) de 0,2 mol/l. În rezultat apare o coloraţie albastră-violetă.
Acidul acetilsalicilic cu masa de 0,4 g se dizolvă în 10 ml etanol la o ușoară
încălzire, se răcește la 8-10oC și se titrează cu hidroxid de sodiu de concentrație
molară 0,1 mol/l până la colorație roz în prezența fenolftaleinei.
Formele farmaceutice: Comprimate; capsule a câte 75, 100 și 500 mg.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antiinflamator, analgezic, antipiretic,
antiagregant plachetar.
2. Paracetamolul
Denumirea latină: Paracetamolum

Denumirea IUPAC: N-(4-Hidroxi-fenil)-acetamidă. Sinonime: Acetaminofen,
Actimol, Acetamol.
М. m. = 151 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust amar. Punct de topire =
169-172oС.
Solubilitatea: Puțin solubil în apă, uşor solubil în etanol, solubil în acetonă şi în
soluţiile hidroxizilor alcalini, practic insolubil în eter și în cloroform.
Sinteza paracetamolului porneşte de la p-nitrofenol, care se reduce cu Na2S în
prezenţa (NH4)2SO4 la 40oC, când se obţine p-aminofenol. p-Aminofenolul se
acetilează cu anhidridă acetică, când se obține paracetamol.
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu paracetamol ‒
2. Reacţia de oxidare cu bicromat de potasiu. La fierberea în soluţie diluată de
acid clorhidric paracetamolul scindează cu formarea acidului acetic şi a p-
aminofenolului. p-Aminofenolul se oxidează în prezența bicromatului de potasiu
143
până la chinonimină, care mai departe intră în reacţie cu p-aminofenolul
nereacţionat și formează colorant indofenolic (de culoare violetă):
H3C
O HCl/H O K2Cr2O7/HCl
2
HO NH HO NH2
-CH3COOH
paracetamol p-aminofenol
HO NH2 N
K2Cr2O7/HCl
O NH
-H2O
O NH2
chinonimina colorant indofenolic
Paracetamolul cu masa de 0,1 g se tratează cu 1 ml acid sulfuric de 1 mol/l și se

încălzește la fierbere timp de 3 min. Amestecul prezintă miros de acid acetic. La
răcire se adaugă 10 ml apă, când nu trebuie să se formeze un precipitat. La
adăugarea de 0,05 ml bicromat de potasiu de concentrație molară 0,02 mol/l apare
treptat o colorație violetă, care nu trebuie să devină roșie (spre deosebire de
fenacetină).
3. Reacţia scindării hidrolitice: La hidroliza acidă a paracetamolului se
formează acid acetic care se depistează după miros. Paracetamolul cu masa de 0,1
g se fierbe în 2 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l timp de 2 minute. În rezultat se
formează acid acetic care se depistează după miros
H3C NH
HCl
H2N OH
O - CH3COOH
OH
și p-aminofenol. p-Aminofenolul astfel obținut se tratează cu 3 picături de acid

clorhidric de concentrație molară 0,5 mol/l, 3 picături de nitrit de sodiu de 0,5
mol/l şi se agită. Soluţia obţinută se adaugă la 3 ml soluţie bazică de β-naftol. În
rezultat se formează azocolorant de culoare roșie-oranj:
HO
OH
NaNO2 + HCl N
+ -
HO NH2 HO N N Cl HO N
- NaCl - HCl
azocolorant
4. Reacţia de formare a complecşilor cu clorura fierică (III): Paracetamolul cu

masa de 0,1 g se dizolvă prin agitare în 10 ml apă şi se tratează cu 0,1 ml clorură
fierică (III) de 0,2 mol/l. În rezultat apare coloraţie albastră-violetă:
144
CH3 CH3
O FeCl3 O 3+
- Fe
3 NH OH NH O
-3 HCl
3
5. Reacţia cu reactivul Marcu: La 5-10 mg paracetamol se adaugă reactiv

Marcu proaspăt preparat (1 picătură de formaldehidă în 1 ml acid sulfuric). Se
obţine colorant trifenilmetanic de culoare roză.
6. Reacţia de formare a azocolorantului: Paracetamolul cu masa de 0,1 g se
dizolvă în 2 ml apă, după care se tratează cu 1 ml hidroxid de sodiu de 2,5 mol/l și
apoi cu 3 ml diazoreactiv. În rezultat apare coloraţie roşie.
Prepararea diazoreactivului: La 50 ml acid sulfanilic de concentrație molară
0,005 mol/l (NH2C6H4SO3H) în acid clorhidric de 0,5 mol/l se adaugă 1 ml nitrit de
sodiu de 0,015 mol/l proaspăt preparat.
O
O
NH O
NH
H3C OH
+ H3C N S O
+N N S O
- - HCl N OH
Cl O
OH
OH
azocolorant
Circa 0,1 g (masă exactă) paracetamol se dizolvă în 50 ml acid sulfuric de
concentrație molară 0,05 mol/l și se completează cu același solvent la 100 ml într-
un balon cotat. O parte alicotă (1 ml soluție) se diluează cu acid sulfuric de
concentrație molară 0,05 mol/l la 100 ml într-un balon cotat și se determină
absorbanța la 243 nm.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 0,25 şi 0,5 g; supozitorii; pulberi.

Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antipiretic, analgezic.
Derivații pirazolonei
În medicină prezintă un deosebit interes derivaţii 1-fenil-5-pirazolonei:

antipirina, amidopirina şi analgina care produc acţiune analgezică şi antipiretică,
precum şi derivaţii 1-fenil-3,5-pirazolidindionei – butadiona, care manifestă
acţiune antiinflamatoare:
145
R CH3 R=-H antipirina
4 3
CH3
5 N R= N amidopirina
O N 2 CH3
1 CH3
SO 3Na
R= N analgina
CH3
Derivaţii 1-fenil-5-pirazolonei
H 9C4 O
H
4 3
5 N
O
N 2
1
butadiona
Derivat al 1-fenil-3,5-pirazolidindionei
3. Antipirina
Denumirea latină: Antipyrinum

Denumirea IUPAC: 1,5-Dimetil-2-fenil-1,2-dihidro-3H-pirazol-3-onă. Sinonime:
Analgesine, Fenazona, Apirelina.
M. m. = 188 g/mol.
Decsrierea: Cristale incolore sau pulbere de culoare albă, cu gust amărui, inodor.
Punct de topire = 113oC.
Solubilitatea: Uşor solubilă în apă, etanol şi în cloroform, greu solubilă în eter.
Prima etapă în sinteza antipirinei o constituie sinteza esterului acetoacetic prin
condensarea a două molecule de etanoat de etil în prezenţa etilatului de sodiu. La
acţiunea fenilenhidrazinei asupra esterului acetoacetic, urmată de închiderea
ciclului la 100oС şi metilare la 150oС, se obţine antipirina:
146
CH3
O O C2H5ONa
+ O O + NH
H3C O CH3 H3C O CH3 - C2H5OH - H2 O
OC2H5 H 2N
ester dietilic ester acetoacetic fenilenhidrazina
CH3 CH3
H3C
N SO 2OCH3 +
100 oC N N H NaOH
N O O N
N CH3 SO 2 O-
- H2 O H - C2H5OH 150oC
O
OC2H5
CH3
NaOH N
O N CH3 + H2O + SO 2ONa
antipirina
1. Reacţii asupra structurii betainice: Antipirina în mediul neutru, datorită
repartizării densităţii electronice, formează sarea betainică – sviter-ionul:
H CH3 H3C H
+
N N -
O CH3 H3C O
N N
Antipirina Sviter-ion (betaina)
Această structură denotă lipsa proprietăţilor oxidoreducătoare, întrucât în structura

betainei lipseşte sistema pirolidinică, capabilă de a oxida. Betaina prezintă caracter
aromatic, ceea ce-i permite să ia parte la reacţii de substituţie electrofilă cu nitritul
de sodiu în mediul acid, cu formarea nitrozoantipirinei:
H CH3 O N CH3
N NaNO2 / HCl N
O CH3 O N CH3
N
- NaCl, - H2O
antipirina nitrozoantipirina
147
Tot din aceste considerente, antipirina participă în reacţia de formare a
complecșilor colorați cu clorura de fier (III):
H3 C H H3C H
+ +
N - N -
H3 C O H3C O
N N 3+
FeCl3 Fe
3
- 3 Cl-
feripirina 3
Antipirina cu masa de 0,1 g se dizolvă în 4 ml apă, se adaugă 2 ml acid clorhidric

de concentrație molară 3 mol/l şi se împarte în 2 eprubete: (a) şi (b). În eprubeta (a)
se adaugă 5 picături de nitrit de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l, iar în
eprubeta (b) ‒ 5 picături de clorură ferică (III) de concentrație molară 0,3 mol/l. În
eprubeta (а) soluţia capătă culoarea verde, iar în eprubeta (b) – roşie-oranj.
Se utilizează metoda iodometrică care se bazează pe substituţia atomului de
hidrogen din poziţia a 4-a cu atomul de iod, când rezultă iodopirina:
H3C H H3C I
3 4 3 4
N 5 N 5
H3C 2 N O H3C 2 N O
1 I2 1
- HI
Iodopirina
I2 + 2 Na2S2O3 = 2 NaI + Na2S4O6
HI + CH3COONa = NaI + CH3COOH
Titrarea se realizează cu soluţie de iod în prezenţa acetatului de sodiu, care leagă

acidul iodhidric obţinut, astfel împiedicând reacţia reversibilă.
Formele farmaceutice: Pulberi; comprimate a câte 0,25 g.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antipirina posedă efect analgezic moderat,
antipiretic și antiinflamator.
Se administrează în nevralgii, răceli.
4. Metamizolul sodic
148
Denumirea latină: Metamizolum natricum
Denumirea IUPAC: Sodiu [(1,5-dimetil-3-oxo-2-fenil-2,3-dihidro-1H-pirazol-4-
il)(metil)amino]metansulfonat. Sinonime: Noramidopirină, Metansulfonat de
sodiu, Analgina.
Formula moleculară: C13H16N3NaO4S
M. m. = 333 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau slab-gălbuie, fără miros, cu gust slab amar.
Solubilitatea: Foarte uşor solubil în apă, puțin solubil în etanol, practic insolubil în
cloroform şi eter.
Notă: Soluţiile apoase la păstrare îndelungată se îngălbenesc.
Soluția A: Metamizolul sodic cu masa de 1,0 g se dizolvă în 20 ml apă.
Pentru sinteza analginei, produsul iniţial aminoantipirina se tratează cu
benzaldehidă. Benziliden-aminoantipirina obţinută se metilează cu dimetilsulfat,
când se obține monometilantipirina. Monometilantipirina se tratează cu amestec de
soluţie apoasă de hidrosulfit de sodiu şi cu formaldehidă, când se obţine analgina:
H2N CH3
N
O CH3
N CHO N CH3 (H3CSO2)2 H C N+ CH3
3 - H2O
+ CH3OSO 2
N N
O N CH3 O N CH3
aminoantipirina aldehida benzoica benziliden-aminoantip irina monometilantipirina

Na
O O
S
CH3 O
H2O HN CH3 Na S O / CH O HN CH3

2 2 4 2
N N
O N CH3 O N CH3
analgina
1. Spre deosebire de alte substanțe din aceeaşi grupă (a pirazolului), analgina se
descompune în prezența acidului clorhidric la încălzire, din cauza prezenţei în
moleculă a restului -SO3Na. În rezultat se degajă oxid de sulf, formaldehidă şi
metilaminoantipirină, care se depistează cu clorura ferică (III), când se obține
149
complex colorat în roşu.
2. Analog antipirinei, analgina conduce la produşi coloraţi în urma reacţiei de
oxidare cu nitrit de sodiu (coloraţie verde-albastră ce dispare) şi clorură fierică (III)
(coloraţie albastră ce dispare): Analgina cu masa de 0,1 g se dizolvă în 4 ml apă, se
adaugă 2 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l. Această compoziţie se împarte în 2
eprubete (a şi b); în eprubeta (a) se adaugă 5 picături de nitrit de sodiu de 0,1 mol/l,
iar în eprubeta (b) – 5 picături de clorură ferică (III) de 0,3 mol/l.
3. La 2 ml Soluție A se adaugă 0,5 ml acid clorhidric de concentrație molară 3
mol/l și 0,2 ml cloramină B cu partea de masă 5%. În rezultat apare o colorație
albastră care trece în roz.
4. La 2 ml Soluție A se adaugă 0,1 g guaiacolsulfonat de potasiu, apoi 1 ml acid
sulfuric care se toarnă, cu precauție, pe pereții eprubetei. La zona de contact al
celor două lichide se formează un inel albastru-violet.
Se aplică metoda iodometrică:
Na
O
O
O S
H CH3
+
HN CH3 N CH3
H
O N CH3 O N CH3 -
N + I2 + 2 H 2 O N I + NaHSO 4 + HI + CH2O
Metamizolul sodic cu masa de 0,25 g se dizolvă în 3 ml apă și se titrează imediat

cu iod de concentrație molară 0,05 mol/l sub agitare continuă. Apare o colorație
roz și titrarea continuă până apare o colorație galbenă-persistentă.
Un volum de 1 ml iod de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde cu 0,01757
g de C13H16N3O4S·H2O.
Formele farmaceutice: Pulberi; comprimate a câte 0,25 şi 0,5 g; soluţii injectabile
de 50%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Analgezic și antispastic intens, antipiretic.
Se indică în dureri moderate și intense de toate tipurile (nevralgii, mialgii, artargii,
dismenoree, colici renale, biliare), inclusiv postoperatorii.
5. Butadiona
Denumirea latină: Butadionum
150
Denumirea IUPAC: 4-Butil-1,2-difenil-3,5-pirazolidindionă. Sinonime: Butatron,
Carudol, Fenilbutazona.
M.m. = 308 g/mol
Descrierea: Pulbere de culoare albă sau slab-gălbuie, fără miros, la început fără
gust, apoi cu gust slab amar. Punct de topire = 105-108oC.
Notă: Soluţia de sare de sodiu a butadionei la încălzire se îngălbeneşte, de aceea la prepararea
soluţiilor injectabile se vor respecta condiţii aseptice.
Solubilitatea: Insolubilă în apă şi etanol, uşor solubilă în eter, cloroform, acetonă
și în soluțiile hidroxizilor alcalini.
Soluția A: Butadiona cu masa de 1,5 g se agită cu 30 ml apă, se încălește la fierbere
timp de 2 min. și se răcește. La amestecul răcit se adaugă 5 ml acid azotic de
concentrație molară 4 mol/l, se filtrează și soluția filtrată se completează la 30 ml
cu același solvent.
Butadiona posedă caracter acid datorat atomului de hidrogen mobil din poziţia
С4, care formează formă enolică cu grupările carbonilice vecine. În rezultat,
butadiona devine solubilă în hidroxizi, formând săruri:
H 9 C4 O H9 C4 OH H 9 C4 O Na
H 4 NaOH
3 4 3 4 3
5 N 5 - H2 O 5 N
O N O
O N 2 N 2 N 2
1 1 1
Sarea de sodiu a butadionei e bine solubilă în apă și se foloseşte în medicină sub

forma soluţiilor injectabile.
Pentru sinteza butadionei, esterul etilic al acidului malonic se etilează cu bromura
de butil în prezenţa etilatului de sodiu. Esterul n-butilmalonic obţinut condensează
cu hidrazobenzenul în prezenţa agenţilor de condensare, când rezultă butadiona:
O C2 H5 O C2 H5
H9 C4
O C2H5ONa O H H C2H5ONa H
O
+ C4 H9 Br C4 H9 + N N
O O - 2 C2H5OH N
O N
O C2 H5 O C2 H5
esterul etilic al acidului malonic esterul n-butilmalonic hidrazobenzen butadiona
151
sodiu de concentrație molară 0,01 mol/l prezintă un maxim la 264 nm.
2. La 2 mg butadionă se adaugă 1 ml acid acetic de 5 mol/l, 2 ml acid
clorhidric și se încălzește pe baia de apă. După răcire amestecul se diluează cu 5 ml
apă și se filtrează. La soluția filtrată se adaugă 0,05 ml nitrit de sodiu de 0,5 mol/l,
când apare colorație galbenă. La 1 ml din această soluție se adaugă 2 ml hidroxid
de sodiu de 3 mol/l și 0,05 ml β-naftol. În rezultat se formează azocolorant de
culoare roșie-brună.
3. Reacţia de formare a complecșilor colorați cu soluţiile sărurilor metalelor
grele:
a) Butadiona formează săruri colorate (insolubile în apă) cu ionii de cupru
(II). Butadiona se neutralizează cu hidroxid de sodiu (după indicator) până la
formarea sării de sodiu şi apoi prin adăugarea soluţiei de sulfat de cupru, când se
obţine sarea de cupru colorată în nuanţă gri, care trece în albastru:
-
H 9 C4 OH H 9 C4 O
2 O
N Cu2+ O
N Cu2+
N N
- 2 H+
b) În prezența azotatului de argint butadionul formează precipitat de culoare

argintie; iar în prezența clorurii de fier (III) ‒ precipitat cărămiziu.
4. Reacţia de oxidare: Butadiona se oxidează uşor din cauza prezenţei în
moleculă a restului hidrazobenzenic. Oxidarea are loc în condiţii rigide – sub
acţiunea nitritului de sodiu și a acidului sulfuric. În aceste condiţii butadiona
hidrolizează, conducând la hidrazobenzen, care se oxidează până la azobenzen ‒ de
culoare roșie-vișinie. Printre alţi produşi de oxidare se obține și acid butilmalonic,
care în mediul acid decarboxilează, transformându-se în acid butilacetic:
152
H
H 9 C4 O
N H H H O
O NaNO2
N N N + H 9 C4
H2SO4 OH
HO O
hidrazobenzen acid butilmalonic

[O] to [H+]
N N H
H9 C4 H + CO2
HO O
azobenzen acid butilacetic
Butadionul cu masa de 0,1g se dizolvă în 3 ml acid sulfuric, se adaugă 0,02 g

nitrit de sodiu şi se încălzeşte. În rezultat se formează coloraţie oranj, care trece în
roşie-vişinie. Simultan are loc eliminarea vaporilor de gaz (CO2 care poate fi
identificată prin barbotare în apa de var).
Butadiona poate fi oxidată şi de alţi oxidanţi puternici ‒ cloramina B (se obţine
coloraţie roşie-violetă); bicromat de potasiu în prezenţa acidului sulfuric (coloraţie
roşie-închis). Ultima reacţie deosebeşte butadiona de analgină, care în aceste
condiții formează compuși complecși de culoare verde.
Butadiona cu masa de 0,5 g se dizolvă în 30 ml acetonă, se adaugă 15 ml apă, se
titrează cu hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l în prezenţa
indicatorului fenolftaleină până la colorație roz-violetă.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 0,03, 0,05 şi 0,15 g; unguent 5%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Boli reumatice ale țesuturilor moi, dureri
musculare și reumatice; inflamații post-traumatice ale articulațiilor: entorse,
contuzii; poliartrită reumatoidă; umflături și dureri asociate cu boli ale articulațiilor
și mușchilor; osteoartrită.
6. Ibuprofenul
Denumirea latină: Ibuprofenum

Denumirea IUPAC: Acid 2-(4-isobutilfenil)-propanoic. Sinonime: Brufen, Ibufen.
M. m. = 206 g/mol
153
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau cristale incolore cu miros caracteristic.
Solubilitatea: Ușor solubil în acetonă, etanol, cloroform, eter, foarte greu solubil în
apă. Solubil în soluțiile hidroxizilor și ale carbonaților alcalini.
Sinteza constă în acilarea izo-butilbenzenului cu cloranhidrida acidului acetic.
Izo-butilbenzofenolul obţinut astfel reacţionează cu cianura de sodiu cu obţinerea
oxinitrilului, care sub acţiunea iodurii de hidrogen în prezenţa fosforului se
transformă în acidul 2-hidroxi-2-(4-(2-metilpropil)fenil) propanoic. Concomitent
au loc reacţiile de deshidratare, reducere şi hidroliză:
NaCN O
Cl O
+
H3C CH3 H3C CH3
CH3 CH3
cloranhidrida
izo-butilbenzen acidului acetic izo-butilbenzofenol
OH OH O
HI / P
N
H3C CH3 H3C CH3 OH
CH3 CH3
oxinitril acidul 2-(4-isobutilfenil)-propanoic

1. Spectrul în infraroșu trebuie sa corespundă celui obținut cu ibuprofen ‒
sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l prezintă trei maxime: la 259 (mai puțin
definit), la 264 și la 273 nm.
Ibuprofenul cu masa de 0,5 g se dizolvă în 100 ml etanol și se titrează cu
hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l în prezența fenolftaleinei până
la colorație roză.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 200, 400 și 600 g; sirop.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antiinflamator, antipiretic, analgezic, după
154
puterea de acțiune este superior acidului acetilsalicilic (și e mai bine tolerat de
organism) şi paracetamolului.
1. Definiți noțiunile substanță cu proprietăți antipiretice, analgezic nenarcotic.

2. Clasificați substanțele antipiretice conform principiului chimic.
3. Argumentați prin reacții chimice următoarea determinare: dacă acidul
acetilsalicilic se supune hidrolizei, produsul obținut formează în prezența clorurii
de fier (III) un compus complex de culoare albastră-violetă.
4. Argumentați prin reacții chimce sinteza paracetamolului.
5. Propuneți schema reacțiilor de formare a colorantului trifenilmetanic pe baza
paracetamolului.

cu proprietăți antiepileptice
substanță cu proprietăți Epilepsia (din limba greacă veche înseamnă criză,
antiepileptice;criză convulsie sau atac) reprezintă un grup de tulburări
epileptică;
 clasificați substanțele neurologice de lungă durată, caracterizate prin una
antiepileptice conform sau mai multe crize epileptice. Aceste crize sunt
episoade care variază de la perioade scurte și
farmaceutică a aproape nedetectabile la perioade lungi de convulsii
substanțelor active în puternice. În cazul epilepsiei, crizele au tendința de a
se repeta, neavînd nicio cauză subiacentă, în timp ce
propuse;
 argumentați crizele care apar dintr-o anumită cauză nu sunt
corespunderea considerate în mod obligatoriu epilepsie.
Unele persoane pot da semne de epilepsie în urma
unui traumatism cranian, accident vascular cerebral,
neoplasm cerebral, consum de alcool și droguri.
Crizele epileptice sunt rezultatul unei activități excesive sau anormale a celulelor
nervoase din cortex. În general, diagnosticarea presupune eliminarea altor stări
care ar putea cauza simptome similare (cum ar fi sincopa), precum și identificarea
altor cauze. Epilepsia poate fi confirmată cu ajutorul electroencefalogramei și nu
poate fi vindecată, dar crizele pot fi controlate cu ajutorul medicației în
aproximativ 70% din cazuri. Dacă crizele nu răspund la medicație, se pot lua în
considerare intervenția chirurgicală, neurostimularea și regimul alimentar. Nu toate
155
sindroamele epileptice sunt de durată, un număr semnificativ de persoane
înregistrând ameliorări până la punctul în care medicația nu mai este necesară.
Aproximativ 1% din populația globală (65 de milioane) suferă de epilepsie.
Această maladie se caracterizează printr-un risc pe termen lung al crizelor
recurente. Aceste crize pot apărea în mai multe moduri, în funcție de partea
creierului implicată și de vârsta persoanei.
În practică, epilepsia este definită ca două sau mai multe crize epileptice, apărute
într-un interval mai mare de 24 de ore, fără o cauză clară. În același timp, maladia
poate fi considerată o boală în cadrul căreia persoanele au cel puțin o criză
epileptică, existând riscul apariției altor episoade.
Liga Internațională împotriva Epilepsiei și Biroul Internațional pentru Epilepsie,
colaboratori ai Organizației Mondiale a Sănătății, în declarația lor comună din
2005, definesc epilepsia drept „o boală a creierului caracterizată de o predispoziție
de durată de a genera crize epileptice și de consecințe neurobiolgice, cognitive,
psihologice și sociale. Această definiție a epilepsiei implică apariția a cel puțin o
criză epileptică”.
În continure, vor fi analizate din punct de vedere chimico-farmaceutic
carbamazepina și acidul glutamic.
1. Carbamazepina
Denumirea latină: Carbamazepine

Denumirea IUPAC: 5H-Dibenzo[b,f]azepin-5-carboxamidă. Sinonime: Calepsin,
Epitol, Finlepsin.
M. m. = 236 g/mol
Descrierea: Pulbere albă cristalină sau albă-gălbuie, cu gust amar. Punct de topire
= 189-193oC.
Solubilitatea: Uşor solubilă în etanol şi în cloroform, insolubilă în apă şi în eter.
Soluție A: Carbamazepina cu masa de 1,0 g se agită timp de 15 min. cu 20 ml apă
și se filtrează. Soluția filtrată se completează la 20 ml cu același solvent.
Fiind derivat al dibenzazepinei, carbamazepina se obține din o-nitrobenzilclorură
și clorura de carbomoil:
156
-
O O
O + +
+ N - N NH2 H2N
N - KOH OO 12 [H]
O
2
Cl - 4 H2 O NH3
C2H5OH
o-nitrobenzilclorura
NH2
Cl
O
clorura de carbamoil
NH3 N N
H
H2N O
dibenzazepina carbamazepina
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu carbamazepină ‒
2. Spectrul de absorbție în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,001% în
etanol absolut (în cuvă de 2 cm) prezintă două maxime: la 238 și la 285 nm.
3. Carbamazepina prezintă o intensă fluorescență albastră în lumina ultravioletă
la 366 nm.
4. La 0,1 g carbamazepină se adaugă 2 ml acid azotic şi se încălzeşte la baia
marină 3 minute. În rezultat apare coloraţie roşie-portocalie.
0,1 g carbamazepină se dizolvă în 50 ml etanol absolut și se completează cu
același solvent la 100 ml. O parte alicotă (10 ml) se diluează cu etanol absolut la
100 ml într-un balon cotat și se determină absorbanța la 285 nm.
Formele farmaceutice: Comprimate; capsule a câte 150, 200, 300,400 și 600 mg.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină și umiditate. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Carbamazapina reprezintă un remediu
anticonvulsivant cu aplicare în tratarea epilepsiei psihomotorii, în principal în
cazurile de criză majoră (grand mal), în stările maniacal-depresive, prewcum și în
tratarea alcoolismului. Un avantaj al acestui medicament este asocierea efectului
antiepileptic cu o acţiune psihotropă favorabilă ‒ la bolnavi se ameliorează
dispoziţia, ei devin mai activi şi mai comunicativi.
2. Acidul glutamic
Denumirea latină: Acidum glutamicum

157
Denumirea IUPAC: Acidul L-glutamic. Sinonime: Acid glutamic, H-Glu-OH.
M. m. = 147 g/mol
Descrierea: Cristale incolore sau pulbere albă cristalină, cu miros caracteristic şi
gust acru. Punct de topire = 199oC.
Solubilitatea: Puțin solubil în apă, insolubil în acetonă, etanol, cloroform și în eter.
Soluția A: Acidul glutamic cu masa de 1,0 g se agită timp de 3 min. cu 20 ml apă
la aproximativ 50oC. După răcire se filtrează și soluția filtrată se completează la 20
ml cu același solvent.
Sinteza: Acidul glutamic se obține din esterul acetamidomalonic şi acrilonitril,
după schema:
1. NaNO2 / AcOH 1. Ac2O O
2. H2 /Pd 2. CH2=CH-CN H COOCHN H2N
3 C2H4CN HOH
(C2H5OOC)2CH2 (C2H5OOC)2CH-NH2 OH
(COOC2H5)2 HO
O
acid glutamic
1. Reacția cu rezorcinolul: Se amestecă 1 mg acid glutamic cu 1 mg rezorcinol,
se adaugă 2 picături de acid sulfuric şi se încălzeşte până la încetarea reacției și
apariţia culorii verzi-brune. După răcirea amestecului astfel preparat se adaugă 5
ml apă şi se alcalinizează cu soluție amoniacală până la reacția bazică a
indicatorului universal. În rezultat se formează un compus complex de culoare
roşie-violetă și o fluorescenţă verde, mai vizibilă la diluarea soluţiei.
2. Aminoacizii formează compuși colorați în albastru-violet în prezența
ninhidrinei: se dizolvă 0,05 mg aminoacid la incălzire în 2 ml apă, se neutralizează
cu hidroxid de sodiu de concentrație molară 2 mol/l până la mediul neutru și se
adaugă 1 mg ninhidrină. La încălzire apare culoarea albastru-violetă:
158
O O O
NH2
R H H2O
O+ N O
O- H O N RR
2 - CO2
HO H
O O R OH O
ninhidrina aminoacid O
O O O O
H2O N NH3
H
+ O
R NH2 - H2 O H
H O
O O O
O
H4NO O
N
NH3
O O
compus complex
de culoare albastra-violeta
3. Aminoacizii formează compuși colorați în albastru-închis în prezența reactivului
Fehling:
CuSO 4 + 2 NaOH = Na2SO 4 + Cu(OH)2
O
HO NH2 O
2 NaOH
O
2 + CuSO4 R Cu R + Na2SO4 + 2 H2O
R
NH2 O H 2N
O
Acidul glutamic cu masa de 0,2 g se dizolvă în 100 ml apă, prin încălzire la
aproximativ 400C. După răcire se adaugă 0,2 ml albastru de timol și 1 ml roșu
fenol, apoi se titrează cu hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l până la
coloraţie violetă.
corespunde cu 0,01471 g de C5H9NO4.
NH2 O NH2
O
NaOH HO
OH OH
H2O
O
O Na O
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 250 și 500 mg; pulberi; soluții

injectabile de 1%.
159
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Acidul glutamic participă la procesele de
metabolizare a azotului în organizm, unde se formează încontinuu din aminoacizi.
În mari cantităţi se gaseşte în proteinele cerebrale, unde îndeplineşte funcţia de
neuromediator în transmisia excitaţiilor nervoase sau de neutralizare a
amoniacului.
În medicină se aplică în tratamentul disfuncţiilor SNC, cum ar fi epilepsia,
psihoze de diversă etiologie, depresii.
1. Definiți noțiunile substanță cu proprietăți antiepileptice, criză epileptică.

2. Propuneți reacțiile chimice ce desciu procesul de formare a produsului
colorat rezultat în urma reacției ninhidrinei cu acidul glutamic.

veți fi capabili să: Descrierea chimico-farmaceutică a derivaților
fenotiazinici și 1,4-benzdiazepinici
substanță cu proprietăți Preparatele psihotrope sunt grupe de substanțe
psihotrope, sedativ,
tranchilizant; farmacologice care influenţează sfera emotivă,
 clasificați substanțele sociativă, comportamentală, fiind utilizate în
psihotrope conform dereglările activităţii psihice a omului.
 aplicați analiza chimico- Remediile psihotrope se subdivizează în:
farmaceutică a  psiholeptice, care includ neurolepticele,
substanțelor active în tranchilizantele și sedativele;
propuse;  psihoanaleptice, din care fac parte
 propuneți metode de antidepresivele, psihostimulantele (excitantele SNC),
sinteză pentru
nootropele, analepticele (stimulantele medulare,
fragmentele farmacofore
ale substanțelor active ce bulbare şi generale);
aparțin claselor 1,4-  timoizoleptice, care includ preparatele litiului,
benzdiazepinelor și
valproaţii, carbamazepina, blocantele canalelor de
fenotiazinelor;
 argumentați calciu;
corespunderea - Psihodisleptice sau psihozomimetice (derivaţii
acidului lizerginic, mexalina).
Neurolepticele sunt substanțe cu acţiune primară
asupra anumitor sisteme mediatoare capabile să
combată excitaţia psihomotorie şi să amelioreze manifestările în limitele psihozei.
Cele mai importante, din punct de vedere practic, sunt aminazina, aropazina,
160
ataperazina, ariftazina.
Formula generală a derivaților fenotiazinici:
5 S 4
6 9 3 R10 = - CH3
7 2
N
1 1 -
8 N 1 R CH3
10 R = - Cl aminazina (clorpromazina)
R
OH
N N
R10 = -
1 -
R = -Cl etaperazina (perfenazina)
N N CH3
R10 = -
1
R = - CF3 triftazina (trifluoperazina)
R10 = - CH3
N
1 CH3
R = -H promazina (propazina)
Pentru sinteza derivaţilor fenotiazinei, aminele secundare asimetrice se obţin

mai întâi prin N-alchilarea derivaţilor anilinei cu acizii mono- sau diclorobenzoici
în alcool izoamilic, care apoi se supune decarboxilării. Aminele secundare se
topesc la 160-180oC cu sulf în prezenţa iodului sau a acizilor Lewis drept
catalizatori, când are loc ciclizarea cu formarea fragmentului fenotiazinic. Reacţia
se realizează în xilen. Sfârşitul reacţiei se determină după eliminarea totală a
hidrogenului sulfurat. Fenotiazina 2-substituită astfel obținută se supune N-arilării
sau N-acilării:
161
O
OH 1. Cu (- HCl) 2S
+
o 1 -H S
1 2. t (- CO2) NH R 2
Cl H2N R
acid 2-clorobenzoic amina primara aromatica amina secundara aromatica
substituita substituita
S 6 S 4
2S RCl 7 5 3
- H2 S 1 - HCl 8 2 1
N R 9 N 1 R
H 10
R
fenotiazina fenotiazina substituita
Aminazina
Denumirea latină: Chlorpromazini Hydrochloridum

Denumirea IUPAC: 3-(2-Cloro-10H-fenotiazin-10-il)-N,N-dimetil-propan-1-
amină. Sinonime: Chloropromazine, Chlorpromados, Chlorpromanyl.
Formula moleculară:C17H19ClN2S
M. m. = 355 g/mol
Descrierea: Pulbere de culoare albă sau slab-gălbuie, puţin higroscopică. Punct de
topire = 60oC.
Notă: La lumină își schimbă culoarea.
Solubilitatea: Uşor solubilă în apă, soluție de acid clorhidric, etanol şi în
cloroform, practic insolubilă în eter şi în benzen.
Materia primă necesară obținerii, la nivel industrial, a hidroclorurii de
clorpromazină este 2,4-diclorotoluenul, care se supune următoarelor transformări:
HOOC HOOC
H3C HNO3
NH2 t°
- CO2
Cl Cl Cl Cl NH Cl
2,4-diclorotoluen acidul 2,4-diclorobenzoic acidul 3-clorofenilamino-6- carbonic
S
t° S
- CO2 250°C
NH Cl N Cl
H
3-clorodifenilamina 2-clorofenotiazina
Derivații dialchilaminoalchilici se obțin din compuși organici mai simpli, cum ar fi
3-dimetilaminopropilclorura, care rezultă din etilencianhidrină, după cum urmează:
162
N [H+] O
CH3 SOCl2 CH3
HO HO NH2 HO N HO N . HCl
Ni
CH3 CH3
etilencianhidrina 3-dimetilaminopropanol hidroclorura de
3-dimetilaminopropilclorura
Adiția dialchilaminoalchilclorurilor la nucleul fenotiazinic are loc prin substituția

atomului de hidrogen din poziția 10. Se formează hidroclorura de clorpromazină
reieșind din 2-clorofenotiazină și hidroclorura de 3-dimetilaminopropan-1-ol:
CH3
HO N . HCl
S S S
CH3 HCl
.HCl
N Cl N Cl N Cl
H
2-clorofenotiazina
CH3 CH3
N N
CH3 CH3
clorpromazina baza hidroclorura de clorpromazina
1. Se aplică spectrofotometria în ultraviolet (pentru soluția cu partea de masă
0,001% în acid percloric de concentrație molară 0,01 mol/l), când clorpromazina
hidroclorid prezintă două maxime: la 254 și 304 nm (metoda se aplică și pentru
determinarea cantitativă).
2. Soluția acetonică a anhidridei maleice este reactivul de grupă pentru derivații
fenotiazinici. Produsele reacției se colorează în galben-oranj, maximele de
absorbție se găsesc în regiunea 336-360 nm.
3. Reacţia de oxidare: O proprietate caracteristică pentru reprezentanții acestei
clase este posibilitatea lor de a se oxida. În dependenţă de natura oxidantului (apă
de brom, apă oxigenată, acid azotic şi sulfuric, clorură de fier (III), cloramină T),
se obţin compuşi complecși de diversă colorație. În prezența cloraminei T de 10%
se formează complex de culoare violetă sau roșie-violetă, care poate fi extras cu
cloroform.
Atomul de sulf este cel mai reactiv atom din molecula fenotiazinei; oxidarea lui
conduce la formarea 5-S-oxidului (I) şi a 5,5-dioxidului (II). Culoarea produşilor
de oxidare (fiind radicali liberi) depinde de poziţia substituentului din poziţia 2:
O O O
6 S 4 6 4
7 3
6 S 4 S
5 [O] 7 5 3 [O] 7 5 3
8 2 1 8 2 8 2
9 1 1 1
N R 9 N 1 R 9 N 1 R
10 10 10
R I R II R
163
a) Reacția de oxidare cu apă de brom: în 10 ml apă se dizolvă 0,05 g
clorpromazină. La această soluție se adaugă 1 ml apă de brom şi se încălzeşte până
la fierbere. În rezultat se obţine o soluţie transparentă de culoare zmeurie. Această
reacție se bazează pe obținerea perbromoderivaților cationului de fenotiazoniu. la
oxidare cu brom fenotiazina formează perbromofenotiazoniu, colorat în roșu:
+
S S
+ 2 Br2 * (Br * Br2)- + HBr
N N
H perbromofenotiazoniu
b) Reacția de oxidare cu acidul azotic: în 1 ml apă se dizolvă 0,01 g

clorpromazină, se adaugă 2 picături de acid azotic, când se obţine un precipitat alb.
La adăugarea excesului de acid azotic, soluţia devine incoloră şi transparentă.
Complecși colorați se obțin și în prezența ionilor de fier (III), mercur (II), cobalt,
paladiu, platină.
Reacțiile de culoare ale unor derivați fenotiazinici a se vedea în Anexa 3.
4. Complecși colorați în alb se obțin cu tiocianatoacidocomplecșii zincului și
cadmiului, care se dizolvă bine în benzen, cloroform și în dicloretan.
5. În rezultatul reacției cu azotatul de argint și câteva picături de acid sulfuric
de concentrație molară 0,02 mol/l (la o ușoară încălzire) prometazina hidroclorid
formează complex colorat în roșu-vișiniu.
6. În prezența nitroprusiatului de sodiu de 3% prometazina și hidroclorura de
clorpromazină formează precipitate de culoare roșie.
7. Pentru identificarea derivaților fenotiazinici se folosesc și metode chimice de
analiză, cum ar fi cele bazate pe reacțiile de formare a sărurilor și complecșilor,
reacții bazate pe identificarea atomilor de sulf, azot și a ionului de clor. Pentru a
depista ionul de sulf al ciclulul fenotiazinic, aminazina se calcinează în prezența
carbonatului de sodiu și a azotatului de amoniu. Reziduul se dizolvă în apă, se
acidulează și se filtrează, iar la filtrat se adaugă câteva picături de clorură de bariu
de 0,05 mol/l. În rezultat se formează un precipitat alb insolubil în soluții acide.
8. Separarea bazelor libere: Sărurile fenotiazinelor, sub acţiunea soluţiilor
diluate de hidrogenocarbonat sau carbonat de sodiu, eliberează bazele libere: în 5
ml apă se dizolvă 0,1 g preparat, se adaugă 0,5 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l. În
rezultat, în precipitat cade baza liberă de culoare albă.
9. Reacția cu reactivii comuni alcaloizilor: Prezența atomului de azot din
structura fenotiazinelor se depistează cu acidul picric sau cu soluțiile de I2 în KI
(susceptibili să formeze precipitate cu reprezentanții acestei grupe).
10. Reacțiile de formare a produșilor fluorescenți: În 3-5 picături de apă se
dizolvă 1 mg derivat fenotiazinic, se adaugă 10 picături de acid azotic, după care
164
amestecul se încălzește la baia marină timp de 1 min. După răcire, , pe pereții
eprubetei se adaugă, atent, 15-20 picături soluție amoniacală și se analizează în
lumină ultravioletă. La hotarul dintre aceste lichide se observă fluorescență violetă
(triftazina, fluorfenazina) sau verde (fluoracizina). Aminazina, dinezina, diprazina,
propazina, cloracizina, etaperazina și nonahlazina nu produc fluorescență.
Se aplică metoda titrării acido-bazice în acid acetic anhidru, se titrează cu acid
percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în prezenţa acetatului de mercur (II) şi a
indicatorului metiloranj, până la obţinerea coloraţiei roze:
S S
N R - N R -
Cl + (CH3COO)2Hg + 2 HClO 4 ClO4 + HgCl2 + 2 CH3COOH
CH CH
+ 3 + 3
N N
H H
H3C H3C
Formele farmaceutice: Drajeuri a câte 0,025, 0,05 şi 0,1 g; soluţii injectabile.

Acțiunea farmacologică și indicațiile: Clorpromazina este utilizată în tratamentul
diferitelor boli psihice, în tratamentul de greață și vărsături asociate cu boli
terminale și sughit persistent.
Principala indicație rămân afecțiunile psihice, cum ar fi: boli psihotice ca
schizofrenia, mania și hipomania, tratamentul pe termen scurt al anxietații severe și
al comportamentului agitat sau excitat, al comportamentului violent sau periculos
de impulsiv; autism.
Tranchilizantele
Tranchilizantelor li se atribuie în primul rând derivații benzdiazepinei care
conțin în structura lor ciclul benzoic condensat cu sistema heptaatomică 1,4-
diazepinică. Substanțele acestei clase conțin în poziția a 5-a radicalul fenil, iar în
poziția a 7-a – gruparea nitro- sau un atom de halogen (clor sau brom):
165
N 2
1
3
5 N
4
H3C H
NH CH O O
N 3 N N
* HCl OH
+
Cl N Cl N Cl N
-
O
clordiazepoxid (elenium, librium) diazepam (seduxen, apaurin, relanium) nozepam (oxaepam, tazepam)
H O H O
N N
-
O +
N N Br N
O
Cl
nitrazep am (radedorm, eunoctin) fenazepam
Majoritatea derivaților benzdiazepinici se descriu ca pulberi cristaline, albe sau

cu nuanțe gălbui. Excepție face nitrazepamul – pulbere cristalină galbenă și
clozepidul – pulbere microcristalină albă sau slab gălbuie.
Solubilitatea: Toți derivații benzdiazepinici sunt practic insolubili în apă și în
etanol.
1. Reacția de formare a sărurilor colorate cu acizii concentrați: Cu acizii
concentrați derivații 1,4-benzdiazepinici formează săruri ce prezintă fluorescență în
lumina ultravioletă. La acțiunea soluției etanol-cloroformice de fenazepam,
diazepam și nitrazepam asupra acidului percloric se obțin soluții colorate ce
manifestă fluorescență în lumină ultravioletă:
Denumirea Colorația soluției Fluorescența în lumină
benzdiazepinei UV la λ=254 nm
Diazepam galbenă-verzuie verde-albăstruie
Nitrazepam Galbenă albăstruie
Fenazepam galbenă-verzuie verde-aprins
În 2 ml cloroform se dizolvă 0,02 g substanță activă, se adaugă 2 ml etanol și 2
picături de acid percloric cu partea de masă 42% sau 57% și se agită. În lumină
ultravioletă la lungimea de undă 254 nm se observă fluorescența corespunzătoare.
2. Reacția de formare a colorantului azoic după hidroliza acidă: Derivații
166
benzdiazepinici care nu au substituenți la atomul de azot din poziția 1 (fenazepam,
oxazepam, nitrazepam) după hidroliza acidă, din contul formării aminogrupei
primare aromatice, formează săruri de diazoniu și apoi azocolorant (se folosesc
fenolii în mediul basic: rezorcinolul – colorație roșie, β-naftolul – colorație oranj-
roșietică).
La 0,02 g preparat se adaugă 2 ml acid clorhidric de concentrație molară 0,5
mol/l și se fierbe timp de 3 minute. După răcire se adaugă 1 picătură de nitrit de
sodiu de 0,5 mol/l și se agită. Soluția astfel formată se tratează cu 2 ml soluție
bazică de rezorcinol sau β –naftol. În rezultat se formează azocolorant oranj-
roșietic:
+ N
H O NH2 * HCl O N O
N HO
OH OH
H2O NaNO2 OH
N N N -
Br Cl
HCl, toC Br Cl
HCl NaOH
Br Cl
Cl
OH
HO
N N OH
OH
ONa
NaOH
Br N O
Cl
azocolorant
3. Reacția cu hidroxidul de sodiu: Toți derivații 1,4-benzdiazepinici la

calcinare (reacția se realizează în eprubetă), cu o cantitate echivalentă de hidroxid
de sodiu solid, elimină vapori de amoniac ce colorează în albastru hârtia roșie de
turnesol. Nozepamul mai formează pe pereții eprubetei precipitat de culoare verde;
iar clordiazepoxidul – vapori cu miros de izonitril.
4. Prezența halogenilor în moleculele de clordiazepoxid, diazepam, nozepamul
și fenazepam se demonstrează prin arderea în flacăra spirtierei a câtorva cristale de
preparat pe o sârmă de cupru. Flacăra se colorează în verde.
5. Reacția nitrazepamului cu baza alcalină: În 1-2 ml etanol se dizolvă 0,002 g
preparat, se adaugă 0,5 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l și se agită. Apare colorație
galbenă (fapt datorat prezenței grupării nitro- susceptibile să formeze o
pseudosare).
167
1. O masă exactă de preparat se dizolvă în acid formic (nozepam), cloroform
(fenazepam); nitrazepamul ‒ în anhidridă acetică și se titrează cu acid percloric de
concentrație molară 0,1 mol/l (indicator ‒ cristalin violet) sau se determină
potențiometric (nozepam).
Un volum de 1 ml acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde cu
0,02867 g de nozepam, 0,03496 g de fenazepam, 0,02813 g de nitrazepam.
2. Se aplică metoda spectrofotometrică.
Formele farmaceutice: Comprimate; pulberi; soluții injectabile.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Benzdiazepinele manifestă efecte
terapeutice comune și se administrează ca anxiolitice (reduc anxietatea); sedative
(induc somnul); relaxanți musculari; anticonvulsive (apreciate în epilepsie);
anestezice generale (dacă sunt utilizate intravenos).
1. Definiți noțiunile substanță cu proprietăți psihotrope, sedativ, tranchilizant.

2. Clasificați substanțele psihotrope și nootrope conform principiului chimic.
3. Propuneți metode de sinteză pentru substanțele ce aparțin claselor 1,4-
benzdiazepinelor și fenotiazinelor.

veți fi capabili să: Determinarea indicilor de calitate pentru
substanțele cu proprietăți sedative
 definiți noțiunea de
substanță cu proprietăți Sedativele sunt substanţe care, fiind administrate,
sedative;
 clasificați substanțele reduc excitabilitatea crescută a SNC creând un calm
acestei clase conform psihic. Acţiunea calmantă a remediilor sedative
principiului chimic; asupra bolnavilor cu nevroze se manifestă prin
farmaceutică substanțelormicşorarea excitabilităţii, iritabilităţii, ameliorarea
active în formele dispoziţiei, normalizarea somnului şi atenuarea altor
farmaceutice propuse; simptome caracteristice pentru nevroze. În
 argumentați
corespunderea comparaţie cu tranchilizantele, sedativele au o
rezultatelor cu cerințeleacţiune mai slabă şi se extind într-o măsură mai mică
înaintate de farmacopee. asupra sferei emoţionale.
Din clasa substanţelor sedative fac parte bromurile
(KBr, NaBr şi bromcamfora) şi preparatele pe bază de valeriană. În organism
aceste substanțe se descompun, eliberând ioni de brom, care acţionează direct
168
asupra SNC provocând efect sedativ. Acestea exercită influenţă selectivă asupra
proceselor inhibitorii din SNC şi în primul rând din scoarţa cerebrală.
Eficacitatea tratamentului cu bromuri depinde în mare măsură de alegerea justă
a dozei preparatului în funcţie de tipul activităţii nervoase superioare a pacientului.
Toxicitatea bromurilor e mică, însă, din cauza că ele se elimină destul de lent din
organism, se pot acumula, ceea ce provoacă fenomene toxice cronice, numite
bromism. Tabloul clinic al intoxicaţiei cronice se caracterizează prin semne de
inhibiţie ale activităţii SNC (apatie, somnolenţă, reducerea capacităţii intelectuale
și a memoriei, erupţii acneiforme pe tegumente), fenomene catarale (conjuctivită,
guturai, tusă). În cazul apariţiei simptomelor de bromism, tratamentul cu bromuri
se suspendă, se prescrie o alimentaţie bogată în NaCl şi mult lichid.
1. Bromura de potasiu
Denumirea latină: Kalii bromidum

Denumirea IUPAC: Bromură de potasiu. Sinonime: KBr, Bromură de potasiu.
Formula moleculară: KBr
M. m. = 119 g/mol
Descrierea: Cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust sărat și
slab amar. Punct de topire = 734oC.
Solubilitatea: Ușor solubilă în apă, glicerol, etanol și puțin solubilă în acetonă.
Soluția A: Se dizolvă în 20 ml apă, 10 g bromură de potasiu și se completează la
100 ml cu același solvent.
Sinteza:
1. În industrie bromura de potasiu se obține reieșind din:
a) bromurile de fier (II), (III) și carbonatul de potasiu, după schema:
Fe3Br8 + 4 K2CO3 + 4 H2O = 8 KBr + 2 Fe(OH)3 + Fe(OH)2 + 4 CO2
b) descompunerea termică a bromatului de potasiu:
to > 434oC
2 KBrO3 2 KBr + 3 O2
2. În condiții de laborator bromura de potasiu se obține din:
a) KOH, Br2 și NH3 la temperatura camerei:

6 KOH + 3 Br2 + 2 NH3 = 6 KBr + 6 H2O + N2
2 K + Br2 = 2 KBr
a) substituirea unui halogen mai puțin activ decât bromul (de ex., I2):
169
2 KI + Br2 = 2 KBr + I2
Dererminarea calitativă:
1. Cationul de potasiu din molecula de KBr se identifică cu acidul tartric: La 2
ml Soluție A se adaugă 0,5 ml acetat de sodiu de concentrație molară 0,5 mol/l și 4
ml acid tartric de 1 mol/l. În rezultat se formează tartrat de potasiu ‒ sediment alb
cristalin:
O O
HO HO
OH CH3COONa O
+ KBr + HBr
HO HO K
OH OH alb
O O
2. Iodura de potasiu colorează flacăra în violet.
3. La pH=4-6 sărurile de potasiu formează cu hexanitrocobaltatul (III) de sodiu
precipitat cristalin de culoare galbenă,
2 KBr + Na3[Co(NO2)6] K2Na[Co(NO2)6] + 2 NaBr
galben
care la crearea mediului bazic trece în precipitat negru-brun de Co(OH)3:

K2Na[Co(NO2)6] + 3 NaOH Co(OH)3 + 2 KNO2 + 4 NaNO2
În timp, precipitatul capătă colorație roză – se formează Co(OH)2.

4. La 0,1 ml Soluție A se adaugă 1 ml apă, 0,5 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l;
amestecul se agită. Apoi se adaugă 0,5 ml cloroform şi 0,5 ml peroxid de hidrogen
cu partea de masă 3%. După agitare se lasă să se separe straturile, apoi se observă
colorarea în galben-brun a stratului cloroformic.
5. Soluția A cu volumul de 2 ml se acidulează cu acid azotic de 1,5 mol/l, la
care se adaugă 0,15 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l. Se formează un precipitat alb-
gălbui, cazeos, greu solubil în soluție de amoniac:
KBr + AgNO3 = KNO3 + AgBr 
alb-galbui
Bromura de potasiu cu masa de 0,3 g se dizolvă în 10 ml apă, într-un balon cu
dop rodat. Se adaugă 35 ml acid clorhidric, 5 ml cloroform și se titrează cu iodat de
potasiu de concentrație molară 0,05 mol/l, agitând energic până la decolorarea
stratului cloroformic. Se lasă în repaus timp de 5 min. și, dacă reapare colorația, se
continuă titrarea până la decolorarea totală a stratului cloroformic.
170
Un volum de 1 ml iodat de potasiu de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde
cu 0,0166 g de KBr.
Formele farmaceutice: Pulberi 0,1 - 60 g; comprimate de 0,5 g; sirop 1, 2 și 3%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Bromura de potasiu se administrează în
nevroze, mai ales în cele însoțite de simptome anxioase.
2. Bromura de sodiu
Denumitrea latină: Natrii bromidum

Denumirea IUPAC: Bromură de sodiu. Sinonime: Bromosodium, Sedoneural.
M. m. = 103 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust sărat, higroscopică. Punct
de topire = 747oC.
Solubilitatea: Ușor solubilă în apă și în etanol.
Soluția A: Bromură de sodiu cu masa de 10,0 g se dizolvă în 100 ml apă.
Sinteza: Bromura de sodiu se obține din mai multe materii prime:
1) din Fe3Br8:
Fe3Br8 + 4 Na2CO3 + 4 H2O = 8 NaBr + 2 Fe(OH)3 + Fe(OH)2 + 4 CO2
2) din Br2 și NaOH:

6 NaOH + 3 Br2 = 5 NaBr + NaBrO3 + 3 H2O
2 NaBrO3 + 3 C = 2 NaBr + 3 CO2
Dererminarea calitativă:
1. Bromura de sodiu colorează flacăra incoloră a spirtierei în galben.
2. În prezența uranilacetatului de zinc se formează un precipitat cristalin galben-
verzui (în mediul de acid acetic):
NaCl + Zn[(UO2)3(CH3COO)8] + CH3COOH + 9 H2O NaZn[(UO2)3(CH3COO)9] . 9 H2O + HCl
3. Soluția A cu volumul de 1 ml se acidulează cu acid azotic de concentrație

molară 2 mol/l și se tratează cu 0,15 ml nitrat de argint de 0,1 mol/l. În rezultat, se
formează un precipitat alb-gălbui, cazeos, greu solubil în soluție de amoniac:
NaBr + AgNO3 AgBr  + NaNO3
AgBr  + 2 NH4OH [Ag(NH3)2]Br + 2 H2O
4. La 0,1 ml Soluție A se adaugă 1 ml apă, 0,5 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l;

amestecul se agită. La acest amestec se adaugă 0,5 ml cloroform şi 0,5 ml
171
cloramină B cu partea de masă 5% (sau peroxid de hidrogen). După agitare se lasă
să se separe straturile, apoi se observă colorarea în galben-brun a stratului
cloroformic:
Cl
O O
N NH2
S Na S
2 O + 2 HCl 2 O + Cl  + NaCl
2
2 NaBr + Cl2 = 2 NaCl + Br2
Bromura de sodiu cu masa de 0,25 g se dizolvă în 50 ml apă, se adaugă soluție
cromat de potasiu și se titrează cu nitrat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l
până la colorație galbenă-roșietică.
Un volum de 1 ml nitrat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde
cu 0,01029 g de NaBr.
Formele farmaceutice: Pulberi; flacoane, fiecare flacon conține 4 mg bromură de
pipecuroniu uscată prin inghețare. Fiecare fiolă de solvent (2 ml) conține soluție de
clorură de sodiu 0,9%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Bromura de sodiu este un agent blocant
neuromuscular nedepolarizant. Acționează prin blocarea receptorilor colinergici la
nivelul plăcii neuromotorii. Este un miorelaxant cu durată medie de acțiune.
4. Bromcamfora
Denumirea latină: Camphora monobromata

Denumirea IUPAC: 3-Bromo-1,7,7-trimetilbiciclo[2.2.1]heptan-2-onă. Sinonime:
Camphor Monobromat, 3-Bromocamphor.
Formula moleculară: C10H15BrO
M. m. = 231 g/mol
Descrierea: Cristale prismatice sau aciforme, incolore, cu miros slab de camfor,
gust slab amărui. Punct de topire = 74-76oC
Notă: La lumină se îngălbeneşte.
Solubilitatea: Insolubilă în apă, solubilă în eter, cloroform, agenți lipofili.
Sinteza: Bromcamfora se obține la acțiunea bromului asupra d-camforei. Reacția
se realizează în cloroform:
O O
+ Br2 + HBr
Br
172
1. Soluțiia etanolică de bromcamforă prezintă maxim la 306 nm.
2. Reacția de culoare se bazează pe activitatea grupării metilenice, care în
reacție cu aldehidele formează produși colorați: cu furfuralul – în albastru-violet;
cu aldehida benzoică – în roșu:
O O O
+
H O - H2 O
O
furfural
O O
+
- H2 O
H
O
3. La încălzirea bromcamforei în prezența pulberii de zinc și a hidroxidului de

sodiu în decurs de 1-2 min. are loc desprinderea atomului de brom de partea
organică a moleculei. În filtrat se identifică ionul de brom. La 0,1 g bromcamforă
se adaugă 1 ml apă, 0,5 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l; amestecul se agită. Apoi se
adaugă 0,5 ml cloroform şi 0,5 ml cloramină B cu partea de masă 3%. După agitare
se lasă să se separe straturile, apoi se observă colorarea în galben-brun a stratului
cloroformic:
CH3 CH3
O NaOH O
+ NaBr + ZnO
Zn
Br
Bromcamfora se fierbe în hidroxid de potasiu de concentrație molară 5 mol/l și
pulbere de Zn timp de 30 de minute. Apoi se aplică metoda argintometrică inversă
pentru determinarea echivalentului de bromură de potasiu format:
173
O O
+ 2H + + HBr
Br
HBr + KOH KBr + H2O
Fe (NH2)(SO4)2 + 2 NH4SCN Fe (SCN)3 + 2 (NH4)2SO4
KBr + AgNO3 AgBr + KNO3
Fe (SCN)3 + 3 AgNO3 Fe (NO3)3 + 3 AgSCN
Aproximativ 2 g bromcamforă (masă exactă) se dizolvă într-un balon conic și se

adaugă 10 ml hidroxid de potasiu de concentrație molară 5 mol/l, 2 picături de
sulfat de cupru de 0,1 mol/l şi 2 g pulbere de zinc. Balonul se uneşte cu refrigerent
ascendent şi se fierbe 30 de minute. După răcire se filtrează şi la o parte alicotă (la
10 ml filtrat) se adaugă 5 ml acid azotic de 2 mol/l, 5 picături de soluţie alaun fier-
amoniu, 0,1 ml rodanură de amoniu de 0,1 mol/l şi se titrează cu azotat de argint de
0,1 mol/l până la dispariţia culorii roşii.
Din volumul azotatului de argint de 0,1 mol/l consumat la titrare, se scad 0,1 ml
rodanură de amoniu care s-au adăugat şi volumul rămas se recalculează după
bromcamforă.
Un volum de 1 ml azotat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde
cu 0,02311 g de C10H15BrO.
Formele farmaceutice: Comprimate 250 mg.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Hipersensibilitate, insuficiență renală sau
hepatică, iritabilitate, oboseală, tahicardie, tensiune arterială oscilantă.
1. Definiți noțiunea de substanță cu proprietăți sedative.

farmacologic.
3. Propuneți ecuațiile reacțiilor chimice care însoțesc determinarea calitativă a
atomului de brom din molecula bromcamforei.
4. Argumentați prin reacții chimice, necesitatea administrării de alimente sărate
și consumul cantităților mari de lichide, în cazul apariției primelor simptome de
bromism.
174
cu proprietăți stimulatoare ale funcțiilor sistemului
 definiți noțiunile nervos central
stimulent psihotonic,
analeptic;
Stimulenții psihotonici sînt un grup de
 aplicați analiza chimico- medicamente care au efecte stimulatoare asupra
farmaceutică a sistemului nervos central.
substanțelor active în
Se recomandă pacienților în cazul oboselii și
propuse; slăbiciunii, întrucît facilitează prelucrarea eficientă a
 argumentați informației, măresc capacitatea intelectuală și fizică.
corespunderea
rezultatelor cu cerințele Psihostimulatoarele se clasifică în:
înaintate de farmacopee. 1. Agenți psihoactivi, substanțe care manifestă
un efect stimulator asupra functiei cerebrale,
activității mintale și fizice a corpului. Printre aceștia
se regăsesc derivații purinici (cafeina), fenilalchilaminele (amfetamina,
metamfetamina) și fenilalchilsidnoniminele (sidnokarb) aceste medicamente
schimbă rapid parametrii funcționali ai activității cerebrale, cresc rezistența fizică.
Efectul se manifestă într-un timp foarte scurt de la administrare.
2. Agenții analeptici care stimulează în principal centrele vasculare și
respiratorii. Principalii reprezentanți ai acestei clase sunt camfora, corazolul,
cordiamina.
3. Substanțe care acționează în principal asupra proceselor la nivelului măduvei
spinării. Principalii reprezentanți sunt stricnina și sekurina.
În practica medicală, în scopul de a obține efect psihostimulator, sunt utilizate și
substanțele cu proprietăți antidepresive; nootrope (piriditol, piracetam, atsefen),
tranchilizante (trioxazine, oxazepam, grandaxinum), substanțe cu proprietăți
antipsihotice (eglonil, frenolon). De asemenea, se administrează și agenți de
psihostimulare de origine vegetală, cum sunt: tinctură Schisandra, extract alcoolic
de Rhodiola rosea, tinctura de Aralia Elata, tinctura de Sterculia, produse pe bază
de Ginseng, extract de Rhaponticum.
Recent a fost propus un nou grup de stimulente, cu numele de cod
„actoprotectoriˮ. Printre acestea se numără bemitilul, care are un efect de
stimulare, mărește rezistența organismului la hipoxie și crește performanța în
timpul efortului fizic. La fel, există dovezi ale efectelor imunostimulatoare ale
bemitilei.
Utilizarea agenților psihoactivi se indică în prima jumătate a zilei și pot fi
combinați cu alte medicamente psihotrope în cazul când pacienții manifestă astenie
fizică și depresivă, stare apatică.
175
În continuare vor fi analizate cafeina, piracetamul, eufilina, pentetrazolul și
camfora.
1. Cafeina
Denumirea latină: Coffeinum

Denumirea IUPAC: 3,7-Dihidro-1,3,7-trimetil-1-H-purin-2,6-dionă. Sinonime:
Trimetilxantină, 7-Metilteofilină, Cofeină.
M. m. = 194 g/mol
Descrierea: Cristale aciforme albe, mătăsoase sau pulbere cristalină albă, fără
miros, cu gust amar. Punct de topire = 234-239oC.
Solubilitatea: Solubilă în apă fierbinte și cloroform, puțin solubilă în apă rece,
foarte puțin ‒ în etanol.
Soluția A: Cafeina cu masa de 0,5 g se dizolvă, prin încălzire, în 45 ml apă, se
răcește și se completează cu același solvent la 50 ml.
Surse naturale de alcaloizi purinici sunt frunzele de ceai (Cofeina, Teobromina),
boabele de cafea (Cofeina), coaja boabelor de cacao (Teobromina). În prezent
preparatele ce conţin alcaloizi purinici sunt obţinute pe cale sintetică conform
metodei clasice ‒ sinteza Traube.
Drept materii prime în sinteza Traube sunt utilizate 1,3-dimetilureea în cazul
teofilinei şi cofeinei, iar metilureea şi acidul cianhidric ‒ în cazul teobrominei:
O O
H3C O
NH OH H3C NaOH H3C N NaNO2
N
O +
NH O NH N O N NH H2SO4
H3C N CH3 CH3
1,3-dimetiuree
O O O
NaNO2 H3C N N OH Zn / CH3COOH H3C

N
NH2 HCOOH
H3C
N
NH O
NaOH, t°
H
H2SO4 O N NH O N NH2 - H2O O N NH2
CH3 CH3 CH3
O O CH3
H 4
H3C N H3C N
NaOH, t° N (CH3)2 SO 4 N 7
3 6
2
O N N O N N
5
1
CH3 CH3
teofilina cofeina
1. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,001% prezintă un
176
maxim la 273 nm.
2. Reacţia de oxidare (proba murexidă): Derivaţii purinei în mediul acid sunt în
stare să se oxideze (ciclul imidazolic) cu formarea dimetilaloxanilor substituiţi şi a
acidului dimetildialuroic, prin acţiunea cărora se formează sarea de amoniu a
acidului tetrametilpurpuric (murexid) de culoare roşie-purpurie. Reacţia e
caracteristică întregii grupe. Produsul reacţiei ‒ murexidul, se foloseşte pe larg ca
metaloindicator pentru analiza sărurilor de calciu şi cupru în complexonometrie:
O CH3 O O
+ HO CH3
H3C [H ], t° H3C O CH3
N N H N
N + + HN
O
N H2O2
O N O N O O N O H2N
CH3 CH3 CH3
cofeina dimetilaloxan acidul dimetildialuroic
O O O O
OH H
H3C CH3 NH3, t° H3C CH3 NH4+
N O N N N N
O N O O N O O N O O N O
CH3 CH3 CH3 CH3
O O
NH4+ H3C CH3
N N N
O N O N O
H4NO
CH3 CH3
acidul tetrametilpurpuric
Într-o ceaşcă de porţelan se introduc 0,1 g cofeină, se adaugă 0,5 ml de peroxid

de hidrogen de 6%, 0,5 ml acid clorhidric de concentrație molară 0,5 mol/l şi se
evaporă la sec la baia marină. Reziduul galben-roșietic format se umectează cu
câteva picături de amoniac. În rezultat se formează acidul tetrametilpurpuric de
culoare roşie.
3. Reacţia cu azotatul de argint: La 1 ml Soluție A se adaugă 6 ml hidroxid de
sodiu de 6 mol/l, 1 ml amoniac şi 2 ml azotat de argint de 0,1 mol/l. După agitare
se formează o masă densă gelatinoasă.
4. Cafeina, în prezența clorurii de mercur (II), formează precipitat alb cristalin ‒
C8H10N4O2·HgCl2.
5. Reacţia de substituţie electrofilă după hidroliza bazică: Sub acţiunea
hidroxidului de sodiu de 7,5 mol/l la încălzire, ciclul pirimidinic cu legăturile
R-N-CO-N-R
se desface, produsul obţinut dă reacţie de substituţie electrofilă în
poziţia a 6-a cu sarea de diazoniu, obţinându-se colorantul azoic. În ceaşca pentru
177
evaporare, la 0,1 g cafeină se adaugă 2-2,5 ml hidroxid de sodiu de 6 mol/l, se
fierbe până la obţinerea unei mase dense (la baia marină timp de 20 min.), care
apoi se diluează cu apă (15 - 20 ml) – Soluţia А. Separat se prepară sarea de
diazoniu – Soluţia B, conform metodei: la 0,1 g streptocidă se adaugă 2 ml acid
clorhidric de 0,5 mol/l şi 1 ml nitrit de sodiu de 1 mol/l. La 5 ml Soluţie A se
adaugă cu picătura Soluţie B. În rezultat se formează coloraţie roşie, caracteristică
colorantului azoic:
N
O O + O
CH3 CH3 N CH3
o
H 3C N NaOH, t C H3C N H3 C N
N NH NH
+ Cl- N
N H H N
O N - Na2CO3 N N N N
CH3 CH3 CH3 SO 2 NH2
SO 2 NH2
colorant azoic
6. La 5 mg cafeină se adaugă 0,05 ml hidroxid de sodiu de 0,1 mol/l, 0,1 ml

fenolftaleină de 1% și se încălzește la fierbere. Soluția trebuie să rămână colorată
în roșu (deosebire de teofilină și teobromină).
7. La 2 ml Soluție A se adaugă 0,1 ml soluție de acid tanic. Se formează un
precipitat alb, solubil în exces de reactiv.
Prin încălire la aproximativ 50oC, se dizolvă 0,2 g cafeină în 20 ml anhidridă
acetică. După răcire se adaugă 20 ml benzen, 0,1 ml roșu de Sudan G în cloroform
și se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în acid acetic
anhidru până la colorație albastră.
Formele farmaceutice: Cofeina – pulbere; cofeina benzoat de sodiu – pulbere şi
comprimate a câte 0,075, 0,1 și 0,2 g; soluţii injectabile.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Fiind un stimulator al funcțiilor SNC,
cofeina se administrează drept remediu cardiotonic și în cazurile de spasme ale
vaselor sanguine. Cercetările de ultimă oră au demonstrat că cofeina poate proteja
organismul de efectele negative ale radiației.
2. Piracetamul
Denumirea latină: Piracetamum

Denumirea IUPAC: 2-(2-Oxopirolidin-1-il)acetamidă. Sinonime: Nootropil,
Avigilen.
178
M. m. = 142 g/mol
Descrierea: Pulbere albă sau aproape albă, cu miros caractristic și gust amar. Punct
Solubilitatea: Uşor solubil în apă, metanol şi în etanol, insolubil în eter.
Soluția A: Se dizolvă 2,0 g piracetam în 10 ml apă.
Materia primă necesară sintezei piracetamului este α-pirolidona. Deoarece aceasta
se alchilează greu la atomul de azot, sinteza se efectuează prin intermediul
esterului lactamic:
O O
R Cl R1 R
O
R Cl O NH3
O + O O+ + R1-OH
O N O N O N R NH2
N
H O O
-
Cl
O NH2
-pirolidona R1 piracetam
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu piracetam ‒
2. La 1 ml Soluţie A se adaugă 5 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 2,5
mol/l şi se încălzeşte la fierbere. În rezultat se degajă vapori de amoniac care
albăstresc hârtia roșie de turnesol.
3. Piracetamul în prezența hipoclorurii de sodiu și fenolului formează indofenol
de culoare albastră-indigo.
Piracetamul cu masa de 0,2 g se dizolvă în 10-15 ml apă și se trece cantitativ în
balonul de distilare al unui aparat de distilare prin antrenare cu vapori de apă.
Capătul interior al refrigerentului se cufundă într-un balon de 250 ml care conține
40 ml acid sulfuric de concentrație molară 0,05 mol/l și se procedează în
continuare conform prevederilor din ,,Dozarea azotului din combinațiile organice”.
Formele farmaceutice: Capsule a cîte 0,4 g; comprimate a câte 0,8 şi 1,2 g; soluţii
injectabile de 20 şi 33%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Fiind reprezentantul de bază al acestei
grupe, piracetamul (I) e analogul–acidului γ-aminobutilic (II) și poate fi analizat ca
un derivat sintetic al acestuia:
179
O
O
N NH2 OH
O
NH2
I II
Piracetamul acţionează pozitiv asupra proceselor de schimb ce au loc în creier.

Se administrează în diverse patologii ale sistemului nervos, în special legate de
dereglarea proceselor de schimb.
Se indică în infarct cerebral constituit, sechele de accidente cerebro-vasculare,
sindroame posttraumatismale și după intervenții chirurgicale craniene, stări de
precomă și comă; involuție intelectuală la bătrâni, tulburări de comportament în
epilepsie, sechele psihoafective ale encefalopatiilor, vertije de origine centrală,
tulburări neuropsihice în alcoolismul cronic, sindromul de abstinență la alcoolici,
delirium tremens, întârziere psihică, tulburări de comportament și adaptare la copii.
3. Eufilina
Denumirea latină: Aminophyllinum

Denumirea IUPAC: 1,3-Dimetil-3,7-dihidro-1H-purin-2,6-dionă-1,2-etandiamină
(2:1). Sinonime: Cidofilină, Teofilină etilenediamină, Aminofilină.
M. m. = 420 g/mol
Este o combinație a teofilinei ‒ C7H8N4O2·H2O cu etilendiamina - C2H8N2·H2O
(C16H24N₁₀O₄).
Descrierea: Pulbere amorfă de culoare albă sau slab gălbuie, cu miros slab
amoniacal și gust amar.
Notă: Fixează dioxidul de carbon din aer, devenind mai puțin solubilă în apă. Prin încălzire,
etilendiamina se volatilizează.
Solubilitatea: Ușor solubilă în apă, practic insolubilă în etanol și în eter.
Sinteza: (a se vedea sinteza cafeinei).
O
H H2N
H3C N
N
·
O N N
NH2
CH3
180
1. Aminofilina cu masa de 0,5 g se dizolvă în 20 ml apă și se adaugă 1 ml acid
clorhidric de 3 mol/l. Se formează un precipitat care, după separare, spălare și
uscare la 105oC, se topește la 269-274oC (temperatura de topire a teofilinei-bază).
2. La precipitatul obținut se adaugă 0,5 ml acid clorhidric de concentrație
molară 1 mol/l, 0,5 ml peroxid de hidrogen cu partea de masă 6% și se evaporă la
sicitate pe baia marină. Se obține un reziduu galben-roșcat care la adăugare de 0,1
ml amoniac se colorează în roșu-violet (reacție specifică etilendiaminei).
3. Prezența etilendiaminei poate fi demonstrată și cu ajutorul soluției de 2,4-
dinitroclorbenzen; în prezența căreia se formează precipitat de culoare galbenă:
-
O +O
N
+O
O N
NH2 + -
N - NH O
O
+2  + 2 HCl
-
Cl HN O
NH2 +
+
- N N
O O O
+
- N
O O
precipitat galben
4. Aminofilina cu masa de 0,1 g se dizolvă în 1 ml apă și se adaugă 0,2 ml

sulfat de cupru de 0,3 mol/l. În rezultat apare colorație violetă (reacție specifică
etilendiaminei).
Pentru teofilină se aplică:
1. Reacţia de oxidare (proba murexidă): Într-o ceaşcă de porţelan se introduc 0,1
g preparat, la care se adaugă 0,5 ml de peroxid de hidrogen de 6%, 0,5 ml acid
clorhidric de 0,5 mol/l şi se evaporă pînă la sec la baia marină. Reziduul galben-
roșcat format se umezeşte cu 1-2 picături de soluţie de amoniac, când apare
coloraţie roşie.
2. Reacţia de formare a complecşilor cu reactivii specifici alcaloizilor: Derivaţii
purinei formează cu reactivii specifici alcaloizilor săruri complexe insolubile în
apă. Prepararea reactivului Mayer: 0,68 g clorură de mercur (II) şi 2,5 g de iodură
de potasiu se dizolvă în apă într-un balon cotat de 50 ml.
3. Reacţia de formare a complecşilor cu sărurile metalelor grele: Teofilina,
datorită proprietăţilor acide, formează complecşi (insolubili în apă) cu sărurile
metalelor grele.
181
a) Reacţia cu nitratul de cobalt: La 0,1 g eufilină se adaugă 2 ml hidroxid de
sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l, se agită 2-3 min. şi se filtrează. La filtrat se
adaugă 3 picături de nitrat de cobalt de 1 mol/l şi se agită. Teofilina în aceste
condiţii formează precipitat alb cu nuanţe roze:
O
H 3C N
N 2+
Co
O N N
CH3
2
b) Reacţia teofilinei cu nitratul de argint: La 0,05 g preparat dizolvat în 3 ml

apă se adaugă 6 ml hidroxid de sodiu de 2 mol/l, 1 ml soluţie de amoniac şi 2 ml
nitrat de argint de 0,1 mol/l. După agitare se formează o masă densă gelatinoasă. În
cazul teofilinei se formează un precipitat alb cristalin:
O Ag
H3 C N
N
O N N
CH3
c) Teofilina formează precipitat alb cristalin ‒ Teofilină·HgCl2 în prezența

clorurii de mercur (II).
5. Reacţia de substituţie electrofilă după hidroliza bazică: Sub acţiunea
hidroxidului de sodiu de 7,5 mol/l la încălzire, ciclul pirimidinic cu legăturile
R-N-CO-N-R
se desface, produsul obţinut dă reacţie de substituţie electrofilă în
poziţia a 6-a cu sarea de diazoniu, obţinându-se colorantul azoic:
O +N O
H O H N H
H3C H3 C
N
N NaOH, t° H3C NH N
- NH
N
+ Cl N
- Na2CO3 H H N
O N N N N N
N
CH3 SO 2NH2
CH3 SO 2NH2 CH3
teofilina colorant azoic
În ceaşca pentru evaporare, la 0,1 g eufilină se adaugă 2-2,5 ml hidroxid de sodiu

de 5 mol/l și se fierbe până la obţinerea unei mase dense (la baia marină timp de 20
min.), care apoi se diluează cu apă (15–20 ml) – Soluţia А. Separat se prepară sarea
de diazoniu – Soluţia B, conform metodei: la 0,1 g streptocidă se adaugă 2 ml acid
182
clorhidric de 0,5 mol/l şi 1 ml nitrit de sodiu de 1 mol/l. La 5 ml Soluţie A se
adaugă cu picătura Soluţie B. În rezultat se formează coloraţie roşie.
6. Nitroprusiatul de sodiu de 3% formează colorație verde-intensă persistentă
cu teofilina (spre deosebire de alți alcaloizi purinici).
Teofilina: Aminofilina cu masa de 0,2 g se usucă la 130oC timp de 30 de minute.
Apoi se dizolvă, prin încălzire la aproximativ 50oC, în 100 ml apă. După răcire se
adaugă 15 ml nitrat de argint de concentrație molară 0,1 mol/l, roșu de fenol și se
titrează cu hidroxid de sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l până la colorație
violetă.
Etilendiamina: Eufilina cu masa de 0,4 g se dizolvă în 15 ml apă, se adaugă
verde de bromcrezol și se titrează cu acid clorhidric de 0,1 mol/l până la colorație
galbenă. Soluția se încălzește la fierbere pentru îndepărtarea dioxidului de carbon,
se răcește și se continuă titrarea până la colorație galbenă:
NH2 NH2
+ 2 HCl · 2 HCl
NH2 NH2
Un volum de 1 ml acid clorhidric de concentrație molară 0,1 mol/l corespunde

cu 0,00305 g de C2H8N2.
Formele farmaceutice: Comprimate; soluții injectabile.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Aminofilina face parte din grupa
medicamentelor pentru tratamentul bolilor obstructive ale căilor respiratorii.
Se administrează în tratamentul bronhospasmului şi profilaxia de durată a
crizelor de dispnee, în formele uşoare şi moderate de astm bronşic;
bronhopneumopatia obstructivă cronică, forma spastică.
4. Pentetrazolul
Denumirea latină: Pentrazolum

Denumirea IUPAC: 6,7,8,9-Tetrahidro-5H-tetrazolo(1,5-a)azepină. Sinonime:
Corazol, Angiazol, Cardiazol.
M. m. = 138 g/mol
Formula moleculară: C6H10N4
Descrierea: Pulbere cristalină, albă. Punct de topire = 58-60oC.
Solubilitatea: Solubil în apă.
Soluția A: Pentetrazolul cu masa de 1,0 g se dizolvă în 20 ml apă.
183
Sinteza include ciclizarea hidrazidei caprolactamei cu acid azotos:
N
(CH3)2SO4 N2H4 * H2O HNO2 N
CH3 NH2
O O NH N N
N - H2SO4 N - CH3OH N - H2O
H
hidrazida
caprolactamei pentetrazol
Detrminarea calitativă:
1. Tratat cu clorura de mercur (II), pentetrazolul formează un precipitat alb cu
punctul de topire = 175-180oC: La 5 ml Soluție A se adaugă 5 ml clorură de mercur
(II) de concentrație molară 0,02 mol/l. În rezultat se separă un sediment alb de
Pentetrazol·HgCl2.
2. La 5 ml Soluție A se adaugă 5 picături de acid sulfuric de concentrație
molară 1 mol/l, 3 picături de bicromat de potasiu de 1 mol/l, 3 picături de peroxid
de hidrogen cu partea de masă 3% și 3 ml cloroform. La agitare intensă stratul
cloroformic se colorează în albastru-violet, iar soluția apoasă ‒ în galben-verzui.
Se aplică metoda iodometrică, care are la bază formarea (în prezența clorurii de
cupru (I)) unei combinații complexe insolubile cu compoziția: 8
(pentetrazol)·7Cu2Cl2. Precipitatul fiind filtrat, în filtrat se determină cantitatea de
Cu2Cl2 care nu a reacționat. În acest scop, sarea de cupru (I) este tratată cu peroxid
de hidrogen și transferată în sare de cupru (II), care și este determinată prin metoda
iodometrică (cu iodură de potasiu în acid acetic):
2 H2O2 4 KI 2 Na2S2O3
2 Cu2Cl2 2 CuCl2 I2 Na2S4O6 + 2 NaI
- Cu2I2, 4 KCl
Formele farmaceutice: Pulberi; comprimate; soluții injectabile de 10%.

Conservarea: În recipiente bine închise sau în fiole sudate. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Este un analeptic cu resorbție și eliminare
rapidă. Acționează asupra centrilor respirator și vasomotor din bulb, dar are un
indice terapeutic scăzut și în doze mai mari decât cele terapeutice produce
convulsii. Mai des se găsește în asociere cu vitaminele B, C și PP. Se
administrează bătrânilor cu deficiențe de memorie și în confuzii mintale ca
stimulator al funcțiilor SNC.
5. Camfora
Denumirea latină: Camphor
184
Denumirea IUPAC: 1,7,7-Trimetilbiciclo[2.2.1]heptan-2-onă. Sinonime:
(±)Camphor, 2-Camphonone, DL-2-Bornanone.
Formula moleculară: C10H16O
M. m. = 152 g/mol
Descrierea: Masă cristalină, translucidă sau pulbere cristalină albă, cu miros
caracteristic și gust iute la început, puțin amar, apoi răcoritor. Punct de topire =
174-180oC (camfor natural), 171-178oC (camfor sintetic).
Notă: La temperatura camerei se volatilizează. Arde cu flacără funinginoasă, fără a lăsa reziduu.
Se pulverizează ușor în prezența unui volum mic de etanol, cloroform sau eter.
Solubilitatea: Foarte ușor solubilă în etanol, cloroform, eter și în ulei de
terebentină, ușor solubilă în parafină lichidă, uleiuri grase și volatile, greu solubiă
în apă (ușor solubilă în apă încălzită la 80oC), practic insolubilă în glicerol.
Se obține din partea cristalizabilă a uleiului extras prin distilare din lemnul și
frunzele speciei Cinnamonum camphora, Nees et Ebermaier (camfor natural) sau
prin sinteză (camfor sintetic). Camforul natural este izomerul levogir, iar camforul
sintetic izomerul dextrogir.
Sinteza: Materia primă o constituie uleiul de pin care constă din bornilacetat – 30-
40%, pinen ‒ 10% etc. Se folosește metoda distilării fracționate la temperatură mai
mare de 180oC, când se separă fracția uleiului de pin ce conține bornilacetat.
Ultimul se supune saponificării cu hidroxid de sodiu, iar apoi oxidării (cu amestec
cromic sau acid azotic) până la formarea camforei:
CH3 O CH3 CH3
CH3
OH O
O
bornilacetat borneol camfora
astfel se obține camfora sintetică l-camfora.

Camfora sintetică racemat (d,l-forma) se obține din pinen, după schema:
CH3 O CH3 CH3
CH3 H2C O
H H O
TiO2 OH
OH O
pinen camfen bornilformiat borneol camfora
1. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,25% în etanol prezintă
un maxim la 289 nm.
185
2. La acțiunea bromului asupra d-camforei se obține bromcamfora. Reacția se
realizează în cloroform:
O O
+ Br2 + HBr
Br
Camfora cu masa de 0,2 g se dizolvă în 15 ml etanol. Se adaugă, la agitare, 75
ml 2,4-dinitrofenilhidrazină în acid sulfuric și se încălzește la fierbere pe baia
marină la reflux timp de 4 ore. Se răcește, apoi se diluează cu 200 ml acid sulfuric
de concentrație molară 0,2 mol/l, se lasă în repaus 24 h și se filtrează printr-un
creuzet filtrant în prealabil cântărit. Precipitatul se spală cu câte 10 ml apă, până
când apele de spălare au reacție neutră la hârtia de indicator universal. Creuzetul
filtrant cu precipitat se usucă în etuvă la 80oC, până la masă constantă.
O masă de 1 g precipitat corespunde cu 0,458 g de C10H16O.
Formele farmaceutice: Alcool camforat, unguent camforat.
Conservarea: Cristalele de camforă se păstrează la temperaturi scăzute.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Este utilizată în unele afecțiuni
dermatologice, respiratorii, circulatorii și reumatice. Manifestă acțiune
antipruriginoasă, antinevralgică, antiinflamatoare, lubrefiantă și de stimulare a
circulației sanguine.
1. Definiți noțiunea de substanță cu proprietăți psihostimulatoare și

analeptice.
2. Clasificați substanțele acestei clase conform principiilor farmacologic și
chimic.
3. Propuneți sinteza eufilinei.
186
Medicația sistemului cardiovascular – analiza
veți fi capabili să: chimico-farmaceutică
Insuficiența coronariană reprezintă o incapacitate

insufuciență a arterelor coronare de a furniza aportul de sânge
coronariană, aritmie, oxigenat corespunzator necesităților inimii. Această
hipertonie, hipotonie;
lipsă de adaptare între nevoile și aporturile în sânge
 clasificați substanțele
acestei clase conform oxigenat poate fi rezultatul unuia dintre
principiilor chimic și mecanismele:
farmacologic;
1) o insuficiență coronariană primară (de cauză
farmaceutică a necunoscută) care se manifestă printr-o scădere a
substanțelor active în debitului sangvin în arterele coronare;
propuse;
2) o insuficiență coronariana secundară (a cărei
 argumentați cauză este cunoscută) corespunde unei creșteri în
corespunderea nevoile de oxigen, în cursul unui efort fizic de
exemplu, și unei imposibilități pentru inimă de a
aduce acest supliment de oxigen. Originea cea mai
obișnuită a unei insuficiențe coronariene este
dezvoltarea aterosclerozei. Dacă aceasta este cauza, arterele coronare sunt astupate
de plăci formate dintr-o depunere grasă bogată în colesterol, ateromul. Un tromb
format în contact cu suprafața rugoasă a acestor plăci poate în continuare să
agraveze îngustarea coronariană până la ocluzia coronariană. Cauzele ateromului
sunt numeroase și legate între ele. Principalii factori de risc ai aterosclerozei sunt
predispozițiile genetice, bolile (ca diabetul zaharat, hipertensiunea arterial) sau un
mod de viață caracterizat prin tabagism, lipsă de mișcare fizică, excesul de
greutate, în sfârșit o alimentație bogată în produse lactate și în grăsimi animale care
provoacă o creștere excesivă a nivelului de colesterol în sânge.
Ateromul coronarelor rămâne mult timp fără niciun simptom. El se poate
evidenția fie cu prilejul unei angine pectorale, fie printr-un infarct miocardic.
Angina pectorală apare atunci când miocardul trebuie să furnizeze un travaliu mai
intens și când nu primește destul sânge pentru efortul respectiv. Daca, de exemplu,
vascularizarea unei regiuni a miocardului este complet intreruptă de către un
cheag, se produce un infarct, antrenând moartea (necroza) acestei parți de miocard.
Simptomul principal al infarctului este o durere intensă care seamană cu cea de
angină pectorală, dar care nu se calmează la repaus și nu este nici obligatoriu
declanșată la efort. Bolnavului poate sa-i fie frig, poate transpira și poate simți
slabiciune și grețuri, uneori iși poate pierde cunoștința.
187
Angina pectorală și insuficiența coronariană pot antrena tulburări de conducție
cardiacă sau tulburări ale ritmului, până la tahicardie și la fibrilație ventriculară.
Fiblirația se poate manifesta ca o pierdere rapidă a constiinței sau moartea, în
cazul în care ea nu este corectată în minutele ce urmeaza printr-o defibrilare
electrică.
Examenele complementare care confirmă insuficiența coronariană sunt:
electrocardiografia, atunci cund se suspectează un infarct miocardic, măsurarea în
sânge a nivelurilor de creatinchinază, transaminază, alaninaminotranferază și
aminotransferază aspartat.
Angina pectorală beneficiază de o întreagă gamă de medicamente care
imbunătățesc circulația coronară și/sau reduc travaliul inimii în timpul activității
fizice. Printre aceste medicamente se găsesc nitroglicerina și alți nitroderivați,
betablocantele, vasodilatatoarele.
Aritmiile sunt tratate cu betablocante, inhibitori calcici sau antiaritmice
specifice. În caz de insuficiență cardiacă, vasodilatatoarele sau digitalicele pot să
tonifice acțiunea mușchiului cardiac.
Printre acestea, în practica maladiilor cardiovasculare se administrează cu
success niroglicerina, digitoxina, rezerpina, nitroprusiatul de sodium, clofelina.
1. Nitroglicerina
Denumirea latină: Nitroglycerinum

Denumirea IUPAC: 2,3-Dihidroxi-1,1-dinitropropilnitrat. Sinonime:
Trinitroglicerol, 1-Mononitroglicerină.
M. m. = 227 g/mol
Descrierea: Lichid limpede, incolor, cu miros de etanol. Punct de fierbere =
160oC.
Notă: Trinitratul de glicerol poate exploada prin lovire sau prin încălzire excesivă. Se recomandă
ca manipularea produsului să se efectueze numai în cantități mici și cu precauție.
Solubilitatea: Solubil în acetonă și în eter.
Sinteza: În laborator trinitroglicerina se obține prin esterificarea glicerolului cu un
amestec de acid azotic și acid sulfuric. Pentru a asigura siguranța procesului și un
randament bun pentru trinitroglicerol, amestecul acizilor trebuie să aibă un conținut
redus de apă (de obicei se folosește oleum sau acid sulfuric cu partea de masă
98%). Reacția se desfășoară la rece și decurge conform schemei:
188
O2N
OH O
3 HNO3 NO2
OH O
- 3 H2 O
OH O
O2N
Analiza chimico-farmaceutică: (se folosește doar soluţia alcoolică)

1. Reacția de formare a acroleinei: La 1 ml soluție concentrată de preparat se
adaugă 9 ml etanol și 1 ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 2,5 mol/l.
Amestecul se încălzește pe baia marină până la evaporarea completă a etanolului.
Reziduul obținut se amestecă cu 1,5 g hidrogenosulfat de potasiu și se încălzește pe
sită până la carbonizare. În acest timp se percepe un miros înțepător de acroleină:
O2N
O OH
NO2 NaOH KHSO4
O OH
O
to - 2 H2O
H
O OH
acroleina
O2N
2. Reacţia caracteristică ionilor nitraţi: La 0,1 ml soluție de nitroglicerină se

adaugă 0,2 ml difenilamină. În rezultat, apare o colorație albastră-intens.
3. Pentru identificarea nitrogrupelor se realizează reducerea până la nitriți, care
apoi se depistează cu reactivul Griess. Nitroglicerina se amestecă cu acid sulfanilic
și α-naftilamină dizolvată în acid acetic cu partea de masă 30%, apoi se adaugă
pulbere de zinc. În rezultatul reacției se formează azocolorant roșu.
4. La acțiunea acidului sulfuric și a anilinei, nitroglicerina formează colorație
rosu-purpurie, care la diluare cu apă trece în verde.
Metoda fotometrică se bazează pe determinarea absorbanței (la 410 nm)
produsului rezultat în urma interacțiunii nitroglicerinei cu acidul fenol-2,4-
disulfonic. Nitrații în prezența amoniacului formează forma orto-chinoică a
acidului 6-nitrofenol-2,4-disulfonic, colorată în galben:
189
O2N
O OH
NO2
O OH
- 3 HNO3
O OH
O2N
OH OH
O S O O S O
HO
+ -
O + N O O + H2 O
+O
S O S N
HO HO -
O OH O OH O
acid fenoldisulfonic galben-pal
Formele farmaceutice: Capsule de 2,5 mg; comprimate sublinguale de 0,65 mg.

Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină, la cel mult +15oC,
departe de foc. Fără contact cu pielea.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Prin acțiunea sa vasodilatatoare este
folosită la tratarea crizelor de angină pectorală și insuficiență cardiacă. În cazurile
acute de infarct cardiac se administrează sublingual.
2. Digitoxina
Denumirea latină: Digitoxinum

Denumirea IUPAC: (3β,5β)-3-{[2,6-Dideoxi-β-D-ribo-hexopiranosil-(1->4)-2,6-
dideoxi-β-D-ribo-hexopiranosil-(1->4)-2,6-dideoxi-β-D-ribo-hexopiranosil]oxi}-
14-hidroxicard-20(22)-enolida. Sinonime: Cardigin, Acedoxin, Asthenthilo.
M. m. = 765 g/mol
Descrierea: Pulbere microcristalină albă, fără miros, cu gust amar (toxic). Punct de
topire = 257oC.
Solubilitatea: Puțin solubilă în etanol, cloroform și în metanol, practic insolubilă
în apă.
Glicozidele digitalice se extrag din frunzele de Digitalis purpurea și intră în
componenţa unor medicamente administrate în insuficienţa cardiacă, manifestând o
acţiune tonifiantă asupra miocardului.
190
digitoxina
1. Într-un amestec format din 2 ml acid acetic și 0,05 ml clorură de fier (III) de
concentrație molară 0,2 mol/l se dizolvă 1 mg digitoxină și se toarnă în eprubeta ce
conține 2 ml acid sulfuric. La zona de contact a lichidelor apare un inel brun, iar
stratul superior de acid acetic se colorează în verde; în timp colorația devine
albastră.
2. La tratarea cu nitroprusiat de sodiu cu partea de masă 3% în mediul bazic,
gliceridele cardiace formează colorație roșie.
3. Pentru identificarea agliconului în molecula digitoxinei se folosește acidul
picric în mediul bazic. În rezultat se obțin produși colorați în roșu-oranj:
O O O NO2
O
4H 4H
R H R
3 3
R - R O2N NO2
OH
2 5 2 5 OH
R R R R
-H2O
OH OH
R R
O 1
O 1
R R
-
O
- +
O N
- NO2
NO2 O O O O
- O2N
4H O + O 4H
R N R
O2N NO2 3 3
R R
OH 2 5 2 5
R R R R
O2N NO2 - H2O
OH OH
R OH R
O 1 O 1
R R
4. Pentru identificarea restului glicozidic se folosesc reactivii Fehling și

Tollens. Farmacopeea română recomandă reacția Keller-Kiliani, conform căreia 1-
2 mg glicozidă se dizolvă în acid acetic glacial ce conține clorură de fier (III) de
0,02 mol/l. Acest amestec se toarnă atent într-o eprubetă cu acid sulfuric, la limita
de sus se formează colorație albastră-verzuie, la limita de mijloc – roșie-violetă sau
brună (reacție calitativă pentru digitoxină).
5. La încălzirea xanthidrolului (dibenzo-γ-piranului) în prezența glicozidei și
câtorva picături de acid sulfuric sau fosforic, se obține o colorație roșie (reacția se
realizează în acid acetic glacial):
191
OH
H
H OH O
CH3 CH3
OR
O H3O+ O OH H2SO4
H2SO4 HO O
+
HO - ROH - H2O O - H2O
HO O O
H
OH OH
Analog se comportă și antrona. Metoda se bazează pe obținerea furfuralului și a

derivaților săi din componentele glicozidice sub influența acidului sulfuric.
Furfuraulul cu antrona formează un produs colorat în verde sau albastru-verde:
H2SO4 O
H +
O
- H2O
O
O
furfural antrona O
6. Se aplică metoda CSS în raport cu substanța-standard.
Formele farmaceutice: Soluție hidroalcoolică glicerinată ce conține digitoxină 1
mg/ml sau 50 picaturi.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Tonic cardiac, crește forța de contracție a
miocardului, corectează insuficiența cardiacă mărind debitul cardiac cu
ameliorarea irigării țesuturilor și scăderea presiunii venoase, îndepărtarea
congestiei și edemelor, creșterea diurezei; micșorează frecvența sinusală.
Se indică în cazul insuficienței cardiace. Este utilă îndeosebi pentru tratamentul
de durată (eficacitatea se menține chiar în condițiile omisiunii sporadice a
administrării) și în insuficiență cardiacă cu fibrilație.
3. Rezerpina
Denumirea latină: Reserpinum
Denumirea IUPAC: Metil(1S,2R,3R,4aS,13bR,14aS)-2,11-dimetoxi-3-{[(3,4,5-
trimetoxifenil)carbonil]oxi}-1,2,3,4,4a,5,7,8,13,13b,14,14a-
dodecahidroindolo[2',3':3,4]pirido[1,2-b]isochinolin-1-carboxilat. Sinonime:
Serpasil, Rezerpină, Serpentina.
M. m. = 609 g/mol
Descrierea: Cristale mici albe sau slab gălbui ori pulbere cristalină albă sau slab
gălbuie, fără miros. Punct de topire = 264oC.
192
Solubilitatea: Solubilă în cloroform, puțin în acetonă și în etanol, practic insolubilă
în apă și în eter.
Sinteza: Rezerpina este un alcaloid conținut în arborele Rauwolfia, crește în partea
de sud și de sud-est a Asiei (India, Sri Lanka, Java, peninsula Malay). Descrierea
botanică a plantei a făcut-o în sec. XVI medicul german Rauwolfia Leonard.
Rezerpina extrasă din rădăcinile și frunzele plantei a fost mult timp folosită în
medicina tradițională indiană. Rădăcinile plantei conțin un număr mare de alcaloizi
care posedă proprietăți farmacologice valoroase. Unii dintre ei, mai ales rezerpina
și rescinamina, posedă efect sedativ și hipotensiv, în timp ce alții (aimalicina,
rauvolfina, serpagina, iohimbina) – adrenolitice. Ajmalina manifestă efect
antiaritmic.
rezerpina
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu rezerpină ‒
2. Rezerpina cu masa de 20 mg se dizolvă în 8 ml cloroform și se completează
cu același solvent la 10 ml, într-un balon cotat. O parte alicotă (1,0 ml din această
soluție) se diluează cu etanol la 100 ml, într-un balon cotat. Spectrul în ultraviolet
al soluției prezintă un maxim la 268 nm. În intervalul 288-295 nm spectrul prezintă
un minim puțin pronunțat, urmat de un maxim slab.
3. La 1 mg rezerpină se adaugă 0,2 ml dintr-o soluție proaspăt preparată ce
conține vanilină (4-hidroxi-3-metoxibenzaldehidă) în acid clorhidric de
concentrație molară 0,1 mol/l. Timp de 2 min. trebuie să apară colorație roză.
4. La 0,5 mg rezerpină se adaugă 5 mg 4-dimetilaminobenzaldehidă și 0,2 ml
acid acetic. La tratarea acestui amestec cu 0,2 ml acid sulfuric apare colorație
verde. Dacă în continuare se adaugă 1 ml acid acetic, colorația devine roșie.
Reacții de oxidare:
5. În prezența acidului sulfuric rezerpina formează produși colorați în galben;
în prezența acidului azotic – în galben ce trece în cărămiziu; cu amestecul acestor
acizi – în galben-verde.
6. Cu reactivul Marcu rezerpina formează produși colorați în albastru care la
încălzire trec în verde.
7. Rezerpina cu acidul picric formează picrați care au punctul de topire =
186oC.
193
8. La adăugarea amestecului format din clorură de fier (III) și acid fosforic la 1
mg rezerpină se formează o colorație galbenă, care trece în una albastră-deschis.
9. Bicromatul de potasiu de 0,3 mol/l în prezența acidului acetic adăugat la
rezerpină formează o colorație verde-aprins, care trece în violet, iar apoi în roșu-
cărămiziu.
10. În prezența nitritului de sodiu de 0,5 mol/l în mediul acid rezerpina formează
nitrozoderivatul care manifestă fluorescență verde:
NaNO2
O N H O N H
H3C N H3C N
H2SO4
H
N
O
1. Alcaloizi totali: Rezerpina cu masa de 0,5 g se dizolvă într-un amestec
format din 6 ml anhidridă acetică și 40 ml acid acetic anhidru. Se adaugă 0,2 ml
cristalin violet cu partea de masă 0,5% în acid acetic anhidru și se titrează cu acid
percloric de 0,1 mol/l până la colorație albastră-verzuie.
Rezerpină: Rezerpina cu masa de 25 mg se umectează cu 2 ml etanol, se adaugă
2 ml acid sulfuric de 0,25 mol/l, 10 ml etanol și se încălzește ușor pe baia marină
până la dizolvarea completă. Se răcește și se completează cu etanol la 100 ml într-
un balon cotat. O parte alicotă (5,0 ml) din această soluție se diluează cu etanol la
50 ml, într-un balon cotat. Din soluția preparată se iau 10 ml și se introduc într-un
balon cu dop rodat, peste care se adaugă 2,0 ml acid sulfuric de 0,25 mol/l și 2,0
ml nitrit de sodiu de 0,05 mol/l proaspăt preparat, se amestecă și se încălzește la
baia marină la 55oC timp de 35 de minute. Apoi amestecul se răcește, se adaugă
1,0 ml acid sulfamic de 0,5 mol/l prospăt preparat și se completează cu etanol la 25
ml, într-un balon cotat (Soluția-probă). Se determină absorbanța soluției la 288 nm
folosind ca lichid de compensare o soluție obținută în aceleași condiții și din
aceiași reactivi ca și Soluția-probă, fără nitrit de sodiu.
În paralel se determină absorbanța unei Soluții-etalon obținute, în aceleași condiții
și din aceiași reactivi ca soluția-probă, din 25,0 mg rezerpină (soluția de referință).
Notă: Determinarea se efectueiază repede, ferit de lumină.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 0,0001 și 0,00025 mg.
Actiunea farmacologică și indicațiile: Antihipertensiv cu instalare lentă și
prelungită (câteva săptămâni); efect neurosedativ de tip tranchilizant; antipsihotic.
194
La administrarea dozelor mărite are acțiune simpatolitică periferică. Acționează
prin reducerea depozitelor de noradrenalină și serotonină.
Se indică în hipertensiune arterială, forme ușoare sau medii, mai ales cele
insoțite de tahicardie, tulburări vegetative, hipertensiunea din cursul sarcinii, stări
de hiperexcitabilitate nervoasă, anxietate, toxicomanii, tireotoxicoză. Ca adjuvant
se administrează în tratamentul psihozelor însoțite de agitație maniacală și delirium
tremens.
4. Nitroprusiatul de sodiu
Denumirea latină: Natrium nitroprussid

Denumirea IUPAC: Dihidratul cianurii oxoazanidei de fier (4+) și de sodiu.
Sinonime: Nitroprusid-natrium, Niprid, Nitropruss.
Formula moleculară: C5FeN6Na2O·2 H2O
M. m. = 298 g/mol
Descrierea. Cristale de culoare roșie.
Solubilitatea: Ușor solubil în apă și în etanol.
Sinteza: Nitroprusiatul de sodiu poate fi obținut din hexacianoferatul de potasiu
(II) și acid azotos, conform schemei:
2 K4Fe(CN)6 + 4 HNO2 +2 H2SO4  2 K2Fe(CN)5NO + 2NO + Fe(CN)2 + 2 K2SO4 + 4 H2O
K2Fe(CN)5NO + CuSO4  CuFe(CN)5NO + K2SO4
CuFe(CN)5NO + Na2CO3  Na2Fe(CN)5NO + CuCO3
1. Nitroprusiatul de sodiu în prezența sulfurii de sodiu și a hidroxidului de
amoniu formează culoare roșie-violetă (reacția se folosește la determinarea
gradului de denaturare a proteinelor):
Na2[Fe(CN)5NO] + Na2S → Na3[Fe(CN)5NOSNa]
2. Reacția de culoare a nitroprusiatului de sodiu cu aminele alifatice
secundare: La 5 ml soluție diliată de amină secundară se adaugă 1 ml acetonă și
câteva picături de soluție nitroprusiat de sodiu cu partea de masă 1%. În scurt timp
amestecul capătă colorație roșie-violetă.
3. La tratarea acidului ascorbic cu nitroprusiatul de sodiu cu partea de masă
1% apare o colorație galbenă-verzuie, care la adăugare de acid acetic trece în una
albastră, apoi verde și, în final, brună. În mediul alcalin, nitroprusiatul formează o
colorație verde-intensă persistentă cu teofilina (spre deosebire de alți alcaloizi
purinici).
Reacția cu nitroprusiatul de sodiu este folosită de obicei pentru identificarea
acetonei în urină.
195
Formele farmaceutice: Fiole ce conțin 30 mg nitroprusiat de sodiu, însoțite de o
fiolă cu 5 ml solvent (sau 2 ml glucoză 5%).
Actiunea farmacologică și indicațiile: Vasodilatator musculotrop cu acțiune
rapidă și de scurtă durată.
Este indicat în urgențe hypertensive: în caz de encefalopatie hipertensivă,
hipertensiune cu insuficiență cardiacă, hipertensiune cu insuficiență coronariană
acută, hipertensiune malignă; infarct acut de miocard cu insuficiență ventriculară
stângă, în unele intervenții chirurgicale.
5. Clofelina
Denumirea latină: Clophelinum

Denumirea IUPAC: Hidroclorură de 2-[(2,6-diclorofenil)imino]imidazolidină.
Sinonime: Catapressan, Ipotensium, Clonidină.
M. m. = 267 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau slab gălbuie, fără miros, cu gust amar
(toxic). Punct de topire = 312oC.
Solubilitatea: Ușor solubilă în etanol, solubilă în cloroform și în eter, foarte greu
solubilă în apă.
Soluția A: Clofelina cu masa de 2,5 g se dizolvă în 40 ml acid clorhidric de
concentrație molară 0,3 mol/l și se completează la 50 ml cu același solvent.
Sinteza: Clofelina se obţine din 2,6-dicloroanilină care, tratată cu rodanură de
amoniu, la fierbere timp de 2 ore în metanol formează tiourea substituită. Tiourea
astfel obţinută se fierbe cu iodură de metil şi se transformă în sarea respectivă –
izotiouree, care se ciclizează cu etilendiamină la 130-150oС, conform schemei:
Cl Cl Cl CH3 H2N NH2
NH4SCN S CH3I S
NH2 NH NH2 NH NH* HI - NH4I

Cl - CH3SH
Cl Cl
2,6-dicloroanilina tiouree substituita izotiouree
H2N NH2 Cl Cl
N HCl NH
· HCl
- NH4I N N
NH NH
- CH3SH H
Cl Cl
clofelina clofelina clorhidrat
196
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu clonidină ‒
de concentrație molară 0,1 mol/l prezintă două maxime: la 271 și la 278 nm.
3. Fiind sare a acidului clorhidric, se realizează reacţia calitativă asupra ionului
de clor.
4. Se aplică metoda CSS: Adsorbant: silicagel L. Developant: propan-2-ol -
acetat de etil (70:50). Soluție de aplicat: clonidină cu partea de masă 2,5% în
etanol.
Pe linia de start a plăcii cromatografice se aplică într-un punct 10 µl din soluția
de mai sus (250 µg clonidină).
Placa cromatografică se introduce în vasul cromatografic cu developant, se lasă
până când acesta a migrat pe o distanță de aproximativ 16 cm de la linia de start, se
scoate, se usucă la aer și se pulverizează uniform cu tetraiodobismutat (III) de
potasiu pentru cromatografie.
Pe cromatogramă trebuie să apară o singură pată, de culloare galbenă-portocalie,
cu Rf de aproximativ 0,75.
5. La 2 ml Souție A se adaugă 0,2 ml acid silicowolframic de 0,02 mol/l. În
rezultat se formează un precipitat alb.
Clonidina cu masa de 0,3 g se dizolvă în 25 ml dioxan, se adaugă 0,1 ml galben
de metanil în dioxan și se titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1
mol/l în dioxan până la colorație roșie violacee.
corespunde cu 0,02301 g de C9H10Cl3N3.
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 0,075 şi 0,15 mg; soluţie injectabilă
0,01% în fiole a câte 1 ml şi soluţii oftalmice de 0,125, 0,25 și 0,5% în fiole-
picurători a câte 1,5 ml.
Conservarea: În recipiente bine închise, ferite de lumină. Pulberea de clofelină ‒
conform Listei А, iar formele farmaceutice – conform Listei B.
Actiunea farmacologică și indicațiile: Se indică în forme moderate și severe (se
asociază cu diuretice, eventual cu alte antihipertensive) de hipertensiune arterială.
Pentru profilaxia migrenei și a altor forme de cefalee vasculară recurentă și pentru
tratamentul bufeurilor vasomotorii în menopauză; în practica oftalmologică ‒
pentru tratamentul conservator al pacientilor cu glaucom primar.
197
1. Definiți noțiunile insufuciență coronariană, aritmie, hipertonie, hipotonie.
farmacologic.
3. Argumentați prin reacții chimice obținerea precipiatului alb cazeos la
tratarea clofelinei clorhidrat cu soluția de azotat de argint.

veți fi capabili să: Substanțe cu proprietăți laxative ‒ analiza chimico-
farmaceutică
 definiți noțiunea de
substanță cu proprietăți Laxativele și purgativele sunt substanțe cu acțiune
laxative; locală la nivelul intestinului, utile în tratamentul
farmaceutică pentru constipației.
substanțele active în Acestea acționează prin accelerarea motilității
gastrointestinale, prin stimularea chemo- și
propuse;
 argumentați baroreceptorilor (direct sau prin mărirea volumului
corespunderea conținutului intestinal).
Conform mecanismului de acțiune, laxativele și
purgativele se clasifică în:
1. Laxative de volum (măresc volumul conținutului
intestinal) – substanțe mucilaginoase, polizaharide nedigerabile naturale sau
sintetice, cum ar fi: Agar-agar, Cragen, Semen lini, Metilceluloza,
Carboximetilceluloza, Semen psili, fibre vegetale nedigerabile (tărâțe de grâu).
Substanțele mucilaginoase se îmbibă cu apă stimulându-se mecanoreceptorii, care
conduc la creșterea peristaltismului intestinal.
2. Purgative osmotice (fluidifică și cresc volumul conținutului intestinal) –
acționează prin stimularea baroreceptorilor, măresc presiunea osmotică în lumenul
intestinal. Acestea sunt clasificate în:
- purgative saline - săruri de Mg (sulfat, citrat);
- alte săruri (sulfat de sodiu, fosfat disodic, tartrat de sodiu și potasiu);
- lactuloza;
- macrogoli;
- sorbitol, manitol etc.
Sărurile de magneziu sunt hidrosolubile, dar cu absorbție digestivă redusă, care,
administrate în soluții hipertone, atrag apa și o rețin în lumenul intestinal, prin
fenomenul de osmoză. Prin urmare, crește volumul intestinal, sunt stimulați
baroreceptorii și în rezultat crește peristaltismul. Acestea stimulează eliberarea de
198
colecistokinină, hormon duodenal ce stimulează motilitatea intestinală, secreția
gastrică și pancreatică.
Lactuloza nu se absoarbe și ajunge în colon, unde este transformată de bacterii
în acid lactic și acid acetic, care actionează ca laxative osmotice și diminuează
flora bacteriană producătoare de amoniac.
3. Purgative iritante ‒ stimulează peristaltismul intestinal. Acestea pot fi:
-purgative iritante ale intestinului subțire ‒ Oleum ricini, rezine;
-purgative iritante ale intestinului gros ‒ antrachinone, antracenozide și sulf.
Aceste substanțe irită mucoasa intestinală, declanșând reflexe vegetative, cu
următoarele consecințe: cresc peristaltismul intestinal; cresc permeabilitatea
mucoasei și secreția de electroliți și de apă în lumenul intestinal, fluidificând
conținutul și favorizând eliminarea.
Uleiul de ricin este metabolizat sub acțiunea lipazei pancreatice în acid
ricinoleic, care este metabolitul activ ce stimulează chemoreceptorii.
Sulful, ajuns în intestinul gros, sub acțiunea florei saprofite este redus la
hidrogen sulfurat, care este stimulatorul fiziologic al peristaltismului colonului.
Sulfatul de magneziu și senadexina sunt purgativele propuse spre analiză în
această lucrare.
1. Sulfatul de magneziu
Denumirea latină: Magnesii sulfas

Denumirea IUPAC: Sulfat de magneziu heptahidrat. Sinonime: Sare amară, Sare
engleză, MgSO4.
Formula moleculară: MgSO4∙7 H2O
М. m. = 247 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau cristale incolore, fără miros, cu gust
răcoritor, sărat și amar. Punct de topire = 150oC (cu descompunere).
Solubilitatea: Foarte ușor solubil în apă fierbinte, ușor solubil în apă rece, practic
insolubil în etanol.
Soluția A: Sulfatul de magnesiu cu masa de 10,0 g se dizolvă în 50 ml apă.
Sulfatul de magneziu poate fi obținut din combinația magneziului cu acidul
sulfuric:
M g + H2SO 4 = M gSO4 + H2
,
a oxidului sau hidroxidului de magneziu cu acidul sulfuric:
M gO + H2SO 4 = M gSO 4 + H2O
M g(OH)2 + H2SO 4 = M gSO4 + 2 H2O
sau: MgCO3 + H2SO4 → MgSO4 + CO2 + H2O
199
1. Reacția asupra cationului de magneziu: La 1 ml Soluție A se adaugă 2 ml
apă, 2 ml clorură de amoniu de concentrație molară 2 mol/l, 1 ml dihidrogenofosfat
de sodiu de 0,5 mol/l și amoniac de 3 mol/l până la reacție alcalină. În rezultat se
formează un precipitat alb, cristalin solubil în acid acetic:
MgCl2 + Na2HPO4 + NH4OH NH4MgPO4 + 2 NaCl + H2O
NH4MgPO4 + 2 CH3COOH Mg(CH3COO)2 + NH4H2PO4
2. Ionul de magneziu din oxidul de magneziu se identifică din soluția de acid

clorhidric, precipitându-l cu exces de soluție de hidroxid de sodiu.
MgCl2 + 2 NaOH = 2 NaCl + Mg(OH)2
Hidroxidul de magneziu astfel format, în prezența soluției de iod, capătă o culoare
maro-închis.
3. Reacția cu 8-oxichinolina: În prezanța clorurii de amoniu și amoniacului, 8-
oxichinolina formează cu sulfatul de magneziu oxichinolinat de magneziu, colorat
în galben-verde:
2 + MgSO4 + 2 NH4OH + (NH4)2SO 4 + 2 H2O

N N N
OH O O
Mg
oxichinolinat de magneziu
4. Reacția de identificare a anionului sulfat: La 1 ml Soluție A se adaugă 2 ml

apă, 0,25 ml acid clorhidric de 3 mol/l și 0,5 ml clorură de bariu de 0,2 mol/l. În
rezultat se formează un precipitat alb de BaSO4:
MgSO4 + BaCl2 = BaSO 4 + MgCl2
Compușii magneziului se identifică folosind medoda complexonometrică în
prezența indicatorului eriocrom negru T:
H2O OH2
HO HO O Mg O
N N
O N O N
+ MgSO4 + H2SO4
S Na S
Na O O
O O
+ +
- N - N
O O O O
Se titrează cu trilon B (EDTA Na2) de 0,05 mol/l, care leagă ionii de magneziu din
soluție în complex:
200
NaOOCH2C NaOOCH2C
N CH2COOH N
MgSO4 O
O
- H2SO4 Mg
NaOOCH2C N NaOOCH2C N
CH2COOH O
O
Sulfatul de magneziu cu masa de 0,25 g se dizolvă în 100 ml apă, se adaugă 5 ml

soluție-tampon amoniacală pH=10, eriocrom T și se titrează cu edetat sodic de
concentrație molară 0,05 mol/l până la colorație albastră.
Un volum de 1 ml edetat sodic de concentrație molară 0,05 mol/l corespunde cu
0,01232 g de MgSO4·7H2O.
Formele farmaceutice: Pulberi; soluții injectabile de 20 și 25%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Sulfatul de magneziu manifestă acțiune
spasmolitică, antianafilactică, anticonvulsivantă și sedativă (de scurtă durată).
Acționează asupra musculaturii bronșice. În același timp, exercită acțiune
antiemetizantă și antișoc.
Se indică în tulburări de irigație cerebrală, edem cerebral, encefalită, migrene,
stări depresive, cefalee histaminică, edem, astm bronsic, febră și frisoane după
transfuzii, intoxicații cu stricnină, tetanos, nevralgii, tuse convulsivă, colici
hepatice, intestinale, renale, tulburari de climacteriu.
2. Frunzele de Cassia senna
Denumirea latină: Cassia senna

Sinonime: Senadexin, Laxiv, Dr. Hart Laxativ, Ciocolax.
Senna (din arabă sanā) este un gen de plante cu flori din familia Fabaceae
(Leguminoaselor), subfamilia Caesalpinioideae. Biodiversitatea genului este
nativă tropicelor, deși câteva specii se găsesc și în regiuni temperate. Numărul de
specii este estimat de obicei ca fiind de cca. 350.
Specia-tip a acestui gen este Senna alexandrina. De-a lungul istoriei, Senna
alexandrina a fost folosită drept laxativ, iar în medicină se aplică din
anii 1950.
Laxativ de proveniență vegetală ‒frunzele de Senna conțin glicozide diantronice
(în jur de 3%) ‒ senoxide A, A1, B-G; mici cantități de glicozide antrachinonice,
respectiv aloe-emodina și rein-8 glicozide; aproximativ 10% mucilagii; flavonoide,
respectiv derivați ai camferonului și naftalinei.
Analiza chimico-farmaceutică: Se efectuează identificarea ionilor de calciu.
201
Formele farmaceutice: Comprimate a câte 70 mg extract Senna se administrează
oral, seara după masă).
Un comprimat de laxativ conţine: 100 mg pulbere din extract hidroalcoolic 13-
16:1 din frunze de Senna (Cassia senna, 20% senozide şi maximum 30%
maltodextrină ca excipient), 30 mg pulbere din extract apos 2-3:1 din Aloe vera
(Aloe vera, 10% barbaloine şi maximum 30% maltodextrină ca excipient), 20 mg
citrat de magneziu tribazic anhidru şi alte ingrediente: StarCap 1500 (amidon de
porumb, amidon pregelatinizat), stearat de magneziu, izomalt (E953), zaharină
sodică, aromă naturală de căpşuni (1%).
Comprimatele Dr. Hart Laxativ natural cu senna și aloe conțin substanțe
bioactive cu efecte benefice în susținerea funcționării normale a sistemului digestiv
prin menținerea tranzitului intestinal normal. Senna stimulează contracțiile
musculare intestinale, producând evacuarea conținutului intestinal. Aloea are efect
emolient și protector asupra mucoasei gastrice. Asocierea celor doua extracte
permite manifestarea unui efect laxativ blând.
Comprimatele masticabile Ciocolax conțin: extract uscat din fructe de Senna,
Cassia angustifolia Vahl, dintre care: senozide – 25 mg; extract uscat de frangula,
Rhamnus frangula L.,‒10 mg, glucofrangule ‒ 0,8 mg.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Stimulează peristaltica intestinului gros,
acțiunea se instalează după 8-10 ore de la administrare.
Reface funcția normală a intestinului, nu produce dependență și nu afectează
digestia.
Se indică în obstrucție intestinală, dureri abdominale de origine necunoscută,
tulburări ale metabolismului apei și electroliților, hernie strangulată, boli
inflamatorii acute ale cavității abdominale, peritonite, sângerări din tractul
gastrointestinal, hemoragii uterine, cistite, constipații spastice.
1. Definiți noțiunea de substanță cu proprietăți

După studierea acestei laxative.
teme, veți fi capabili să: 2. Clasificați substanțele acestei clase conform
principiilor chimic și farmacologic.
anemie, substanțe 3. Argumentați corespunderea rezultatelor cu
antianemice, cerințele înaintate de farmacopee.
hemoragie;
farmaceutică a
substanțelor active în Lucrarea practică nr. 26
propuse;
 argumentați
202
corespunderea
Analiza chimico-farmaceutică a substanțelor cu proprietăți antianemice
Anemia (din grecescul Ἀναιμία, înseamnă fără sânge) este definită ca o

deficiență calitativă sau cantitativă a hemoglobinei. Deoarece hemoglobina
transportă oxigenul de la plămâni la țesuturi, anemia conduce la hipoxie (lipsă de
oxigen) în organe.
Perturbarea poate fi datorată mai multor condiții, unele ereditare, dar majoritatea
fiind rezultatul unei alimentații necorespunzătoare. Cea mai comună formă de
anemie nutrițională este cea condiționată de lipsa ionilor de fier, de acid folic și de
vitamina B12. Anemia însăși nu este o boală, ci mai degrabă un set de simptome ce
țin de: abuzul de alcool, cancer, boala celiacă, boli ale țesutului conjunctiv, boala
lui Crohn, diverticulită (diverticuloza), Escherichia coli enteroinvaziv (EIEC),
cancer esofagian, sindromul hemolitic uremic, boală inflamatorie intestinală,
malarie, administrarea îndelungată a medicamentelor antiinflamatorii nesteroide,
ulcere, cancer pancreatic, ulcer gastroduodenal, anemia pernicioasă, bolile
hemoglobinei (drepanocitoza), cancer gastric, colită ulcerativă, menstruație.
În general, anemia este urmare a celor patru cauze majore:
- hemoragie;
- hemoliză ‒ distrugerea excesivă a eritrocitelor;
- producția insuficiență de globule roșii;
- nivel insuficient de hemoglobină.
La femei, incidența anemiei este mai crescută decât în cazul bărbaților. Anemia
feriprivă condiționată de lipsa ionilor de fier în organism) este comună la adulți,
fiind cauzată de pierderea de sânge ‒ prin menstruație sau prin sângerări latente. La
copii, anemia feriprivă are drept cauză insuficiența aportului alimentar de ioni de
fier. Anemia este cauzată frecvent de sângerarea gastrointestinală consecutivă cu
administrarea unor medicamente obișnuite, precum aspirină sau ibuprofen.
Există o varietate de măsuri pentru a preveni și combate anemia generată de
deficiența ionilor de fier. Acestea includ îmbunătățirea alimentației, consumul de
alimente bogate în ioni de fier, suplimente cu conținut de vitamine, macro- și
microelemente.
Alimentele bogate în ioni de fier, care sunt rapid absorbite în organism, includ:
carnea (în special ficatul), peștele, carnea de pasăre, ouăle, moluștele, fasolea și
mazărea, fructele uscate, făina de soia. Aceste alimente, împreună cu cele bogate în
vitamina C, susțin absorbția ionilor de fier în organism. Totodată, există produse
care reduc abilitatea corpului de a absorbi fier prin blocarea intrării lui în sistemul
digestiv: pâinea graham, derivații calciului și ai zincului, în cantități excessive ‒
ceaiul.
203
Bărbații au nevoie de aproximativ un gram de fier în fiecare zi. Femeilor care
alăptează sau sunt însărcinate, precum și copiilor în creștere – de la 1,5 până la 2 g
zilnic.
Eficiente în tratarea anemiilor sunt sulfatul de fier (II), acidul folic și
cianocobalamina.
1. Sulfatul de fier (II)
Denumirea latină: Ferrosi sulfas

Denumirea IUPAC: Sulfat de fier (II) heptahidrat. Sinonime: Haemofort,
Ferrogradumet.
Formula moleculară: FeSO4·7 H2O
M. m.= 278 g/mol (heptahidrat)
Descrierea: Cristale transparente de culoare albastră-verzuie sau pulbere cristalină
de culoare verzuie. Punct de topire = 70oC (heptahidrat).
Solubilitatea: Solubil în apă, etanol, glicerol.
Sinteza: Fierul redus se dizolvă în acid sulfuric cu partea de masă 25-30% la
încălzire până la 80oC.
Soluția obținută se evaporă până la cristalizarea sulfatului de fier (II), care se usucă
la 30oC.
Fe + H2SO4 = H2 + FeSO4
1. Sulfatul de Fe(II) cu soluția de amoniac formează precipitat ‒ Fe(OH)2 de
culoare verde-deschis, care în prezența oxigenului din aer se transformă treptat în
precipitat de culoare brună – Fe(OH)3:
2+ -
Fe + 2 OH = Fe(OH)2
4 Fe(OH)2 + O2 + 2 H2O = 4 Fe(OH)3
2. Cationul de fier (II) poate fi depistat cu hexacianoferatul (III) de potasiu,
cînd se obține soluție de culoare albastră (albastru de Turnbull):
3 FeSO 4 + 2 K3[Fe(CN)6] Fe3[Fe(CN)6]2 + 3 K2SO 4
3. Cu ionul sulfură S2- cationii de fier (II) formează precipitat negru - sulfură de
fier:
FeSO 4 + Na2S = FeS  + Na2SO 4
4. Dimetilglioxima formează cu ionii de fier (II) în soluție amoniacală un
complex stabil de culoare roșie, solubil în apă.
5. Ionul sulfat se determină conform reacției cu clorura de bariu: La 2 ml sulfat
de sodiu de concentrație molară 0,3 mol/l se adaugă 0,5 ml acid clorhidric de 0,5
204
mol/l şi 0,5 ml clorură de bariu de 0,3 mol/l. Se formează un precipitat alb,
insolubil în acizi minerali diluaţi:
BaCl2 + Na2SO 4 BaSO 4 + 2 NaCl
1. Reacția de oxidare a ionilor de fier (II) în ioni de fier (III) cu permanganat de
potasiu:
10 FeSO 4 + 8 H2SO 4 + 2 KM nO4 = 5 Fe2(SO 4)3 + K2SO 4 + 2 MnSO4 + 8 H2O
2. Metoda cerimetria: Sărurile fierului bivalent, în prezența soluției de acid

sulfuric diluat și α,α1-dipiridină, capătă colorație roșie-intensă.
Colorația dispare după adăugarea excesului de soluție de sulfat de ceriu (IV), ceea
ce permite folosirea α,α1-dipiridinei ca indicator:
2+
N
2+
3 + Fe Fe
N N N
3
2+ 3+
Ce - 1e = Ce
2 FeSO 4 + 2 CeSO 4 = Fe2(SO 4)3 + Ce2(SO 4)3
3. Metoda fotometrică se bazează pe obținerea complexului colorat al fierului

(II) cu o-fenantrolina. Densitatea optică se determină la 508 nm.
Formele farmaceutice: Soluții injectabile, drajeuri, capsule, sirop, cum ar fi:
Ferroplex: 0,05 g sulfat de fier (II) și 0,03 g acid ascorbic (drajeuri);
Ferrocalum: 0,2 g sulfat de fier (II) și 0,1 g fructozodifosfat de calciu și 0,02 g
cerebrolicetină (comprimate);
Ferrogradumet. Fiecare comprimat cu eliberare prelungită conţine fier elementar
105 mg sub formă de sulfat feros uscat 325 mg şi excipienţi etc.
Conservarea: În recipiente bine închise (pentru a preîntâmpina pierderea apei de
cristalizare). Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antianemic.
2. Acidul folic
Denumirea latină: Acidum folicum

Denumirea IUPAC: Acidul N-[4(2-amino-4-hidroxi-pteridin-6-ilmetilamino)-
benzoil]-L(+)-glutamic. Sinonime: Vitamina B9, Folicet, Vitamina Bc.
205
M. m .= 441 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină de culoare galbenă sau galbenă-oranj, fără miros și
fără gust. Punct de topire = 250oC.
Solubilitatea: Practic insolubil în apă, etanol, acetonă, puțin solubil în soluții
fierbinți ale acizilor minerali și ușor solubil în soluțiile bazelor alcaline cu care
formează săruri.
Sinteza acidului folic se reduce la acțiunea cantităților echimoleculare de 2,5,6-
triaminopirimidin-4-ol, 2,3-dibromopropanal și acid 2-{[(4-aminofenil) carbonil]
aminno} pentandioic (sau acidul p-aminobenzoil-L(+)glutamic), conform schemei:
O OH
OH Br
O
NH2 Br HN
N
+ + OH
O - 2 HBr
H 2N N NH2 O H
- H2 O
2,3-dibromopropanal H2N
2,5,6-triaminopirimidin-4-ol acid 2-{[(4-aminofenil)carbonil]amino}
pentandioic
OH OH
H
N N
N N
- 2 HBr NH NH
H2N N N O H2N N N O
- H2 O
H NH NH
OH OH
O O
O OH O OH
acid 5,6-dihidrofolic acid folic
1. În regiunea 230-380 nm sunt prezente trei maxime de absorbție (pentru
soluția de acid folic în hidroxid de sodiu de 0,1 mol/l (256, 283 și 365 nm) și trei
minime (235, 265 și 332nm)).
2. Reacția de oxidare: Acidului folic se oxidează în prezența permanganatului
de potasiu la 80-85oC. Excesul de permanganat se tratează cu peroxid de hidrogen
(apare fluorescență albastră), soluția se filtrează, iar filtratului i se determină
fluorescența la 254 nm. Determinarea se bazează pe obținerea acizilor p-
aminoglutamic și 2-amino-4-hidroxipteridin-6-carboxilic, care și confer
fluorescența.
206
OH
N
N
[O]
NH
H2N N N O
NH
OH
O
acid folic O OH
O OH
OH O
OH
HN N
[O] N OH
O +
O
H2N N N
H2N
acid p-aminobenzoilglutamic acid 2-amino-4-hidroxipteridin-6-carboxilic

3. Prezența atomului de hidrogen mobil în gruparea hidroxilică a acidului 2-
amino-4-hidroxipteridin-6-carboxilic și a atomilor de azot terțiari permite obținerea
sărurilor insolubile în apă (cu cationii metalelor: Cu(II), Pb, Co, Fe (III)). Formula
generală a acestor săruri este:
N N NH2
R N
N
O
Me
O
N
N R
H2N N N
Pentru a preîntâmpina formarea hidroxizilor metalelor respective, amestecul se

filtrează și se fac determinările respective cu picătura pe sticla de ceas. La
adăugarea acetatului de plumb de concentrație molară 1 mol/l, se formează
precipitat gălbui; la adăugarea sulfatului de cupru (II) de 0,1 mol/l – verde; a
nitratului de argint de 0,1 mol/l – galben-oranj; a nitratului de cobalt de
concentrație molară 1 mol/l – galben intens; iar a clorurii de fier (III) de 0,3 mol/l–
roșu-gălbui.
207
1. Se aplică metoda titrării acido-bazice în mediul anhidru folosind indicatorul
timolftaleina sau amestecul de indicatori fenolftaleină și albastru de metilen. Se
titrează cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l.
2. Analiza spectrofotometrică se realizează la 365 nm (solvent ‒ hidroxid de
sodiu de concentrație molară 0,1 mol/l) sau 320 nm (solvent – acid sulfuric de
concentrație molară 5 mol/l).
Analiza spectrofotometrică se bazează pe proprietatea permanganatului de
potasiu de a oxida preventiv acidul folic până la acid 2-amino-4-hidroxipteridin-6-
carboxilic și acidul p-aminobenzoilglutamic, care se supune diazotării cu nitrit de
sodiu de 0,5 mol/l în combinație cu N-(α-naftil)-etilendiamina:
O OH
NH2
OH
HN
O OH HN
O
O OH O
OH
HN NaNO2/HCl OH N
HN N-(-naftil)etilendiamina
O N
O O
O
H2N
H2N + NH
N
N Cl-
acid p-aminobenzoilglutamic diazocolorant
Simultan are loc și descompunerea excesului de permanganat:

2 KMnO4 + 5 NaNO2 + 6 HCl = 5 NaNO3 + 2 KCl + 2 MnCl2 + 3 H2O
Intensitatea culorii azocolorantului se determină fotocolorimetric la 550 nm.
3. Determinarea polarografică a acidului folic se bazează pe proprietatea
acestuia de a se reduce ușor în prezența carbonatului de sodiu, până la acidul 7,8-
dihidrofolic. Procesul invers decurge în condiții și mai lejere – sub acțiunea
oxigenului din aer:
OH OH
N N
N R [H] N R
[O]
H2N N N H2N N N
H
acid folic acid 7,8-dihdrofolic
Conservarea: Ferit de lumină, în recipiente bine închise, întrucât acidul folic este
higroscopic și se descompune sub acțiunea luminii (mai ales în mediul acid și sub
influența luminii ultraviolete).
Formele farmaceutice: Drajeuri a câte 5 mg acid folic.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Acidul folic, intervenind în sinteza ADN-
ului, joaca un rol capital în producția de celule noi în organism, previne apariția
malformațiilor.
Surse ‒ acidul folic este prezent în numeroase alimente: ficat, lapte, brânzeturi
fermentate, legume verzi (sparanghel, spanac, varză verde, morcovi).
208
Necesitățile zilnice de acid folic sunt mari: de la 100 la 600 µg, în funcție de
vârstă și starea fiziologică a persoanei. Totuși, o alimentație diversificată oferă
cantități suficiente de acid folic. Antianemic.
3. Cianocobalamina
Denumire alatină: Cyanocobalaminum

Denumirea IUPAC: Cianocobalamin. Sinonime: Vitamina B12, Antipernicin.
Formula moleculară: C63H88CoN14O14P
M. m. = 1355 g/mol
Descrierea: Cristale sau pulbere cristalină de culoare roșie-închis (culoare datorată
prezenței în moleculă a atomului de cobalt (III)), fără miros și fără gust.
Higroscopic. Punct de topire > 300oC (se descompune).
Solubilitatea: Puțin solubilă în apă, greu solubilă în etanol, practic insolubilă în
eter și în cloroform.
În natură, cianocobalamina e sintetizată de bacteriile actinomicete sau de algele
albastre-verzi.
În organismul omului și al animalelor biosintreza cianocobalaminei este
asigurată de microflora intestinală și aceasta se acumulează în ficat, rinichi și în
peretele intestinelor. Deoarece calea de biosinteză nu acoperă necesarul acestei
vitamine, e necesară o alimentare bogată în carne (în produsele vegetale vitamina
lipsește).
Determinare calitativă:
1. Spectrul în ultraviolet și vizibil al soluției cu partea de masă de 0,003%
prezintă trei maxime: la 278, 361 și la 550 nm.
2. Cianocobalamina cu masa de 0,5 mg se amestecă cu 20 mg hidrogenosulfat
de potasiu și se încălzește într-o capsulă până se obține o masă topită, limpede.
După răcire conținutul se umectează cu 0,05 ml apă și 0,15 ml dintr-o soluție
obținută prin dizolvarea a 1 g tiocianat de potasiu și 0,5 ml acetonă. În rezultat
apare o colorație albastră-verzuie de Co(SCN)2:
2+ +
Co + 2 NH4SCN = Co(SCN) 2 + 2 NH4
3. Dacă la soluția apoasă de cianocobalamină se adaugă acid oxalic și se

încălzește ușor, atunci pe hârtia de filtru îmbibată cu amestecul soluțiilor de acetat
de cupru și benzidină, cu care e astupată eprubeta, apare o pată de culoare albastră.
4. Identificarea ionilor de cobalt:
a) Întrucât acidul folic este destul de stabil, acesta se supune mineralizării cu
acid azotic. Nitratul de cobalt obținut formează compus colorat cu azocolorantul
209
piridoxinei în mediul apos de acetonă la un pH=7 cu maxim de absorbție la 515-
520 nm.
b) Farmacopea română propune pentru identificarea ionilor de cobalt prin
topirea cianocobalaminei cu hidrosulfatul de potasiu. La soluția obținută se adaugă
hidroxid de sodiu de concentrație molară 2 mol/l și acetat de sodiu în acid acetic.
Reacția se bazează pe formarea complexului intramolecular de culoare roșie a
cobaltului cu R-nitrozo sarea (sarea disodică a acidului 1-nitrozo-2-naftol-3,6-
disulfonic):
-
O O
N N
OH 3+ O
Co 3+
3 Co
NaO3S SO 3Na NaO3S SO 3Na
3
Colorația se menține și după adăugarea acidului clorhidric la încălzire timp de un

minut.
Cianocobalamina cu masa de 0,1 g se dizolvă în apă și se completează la 100 ml
cu același solvent, într-un balon cotat. O parte alicotă (3 ml soluție) se diluează cu
apă la 100 ml într-un balon cotat și se determină absorbanța la 361 nm.
Formele farmaceutice: Soluții injectabile a câte 1000 g/1 ml; capsule 500 g.
Conservarea: În recipiente închise, ferite de lumină. Lista B.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Antianemic.
1. Definiți noțiunile anemie, substanțe antianemice, hemoragie.

2. Caracterizați chimico-farmaceutic substanțele acestei clase.
210
cu proprietăți antitrombotice
 definiți noțiunile tromb,
substanțe cu proprietăți Substanțele susceptibile să micșoreze agregarea
antiagregante; trombocitelor sângelui se numesc antiagregante
farmaceutic substanțele (antitrombotice).
active în formele Inhibitori ai agregației trombocitelor sîngelui au o
farmaceutice propuse; importanță majoră și sunt reglate de sistemul
 argumentați
corespunderea tromboxan-prostaciclină.
rezultatelor cu cerințele Tromboxanul A2 mărește, prostaciclina
înaintate de farmacopee. (prostaglandina I2), preîntâmpină agregarea
trombocitelor.
Stimulatori ai agregației sunt prostaglandina E2, colagenul peretelui vasului
sanguin, trombina, adenozindifosfatul, serotonina și cateholaminele.
Inhibitori ai agregației sunt prostaglandina E1, adenozinmonofosfatul,
adenozina, metilxantinele, antagoniștii serotoninei, heparina.
În calitate de inhibitori ai agregației trombocitelor care prezintă un rol important
în medicină sunt și unele analgetice antiinflamatoare nesteroidiene, cum ar fi
aspirina, indometacina, ibuprofenul etc., care blochează ciclooxigenaza,
preîntâmpină transformarea acidului arahidonic în tromboxan A2. Printre
substanțele ce manifestă și proprietăți coronarodilatatoare, dar care acționează și ca
inhibitori ai agregației trombocitelor sângelui, sânt dipiridamolul, ticlopidina ș.
a.,substanțe ce pot modula activarea trombocotelor.
Aspirina, dipiridamolul și acenocumarolul sunt substanțele active care urmează
a fi analizate în continuare.
1. Aspirina (a se vedea lucrarea practică nr. 19)
2. Dipiridamolul
Denumirea latină: Dipyridamolum

Denumitrea IUPAC: 2,2',2'',2'''-{[4,8-Di(1-piperidinil)pirimido[5,4-d]pirimidin-
2,6-diil] dinitrilo}tetraetanol. Sinonime: Dipiridamol, Anginal, Curantil.
M. m. = 504 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină galbenă, fără miros, cu gust slab amar. Punct de
topire = 164-168oC.
Solubilitatea: Ușor solubil în cloroform, solubil în etanol, practic insolubil în apă.
Sinteza reiese din 6-metiluracil și acid azotic conform schemei:
211
OH OH O OH OH
+ H N-CO-NH2
HNO3 N - NH2 2 N OH POCl sau PCl
N N O Zn / HCl N uree N 3 5
O O N
HO N CH3 HO N HO N HO N
OH OH OH
6-metiluracil acidul 5-nitrouracil carbonic acidul 5-aminouracil carbonic 2,4,6,8-tetrahidroxipirimido(4,5)pirimidina
OH
2
Cl N N
N
2 (HO-CH2-CH2-)2NH
N Cl H N Cl HO N N
POCl3 sau PCl5 N piperidina N dietanolamina N
N - 2 HCl N - 2 HCl N
Cl N Cl N N N OH
Cl N N
OH
dipiridamol
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu dipiridamol ‒
2. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă de 0,001% în acid
clorhidric de concentrație molară 0,1 mol/l prezintă două maxime: la 238 și la 283
nm.
3. În 5 ml acid sulfuric se dizolvă 2 mg dipiridamol. Soluția capătă o culoare
galbenă, care la adăugarea de 0,15 ml acid azotic devine roșie-violetă.
4. În 5 ml metanol se dizolvă 10 mg dipiridamol. Soluția prezintă o colorație
galbenă-verzuie cu fluorescență verde.
Dipiridamolul cu masa de 0,4 g se dizolvă în 70 ml metanol și se titrează
potențiometric cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în dioxan până la
primul salt de potențial, folosind electrozi de sticlă și de calomel saturat.
Un volum de 1 ml cu acid percloric de concentrație molară 0,1 mol/l în dioxan
corespunde cu 0,05046 g de C24H40H8O4.
Formele farmaceutice: Comprimate; drajeuri a câte 0,025 și 0,075 g și fiole a câte
2 ml soluție 0,2% (0,01 g).
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Dipiridamolul e cunoscut ca un remediu
coronarodilatator, dar care manifestă și activitate antiagregantă.
Se recomandă a fi administrat în preîntâmpinarea formării trombilor în
combinație cu varfarina.
Antianginos, antiagregant plachetar.
3. Acenocumarolul
212
Denumirea latină: Acenocoumarolum
Denumirea IUPAC: (RS)-4-Hidroxi-3-[1-(4-nitrofenil)-3-oxobutil]-2H-cromen-2-
onă. Sinonime: Trombostop, Acenocumarol, Sincumar.
M. m. = 353 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau aproape albă, fără miros. Punct de topire =
192-196oC.
Solubilitatea: Solubil în acetonă, foarte puțin solubil în etanol și în cloroform,
practic insolubil în apă. Bine solubil în soluțiile hidroxizilor alcalini.
Soluția A: 1,0 g acenocumarol se dizolvă în 5 ml hidroxid de sodiu de 1 mol/l, se
adaugă 6 ml acid azotic de 2 mol/l și se completează cu apă la 25 ml.
Sinteza: Acenocumarolul se obține la interacțiunea p-nitrobenzilidenacetonei cu 4-
hidroxicumarina:
O
OH OH CH3
H3C
-
O R2NH
+
+ O N -
+O
O O O O O N
O
4-hidroxicumarina p-nitrobenzilidenacetona acenocumarol
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu acenocumarol ‒
2. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă 0,001% în dioxan prezintă
trei maxime: la 271, 283 și la 306 nm.
3. Acenocumarolul cu masa de 50 mg se dizolvă în 2 ml acetonă și se adaugă 1
ml hidroxid de sodiu de concentrație molară 1 mol/l. În rezultat apare colorație
galbenă-aurie.
4. O masă de acennocumarol de 10 mg se agită cu 1 ml hidroxid de sodiu de
concentrație molară 1 mol/l și cu 2 ml iod de 0,05 mol/l. La încălzire se formează
iodoform, cu miros caracteristic.
Acenocumarolul cu masa de 0,1 g se dizolvă în 50 ml dioxan (la nevoie se
încălzește), se lasă în repaus timp de 1 h și apoi se completează cu dioxan la 100
ml, într-un balon cotat. O parte alicotă (10 ml soluție) se diluează cu dioxan la 100
ml, într-un balon cotat, se determină absorbanța soluției la 271 nm, la 283 nm și la
306 nm și se stabilește concentrația pentru fiecare lungime de undă:
213
Fiecare concentrație determinată la fiecare lungime de undă trebuie să se încadreze
între 98% și 101,0%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Acenocumarolul aparţine unui grup de
medicamente numite anticoagulante, care scad capacitatea de coagulare a sângelui,
astfel ajutând la prevenirea formării chiagurilor de sânge în vasele sanguine.
1. Definiți noțiunile tromb, substanțe cu proprietăți antiagregante.

2. Caracterizați chimico-farmaceutic substanțele acestei clase.

veți fi capabili să: Hormoni. Analiza calitativă a hormonilor
 definiți noțiunile Cuvantul hormon din limba greacă înseamnă „a

neurotransmițător, stimula”, „a impulsiona”, „a excita”. În organismul
neuromodulator;
 caracterizați din punct de
uman hormonii sînt substante chimice secretate de
vedere chimico- glandele endocrine, cu rol de mesageri eliberați în
farmaceutic substanțele sânge, pentru a influența modificările fizice,
acestei clase;
 argumentați fiziologice, comportamentale, intervenind în
corespunderea procesele de creștere, sexualitate, reproducere,
rezultatelor cu cerințele metabolism, somn, stări de spirit.
Descoperirea mesagerilor endogeni (hormonilor)
se datorează fiziologilor englezi Ernest Henry
Starling și William Maddock Bayliss, care în 1902 au identificat secretina,
substanță produsă de membrana mucoasă a duodenului. În cursul experimentelor
pe animale vii ei au descoperit că funcțiile organismului erau reglate și de alți
factori, în afara impulsurilor nervoase. Au separat nervii care duceau la pancreas și
au sesizat că organul mai funcționa și continua să secrete substanțe digestive, când
membrana intestinului subțire venea în contact cu acizii gastrici. În 1904 Starling a
propus ca substanțele care activau organele să se numească hormoni. Începând cu
această dată, descoperirile științifice în domeniu au înaintat rapid. Deoarece sunt
situați în anumite părți ale celulei, hormonii poartă informații și activează celulele
spre un proces metabolic programat genetic. Unii lucrează independent, alții
interacționează. Centrul sistemului hormonal este hipotalamusul (o parte a
214
creierului mare) și glanda pituitară (hipofiza), situată la baza creierului. În 1921,
Frederick Grant Banting, medic canadian, a facut o descoperire epocală legată de
tratamentul diabeticilor, constatând că pancreasul bolnavilor respectivi nu produce
suficientă insulină ‒ hormon responsabil de prelucrarea zahărului din sânge.
Banting a izolat insulina din pancreasul animalelor vii și a injectat-o bolnavilor de
diabet zaharat.
Câteva exemple de hormoni și funcțiile acestora:
Creierul este un loc în care se produc nenumarate reacții chimice, care modifică
emoțiile noastre, comportamentul și chiar felul în care gândim. Rolul esențial îl au
neurotransmițătorii (substanțe chimice care ajută la transmiterea impulsurilor
nervoase), neuromodulatorii (care verifică eliberarea de neurotransmițători și
sporesc sau diminuează anumite senzații, precum plăcerea sau durerea) și sunt
numiți hormoni. Printre hormonii cu funcții mai importante sunt și:
Adrenalina – este secretată ca reacție de raspuns la o stare de stres sau este
legată de o activitate fizică solicitantă, de necesitatea de a face față unui pericol,
unei situații ieșite din comun, antrenând o accelerare a ritmului cardiac, o creștere a
presiunii arteriale, hipoglicemie, o dilatare a bronhiilor și pupilelor. Aceasta oferă
organismului un plus de energie în situații critice sau urgente. Adrenalina este
secretată de sistemul nervos central și de către glandele suprarenale și are o scurtă
perioadă de acțiune (în jur de două minute). În practica medicinală, adrenalina se
administrează în forma injectabilă, în cazul șocurilor anafilactice (de origine
alergică) sau de stop cardio-respirator.
Cortizolul este un hormon eliberat sub efectul stresului, pentru a oferi energie,
așa cum se întâmplă și în cazul adrenalinei. Nivelul maxim este atins, de obicei,
dimineața devreme, iar cel minim ‒ noaptea și la începutul după-amiezii, ceea ce
explică diminuarea capacităților fizice și psihice în aceste momente. În opinia unor
specialiști, starea de singurătate amplifică doza de cortizol în organism.
Dopamina este hormonul fericirii, de aceea, când este sintetizat în cantități mai
mari, starea pozitivă este dominantă. Maladia Parkinson se caracterizează printr-un
deficit al acestui hormon. De asemenea, memoria de scurtă durată se hrăneste cu
dopamina sintetizată din proteine. Cafeina și ciocolata, precum și practicarea
sportului favorizează sintetizarea dopaminei. Nivelul de dopamină din creier diferă
la adolescenți și la adulți, primii fiind mult mai sensibili la efectele aparent placute
ale alcoolului, nicotinei și drogurilor, care creează, pe moment, o anumită stare de
bine.
Endorfina este hormonul produs de glanda pituitară. Acționeaza anti-durere,
cantitatea produsă de organism continuând sa fie ridicată dupa un efort fizic de
aproximativ 30 de minute, de aceea o activitate intelectuală, dupa efort fizic, are un
mai bun randament.
215
Melatonina este hormonul somnului ; cantitatea acesteia depinde de intensitatea
luminii naturale. O cantitate insuficientă de melatonină generează apatie,
indispoziție, depresie (este și cauza depresiilor hibernale, de care se plâng foarte
mulți oameni). Se recomandă expunerea suficientă la lumină naturală, în timpul
zilei, evitarea neoanelor și diminuarea, seara, a surselor de lumină, pentru a
transmite organismului semnalul că se apropie noaptea. Adolescenții, în general, au
nivel scazut de melatonină, ceea ce explică tendința lor de a se culca târziu și de a
se trezi tot târziu.
Serotonina este un neurotransmițător și un neuromodulator cu efecte multiple.
Cercetările au demonstrat că se gasește în cantități mici în organismul
delincvenților și în cantități semnificative la cei care au rol de lideri. De un nivel
scăzut de serotonină sunt legate furia și înclinația spre violență. Factorii care
determină scăderea cantității de serotonină sunt pierderea unei ființe dragi,
despărțirea, absența relațiilor sociale, sexuale, gândurile pesimiste. Contribuie la
creșterea cantității de serotonină o viată activă, relațiile armonioase de cuplu,
sportul, alimentația sănătoasă – legumele crude, bananele, prunele, carnea albă.
Oxitocina este prezentă, mai ales, în organismul femeilor și este favorizată de
raporturile sexuale, sarcină, relații sociale active.
Reacţiile generale ale hormonilor steroidieni
1. Reacţia cu acidul sulfuric: Acidul sulfuric concentrat este un reactiv specific
pentru ciclul steroidic. După culoarea produşilor de reacţie, prezenţei sau absenţei
fluorescenţei în domeniul ultraviolet al spectrului, modificarea culorii după
dizolvare în apă, iar în unele cazuri în cloroform, pot fi diferenţiate substanțele
medicamentoase din cadrul acestei grupe.
a) Substanţa medicamentoasă cu masa de 2 mg (acetat de cortizon,
hidrocortizon, prednison, prednisolon, metiltestosteron, propionat de testosteron,
metilandrostendiol, metandrostenolon, etinilestradiol sau mestranol) se dizolvă în
2 ml de acid sulfuric concentrat. După 20 min. se adaugă 5 ml apă și se studiază
coloraţia şi fluorescenţa.
b) Substanţa medicamentoasă cu masa de 2 mg (acetat de dezoxicorticosteron,
progesteron, pregnin) se dizolvă în 2 ml de acid sulfuric concentrat. Se adaugă 3
ml apă, se agită şi se studiază coloraţia şi fluorescenţa. După răcirea soluţiei se
adaugă 3 ml de cloroform şi se agită. Se studiază coloraţia straturilor organic și a
celui apos.
2. Reacţia Liberman – Burhard: Substanţa medicamentoasă cu masa de 2 mg se
dizolvă în 1 ml de anhidridă acetică. Soluţia se toarnă, cu atenţie, într-o eprubetă cu
216
1 ml de acid sulfuric concentrat. Se formează complexe de diversă colorație
(Anexa 4) solubile în anhidrida acetică.
3. Stabilirea autenticităţii (identităţii) după Δ4-3-oxogrupa:
a) Absorbţia în domeniul ultraviolet al spectrului. Toţi hormonii naturali şi
analogii lor sintetici din grupa corticosteroizilor, hormonilor gestageni şi androgeni
au în structura lor Δ4-3-oxogrupa, care le conferă proprietatea de absorbţie
selectivă a razelor ultraviolete în domeniul 238-242 ± 2 nm. Spectrofotometria în
ultraviolet este nespecifică. Mai specifică este utilizarea spectrofotometriei în
ultraviolet în combinaţie cu cromatografia în strat subţire.
b) Reacţia de adiţie-eliminare. În interacţiune cu hidroxilamina,
semicarbazida și izoniazida, în rezultatul reacţiei de adiție nucleofilă, cu ulterioara
eliminare a moleculei de apă, se formează oxime, semicarbazone, hidrazide. În
cazul progesteronului, se formează biderivaţi (la C3 şi C20).
La soluția etanolică de substanță medicamentoasă cu partea de masă 1% se
adaugă 4 ml de soluţie etanolică de 0,2% izoniazidă. După 10 minute coloraţia
galbenă se intensifică.
Prepararea soluţiei de izoniazidă: Hidrazida acidului izonicotinic cu masa de
0,2 g se dizolvă în 100 ml de etanol de 95%. Se adaugă 0,25 ml de acid clorhidric,
se amestecă şi se aduce volumul la 200 ml cu etanol de 95%.
4. Reacţia de determinate a grupei α–cetonice: Grupa α–cetonică (20-ceto-21-
hidroxi) a corticosteroizilor determină proprietăţile lor de reducere (cu reactivul
Fehling, cu [Ag(NH3)2OH], cu soluţie de clorură de 2,3,5- trifeniltetrazol).
a) Reacţia acetatului de cortizon cu reactivul Fehling: Acetatul de cortizon cu
masa de 0,01 g se dizolvă în 1 ml de metanol, se adaugă 1 ml de reactiv Fehling şi
se încălzeşte la baia marină. În rezultat, se formează un precipitat roşu-portocaliu.
b) Reacţia cu reactivul Tollens: La 1 ml soluţie etanolică a substanţei
farmaceutice cu partea de masă de 1% se adaugă 2 ml de reactiv[Ag(NH3)2OH]. Se
încălzeşte la baia marină timp de 4-5 minute. Are loc reducerea ionilor de argint
până la argint metalic (reacția oglinzii de argint).
c) Reacţia cu soluţie de clorură de 2,3,5-trifeniltetrazol: La 5 ml soluţie
etanolică a substanţei farmaceutice cu partea de masă de 1% se adaugă 2 ml de
soluţie proaspăt pregătită reactiv de 0,5% şi 0,5 ml de 0,5 mol/l soluţie etanolică de
hidroxid de sodiu. În rezultat, apare o coloraţie roşie (formazonul roşu):
+ H
H O N N H O N N
-
17 20 + N N Cl 17 20 + N N + HCl
21
OH OH
21
formazon rosu
217
5. Reacţia de identificare a grupei esterice ‒ reacţia hidroxamică: Substanţa
medicamentoasă (propionatul de testosteron), care conţine grupa esterică, are
proprietatea de a forma cu hidroxilamina în mediul bazic acidul hidroxamic.
Hidroxamații metalelor grele manifestă coloraţie. La 2 ml soluţie alcoolică de
propionat de testosteron de 0,5% se adaugă 2 ml de soluţie alcalină de
hidroxilamină. Se agită timp de 5 min., se adaugă 2 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l,
0,5 ml clorură ferică (III) de 0,3 mol/l și acid clorhidric de 0,1mol/l. În rezultat,
apare o coloraţie vişinie-închis.
6. Reacţiile determinate de grupa hidroxil fenolică a estrogenilor şi analogilor
săi.
Pentru identificarea acestora se aplică reacţia de substituţie electrofilă în nucleul
benzenic (bromurare, nitrare, formarea azocoloranţilor), reacţia de formare a
complecșilor cu sărurile metalelor grele, formarea eterilor (mestranol) şi esterilor
(obţinerea benzoatului de etinilestradiol şi determinarea temperaturii lui de topire).
7. Formarea azocoloranţilor: Etinilestradiolul cu masa de 5 mg de se dizolvă în
amestecul format din 3 ml hidroxid de sodiu de 2,5 mol/l şi 2 ml de apă şi se
adaugă 2-3 ml soluţie proaspăt preparată de diazoreactiv (0,1 g streptocidă se
dizolvă prin încălzire în 8 ml acid clorhidric de concentrație molară 0,5 mol/l şi se
adaugă după răcire 2 ml de nitrit de sodiu de 0,1mol/l). În rezulatat, se formează
coloraţie roşie:
O
OH
S CH
O CH3
CH
O N
CH3 OH OH
S N
O -
OH + 2 Cl
+ - 2 HCl
N HO
N
N O
HO
N S OH
O
etinilestradiol
1
sare de diazoniu
1
colorant azoic
1
Proprietăţile azocolorantului obţinut depind de pH-ul mediului. În mediul bazic,

când cantitatea de hormon-bază este mai mare decât cantitatea de acid luat pentru
reacţia de diazotare, azocolorantul are coloraţie vişinie-roşietică. În mediul neutru
sau slab acid se obține un precipitat oranj-roşietic.
Unul dintre indicii de calitate ai etinilestradiolului este lipsa estrogenului natural
– estron, pentru a cărui identificare se realizează reacţia cu m-dinitrobenzenul:
218
-
O
+
O N
CH3O O CH3O O
+ +
H N - H N
O -
+ O
H -
- H+
+ O + +O
HO -N N N
HO -
O O O O
-
O
+
O N -
O CH3O CH3O
+ 17 O O
N + NH2
- 16 N - N -
O
- + O - + O *
- H+
O N O N +
HO O HO O -N
O O
8. Identificarea unor hormoni steroidali şi a cardenolizilor aplicând

cromatografia în strat subţire: La baza metodei stă mobilitatea diferită a
substanţelor în sistemele determinate ale dizolvanţilor în cromatografia în strat
subţire a sorbentului. Pentru analiza preparatelor farmaceutice se utilizează plăci cu
dimensiunile 20x20 cm, pe a cărorsuprafaţă se aplică o suspensie din 9 g de
silicagel şi 20 ml de apă.
Este posibilă utilizarea plăcilor pregătite «Silufol UF-254».
Determinarea hormonilor steroidali: Pe linia de start se aplică 0,01 ml de soluţie
cu partea de masă 0,1% a substanţei în etanol. Se face cromatografia prin metoda
ascendentă conform sistemei. Frontul dizolvantului este 13 cm. Placa se scoate şi
se usucă la aer. Pentru depistarea substanţelor analizate placa se analizează în
lumina ultravioletă la lungimea de undă 254 nm sau se stropeşte cu acid
fosfomolibdenic de 10% în acetonă. Cromatograma se usucă în dulapul de uscare
la t = 110-120oC timp de 1-2 minute.
1. Propionatul de testosteron
Denumirea latină: Testosteroni propionas

Denumirea IUPAC: (17β)-3-Oxoandrost-4-en-17-ilpropionat. Sinonime: Agovirin,
Androlon, Hormoteston.
Formula brută: C22H32O3
M. m. = 345 g/mol
Descrierea: Cristale sau pulbere cristalină albă, fără miros, fără gust. Punct de
topire = 118-123oC.
Solubilitatea: Foarte ușor solubil în cloroform, ușor solubil în acetonă, etanol,
dioxan și în eter, practic insolubil în apă.
Soluţia A: Propionatul de testosteron cu masa de 0,5 g se dizolvă în 50 ml etanol
absolut într-un balon cotat.
219
Sinteza: La nivel industrial testosteronul poate fi obținut din dihidropregnenolonă
acilată, obținută din colesterol (analog cortizonului) oxidată pe cale
microbiologică, cu ruperea catenei laterale a β-sitosterinei:
H3C CH3
CH3 OH
CH3 CH3 12 18 17
11 13
CH3 CH3 CH3 16
1
H 1 19 9 H 14
2 10 8 15
H H H H
3 5 7
HO O 4 6
 -sitosterol testosteron
Testosteronul propionat se obține la esterificarea testosteronului cu anhidridă

propionică la 110-114oC:
H3C
CH3 OH CH3 O
O O O
H3C CH3
CH3 O CH3
H H
+ CH3CH2COOH
H H H H
O O
testosteron propionat de testosteron
1. Spectrul în infraroșu trebuie să corespundă celui obținut cu propionat de
testosteronă ‒ substanță de referință prin dispersie în bromură de potasiu.
2. Obţinerea testosteronului şi determinarea temperaturii lui de topire: La 0,05
g de preparat într-o colbă cu refrigerent descendent se adaugă 5 ml soluţie
etanolică de hidroxid de potasiu cu partea de masă 1% şi se fierbe pe baia marină
timp de 30 de minute. La soluţia răcită se adaugă 15 ml de apă şi surplusul de bază
se neutralizează cu acid clorhidric de concentrație molară 0,1mol/l. Precipitatul
format se filtreză, se spală cu apă şi se usucă iniţial în exicator-vacuum (timp de o
oră), apoi în dulapul de uscare la temperatura 100-105oC. Temperatura de topire a
testosteronului obţinut este 150-156oC.
3. Obţinerea oximei testosteronului şi determinarea temperaturii de topire a
acestea: Se încălzesc 0,05 g de testosteron într-o colbă cu refrigerent descendent pe
baia marină timp de 1 oră în prezența a 7 ml de reactiv (0,05 g de hidroxilamină
hidroclorură şi 0,05 g acetat de sodiu în 25 ml etanol). La soluţia răcită se adaugă
15 ml de apă. Precipitatul format se filtrează, se spală minuţios şi se recristalizează
cu 10-12 ml etanol de 50%. Iniţial precipitatul se usucă în exicator-vacuum, apoi în
220
dulapul de uscare la temperatura de 100-105oC. Temperatura de topire a oximei
obţinute este 166-171oC.
4. Reacţia hidroxamică: 0,05 g testosteron se dizolvă în 5 ml etanol, se adaugă
1 ml de soluţie alcalină de hidroxilamină, se agită şi se lasă pentru 5 minute. Apoi
se adaugă 2 ml acid clorhidric de 0,5 mol/l, iar la agitare se adaugă 0,5 ml clorură
de fier (III) de 1 mol/l în acid clorhidric de 0,1 mol/l. În rezultat, apare coloraţie
roşie-maronie.
5. La 1 ml Soluție A se adaugă 1 ml acid sulfuric concentrat. În rezultat, se
obține o soluție incoloră sau slab-gălbuie. La diluarea cu apă colorația devine
galbenă cu fluorescență verde. La acidularea acestei soluții cu acid sulfuric
concentrat soluția devine galbenă-verzuie cu fluorescență verde.
6. La 10 ml Soluție A se adaugă 0,25 ml apă și se încălzește pe baia marină. În
rezultat, se percepe un miros caracteristic de acid propionic. Se adaugă 0,25 ml
etanol și se încălzește din nou pe baia de apă, când se percepe un miros
caracteristic de propionat de etil.
7. Se determină densitatea optică a soluţiei de 0,001% în etanol de 95% la
lungimea de undă 241 nm în cuvă cu lungimea de 1 cm. Se repetă măsurarea
pentru soluţia etanolică de 0,001% de propionat de testosteron standardizată.
Cantitatea de propionat de testosteron în % (X) se determină conform relației:
D  C 100
X  1 0 ,
D C
0 1
unde:
D1- densitatea optică a soluţiei analizate;
D0- densitatea optică a soluţiei standardizate;
C1- concentraţia soluţiei analizate;
C0- concentraţia soluţiei standardizate.
Conţinutul de C22H32O3 în preparat trebuie să fie cuprins între 97 și 103%.
Propionatul de testosteron cu masa de 50 mg se dizolvă în 50 ml etanol absolut
și se completează cu același solvent la 100 ml, într-un balon cotat. O parte alicotă
(1 ml soluție) se diluează cu etanol absolut la 50 ml, într-un balon cotat, și se
determină absorbanța la 240 nm.
Formele farmaceutice: Soluții injectabile 100, 250 mg/ml; capsule 40 mg; gel 1%.
Acțiunea farmacologică și indicațiile: Propionatul de testosteron manifestă cea
mai rapidă acțiune ‒ nivelul de steroid activ atinge cotele maxime în 24-36 de ore,
după care incepe imediat să descrească. Propionatul produce o retenție mult mai
221
scazută de apă și o creștere a energiei, o creștere mai bună a mușchilor, a apetitului
și a forței după doar 2-3 zile de la administrare.
2. Etinilestradiolul
Denumirae latină: Ethinylestradiolum

Denumirea IUPAC: 17-Etinil-13-metil-7,8,9,11,12,13,14,15,16,17-decahidro-6Н-
ciclopenta[а]-fenantren-3,17-diol. Sinonime: Dufaston, Etivex, Gynolett.
M. m. = 296 g/mol
Descrierea: Pulbere cristalină albă sau aproape albă, fără miros. Punct de topire =
141-146oC.
Solubilitatea: Solubil în etanol, cloroform, dioxan, eter și soluții alcaline, practic
insolubil în apă.
Soluția A: Etinilestradiolul cu masa de 0,25 g se dizolvă în 25 ml etanol.
Sinteza: Pentru prima dată etinilestradiolul a fost obținut chimic în 1938 de către
Walter și Hans Hohlweg Herloff Inhoffen în laboratorul Schering din Berlin.
O metodă mai simplificată de obținere a etinilestradiolului rezultă din estronă și
acetilenă:
CH
CH3 O CH3
OH
H HC CH H
H H NH3 H H
HO HO
estrona etinilestradiol
1. Spectrul în ultraviolet al soluției cu partea de masă de 0,01% în etanol
prezintă un maxim la 281 nm.
2. Etinilestradiolul cu masa de 2 mg se dizolvă în 2 ml acid sulfuric. În rezultat,
apare o colorație roșie-portocalie și o fluorescență galbenă-verzuie. La adăugarea
de 10 ml apă, colorația devine violetă și se formează un precipitat violet.
3. Prezența hidroxilului fenolic din molecula etinilestradiolului poate fi
demonstrată conform reacției de obținere a benzoatului de etinilestradiol: La 25 mg
etinilestradiol se adaugă la încălzire, la aproximativ 50oC, 6 ml hidroxid de potasiu
de concentrație molară 2 mol/l. Amestecul se răcește la aproximativ 10oC, se
tratează cu 0,1 ml clorură de benzoil și se agită energic. Se formează un precipitat
care se spală cu apă până când apele de spălare nu mai colorează hârtia roșie de
222
turnesol. Cristalele obținute după cristalizare (benzoatul de etinilestradiol) din
metanol și uscate la 105oC se topesc la 199-202oC:
CH CH
CH3 O Cl CH3
OH OH
H H
+ + HCl
H H H H
HO O
etinilestradiol clorura de benzoil benzoat de etinilestradiol
O
1. Farmacopea internațională propune metoda spectrofotometrică de analiză:
Etinilestradiolul cu masa de 50 mg se dizolvă în 50 ml etanol absolut și se
completează cu același solvent la 100 ml, într-un balon cotat. O parte alicotă (5 ml
soluție) se diluează cu etanol absolut la 50 ml, într-un balon cotat, și se determină
absorbanța la 281 nm.
2. Metoda fotocolorimetrică se bazează pe formarea colorantului diazoic

(folosind ca diazoreactiv amestecul de acid sulfanilic, nitrit de sodiu și acid
clorhidric). În mediul bazic se formează bis-azocolorant:
OH
O CH
S
O H3C
OH
N
H
N
H H
HO
OH
N
N S O
O
rosu
Formele farmaceutice: Drajeuri; comprimate a câte 0,02 și 0,05 mg.

Acțiunea farmacologică și indicațiile: Etinilestradiolul este un estrogen
semisintetic mai activ ca estradiolul. Se indică în hipogonadism la femei, în
tulburările de menopauză, în vulvovaginita fetițelor.
1. Definiți noțiunile hormoni, neurotransmițător, neuromodulator.

2. Caracterizați chimico-farmaceutic substanțele medicamentoase propuse.
223
3. Propuneți reacțiile chimice de formare a propionatului de etil, reieșind din
propionat de testosterol și etanol.
224
Bibliografie
1. Barbă N., Dragalina G., Vlad P. Chimie organică. Chişinău: “Ştiinţa”, 1997,
722 p.
2. Farmacopea română., București: Editura Medicală 1993. 658 pag.
3. Florea T., Furdui B., Dinică R., Creţu R., Chimie organică. Sinteză şi analiză
funcţională. Galați, Editura Academica, 2009, 258 p.
4. Guţu Ia. Nomenclatura compusilor organic. Chişinău: Prim, 2008. 153 p.
5. Hatieganu E., Dumitrescu D., Stecoza C. Chime farmaceutică Vol I, II, .
București: Editura Medicală, 2010. 663 p.
6. Neniţescu C.D.. Chimie organică. Vol.I și II, Bucuresti: Editura Didactică și
Pedagogică, 1984.
7. Tiukavkina N., Baukov I., Rucikin V. Chimia bioorganică. Сhişinău: Lumina,
1992. 727 p.
8. The International Pharmacopoeia Fifth Edition, 2015.
9. The United States Pharmacopeia. 25th revision, 2000.
10. Аксенова Э.Н., Андриянова О.П., Арзамасцев А.П. и др. Руководство к
лабораторным занятиям по фармацевтической химии. Москва: Медицина,
1987. 303 с.
11. Арзамасцев А.П. Руководство к лабораторным занятиям по
фармацевтической химии. Москва: Медицина, 1987. 304 с.
12. Арзамасцев А.П., Печенников В.М., Родионова Г.М., Дорофеев В.Л.
Аксенова Э.Н., Анализ лекарственных смесей. 2000. 275 c.
13. Беликов В.Г. Фармацевтическая химия: Учебное пособие. Москва:
МЕДпресс-информ, 2007. 624 с.
14. Вартанян Р.С. Синтез основных лекарственных средств. Москва: МИА,
2004. 425 с.
15. Георгиевский В.П., Комиссаренко Н.Ф., Дмитрук С.Е. Биологически
активные вещества лекарственных растений. Москва: Медицина, 1990. 333 c.
16. Государственная Фармакопея СССР, 11-е издание. Вып. 1, 2, Москва:
Медицина, 1987. 720 c.
17. Нейланд О.Я. Органическая химия. Москва: Высшая школа, 1990. 751 с.
18. Погодина Л.И. Анализ многокомпонентных лекарственных форм. Минск:
Высшая школа, 1985. 240 с.
19. Середин Р.М., Соколов С.Д. Лекарственные растения и их применение.
Ставрополь: Ставропольское книжное издательство, 1969. 236 c.
20. Солдатенков А.Т. Основы органической химии лекарственных веществ.
Москва: Химия, 2001. 192 с.
21. Яхонтов Л.Н. Синтетические лекaрственные средства. Москва:
Медицина, 1983. 272 с.
225
ANEXE
Anexa 1
Condițiile de determinare a diferenței dintre masa substanței înainte de (și

după uscare)
Substanța Masa, Temperatura și condițiile de uscare Gradul de
medicamentoasă (g) umiditate,
(%)
Bromura de potasiu 1,0 120oC până la atingerea masei constante 1
(Kalii bromidum)
Iodura de potasiu 1,0 110oC timp de 4 ore 1
(Kalii iodidum)
Bromura de sodiu 0,5 110oC timp de 4 ore 4
(Natrii bromidum)
Clorura de sodiu 1,0 110oC până la atingerea masei constante 0,5
(Natrii chloridum)
Benzoat de sodiu 0,5 100-105oC până la atingerea masei constante 3
(Natrii benzoas)
Citrat de sodiu 0,5 195-200oC până la atingerea masei constante >25 și <28
(Natrii citras)
Sulfat de sodiu 1,0 120oC până la atingerea masei constante >52 și <56
(Natrii sulfas)
Lactat de calciu 0,5 120oC până la atingerea masei constante 30
(Calcii lactas)
Glucoza (Glucosum) 0,5 100-105oC până la atingerea masei constante 10
Analgina 0,25 100-105oC până la atingerea masei constante 5,5
(Metamizolum
natricum)
226
Anexa 2
Condițiile de stabilire a acidității și alcalinității soluțiilor unor substanțe

medicamentoase
Substanța Prepararea Indicator Culoarea Condițiile de Culoarea
medicamentoasă soluției inițială a schimbare a finală a
soluției culorii soluției
Bromura de 1,0 g substanță Fenolftaleină Incolor Se adaugă Colorație

potasiu se dizolvă în 0,1 ml soluție roză nu
(Kalii bromidum) 10 ml apă de HCl 0,1 N trebuie să
apară nici la
răcire, nici la
fierbere
Clorură de potasiu 16,0 g Albastru de Verde Se adaugă Albastru

(Kalii chloridum) substanță se bromtimol 0,1 ml soluție
dizolvă în NaOH 0,02 N
160 ml apă.
Pentru analiză Se adaugă Galben
se iau 50 ml 0,1 ml soluție
din soluția HCl 0,02 N
obținută
Benzoat de sodiu 1,0 g substanță Fenolftaleină Incolor Se adaugă Roz

(Natrii benzoas) se dizolvă în 0,75 ml soluție
10 ml apă NaOH 0,05 N
Salicilat de sodiu 2, 0 g substanță Fenolftaleină Incolor Se adaugă Roz

(Natrii salicylas) se dizolvă în 0,4 ml soluție
50 ml apă NaOH 0,05 N
Sulfat de sodiu 10,0 g Albastru de Galben Se adaugă Albastru

(Natrii sulfas) substanță se bromtimol 0,2 ml soluție
dizolvă în NaOH 0,05 N
100 ml apă.
Pentru Albastru Se adaugă Galben
neutralizare se 0,2 ml soluție
iau 20 ml HCl 0,05 N
Sulfat de 2,0 g substanță Fenolftaleină Incolor Se adaugă Roz

magneziu se dizolvă în 0,1 ml soluție
(Magnesii sulfas) 20 ml apă. de HCl 0,1 N
Pentru analiză
se iau 5 ml
soluție și se
adaugă 5 ml
apă
227
Anexa 3
Reacțiile de culoare ale unor derivați fenotiazinici

Rezultatul Rezultatul Rezultatul Rezultatul Rezultatul
reacției cu reacției cu reacției cu reacției cu reacției cu
acidul aldehida acidul acidul albastru de
sulfuric formică de azotic clorhidric metilen în
Rezultatul concentrat 37% și cu concentrat diluat la prezența
Substanța activă reacției cu apa câteva fierbere H2SO4 cu
de brom picături de partea de
soluție masă de
sulfat de 0,1%
ceriu de 0,1
mol/l
Promazină Soluție Maro-
hidroclorid transparentă de deschis
culoare rosu-
brună
Prometazină Soluție tulbură Produse Roșie-
hidroclorid de culoare colorate în cărămizie
vișiniu-închisă roșu-închis
care trece
în galben
Clorpromazină Soluție Soluție de Produse Roșu-
hidroclorid transparentă de culoare colorate în purpuriu
culoare zmeurie zmeurie roșu-închis
care trece
în galben și
se tulbură
Trifluoperazină Inițial soluție Produs Produse Verde-gri
hidroclorid maro, care trece gelatinos colorate în
în una roză-pală incolor roșu-închis
Moricizina Inițial soluție Colorație

hidroclorid liliachie- liliachie, la
deschis, care adăugare de
trece în una NaNO2
violetă aprins colorația
trece în una
verde, apoi
galbenă
Levomepromazină Soluție Colorație Colorație
maleat transparentă de liliachie violetă
culoare zmeurie
Etacizină Inițial soluție Colorație

liliachie- liliachie,
deschis, care apoi soluția
trece în una se tulbură
violetă aprins
228
Anexa 4
Reacțiile de culoare ale unor hormoni în condițiile reacţiei Liberman –

Burhard
Substanţa Coloraţia
medicamentoasă stratului de anhidridă inelelor de la hotarul stratului acidului
acetică straturilor sulfuric
Acetat de cortizon Verde-deschis Cafenie-verzuie Cafenie-verzuie
Hidrocortizon Galbenă Roşie-cafenie La inel verde
Prednisolon Cafenie-violetă Violetă Incoloră
Prednison Galbenă Cafenie Galbenă-verzuie
Acetat de Galbenă-portocalie Roşie Incoloră
dezoxicorticosteron
Metiltestosteron Galbenă cu Cafenie Incoloră
fluorescenţă verde
Propionat de testosteron Verde intensă Vişinie Roşie
Metilandrostendiol Verde Cafenie-roşie Portocalie

Metandrostenolon Verde-deschis cu Cafenie Incoloră
fluorescenţă
Progesteron Galbenă Roşie Incoloră
Pregnin Galbenă Cafenie Verde-gălbuie
Etinilestradiol Roză Roşie Incoloră
Mestranol Verde Cafenie Cafenie
229

Cep Usm, 2016

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cep Usm, 2016

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Chimie și Tehnologie Chimică

Departamentul Chimie Industrială și Ecologică

(pentru specialitatea Tehnologia Produselor Cosmetice și Medicinale)

Consiliul Calității al USM

Autor: Maria Culea, cadru didactic la Departamentul Chimie Industrială și

Recenzent: Ștefan Robu, doctor în chimie, conferențiar univerrsitar

Lucrările practice includ Analiza chimico-farmaceutică în care se evidențiază

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

ISBN © Maria Culea, 2016

Capitolul I. METODE GENERALE DE ANALIZĂ A SUBSTANȚELOR

Lucrarea practică nr. 1

Lucrarea practică nr. 2

Lucrarea practică nr. 3

Lucrarea practică nr. 4

Capitolul II. CARACTERISTICA CHIMICO-FARMACEUTICĂ A

Lucrarea practică nr. 5

Lucrarea practică nr. 6

Lucrarea practică nr. 7

Lucrarea practică nr. 9

Lucrarea practică nr. 10

Lucrarea practică nr. 11

Lucrarea practică nr. 12

Lucrarea practică nr. 13

Lucrarea practică nr. 14

Lucrarea practică nr. 15

Lucrarea practică nr. 16

Lucrarea practică nr. 17

Lucrarea practică nr.18

Lucrarea practică nr. 19

Lucrarea practică nr. 20

Lucrarea practică nr. 21

Lucrarea practică nr. 22

Lucrarea practică nr. 23

Lucrarea practică nr. 24

Lucrarea practică nr. 25

Lucrarea practică nr. 26

Lucrarea practică nr. 27

Lucrarea practică nr. 28

Lucrarea este adresată studenților Facultății de Chimie și Tehnologie Chimică,

IUPAC – International Union of Pure and Applied Chemistry (Uniunea

Lucrarea practică nr. 1

Activități de evaluare și autoevaluare:

1. Descrieți și caracterizați criteriile generale care stabilesc și garantează

Lucrarea practică nr. 2

3. Identificarea ionului NH4+

6. Identificarea ionului Zn2+

Ca(OH)2 + CO2 CaCO3 + H2O

- La 2 ml hidrogenocarbonat de sodiu de 4% se adaugă 5 picături de soluţie

9. Identificarea ionului NO3-

- În 2-3 ml nitrat de argint de 1% se introduce cupru metalic şi amestecul se

- Spre deosebire de nitriţi, nitraţii nu decolorează soluţia de permanganat de

10. Identificarea ionului NO2-

11. Identificarea ionului PO43-

- La 2 ml soluţie de analizat se adaugă 1 ml clorură de amoniu de 0,5 mol/l, 1

12. Identificarea ionului SO42-

13. Identificarea ionului Cl-

14. Identificarea ionului Br-

- La 1 ml bromură de sodiu de 1% se adaugă 1 ml acid azotic de concentrație

15. Identificarea ionului I-

- La 2 ml iodură de potasiu de 1% se adaugă 0,5 ml acid azotic şi 0,5 ml

16. Identificarea ionului CH3COO-

- La 2 ml acetat de potasiu de 2% se adaugă 0,2 ml clorură de fier (III) de