Psihozele I

Denumirea data acestor tulburari se datoreaza caracteristicilor lor evolutive, afectiunile de acest tip
spre deosebire de nevroze, altereaza integritatea functiilor mIntale (tulburari cognitive) şi nu sunt
constientizate de pacient.
In secolul XIX se considera ca psihoza este determinata de o functionare patologica a sistemului
nervos. Cauzualitatea neurosomatica nu este insa o explicatie suficienta si nici definitiva. Spre
exemplu, cum se explica catatonia care are o evolutie discontinua, apare si dispare. Nici
deteriorarea neuronala nu poate fi o explicatie. In acelasi context teoria psihanalitica discuta
problema relatiei schizofrenului cu corpul sau (pe care il poate mentine rigid) ca o lupta, o opunere
unui risc de dezintegrare.
In anii `50 sunt fabricate prima oara neurolepticele, substante chimice care reduc delirurile,
halucinatiile, angoasa, agitatia prin blocarea activitatii sistemului nervos.
Este important sa intelegem psihoza ca o boala la justa ei valoare, o afectiune grava si alienanta.
Spre deosebire de aceasta, nevroza este mult mai aproape de normalitate, in sensul in care ea
permite pastrarea relatiilor cu realitatea. Pe de alta parte, majoritatea psihoticilor traiesc in afara
spitalelor de psihiatrie, au o viata profesionala si personala, ceea ce inseamna investitie afectiva
prezenta in ciuda angoaselor si a unei modalitati specifice de relationare cu altii si cu ei insisi.
Desigur, fragilitatea psihica care caracterizeaza aceste boli obliga la internari punctuale.
Introducerea in aceeasi categorie a schizofreniei cu psihoza maniaco-depresiva, cu dementa precoce,
etc este oarecum fortata daca consideram ca si criteriu evolutia acestora. Dar, global, organizarile
psihotice au o serie de caracteristici comune:

Tulburari grave de raportare la realitatea exterioara.

Intelegerea cotidianului de catre psihotic este perturbata de evolutia disfunctionala a cognitiei,
pacientul vede si aude ceea ce altii nu vad si nu aud, este convins de existenta unor fenomene care
nu au existenta pentru ceilalti. In fapt el neaga o realitate insuportabila pentru el si-si creeaza delirul
care este o realitate suportabila. Convingerea deliranta este necesara pentru a putea lupta contra
angoasei majore a inexistentului.
Freud sustine ca in cazul psihozelor conflictul se desfasoara intre instanta Eu-lui si realitate,
principiul placerii domina principiul realitatii, procesele primare domina procesele secundare.
Pacientul nu poate face diferenta intre realitate si fantasma, intre exterioritate si interioritate.
Incercarea sa de a fugi de realitate este un esec caci negarea acesteia semnifica ruptura de aceasta.
Tulburari de identitate.
Fragilitatea raportului cu realitatea exterioara se asociaza cu tulburari identitare in sensul dezvoltarii
unui sentiment ca exista, este real, este similar si in acelasi timp diferit de ceilalti. Acest sentiment
este departe de a fi linistitor deoarece pacientul constientizeaza prezenta unor bizarerii cognitiv-
comportamentale care il fac diferit de ceilalti si mai mult decat atat el constientizeaza cel putin intr-o
prima etapa faptul ca aceste bizarerii apar si dispar. Discutam asadar de angoasa pentru a descrie
dezintegrarea Eu-lui, care eu pare a se constitui din mai multe parti care functioneaza mai mult sau
mai putin independent sau intr-un mod absolut haotic ca in schizofrenie.
Spre exemplu, dificultatea de a integra identitatea sexuala si varsta face ca unii pacienti sa se
considere ca avand o identitate sexuala specifica sau ca sunt nemuritori sau nenescuti sau ca se pot
transforma fizic in alta persoana astfel devenind sa spunem o personalitate istorica.
Tulburarile de identitate se asociaza cu tulburari de reprezentare a obiectului. Exista o dificultate de
a exterioriza obiectele de a le vedea diferite de propia persoana, ca urmare relatia cu obiectele poate
deveni fuzionala sau persecutiva.

Prevalenta.
Este comuna tuturor organizarilor psihotice, mecanismele de aparare folosite sunt clivajul,
idealizarea, proiectia, identificarea proiectiva, negarea. Aceste mecanisme de aparare permit
distantarea de ceea ce este insuportabil si mai ales mentinerea celuilalt, sau a realitatii la distanta.
Dimensiunea patologica rezulta din utilizarea acesator mecanisme „abuziv si excesiv” si de
consecintele acestei utilizari, deteriorarea contactului cu exteriorul. Utilizand criteriul nozografic
distingem doua tipuri de psihoze:
1 Psihoze disociative (schizofreniile)
2 Psihoze cu delir cronic sistematizat (paranoia)

I. Schizofrenia
Este una din cele mai frecvente psihoze, care este greu de inteles, caci este dificila identificarea cu
aceasta structura, identificarea care permite intelegerea a ceea ce resimte pacientul. Pacientul
evolueaza intr-o lume care pare a se creea, o lume dominata de angoase si de credinte care nu se pot
impartasi.
Psihopatologia este intr-o fundatura in incercarea ei de a intelege ce se intampla cu acesti pacienti.
Cercetarile au tintit pe de o parte procesele cognitive si biochimice asociate unui simptom si pe de
alta parte, mecanismele care determina anumite simptome dintr-o perspectiva dinamica.

Schizofrenia din punct de vedere clinic

Schizofrenia sau dementa precoce (denumire in contrast cu dementa senila) apare in adolescenta si
la varsta adulta tanara, prezinta un tabel evolutiv (care se reflecta la nivel cognitiv) caracterizat prin
agravarea constanta a tulburarilor,.
Termenul de schizofrenie, propus de Bleuler, defineste ruptura relatiilor, disocierea diferitelor
functii psihice cu alterarea majora a cognitiei si afectivitatii. Acest termen pare a descrie cel mai
bine lumea fantasmatica specifica acestei boli. Bleuler insista asupra incoerentei interne si a
deteriorarii substratului cerebral ca fiind caracteristice acestei patologii.
Se descriu doua tipuri de debut: brutal si insidios. Debutul brutal este bogat in plan simptomatic, cel
insidios este sarac in simptome cu o alura depresiva caci pacientul se inchide in sine si refuza
relatiile cu ceilalti. Acest al doilea tip de debut se poate confunda cu dificultatile de structurare a
identitatii specifice adolescentului (adeziune mistica exaltata, virulenta, originalitate,
anticonformism, cautarea unor idealuri de aparat, etc). Aici decompensarea majora se asociaza cu
evenimente exceptionale (fuga de acasa, sarcina, etc). Evolutia poate fi de tipul decompensare cu
revenire rapida (egal puseu delirant) sau instabilitate evidenta si constanta.
Doua simptome sunt specifice schizofreniei:
1. sindromul delirant
2. sindromul disociativ

1. Sindromul delirant
In schizofrenie delirul este cel mai frecvent incoerent atat din punct de vedere al continutului, cat si
al limbajului.
Trebuie facuta diferenta intre delirul mistic si delirul paranoic. In delirul mistic pacientul adera la
ceea ce el considera a fi realitate fara a o confrunta cu realitatea reala. Caracteristica de incoerenta
este ceea ce diferentiaza delirul mistic de delirul sistematizat paranoic. Acesta din urma este mult
mai bine construit in plan logic astfel incat este credibil in primul moment. Delirul paranoic este
atasat unei realitati in timp ce cel schizo nu poate fi astfel caci realitatea nu exista pentru
schizofrenic. In descrierea unui delir se utilizeaza doua criterii: teme si mecanisme.
Temele pot fi:
  mistice sau religioase (se considera o divinitate recunoscuta sau o divinitate nou aparuta,
etc);
 persecutive (se simt amenintati de oameni in general, urmariti de vecini, etc);
 megalomaniace (se considera copilul unei celebritati sau inventatorul unor aparate
revolutionare);
 ipohondriace (preocupat de diverse disfunctii corporale, convins ca are o boala sau de lipsa
unui organ, etc)
 de referinta (pacientul raporteaza la propria persoana tot ce se intampla in realitate, luna este
pozitionata pe cer astfel incat el sa-si gaseasca un drum, daca stopul se schimba din rosu in
verde aceasta semnifica ca ziua va fi frumoasa pentru el, etc);
 de influenta (pacientul se simte dominat de puterea unor forte exterioare lui uneori diabolice;
gandurile si comportamentele sale par a fi dictate din exterior, etc)
 eroto-maniace (crede ca a avut relatii sexuale cu o celebritate. Convingere este frecvent
declarata cu mare usurinta, indiferenta si raceala, oarecum neimplicare spre deosebire de
erotomania paranoiaca).
Mecanismele participa la constructia delirului si sunt relativ dificil de diferentiat:
 interpretarea (pacientul acorda un sens gresit unei situatii pe care o percepe. Astfel o
persoana care poarta vesta verde reprezinta un semn ca trebuie sa se mobilizeze contra
poluarii);
 imaginarea (pacientul inventeaza personaje, situatii, evenimente cu care el este in relatie.
Spre exemplu pacienta se considera Sf. Maria)
 intuitia (pacientul revendica capacitatea de a cunoaste intr-un mod special, particular tot ceea
ce il inconjura, fara ca aceste informatii sa fie invatate sau sa fie supuse unei verificari
minimale. Spre exemplu el stie ca persoanele cu o anume culoare a parului sunt mai putin
dispuse sa inteleaga pe altii sau stiu ca un anume produs este otravit)
 iluzia (este deformarea perceptiva a unui obiect real. Iluzia optica poate sa fie sustinuta in
acest caz de un delir astfel incat ea distorsoneaza realitatea. Spre exmplu lumini care se vad
in zare noaptea sunt percepute, interpretate ca fiind ochi ai unei fiinte monstruase)
 halucinatia (se pot descrie halucinatii psihosenzoriale si halucinatii psihice. Halucinatiile
psihosenzoriale reprezinta perceptii deformate considerate de subiect ca fiind reale. Pot fi
perceptia unor elemente unice – un zgomot, o lumina – sau scene complexe, o voce care
sustine un discurs, o imagine animata. Se descriu mai multe tipuri de halucinatii
 psihosenzoriale auditive, vizuale, tactile, chinestezice, olfactive sau gustative. Halucinatiile
psihice sunt mai putin localizabile comparativ cu cele psihosenzoriale, sunt imagini mintale
care invadeaza pacientul si care dovedesc cel mai frecvent o convingere angoasanta ca va fi
invadat de exterior. Totul are loc in interioritate, el se simte atacat de persecutori. Spre
exemplu aude voci care sunt prezente in mintea sa, pacientul nu le locaalizeaza ca fiind
exterioare, se simte posedat caci ii sunt impuse ganduri care nu sunt ale sale, ganduri care ii
dicteaza sa actioneza intr-un fel sau in altul. Ceea ce explica angoasa cu care se confrunta
pacientul in aceasta situatie.)

2. Sindromul disociativ
Sindromul disociativ este asociat ideii de ruptura interna descrisa de Bleuler. Procesele mintale
evolueaza dizarmonic influentand functionarea psihica generala. Se descriu mai multe indicii
intercorelate care surprind si permit diagnosticarea acestei destramari a unitatii interne.
Pe de o parte, gandirea si limbajul sunt dezorganizate – pacientul este incoerent si precipitat sau are
un debit verbal foarte redus (fadding), cu intreruperi in mijlocul frazei (baraje) sau poate avea un
discurs repetitiv pe aceeasi tema sau treceri de la o idee la alta fara tranzitie, sau utilizarea in exces a
eologismenlor si paralogismelor. Pe de alta parte afectivitatea este discordanta = lipsa de armonie a
sentimentelor. Se constata modificari afective distonante. Spre exemplu pacientul nu reactioneaza la
o veste negativa: daca intelege continutul anuntului el pare emotional indiferent sau in
imposibilitatea de a spune ceea ce simte. La alti pacienti se constata o reactie de raceala mecanica:
par a nu fi interesati de nimic, nu pot sa identifice ceva care le face placere su nu reactioneaza la
vederea unei persoane pe care pretind ca o asteapta.
Se constata uneori o discordanta intre continutul unei situatii si reactia afectiva ceea ce este
semnificativ cu ambivalenta psihotica.
Si in fine trebuie acordata atentia cuvenita comportamentelor si relatiilor cu altii. Anumiti pacienti
diagnosticati cu schizofrenie au un comportament ciudat, gesturi dezordonate si exagerate, un mers
robotic; unele gesturi sunt imitatii ale gesturilor altor pacienti (ecopraxie). Frecvent in aceste cazuri
este sindromul catatonic in care sunt prezente urmatoarele simptome: atitudine de retragere, de
opozitie, inertie gestuala (catalepsie = pacientul ramane intr-o anumita pozitie nemiscat ore intregi);
stereotipii gestuale, crize de violeta.
Frecvent relatiile sociale sunnt distorsionate, se constata incapacitate de adaptare, fuga de contact
social, repliere pe sine, explozii de furie atat in plan verbal cat si psihic, comportamente
heteroagresive si autoagresive, conduite regresive – cum ar fi neglijenta vestimentara sau o
vestimentatie corespunzatoare unei varste anterioare asociate cu un limbaj adaptat varstei
vestimentatiei.Mutismul, indiferenta, coprofagia, sau pica (ingerarea de substante necomestibile)
sunt deasemenea simptome semnificative.

Asocierea sindromului delirant cu cel disociativ compromit adaptarea la realitatea exterioara;

impiedica recunoasterea si asumarea dimensiunii patologice a propriului comportament si de
asemenea capacitatea de a se autoingriji sau de a fi ingrijorat de starea celuilalt sunt deasemenea
specifice/generate de asocierea delir cu disociere.
Varsta la care teoretic putem diagnostica schizofrenia este de minim 25 de ani anterior existand
riscul de a face o confuzie cu tulburarile generate de structurarea identitatii in adolescenta. Un astfel
de diagnostic obliga desigur la o supraveghere atenta pe parcursul catorva luni cu eliminarea unor
cauze externe (o tumoare cerebrala) sau intoxicarea cu droguri. Enumerarea acestor conditii ne
obliga la a repreciza diferenta simptom – structura. Manifestarile de tip halucinator sau de tip delir
cu o aparitie unica se diagnosticheaza ca atacuri delirante sau halucinatorii si nu ca psihoze.

Formele clinice

Se pot descrie mai mute forme de schizofrenie, criteriile fiind: manifestarile clinice + modul de
decompensare + evolutie.
 Schizofrenia paranoida prezinta o simptomatologie variata atat in plan tematic, cat si al
mecanismelor. Are un debut dezorganizat fara a fi axat pe o tematica precizata sau poate
debuta si prin tulburari de comportament de tipul automutilare, crize de ras sau de plans
inexplicabile, excentricitate vestimentara, violenta. Sindromul disociativ este evident,
tulburarile de comportament si de gandire se caracterizeaza prin incoerenta.
 Schizofrenia hebefrenica spre deosebire de cea paranoida are un debut insidios si progresiv.
Adolescentul se pliaza pe sine si ca urmare nu-si poate continua studiile si mentine relatiile
sociale. Delirul este rareori prezent sau prezent intr-o forma „stearsa” (pacientul poate parea
preocupat de teme ezoterice, mistice, etc). Un alt comportament care poate fi prezent este
refuzul alimentelor sau selectia acestora dupa un criteriu absurd cum ar fi culoarea. Sau
pacientul poate ramane ore in sir in fata oglinzii temandu-se de o modificare corporala. O
forma asociata este cea de hebefrenie catatonica – sindromul disociativ se exprima in sfera
motrica.
  Schizofrenia simpla se caracterizeaza prin absenta sau cvasi-absenta halucinatiilor si a
delirurilor. Tulburarile de gandire ca si cele afective sunt prezente, dar foarte discrete. La
nivel social se constata o serie de manifestari clinice, inertie sau apatie asociata cu esec
profesional sau scolar.
 Schizofrenia pseudonevrotica in fapt sub o simptomatologie de tip nevrotic (al isteriei cel
mai frecvent) se ascund manifestari de tip schizofren cum sunt autismul, fobia, obsesia,
ruminatia, comportament de tip compulsiv sau conversiv.
 Schizofrenia vera. Sindromul disociativ se asociaza cu tulburari de dispozitie (tristete sau
euforie) ceea ce pune problema diagnosticului diferentia schzofrenie sau psihoza
maniacodepresiva. Depresia nu trebuie minimalizata caci exista un potential risc de
sinucidere. In aceleasi timp exaltarea maniacala, delirul de grandoare etc, pot fi prezenta in
schizo si se manifesta asociat cu negativismul si raceala afectiva, in timp ce la maniacul pur
delirul de grandoare se asociaza cu caldura afectiva.
Alaturi de schizofreniile care prezinta o simptomatologie evolutiva se descriu tulburari de
personalitate caracterizate printr-o functionare psihotica, personalitatea schizoida si personalitatea
schizotipala. Daca consideram psihoza ca o organizare psihica, nu doar o tulburare mintala acest tip
de disfunctii ale personalitatii pot fi considerate psihozae „echilibrate” cu potential
decompensatoriu. Specific acestor tulburari este preocuparea mai puternica pentru propria persoana
cu izolare sociala si saracie afectiva. Exista riscul unei decompensari – puseu schizoid – fara o
evolutie ulterioara de tip schizoid.

Factori generatori ai patologiei psihozelor

Sunt greu de precizat si nici nu se poate sustine cu certitudine de 100% ca sunt reali, totusi:
 mediul social si familial
Daca expresia clinica a schizofreniilor difera de la o cultura la alta, sindromul disociativ si delirul ca
si celelalte simptome fundamentale (izolarea sociala, pierderea reperelor, dificultati de identitate)
sunt prezente in toate culturile.
Familia de origine poate influenta evolutia acestei patologii, parinti care sunt preocupati de ei insisi
si caracterizati prin anxietate sociala, pot fi factori de influenta negativa in evolutia unui copil.
Scoala de la Palo Alto a descris un sistem de comunicare paradoxal in care copilul semnifica
introiectii contradictorii.
Pezenta acestui tip de constelatie familiala reprezinta doar un factor ajutator pentru o ulterioara
dezvoltare schizofrenica si nu un context determinant.
 substratul cerebral, factori biochimici si predispozitii genetice
Modelele organogenetice ale schizofreniei descriu factori variati de ordin biochimic determinanti
pentru aceasta patologie: anomalii ale secretiilor de neurotransmitatori, complicatii neonatale,
anomalii structurale la nivelul creierului, toate acestea sunt tulburari ale dezvoltarii cerebrale inainte
de nastere sau in primele saptamani de viaţă. Dar specialistii recunosc faptul ca in cazul
schizofreniei complexitatea functionarii mintale pe de o parte si complexitatea simptomatica pe de
alta parte, nu permit asocierea directa a unei structuri neuronale cu o anumita patologie. Desigur nu
se poate nega existenta unor factori biologici de influenta in schizofrenie, lucru dovedit si prin
efectul evident curativ al neurolepticelor.
Putem considera ca este corecta afirmatia conform careia factorii biochimici si genetici sunt
determinanti in proportie de 30% in generarea unei psihoze.

Disfunctiile cognitive
Cercetarile din psihologia cognitiva, neurologie si psihologie sociala descriu tulburarile cognitive
specifice schizofreniei. Rezultatele acestor cerrcetari arata ca unele procese cognitive sunt mai
sensibile comparativ cu altele la o dezorganizare psihotica. Dar precizam faptul ca pana in acest
moment nu s-a determinat nici o tulburare cognitiva care sa indeplineasca rolul de diagnostic si pe
de alta parte tulburarile cognitive nu sunt identice la toti bolnavii schizo.
Studiile neurologice au demonstrat existenta unui suport neurologic asociat incapacitatii de
reprezentare a propiilor actiuni.

Psihodinamica
Psihanaliza insista in mod special asupra dificultatilor de individuare in dezvoltarea psihica a
schizofrenului. Imposibilitatea de a se reprezenta diferit de celalalt se asociaza cu trairi angoasante
(tema de a nu fii invadat de un altul, de obiecte, de idei care nu sunt controlabile pentru ca nu pot fi
identificate). Aceasta evolutie explica decompensarile schizo in perioada adolescentei - caci sa
schimbi totul dar sa ramai la fel este o proba! Adolescenta este de asemenea o perioada de reactivare
a fragilitatii existente la nivelul sinelui. Fragilitatea Eu-lui, lipsa de unitate este o prezenta specifica
acestei varste. Freud a insistat asupra investitiei narcisice asociata psihozei (pe care el o numea
„nevroza narcisica”).
Racamier (1980) sustine o teorie opusa celei freudiene – antinarcisismul este o caracteristica a
schizofreniei care antinarcisism sta la baza riscului de alienare.
Ruptura de obiect si tulburarile de gandire specifice si radicale in cazul schizofreniei i-au permis lui
Green (1983) sa discute despre functia dezobiectivanta a pulsiunii mortii care disociata de pulsiunea
vietii ataca nu doar obiectul ci şi legatura cu obiectul astfel incat narcisismul nu mai are functia de
protectie asteptata si devine un narcisism al mortii. Fragilitatea identitara se caracterizeaza prin
marea frecventa a fantasmelor care-l pun pe bolnav in imposibilitatea de a se diferntia de altul.
Racamier considera delirul ca avand o valoare functionala in lupta cu angoasele cu riscul ca
„pacientul sa atace” propriul Eu. Aceasta este solutia psihotica si a fost definita ca o forma
catrastrofica a angoasei de abandon.
Cercetarile recente au evidentiat un element central specific schizofreniei si anume, melancolia care
justifica automutilarile specifice bolii cronice, dificultatea de a se reprezenta si a trai ca fiinta
umana, de a se reprezenta diferit de altul, de a investi in altul si de a avea incredere in el.
Formele cronice si decompensate ale schizofreniei demonstreaza modalitatea tragica prin care
pacientul se apara sa nu fie „inglobat” in altii/alte obiecte prin devitalizare si pietrificare.
Lacan propune termenul de forcluziune pentru a descrie rejectarea figurii paterne de cuplul mama-
copil. Figura paterna are un rol de legiuitor, ca urmare exista riscul ca mai devreme sau mai tarziu sa
sanctioneze (castreze) daca pozitia sa nu este recunoscuta. Lacan considera ca structurarea unei
simptomatologii schizo este majora atunci cand tatal nu-si indeplineste acest rol, lasand copilul intr-
o relatie duala cu mama ceea ce semnifica incapacitatea de a se diferntia de aceasta si de a se
construi ca sine individualizat. Paradoxal schizofrenia consta in disociere ca mecanism de aparare
contra prezervarii.

2. PARANOIA
Opus schizofreniei, paranoia si toate constructiile sale delirante pot trece neobservate timp
indelungat. In paranoia delirul este sistematizat, se organizeaza in jurul temei, altfel spus, este
construit coerent solid si stabil cu aparenta logica care este contaminanta putand genera „deliruri in
cuplu”. Paranoia nu se asociaza cu disfunctii cognitive, cel mai frecvent se asociaza cu un nivel inalt
al inteligentei. Cele patru caracteristici specifice paranoiei sunt:
 hipertrofia Eu-lui – inalta stima de sine, depasirea cu usurinta a dificultatilor, intoleranta,
rezistenta mica la critica, tendinta de dezvoltarea unor comportamente fanatice si
comportamente prozelite. Hipertrofia se poate asocia cu convingerea ca nu ii este
recunoscuta justa valoare si ca este desconsiderat de catre altii.
  neincrederea – atitudinea fata de ceilalti este constant critica si se asociaza cu senzitivitate,
hipersusceptibilitate si cea mai neimportanta reactie a celuilalt este traita/interpretata ca fiind
persecutanta. Pacientul se poate purta in aceste conditii, fie agresiv fie exagerat de politicos
pentru a-l evita pe celalalt.
 rationamente false – se datoreaza neincrederii. Pacientul interpreteaza comportamentele,
vorbele celuilalt intr-o maniera care nu tine cont de realitate. Autocritica se construieste prin
interpretare si intuitie, uneori prin imaginare si iluzie.
 inadaptarea sociala – pacientul se pliaza pe sine insusi pentru a se proteja de ceea ce
considera a fi ostilitatea mediului, iar ceilalti il rejecteaza datorita atitudinii sale vindicative,
agresive si certarete.

Principalele tipuri de delir

Clasificarea delirurilor se face in functie de tema acestora.
 deliruri de interpretare
 deliruri de relatie
 deliruri pasionale (erotomaniac, de gelozie si de revendicare)
Ceea ce este specific patologiei paranoiace este suprainvestirea in relatia cu altul, un altul care
ignora sau persecuta. In fapt paranoicul reactioneaza, fara ca sa poata admite acest lucru, contra lui
insusi. El proiecteaza asupra altuia atribuind astfel acestuia toate dorintele, negative sau pozitive, de
ura sau de dragoste, pe care nu poate sa si le recunoasca ca fiind ale sale.
Asadar se apeleaza la proiectie, ca mecanism de aparare, in incercarea de a mentine o coerenta a
identitatii si o diluare a sinelui in Altul.