Dialog Nicolae Bârna - Dumitru Ţepeneag

– Cineva, parcă un critic literar, referindu-se

acum câţiva ani la onirism, îl califica drept „curent
literar de mansardă“. Ce aveţi de spus despre o
afirmaţie de genul ăsta ?

Nu ştiu cine a spus o asemenea

gogomănie... Şi de fapt nici nu vreau să ştiu ! Poate
că e un tânăr care n-a apucat vremea dictaturii şi
care îşi închipuie că te puteai opune realismului-
socialist coborând...în salon. Sau în holul Comitetului
Central! Ca să nu mai spun că s-ar putea deduce din
expresia asta nefericită că în literatura română
mişunau curentele literare în timpul lui Ceauşescu...
„Curent literar de mansardă“ vrea să spună probabil
că grupul oniric era necunoscut de cititori şi chiar de
scriitori. Dar nici măcar asta nu e adevărat: între
1965 şi 1970, grupul oniric era cunoscut ca un cal
breaz ! Europa liberă nu se jena să sublinieze
subversivitatea politică a grupului. De aceea, la un
moment dat, s-a pornit, la ordinul Partidului, o
adevărată campanie în presă împotriva onirismului.
Critici cu greutate ca Şerban Cioculescu, Adrian
Marino, Alexandru Piru au publicat articole în
„Scânteia“ sau/şi în „Contemporanul“, în care criticau
cu severitate onirismul şi grupul oniric. Dacă
memoria nu-mi joacă feste, chiar şi un poet de talia
lui Alexandru Philippide a participat la această
campanie. În 1968, când Ceauşescu a refuzat să
trimită trupe româneşti în Cehoslovacia, grupul oniric
a fost la un pas de-a obţine un supliment literar pe
lângă revista „Luceafărul“, condusă de Ştefan
Bănulescu. Iar în primele zile după invadarea
Cehoslovaciei, când Zaharia Stancu, preşedintele
Uniunii Scriitorilor, a convocat în biroul său
redactorii şefi ai principalelor reviste de literatură,
ne-a invitat şi pe Dimov şi pe mine. Oare de ce ? Tot
în zilele acelea de surescitare, sub pretextul
ameninţării sovietice, a început o militarizare ridicolă
a uzinelor şi a diferitelor întreprinderi şi instituţii;
scriitorii, mai ales cei tineri, au fost chemaţi pe
stadionul Tineretului să se instruiască în mânuitul
armelor dar...fără arme! Ei bine, grupul oniric a
obţinut să rămână împreună. Din motive mai ales
politice, grupul nostru căpătase o adevărată
notorietate, chiar dacă nu se ştia prea bine ce
înseamnă onirism estetic şi cum se deosebeşte de
suprarealism. Nu se ştie bine nici acum...Dacă grupul
oniric nu avea notorietate, dacă era un „curent literar
de mansardă“ de ce după „tezele din iunie“ până şi
vocabula oniric a fost câţiva ani interzisă?
Cine ştie în ce articol de două parale aţi
găsit expresia asta... Căutaţi pe Google, veţi da acolo
peste zeci şi zeci de referinţe la grupul oniric. Anul
acesta, la Sinaia, aţi participat şi dv. la un colocviu,
de fapt la congresul mondial de studii francofone,
care a durat o săptămână şi a fost organizat de CIEF
(Conseil international d'études francophones), o
organizaţie care îşi are sediul în Statele Unite; în
cadrul acesta, au avut loc mai multe mese rotunde cu
privire la grupul oniric şi la unii membri ai săi.

– Contribuţiile dumneavoastră eseistice pe

teme teoretice – vorbesc de cele ulterioare perioadei
de maximă efervescentă a „grupului oniric“– au fost
pe cât de interesante şi pertinente, pe-atât de zgârcit
livrate, în doze farmaceutice, la mari intervale de
timp. Pe de altă parte, din corpusul publicisticii dv.
post-decembriste, se disting un număr de texte,
oferite publicului cu aceeaşi extremă zgârcenie, care
ar putea fi calificate, largo sensu, drept
„memorialistice“ (sunt, de fapt, bucăţi de proză
autoficţională, autoficţiuni „ţepos“-sentimentale:
Poezie, soră veche, Vis cu Dimov şi alte câteva,
puţine... ) şi care au un farmec cu totul particular.
Bineînţeles că nimeni nu are căderea să vă sugereze
ce anume să scrieţi în viitor sau să vă îndemne la
aprofundarea unui filon sau altuia din cele pe care le-
aţi exploatat până acum. Îmi permit numai să vă
întreb dacă nu aveţi cumva de gând să oferiţi în
viitorul apropiat ceva nou de citit celor care „gustă“
în mod particular pe Tepeneag-eseistul şi/sau pe
Ţepeneag-„memorialistul“...
Auto-ficţiune... Iată un termen, vă spun
drept, care mă cam enervează: s-ar deosebi de auto-
biografie prin aceea că nu urmăreşte restituirea
„adevărului“ vieţii, ci „ficţiunea“ ei. Dar auto-
biografia restituie întotdeauna adevărul ? Memoria
dispune de filtre de tot felul, unele cu efecte
literaturizante. Amintirea sau mai bine zis
exprimarea ei e suspectată de psihanalist care caută
„adevărul“ undeva îndărătul imaginilor comunicate,
uneori în pofida lor. Am publicat recent ediţia a III-a
(definitivă !) a Jurnalului pe care l-am ţinut cu
intermitente din 1968 şi până în 1978 – Un român la
Paris. Am recitit unele fragmente. Unele idei le-am
"recunoscut", dar multe din „faptele“ relatate acolo
parcă erau ale altuia, dintr-o altă viată. La ce bun să-
mi scriu amintirile? Am o memorie foarte proastă.
Găurită. Capricioasă. Din când în când îmi revin în
minte scene vechi de zeci de ani, cu diverse
personaje între timp dispărute. Nici nu ştiu exact
dacă au murit... Iată, prietenul meu din copilărie,
Mircea Corciovei, cu care culegeam castane ca să
facem pudră din ele. N-am făcut, bineînţeles. Cu el şi
cu soră-mea jucam, fără spectatori, scene pe care le
scoteam din Jules Verne sau din Karl May. Deja în
adolescentă, l-am pierdut complet din vedere. A
studiat chimia la Moscova. Mult mai târziu am auzit
că devenise asistentul şi omul de încredere al Elenei
Ceauşescu; el era negrul care scria în locul savantei
lucrările pentru care a primit titlul de academiciană.
În casa vecină, locuia un alt băiat cu care jucam
fotbal cu nasturi şi ping-pong. Îl chema Sandu
Economu şi era cu vreo trei ani mai mare decât mine.
Tatăl lui fusese în Garda de Fier... Prin 1948, a plecat
cu toată familia, a „fugit“, a trecut clandestin graniţa
în Iugoslavia, iar de-acolo în Italia. La Triest,
grănicerii iugoslavi i-au mitraliat. Numai el a scăpat
cu viată. După un an, am primit de la el o scrisoare,
din Argentina. Ajunsese la un prieten, unul
Otchakovsky, pe care l-am cunoscut şi eu când
trecuse prin Bucureşti venind parcă din Polonia. Tot
aşa îl cheamă şi pe editorul meu de la Paris. N-am
primit de la Sandu Economu decât o singură
scrisoare. Probabil că s-a prăpădit încă de atunci. Aşa
că l-am introdus în romanul publicat de Otchakovsky
– Hotel Europa. Aşa cum l-am introdus şi pe Goma,
care încă mai trăieşte… Devenind personaje, toţi
aceştia nu mai au nimic a face cu persoanele din
realitate.
N-ar avea mare haz amintirile mele. Mai ales
dacă personajele nu au notorietatea lui Dimov. Şi
farmecul lui.
Cu eseul e altceva...E adevărat, ar fi trebuit să
scriu mai multă eseistică. Mult mai multă! Mai ales în
franceză. Franceza e o limbă destinată eseului. O
limbă îndelung lucrată, cizelată, bogată în nuanţe
abstracte şi în acelaşi timp de-o mare precizie. În loc
să joc şah aş fi putut să scriu eseuri...

– Vă propun un subiect nu fără legătură cu

aspectul adeseori bătăios al publicisticii dv. pe teme
literare, culturale, ţinând de „politicile“ literare sau
culturale, sau, în general, de lupta de idei: la noi, azi
– când, totuşi, acte de reprimare ori de cenzurare pe
criterii estetice sau propriu-zis politice nu sunt, iar
situaţiile şi perspectivele neplăcute sau regretabile
care există (de pildă cenzura economică, sau
existenţa grupurilor de interese cultural-politico-
economice care tind să instituie micro-dictaturi
sectoriale etc.) nu sunt apanajul spaţiului românesc,
ci lucruri observabile mai pretutindeni în lume (şi,
probabil, „inevitabile“ în situaţia de azi, aşa după
cum, de pildă, inevitabilă era cenzura sub
„comunism“ !), care pot fi (dincolo de obiectivele
conjuncturale, imprevizibile, aduse în prim plan de
anecdotica particulară a contingentului cotidian)
principiile, temele sau obiectivele care merită să fie
slujite (apărate, acreditate, „impuse“…) prin
publicistica polemică ?
Aţi scris recent un articol despre „spiritul de
opoziţie“. Ce aţi mai avea de spus pe această temă ?

În pofida libertăţii de exprimare care, orice s-ar

spune, există şi în tara noastră, am impresia că nu se
exprimă mare lucru şi de aceea domneşte în
mentalitatea societăţii româneşti o oarecare confuzie.
Polemicile, uneori chiar virulente, privesc mai
întotdeauna persoanele, nu ideile. Se formează
grupuri de interese care se războiesc între ele, dar e
greu de spus ce idei are fiecare. Sigur, toată lumea
vrea să deţină cât mai multe privilegii, avantaje
materiale sau politice, cu un cuvânt –puterea. Nimeni
nu vrea – ori eu nu am reuşit să înţeleg – să impună o
anumită idee, într-un domeniu sau altul. De aceea am
senzaţia neplăcută că de fapt ideile nu interesează
decât pe foarte puţini. Pe planul ideilor, toată lumea
caută consensul. De exemplu, nimeni nu îndrăzneşte
să apere ideile zise de stânga. În societatea
românească actuală, a susţine cu ardoare o idee, mai
ales când aceasta e respinsă de cei mai mulţi, pare nu
numai periculos, dar şi ridicol. Important e să te ai
bine cu cât mai multe persoane sus plasate sau
deţinătoare de posturi cheie. Nu se urmăreşte
schimbul sau înfruntarea de idei, ci mai degrabă
traficul de influenţă. Cred că fostul preşedinte Iliescu
vorbea de capitalism de cumetrie… Avea dreptate,
dar asta nu înseamnă că făcea mare lucru ca să-l
împiedice ori să-l tempereze. Cert e că între cumetri
se poate vorbi uneori şi de cârdăşie.
Viaţa politică românească se desfăşoară graţie
unei pluralităţi de partide. Cel putin în aparenţă. În
realitate, diferenţele între partide sunt din ce în ce
mai reduse, ceea ce explică trecerea voioasă a
membrilor de la un partid la altul. Nu ideile susţinute
de partid îi atrag pe aceşti membri, ci avantajele de
care se pot bucura. Partidul care câştigă alegerile se
vede asaltat de membrii partidelor care le-au pierdut.
În România, nu există de fapt opoziţie politică, pentru
că nu există convingeri politice. Asta şi explică, ca să
dau un singur exemplu, de ce Băsescu n-a ezitat să
numească în fruntea SRI-ului un membru al PSD-ului,
partid aflat chipurile în opoziţie. Mai grav este că
nici măcar nu se ştie prea bine ce este spiritul de
opoziţie.
Au trecut 15 ani şi mai bine de la schimbarea
regimului şi totuşi viata politică în România continuă
să se manifeste…unijambist. Ideile politice ale
diferitelor partide ( diferite, vorba vine!) sunt toate
mai mult sau mai putin de dreapta. Nimeni nu
îndrăzneşte să gândească la stânga. Viaţa politică
într-o tară normală se duce pe două picioare. Numai
aşa se obţine un adevărat echilibru. La noi, PSD-ul nu
e un partid de stânga. De altfel, nici nu se pretinde.
Şi dacă pe timpul lui Iliescu mai puteam avea iluzia
că e un partid cât de cât de stânga, în ultimul timp
nici măcar iluzia n-o mai puteam avea.
De cine sunt aşadar reprezentaţi ţăranii,
muncitorii, săracii oraşelor şi ai satelor, pensionarii
nevoiaşi, tinerii fără nici un viitor? Din cauză că nu
există un adevărat partid de stânga, toţi aceştia sunt
şi vor fi din ce în ce mai atraşi de mişcări naţionaliste
si/sau populiste de tipul acelora conduse de Vadim
Tudor si, în ultimul timp, de Gigi Becali. Clasa
politică românească nici nu-şi dă seama ce
periculoasă e o asemenea derivă populistă.
Dacă aş fi mai tânăr, aş lupta pentru
înfiinţarea unui partid ecologist de stânga.
Adevăratul ecologism nu poate fi decât de stânga. Nu
poate fi decât anti-capitalist. Sper că se vor găsi
oameni tineri care să se angajeze într-o asemenea
luptă politică absolut necesară. Unii îndrăznesc deja
să se exprime în acest sens. Cred că în curând vom
asista la naşterea unui adevărat partid de stânga.

– În calitatea dv. de „agent dublu“ (adică de

cetăţean şi scriitor român care este în acelaşi timp şi
francez, şi de cetăţean şi scriitor francez care este în
acelaşi timp şi român, şi, deci, poate examina
simultan şi din interior, şi din exterior, situaţii,
evenimente şi tendinţe proprii fiecăruia dintre
spaţiile socio-culturale cărora le este concomitent
aparţinător), care sunt „răutăţile“ pe care le-aţi avea
de spus, fără menajamente, despre realităţi
(româneşti, actuale) precum: producţia editorială;
politica editorilor; starea şi activitatea organismelor
scriitoriceşti de (auto)gospodărire; factorii de
susţinere şi încurajare a creaţiei literare (premii,
burse, stagii, lecturi publice etc.); mijloacele
susceptibile să favorizeze difuzarea unor valori
literare româneşti în lume.

Nu ştiu dacă pot să spun că, în ultimul timp,

parcă mă simt ceva mai optimist în ce priveşte
domeniul acesta al vieţii culturale. Mentalitatea,
mentalitatea „mioritică“ continuă să se manifeste şi
aici şi să ne joace feste, dar sunt şi semne de
înviorare. De pildă, în promovarea culturii române
peste graniţă. Întotdeauna am spus că, oricum ai lua-
o, exportarea culturii e afacerea cea mai rentabilă al
unei ţări mici cum e şi ţara noastră. Sigur, sunt
riscuri să nu izbutească, să nu găsim interes pe
„piaţa“ internaţională, oferta noastră să nu ducă la
nimic, mai ales că venim cu o întârziere enormă. Dar
măcar vom fi încercat, urmaşii noştri nu ne vor putea
reproşa că am continuat şi în ceasul al doisprezecelea
să stăm cu braţele încrucişate. Deocamdată, ICR-ul
mişcă mai mult decât înainte. Bineînţeles că nu face
tot ce-ar trebui să se facă, dar probabil că nu se
poate face totul dintr-odată.
Răutăţi ? E atât de uşor de arătat cu degetul ce
nu merge în viata culturală...Nici nu ştii ce să spui
mai întâi! Un fenomen destul de aberant la noi e
pasiunea acumulării. Nu numai acumulare de bunuri,
mă rog, asta găsim peste tot în lume. Nu despre asta
vreau să vorbesc. Mă gândesc la altceva: la cumulul
de funcţii. Iată-l, de pildă, pe preşedintele Uniunii
Scriitorilor, pe Nicolae Manolescu. În afară de
această funcţie care nu e deloc uşoară, mai ales în
perioada actuală a lustraţiei, N. Manolescu, care a
depăşit cu brio vârsta pensiei, e în acelaşi timp
profesor universitar şi director al revistei „România
literară“. Dar asta nu e tot! De câtva timp, a acceptat
şi postul de reprezentant al ţării noastre la UNESCO,
un post dificil ocupat până acum de oameni care îi
dedicau tot timpul şi energia de care dispuneau. Vă
spun sincer că nu înţeleg… În primul rând, cei care i-
au propus, chiar nu s-au gândit că omul acesta, plin
de calităţi, desigur, îşi riscă sănătatea şi chiar viata
dacă îşi pune în cap să îndeplinească toate aceste
misiuni?
 Ca să nu mai spun că N. Manolescu tocmai a
renunţat la viata politică şi ne-a asigurat pe noi toţi
care, înainte de toate, admirăm în el criticul literar,
ne-a făgăduit că-şi va duce la bun sfârşit capodopera,
adică Istoria literaturii române. Desigur, va citi foarte
mult în avion, în automobilul care îl va duce în fiecare
dimineaţă la sediul UNESCO, va scrie pe colţul mesei
în aşteptarea cinei, va dormi putin. Nu ştiu, mie mi-e
teamă, sincer vă spun…
Şi ce va deveni biata Uniune a Scriitorilor ? La
un moment dat, s-a auzit că şi vicepreşedintele o va
părăsi. Mă rog, nu s-a întâmplat aşa, trecutul lui
Varujan Vosganian, zvonuri despre o eventuală
colaborare a acestuia cu răposata (?) Securitate l-au
determinat să renunţe a mai candida la postul de
comisar european la Bruxelles. În felul ăsta, l-am
păstrat printre noi, vreau să spun la Bucureşti. Şi nu
îndrăznesc să sper că şi Nicolae Manolescu… Şi ar
rămâne şi el printre noi. Ar fi minunat!

D. Ţepeneag
(Convorbire realizată de Nicolae
Bârna)