1.1.

TEORIA MARKOWITZ

Harry Markowitz a creat articolul denumit „Selecția portofoliului”, întâlnită în: “The
Journal of Finance” 1952. Markowitz a absolvit Universitatea din Chicago, si explică relația
de interdependență între rentabilitate și risc.
A cugetat că este imprudentă ideea cum că se pot efectua venituri mari fără nici un fel de risc,
a înființat frontiera de eficiență în as-și susține propria teorie. Credea că indiferent de
investitor, acesta admite portofolii eficiente față de celelalte modele de portofolii.
Selecționarea unui anumit tip de portofoliu încrezându-se pe necesitățile și alegerile acestuia.
Investitorul poate aplica funcția de utilitate pentru efectuarea alegeri portofoliului.
În lămurirea convepției a folosit devierea clasică pentru calcularea riscului, judecând care ar fi
distanța față de medie.
Markowitz considera că riscul faptelor este oferit de covariația acestora, ramificarea
portofoliului fiind un procedeu pentru risipirea riscului. A întâlnit o metodă de a identifica
riscul întregului portofoliu și ideea dintre două acțiuni ce se deplasează în sensuri opuse
datează o covariație scăzută.
El fiind sigur că un investitor are sarcina de a alfa gradul de risc pe care îl poate admite, după
care să alcătuiască portofoliul diversificat cu acțiunile de covariație redusă.
A reprodus conexiunea dintre risc și rentabilitate într-o ecuație matematică, căreia i-a spus
analiza variațiilor medii. Aceasta are aplicabilitate atât în finanțe, cât și în alte domenii. Teoria
refuză noțiunea investitorului căutând maximizarea valorii actualizate a câștigurilor viitoare
obținute din investiția dovedită, în condiții de îndoială, având nădejdea unei rentabilități
(valoarea medie a rentabilității).
Grație primului articol cât si lucrărilor sale este știut ca tatăl teoriei moderne a portofoliului.
Este punctul de reper al teoriei financiare moderne.
Alt critetiu pentru abordarea gestiunii portofoliului: dispersia și speranța de rentabilitate. 1
După acest criteriu se dorește maximizarea rentabilității despărțite pe unitate de risc asumat
sau minimizarea riscului pe unitate de rentabilitate scontată. 2
Teoria financiară modernă determină relația directă între rentabilitate și risc. O rată a
rentabilității ridicată este aflată de un risc mai mare. Rentabilitatea unei acțiuni este dată de
două comportamente ale câștigului într-o astfel de investiție: dividendul și creșterea valorii de
piață.3

𝐸(𝑅𝑝 ) = 𝑤1 𝐸(𝑅1 ) + 𝑤2 𝐸(𝑅2 )

𝜎𝑃2 = 𝑤12 𝜎12 + 𝑤22 𝜎22 + 2𝑤1 𝑤2 𝑐𝑜𝑣1,2

𝑐𝑜𝑣1,2
𝜌1,2 =
𝜎1 𝜎2

𝜎𝑃2 = 𝑤12 𝜎12 + 𝑤22 𝜎22 + 2𝑤1 𝑤2 𝜌1,2 𝜎1 𝜎2

unde:

1
Flavia Barna –„Gestiunea portofoliului de instrumente financiare”, Editura MIRTON Timișoara-2008
2
Flavia Barna –„Gestiunea portofoliului de instrumente financiare”, Editura MIRTON Timișoara-2008
3
Anghelache Gabriela, Dardac Nicolae, Stancu Ion–„Piețe financiare și gestiunea portofoliului”, Editura
Economica, București, 2004
E(Rp)-Rentabilitatea medie anticipată a portofoliului;
ρ1,2-coeficientul de corelație a ratelor de rentabilitate;
σ2(R) reprezintă dispersia rentabilității.
(Sursă formule:Modele de estimare a rentabilității și riscului utilizate în gestiunea
portofoliului de valori mobiliare )

Țelurile de mijloc care fac parte din teoria modernă a portofoliului sunt: daterminarea naturii
și cuantificarea riscurilor asociate investițiilor în diverse instrumente financiare, determinarea
celor mai bune variante rentabilitate și risc disponibile în portofoliile posibile de investiții și,
cea mai plauzibilă, determinarea și selecționarea portofoliului optim.4

1.2.Modelul CAPM

În 1963-William Sharpe inspiră o altă metodă decat modelul Markowitz, dovedind că

totalitatea activelor financiare se află în strânsă legătură cu un factor de bază. Factorul de bază
putea fi reprezentat atât de indicele bursei, cât și de produsul național brut sau alt indice de
preț. Conform Sharpe, indicatorul de baza pentru prețul acțiunilor este chiar piața acțiunilor,
banșa industrială din care purcede și semnificațiile acesteia.

𝐸 𝑅𝑀 − 𝑟𝑓 𝐸 𝑅𝑖 − 𝑟𝑓
=
𝛽𝑀 𝛽𝑖
unde:
E(RM)-rentabilitatea medie a portofoliului pieței;
E(Ri)- rentabilitatea medie a activului i;
βM-indicatorul beta al pieței;
βi- indicatorul beta al acțiunii i.
(Relație de calcul-sursă:Modelul CAPM
articol:www.ase.ro/upcpr/profesori/977/Curs%206%20.pdf )

Indicatorul beta este unitatea de măsură a variației sau gradul de corelație între variația
prețului activului financiar și variația prețului pieței. Dacă beta egal cu 1- acțiunile scad sau
cresc proporțional cu piața.
2
𝜎𝑀𝑀 𝜎𝑀
𝛽𝑀 = = 2 =1
𝜎 2 𝑀 𝜎𝑀

În 1964 Sharpe conturează prin intermediul teoriei lui Markowitz, relația dintre rentabilitatea
unui activ financiar și rentabilitatea pieței. William Sharpe a fost laureat al premiului Nobel
pentru economie în anul 1990, alături de Harry Markowitz și Merton Miller.
Capital Asset Pricing Model, rezumat ca modelul CAPM, devine medelul esențial în
evoluarea instrumentelor financiare primare. Traducerea din engleză a denumiri modelului
CAPM ar fi modelul de evaluare a activelor financiare pe piața de capital.
Modelul CAPM evaluat de Sharpe, Fischer Black, Jan Mossin și John Lintner conturează
legătura dintre rentabilitatea unui activ financiar și rentabilitatea unui portofoliu complet

4
Gestiunea portofoliului prin prisma managementului tranzacționării- articol sursă:
https://www.scribd.com/document/97574882/Gestiunea-Portofoliului-de-Valori-Mobiliare-Pe-Piata-de-Capital-
Romaneasca
ramificat, prin calea unui indicator de risc. Un activ financiar poate fi testat corect prin
intermediul modelului.
W. Sharpe se aștepta ca întreprinzătorul să-și expină riscurie dacă va avea o rentabilitate mai
mare decât cea în mod normal.
William Sharpe, profesor al Standford University a pornit de la teoria lui Markowitz și a ajuns
la concluzia că riscul poate fi împărțit în risc sistematic (cel de piață) și cel nesistematic.
Evaluarea rezultatelor deosebite după Sharpe este onorată pe unitatea de risc dată de rata
excesului de rentabilitate față de risc.5
Rezultatele deosebite portofoliului sunt date de o rată mare ;
𝑅𝑝𝑜𝑟𝑡 − 𝑅𝑓
𝑆=
𝜎
unde: Rport-plusul de rentabilitate trecută a portofoliului;
Rf-rentabilitatea unei investiții financiare fără risc;
σi -abaterea medie pătratică.

În anul 1978, Stephen Ross confirmă că rentabilitatea unui activ financiar se poate arăta prin
caleal mai multor factori. Există modele unifactoriale de testare a instrumentelor financiare
primare (CAPM) și modele multifactoriale (Fama French și Arbitrage Pricing Theory).

E(Rp)

CML

E(RM)

Portofoliul
Rf pieței

σM σp

Figura 1-Dreapta CML

Sursa: Modelul CAPM

5
Anghelalache Gabriela, Dardac Nicolae, Stancu Ion–„Piețe financiare și gestiunea portofoliului”, ed. Economica,
București, 2004