La inceputul anilor 80, a demarat, la nivel european, o discutie in legatura cu

importanta termenului libertate de miscare. In anul 1984, fostul cancelar german Helmut Kohl
s-a intalnit cu presedintele de atunci al Frantei, François Mitterand, la trecerea frontierei «
Goldene Brenn » din apropiere de Saarbrücken. Aici au luat decizia de a elimina controalele
la frontiera dintre Germania si Franta. Nici unul din ei nu banuise atunci ce insemnatate
vizionara va avea pe viitor acest gest pentru o Europa fara granite interne si fara controale la
frontiera dintre state.
Viziunea lor a condus intr-o prima faza la un acord intre Germania, Franta, Tarile de
Jos, Belgia si Luxemburg, incheiat in 1985 pe nava "Astrid" pe raul Mosel, in dreptul micii
localitati de frontiera Schengen din Luxemburg.
A urmat semnarea Conventiei de Implementare a Acordului Schengen, in data de 19
iunie 1990. In momentul intrarii in vigoare, in anul 1995, aceasta a eliminat controalele la
frontierele interne ale statelor semnatare si a creat o singura frontiera externa unde controalele
se desfasoara conform unui set de reguli clare.
De asemenea, au fost stabilite reguli comune in materie de vize, migratie, azil, precum
si masuri referitoare la cooperarea politieneasca, judiciara sau vamala. Toate aceste masuri,
impreuna cu Acordul Schengen, Conventia de Implementare a Acordului Schengen, deciziile
si declaratiile adoptate de catre Comitetul Executiv Schengen stabilit în 1990, precum si
protocoalele si acordurile de aderare care au urmat constituie acquis-ul Schengen.
Initial, acquis-ul Schengen nu a facut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru
s-a schimbat insa odata cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, in data de 2 octombrie 1997,
intrat in vigoare la data de 1 mai 1999. Un Protocol atasat Tratatului de la Amsterdam
incorporeaza acquis-ul Schengen in cadrul legislativ si institutional al Uniunii Europene.
Incepand cu acest moment, acquis-ul Schengen face parte din legislatia comunitara si a fost
transferat in noul Titlu IV- Vize, azil, imigratie si alte politici legate de libera circulatie a
persoanelor, al TUE.
State care urmeaza sa adere la spatiul Schengen.
• Cipru a decis sa nu aplice, pentru moment, prevederile acquis-ului Schengen în
domeniul SIS (Sistemul de Informatii Schengen), dar intentioneaza sa se conecteze la SIS de a
doua generatie (SIS II) odata cu operationalizarea acestuia.
• Romania si Bulgaria. Acquis-ul Schengen a fost acceptat in totalitate odata cu
pregatirile pentru aderarea la UE. Ambele state au depus Declaratia de Pregatire pentru
evaluarea Schengen.
 Spatiul Schengen reprezinta o zona de libertate de miscare unde controalele la
frontierele interne ale statelor semnatare au fost eliminate si a fost creata o singura frontiera
externa unde controalele se desfasoara conform unui set de reguli clare.

Cronologia aderarii la spatiul Schengen este urmatoarea:

1985- Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania si Franta
1990- Italia
1991- Spania si Portugalia
1992- Grecia
1995- Austria
1996- Danemarca, Suedia si Finlanda
2001- Islanda si Norvegia

Participarea Islandei si Regatului Norvegiei. Alaturi de Suedia, Finlanda si

Danemarca, Norvegia si Islanda iau parte in Uniunea Nordica a Pasapoartelor, in cadrul careia
au fost eliminate controalele la frontierele interne. Islanda si Norvegia au semnat un Acord cu
UE in mai 1999, in urma caruia cele doua state pot participa la elaborarea noilor instrumente
legislative ale acquis-ului Schengen.
Actele sunt adoptate doar de catre statele membre UE, dar se aplica si Islandei si
Norvegiei. In practica aceasta asociere ia forma unui Comitet mixt in afara cadrului UE,
format din reprezentanti ai Islandei, Norvegiei, Consiliului UE si Comisiei Europene.
Decizia privind extinderea spatiului Schengen a fost luata la sfarsitul anului 2007 de
Consiliul UE; astfel, la data de 21 decembrie 2007 au fost eliminate controalele la frontierele
terestre si maritime pentru cele 9 state membre (exceptie face Cipru) care au aderat la UE in
2004 si la sfarsitul lunii martie 2008 au fost eliminate controalele pentru zborurile interne
Schengen in aeroporturi. (Cehia Estonia Letonia Lituania Malta Polonia Slovacia Slovenia
Ungaria)
Decizia privind extinderea spaţiului Schengen a fost luată în decembrie 2008 de către
Consiliul UE; astfel, la data de 12 decembrie 2008 au fost eliminate controalele la frontierele
terestre pentru Confederaţia Elveţiană. Controalele la frontierele aeriene au fost eliminate la
sfârşitul lunii martie 2009.
 Decizia privind extinderea spaţiului Schengen a fost luată în decembrie 2011 de către
Consiliul UE; astfel, la data de 19 decembrie 2011 au fost eliminate controalele la frontierele
interne pentru Liechtenstein.
Romania a îndeplinit în totalitate obligatiile asumate. Astfel, toate rapoartele de
evaluare Schengen ale Romaniei au fost aprobate, succesiv, în cadrul Grupului de lucru
Evaluare Schengen de la Bruxelles. Bulgaria a fost re-evaluata in domeniul frontiere terestre
la sfarsitul lunii martie 2011. Actul care va consfinti aderarea României la spatiul Schengen
este Decizia Consiliului privind aplicarea integrala a dispozitiilor acquis-ului Schengen în
Republica Bulgaria si în România.

Aderarea la spatiul Schengen are ca efect ridicarea controalelor intre frontierele interne
ale statelor membre Schengen, care aplica in intregime acquis-ul Schengen, fiind creata o
singura frontiera externa unde controalele se desfasoara conform unui set de reguli clare in
materie de vize, migratie, azil, precum si masuri referitoare la cooperarea politieneasca,
judiciara sau vamala.
Astfel, trecerea frontierei se poate realiza indiferent de ora si prin orice loc iar cetatenii
statelor membre care calatoresc in spatiul Schengen trebuie sa aiba asupra lor, un document
de identitate valabil. Trecerea frontierelor interne poate fi asemanata cu o calatorie in
interiorul tarii.
Controalele la frontierele interne Schengen pot fi introduse pentru o perioada limitata
in timp din motive de ordine publica sau securitate nationala, decizie ce este luata la nivelul
fiecarui stat membru Schengen.
Odata cu eliminarea controalelor la frontiere ar putea creste pericolele pentru
securitatea interna a tarilor implicate prin faptul ca, din acest moment, se lasa "cale libera"
infractorilor.
Astfel, se impune o cooperarea transfrontaliera, in special prin infiintarea serviciilor
comune ale politiei, vamii si politiei de frontiera (in cadrul Centrelor, Birourilor, Punctelor
comune de contact) pentru toate statele contractante care sa aiba ca scop protectia propriilor
cetateni. De asemenea, Sistemul Informatic Schengen, asistenta operativa reciproca si
schimbul direct de informatii intre fortele de politie precum si supravegherea si urmarirea
transfrontaliera a infractorilor reprezinta mijloace de lupta impotriva terorismului, crimei
organizate, traficului de fiinte umane si a imigratiei ilegale. In acelasi timp, a fost adoptat un
set de reguli uniform care sa asigure cetatenilor statelor membre protectia datelor cu caracter
personal impotriva oricarei incalcari a drepturilor fundamentale.
Spațiul Schengen este o zonă de circulație liberă în Europa, conformă cu Acordul de la
Schengen. Statele membre ale acestui spațiu au eliminat sau vor elimina controalele pentru
persoane la frontierele dintre ele, astfel încât este (sau va fi) posibilă trecerea frontierei între
oricare două asemenea state fără prezentare de acte de identitate și fără opriri pentru control.
Acordul de liberă circulație a fost semnat la 14 iunie 1985 în mica
localitate luxemburgheză Schengen. Primele state care l-au implementat au
fost Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania și Țările de Jos, care și-au
deschis între ele granițele la 26 martie 1995. Până în prezent, 30 de state au aderat la Acordul
Schengen, dintre care 27 l-au și implementat. Într-un moment istoric, la 21 decembrie 2007,
nouă state, majoritatea din centrul și estul Europei, și-au deschis granițele, astfel încât pentru
prima dată este posibilă călătoria liberă peste fosta Cortină de Fier.
Din Spațiul Schengen fac parte și Elveția, Liechtenstein, Norvegia și Islanda, care nu sunt
membre ale UE. În același timp,Regatul Unit și Irlanda, țări membre ale Uniunii Europene, au
optat să nu implementeze acordul Schengen pe teritoriul lor.
Statele membre ale Acordului de la Schengen care totodată sunt membre ale Uniunii
Europene România, Bulgaria și Cipru, respectiv statele care sunt doar membre ale Acordului,
dar nu ale UE, Elveția și Liechtenstein, nu au început încă să aplice prevederile acordului, dar
urmează să o facă în viitor. Cetățenii lor se pot aștepta în continuare la controale de granițǎ
între țările lor și țǎrile vecine.
Extinderea
Intrarea Bulgariei și României în spațiul european Schengen de liberă circulație, în luna
martie 2011, s-a izbit de opoziția unor state membre, ca cea din partea Germaniei, Finlandei și
a Austriei. Asta a reieșit din consultările din ianuarie 2012 ale Consiliului UE în Gödöllo
(lângă Budapesta), Ungaria. Intrate în Uniunea Europeană în anul 2007, România și Bulgaria
ar fi trebuit, conform înțelegerii inițiale la nivelul UE și în spiritul importantului Tratat de la
Maastricht, să fie primite în zona Schengen în luna martie 2011. Intrarea s-a amânat însă, pe
motiv că în cele două țări ar fi unele lacune în domeniul reformelor de justiție și (tot
motivație) din cauza corupției. [1] .
Ca urmare a numărului mare de refugiați[2] originari din Asia, Africa de Nord etc., Franța și
Italia par să fi cerut în 2011 modificarea Acordului Schengen. Această poziție este sprijinită și
de alte state membre, între care Grecia și România. Totuși, România, prin opinia
președintelui Traian Băsescu, a exprimat părerea că o eventuală modificare a Acordului ar
trebui să se facă abia după admiterea Bulgariei și României, cu alte cuvinte în spirit de
corectitudine să nu se schimbe regulile jocului în timpul jocului.
Acordul de la Schengen semnat în mica localitate luxemburgheză Schengen la data de 14
iunie 1985, Belgia, Franța, Germania,Luxemburg și Olanda au convenit să renunțe treptat la
controlul de la frontierele comune și să introducă libera circulație pentru toți cetățenii statelor
membre semnatare, ai altor state membre sau ai unor terțe țări. Până în prezent, 30 de state au
aderat la Acordul Schengen, dintre care 27 l-au și implementat. Într-un moment istoric, la 21
decembrie 2007, nouă state, majoritatea din centrul și estul Europei, și-au deschis granițele,
astfel încât pentru prima dată este posibilă călătoria liberă peste fosta Cortină de Fier.

Între timp, la lista țărilor semnatare s-au adaugat Italia în 1990, Spania și Portugalia în
1991, Grecia în 1992,Austria în 1995, Suedia, Finlanda și Danemarca în 1996, Islanda și
Norvegia devenind și ele părți laConvenție. Acordul și Convenția, împreună cu declarațiile și
deciziile adoptate de Comitetul Executiv Schengen, formează așa-zisul acquis Schengen. Pe
parcursul redactării Tratatului de la Amsterdam , s-a luat hotărârea de încorporare a acestui
acquis în Uniunea Europeană, de vreme ce el se referea la unul dintre principalele obiective
ale pieței interne, și anume libera circulație a persoanelor.

Spaţiul Schengen şi cooperarea

La baza spaţiului Schengen şi a cooperării stă Acordul Schengen din 1985. Spaţiul Schengen
reprezintă un teritoriu în care este garantată libera circulaţie a persoanelor. Statele semnatare
ale acordului au desfiinţat toate frontierele interne, în locul acestora existând o singură
frontieră externă. Aici se aplică reguli şi proceduri comune cu privire la vizele pentru şederi
scurte, cererile de azil şi controalele de frontieră. Simultan, pentru a garanta securitatea în
spaţiul Schengen, s-au intensificat cooperarea şi coordonarea dintre serviciile poliţieneşti şi
autorităţile judiciare. Cooperarea Schengen a fost încorporată în cadrul legislativ al Uniunii
Europene (UE) prin Tratatul de la Amsterdam din 1987. Totuşi, nu toate ţările care
cooperează în cadrul spaţiului Schengen fac parte din spaţiul Schengen. Motivul este fie că
acestea nu doresc să elimine controalele de frontieră, fie că încă nu întrunesc condiţiile
impuse pentru aplicarea acquis-ului Schengen.
În anii 1980 a început o dezbatere cu privire la înţelesul liberei circulaţii a persoanelor. Unele
state membre au considerat că acest concept ar trebui să se aplice numai cetăţenilor Uniunii
Europene (UE), fapt ce ar implica păstrarea frontierelor interne pentru a putea face distincţie
între cetăţenii UE şi cei din afara UE. Alte state au susţinut ideea liberei circulaţii pentru toţi,
fapt ce ar însemna eliminarea completă a controalelor de frontieră. Pentru că statele membre
nu au reuşit să ajungă la o înţelegere în acest sens, Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg şi
Ţările de Jos au decis în 1985 să creeze un teritoriu fără frontiere interne. Acesta a devenit
cunoscut ca „Spaţiul Schengen”, după numele oraşului din Luxemburg în care au fost semnate
primele acorduri. După semnarea Tratatului de la Amsterdam, această cooperare
interguvernamentală a fost încorporată în cadrul UE în data de 1 mai 1999.
Dezvoltarea cooperării Schengen şi extinderea spaţiului Schengen
Primul acord între cei cinci membri fondatori ai grupului a fost semnat în 14 iunie 1985. În
19 iunie 1990 a fost redactată şi semnată o convenţie suplimentară. În 1995, când aceasta a
intrat în vigoare, a abolit controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi a creat o
singură frontieră externă, unde verificările pentru accesul în spaţiul Schengen se desfăşoară
conform unor proceduri identice. Au fost adoptate reguli comune privind vizele, dreptul la
azil şi verificările la frontierele externe, pentru a permite libera circulaţie a persoanelor în
cadrul statelor semnatare fără a perturba legea şi ordinea.
În consecinţă, pentru a reconcilia libertatea şi securitatea, această libertate de circulaţie a fost
însoţită de aşa-numite măsuri „compensatorii”. Acestea presupuneau îmbunătăţirea cooperării
şi a coordonării dintre poliţie şi autorităţile judiciare, în scopul asigurării securităţii interne şi,
în special, al combaterii crimei organizate. Acestea considerente au stat la baza înfiinţării
Sistemului de Informaţii Schengen (SIS). SIS este o bază de date sofisticată, utilizată de
autorităţile statelor membre Schengen în vederea schimbului de date privind anumite categorii
de persoane şi bunuri.
Spaţiul Schengen s-a extins treptat, incluzând aproape toate statele membre. Italia a semnat
acordurile în 27 noiembrie 1990, Spania şi Portugalia s-au alăturat în 25 iunie 1991, Grecia le-
a urmat în 6 noiembrie 1992, Austria, în 28 aprilie 1995, iar apoi s-au alăturat Danemarca,
Finlanda şi Suedia, în 19 decembrie 1996. Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania,
Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia s-au alăturat în 21 decembrie 2007, iar Eleveţia,
ţară asociată, în 12 decembrie 2008. Bulgaria, Cipru şi România nu sunt încă membri deplini
ai spaţiului Schengen; controalele la frontierele acestor state cu spaţiul Schengen se vor
menţine până când Consiliul UE va decide că au fost întrunite condiţiile pentru eliminarea
controalelor la frontierele interne. (Mai jos puteţi găsi detalii privind poziţia Regatului Unit şi
a Irlandei.)
Măsuri adoptate de statele membre ca parte a cooperării în cadrul Schengen
Printre regulile-cheie adoptate în cadrul Schengen se numără:
desfiinţarea verificărilor asupra persoanelor la frontierele interne;
un set comun de reguli privind persoanele care traversează frontierele externe ale statelor
membre ale UE;
armonizarea condiţiilor de acces şi a regulilor privind vizele pentru şederile scurte;
cooperare poliţienească sporită (inclusiv drepturile de supraveghere şi urmărire
transfrontalieră);
o mai strânsă cooperare judiciară bazată pe un sistem de extrădare mai rapid şi pe transferul
punerii în aplicare a sentinţelor în cazul infracţiunilor;
înfiinţarea şi dezvoltarea Sistemului de Informaţii Schengen (SIS).
Sistemul de Informaţii Schengen (SIS)
În centrul mecanismului Schengen a fost înfiinţat un sistem de informaţii. Cu ajutorul
acestuia, autorităţile naţionale de control la frontieră şi autorităţile judiciare pot obţine
informaţii cu privire la anumite persoane şi obiecte.
Statele membre introduc informaţii în sistem prin reţelele naţionale (N.SIS) conectate la un
sistem central (C.SIS). La acest sistem IT se adaugă o reţea denumită SIRENE
(Supplementary Information Request at the National Entry – Solicitarea de informaţii
suplimentare la intrarea pe teritoriul naţional), care reprezintă interfaţa umană a SIS.
Încorporarea acquis-ului Schengen în cadrul UE
Un protocol anexat la Tratatul de la Amsterdam încorporează noutăţile aduse de Acordul
Schengen în cadrul UE. Spaţiul Schengen este inclus acum în cadrul juridic şi instituţional al
UE. Acesta este deci sub monitorizare parlamentară şi judiciară şi îndeplineşte obiectivul de
liberă circulaţie a persoanelor, înscris în Actul Unic European din 1986, asigurând totodată
controlul parlamentar democratic şi oferindu-le cetăţenilor compensaţii juridice accesibile
atunci când nu le sunt recunoscute drepturile (Curtea de Justiţie şi/sau curţile naţionale, în
funcţie de domeniul legislativ).
Pentru a fi posibilă această integrare, Consiliul UE a luat mai multe decizii. Mai întâi,
conform celor stabilite în Tratatul de la Amsterdam, Consiliul a luat locul Comitetului
Executiv creat în baza acordurilor Schengen. Prin Decizia 1999/307/CE din 1 mai 1999,
Consiliul a stabilit o procedură pentru încorporarea Secretariatului Schengen în Secretariatul
General al Consiliului, această procedură tratând şi aspecte privind personalul Secretariatului
Schengen. Au fost înfiinţate apoi noi grupuri de lucru pentru a sprijini Consiliul în
administrarea activităţii.
Una dintre cele mai importante sarcini ale Consiliului în încorporarea spaţiului Schengen a
fost de a alege acele prevederi şi măsuri luate de statele semnatare care constituiau
un acquis autentic, adică un corp de legi, şi care puteau asigura o bază pentru cooperarea
viitoare. Prin Deciziile 1999/435/CE şi 1999/436/CE din 20 mai 1999 s-a adoptat o listă a
elementelor care compun acquis-ul, stabilindu-se baza legală corespunzătoare fiecăruia în
Tratate (Tratatul CE sau Tratatul privind Uniunea Europeană). Cele mai multe dintre aceste
acte sunt publicate în Jurnalul Oficial. De atunci, legislaţia Schengen a continuat să fie
dezvoltată. De exemplu, unele articole din Convenţia Schengen au fost înlocuite cu noi
documente legislative ale UE (de exemplu, Codul Frontierelor Schengen).
Participarea Danemarcei
Deşi Danemarca a semnat Acordul Schengen, ea poate decide dacă va aplica sau nu oricare
dintre noile măsuri luate sub Titlul IV al Tratatului CE în cadrul UE, chiar şi acelea care
constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen. Totuşi, Danemarca este obligată să accepte
anumite măsuri în baza politicii comune de acordare a vizelor.
Participarea Irlandei şi a Regatului Unit
În conformitate cu protocolul Tratatului de la Amsterdam, Irlanda şi Regatul Unit pot
participa la unele sau la toate măsurile Schengen, dacă statele membre Schengen şi
reprezentantul guvernului ţării respective votează în unanimitate în favoarea acestor măsuri în
cadrul Consiliului.
În martie 1999, Regatul Unit a solicitat să coopereze privind unele aspecte ale Schengen, şi
anume cooperarea poliţienească şi judiciară în domeniul infracţiunilor, lupta antidrog şi SIS.
Decizia Consiliului 2000/365/CE, prin care se aprobă solicitarea Regatului Unit, a fost
adoptată în data de 29 mai 2000.
În iunie 2000, Irlanda a solicitat şi ea să participe privind unele aspecte Schengen,
corespunzătoare, în mare, aspectelor vizate în solicitarea Regatului Unit. Consiliul a adoptat
în 28 februarie 2002 Decizia 2002/192/CE, prin care aproba solicitarea Irlandei. Comisia îşi
exprimase opiniile privind cele două solicitări, subliniind că participarea parţială a acestor
două state membre nu ar trebui să reducă gradul de consecvenţă al acquis-ului în ansamblu.
După evaluare condiţiilor care trebuie să preceadă implementarea prevederilor ce guvernează
cooperarea poliţienească şi judiciară, Consiliul şi-a exprimat consimţământul, prin Decizia
sa 2004/926/CE din 22 decembrie 2004, ca această parte a acquis-ului Schengen să poată fi
implementată de Regatul Unit.
Relaţiile cu ţările terţe: principii comune
Extinderea treptată a spaţiului Schengen până la includerea tuturor statelor membre ale UE a
determinat anumite ţări terţe care au relaţii particulare cu UE să participe şi ele la cooperarea
Schengen. Precondiţia pentru ca statele care nu sunt membre ale UE să poată adera la acquis-
ul Schengen este un acord privind libera circulaţie a persoanelor între statele respective şi UE
(aşa cum prevede Acordul privind Spaţiul Economic European, în cazul Islandei, al Norvegiei
şi al Liechtensteinului, şi Acordul privind libera circulaţie a persoanelor, în cazul Elveţiei).
Pentru ţările respective, această participare implică:
includerea în spaţiu fără controale la frontierele interne;
aplicarea prevederilor acquis-ului Schengen şi ale tuturor textelor relevante în cadrul
Schengen care au fost adoptate după acesta;
implicarea în deciziile privind textele relevante pentru Schengen.
În practică, această implicare ia forma unor comitete mixte care se întrunesc alături de
grupurile de lucru ale Consiliului UE. Acestea au în componenţă reprezentanţi ai guvernelor
statelor membre, ai Comisiei şi ai guvernelor statelor terţe. Astfel, ţările asociate participă la
discuţiile privind dezvoltarea acquis-ului Schengen, dar nu participă la vot. Au fost stabilite
proceduri pentru notificarea şi acceptarea măsurilor sau a actelor viitoare.
Relaţiile cu Islanda şi Norvegia
Împreună cu Suedia, Finlanda şi Danemarca, Islanda şi Norvegia aparţin Uniunii Nordice a
Paşapoartelor, care a eliminat controalele la frontierele interne. Islanda şi Norvegia au fost
asociate cu dezvoltarea Acordurilor Schengen începând din 19 decembrie 1996. Deşi acestea
nu au avut drepturi de vot în cadrul Comitetului Executiv Schengen, ele au avut posibilitatea
de a-şi exprima opiniile şi de a formula propuneri. Pentru a prelungi această asociere, în data
de 18 mai 1999 s-a semnat între Islanda, Norvegia şi UE acordul privind asocierea Islandei şi
a Norvegiei la implementarea, aplicarea şi dezvoltarea acquis-ului Schengen, conform
Deciziei Consiliului 1999/439/CE din 17 mai 1999.
Un acord aprobat de Consiliu în 28 iunie 1999 tratează relaţiile dintre Islanda şi Norvegia, pe
de o parte, şi Irlanda şi Regatul Unit, pe de altă parte, în acele porţiuni ale acquis-ului
Schengen care se aplică Islandei şi Norvegiei [Jurnalul Oficial L 15 din 20.01.2000].
Decizia Consiliului 2000/777/CE din 1 decembrie 2000 prevede aplicarea dispoziţiilor
stabilite prin acquis-ul Schengen în cadrul celor cinci ţări din Uniunea Nordică a
Paşapoartelor începând cu 25 martie 2001.
Participarea Elveţiei şi a Liechtensteinului
UE a încheiat un acord cu Elveţia privind participarea acesteia la spaţiul Schengen [Jurnalul
Oficial L 53 din 27.2.2008]; în consecinţă, Elveţia s-a alăturat în 12 decembrie 2008. Ea are
acelaşi statut de ţară asociată ca şi Norvegia şi Islanda. În 28 februarie 2008 a fost semnat un
protocol privind participarea Liechtensteinului la spaţiul Schengen.
A doua generaţie a Sistemului de Informaţii Schengen (SIS II)
Pentru că SIS funcţionează deja din 1995, se lucrează acum la un nou sistem, cu
funcţionalităţi sporite şi bazat pe o tehnologie nouă. Acest sistem nou (SIS II) este acum în
faza de testare intensivă, în cooperare cu statele membre.
Consiliul a adoptat două instrumente legislative în 6 decembrie 2001: Regulamentul (CE)
nr. 2424/2001 şi Decizia 2001/886/JAI, stabilind dezvoltarea SIS II ca responsabilitate a
Comisiei şi prevăzând faptul că toate cheltuielile aferente să fie acoperite de bugetul general
al UE. Aceste instrumente au fost modificate în 2006, perioada lor de validitate prelungindu-
se până la 31 decembrie 2008.
Comisia a publicat o comunicare [COM(2001) 720] în 18 decembrie 2001, examinând
modalităţile de a crea şi a dezvolta SIS II. În urma studiilor şi a discuţiilor privind arhitectura
şi funcţionalităţile viitorului sistem, Comisia a prezentat trei propuneri de instrumente
legislative în 2005. Două dintre instrumentele cuprinse în acest pachet [Regulamentul (CE)
nr. 1987/2006 privind aspectele de pilon 1 referitoare la instituirea, funcţionarea şi utilizarea
SIS II, şi Regulamentul (CE) nr.1986/2006 privind accesul la SIS II al serviciilor competente
pentru eliberarea certificatelor de înmatriculare a vehiculelor] au fost adoptate la
20 decembrie 2006. Al treilea instrument (Decizia 2007/533/JAI care determină aspectele de
pilon 3 privind înfiinţarea, funcţionarea şi utilizarea SIS II) a fost adoptat în 12 iunie 2007.
Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri Interne din decembrie 2006 a ratificat proiectul
SISone4ALL (un efort comun al statelor membre, sub coordonarea Portugaliei). SISone4ALL
a fost o soluţie temporară, cu ajutorul căreia nouă state membre care au aderat la UE în 2004
s-au putut conecta la sistemul SIS existent în acel moment (SIS1+), pe baza unor modificări
tehnice. Finalizarea reuşită a SISone4ALL şi evaluările pozitive Schengen au permis
eliminarea controalelor la frontierele interne rutiere şi navale cu aceste ţări noi la sfârşitul
anului 2007 şi la frontierele aeriene în 2008.
Eliminarea controalelor de frontieră interne a deschis calea către implementarea unor abordări
alternative şi mai puţin riscante de migrare de la SIS1+ la SIS II. În urma unor solicitări din
partea statelor membre, care au cerut un interval mai mare de timp pentru testarea sistemului
şi pentru adoptarea unei strategii mai puţin riscante de migrare de la sistemul vechi la cel nou,
Comisia a prezentat propuneri pentru un regulament şi o decizie în care sunt definite sarcinile
şi responsabilităţile diferitelor părţi implicate în pregătirea pentru migrarea la SIS II (inclusiv
efectuarea de teste pentru eventualele lucrări de dezvoltare viitoare necesare în această fază).
Aceste propuneri au fost adoptate de Consiliu în 24 octombrie 2008.