Raluca Ierina

Sociologie, an IV

Lucrare la sociologie economică

O abordare sociologică a pieţei muncii

Definirea pieţei. Perspective asupra pieţei. Ce este piaţa muncii

Piaţa cuprinde întreaga gamă de acţiuni prin care vânzătorii şi cumpărătorii
intră în contact pentru a schimba bunuri şi servicii, indiferent de locul unde
se desfăşoară aceste acţiuni1. Pieţele pot fi clasificate după o varietate de
criterii. După spaţiul geografic de desfăşurare a tranzacţiilor pieţele sunt:
locale, regionale, naţionale, mondială (internaţională). După natura bunurilor
tranzacţionate pieţele se clasifică în: piaţa bunurilor şi a serviciilor, piaţa
factorilor de producţie (care cuprinde: piaţa muncii, piaţa pământului, piaţa
capitalului) şi piaţa financiar valutară. Piaţa are următoarele trăsături:
-este un spaţiu economico-geografic unde acţionează agenţii economici
-este locul de întâlnire al cererii cu oferta, deci al agenţilor economici
producători şi consumatori
-este locul unde: se manifestă concurenţa, se formează preţurile, se încheie
tranzacţiile2.
Curente diferite în economie precum economia neoclasică şi cea
instituţională prezintă definiţii deosebite ale pieţei. Astfel, piaţa este văzută
ca şi proces, deci are un caracter dinamic, şi este pusă în legătură cu
fenomenul de diviziune a muncii şi cu proprietatea privată (Ludwig von

1
Manual de economie, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 48
2
Florica Ştefănescu, Economie contemporană - note de curs (Piaţa şi concurenţa)

1
Mises). Din punctul de vedere al altui autor (Richard Lipsey) piaţa este un
teritoriu unde vânzătorii şi cumpărătorii negociază în vederea schimbului de
mărfuri. Curentul neoinstituţionalist defineşte piaţa ca sistem de instituţii
sociale, instituţii care facilitează şi structurează schimbul; sunt importante
mai ales acele instituţii care contribuie la comunicarea informaţiilor necesare
pentru realizarea schimbului (informaţii privitoare la: produse, preţuri,
cumpărători, vânzători). Pieţele sunt răspândite în toată lumea, acest fapt se
explică prin costul mai redus al realizării de activităţi economice în interiorul
pieţei decât în afara ei. Piaţa muncii implică următoarele elemente:
muncitorii, angajatorii, locurile de muncă, angajările (tranzacţii între
muncitori şi angajatori), reţelele (legături de comunicare între posibili
ocupanţi ai locurilor de muncă şi diferite firme) şi contracte (acorduri cu
privire la sarcini, efortul depus, condiţii de muncă, nivelul salariului)3. Din
perspectiva economiei neoclasice elementele care intră în componenţa pieţei
sunt: cererea, oferta, preţul, mâna invizibilă (care reglează raportul cerere-
oferta din exterior, dincolo de voinţele indivizilor).
Importanţa schimbului (înclinaţia de a face schimb este specifică tuturor
oamenilor şi în acelaşi timp nu o întâlnim la alte specii de animale) este
subliniată şi de Adam Smith în „Avuţia Naţiunilor”4. Schimbul, înţelegerea
şi cumpărarea sunt mijloacele prin care oamenii obţin cea mai mare parte din
serviciile reciproce de care au nevoie.
În lucrarea „The Architecture of Markets”5, Neil Fligstein aduce în discuţie
abordarea cultural politică a pieţelor, conform acestei abordări acţiunea
socială se petrece în locuri numite câmpuri sau spaţii sociale organizate.

3
Şerban Olah, Sociologie economică – note de curs (curs 7: Piaţa)
4
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor – cercetare supra naturii şi cauzelor ei, ed. Academiei Republicii Populare
Române, 1962, vol. I, cap. 2
5
Neil Fligstein, The Arhchitecture of Markets, Princeton University Press, p. 15

2
Această abordare este o alternativă la perspectiva economică în ce priveşte
comportamentul actorilor şi structurile sociale ale pieţelor. Pentru sociologul
francez P. Bourdieu, câmpul este un spaţiu social specific, un loc public, „o
piaţă” în care se face schimb de bunuri culturale, unde fiecare asistă la
activitatea celuilalt6.
Grupurile din câmp care au mai multă putere folosesc regulile culturale
acceptabile pentru a-şi reproduce puterea, acest proces face ca acţiunea din
câmpuri să fie continuu conflictuală şi moştenită politic.
Teoria câmpurilor analizează modul în care se formează un nou câmp social,
cum acesta devine stabil precum şi forţele care transformă câmpul.
Piaţa muncii este una din principalele componente ale economiei de piaţă
alături de piaţa bunurilor şi piaţa capitalului. Piaţa muncii se referă la forţa
de muncă. În percepţia cotidiană forţa de muncă are în vedere capacitatea
unui om de a munci. Din perspectivă economică piaţa muncii reprezintă una
din componentele forţelor de producţie7.
Piaţa muncii (sau a forţei de muncă) se întemeiază pe întâlnirea şi
confruntarea cererii cu oferta. Nevoia de muncă este prezentă pretutindeni,
în orice societate; dar pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în
categoria cererii de muncă trebuie îndeplinită o condiţie:
remunerarea/salarizarea muncii. Cererea de muncă reprezintă nevoia de
muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piaţă.
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii
societăţii în condiţii salariale8.

6
Câmpul universitar şi actorii săi, coord. Adrian Nicolau, Polirom, 1997, p. 9
7
Dicţionar de Sociologie, coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, ed. Babel, Bucureşti, 1993, p. 430
8
Manual de economie, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 73

3
Iată câteva trăsături fundamentale ale pieţei muncii9:
1 este o piaţă imperfectă (cauze: dezechilibrul cerere-ofertă în sensul că
există un număr mare de ofertanţi de forţă de muncă şi un număr mic de
cumpărători; alte motive: informarea parţială a indivizilor/firmelor privind
cererea şi oferta de locuri de muncă, presiunile salariale ale sindicatelor)
2 este o piaţă contractuală: atât drepturile cât şi obligaţiile părţilor sunt
stabilite prin contract
3 este o piaţă administrată: fondurile salariale depind de legislaţie dar şi de
strategiile firmei
4 gradul ridicat de eterogenitate

Mark Granovetter: o abordare sociologică a pieţei muncii

În lucrarea „Getting a job” M. Granovetter abordează problema integrării
indivizilor pe piaţa muncii. Pentru început el afirmă că în găsirea unui loc de
muncă relaţiile personale sunt de o importanţă capitală. Iată câteva din
întrebările la care încearcă autorul să răspundă: cine sunt aceste cunoştinţe şi
ce fel de legături au ele cu subiecţii? În ce circumstanţe sunt transmise
informaţiile despre locurile de muncă şi la iniţiativa cui? Care este motivaţia
cunoştinţelor de a oferi informaţii despre un loc de muncă? Ce caracteristici
ale relaţiilor personale şi ale reţelelor au favorizat trecerea informaţiilor de la
sursă la destinaţia finală? Cum a ajuns subiectul să cunoască persoana care i-
a dat informaţia despre locul de muncă? Ce trăsături ale individului au
contribuit la această legătură şi la păstrarea ei?
Autorul afirmă că între subiectul studiului său şi teoria economică a pieţei
muncii există o oarecare suprapunere. În concepţia clasică munca este o
marfă: angajatorii sunt cumpărătorii iar angajaţii sunt vânzătorii de forţă de
9
Florica Ştefănescu – Economie contemporană, note de curs (Piaţa muncii)

4
muncă, salariile ţin loc de preţuri. Cererea şi oferta acţionează în modul
obişnuit pentru a stabili un echilibru. Nu există o piaţă perfectă a muncii tot
aşa cum nu există o piaţa perfectă a produselor. O problemă care poate fi
semnalată este şomajul; de asemenea pe piaţa muncii există inegalităţi:
pentru aceeaşi muncă executată în condiţii asemănătoare angajatorii plătesc
salarii diferite.
În căutarea unui loc de muncă se poate vorbi de două stadii:
1 găsirea cumpărătorilor
2 stabilirea ofertei acestora
Angajarea, mai ales când este vorba de o slujbă la nivel înalt, este precedată
de o intensă căutare. Un schimb de informaţii este necesar astfel încât atât
posibilul angajat cât şi angajatorul să afle mai multe informaţii unul despre
altul şi să poată lua o decizie.
Căutarea unui loc de muncă presupune costuri şi beneficii. În cazul
muncitorilor (gulere albastre) timpul este considerat costul principal; un alt
cost important implică apelul frecvent la relaţiile personale, fapt care poate
duce la deteriorarea relaţiei. În studiul realizat de Granovetter 80% din
relaţiile personale folosite nu numai că l-a informat pe subiect de noua
slujbă, dar au pus şi „o vorbă bună” pentru el , dar după cum am spus mai
sus acest lucru nu se poate face prea des pentru că ar duce la tensionarea
relaţiei. Autorul menţionează teoria lui Brown după care diferite metode de
căutare a unui loc de muncă duce la diferite cantităţi de informaţii;
„căutătorii de slujbe” calculează costurile şi beneficiile pentru fiecare
metodă pe care o pot folosi şi folosesc mai întâi metoda de la care aşteaptă
cel mai mare beneficiu.
În ce priveşte oferta de forţă de muncă, aceasta este alcătuită (după
Reynolds) din: cei care intră pentru prima dată pe piaţa muncii, cei care au

5
fost daţi afară, cei care renunţă la slujbă (din cauza insatisfacţiei), cei care
sunt şomeri de o perioadă suficient de lungă de timp, astfel încât să nu mai
aibă dreptul la ajutor de şomaj.
În căutarea unui loc de muncă prestigiul şi calitatea colegiului absolvit joacă
un rol important. Se poate spune că educaţia primită în colegiile cu prestigiu
îi face pe angajatori să-i vadă într-o lumină mai atrăgătoare (din perspectiva
angajării) pe cei care termină aceste colegii. O altă explicaţie se referă la
relaţiile care pot fi legate întru-un colegiu prestigios: aceste relaţii sunt mai
bine plasate în structura ocupaţională, deci au o mai mare posibilitate de a-i
ajuta în găsirea unui loc de muncă. Aceasta întăreşte ideea dezvoltată de alte
studii sociologice după care indivizii cu un status social înalt au şi un mare
număr de relaţii sociale.
În ce priveşte persoanele mai tinere, este puţin probabil ca acestea să
folosească relaţiile personale în găsirea unui loc de muncă, asta pentru că
tinerii nu au încă un număr mare de cunoştinţe, aşa cum este cazul celor care
lucrează de mai mulţi ani. În cazul în care tinerii apelează la relaţii există
tendinţa ca acestea să fie rude sau prieteni (strong ties – legături puternice) şi
nu simple cunoştinţe (weak ties – legături slabe). O altă tendinţă înregistrată
este aceea ca în cazul unor probleme la locul de muncă prietenii apropiaţi
vor fi cei care vor ajuta persoana respectivă cu informaţii.

Piaţa muncii ca domeniu de cercetare în sociologia economică

Sociologia economică este o ramură a sociologiei generale, ea studiază
fenomene sociale aparţinând domeniului economic. La nivel individual
sociologia economică studiază comportamentele şi valorile după care se
ghidează într-o anumită perioadă de timp membrii unei societăţi în raport cu

6
sistemul economic10. Ca şi celelalte ramuri ale sociologiei, sociologia
economică foloseşte teoriile, modelele explicative, vocabularul specific
sociologiei pentru a cerceta un subsistem al realităţii sociale, în acest caz
este vorba de subsistemul economic. Este important să avem în vedere şi
faptul că subsistemele sistemului social nu pot fi privite independent, astfel
subsistemul economic nu poate fi analizat făcând abstracţie de subsistemele
educaţional sau demografic.
Piaţa muncii este unul din noile subiecte de care se ocupă sociologia
economică, alături de alte subiecte cum sunt: economia internaţională, rolul
femeilor în economie, interacţiunea sistemului politic cu cel economic11.
Cercetarea modului în care absolvenţii unei facultăţi au reuşit să se integreze
pe piaţa muncii se include ca temă în sfera de interes a sociologiei
economice. Conceptul de integrare se referă la interacţiunile dintre individ
(sau grup) şi mediul social, în cazul amintit vorbim de integrarea socio-
profesională a tinerilor absolvenţi, adică modul şi gradul în care aceştia au
reuşit să ocupe o poziţie în structura ocupaţională.

10
Dicţionar de sociologie, ed. cit.
11
Richard Swedberg, Ulf Himmelstrand, Goran Brulin, „The Paradigm of Economic Sociology” în Sharan
Zukin şi Paul Di Maggio, „Structures of Capital. The Social Organization of the Economy”, Cambridge
University Press, 1990, p. 59