Dumnezeu nu se percepe aici ca o reverberaţie, ca un ecou, ca o emanaţie prin
prisma unei holograme, ci, prin chiar imaginea Sa vizuală, Dumnezeu vorbeşte despre o prezenţă ,,hic et nunc”, imobilismul umanului fiind doar o aserţiune a existenţei într-un spaţiu imediat.
cititorului o realitate adăugată, prelungitoare, un discursiv demers despre sine. Liricul religios, silenţioasă alcătuire spirituală, dacă ar fi ascultat povestindu-se, s-ar retrage în sine frustrat de generica şi legitima sa reverberaţie cosmică. Aceste lungi excursuri lirice eteronomice, din care ascultăm cântecul dulce al omenirii, ne conving de existenţa unui cod actanţial, susceptibil a fi împărţit funcţie de timpurile regăsite în universul umanităţii gălăgioase, grăbit ipostaziată, ca şi de un timp actanţial al energiile necreate, în care pronia divină conlucrează cu factorul uman.
Această revelaţie lirică poate fi descoperită printr-o acceptare a luminii celeste
divine, prin inventarea unui fonem susceptibil a suporta solicitările unei episteme încărcată de simboluri, respectiv compoziţia lirică mariologică.Poemele mariologice, care aduc in prim-planul realitatii noastre sensibilitatea ,gingasia si frumusetea spirituala a Fecioarei Maria,realizeaza o deschidere spre un Dumnezeu crestin al iubirii nemărginite,al iubirii creatoare ,Fecioara Maria fiind un reper important al acestei deschideri bazată pe iubire.În mod surprinzător însă,și umanitatea presupune o deschidere, bazată pe o realitate atotcuprinzătoare a iubirii Lui Dumnezeu,imaginarul mariologic fiind cel care preia universul sentimentelor umane si le da consistenta,le inalță intr-o liturghie supremă spre nemarginirea dumnezeirii . Întreagă imagine a Fecioarei presupune o aspirare prin interiorul compoziţiei poetice mariologice şi contemplarea Lui Dumnezeu se transformă în noi într-o trăire specific creştină. Această feerică suprapunere de cuvinte şi expresii poetice din lirica mariologică solicită într-o manieră absolută timpul prezenţei, regăsirea creştinului cu Fecioara Maria fiind mereu prezentă, aceasta fiind mereu aproape în sufletul celui care o caută cu adevărat. Actul contemplării mariologice, incomensurabil decor continuu, presupune un scenariu al descoperirii amănuntului spiritual, al bucuriei de a descoperi sau de a se redescoperi chipul Fecioarei Maria, creator de speranţă, de blândeţe şi de bucurie.
Să ne imaginăm, pentru câteva clipe, revelaţia artistului creator de estetică
religioasă şi universul motivic al creaţiei sale, să reluăm pentru câteva momente fenomenul de dislocare – instabilizare – dispersiune a fonemului divin, care începe să circule, dilatând existenţa în motive, micşorează vertiginos spaţiul pentru ca, în sfârşit, revelaţia imaginii mariologice să poată fi contemplată prin cuvânt. Considerăm că poetul religios, creator de sentimente şi de trăiri înalte, trăieşte în mijlocul limitelor sale existenţiale, dar cu sufletul contemplă de multe ori fericirea paradisiacă .
Poate că nu am greşi prea tare, dacă am defini spaţiul însufleţit de lirica
mariologică ca şi drum iniţiatic spre o vieţuire ortodoxă în Dumnezeu. Resimţim, astfel, solitudinea unui drum interior spre propriul nostru spaţiu lăuntric, acolo unde timpul nu se scurge, sentimentul religios fiind creator de trăiri şi contemplări paradisiace, neretuşate de amprenta finitudinii .
Interminabilă, însă nu imposibilă, dramatică, însă nu tragică, singulară, însă
desăvârşită, aceasta este lumea pe care o descoperim prin pasiune pentru Dumnezeu. În lirica mariologică iubirea este trăire, senzaţia este lumina, iar mărginirea umanului este doar o umbră indecisă. În acest refugiu genial al nemărturisitei uitări, frumoasa imaginaţie şi incomprehensibilul imaginar degajează suspiciune faţă de sentinţele unei estetici impresioniste, deoarece presocraticii ar surprinde prin expresia ,, niciodată de la facerea lumii, două frunze ale aceluiaşi copac nu au fost identice” diversitatea debordantă a ideilor şi a sentimentelor poetice din lirica mariologică, care se înalţă ca rugăciune supremă către Dumnezeu.