Academia de Studii Economice din Moldova

Școala Masterală de Excelență în Economie și Business

Facultatea: Științe Politice
Specialitatea: Management în Administrația Publică

Referat
Obiectul: Metodologia si etica cercetarii in domeniul de specialitate
Tema: Realizari principale si procese esentiale in stiinta economica.

Elaborat: Studenta an.II,gr. MAP161,

Iordatii Valeria

Chișinău,2018
 CUPRINS

1.1. Ştiinţa. Caracteristici şi tendinţe actuale

1.1.1. Definirea ştiinţei
1.1.2. Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei
1.1.3. Schimbări în sistemul corelaţiilor ştiinţei

1.2. Ştiinţa economică în progres

1.2.1. Realizări principale în ştiinţa economică
1.2.2. Procese esenţiale în ştiinţa economică
1.2.3. Controverse teoretice şi metodologice în ştiinţa economică
1.2.4. Insuficienţe practice şi nevoia reconstrucţiei ştiinţei economice
 1.1. Ştiinţa. Caracteristici şi tendinţe actuale

Înţelegerea şi însuşirea problemelor de bază, esenţiale ale metodologiei cercetăriiştiinţifice

economice ar fi cât se poate dedificile dacă nu imposibile fără prezentarea, chiar şi sumară,
aprincipalelor caracteristici definitorii ale ştiinţei în general.
Ştiinţa economică, oricât s-ar particulariza, este şi rămâne o componentă a ştiinţei în ansamblul său. În
această calitate, ştiinţa economică trebuie să-şi manifeste şi conserve atât elementele saleparticulare, cât
şi elementele comune oricărei ştiinţe, în toate etapele
pe care le parcurge civilizaţia umană.
Metodele proprii ale ştiinţeie conomice se aplică în alte ştiinţe şi invers, afirmându-se astfel nunumai
unitatea ştiinţei, dar şi progresul ei general, comun.

Ştiinţa este un fenomen definitoriu, dominant al lumiicontemporane. Dezvoltarea ştiinţei este

marcată de o revoluţie ştiinţifică fără precedent, prin amploarea şi consecinţele sale.
Apogeul ştiinţei contemporane îl reprezintă descifrarea şi relevarea precisă a legilor alcătuirii şi
dezvoltării materiei, a diferitelor ei stări şi modificări, precum şi producerea eficientă de substanţe şi
bunuri care nu există în natură. Aducând oamenilor focul prometeic al cunoaşterii, revoluţia ştiinţifică
devine adânc implicată în toate împlinirile umane; ea este o sursă hotărâtoare de optimism pentru toţi
locuitorii planetei. Cu toate că a fost frânată de o serie de factori (nivelul scăzut al tehnicii, diverse
forme ale conştiinţei sociale, intervenţia statului, nivelul necorespunzător de dezvoltare a învăţământului
ş.a.), ştiinţa a înregistrat ritmuri accelerate în tot cursul formării şi dezvoltării sale. Beneficiind de o
independenţă relativ mai mare decât existenţa socială, şi mai ales de fermentul proceselor sale intime,
ştiinţa contemporană a înregistrat ritmuri geometrice de afirmare. Spre ilustrare, folosim doar două
exemple: Magellan a făcut ocolul Pământului în aproape 3 ani (între 22 septembrie 1519 şi 8 septembrie
1522), pe când primului om în Cosmos i-au trebuit doar 90 minute. Tot astfel, dacă de la prima armă de
foc pânăla motorul cu aburi a fost nevoie de 6 secole, între momentul producerii bombei atomice şi
construcţia primei centrale atomice a fost nevoie de ceva mai mult de 10 ani. Dintr-o activitate căreia i
se comandau serviciile, ştiinţa reuşeşte în zilele noastre să anticipeze nevoile producţiei şi ale societăţii
înansamblu. Toate procesele desfăşurate în interiorul ştiinţei au generat integrarea ei verticală cu
producţia, apropiindu-se considerabil de aceasta, de practică. Teoria ştiinţifică acumulată şi-a sporit
astfel contribuţia la soluţionarea problemelor economice şi sociale. În acest fel, dintr-un fapt mai ales de
conştiinţă socială, ştiinţa şi-a afirmat cu pregnanţă calitatea de componentă de bază a producţiei, de
neofactor nemijlocit de producţie; iau naştere ramuri noi ale ştiinţei (electronica, radiotehnica,
energetica atomică etc.), în baza cărora s-au creat ramuri industriale speciale. Ştiinţa în ansamblul ei
devine o ramură economică de importanţă vitală; acesteia i se acordă fonduri sporite, efective tot mai
mari de personal; se creează noi laboratoare, institute şi academii de ştiinţă; a început procesul de
industrializare a ştiinţei care îşi accentuează astfel şi mai mult contribuţia şi aşa determinantă la
progresul tehnologic, economic şi la cel social. Structura factorilor de producţie şi aportul lor la
creşterea economică se schimbă substanţial, astfel încât, criteriul bogăţiei fiecărei naţiuni tinde să
devină, tot mai pregnant, ştiinţa, progresul ştiinţific. Datorită nivelului atins, ştiinţa este, în acelaşi timp,
şi sursă de îngrijorare, de teamă, în anumite condiţii putându-se crea mari pericole pentru civilizaţia
umană, inclusiv pentru viaţa planetei noastre. Este aici unul din motivele pentru care ştiinţa este nu doar
o problemă naţională, a fiecărei ţări în parte, ci şi prima dintre problemele globale ale omenirii, în acest
tulburător sfârşit de secol şi de mileniu.
Înţelegerea acestor aspecte reclamă analiza atentă a proceselor din interiorul ştiinţei, deplasările care au
loc, corelaţiile ei tradiţionale cu alte discipline sau domenii atât ale ştiinţei, cât şi ale economiei şi
societăţii în ansamblu.

1.1.1. Definirea ştiinţei

Ştiinţa este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil de dat o definiţie ştiinţei care să fie
unanim acceptată. Ea apare ca un ansamblu de cunoştinţe despre lume; o bază a concepţiei despre lume;
o formă a conştiinţei sociale (o formă de reflectare a lumii înconştiinţă); o componentă a culturii
spirituale; o componentă esenţială a factorilor de producţie. Această complexitate sporeşte, dacă ţinem
seama că unii specialişti mai adaugă ştiinţei şi alte atribute mai mult sau mai puţin distincte: fenomen
biologic; instrument de adaptare; latură a cunoaşterii; mijloc de producţie. Din multitudinea de definiţii
noi vom releva doar câteva, pe care le considerăm semnificative. Aşa de pildă, Tadeusz Katorbinski
consider că „ştiinţa este orice cunoaştere care s-a maturizat suficient de mult pentru a putea fi predată ca
disciplină în învăţământul superior”. Fără a extinde explicaţia, redăm în cele ce urmează o definiţie dată
de Einstein: „Ştiinţa este încercarea de a face diversitatea haotică a experienţelor noastre senzoriale să
corespundă unui sistem de gândire uniform din punct de vedere logic”. Deşi este foarte corectă, această
definiţie poate genera confuzie, în sensul că ştiinţa ar trebui să corespundă mai mult gândirii umane
decât conţinutului legic al diversităţii haotice a faptelor. De aceea, preferăm definiţia potrivit căreia
ştiinţa este ,,un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”. În mod adiţional, sunt
menţionate şi alte condiţii pentru a fi ştiinţă, şi anume: la baza ştiinţei stau întotdeauna principii
generale, legi, metode, procedee, instrumente specifice etc. Ştiinţa presupune studierea diferitelor
obiecte şi fenomene din natură şi societate, având drept ţel culegerea şi sintetizarea faptelor şi datelor.
Alţi cercetători precizează că ştiinţa urmăreşte studierea legilor care guvernează faptele şi pe baza cărora
se pot elabora previziuni ştiinţifice; cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al realităţii se
cristalizează într-o ştiinţă numai atunci când ele sunt reunite pe baza principiilor şi legilor într-o teorie.
În fine, alţi specialişti apreciază că „prima trăsătură distinctivă a unei ştiinţe este să fie o cunoaştere
bazată pe fapte, organizată astfel încât să explice şi să rezolve problemele”.
Ştiinţa are o structură, de regulă, cu mai multe laturi care constituie un tot unic, coerent, definit prin:

• materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de

dezvoltare a ştiinţei;

• ipotezele confirmate şi neconfirmate;

• rezultatele observaţiilor şi experienţelor, generalizările teoretice făcute

pe baza materialului faptic (legi, teorii, axiome) şi confirmate de practică;

• modelul de cercetare a realităţii (metodologia).

Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dinamică specifică a ştiinţei în timp şi în spaţiu,
reflectată în următoarele sensuri:

♦ ştiinţa este cunoaştere exprimată şi fixată într-un sistem

determinat de semne, construit pe baza unor reguli precise;

♦ ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comunicare,

având o determinare maximă (pentru fiecare nivel istoric dat);

♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi

dezvoltării obiectelor;

♦ ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată

în mod empiric;

♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează

continuu. Această completare se realizează cu ajutorul celor mai

perfecte metode de investigare;
♦ ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă,

exprimată prin legi (Dicţionarul Petit Robert);

Asemenea cerinţe se înscriu, deci, în patru componente ale ştiinţei (obiectul, structura, metoda şi
limbajul), contribuind la cristalizarea mai multor definiţii date ştiinţei, fiecare având valoarea şi limitele
ei. Totuşi, în ciuda acestui fapt, procesele din interiorul lumii ştiinţei, îndeosebi din ştiinţele naturii,
demonstrează că se conturează tot mai evident şi un trend al unificării ştiinţei în ansamblul ei, inclusiv
în ştiinţa economică.

1.1.2. Legităţile şi procesele interne

Pentru a înţelege procesele şi tendinţele din interiorul ştiinţei, este necesar să arătăm, mai întâi, că în
dezvoltarea ştiinţei acţionează mai multe legităţi dintre care menţionăm:

• ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice în

domeniul cunoaşterii. Crearea şi dezvoltarea ştiinţei reprezintă un

proces istoric, mai lung sau mai scurt, în cursul căruia se descoperă
mereu noi legi, teorii, axiome;

• succesiunea, folosirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor

acumulate de generaţiile precedente;

• drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de

la fenomen la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la alta mai

profundă; ea progresează către o cunoaştere tot mai adâncă şi mai
cuprinzătoare a lumii obiective, apropiindu-se de infinit, asimptotic,
de adevărul absolut;

• ştiinţa îşi organizează procesul cunoaşterii de la simplu la

complex; întotdeauna, mai întâi, au fost studiate formele simple ale

materiei şi, mai apoi, formele cele mai complexe ale acesteia;

• legile naturii, societăţii şi gândirii sunt diferite de legile

formulate de om, în ştiinţă. Ele nu sunt acelaşi lucru, nu se suprapun,

pentru că omul de ştiinţă nu creează aceste legi, ci le reflectă mai mult
sau mai puţin fidel. În procesul dezvoltării ştiinţei, gradul de exactitate
a reflectării legilor naturii, societăţii şi gândirii creşte. Ştiinţa are
menirea să aducă cunoaşterea ştiinţifică cât mai aproape de original,
de realitatea care reprezintă obiectul de studiu;

• în ştiinţă, mai mult ca oriunde, acţionează lupta dintre idei

vechi şi idei noi. Ştiinţa, prin esenţa sa, este ostilă spiritului conservator,
niciodată nu cedează. De exemplu, lupta dintre teoriile luminii –
crepusculară şi ondulatorie – a durat două secole;

• ştiinţele nu sunt rupte şi independente unele de altele; ele se

dezvoltă în legătură unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite

forme de mişcare a materiei.

Revoluţia ştiinţifică se datorează însă mai ales unor procese interne ale ştiinţei, dintre care menţionăm:

♦ continuarea împletirii proceselor de diferenţiere şi de integrare a ştiinţei. Diferenţierea este un

proces de separare a unor domenii dintr-un sistem teoretic şi constituirea lor ca domenii specializate, de
sine stătătoare, cu obiect, metodă şi limbaje separate, proprii. Procesul opus, de integrare, bazat pe
interconexiunile dintre ştiinţe, constă în împrumutarea reciprocă a metodelor şi limbajului în
scopulaplicării acestora în cercetarea obiectului altei ştiinţe. Acest transfer de metode, legi, obiective şi
limbaje au ajutat la revoluţionarea ramurilor ştiinţei şi a ştiinţei ca sistem coerent;

♦ astăzi s-a subţiat până la dispariţie demarcaţia dintre ştiinţele deductive şi inductive; se apreciază că

procesul va continua. În acest sens, Rudolf Carnap precizează că „Nu există diferite ştiinţe, cu metode
esenţial diferite sau cu izvoare cu totul diferite de cunoaştere, nu există decât ştiinţa”. Din nevoia
comunicării permanente dintre ştiinţe, astăzi se practică tot mai susţinut cercetările ştiinţifice
interdisciplinare;

♦ reconsiderarea rolului gândirii teoretice în mişcarea cunoaşterii ştiinţifice spre noi rezultate; gândirea

teoretică s-a transformat în cel mai puternic factor de elaborare de idei fundamentale care stau la baza
creării unor noi teorii;

♦ îmbogăţirea arsenalului ştiinţei cu noţiuni, termeni instrumentali care vizează direct nu obiectul de

studiu, ci însăşi cunoaşterea lui, crearea de metateorii şi metaştiinţe;

♦ tendinţa de creare de teorii fundamentale care sintetizează cunoaşterea din diferite domenii ale

ştiinţei. Această tendinţă rezultă din procesul de integrare a ştiinţei care, pe lângă rezultate teoretice
fundamentale, a stat la baza soluţionării şi revoluţionării practicii economice şi sociale;

♦ tendinţa de dezmembrare a obiectului studiat şi crearea de relaţii mai simple studiate şi cu ajutorul

analizei sistemice. Această tendinţă îşi are obârşia în altă tendinţă, aceea de diferenţiere, de separare şi
specializare a ştiinţelor;

♦ matematizarea şi formalizarea cunoaşterii ştiinţifice, pătrunse de ideea de a pune definitiv capăt

momentului intuitiv în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. În acest fel, cercetarea ştiinţifică a căpătat un
caracter foarte abstract, fiind greu să stabileşti întotdeauna conexiunea dintre noţiunile sale şi realitatea
obiectivă;

♦ tendinţa de eliminare a elementului intuitiv din conţinutul teoriilor ştiinţifice şi diminuarea imaginii

intuitive a ştiinţei, ca urmare a dezvoltării furtunoase a sistemelor de limbaj artificial - matematic;

♦ se manifestă încă tendinţa de includere a momentului intuitiv ca instrument de mişcare spre noi

construcţii teoretice; unii specialişti consideră că lumea a ajuns la saturaţie cu această formalizare şi
rigoare logică şi tânjeşte după utilizarea intuiţiei fără de care nu se poate progresa;

♦ reconsiderarea rolului experienţei; până nu demult, experienţa preceda noua construcţie teoretică.

Astăzi experienţei i se rezervă mai ales rolul de verigă în verificarea construcţiilor teoretice.

1.1.3. Schimbări în sistemul corelaţiilor ştiinţei

Revoluţia săvârşită în ştiinţă a generat deplasări şi în sfera corelaţiilor tradiţionale ale ştiinţei, din afara
ştiinţei şi din interiorul acesteia. Ştiinţa şi-a consolidat locul şi rolul în societate. Ea nu apare doar ca o
formă a conştiinţei sociale; în procesul apropierii şi servirii practicii economice şi sociale, ştiinţa se
manifestă în primul rând ca factor de producţie; această calitate a ştiinţei se manifestă atât direct,
nemijlocit, cât şi indirect, prin sistemul tehnologic, mult mai puternic însă ca până acum, devenind
principalul neofactor de producţie al societăţii, al înnoirii şi perfecţionării producţiei, al progresului
economic şi social. În cadrul sistemului ştiinţă - tehnică (tehnologie), ştiinţa nu poate fi abordată separat
de tehnică; ambele sunt probleme de acelaşi gen şi cu aceeaşi metodologie; ele pot fi înţelese bine în
corelaţia lor firească, reciprocă, fiind componentele unui sistem unic, ştiinţifico-tehnic. Din punct de
vedere istoric, ştiinţa a fost percepută aproape mereu doar ca a doua componentă a acestui sistem , însă
din punct de vedere logic, ştiinţa ocupă azi o poziţie de prim plan şi include tehnica, ca un subsistem.
Ştiinţa şi tehnica reprezintă împreună principalul suport al progresului economic şi al progresului social.
În raport cu arta – alt domeniu al creaţiei – diferenţele se adâncesc datorită revoluţiei săvârşite în ştiinţă.
Arta continuă să redea realitatea obiectivă raportată la om, la subiectivitatea umană, pe când ştiinţa redă
realitatea obiectivă, tinzând sau eliminând orice element subiectiv (ştiinţele naturii, în special). În timp
ce arta redă generalul în simbioză cu individul, ştiinţa redă generalul în forme cât mai depărtate de
individ, în noţiuni, concepte şi teorii cât mai abstracte. Corelaţiile ştiinţei cu filosofia rămân însă mai
complexe. În condiţiile revoluţiei ştiinţifice contemporane, filosofia nu mai poate fi susţinută ca ştiinţa
ştiinţelor, precum se considera odinioară; ştiinţele naturii au contribuit în mod decisiv la această
„detronare” a filosofiei, aceasta fiind împinsă undeva în afara sistemului ştiinţei sau, dacă nu, undeva în
sfera ştiinţelor de categoria a doua. Ştiinţa pune multe problem filosofiei; pe lângă faptul că se
îmbogăţeşte continuu pe baza noilor descoperiri ştiinţifice, filosofia este obligată să se restructureze în
corelaţie cu ştiinţa, chiar şi în cadrul sistemului conştiinţei sociale. În corelaţiile sale cu ştiinţele sociale,
revoluţia ştiinţifică contemporană, săvârşită în domeniul ştiinţelor naturii (matematică, fizică, chimie,
biologie etc.), ridică probleme aproape similare cu filosofia. Însă posibilităţile ştiinţelor sociale şi, în
primul rând, ale ştiinţelor economice (care ne interesează cu deosebire), par să nu aibă aceeaşi acuitate;
în ceea ce priveşte ştiinţa economică, revoluţia din ştiinţele naturii nu pare să ridice problem
insurmontabile. Particularităţile ştiinţelor economice, dar şi cele ale ştiinţelor sociale în ansamblul lor,
nu pot constitui un obstacol de netrecut pentru om şi societate ca forme speciale ale materiei. O serie de
rezultate obţinute şi eforturile care se fac continuu par să confirme afirmaţia de mai sus. O încercare de
evaluare vom face şi noi în cele ce urmează

1.2. Ştiinţa economică în progres

1.2.1. Realizări principale în ştiinţa economică

Aristotel face distincţie între economia domestică, oiconomie şi economia de schimb

(hrematistica). Prima se bazează pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturală, limitată de nevoile
de consum şi de folosinţă. Hrematistica se întemeiază pe schimb şi urmăreşte acumularea infinită a
bogăţiei sub formă de bani. Hrematistica se ocupă mai ales cu banii pentru că aceştia constituie scopul
schimbului.
Aristotel sesizează valoarea de consum a mărfii. După Aristotel, economia are ca obiect de studiu
comportamentul omului ca membru al societăţii. Scopul economiei îl reprezintă bogăţia.

În Evul Mediu gîndirea economică a fost legată de concepţia creştină a scolasticilor (Toma d’Aquino)
cu privire la existenţă şi etică. Ei susţineau teoria preţului just şi a incriminării ratei înalte a dobînzii.

Odată cu dezvoltarea şi statornicirea statelor feudale centralizate, apare necesitatea într-o ştiinţă
economică care ar da explicaţia fenomenelor economice din punct de vedere a realizării lor la nivelul
statului. În 1615 savantul francez Antgine de Moncretien în lucrarea “Tratatul despre Economia
Politică” introduce termenul “economie politică’.

Mercantilismul (mercante - marfa) a însemnat un salt deosebit asupra vieţii economice. Sursa de
acumulare a bogăţiei statului ei au văzut-o în comerţ. Mercantiliştii apar în Spania, Anglia, Franţa. Ideea
şcolii este că izvorul bogăţiei statului este aurul, care poate fi acumulat în rezultatul dezvoltării
comerţului exterior. Ei au inventat sistemul protecţionist, conform căruia să nu se permită importarea
mărfurilor străine, introducînd vămi şi impozite. Reprezentanţi de bază: Flober, Tomas Man, W. Pety,
D. Cantemir.

Etapa a doua a constituirii propriu zise a ştiinţei economice, cuprinsă între anii 17501870, a fost
marcată de apariţia unui nou curent de gîndire economică, care a transferat analiza bogăţiei din sfera
circulaţiei în cea a producţiei.

Şcoala fiziocrată a apărut în Franţa, în secolul XVII. Manifestul curentului fiziocrat îl constituie
“Tabloul economic”, elaborat de Fr. Quesnay, în care se prezintă pentru prima dată un model cantitativ
al circuitului economic şi al fluxurilor dintre ramurile economice naţionale. Ideile şcolii: bogăţia
societăţii este munca oamenilor în agricultură; existenţa unei ordini naturale a societăţii umane;
neintervenţia statului în viaţa economică.

Şcoala clasică a economiei politice, momentul de vîrf în evoluţia teoriei economice, a pus bazele
curentului de gîndire şi politică economică denumit liberalismul economic (A. Smit, D. Ricardo,
Thomas Maltus, J.B. Say).

Ideea promovată de clasici o reprezintă liberschimbismul, ca sistem, în cadrul căruia schimbul economic
între naţiuni nu trebuie să fie supus controlului statului. A. Smith în lucrarea “Avuţia naţiunilor”
fundamentează teze care întregesc conţinutul teoretic şi metodologic al teoriei economice: defineşte
mai riguros noţiunea de muncă productivă şi neproductivă; îmbogăţeşte cu iei noi teoria obiectivă a
valorii; explică noţiunea de salariu, profit, rentă, capital; pun e bazele comerţului internaţional.

D. Ricardo a proclamat drept principiu de bază al economiei politice valoarea creată numai de munca
umană; a dezvoltat teoria repartiţiei Venitului Naţional.

T. Maltus a fost inclus în categoria economiştilor clasici pesimişti, deoarece el a elaborat mult
controversata teză privind creşterea în progresie geometrică a populaţiei şi în progresie aritmetică a
mijloacelor de existenţă a acesteia, ceea ce are consecinţe dezolante pentru omenire.

J.-B. Say a introdus în teoria economiei politice noţiunea de “întreprinzător”; a elaborat teoria factorilor
de producţie; a descoperit legea debuşeelor.

Etapa a treia (1870-1930) se referă la descoperirea şi elaborarea principiilor teoretice fundamentale ale
ştiinţei economice.

Adepţii şcolii marxiste (Karl Marx), care au continuat teoria valorii-muncă, au analizat rolul şi formele
capitalului şi teoria profitului, procesul reproducţiei sociale. Sursa de bogăţie a societăţii este
proletariatul şi munca lui.

Şcoala marginalistă cuprinde Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lousanne, Şcoala de Cambridge. Şcoala
de la Viena (Carl Menger) a fundamentat teoria subiectivist-marginalistă a valorii, bazată pe utilitatea
bunurilor, care este opusă teoriei clasice a valorii-muncă. Şcoala de Lousanne (Leon Valras şi Vilfredo
Pareto) a elaborat teoria echilibrului economic generale, bazat pe interdependenţa generală a mărfurilor,
a produselor şi a factorilor de producţie. Şcoala de Cambridge (Alfred Marchall) a elaborat teoria
echilibrului parţial, considerat mai realist şi mai uşor de manevrat.

Etapa a patra - de adîncire şi extindere a teoriei economice - a început în anul 1930 şi continuă şi în
prezent. Secolul XX a adus schimbări radicale în dezvoltarea economiei. Principalele curente economice
sînt Keynisismul (J.M. Keynes - intervenţia statului în economie); monetarismul (M. Fridman) -
libertatea dezvoltării economiei, mai ales în problema determinării cantităţii de masă monetară.

O schimbare este şi denumirea ştiinţei - Economics. Prin acest termen e denumită o ştiinţă analitică care
se ocupă cu studierea utilizării de către indivizi a resurselor economice care au caracter rar şi limitat în
scopul de a produce diferite bunuri şi servicii, repartizarea lor şi schimbul între membrii societăţii pentru
consumul individual sau productiv.

Ştiinţa economică a progresat considerabil în a doua parte a secolului XX, fără a ajunge însă în stadiul
unei revoluţii ştiinţifice, aşa cum este cazul într-o serie de domenii ale ştiinţelor naturii. A crescut
capacitatea ştiinţei economice de cunoaştere şi de aprofundare a mecanismelor proceselor şi
fenomenelor economice. Dacă la originile ştiinţei economice Jean Baptist Say considera că „economia
este ştiinţa legilor producţiei, distribuţiei şi consumului bogăţiilor”, astăzi sfera de cunoaştere a acesteia
s-a extins continuu, atât în domeniul fenomenelor măsurabile, cât şi asupra unor aspecte şi laturi mai
puţin măsurabile, până nu demult, sau chiar nemăsurabile, calitative. Astfel, astăzi ştiinţa economică nu
se mai limitează la studiul pieţei, integrând şi alte conceptualizări şi orizonturi mai noi În consecinţă,
alături de principiile clasice fundamentale, cum sunt raţionalitatea, eficienţa, echilibru-dezechilibru,
concurenţa etc., ştiinţa economică s-a îmbogăţit cu noi concepte şi teorii, facilitând apariţia noii
economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea keynesismului şi apoi a postkeynesismului, a
instituţionalismului şi, în general, a structuralismului, dând naştere teoriei organizaţiilor, economiei
convenţiilor, teoriei incitaţiei, teoriei echităţii, teoriei justiţiei etc. O sferă largă de extindere au căpătat
teoria jocurilor şi teoria haosului, care încearcă să genereze restructurări majore în ştiinţa economică.
Pe baza noilor conceptualizări şi teoretizări ale economiei, se conturează şi o tendinţă de reconstruire a
ştiinţei economice prin accentuarea pluralismului teoretic, se încearcă construirea unui statut de ştiinţă
pozitivă şi extinderea dimensiunii sale normative. Şi, cel mai important aspect, este faptul că, pe bazele
arătate mai înainte, au sporit atât capacitatea ştiinţei economice de cunoaştere, cât şi capacitatea ei
de influenţare şi de previziune a fenomenelor economice.

1.2.2. Procese esenţiale în ştiinţa economică

Ştiinţele economice s-au dezvoltat întotdeauna deschis, în relaţii strânse cu celelalte domenii ale ştiinţei
şi, în primul rând, cu ştiinţele naturii. Revoluţia din ştiinţele naturii, şi în special, din fizică (teoria
relativităţii şi mecanica cuantică) readuce în discuţie conceptul de predicţie perfectă - ca unic obiect al
ştiinţei, inclusiv al ştiinţelor economice. Îmbrăţişând ideea că fizica este ştiinţă model, mai
mulţieconomişti acceptă în fapt transformarea ştiinţelor economice în ştiinţe exacte, ca orice altă
ştiinţă a naturii. Pe cale de consecinţă, conceptele, teoriile şi metodologia ştiinţelor economice ar trebui
amplu restructurate. De pildă, teoria echilibrului economic, născută la timpul său din progresele fizicii
mecanice a lui Newton, este pe punctul de a ceda locul astăzi, pe baza revoluţiei fizicii moderne, în faţa
teoriei haosului, a dezechilibrului. Aşa se explică de ce unii economişti fac, în măsură tot mai mare, apel
la teoria haosului. Un alt proces major în ştiinţele economice îl reprezintă creşterea aplicării
matematicii în cercetarea fenomenelor economice. Matematica s-a dovedit a fi un instrument esenţial,
indispensabil în elaborarea de modele, în analiza şi explicarea cu ajutorul acestora a laturilor profunde,
mai puţin vizibile ale proceselor şi fenomenelor economice. Promovarea matematicii în procesele de
cunoaştere şi previzionare a fenomenelor economice contribuie substanţial la apropierea economistului
de adevăr, la accentuarea caracterului şi statutului ştiinţei economice. Mai marea matematizare a
ştiinţelor economice de cât a altor ştiinţe sociale rezultă, după Alexander Rosenburg, din faptul că
„ştiinţa economică nu este o disciplină, ci o teorie particulară, de tip extremal şi, deci, prin natura sa,
matematizabilă”. Cu toate acestea, economia nu este domeniul supremaţiei absolute a instrumentului
matematic.
În acest sens, acad. Anghel Rugină spune că „în realitate, rădăcinile problemelor zilelor noastre nu pot fi
exprimate doar cantitativ”. Al treilea proces devenit caracteristic în ştiinţa economică este extinderea
experimentării ca modalitate de verificare a ipotezelor admise. Dacă în anii ’60 experimentarea era
considerată un procedeu de cunoaştere „fără perspective”, începând din anii ’75-’80 se constată o largă
utilizare a acesteia. În această privinţă opiniile economiştilor sunt practic identice, toţi excluzând din
economie posibilitatea experimentării de laborator, pe oameni şi grupuri de oameni. Este, de pildă, cazul
lui Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel, care spune: „Noi nu putem realiza experienţele
controlate ale chimistului sau biologului. Ca astronomul şi meteorologul, noi trebuie, în mare măsură, să
ne mulţumim să observăm”. Iar în Enciclopedia britanică (1991) se consemnează că „nu există nici un
laborator în care economiştii să-şi poată testa ipotezele lor. Economia este, în mod esenţial, o ştiinţă
morală”. Cât priveşte celelalte forme de experiment (teste econometrice, anchete şi sondaje de opinie,
simularea) acestea au un important rol de jucat în analiza economică, aşa cum foarte bine observă
Maurice Allais, alt laureat al Premiului Nobel, afirmând că „literatura contemporană ne oferă numeroase
exemple de aberaţii care pot fi comise încă de când se neglijează principiul esenţial că o teorie nu
valorează decât în măsura în care ea este de acord cu faptele observate şi că singura sursă de adevăr este
experienţa. Supunerea datelor experimentării este regula de aur care domină orice disciplină ştiinţifică”.
În fine, un alt proces de mare amploare în ştiinţele economice îl constituie promovarea cercetărilor
inter- şi multidisciplinare. Este concluzia care s-a impus în mod firesc după o perioadă de cercetări
specializate asupra unor aspecte şi laturi parţiale, înguste ale proceselor şi fenomenelor economice.
Avea să se confirme încă o data spusele lui Hegel că „metoda nu este altceva decât structura întregului”.
Punând un accent considerabil sporit pe aspectele sociale, psihologice, istorice, antropologice, ştiinţa
economică a devenit tot mai capabilă să evite simplificări şi largi fenomene reducţioniste, concluzii şi
soluţii sterile pentru practica economică. Alături de importanţa deosebită a explicării laturilor sociale, se
afirmă nevoia viziunii istorice în ştiinţa economică. Unii oameni de ştiinţă socotesc, de pildă, că istoria
este chiar mai necesară cercetătorului economist decât este matematica. Pe această linie, în ultimele
decenii, se remarcă eforturi pentru elaborarea noii istorii economice. Dezvoltarea cercetărilor inter- şi
multidisciplinare rezultă din nevoia ştiinţelor economice de verificare a teoriilor, conceptelor şi
metodelor sale de cercetare. Ataşamentul permanent pentru cercetările economice empirice inter- şi
multidisciplinare reprezintă singura modalitate de creare a unei bogate baze factuale şi de realizare a
unor generalizări ştiinţifice viabile, recunoscute de practica economică. Fără acestea ştiinţa economică
nu poate progresa şi demonstra o tot mai înaltă eficienţă.

1.2.3. Controverse teoretice şi metodologice în ştiinţa economică

Ştiinţa economică, deşi cunoaşte progrese incontestabile, manifestă două slăbiciuni majore:
a) include un deficit de realism;
b) constituie un ajutor limitat pentru practică.
O primă explicaţie majoră a acestor neajunsuri constă în faptul că ştiinţa economică este fondată pe
postulatul legilor naturii, asemănător acelora care domină în astronomie, în fizică, cu totul inadecvat
condiţiilor ştiinţei economice. Marele miracol al fizicii – existenţa de legi numerice precise, n-a putut să
aibă loc în sfera economiei. Încercarea de extindere a acestui miracol la economie, pornind de la faptul
că fizica este considerată ştiinţă model, s-a făcut împotriva sau prin negarea proprietăţilor specifice ale
obiectului economiei. În economie, comportamentul uman de masă nu este reductibil la o ecuaţie sau la
un factor de nedeterminare. Ştiinţa economică implică două particularităţi organice, două
adevărate provocări:
a) pe de o parte, funcţionarea sistemului economic include instabilitatea relaţiilor variabilelor economice
şi caracterulneliniar, puţin predictibil al comportamentului uman;
b) formulareaconcluziilor şi recomandărilor, în ciuda incertitudinii ambientale, implică o subiectivitate
rezonabilă.
Posibilitatea erorii este inclusă în ştiinţa economică. Riscul este dominanta majoră a universului
economistului, sursa principală de conflict cu guvernul, cu firma, cu colegii de breaslă. În căutare de
adevăr pur (absolut), economistul nu găseşte decât incertitudine; el trebuie să ştie că lui accesul la
cunoaşterea perfectă îi este interzis. Înloc să aştepte adevăr pur, economistul trebuie să încerce să se
apropie de el, să ofere schiţe şi soluţii pentru eliminarea şi prevenirea dezechilibrelor. Economistul nu
poate face previziuni de cristal (precise), ci oferă numai recomandări şi indicaţii de tendinţă.
Enunţurile ştiinţei economice nu au niciodată gradul de soliditate al legilor fizicii; aceste enunţuri ale
economistului au un grad imperfect de verificare a condiţiilor de desfăşurare a proceselor şi fenomenelor
economice, întrucât nu se poate cunoaşte precis nivelul nici unui agregat sau componentă economică
dintr-un sistem sau altul cercetat. Deşi contribuţia lui nu poate fi pusă niciodată la îndoială, el se
înşeală frecvent pentru că ştiinţa economică nu este o ştiinţă exactă (a se vedea disputa istorică, inclusiv
astăzi, între paritatea fixă şi fluctuantă a ratei de schimb şi multe altele). Dezechilibrele economice nu se
datoresc incapacităţii economiştilor, ci caracterului imperfect al ştiinţei economice; aceleaşi dezechilibre
economice se datoresc nu atât complexităţii, cât mai ales nelinearităţii fenomenelor şi proceselor
economice. Negându-se toate aceste particularităţi care o disting net de ştiinţele dure ale naturii, ştiinţa
economică este marcată de o puternică ambiguitate, oscilând undeva între ştiinţele dure ale
naturii şi ştiinţele umane. Ştiinţa economică este o ştiinţă umană cu efecte imediate.
Ridicarea sau reducerea impozitelor în societate, de exemplu, atinge imediat interesele oamenilor de
toate categoriile, ceea ce nu se întâmplă în cazul ştiinţelor naturii prin descoperirea unei noi structuri
a celulei cărbunelui. Deficitul de realism şi sprijinul limitat pentru practică se explică şi prin tendinţa
mai veche, dar care se accentuează astăzi, ca ştiinţa economică să se refugieze în probleme subtile de
logică sau de echilibre parţiale. Mai concret, această tendinţă îşi are izvorul într-un puternic parti-pris
teoreticist, rezultat mai ales din poziţia lui Milton Friedman care afirmă că „realismul nu trebuie să fie
inclus şi cercetat în ipotezele de bază; singure predicţiile teoriei permit să se controleze veridicitatea
explicaţiilor lor”. Acesta este de fapt punctul de vedere al gândirii neoclasice, aflată astăzi într-o poziţie
dominantă în gândirea ştiinţifică economică. Dominaţia gândirii pure şi a modelului fizicii în ştiinţa
economică are două consecinţe majore:
a) Una de excludere a altor curente şi teorii care nu se încadrează în liniile de gândire vechi care domină
ştiinţa economică de la naşterea acesteia. Studiile de epocă, factuale, empirice care contravin „gândirii
logice” sunt excluse pe cele mai diferite căi, inclusiv instituţionale, financiare etc. Din această cauză, se
asistă astăzi la explozia puternică de studii teoretice, undeva separat, de sine stătător, de colectarea şi
acumularea de studii empirice, faptice; se înţelege astfel de ce acestea din urmă rămân în afara ştiinţei
economice, neîncorporate în conţinutul acesteia, în corectarea vechilor teorii ale ştiinţei economice. Pe
baza celor arătate mai sus, rezultă şi de ce cercetările empirice nu au nici amploarea necesară, ierarhia
valorilor fiindu-le şi ea potrivnică. Astăzi, nivelul de consideraţie este funcţie de raritate: cu cât un
studiu este mai abstract, mai riguros, mai general, cu atât este mai distins. Cei ce fac cercetări directe, de
firmă sunt consideraţi ca jucători ai echipei de rezervă.
b) Altă consecinţă este formulată de economiştii mai toleranţi cu realităţile epocii, care manifestă
tendinţa de integrare în ştiinţa economică a noilor conceptualizări, curente sau teorii. Păstrând o serie de
principii clasice, cum sunt raţionalitatea, echilibrul, concurenţa etc., ştiinţa economică în urma integrării
unor noi concepte, curente şi teorii, s-a îmbunătăţit continuu (teoria jocurilor s-a afirmat prin analiza
relaţiei conflict - cooperare; teoria incitaţiei conferă contractului dintre părţi o valoare superioară relaţiei
simple de vânzare, cumpărare etc.). Penetrarea acestora în teoriile dominante a dus la apariţia noii
economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea postkeynesismului, instituţionalismului şi, în
general, a structuralismului, dând naştere teoriei organizaţiilor, teoriei convenţiilor, teoriei incitaţiilor,
teoriei echităţii, teoriei justiţiei şi altele. Aceste noi conceptualizări şi generalizări conturează o tendinţă
de accentuare a pluralismului teoretic şi de reconstruire a ştiinţei economice. Cu toate acestea, până la
atingerea unui asemenea obiectiv care ar elimina deficitul de realism şi slaba contribuţie la rezolvarea
problemelor practicii, ştiinţa economică rămâne totuşi marcată de pluralismul ei teoretic, printr-o
eterogenitate, prin lipsă de unitate şi coeziune ştiinţifică. Acest eclectism are consecinţe în plan practic;
fiind o ştiinţă aplicată, cel puţin unele din recomandările economiştilor sunt arbitrare. Unii rămân
ataşaţi, dând prioritate eficienţei asupra echităţii, apără libera concurenţă şi incitaţia veniturilor
capitalului, alţii consideră că bazele ştiinţei economice sunt false, în măsura în care aceasta ia în seamă,
mai ales, fenomenul economic (economics) şi nu fenomenul integral, economic şi social (economy).
Această a doua consecinţă este considerată însă răul cel mai mic, de departe de preferat decât tendinţa de
conservare în ştiinţa economică a unor teorii vechi şi de eliminare a faptelor noi, empirice, susceptibile
de noi conceptualizări şi generalizări, atât de necesare ştiinţei economice, eliminării deficitului său de
realism şi de incapacitate de a servi şi mai bine practica economică. Deficitul de realism al ştiinţei
economice, sumar reliefat, cu toate ambiguităţile pe care le generează, demonstrează că ştiinţa
economică nu are încă o epistemologie (filosofie) pe care o merită. Acesta rămâne un domeniu principal
de confruntare în ştiinţa economică.

1.2.4. Insuficienţe practice şi nevoia reconstrucţiei ştiinţei economice

Criticile care se aduc ştiinţei economice şi care-i umbrescrealizările şi progresele incontestabile derivă din aceea
că ajută foarte puţin la soluţionarea unor probleme practice actuale. Astfel, unii economişti apreciază că economia
ar fi subordonat societatea omenească şi aceasta în ciuda faptului că în epoca actuală s-au promovat şi acceptat, la
scară internaţională, drepturile fundamentale ale omului. Or, în practică, economia produce pe mai departe
sărăcie, marginalizare şi excludere socială în rândul atât al indivizilor, cât şi al naţiunilor. Deşi Aristotel gândea
că atunci „când războaiele de ţesut vor ţese singure, robia oamenilor va lua sfârşit”, totuşi, astăzi se constată că
robia oamenilor n-a dispărut, decalajele dintre progresul tehnologic şi progresul economic, pe de o parte, şi
progresul social, pe de altă parte, se adâncesc, punând în pericol solidaritatea şi pacea socială, civilizaţia umană şi
chiar existenţa vieţii pe planeta Pământ. Or, tocmai în legătură cu această împrejurare oamenii de ştiinţă cu
răspundere pentru asemenea pericole apreciază că „economia este ştiinţă dacă ajută la realizarea unei lumi mai
bune”. Au apărut însă şi probleme noi pe care ştiinţa economică nu le poate încă soluţiona. Sistemul economic
internaţional s-a transformat, devenind multipolar şi interdependent. Vechea slăbiciune a ştiinţei economice
– firava legătură dintre ea şi practică (acţiune, politică economică) – s-a reactualizat şi acutizat. În faţa ştiinţei
economice stau trei mari provocări:
a) de a asigura dezvoltarea economică şi obţinerea unui standard de viaţă, conform cu demnitatea umană, în
cadrul posibilităţilor contemporane, pentru o mare parte a lumii;
b) de a se asigura, pentru lumea dezvoltată, tranziţia de la creşterea economică modică, de după a doua jumătate a
anilor ’70, la o creştere economică mai accentuată, similară celei din primele decenii postbelice;
c) pentru ţările ex-socialiste trecerea de la sistemul economiei planificate centralizat, la un nou tip de
economie, prin intermediul economiei de piaţă. Comisia de învăţământ economic superior a Asociaţiei
Economiştilor Americani avea să conchidă, cu puţini ani în urmă, că „aşa cum sunt studiate ciclurile
doctorale, ştiinţele economice sunt rupte (despărţite) mult de problemele lumii reale”. Referindu-se la
fenomenele de simplificare, la îngrădirea accesului noilor concepte şi teorii în imperiul ştiinţei
economice, la excesul de abstractizare şi modelare, cunoscutul economist american Robert Solow,
laureat al Premiului Nobel, afirmă sec că „economiştii de meserie nu se lasă prinşi în astfel de
simplificări”. Reconstrucţia ştiinţelor economice moderne nu are nevoie de statutul de ştiinţă pozitivă;
ea poate avea un statut normativ şi o eficienţă considerabil sporită, dacă se realizează trei condiţii
complementare:

♦ să se revină la conţinutul descriptiv puternic, chiar dacă acesta

se face cu preţul abandonării unor teorii generale, fără aplicare;

♦ să se prefere investigaţii empirice faţă de ipotezele generale de

raţionalitate;

♦ să se conceapă o altă manieră de a articula dimensiunile

normative şi pozitive ale ştiinţei economice. Abandonarea mitului ştiinţei economice ca ştiinţă exactă, a
naturii, echivalează cu abandonarea ideii că se poate determina în mod ştiinţific un ideal, un optim
definit odată pentru totdeauna. Această muncă a omului de ştiinţă reclamă un dublu efort de clarificare:

• în amonte, pentru principiile explicite şi implicite pe care se construiesc raţionamentele;

• în aval, pentru clarificarea consecinţelor diferitelor ipoteze asupra firmei, economiei şi societăţii în

ansamblu. În efortul de reconstrucţie a ştiinţei economice, profesorul Morgenstern subliniază că,

condiţia esenţială a progresului ştiinţei economice este „perfecţionarea spatelui empiric al acestei ştiinţe.
Până nu sunt acumulate suficiente date şi fapte pentru generalizare, matematizarea va fi prematură”.
Ipotezele extrase din abstract sau din introspecţie şi nu din viaţa reală, din cercetarea ei profundă, sunt
considerate unul din semnalele subdezvoltării ştiinţei economice. Acest fapt se înţelege de la sine, ori de
câte ori comportamentul care prevalează în model nu este conform cu cel care prevalează în viaţa
economică reală. Referindu-se la nevoia imperioasă a cercetărilor empirice în vederea acumulării
volumului necesar de fapte pentru generalizare, profesorul român Nicolae Ivanciu Văleanu, unul din cei
mai de vază în materie de gândire economică, aduce ca exemplu opera lui Fr. List, cunoscut economist
german, pe care o caracterizează astfel: „Economia politică era înţeleasă de el ca o ştiinţă experimentală,
orientate spre cercetarea datelor empirice, fără pretenţii de profunde generalizări teoretice care ar duce-o
în mocirla scolasticii”. Actualizarea pe baza faptelor reale a ştiinţei economice este demonstrate cu
aceeaşi ardoare de economiştii practicieni. Astfel, economişti practicieni de firmă susţin că firma
interpretează, extrapolează, proiectează pe baza unei teorii. Mult mai util ar fi – arată ei – ca teoria
respectivă să fie bine actualizată, astfel ca aceste teorii să avanseze, să progreseze şi să se îmbogăţească
sub impulsul cercetătorilor universitari a căror meserie este şi nu de către economiştii de firmă care se
pricep la aplicarea teoriei. Ştiinţa economică îşi poate dobândi realismul şi eficienţa practică în măsura
în care se fereşte şi de excesul de matematizare, dacă aceasta nu are la bază acumularea de fapte
economice. Cel mai bine caracterizează această tendinţă chiar cunoscutul economist american, Milton
Friedman, care subliniază că „utilizarea largă a matematicilor a ridicat considerabil puterea analizei
economice, dar ea este frecvent folosită pentru a impresiona, mai de grabă, decât de a informa”. În
această privinţă, ilustrul economist îl citează pe un alt cunoscut economist, Alfred Marshall, care face
economiştilor următoarele recomandări, deosebit de instructive pentru scopul cursului nostru:
a. utilizaţi matematica, ca un limbaj stenografic, mai de grabă, decât ca un instrument de investigaţie;
b. continuaţi până terminaţi;
c. traduceţi în engleză;
d. ilustraţi atunci prin exemple care sunt importante în viaţa reală (subl.
ns. – Gh.R.,D.C.);
e. dacă aţi eşuat asupra punctului d, găsiţi exemple importante din viaţa reală; ardeţi şi punctul c, pentru
că eu am făcut-o frecvent”. Concluzia pe care o desprindem de aici este că modelarea estenecesară,
indispensabilă în cadrul cercetării fenomenelor şi proceselor economice reale şi nu pentru a steriliza
ştiinţa economică. Ştiinţa economică actuală evidenţiază rolul încă puţin cunoscut şi utilizat al studiilor
istorice. Dacă economiştii au vizibila tendinţă de simplificare excesivă, istoricii, dimpotrivă, analizează
evenimentele actuale în toată complexitatea lor. Economiştii n-au clarviziunea necesară, dar ei o pot
căpăta prin studiul experienţei istorice; aceasta protejează împotriva miopiei specialistului, împotriva
tendinţelor de simplificare abuzivă. Se spune adeseori că nu poţi fi un bun economist fără o formaţie
matematică; or, astăzi se apreciază că nu există în şi mai mare măsură economist fără o formaţie istorică.
Stimularea cercetărilor empirice, pluri- şi interdisciplinare reclamă schimbarea scării de valori în
aprecierea economiştilor. Astfel, este necesar să se acorde o mai mare consideraţie facultăţilor de
observare decât celor de abstractizare, iar perspicacitatea istoricului să fie plasată înainte de
rigoareamatematicianului, dacă vrem să nu navigăm în abstract şi fără eficienţa necesară în ştiinţa
economică.
Reconstruirea ştiinţei economice pe baza intensificării studiilor inter- şi multidisciplinare urmează să se
realizeze prin:

• corijarea şi completarea teoriilor curente, ca urmare a lărgirii bazei sale factuale;

• acordarea unei mai mari atenţii studiului structurilor economice concrete, factorilor ce influenţează

funcţionarea economiei, obiectivelor, mijloacelor şi consecinţelor diverselor tipuri de acţiune practică

etc. Deci, pe de o parte, avem de a face cu nevoia reală de a înrădăcina munca teoretică în
cunoaştereafaptelor şi a comportamentelor individuale sau ale întreprinderilor. Pe de altă parte, sub
aspect metodologic, se propune completarea principiului studierii comportamentelor individuale şi a
interacţiunii lor, prin prevalarea noţiunilor de raţionalitate şi de echilibru cu analiza reacţiilor grupurilor
socio-economice, adăugându-se categoriilor socio-profesionale, caracteristicile de vârstă, sex, statut etc.
Această metodologie permite evitarea acaparării inventivităţii de către logica pură şi înlăturarea unor
bariere în calea cercetărilor interdisciplinare. Apelul la sociologie, psihanaliză, antropologie şi
acceptarea deschiderii către alte discipline complementare ar putea favoriza şi articularea mai bună a
aspectelor cognitive, normative şi pozitive ale ştiinţei economice actuale. Asemenea abordări
pluridisciplinare ale faptelor concrete ar favoriza îmbunătăţirea vigorii ştiinţei economice şi de aici
perfecţionarea manualelor şi cursurilor, în special, în sensul evitării predării ştiinţei prin cazuri simple
sau prin simplificarea excesivă a realităţii. (Economia nu poate fi interpretată doar prin concepte
proconcurenţiale, de tipul laissez-faire.) Deci, s-ar cere părăsirea simplismului şi, mai ales, a excesului
de abstractizări sau de modelare a economiei; abordarea interdisciplinară ar întări considerabil forţa
ştiinţei economice, ar ameliora formarea economiştilor, apropiindu-i de realităţi şi, mai ales, ar spori
incidenţa teoriei economice asupra creşterii economice. Programele analitice, pe lângă transmiterea de
cunoştinţe, trebuie să prevadă şi studiul legăturilor dintre analiza teoretică şi practica economică, adică
probleme de politică economică, cum sunt: inegalitatea, sărăcia şi mediul ambiant etc. Pe o astfel de
bază ştiinţa economică se deblochează şi contribuie la realizarea bunăstării umanităţii. Depăşirea
contradicţiei şi crizei actuale a ştiinţei economice şi deblocarea procesului de învăţare în învăţământul
superior se pot realiza prin abordarea problematicii vieţii reale, completată cu studiul doctrinelor şi
curentelor de gândire, aşa cum s-au cristalizat ele în decursul deceniilor.