2.

4 Tăierea cu ajutorul ștanţelor (Ştanţarea)

2.4.1 Jocul de tăiere la ștanţre

În figura 2.11 se pune în evidenţă jocul dintre

elementele active la tăierea cu ajutorul ștanţelor.
Valoarea lui, așa cum rezultă din figură, este:

j = 2(g – hf)tg (2.18)

Jocul optim este cel pentru care se obţine ștanţarea

cu forţa minimă. Acest lucru se întâmplă atunci când
microfisurile se întâlnesc (se află) în același plan.
Adâncimea de pătrundere, hf = (0,1-0,4)g, este
adâncimea de pătrundere a poansonului în semifabricat
când apar fisuri în material.
Valoarea jocului are o importanţă deosebită,
deoarece influenţează:
- calitatea produselor;
- durabilitatea ștanţelor; Fig. 2.11
- consumul de energie.
Dacă jocul (unilateral) este egal cu jocul optim (fig. 2.12 a), solicitările materialului în
zonele de contact cu elementele active sunt de aceeași intensitate, microfisurile sunt în același plan,
iar piesa este puțin tronconică, cu o zonă cu aspect de rupere destul de mare.
Dacă jocul (unilateral) este mai mic decât cel optim (fig. 2.12 b), solicitările materialului în
zona de contact cu poansonul sunt diferite de cele din zona de contact cu placa activă, apărând întâi
fisuri în dreptul muchiei plăcii active și apoi în dreptul poansonului. Suprafeţele de forfecare nu
mai sunt în același plan.

a. j = jopt b. j < jopt

Fig. 2.12
 Condiţiile de lucru în cele două zone de contact cu materialul nu mai sunt aceleași. Apar
întâi fisuri în zona plăcii active, aici fiind concentrația maximă de tensiuni. Prin deplasarea
poansonului apar noi fisuri de forfecare, iar la piesă se formează o ruptură și o taietură dublă.
Pătrunderea poansonului produce o rotire a materialului până cand ajunge într-o poziție paralelă cu
suprafța frontală a poansonului. La piesă apare și o bavură alungită. Suprafața rezultată se obține
relativ netedă, micșorându-se zona de rupere.
Jocul mai mare decât jocul optim conduce la formarea bavurilor cu margini neregulate din
cauza strivirii și a ruperii materialului în spațiul jocului.
Ca o concluzie, se poate spune că, în cazul prelucrării cu joc mai mic decât cel optim, se
îmbunătățeste netezimea suprafețelor și precizia dimensională (scade zona cu aspect de rupere).

2.4.2 Forța totală la ștanțare

La ștanțare, pentru determinarea valorii forței totale necesare alegerii utilajului, trebuie luate
în considerare, pe langă forța de tăiere propriu-zisă, și alte forțe, conform relației:

FT = F + Fimp + Fsc + Fdiv (2.19)

în care: FT – forța totală de ștanțare;

F – forța de ștanțare propriu-zisă;
Fimp – forța de împingere a materialului prin orificiul plăcii active;
Fsc – forța de scoatere (extragere) a materialului de pe poanson;
Fdiv – forțe necesare comprimării mecanismului de extragere, de apăsare, de amortizare etc.

A. Forța de ștanțare propriu-zisă - F

Este principala componentă a forței totale de ștanțare. Expresia cu care se determină este
aceeași cu cea de la tăierea cu foarfece cu muchii paralele, deoarece, în cazul general, elementele
active ale ștanțelor (placa activă și poansonul) au muchiile paralele:

F = Lg [daN] (2.20)

în care: - L este lungimea conturului forfecat [mm];

- g este grosimea materialului [mm];
-  este rezistența la forfecare a materialului prelucrat [daN/mm2]
Avându-se în vedere:
- neuniformitatea grosimii materialului;
- uzarea muchiilor tăietoare;
- variația proprietăților fizico-mecanice ale materialelor;
- neuniformitatea jocului dintre elementele active;
- modificarea valorii jocului din cauza uzării elementelor active,
expresia forței de tăiere propriu-zise se corectează cu un coeficient de corecție k = 1,2 – 1,3.
În acest fel, forța de tăiere se determină cu relația (2.21):

F = kLg (2.21)
 B. Forța de împingere a materialului prin orificiul plăcii active - Fimp

La ștanțare, diametrul piesei decupate este mai mare decât diametrul corespunzător al plăcii
active (ddec > Dpl), din cauza deformațiilor elastice. În acest fel, materialul din zona activă a plăcii
active acționează cu o presiune uniform distribuită pe
această zonă, qi (fig. 2.13). Astfel, ia naștere o forță de
frecare care trebuie să fie invinsă de forța de împingere a
pieselor prin orificiul plăcii active. Expresia ei este:

Fimp = Q (2.22)

în care  este coeficientul de frecare dintre semifabricat și

placa activă, iar Q este forța concentrată pe suprafața
orificiului plăcii active unde acționează presiunea uniform
distribuită qi . Considerând suprafața orificiului plăcii
active (de inălțime h) ca fiind S, rezultă, din calcule
succesive:

Fimp = Q = qiS = qilgn (2.23)

în care: - l este lungimea conturului forfecat; Fig. 2.13

- n este numărul de piese care se găsesc simultan în gulerul plăcii active (n=h/g).
Dacă se înmulțește și se împarte cu , se obține, prin calcule successive:

𝜏 𝜇𝑞𝑖
𝐹𝑖𝑚𝑝 = 𝜇𝑞𝑖 𝑙𝑔𝑛 𝜏 = 𝑙𝑔𝜏 𝑛 = 𝐹𝑘𝑖𝑚𝑝 𝑛 (2.24)
𝜏

în care kimp este coeficient de împingere care se alege, din tabele, în funcție de natura materialului,
grosimea acestuia și de condițiile de lucru (lubrifiere).
La jocuri mici (j<0,05g), forța de împingere a materialului, Fimp , se ia mai mare de 1,5 – 2
ori, iar pentru jocuri mari (j>0,2g), ea se poate neglija.
Dacă eliminarea materialului din placa de tăiere se face în sens invers celui de tăiere, se
alege n=1.
Dacă grosimea materialului crește, coeficientul de împingere scade, iar dacă prelucrarea se
face fără lubrifiere, coeficientul de împingere se majorează cu (20-40)%.

C. Forța de scoatere a materialului de pe poanson – Fex

În procesul de tăiere la ștanțe, datorită deformațiilor elastice ale semifabricatului, diametrul

perforat este mai mic decât diametrul poansonului (Dperf<dpoanson). În acest fel, materialul de pe
poanson actionează cu o presiune qsc care se exercită uniform distribuită pe suprafața exterioară a
poansonului (fig. 2.14). În felul acesta ia naștere o forță de frecare între poanson și materialul
prelucrat, care trebuie să fie învinsă de forța de scoatere a materialului de pe poanson.
Expresia forței de scoatere a materialului de pe poanson este:

Fsc = Q (2.25)
în care  este coeficientul de frecare dintre
semifabricat și poanson, iar Q este forța concentrată
pe suprafața poansonului unde acționează presiunea
uniform distribuită qsc . Rezultă, din calcule
succesive:

Fsc = Q = qscS = qsclg (2.26)

în care l este lungimea conturului forfecat;

Dacă se înmulțește și se împarte cu , se
obține prin calcule succesive:

𝜏 𝜇𝑞𝑠𝑐
𝐹𝑠𝑐 = 𝜇𝑞𝑠𝑐 𝑙𝑔 𝜏 = 𝑙𝑔𝜏 = 𝐹𝑘𝑠𝑐 (2.27)
𝜏

în care ksc este coeficient de scoatere a materialului

de pe poanson care se alege, din tabele, în funcție de
natura materialului, grosimea acestuia și Fig. 2.14
de condițiile de lucru (lubrifiere).
Dacă prelucrarea se face fără lubrifiere, coeficientul de scoatere se majorează cu (20-40)%.

D. Forța diversă – Fdiv

În construcția unei ștanțe (sau matrițe) pot să existe multe alte elemente sau subansamble cu
diferite roluri: alimentare cu semifabricate individuale sau continue, apăsare și fixare a
semifabricatului, extragere sau evacuare a piesei, amortizare etc. Pentru funcționarea acestora sunt
necesare niște forțe care se calculează în funcție de cazul concret.
Însumând toate aceste forțe, se obține forța totală necesară prelucrării prin ștanțare. Valoarea ei
stă la baza alegerii unei prese care trebuie să pună la dispoziție o forță nominală egală sau mai mare
decât cea calculată (forța totală), adică

FN ≥ FT (2.28)

Fiecare presă are niște caracteristici tehnice utile în realizarea procesului tehnologic de presare
la rece, a proiectării și executării ștanței.
Dacă relația (2.28) nu este îndeplinită, se pune problema reducerii forței totale de ștanțare prin
reducerea forței de ștanțare propriu-zise (este componenta cu ponderea cea mai mare din relația de
determinare a forței totale de ștanțare).
Reducerea forței de ștanțare se poate face prin:
- folosirea elementelor active cu muchii înclinate (fig. 2.15)
- dispunerea decalată a muchiilor poansoanelor (fig. 2.16)
Pentru primul caz se fac câteva precizări:
- nu se înclină muchiile la ambele elemente active simultan
- pentru decupare se înclină muchiile plăcii active (fig. 2.15 a - poansonul are forma plată)
- pentru perforare se înclină muchiile poansonului (fig. 2.15 b – placa activă are forma
plată)
 a

c
Fig. 2.15

În cele două cazuri, piesa rezultă plată, iar deșeul ușor îndoit.
Așa cum s-a constatat la tăierea cu foarfece cu muchii înclinate, prin înclinarea muchiilor tăietoare,
forța de tăiere scade în raport cu tăierea cu muchii paralele.
În cazul decupării și al perforării, înclinările trebuie să fie bilaterale și simetrice (fig. 2.15 a,b),
înclinarea unilaterală a muchiilor practicându-se numai în cazul crestării urmată de îndoire (fig.
2.15 c).
Pentru a doua situație, se precizează că
poansoanele se execută cu diferite lungimi
(două grupe de lungimi), astfel încât ele să
formeze două plane paralele între ele și
paralele cu semifabricatul (fig. 2.16). Forțele
de ștanțare din fiecare poanson sunt paralele
între ele. Grupele se formează astfel încât
rezultantele forțelor lor să aibă punctele de
aplicație cât mai apropiate de rezultanta
forțelor în cazul în care poansoanele ar fi Fig. 2.16
în același plan, adică să fie cât mai apropiate de axa cepului. În acest fel, momentele de răsturnare
ale celor două rezultante ale celor două grupe de poansoane sunt mai mici. Se fac mai scurte
poansoanele mai subțiri, decalajul fiind H = g pentru materiale subțiri (g ≤ 3 mm) și H = 0,5g,
pentru materiale groase.