Sunteți pe pagina 1din 3

23 august 1944

Data de 23 august 1944 a reprezentat un punct de cotitură în istoria românilor, repercusiunile


deciziilor luate în acea zi fiind resimţite de-a lungul următoarelor decenii.

Evenimente premergătoare loviturii de stat

Impulsul pentru lovitura de stat de la 23 august 1944 l-a dat înfrângerea Axei la Stalingrad, în
ianuarie 1943. În cursul contraofensivei sovietice, două armate germane, două româneşti şi una
italiană au fost decimate. Pierderile româneşti din perioada 19 noiembrie 1942-17 ianuarie 1943 s-
au ridicat la 155.010 morţi, răniţi şi dispăruţi, mulţi dintre cei din urmă fiind de fapt luaţi prizonieri.
Această cifră reprezenta peste un sfert din totatul trupelor romaneşti angajate pe frontul răsăritean.

Ca urmare a situaţiei dezastruoase în care se aflau trupele române la Stalingrad, regele Mihai a făcut
un apel la pace în mesajul său către popor, difuzat la radios cu ocazia Anului Nou 1943. Iritat de ceea
ce considera a fi nehotărârea opoziţiei conduse de Maniu şi Brătianu, tânărul rege a declarat mai
târziu ca în februarie 1944 era pregătit să scoată România din războiul împotriva Aliaţilor, dar că, „de
fiecare dată când un plan părea să se conturezere, el era împiedicat să acţioneze de obiecţiile
opoziţiei”. Nerăbdarea regelui se datora, desigur, tinereţii sale (avea doar 22 de ani), iar
experimentatul Maniu i-a recomandat prudența în privinţa unei lovituri de stat în acel moment,
motivând că numărul trupelor germane prezent în ţară era prea mare.[1]

În evoluţia situaţiei de pe frontul răsăritean, cei trei „generali” ai Statului Major rus din toate
timpurile, generalii Noroi, Iarnă şi Distanţă, şi-au spus din nou cuvântul, forţele germane suferind
mai multe înfrângeri, fapt care i-a convins pe rege şi pe reprezentanţii opoziţiei că apropierea de
Aliaţi este inevitabilă.

Constituirea Blocul National-Democratic este o expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în
vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

Ceea ce pare surprinzător, la prima vedere, este că până la 23 august 1944 Moscova şi-a manifestat
constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu, ca partener de armistițiu, acceptându-i trei
cereri:perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania;existenţa unei zone
neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa
guvernului;moderaţie în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război. Speranţele ruşilor în
privinţa lui Antonescu s-au spulberat însă după întâlnirea mareşalului cu Hitler, la 5 august 1944.[2]

Înainte să plece, Ion Antonescu l-a încredinţat pe rege că îi va pune lui Hitler, indirect, problema
ieşirii României din război şi îi va cere permisiunea, ca de la soldat la soldat, să semneze armistiţiul
cu aliaţii. Regele Mihai a intuit pericolul unei reacţii violente din partea Fuhrerului întrebându-l pe
mareşal:„Ce mă fac dacă-i spui asta şi nu vă mai întoarceţi?”. Antonescu va recunoaşte în timpul
anchetei din 1946:„Această teamă a regelui a fost pentru mine capitală. M-am hotărât să nu spun d-
lui Hitler hotărârea luată. I-am spus regelui:Pune-l pe Sănătescu să o facă. Eu nu pot. Cu sila nu
pot”.[3]

Înţelepţit de experienţa italiană, Hitler i-a spus lui Antonescu, la despărţirea lor din 5-6 august:„Să nu
vă duceţi la Palatul Regal”.Au fost ultimele cuvinte ale Fuhrerului adresate mareşalului:Hitler nu uita
că Mussolini fusese arestat îndată ce ieşise de la audienţa avută la rege.[4]

Una dintre condiţiile puse Aliaţilor de către reprezentanţii opoziţiei pentru a întoarce armele
împotriva germanilor era aceea ca sovieticii să organizeze o ofensivă pe teritoriul românesc. În cele
din urmă, la 20 august, s-a declanşat mult aşteptată acţiune rusească, obligându-l pe Maniu să-i
informeze pe cei de la Cairo că regele şi grupul său hotărâseră să acţioneze.

Regele l-a întrebat pe colonelul Dămăceanu de cât timp avea nevoie pentru a definitiva partea ce-i
revenea din planul de acţiune, adică să cucerească Palatul Telefoanelor şi staţia de radio, iar acesta i-
a răspuns „cinci zile”. De aceea, lovitura de stat a fost fixată pentru ziua de 26 august, ora 13.
Mareşalul şi Mihai Antonescu aveau să fie invitaţi la prânz, după care urma să aibă loc o audienţă
pentru a se discuta linia ce trebuia urmată. Dacă mareşalul refuza să negocieze cu Aliaţii, regele avea
să-l demită şi să numească un nou guvern, alcătuit din reprezentanţii partidelor de opoziţie. Acest
guvern urma să le ceară germanilor să părăsească România şi să-i împuternicească pe emisarii
români de la Cairo, Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu, să semneze armistiţiul.

În seara următoare, la 21 august, planul conceput în ziua precedentă de rege şi consilieri a fost
aprobat de membrii BND, la ultima şedinţă cu participare completă dinainte de lovitura de stat. Au
participat regele, Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu, Titel Petrescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion
Mocsonyi-Styrcea (mareşalul Palatului), generalul Constantin Sănătescu şi Mircea Ionniţiu (secretarul
personal al regelui).

Însă, încă o dată, neprevăzutul a intervenit în programarea loviturii de stat. Antonescu, neliniştit de
înaintarea rapidă a forţelor sovietice a hotărât să se întoarcă pe front la 24 august. Ceea ce însemna
că el nu s-ar fi aflat în capitală în ziua fixată pentru lovitura de stat.

23 august 1944

În dimineaţa zilei de 23 august, într-un efort de ultimă oră de a-l convinge pe mareşal să încheie un
armistiţiu, Maniu şi Constantin Brătianu i-au cerut istoricului Gheorghe Brătianu, nepotul liderului
liberal, să se folosească de respectul de care se bucura din partea conducătorului României, pentru
a-l convinge să se întâlnească cu regele în acea după-amiază. Mareşalul a ascultat argumentele lui
Brătianu şi a acceptat să meargă la Palat, dar cu condiţia ca Maniu şi Brătianu să-i trimită până la ora
15 o scrisoare în care să confirme faptul că ei îl susţin în semnarea armistiţiului. Mareşalul a dat apoi
instrucţiuni pentru a se solicita regelui o audienţă la ora 16.

Gheorghe Brătianu nu i-a găsit nici pe unchiul său, nici pe Maniu, şi de aceea, nu a putut îndeplini
condiţia mareşalului. În cele din urmă, generalul Sanatescu a reuşit să-l convingă pe mareşal să se
prezinte la Palat, chiar şi în lipsa respectivei scrisori.[5]

Ion Antonescu a sosit la Palat la ora 16:05. El i-a explicat regelui de ce nu a grăbit semnarea unui
armistiţiu, arătând pe rând că a făcut numeroase demersuri la Aliaţii occidentali. Acceptarea
condiţiilor puse de sovietici implica pierderea definitivă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, „să bag
ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război
neprecizate, care, bineînţeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine
ţară ocupată nedefinitiv. [6]

Probabil că informaţia dată de mareşal, conform căreia în aceeaşi după-amiază aştepta răspunsul lui
Hitler la cererea transmisă prin Clodius de a ieşi din război, care urma să sosească la 17:30, i-a întărit
hotărârea regelui de a-l aresta. Până la data sosirii răspunsului din partea lui Hitler, forţele germane
puteau să se mobilizeze pentru a contracara orice tentativă a României de a se rupe din relaţia cu
Germania.

Există mai multe variante cu privire la răspunsul regelui la discursul lui Antonescu. O vom relata pe
cea acceptată de cei mai mulţi istorici:„Domnule mareşal, am ascultat expunerea dv., consider
situaţia foarte gravă, care pune în pericol chiar existenţa neamului românesc. Din această cauză vă
demit din funcţia de conducător al statului”.

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrescu a
pătruns în sala de audienţă, având armele în mâna şi îndreptându-le către mareşal. „Ion Antonescu a
rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sanatescu, spunându-i:<<Bine,
Sanatescu, în înseamnă aceasta? Intru ca om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?>>”.[7]

Cei doi Antoneşti au fost escortaţi la etaj si încuiaţi în camera blindată a regelui.

Apoi, în absenţa lui Maniu, s-a hotărât că noul prim-ministru să fie generalul Sanatescu, o persoană
care se bucura de respectul armatei. Dovada că armata a considerat că loialitatea față de
comandantul ei suprem, regele, este mai presus de cea datorată mareşalului Antonescu a fost faptul
că niciun ofiţer superior nu a încălcat ordinele lui Sănătescu şi niciunul nu a trecut de partea
mareşalului.

Deoarece Maniu şi Pătrăşcanu nu reuşiseră să se pună de acord în privinţa unei liste de miniştri şi
niciun dintre ei nu se afla la Palat, noul guvern a trebuit să fie alcătuit pe loc, din sfetnicii regelui.
Niculescu-Buzesti, consilier în Ministrul de Externe, a fost ridicat la rangul de ministru de Externe, iar
generalul Aldea a devenit ministru de Interne, Pătrăşcanu – ministru de justiţie ad interim.

La circa o oră după ce înregistrarea proclamaţiei regelui către ţară, în care erau anunţate lovitura de
stat şi încetarea ostilităţilor cu Aliaţii, a fost difuzată la radio (la ora 22:12), mareşalul Antonescu,
închis încă în camera blindată a palatului, şi-a scris testamentul. În jurul orei 1 noaptea, Bodnăraş şi
un grup de muncitori înarmaţi i-au preluat pe cei doi Antoneşti şi i-au dus într-o ascunzătoare din
Bucureşti, în cartierul Vatra Luminoasă.

S-ar putea să vă placă și