REFERAT

EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEŞTI

ASUPRA COPILULUI MINOR ÎN CAZUL
DIVORŢULUI

Exercitarea ocrotirii părinteşti asupra

0
 copilului minor în cazul divorţului

Prin noţiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor şi

îndatoririlor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor minori.
Potrivit legislaţiei actuale, instituţia ocrotirii părinteşti este reglementată în Titlul III, Capitolul
I, Secţiunea I din Codul familiei sub denumirea de „Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de
copii lor minori”, completate cu dispoziţiile Legii nr. 172/20041 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului.
Finalitatea drepturilor conferite părinţilor vizează îndeplinirea tuturor îndatoririlor care
contribuie la asigurarea bunei creşteri şi educări a copiilor minori. Din modul în care a fost
concepută, instituţia ocrotirii părinteşti este în strânsă legătură cu funcţia educativă a familiei,
de educare şi formare pentru viaţă a copiilor minori 2. Prin ea se urmăreşte un scop social,
superior, acela de creştere şi educare a copilului minor în conformitate cu normele morale şi
cu regulile de convieţuire socială; dar şi un interes personal concret al minorului, părinţii
având obligaţia de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, dar şi de educarea şi
pregătirea lui profesională potrivită cu aptitudinile sale. Cele două laturi ale acestei noţiuni se
întrepătrund şi se influenţează reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în limitele
create de dreptul pozitiv.3
Ocrotirea părintească este exercitată până la momentul în care minorul dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu, adică vârsta de 18 ani, cu excepţia cazului în care minorul
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie înainte de această vârstă, capacitate
care nu se mai poate pierde în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, sau a încetării ei prin
deces, ci numai în cazul nulităţii absolute sau relative a căsătoriei.
Pornind de la reglementările în materie, s-au conturat în literatura de specialitate o
serie de principii ale ocrotirii părinteşti, menite să orienteze activitatea părinţilor în raporturile
cu copiii lor şi să lămurească rolul pe care aceştia îl au în formarea morală şi intelectuală şi
dezvoltarea armonioasă a copiilor aflaţi în îngrijirea lor.
Aceste principii se referă la: exercitarea ocrotirii părinteşti numai în interesul
minorului, la exercitarea ocrotirii sub supravegherea şi controlul autorităţii tutelare, al
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 557/23.06.2004.
2
Ioan Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 319-320.
3
Alexandru Bacaci, Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, în revista Dreptul, nr. 10/2000, pag. 58-61.

1
instanţelor judecătoreşti şi al Ministerului Public, la independenţa patrimonială între copil şi
părinte, la asimilarea copilului din căsătorie cu copilul din căsătorie şi la egalitatea părinţilor
în exercitarea ocrotirii părinteşti.4
În primul rând, trebuie remarcată formularea potrivit căreia, ocrotirea părintească se
exercită „numai în interesul copilului”, urmărindu-se prin această dispoziţie realizarea
scopului de creştere şi educare în bune condiţiuni a copilului minor, în aşa fel încât drepturile
şi îndatoririle părinţilor să nu fie deturnate de la finalitatea lor printr-un exerciţiu abuziv. Se au
în vedere aici, atât educarea şi pregătirea intelectuală şi profesională a minorului, cât şi
îngrijirea sănătăţii şi dezvoltarea lui fizică adecvată.
Apoi, se arată că instituţiile statului au un rol esenţial în supravegherea modului de
exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. Autoritatea tutelară, ca organ al
administraţiei publice locale exercită potrivit legii, funcţia de control şi îndrumare permanentă
a modului în care se exercită ocrotirea părintească, precum şi de decizie în probleme privind
îngrijirea minorilor şi de sesizare a instanţelor judecătoreşti atunci când este cazul. De
asemenea, instanţele de judecată sunt obligate să decidă, la cerere sau din oficiu, asupra
măsurilor ce se impun pentru a asigura o protecţie eficientă a intereselor copiilor minori, cum
ar fi decăderea din drepturile părinteşti, încredinţarea minorului la unul din părinţi în cazul
divorţului, numirea unui tutore, etc. În privinţa Ministerului Public, acesta îşi exercită
atribuţiile prin procurorii constituiţi în parchete pe lângă instanţele judecătoreşti şi care
realizează ocrotirea minorilor prin apărarea intereselor şi drepturilor acestora în cadrul
procesului penal şi al procesului civil în care sunt implicaţi adesea şi minori.
Un alt principiu se referă la faptul că părinţii administrează bunurile copilului, însă
potrivit art. 106 din Codul familiei: „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului
şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moştenire şi întreţinere”.
Rezultă, aşadar că patrimoniile părinţilor şi ale copilului nu se contopesc, ele fiind două
entităţi juridice distincte.
O regulă importantă este şi asimilarea copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a
fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, precum şi a copilului adoptat,
cu copilul din căsătorie. Este vorba aici de o aplicare a principiului constituţional al egalităţii
persoanelor, fiind ocrotit încă odată interesul superior al copilului prin atribuirea unei situaţii
legale similare.

4
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia 4, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, pag. 306-314.

2
 Un ultim principiu relevant este acela al egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii
părinteşti, ca reflectare a principiului constituţional al egalităţii între bărbat şi femeie pe toate
planurile. Egalitatea în drepturi şi obligaţii a părinţilor este precizată expres în mai multe texte
ale Codului familiei, dintre care amintim: art. 1 alin.4 C. fam. care prevede că ”în relaţiile
dintre soţi, precum şi în exercitarea drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi
egale”, art. 97 alin.1 C. fam. potrivit căruia „ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă
de copii lor minori, fără deosebire cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori
adoptaţi” şi art. 98 alin.1 C. fam. care precizează că „măsurile privitoare la persoana şi
bunurile copiilor se iau de către părinţi de comun acord”.
Exercitarea ocrotirii părinteşti revine aşadar, ambilor părinţi ai minorului, care sunt
datori să se înţeleagă asupra modului în care acesta va fi crescut şi educat potrivit normelor de
convieţuire socială. Există însă, de foarte multe ori situaţia în care părinţii nu mai pot
convieţui împreună, din diverse motive şi recurg la desfacerea căsătoriei prin divorţ, creând
incertitudine în privinţa modului în care se va exercita ocrotirea părintească în continuare dar
şi asupra viitorului copilului minor.
Atunci când în cauză există şi copii minori, instanţa care pronunţă hotărârea de divorţ
este obligată să decidă şi asupra încredinţării copiilor minori chiar dacă aceasta nu a fost
cerută prin acţiunea de divorţ.5 Soţii se pot învoi asupra încredinţării copiilor, însă învoiala lor
nu va produce efecte decât dacă ea a fost încuviinţată de instanţa de judecată.
La încredinţarea copiilor unuia sau altuia dintre soţi, instanţa va avea în vedere, în mod
exclusiv, interesul minorilor, sens în care va cerceta posibilităţile materiale şi garanţiile
morale ale unei bune creşteri şi educări a copiilor minori, dispunând încredinţarea aceluia
dintre soţi care oferă, din toate punctele de vedere, cele mai optime condiţii.6
Într-o astfel de situaţie devine evidentă scindarea ocrotirii părinteşti ca urmare a
divorţului, incluzând în această noţiune toate acele cazuri când fie părinţii exercită ocrotirea în
mod neegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de către părinţi, iar în parte de
către persoana, familia sau serviciul public căruia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare.7
Posibilităţile materiale ale soţilor reprezintă un criteriu pe care instanţele îl vor lua în
considerare la încredinţarea minorului, dar nu este un argument decisiv, dacă se dovedeşte de
exemplu, că celălalt părinte este mai ataşat de copil şi că manifestă o mai mare preocupare
pentru îngrijirea şi educarea minorului, sau că are o comportare morală mai adecvată. De
5
Potrivit art. 42 din Codul familiei.
6
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, op. cit. pag. 156.
7
Ioan Albu, op. cit., pag. 326.

3
asemenea vor fi avute în vedere vârsta şi sexul copilului, precum şi ataşamentul acestuia faţă
de unul sau altul dintre părinţi.
Potrivit art. 42 alin.1 C. fam. instanţa va trebui să asculte părinţii şi autoritatea tutelară
şi pe copii minori care au împlinit 10 ani. Atunci când consideră necesar, instanţa poate audia
însă, şi minorii care nu au împlinit vârsta de 10 ani. Autoritatea tutelară trebuie să fie citată
obligatoriu la proces, dar opinia ei nu este obligatorie pentru instanţă, aceasta fiind coroborată
cu alte date din ancheta socială prezentată de această instituţie şi cu celelalte probe de la
dosar. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi audiat în camera de consiliu, fără prezenţa
altor persoane. Instanţa de judecată va ţine cont şi de opţiunea minorului în privinţa
încredinţării, fără să omită faptul că minorul poate fi uşor influenţat de părinţi la această
vârstă, astfel încât poate să decidă şi împotriva alegerii minorului. 8 Pentru o mai bună
protejare a interesului copilului minor, s-a apreciat şi că în procesele în care sunt implicaţi
minori, este indicat ca şi procurorul să formuleze concluzii.9
O problemă delicată ridicată în faţa instanţelor de judecată este separarea copiilor,
pentru ca părinţilor să le fie mai uşor cu întreţinerea minorilor. Opinia împărtăşită majoritar de
doctrină şi de jurisprudenţă este ca, pe cât posibil să nu se procedeze la separarea copiilor
întrucât acest lucru ar putea să le producă traume psihice. De regulă, cazurile în care s-a
procedat separarea copiilor au fost acelea în care s-a demonstrat că ambii părinţi au manifestat
afecţiune în egală măsură faţă de copii, iar minorii, la rândul lor, şi-au exprimat dorinţa de a
rămâne fiecare la părintele la care se găseşte.10
În anumite situaţii speciale în care nici unul dintre părinţi nu poate asigura creşterea şi
educarea corespunzătoare a copiilor, instanţa poate dispune şi încredinţarea copiilor minori
unor rude sau altor persoane sau unor instituţii specializate de ocrotire a copilului, având în
vedere dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Motivele de excepţie care justifică o asemenea soluţie trebuie riguros constatate de instanţă,
pe bază de probe, iar măsura trebuie luată numai în interesul copiilor. De asemenea, oricât de
mare ar fi ataşamentul bunicilor faţă de nepoţi, acesta nu poate fi considerat un motiv
temeinic pentru înlăturarea părintelui.11
În cazul copilului minor încredinţat altor persoane sau unor instituţii de ocrotire,
părinţii au dreptul de a păstra legături personale cu copilul, respectând condiţiile stabilite de

8
T.M.B. secţia a IIIa civ., dec. nr. 2/1990, în I. Mihuţă, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa
de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1991, pag. 26.
9
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia aVII-a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 279
10
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, op. cit., pag. 158.
11
T.M.B., sec. a III-a civ., dec. nr. 1511/1992, în I. Mihuţă, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992,
Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1993, pag. 45.

4
către autoritatea care a luat această măsură şi numai dacă este în interesul minorului. Dacă în
privinţa drepturilor referitoare la persoana copilului, este clar că ele vor fi exercitate de
serviciul public specializat căruia i-a fost încredinţat minorul sau de alte persoane cărora le-a
fost încredinţat; instanţa va trebui să decidă care dintre părinţi va exercita dreptul de
administrare a bunurilor minorului, de reprezentare a acestuia şi de încuviinţare a actelor sale.
În cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la încredinţarea copilului minor,
instanţa judecătorească poate modifica hotărârea luată anterior cu privire la modul de
exercitare a drepturilor părinteşti. Cererea poate fi făcută de oricare din părinţi, de copilul care
a împlinit 14 ani, de autoritatea tutelară, de instituţiile de ocrotire şi de procuror. Pentru
admisibilitatea unei asemenea cereri este nevoie să fi intervenit modificări esenţiale asupra
împrejurărilor care au determinat decizia anterioară, iar adoptarea unei noi soluţii să
influenţeze pozitiv dezvoltarea şi educarea pe viitor a copilului.
În cazul când instanţa de judecată încredinţează copilul unuia dintre soţi, acesta va fi
cel care va exercita potrivit art. 43 alin.1 C. fam. drepturile şi îndatoririle părinteşti asupra
minorului. În literatura de specialitate nu există o unitate de vederi asupra determinării în
concret a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, aşa încât s-au prezentat numeroase şi variate
clasificări ale acestora.12 Se poate reţine însă că avem de-a face cu drepturi şi îndatoriri
privitoare la persoana copilului pe de o parte, iar pe de altă parte, drepturi şi îndatoriri
privitoare la bunurile copilului.
În cadrul drepturilor privitoare la persoana copilului menţionăm dreptul de a stabili
locuinţa copilului şi de a-l ţine, dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care
îl ţine fără drept, dreptul de îndrumare a copilului minor în privinţa educării şi pregătirii sale
pentru viaţă, în privinţa anturajului, hobbiurilor, practicarea cultelor religioase, etc., dreptul de
a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la educarea, la creşterea, la învăţătura şi la
pregătirea profesională a acestuia, dreptul de a consimţi la adopţia copilului, dreptul de a-l
reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa actele juridice care nu se referă la
bunurile minorului.
Îndatoririle părinteşti vizând persoana copilului constau în îndatorirea de a creşte
copilul şi îndatorirea de a întreţine copilul. În conţinutul noţiunii de creştere a copilului este
cuprins un complex de activităţi care au drept scop: îngrijirea sănătăţii şi a dezvoltării fizice a
minorului, educarea lui şi îndrumarea spre satisfacerea studiilor şcolare obligatorii, asigurarea
pregătirii sale profesionale potrivit aptitudinilor pe care le are, supravegherea şi îndrumarea

12
A se vedea, T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965,
pag. 281 şi urm., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., pag. 562 şi urm.; Ioan Albu, op. cit., pag. 317 şi urm.;

5
lui în conformitate cu interesele generale ale societăţii şi cu ordinea de drept. 13 Aceste scopuri
pot fi atinse prin metode de convingere cât şi prin anumite metode de constrângere aplicate în
anumite limite care să nu dăuneze dezvoltării fizice şi psihice a minorului.
Obligaţia de a întreţine copilul este imperativă indiferent dacă este vorba de un copil
din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, fiind datorată în temeiul incapacităţii de a
munci a copilului. Această îndatorire revine ambilor părinţi, astfel încât, în situaţia divorţului,
instanţa va hotărî ca soţul căruia nu i s-a încredinţat copilul să plătească o pensie de întreţinere
în funcţie de mijloacele sale financiare şi de numărul de copii aflaţi în întreţinerea unuia sau
altuia dintre soţi. Părinţii se pot înţelege asupra sumelor care vor fi plătite în contul întreţinerii
însă înţelegerea lor trebuie încuviinţată de instanţa de judecată în funcţie de nevoile reale ale
copilului în cursul creşterii şi educării sale. Astfel, dacă pe parcurs, nevoile materiale ale
copilului se vor schimba, instanţa poate decide o modificare a contribuţiei de întreţinere, fără
a se putea opune autoritatea de lucru judecat. Legea a stabilit în art. 94 C. fam. doar limitele
maxime ale contribuţiei de întreţinere raportate la venitul net din muncă al soţului debitor, şi
anume: până la 1/4 pentru un copil, până la 1/3 pentru doi copii şi până la 1/2 din venitul net
pentru trei sau mai mulţi copii.
Cu privire la bunurile copilului, părintele care exercită ocrotirea dispune de dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului, precum şi de a-l reprezenta pe copil şi de a-i
încuviinţa actele civile privitoare la bunurile sale.
Dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul poate exercita pe deplin drepturile şi
îndatoririle părinteşti, trebuie să remarcăm că divorţul are implicaţii asupra modalităţilor prin
care se îndeplineşte ocrotirea părintească de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat
copilul. Scindarea ocrotirii părinteşti presupune o limitare a mijloacelor prin care părintele
separat de copil poate să-şi îndeplinească îndatoririle şi să-şi exercite drepturile faţă de copil,
având în vedere situaţia de după desfacerea căsătoriei, când soţii de regulă, nu mai locuiesc
împreună. Astfel, dreptul de a ţine copilul este pierdut de către soţul căruia nu i s-a încredinţat
copilul, iar dreptul de îndrumare a copilului care este corelativ îndatoririi de a creşte copilul,
nu va fi exercitat decât în mică măsură de părintele respectiv şi în mai mare măsură de
părintele căruia i-a fost încredinţat. 14 De asemenea, mare parte din măsurile care se pot lua cu
privire la persoana şi bunurile copilului vor fi luate numai de părintele căruia copilul a fost
încredinţat, însă părinţii pot ajunge la un comun acord în privinţa acestor măsuri privind
creşterea, educarea şi pregătirea minorului. Dacă între părinţi apar dezacorduri majore cu

13
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, op. cit., pag. 315 şi urm.
14
Ibidem, pag. 335.

6
privire la aceste chestiuni, ei se pot adresa cu cereri instanţelor de judecată pentru a decide ce
este sau nu în interesul minorului.
În privinţa obligaţiei de întreţinere, am arătat deja că scindarea ocrotirii părinteşti nu
influenţează cu nimic asupra îndeplinirii ei, revenind ambilor părinţi în egală măsură. În
doctrină s-a precizat chiar, că şi îndatorirea de a creşte copilul rămâne în caz de divorţ,
ambilor părinţi, întrucât art. 43 alin.3 C. fam. vorbeşte despre dreptul părintelui căruia nu i s-a
încredinţat copilul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia. Se susţine astfel, că divorţul nu are şi nici nu trebuie să aibă, prin el însuşi, o legătură
cu raporturile dintre părinţi şi copii.15 Într-adevăr, îndatorirea de a creşte copilul rămâne şi în
sarcina părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, întrucât a admite o soluţie contrară ar
însemna că acesta a fost decăzut din drepturile părinteşti, ceea ce nu este de acceptat.16
Legea recunoaşte părintelui la care nu se află copilul dreptul de a păstra legături
personale cu copilul minor, lucru care se poate realiza prin:
- întâlniri personale cu copilul,
- vizitarea copilului la domiciliul acestuia,
- găzduirea copilului pe o perioadă determinată, purtarea unei corespondenţe prin orice fel
de mijloc de comunicare,
- transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele respectiv sau la alte persoane
care au dreptul la relaţii personale cu minorul,
- transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau şcolare.
În cazul în care se nasc neînţelegeri între părinţi asupra legăturilor personale cu
copilul, fie că părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul exercită acest drept în mod abuziv,
fie că celălalt părinte nu îi îngăduie să întreţină relaţii personale cu copilul, instanţa
judecătorească va stabili modalităţile concrete de exercitare a acestui drept şi perioadele în
care copilul poate fi vizitat sau luat la domiciliul părintelui căruia nu i s-a încredinţat,
obligatorii pentru părintele la care se află copilul.17
În situaţia schimbării esenţiale a împrejurărilor în care instanţa a hotărât asupra
încredinţării copilului, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul poate să ceară instanţei de

15
M.N. Costin, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pag. 193.
16
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, op. cit., pag. 335.
17
O.Popa, P.Pandrea, Exerciţiul dreptului unui părinte de a avea legături personale cu minorul care nu i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare cu ocazia divorţului, în Justiţia Nouă, nr. 12/1965, pag. 112-116; V. Gr.
Zvicu, Unele consideraţii referitoare la dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul său minor, în
Revista Română de Drept, nr. 7/1982, pag. 45-47.

7
judecată reîncredinţarea copilului, fie lui, fie unui serviciu public specializat 18 sau altor
persoane. De asemenea, el poate cere instanţei şi sancţionarea părintelui căruia i-a fost
încredinţat copilul, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor care decurg din
ocrotirea părintească. În privinţa dreptului de a consimţi la adopţia copilului, acesta se
păstrează chiar şi în cazul divorţului şi încredinţării copilului celuilalt părinte.
Scindarea ocrotirii părinteşti şi încredinţarea copilului către celălalt părinte, poate
înceta numai în cazul:
 morţii părintelui căruia i s-a încredinţat,
 în cazul decăderii acestuia din drepturile părinteşti,
 în cazul punerii sub interdicţie a acelui părinte,
 în cazul când acel părinte nu îşi poate exprima voinţa din orice motive.19
În toate aceste situaţii, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul redobândeşte
exerciţiul deplin al ocrotirii părinteşti. Dacă însă interesele minorului se opun revenirii sale la
acest părinte, instanţa de judecată va putea hotărî încredinţarea copilului altor persoane sau
unui serviciu public specializat.20
Exercitarea ocrotirii părinteşti de către părintele său, de către serviciul public
specializat sau de o altă persoană căruia minorul i-a fost încredinţat, nu poate avea loc decât
cu respectarea drepturilor copilului, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Noua lege prevede că interesul superior al
copilului trebuie respectat, inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor,
altor reprezentanţi legali ai copilului, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat
în mod legal. Acelaşi principiu va prevala şi în toate demersurile şi deciziile care privesc copii
luate de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, la fel ca şi în cauzele
soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Garantarea drepturilor copilului trebuie să aibă în vedere următoarele principii:
- respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului,
- egalitatea şanselor şi nediscriminarea,
- responsabilizarea părinţilor,
- asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil,
- respectarea demnităţii copilului,

18
Prin adoptarea Legii nr. 272/2004, acestea sunt de mai multe tipuri: servicii de tip familial şi servicii de tip
rezidenţial. Din categoria acestora din urmă fac parte: centrele de plasament, centrele de primire a copilului în
regim de urgenţă şi centrele maternale.
19
M.N. Costin, op. cit., pag. 198; E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pag. 186.
20
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, op. cit., pag. 336.

8
- ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, în funcţie de gradul de
maturitate al copilului,
- asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului,
- celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil,
- asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului.
Având în vedere principiile enunţate mai sus, ocrotirea părintească trebuie să protejeze
o serie de drepturi ale copilului minor aşa cum sunt consacrate şi de Legea nr. 272/2004.
Astfel, se poate vorbi despre un drept al copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale. Este
vorba, pe lângă dreptul la nume şi la cetăţenie, de dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii şi
de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia. Copilul are dreptul de a-şi păstra relaţiile de
familie şi de a-şi cunoaşte rudele şi de a avea relaţii personale cu acestea. Disputa doctrinară
cu privire la dreptul copilului de a păstra legături cu părinţii, rudele sau alte persoane faţă de
care manifestă ataşament a fost soluţionată prin adoptarea Legii nr. 272/2004 care consacră
acest drept în art. 14, precizând că părinţii sau alt reprezentant legal al copilului nu poate
împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii, surorile ori cu alte persoane, alături
de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în care instanţa există motive
temeinice care să pericliteze dezvoltarea sa fizică, mintală, spirituală, morală sau socială a
copilului. De asemenea, copilul are dreptul la un mediu familial adecvat şi la recunoaşterea
identităţii sale etnice, având dreptul de a folosi limba părinţilor săi. 21 Copilul se bucură în
acest sens şi de dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi de
familie.
Alte drepturi recunoscute de lege se referă la asigurarea unui nivel de trai care să-i
permită dezvoltarea fizică, mintală, spirituală, morală şi socială, care este o îndatorire a
părinţilor în primul rând, dar şi a comunităţii locale şi a statului, în subsidiar. Exercitarea
ocrotirii părinteşti trebuie să se facă în limitele normelor legale, astfel încât să fie respectată
libertatea de exprimare a copilului, dreptul la respectarea personalităţii sale, a libertăţii de
gândire, de conştiinţă şi de religie. În legătură cu acest ultim aspect trebuie precizat că
minorul de 16 ani are dreptul de a-şi alege singur religia, iar până la această vârstă el este
îndrumat de către părinţii săi în alegerea unei religii fără a-l putea obliga la practicarea unui
cult religios împotriva voinţei sale. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu mai poate fi
schimbată fără consimţământul acestuia.
Un alt drept important este dreptul copilului la educaţia care să îi permită dezvoltarea
aptitudinilor şi personalităţii sale. Părinţii au dreptul de a alege felul educaţiei dar şi de a
21
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, op. cit., pag. 325-328.

9
asigura frecventarea şcolii, de a-i asigura timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, inclusiv
posibilitatea de a participa la activităţile culturale, artistice şi sportive ale comunităţii locale.
Copilul care a împlinit 14 ani poate schimba felul învăţăturii şi pregătirii sale profesionale, cu
încuviinţarea instanţei judecătoreşti.

10
 Bibliografie

1. Albu, Ioan - Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

2. Bacaci, Alexandru; Dumitrache, Viorica-Claudia; Hageanu, Codruţa - Dreptul familiei,

Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

3. Barasch, E.A.; Nestor, I.; Zilberstein, S. - Ocrotirea părintească, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1960.

4. Costin, M.N.- Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

5. Filipescu, I.P.; Filipescu, A.I. - Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.

6. Mihuţă, I. - Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1991.
7. Mihuţă, I. - Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1993.

8. Popescu, T.R. - Dreptul familiei. Tratat, vol I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1965.

9. Bacaci, Alexandru - Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, în revista Dreptul, nr.
10/2000, pag. 58-61.

10. Popa, O.; Pandrea, P. - Exerciţiul dreptului unui părinte de a avea legături personale cu
minorul care nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare cu ocazia divorţului, în
Justiţia Nouă, nr. 12/1965, pag. 112-116.

11. Zvicu, V. Gr. - Unele consideraţii referitoare la dreptul părintelui de a avea legături
personale cu copilul său minor, în Revista Română de Drept, nr. 7/1982, pag. 45-47.

11