REFERAT

Inconvenientele anormale ale

relaţiilor de vecinătate

0
 Inconvenientele anormale ale
relaţiilor de vecinătate

Încă de la începuturile societăţii omeneşti, vecinătatea a fost o realitate

de necontestat în cadrul relaţiilor sociale. Ea a fost însă, mai mult sau mai
puţin resimţită în funcţie de epocă şi de mediu, forţa sa fiind accentuată de
viaţa sedentară a omului şi a familiei sale în societăţile arhaice şi
preponderent agrare. În lumea de azi, raporturile între proprietarii vecini s-au
modificat considerabil datorită profundelor transformări economice şi sociale.
Dreptul de proprietate este cel mai important si mai amplu drept real; el
este „prototipul” drepturilor reale, înţelegând prin drept real puterea juridică
exercitată direct asupra unui lucru şi care permite titularului de a reţine în tot
sau în parte din utilităţile sale economice. A fost considerat în literatura
juridică un drept real tip, care absoarbe toate utilităţile bunului sau lucrului şi
nu are ca limită decât lucrul însuşi. Proprietatea este un drept complet şi total
pentru că titularul său are toate puterile asupra bunului său, beneficiind de
cele trei mari atribute pe care i le conferă dreptul de proprietate: jus utendi sau
usus, jus fruendi sau fructus şi jus abutendi sau abusus.
Fiind o instituţie centrală în dreptul românesc, dreptul de proprietate a
ocazionat în art. 480 din Codul civil, o definiţie care a devenit celebră:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Aşadar,
a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a
folosi un bun şi de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime.
În înţelesul său cel mai restrâns, termenul de proprietate desemnează
proprietatea asupra bunurilor corporale, mobile şi imobile.

1
 Într-o definiţie mai nouă, relevată de doctrină, dreptul de proprietate
este considerat ca fiind „acel drept real care conferă titularului său posesia,
folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, exclusiv şi perpetuu, în putere proprie
şi în interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare”.1
Atâta vreme cât legea recunoaşte proprietarului dreptul de a obţine
toate foloasele şi de a profita de întreaga utilitate a bunului său, aceasta nu
înseamnă că el poate exercita abuziv prerogativele proprietăţii. Raporturile de
vecinătate creează pentru proprietari un comportament particular. Nu mai
puţin aceste raporturi comportă o anumită dificultate în aplicare deoarece au
la bază legi, regulamente, cutume şi jurisprudenţe.
Trebuie observat mai întâi, că dreptul de proprietate este absolut şi
complet, în sensul că el conferă titularului toate prerogativele: posesia
folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor sale. Redactorii Codului civil au
proclamat absolutismul acestui drept, încercând să inoculeze ideea că
proprietarul nu poate fi supus la nici o restricţie din partea altor persoane
fizice sau juridice ori din partea statului. Este un drept absolut pentru că este
opozabil erga omnes, adică poate fi urmărit şi revendicat de adevăratul
proprietar chiar dacă bunul ajunge în posesia sau detenţia nelegitimă a unei
alte persoane. Totuşi, un drept absolut nu înseamnă un drept discreţionar, aşa
cum vom arăta în continuare cu privire la relaţiile de vecinătate. Mai mult,
superlativul „absolut” nu trebuie înţeles ca fără limite, întrucât dreptul de
proprietate privată este supus la nenumărate îngrădiri.
S-a afirmat în doctrină că proprietatea are vocaţia de a fi recunoscută ca
o libertate. Din interpretarea art. 480 C. civ. rezultă regula că tot ce nu este
interzis proprietarului, îi este permis. Dreptul de proprietate mai este şi
exclusiv, pentru că puterile conferite de acest drept sunt independente de orice
alte puteri ale altor persoane asupra bunului respectiv. Excluderea oricărei alte
persoane este reversul recunoaşterii plenitudinii dreptului de proprietate. Face
1
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, pag. 86;

2
excepţie situaţiile în care legea sau voinţa proprietarului dispune altfel, cum
este cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uz, uzufruct, abitaţie,
servitute şi superficie.
De asemenea, dreptul de proprietate este perpetuu, înţelegând prin acest
lucru faptul că el durează atâta timp cât există şi bunul şi nu se pierde prin
neuz.2 Fără îndoială, Codul civil ar fi trebuit să precizeze că dreptul de
proprietate este nu numai exclusiv ci şi perpetuu; oricum, perpetuitatea este
de esenţa proprietăţii.3 Perpetuitatea se relevă sub două aspecte: aspectul
ereditar şi aspectul imprescriptibilităţii. Din punct de vedere ereditar, dreptul
de proprietate nu se stinge la moartea titularului său, ci se transmite la
moştenitorii acestuia legali sau testamentari şi de la aceştia se transmite din
generaţie în generaţie la alţi moştenitori. Imprescriptibilitatea presupune ca
proprietatea nu se pierde prin neuz, nefolosinţă, ci poate fi revendicată
oricând, chiar după o perioadă foarte îndelungată şi fără a fi afectată de
efectul prescripţiei extinctive. Este adevărat şi faptul că acţiunea în
revendicare a proprietarului poate fi paralizată de o altă persoană care opune
efectul unei prescripţii achizitive în condiţiile legii, dar asta este o altă
chestiune care nu intră în tema noastră.
Analizând definiţia proprietăţii conţinută de Codul civil în art. 480, se
poate observa că este împărţită în două părţi: în prima parte se enunţă
atributele şi caracterele proprietăţii („…dreptul ce are cineva de a se bucura şi
de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut”), iar în a doua parte
legiuitorul stabileşte restricţiile în exercitarea acestui drept („…în limitele
determinate de lege”). Aşadar, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să
se facă în limitele impuse de lege; în afara acestui cadru legal, proprietatea nu
va mai fi protejată, respectiv nu va mai exista drept, iar dacă prin fapta sa,
proprietarul va cauza o pagubă altuia (vecinul, în cazul de faţă), va fi angajată
responsabilitatea sa. Din formularea legală rezultă însă, că proprietarul are nu
2
Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 46;
3
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 89;

3
numai obligaţia de a nu face o anumită exercitare a dreptului său, ba chiar să
facă anumite acte cerute de lege, dacă este cazul (de exemplu, proprietarul
unui teren agricol este obligat să îl cultive potrivit Legii nr. 18/991).
Limitările aduse exercitării dreptului de proprietate vizează toate cele
trei atribute ale sale: posesia (usus), folosinţa (fructus)şi dispoziţia (abusus), şi
nu pot fi impuse decât prin lege şi numai în interesul general, al societăţii.
Trebuie sa existe, în mod evident o corelaţie între interesul individului şi
interesul general. S-a arătat în doctrină că proprietatea implică şi ideea de
funcţie socială, fiind deci, firesc să existe şi diverse limitări ale ei. 4 Conform
acestei păreri, restrângerile dreptului de proprietate au pus în discuţie însăşi
menţinerea sau abolirea proprietăţii private şi de asemenea, dimensiunile
proprietăţii; în această din urmă chestiune fiind vorba nu de o limitare a
prerogativelor proprietarului ci a dimensiunii averii, bunăoară valorică.
Cu referire expresă la relaţiile de vecinătate, practica judiciară a statuat
că „Atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate abuziv, astfel încât
să prejudicieze pe alţi proprietari în exercitarea drepturilor lor”. Din
raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligaţia de a se
limita la o folosinţă normală a bunului său spre a nu-i stânjeni cu nimic pe
alţii. 5
Potrivit clasificărilor enunţate în literatura de specialitate, limitele
exerciţiului dreptului de proprietate se împart în trei categorii: legale (care îşi
au izvorul în lege), judecătoreşti (când proprietarul care abuzează de dreptul
său este constrâns de instanţă la anumite limitări) şi convenţionale (când
limitele sunt stabilite potrivit voinţei părţilor). 6 Cu deplin temei, s-a subliniat
însă, că interesează aici doar limitele legale; întrucât, dacă proprietarul unui
fond îşi exercită dreptul într-un mod abuziv urmează a fi sancţionat (se

4
Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001, pag. 50;
5
Conform unei decizii a Tribunalului Suprem, Secţia civilă, dec. nr. 1325 din 1978, în Culegere de decizii pe
anul 1978, pag. 10;
6
A se vedea I.P. Filipescu, Drept civil Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami,
Bucureşti, 1998, pag. 201-219;

4
angajează răspunderea civilă delictuală) şi nu restricţionat, iar dacă el a
convenit asupra unei restricţii cu alte persoane vecine, el şi-a exercitat un
drept în limitele legii.7
În cadrul limitărilor legale ale exercitării dreptului de proprietate se
includ şi limitările rezultate din raporturile de vecinătate. Vecinătatea este o
situaţie de fapt care apare atunci când două fonduri alăturate aparţin unor
proprietari diferiţi. Exploatarea celor două fonduri vecine dă naştere la
anumite raporturi juridice între titularii lor, numite raporturi de vecinătate.
Buna vecinătate este consacrată expres pe cale constituţională în sensul
respectării de către proprietarii vecini a sarcinilor şi servituţilor care derivă
din raporturile de vecinătate şi care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului. Conform art. 41 alin 6 din Constituţia României: „Dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Prin textul citat, legiuitorul
a dorit să acopere întreaga sferă a raporturilor de vecinătate indiferent de
izvorul lor. Totodată, textul constituţional exprimă clar ideea că raporturile de
vecinătate reprezintă o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate.8
Vecinătatea a fost o realitate de necontestat în cadrul relaţiilor sociale
încă din cele mai vechi timpuri. Ea a fost însă, mai mult sau mai puţin
resimţită în funcţie de epocă şi de mediu, forţa sa fiind accentuată de viaţa
sedentară a omului şi a familiei sale în societăţile arhaice şi preponderent
agrare. În lumea de azi, raporturile între proprietarii vecini s-au modificat
considerabil datorită profundelor transformări economice şi sociale.
Din moment ce legea recunoaşte proprietarului dreptul de a obţine toate
foloasele şi de a profita de întreaga utilitate a bunului său, aceasta nu
înseamnă că el poate exercita abuziv prerogativele proprietăţii. Raporturile de
vecinătate creează pentru proprietari un comportament particular. Nu mai
7
C. Bârsan, op. cit., pag. 51;
8
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 100;

5
puţin aceste raporturi comportă o anumită dificultate în aplicare deoarece au
la bază legi, regulamente, cutume şi jurisprudenţe. S-a apreciat că în materie,
mai mult decât în altele, jurisprudenţa are un rol creator.9
În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative
care prin reunirea lor constituie deplina proprietate. În baza dreptului său de
posesie (jus utendi), proprietarul are un contact direct cu bunul său şi se poate
servi de el după bunul său plac, în interes propriu şi în putere proprie. Fiind
vorba despre o facultate, titularul dreptului de proprietate poate folosi un
imobil fie ca locuinţă, fie pentru a desfăşura activităţi industriale de producţie
sau diverse activităţi de divertisment pentru public, beneficiind astfel, de
utilizarea economică a bunului său. În strânsă legătură, proprietarul se poate
prevala de folosinţa lucrului (jus fruendi) pentru a dobândi anumite avantaje
materiale prin perceperea fructelor sale civile naturale sau industriale, ori a
productelor rezultate de pe imobilul său.
Ceea ce îi oferă proprietarului unui imobil puterea deplină este dreptul
de dispoziţie (jus abutendi), o „ mică suveranitate” fără de care proprietatea
nu ar putea exista. Titularul proprietăţii are posibilitatea de a abuza şi dispune
astfel, material şi juridic de bunul său. Stăpân asupra lucrului, titularul găseşte
în puterea de dispoziţie cele mai importante mijloace de a-şi satisface voinţa
de dominaţia asupra lucrului său. În plan material proprietarul are voie să
demoleze o construcţie, să dezrădăcineze un arbore, să îşi distrugă propriile
culturi, să dărâme un zid, să dea foc unor bunuri ale sale, să execute diferite
lucrări de reparaţie, renovare, construire, desigur că în limitele prevăzute de
lege. În plan juridic, proprietarul poate dispune de imobilul său prin vânzare,
donaţie, testament, sau poate încheia asupra imobilului o ipotecă, un contract
de asigurare, un contract de închiriere, de întreţinere şi reparaţii, etc. De
asemenea are dreptul de a-şi dezmembra proprietatea, constituind un drept de
uzufruct în beneficiul unei alte persoane, poate să cedeze nuda proprietate

9
Ibidem, pag. 103;

6
reţinând uzufructul, poate să constituie anumite servituţi convenţionale cu
proprietarii vecini, sau poate refuza să înstrăineze un bun al său. În orice caz,
puterea sa de dispoziţie trebuie să aibă loc numai în limitele legii, iar în cazul
când se produc prejudicii altor proprietari vecini, se poate vorbi despre abuz
de drept sau inconveniente anormale de vecinătate.
Buna vecinătate presupune cel puţin două îndatoriri: prima, vecinul să
nu-l prejudicieze pe vecin, şi a doua, vecinul nu trebuie să îl incomodeze într-
un mod intolerabil pe vecin. Aceste două situaţii corespund pe plan doctrinar
şi jurisprudenţial la două teorii: teoria abuzului de drept şi teoria
inconvenientelor anormale ale proprietăţii. Această distincţie este importantă,
întrucât şi răspunderea care urmează să fie angajată este diferită.
Teoria abuzului de drept promovează ideea că exercitarea unui drept
încetează a mai fi legitimă atunci când ea nu are alt scop decât acela de a
cauza un prejudiciu altuia fiind inoportună proteguirea ei juridică. Altfel spus,
este situaţia în care deşi se respectă litera legii, se violează spiritul ei, titularul
dreptului de proprietate exercitând atributele dreptului său în aşa mod încât
produce altuia, din vina sa, un prejudiciu. În raporturile de vecinătate, fiecare
trebuie să îşi exercite dreptul ţinând cont de ceilalţi, deoarece proprietarul este
subiect activ în raport cu bunul său, dar este în acelaşi timp subiect pasiv faţă
de proprietăţile vecine.
Doctrina românească a reţinut cu deplin temei, că în aprecierea
caracterului abuziv al exercitării dreptului de proprietate există două criterii:
un criteriu subiectiv şi un criteriu obiectiv. Dacă ne luăm după primul criteriu,
există abuz de drept ori de câte ori proprietarul îşi exercită dreptul fără a trage
vreun folos de pe urma acţiunilor sale, fără a justifica vreun interes personal,
ci numai cu intenţia vădită de a jena sau cauza o pagubă vecinului său. De
exemplu, fapta de a ridica un zid foarte înalt cu scopul de a suprima vederea
vecinului său. Acest criteriu este inutil atunci când proprietarul îşi exercită

7
dreptul său în vederea satisfacerii unui interes personal şi când în exerciţiul
acestui drept nu i se poate imputa nici o vină, lipsind intenţia de a vătăma.
La criteriul obiectiv se recurge atunci când se cauzează vecinului un
prejudiciu sau o incomoditate, deşi lipseşte intenţia de a vătăma. Se consideră
însă, că acţiunea proprietarului este excesivă şi ea trebuie limitată. De
exemplu, punerea în circulaţie a unei instalaţii care produce un zgomot care se
aude în întregul cartier. Şi în acest caz va fi angajată răspunderea juridică dar
pe un alt temei, după cum vom arăta în continuare. În orice caz, conceptul de
abuz de drept şi întreaga sa evoluţie istorică, relevă faptul că acesta se află
într-o strânsă legătură cu noţiunea de bună sau rea-credinţă a proprietarului,
deşi în literatură s-a susţinut că nu ar exista o legătură de subordonare între
cele două noţiuni. În proiectul noului nostru Cod civil, se statuează în art. 1-7
asupra abuzului de drept în felul următor: „Nici un drept nu poate fi exercitat
în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori, după caz, într-o manieră
excesivă şi nerezonabilă, contrară bunei credinţe”.
Pentru a putea fi angajată răspunderea juridică în temeiul abuzului de
drept, trebuie îndeplinite patru condiţii minime şi anume: întreprinderea unei
acţiuni de către un proprietar pe fondul său; un prejudiciu cauzat vecinului;
intenţia de a vătăma cu rea-credinţă pe vecin, nefiind de ajuns o simplă
neglijenţă; lipsa unui interes serios şi legitim care să fi fost urmărit prin
realizarea acelei acţiuni. Dacă fapta proprietarului ar avea vreo utilitate, atunci
ea ar fi justificată. Lipsa de interes este aşadar, elementul esenţial al abuzului
de drept pentru că permite prezumarea intenţiei de a vătăma, ca element
psihologic care altfel ar fi imposibil de dovedit. Sancţiunea abuzului de drept
în această materie constă în primul rând, în obligaţia de a repune lucrurile în
starea lor normală (de exemplu, demolarea lucrărilor făcute cu rea-credinţă),
prevenindu-se astfel un prejudiciu viitor, iar dacă este cazul, obligarea
proprietarului la plata unor daune-interese în baza art. 998 din Codul civil.

8
 Din punctul de vedere al inconvenientelor vecinătăţii, principiul
dominant al raporturilor de vecinătate este că trebuie să fie suportate de vecin
doar inconvenientele normale de vecinătate, iar proprietarul care a produs
anumite inconveniente anormale de vecinătate altuia, are obligaţia de a repara
prejudiciul creat, întrucât acestea din urmă sunt mai bogate în consecinţe şi
dificultăţi.
Spre deosebire de abuzul de drept, la inconvenientele normale ale
vecinătăţii nu există intenţia de a vătăma, ci doar o faptă vătămătoare şi un
prejudiciu. Vinovăţia proprietarului este difuză în această situaţie. Poate exista
o neglijenţă, însă şi aceasta poate fi greu de sesizat dacă proprietarul a luat
toate măsurile pentru a nu-l prejudicia pe vecinul său şi se încadrează în
limitele obişnuite de suportabilitate a inconvenientelor de vecinătate potrivit
obiceiului locului. Pentru a ilustra o asemenea situaţie, avem în vedere
exemplul în care proprietarul plantează un pom în curtea sa, respectând
distanţa legală faţă de gardul vecinului, însă după câţiva ani, acel pom îşi
întinde rădăcinile pe sub gardul vecinului, datorită dezvoltării sale biologice
imprevizibile, provocând astfel, un prejudiciu.
Referitor la inconvenientele anormale ale vecinătăţii, trebuie remarcat
că uneori, un proprietar poate cauza o serie de inconveniente pentru vecinii
săi prin întrebuinţarea pe care o dă imobilului său. Această întrebuinţare a
imobilului poate viza instalarea unei întreprinderi industriale care degajă
mirosuri pestilenţiale, fumuri, zgomote, trepidaţii, emanaţii de pulbere şi
noxe; înfiinţarea unei discoteci, club de dans, bar, local de jocuri electronice,
internetcafe, etc. În măsura în care aceste inconveniente depăşesc măsura
obişnuită care trebuie suportată de vecini, proprietarul respectiv va fi
răspunzător pentru prejudiciul creat, întrucât nimeni nu are voie să cauzeze
altuia o tulburare anormală de vecinătate.
În aceste cazuri se observă că activitatea proprietarului este utilă şi
licită, însă din desfăşurarea ei rezultă un prejudiciu greu suportabil pentru

9
vecini. Trebuie să fie un prejudiciu continuu, să aibă caracter de permanenţă şi
să rezulte din tulburarea anormală a raporturilor de vecinătate. Dauna trebuie
să fie de asemenea natură încât să producă o diminuare a valorii proprietăţilor
vecine. Unii autori au opinat că prejudiciul (fum, mirosuri, zgomot) poate fi
numit anormal, chiar dacă nu este continuu însă dacă prin raportul intensitate-
frecvenţă el devine insuportabil pentru vecini.
Inconvenienţa de vecinătate este de regulă, directă şi poate rezulta din
vecinătatea unei uzine, a unei linii de cale ferată, a unui spital, abator, a unei
şcoli sau a unei discoteci, etc. Se impune aşadar, ca cel care trage foloasele
unor astfel de activităţi să repare şi daunele care se produc datorită
desfăşurării ei. Există însă şi cazuri, mai rare ce-i drept, în care inconvenientul
de vecinătate provoacă o pagubă indirectă. De exemplu, atunci când într-un
imobil se desfăşoară o activitate care prezintă un grad înalt de pericol de
incendiu pentru proprietarii învecinaţi, iar aceştia sunt nevoiţi să plătească o
primă de asigurare mai mare dacă vor să îşi asigure imobilul. S-a apreciat că
diferenţa de bani ar trebui cerută proprietarului care desfăşoară activitatea
periculoasă.10 De asemenea, va fi tras la răspundere şi proprietarul care,
răspândind pe terenul său un produs toxic, a neglijat să ia măsurile necesare
pentru a împiedica incursiunile animalelor vecinilor pe terenul său.
Într-o speţă interesantă, reclamantul a chemat în judecată pe pârâţii
proprietari ai unui imobil pentru că aceştia să fie obligaţi la plata contravalorii
unor porci care au murit ca urmare a hrănirii lor cu buruieni otrăvite, culese
de pe terenul pârâţilor. Instanţa a reţinut culpa comună a părţilor în
producerea prejudiciului. Pe de o parte, pârâţii sunt în culpă deoarece
exerciţiul dreptului lor de proprietate a degenerat într-un abuz de drept, prin
faptul că au otrăvit iarba de pe terenul propriu dar au neglijat să facă cunoscut
public acest lucru, iar pe de altă parte, reclamantul a avut şi el o culpă în

10
J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, tome 3, 19 edition refondue, PUF, Paris, 2000, pag. 274; citat de O.
Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 108;

10
producerea prejudiciului deoarece a pătruns fără voie pe teren şi a cules acea
iarbă cu care şi-a hrănit animalele.11
În alte cazuri, inconvenientele anormale ale proprietăţii pot fi naturale,
adică generate de înmulţirea excesivă a animalelor sălbatice (urşi, lupi, porci
mistreţi, iepuri), care intră pe proprietăţile oamenilor şi produc anumite
pagube în gospodăriile sau culturile acestora.
Pe lângă prejudiciu, pentru a fi în prezenţa unor inconveniente
anormale de vecinătate, mai este necesară şi existenţa unei vinovăţii a
proprietarului exprimată prin imprudenţă sau neglijenţă chiar dacă ea nu apare
întotdeauna cu claritate. În majoritatea cazurilor responsabilitatea
proprietarului este angajată atunci când el nu a avut o intenţie caracterizată, ci
a cauzat altuia o pagubă fără posibilitatea de a o evita, exercitând un drept al
său pentru care el prezintă un interes anume. Trebuie precizat că există situaţii
în care proprietarul nu are nici o intenţie de a-şi vătăma vecinii şi acţionează
în temeiul unui interes serios şi legitim. Este evident că el nu se poate
confunda cu proprietarul care săvârşeşte un abuz de drept atunci când
acţionează cu rea-credinţă pentru a-şi incomoda vecinii. Vina sa constă într-o
neglijenţă sau imprudenţă, punându-se problema dacă el a luat sa nu a luat
măsurile de precauţie necesare pentru a împiedica paguba creată. Se poate
întâmpla şi ca un proprietar să ia toate precauţiile impuse de lege sau
regulamente: şi-a ridicat coşul uzinei, a deratizat şi dezinfectat spaţiile de
lucru, etc. şi în ciuda comportamentului său ireproşabil, vecinii să fie tulburaţi
de aceste inconveniente anormale. În asemenea cazuri, vina sa nu poate fi alta
decât că a depăşit măsura obişnuită - cutumiară – a ceea ce trebuie tolerat
între vecini. Răspunderea sa va fi întemeiată în astfel de cazuri, pe art. 1000
alin 1 din Codul civil.
Având în vedere că pentru inconvenientele de vecinătate există uneori o
răspundere difuză, s-au invocat adesea de către proprietari aşa-numitele „fapte
11
Speţă din Revista română de drept, Trib. Pop. raion Mediaş, sent. Civ. nr. 1828/1957, pag. 136; citată de O.
Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 108;

11
justificative” în scopul înlăturării sau limitării răspunderii lor. După cum se
ştie, pentru autorizarea funcţionării diferitelor întreprinderi sunt necesare
potrivit legislaţiei în vigoare, o serie de acorduri şi avize de mediu, de
sănătate, de incendiu, etc. Adeseori, proprietarii unor astfel de stabilimente
invocă obţinerea acestor avize de la autorităţile publice pentru a dovedi că au
luat toate măsurile necesare pentru a nu-şi tulbura în mod anormal vecinii.
Întrebarea care se pune este dacă obţinerea respectivelor avize şi autorizaţii
administrative înlătură răspunderea civilă faţă de vecini? Răspunsul care vine
din partea autorilor este că nu, deoarece existenţa autorizaţiei administrative îl
pune la adăpost doar de răspunderea penală, contravenţională sau
administrativă, iar nu şi faţă de răspunderea civilă. La fel, s-a apreciat că în
cazul concesionării unui serviciu public, responsabilitatea eventuală a
concedentului pentru daunele produse terţilor ca urmare a exploatării
întreprinderii nu va dispărea.
De asemenea, a fost invocată situaţia „pre-ocupării”. Este cazul când
proprietarul îşi deschide pe un teren viran o industrie care degajă mirosuri şi
zgomote intolerabile, iar la puţin timp cineva îşi construieşte în apropiere o
casă de locuit, fiind deranjat în mod evident de activitatea desfăşurată acolo
de întreprinzător. Jurisprudenţa nu a admis ca pârâtul să opună reclamanţilor
pre-ocuparea, adică anterioritatea în ocuparea locurilor sau a spaţiilor
respective, pentru exonerarea de răspundere. S-a dat dreptate celui care şi-a
construit ulterior casa de locuit, cu toate că a cunoscut existenţa
stabilimentului industrial şi a impus industriaşului să nu mai perturbe locuinţa
respectivă.
O altă problemă este de a şti dacă instanţa de judecată trebuie să ţină
seama şi de „consideraţiile personale” ale victimei daunei. Astfel, s-a apreciat
că intensitatea inconvenientelor depinde uneori şi de profesia pe care o are
vecinul deranjat de activitatea respectivă, precum şi de starea de sănătate sau
vârsta vecinului respectiv. Dacă într-un apartament de bloc cineva cântă la un

12
instrument muzical, iar vecinul său reclamă zgomotul, trebuie apreciat în ce
măsură inconvenientele sunt insuportabile pentru acesta din urmă. S-a spus că
dacă vecinul este o persoană care munceşte fizic, el poate să suporte mai mult
zgomot, dar dacă este un om intelectual care scrie sau citeşte mult, el nu poate
suporta la fel de bine acelaşi zgomot. La fel se întâmplă şi în situaţiile om
tânăr – om bătrân, om sănătos – om bolnav, om robust – om astenic,
nonalcoolic – alcoolic, etc.
Sancţiunea inconvenientelor anormale ale vecinătăţii constă în primul
rând în repararea în natură a pagubelor, pentru că ea se apropie cel mai mult
de principiul reparării integrale. Astfel, instanţa de judecată poate prescrie
măsuri obligatorii pentru proprietarul responsabil să înceteze tulburarea
vecinului: să desfiinţeze gardul care stânjeneşte vederea, să înceteze poluarea
fonică sau toxică prin instalarea unor dispozitive care să nu ducă la oprirea
activităţii dacă este posibil, şi chiar să demoleze construcţia care incomodează
vecinul. În cazuri extreme se poate dispune chiar închiderea unei întreprinderi
care funcţionează cu autorizaţie legală.
Complementar cu aceste măsuri se mai pot acorda şi daune interese.
Este deosebit de important ca judecătorul să găsească măsura de toleranţă şi
pragul vătămării pentru ca astfel să se ajungă la obligaţia de a repara. Evident,
acest lucru este dificil de apreciat în cele mai multe cazuri. În doctrină s-a
sugerat nerecunoaşterea dreptului la reparaţie decât dacă prejudiciul atinge un
anumit grad de gravitate, pentru că viaţa în comun ar fi imposibilă dacă nu ar
suporta fiecare dintre noi anumite inconveniente.12 Într-o speţă soluţionată de
instanţele franceze s-a pus întrebarea de exemplu, când devine excesivă
tulburarea rezultată din zgomote? Răspunsul a fost că tulburarea fonică devine
insuportabilă dacă zgomotul este continuu şi mai mare de 5 decibeli. Într-un
alt caz, proprietarul unui teren viran situat pe litoralul mării a luat iniţiativa de
a face pe terenul său un parc de staţionare cu plată, iar vecinul său s-a opus
12
Fr. Terre, Ph. Simler, Droit civil . Les biens, 5 edition, Dalloz, 1998, pag. 227; citaţi de O. Ungureanu, C.
Munteanu, op. cit., pag. 111;

13
înfiinţării unui asemenea loc, invocând o tulburarea anormală de vecinătate.
Instanţele au respins acţiunea vecinului considerând că proprietatea lui nu va
fi stânjenită de o manieră insuportabilă prin condiţiile existente la faţa locului.
Unii autori au propus chiar ca instanţele să aibă în vedere şi unele consideraţii
care ţin de epocă şi de loc, în aprecierea concretă a responsabilităţii
proprietarului întreprinzător.
Concluzia este că deocamdată nu există un criteriu precis care să
permită determinarea limitei care nu trebuie depăşită de proprietar, aprecierea
responsabilităţii fiind o chestiune de fapt care se va face de către instanţa de
judecată la fiecare caz în parte.

Bibliografie

1. Adam, Ioan – Drept civil. Drepturile reale, Editura All-Beck, Bucureşti,

2002.

14
2. Bârsan, Corneliu - Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All-
Beck, Bucureşti, 2001.

3. Chelaru, Eugen – Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura

All-Beck, Bucureşti, 2000.

4. Filipescu, I.P. - Drept civil Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale,

Editura Actami, Bucureşti, 1998.

5. Pop, Liviu - Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

6. Ungureanu, Ovidiu; Munteanu, Cornelia - Drept civil. Drepturile reale,

Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

15