Sunteți pe pagina 1din 11

TEHNOLOGIA INSTRUIRII PRIN METODE EXPOZITIVE

Autor: Natalia Danila, lector universitar UPS „I. Creangă”,


catedra „Arta Decorativă”
În: Tehnologii educaționale moderne integrative, vol. XIII, UPS Ion Creangă, Coordonator V.
Mândâcanu. – Chișinău „Garomond-Studio”SRL, 2014, p. 282-303

Summary
With the advent of globalisation at the beginning of the 20th century, however, the arguments for
such relative philosophical aspects in the methods of teaching started to diminish somewhat [11].
Expository presentation is a lecture, presentation or telling strategy used during instruction. The
teacher focuses the students’ attention on the key points of the subject and may use graphics,
diagrams, or other representations (slide show) to elaborate on the subject [12]. A slide show may be
a presentation of images purely for their own visual interest or artistic value, sometimes
unaccompanied by description or text. Slide shows are sometimes still conducted by a presenter using
an apparatus such as a slide projector and a computer.
This paper proposes a unique structure to develop slideshow presentations: focus, contrast, unity.
Sumar
Odată cu apariția globalizării, la începutul secolului 20, argumentele pentru aspectele filosofice a
metodelor de predare au început puţin să diminueze [11]. Prezentare expozitivă este o strategie de
curs, prezentarea este folosită în timpul instruire. Profesorul concentrează atenția elevilor pe punctele
cheie ale subiectului și poate folosi grafice, diagrame, sau alte reprezentări (slide-show) pentru a
elabora subiectul lecţiei[12]. Un slide show poate fi o prezentare de imagini doar pentru propriul
interes vizual sau valoare artistică, uneori însoțite de descriere sau text. Slide show-ul este, uneori,
încă condus de un prezentator folosind un aparat, cum ar fi un proiector de diapozitive și un
calculator.
Această lucrare propune o structură unică de elaborare a prezentărilor: focalizare, contrast,
unitate.
Keywords: expository methods, informational society, information technology training, exposure,
demonstration, memory visually, story, focus, contrast, technical means.
Cuvinte cheie: metode expozitive, societatea cunoaşterii, tehnologii informaţionale de instruire,
expunere, demonstrare, memorie imagistică, povestire, focalizare, contrast, mijloace tehnice.

Metodica predării unei anumite științe ocupă poziţia de hotar între pedagogie, psihologie pe de o
parte şi specialitatea (în cazul nostru—designul vestimentar), pe de altă parte.
Metodologia didactică este unul din domeniile cu cea mai intensă evoluţie în ultimele decenii.
Făcând o comparație între metodele didactice care se practicau în primele decenii ale secolului trecut
şi cele întâlnite astăzi în munca profesorilor, constatăm că numărul metodelor didactice noi este mult
mai mare decât cel al metodelor tradiționale. Metodele tradiționale (clasice) s-au conturat de-a lungul
timpului prin practica didactică. Metodele noi, în mare parte, sunt rezultatul valorificării progreselor
unor ştiinţe şi ale tehnicii sau al adaptării unor metode din diferite ştiinţe şi domenii ale practicii
umane la condițiile activității didactice.
Metodele didactice sunt indispensabile în practica instruirii. Nici un act de instruire nu se poate
desfășura fără utilizarea uneia sau mai multor metode didactice. De-a lungul timpului s-au formulat
mai multe definiţii ale metodelor didactice:
• Metoda didactică este o cale de a descoperi lucruri descoperite;
1
• Metoda didactică este o formă concretă de organizare a învăţării;
• Metoda didactică este calea de realizare a muncii didactice;
• Metoda didactică se constituie din mai multe procedee, natura ei fiind determinată de scopul şi
conţinutul învăţământului [5].
„Metodele de instruire se aseamănă cu metodele ce cercetare (ale ştiinţei), deoarece ambele sunt
căi ce duc la conturarea unor fapte legităţi, descrieri, interpretări cat mai apropiate de realitate. Dar
există şi deosebiri dintre care una fundamentală constă în faptul că, în timp ce metodele de cercetare
produc, elaborează cunoştinţe metodele didactice - de regulă - prezintă, vehiculează cunoaşterea
sedimentată la un moment dat” [3].
Din punct de vedere etimologic, termenul „metodă” provine din limba greacă („metha” = „spre”;
„odos” = „cale”) şi desemnează o cale eficientă de urmat pentru atingerea anumitor scopuri.
Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care determină
eficienţa acesteia. De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei
activităţi didactice.
În şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele de
învăţământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanşeze angajarea
elevilor/studenţilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivaţia, capacităţile cognitive
şi creatoare [4, p. 1].
Metoda are un caracter polifuncţional – ea poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai
multor obiective instructiv educative [2, pp. 15-17].
Clasificarea metodelor didactice:
Ordonarea metodelor de învăţământ, în funcţie de un ansamblu de criterii, aduce un plus de
claritate într-un câmp problematic foarte bogat, nelipsit de controverse. Deşi contribuţiile
semnificative în problemă, atât româneşti cât şi străine, sunt numeroase ( I. Cerghit, 1980; G. Palmade,
1975; C. Moise, 1993; I. Cerghit, L. Vlăsceanu, 1988; I. Nicola, 1994; E. Macavei, 1997; C. Cucoş,
1996, O. Oprea, 1979 ş.a.), prezentăm sumativ tabloul sintetic elaborat de pedagogul C. Cucoş (1996,
p. 85-86) şi clasificarea propusă de I. Cerghit (1980, p. 89):
Categoria de metode Metode
Din punct de vedere istoric - metode tradiţionale;
- metode moderne (utilizarea calculatorului,
algoritmizarea, problematizarea, brainstormingul,
instruirea programată etc.).
În funcţie de extensiunea sferei de - metode generale (valabile tuturor disciplinelor de
aplicabilitate învăţământ);
- metode particulare sau speciale (valabile numai
pentru unele discipline, trepte ale instrucţiei şi
educaţiei, laturi ale educaţiei sau situaţii formative).
Pornind de la modalitatea - metode verbale;
principală de prezentare a - metode intuitive.
cunoştinţelor
După gradul de angajare a elevilor - metode expozitive sau pasive (centrate pe memoria
din punctul de vedere al eforturilor reproductivă şi pe ascultarea pasivă);
de înţelegere, gândire, memorare - metode active (bazate pe activitatea de explorare
personală a realităţii).
După funcţia didactică principală - metode de predare şi comunicare;
- metode de fixare şi consolidare; metode de
2
verificare şi apreciere a rezultatelor activităţii.
După modul de administrare a - metode algoritmice (bazate pe secvenţe
experienţei ce urmează a fi însuşită operaţionale stabile, construite dinainte);
- metode euristice (centrate pe descoperire proprie şi
rezolvare de probleme).
După forma de organizare a muncii - metode individuale (care mobilizează elevul în mod
individual);
- metode de grup (omogen sau eterogen);
- metode frontale (pentru întreaga clasă);
- metode combinate (prin alternări între variantele
precedente în cadrul aceleiaşi lecţii).
În funcţie de axa de învăţare - metode bazate pe învăţarea prin receptare
mecanică (prin receptare) - învăţare (expunerea, demonstraţia cu caracter expozitiv);
conştientă (prin descoperire) - metode care aparţin preponderent descoperirii
dirijate (conversaţia euristică, observaţia dirijată;
- instruirea programată, studiul de caz etc.);
- metode de descoperire propriu-zisă (Moise, 1993):
observarea independentă, exerciţiul euristic;
- rezolvarea de probleme, brainstorming-ul.
După sorgintea schimbării produse - metode heterostructurante (schimbarea se produce
la elevi prin altul): expunerea, conversaţia, studiul de caz,
problematizarea etc.;
- metode autostructurante (individul se transformă
prin sine): descoperirea, observaţia, exerciţiul etc.
O metodă poate deveni demonstrativă într-o secvenţă de învăţare şi euristică în altă secvenţă.
Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de raţionalizare a învăţării şi
predării: algoritmizarea; instruirea programată; instruirea asistată de calculator (IAC).
„Toată cunoaşterea pe care o am o poate dobândi şi altcineva, dar inima şi credinţa că pot, sunt
doar ale mele”
Johann Wolfgang von Goethe
Metodele expozitive (expunerea) constau în transmiterea sistematică a unui volum mare de
cunoştinţe prin intermediul cuvântului cadrului didactic şi care, datorită volumului sau gradului de
complexitate, nu pot fi dobândite de elevi/studenţi prin efort propriu.
Pot îmbrăca următoarele forme:

Povestirea

Expunerea

Explicaţia

Fig. 1. Conţinutul activităţii


3
Povestirea constă în nararea unor fapte, evenimente, într-o formă expresivă, mod viu şi colorat,
menită să declanşeze stări afective la elevi/studenţi.
Expunerea, este cea mai simplă formă de transmitere a cunoştinţelor necunoscute. Uneori poate
îmbrăca forma descrierii care urmăreşte evidenţierea părţilor componente sau caracteristicilor unui
obiect sau fenomen, de cele mai multe ori în prezenţa obiectului descris.
Prelegerea constă în transmiterea unui volum mare de informaţii, selectate şi organizate pe baza
unui plan de idei. Pe parcursul prelegerii, profesorul recurge la argumentări, definiţii, comparaţii,
exemple, concluzii în vederea prezentării accesibile şi convingătoare a temei propuse. Ea necesită o
atenţie concentrată a elevilor şi o maturizare în gândire [7, pp. 31-33].
Prelegerea este o metodă de bază în învăţământul superior, dar poate fi utilizată şi la clasele
mari, în special sub forma prelegerii introductive (pe baza căreia profesorul expune cu anticipaţie
problematica unei noi teme) sau a prelegerii de sinteză (destinată prezentării, într-o formă sintetică, a
unui material mai amplu care a fost deja transmis).
Metodele expozitive se caracterizează printr-o serie de avantaje datorită cărora sunt frecvent
utilizate în învăţământ. Dintre acestea, menţionăm: reprezintă o cale simplă şi economică de
comunicare a cunoştinţelor (un volum mare de informaţii este transmis într-un timp scurt); oferă
posibilitatea unei abordări sistematizate şi integrale a temei tratate şi, totodată; oferă posibilitatea
clarificării noţiunilor de bază; furnizează un suport pentru studiul individual; permit adaptarea
discursului verbal la nivelul intelectual al elevilor/studenţilor.
„Considerăm că fiecare metodă didactică poate poseda, la un moment dat, note şi trăsături care o
vor face să se integreze, succesiv, în clasele de metode mai sus invocate. Taxonomiile avansate sunt
construcţii teoretice orientative, care ne ajută să identificăm tendinţa generală a metodologiei de a se
baza pe caracteristici aflate la poli opuşi în vederea realizării unei etichetări şi a unei circumscrieri
teoretice, atunci când se cere o astfel de explicitare, sau pentru alegerea şi selectarea practică a unor
metode de învățământ, în circumstanţe pragmatice variate”[ 3, p. 291].
Ce este un slide show?
Prezentările în PowerPoint constau dintr-un număr de pagini individuale sau “cadre” sau “slide”-
uri. Termenul “slide” este o trimitere la proiector de diapozitive. Diapozitivele pot conține text,
grafică, sunet, filme, și alte obiecte, care pot fi aranjate în mod liber. Acestea pot fi create atât separat,
cât și cu ajutorul unui șablon sau “Slide Master”. Prezentarea poate fi imprimată, afișată în direct pe
un calculator, sau cu ajutorul unui proiector video.
Dacă am privi istoria slide show-ului în diacronie am începe desigur cu anul 1600, atunci când
imaginile pictate manual pe sticlă au fost pentru prima dată proiectate pe un perete cu o „lanternă
magică”. De la sfârșitul anilor 1700 au început să fie folosite lanternele magice pentru a încânta
publicul cu apariţii supranaturale, într-o formă populară de divertisment numită fantasmagorie. Lumina
soarelui, lumânările și lămpile cu petrol erau singurele surse de lumină disponibile. Dezvoltarea noilor
surse de lumină artificiale au deschis o lume de aplicaţii practice, de proiecții a imaginilor. La
începutul anilor 1800, o serie de „diapozitive” pictate manual pe sticlă, au fost proiectate pentru a
ilustra povestiri. Până în 1900, imaginile fotografice pe sticlă au fost înlocuite de imagini pictate
manual. Producția de diapozitive a devenit o industrie considerabilă, cu dimensiuni standardizate: 3,25
cm înălţime, 4 cm lăţime în SUA şi 3.25 inch2 în Marea Britanie, Europa.
Secolul XIX înseamnă pentru oamenii de știință, secolul marilor căutări și descoperiri, ne referim
la apariţia cinematografului (de la cuvintele franceze „cinématique” - mișcare și „graphie” - scriere).
Legat de această definiție amintesc faptul că patentul acordat fraților Lumière în februarie 1895 avea
titlul de „Aparat pentru obținerea și vizionarea imaginilor”, numit generic de către ei „Cinematograf”
[6, p. 33].
4
Evoluţia a continuat ascendent, încât astăzi putem vorbi de diapozitivele digitale. PowerPoint oferă
posibilitatea de valorificare a prezentărilor în mai multe formate şi anume:
- prezentare derulată pe ecranul calculatorului sau proiectată pe un ecran prin intermediul unui
videoproiector,
- prezentare creată pentru realizarea diapozitivelor de 35 mm,
- prezentare publicată pe Web,
- prezentare imprimată pe hârtie,
- prezentare imprimată pe folii transparente,
- crearea, în acelaşi timp cu prezentarea, de materiale imprimate pentru auditoriu, cum ar fi:
sumarul prezentării, un rezumat al prezentării, sau note explicative.
Pentru ca utilizarea unei metode să genereze efecte pozitive maxime asupra celor educaţi,
pedagogii au indicat unele dintre condiţiile favorabile atingerii acestui scop. Între acestea, ei au optat,
adeseori, pentru asocierea metodei didactice cu alte elemente sau componente ale acţiunii educative.
Astfel, metoda didactică poate fi însoțită de un suport material relevant, demonstrativ sau ilustrativ
pentru intenţiile cadrului didactic; în acest sens, în acţiunea educativă sunt incluse: obiecte naturale
reale sau originale; obiecte construite cu valoare de substitute ale realităţii (machete, mulaje, truse de
piese demontabile, etc.); reprezentări figurative pentru anumite obiecte sau fenomene (desene,
ilustraţii, fotografii, hărţi, atlase, tablouri, panouri, reproduceri de artă, etc.); reprezentări vizuale sau
vizual - auditive (diapozitive, diafilme, emisiuni de televiziune, imagini stereoscopice, discuri, video,
benzi etc.[1, pp. 204-205].
Potenţialul pedagogic:
 Permite transmiterea unui volum mare de cunoștințe într-un timp scurt.
 Asigură desfășurarea procesului de învăţământ într-un ritm planificat.
 Constituie un cadru corespunzător de argumentare ştiinţifică.
 Solicită concomitent mai multe procese psihice esenţiale (gândire, imaginaţie, afectivitate).
 Sporesc motivaţia de participare a elevilor atunci când profesorul se bucură de prestigiu
recunoscut.
Cerințe de aplicare:
Conținutul transmis trebuie să beneficieze de:
 nivel științific ridicat;
 argumentație logică şi ierarhizarea riguroasă a ideilor;
 claritate, accesibilitate, expresivitate;
 formularea concluziilor parțiale şi generale;
 să fie completată cu procedee artistice (mimică, gestică, intonație);
 să fie folosită prin alternare frecvenţa cu alte metode (demonstrația sau prin varianta expunerii
cu oponent) [7, pp. 31-33].
Modalităţi clasice de realizare: prin expunerea sistematică a unor fapte sau evenimente; explicarea
prin argumentare logică; efectuarea de instructaje, prezentarea de probleme şi soluţii; lectura unor texte
în colectiv.
Pe lângă modalităţile clasice de realizare există şi modalităţi noi ce implică tehnologiile
informaţionale (pachetul Microsoft Office 2010, CorelDRAW, Adobe Photoshop, etc.). Vom încerca
în continuare să explicăm/demonstrăm o modalitate de realizare a metodei expozitive prin asocierea cu
componente soft şi slide-show-uri.
Modalităţi noi de realizare (cu ajutorul prezentărilor de tip slide show):
Prezentarea este formă de comunicare (în cazul nostru de redare/învăţare) extrem de dificilă și
costisitoare. Procesul de interacțiune profesor-student este relativ scurt, dar timpul petrecut de către
5
profesor în pregătirea slide-rilor este foarte mare (în jur de 15-30 min. pentru un slaide). Singura
explicație de ce se continuă să se facă prezentări în învăţământul superior, este că prezentările sunt
extrem de eficiente, uneori se spune că „o imagine valorează cât o mie de cuvinte”.
Majoritatea lectorilor cred că prezentările sunt reduse la explicare, sau „cum spui ceea ce ai de
spus”, limitate la slide-uri. În cele din urmă, acestea sunt aspectele pe care le vedem şi le auzim, dar în
realitate totul diferă. Profesorii petrec o mulțime de timp pentru a realiza slide-uri „potrivite”,
asigurându-se că slide-urile ar putea lucra, indiferent dacă în spatele lor este sau nu un narator real.
În afară de slide-uri și de prezentare, există o altă parte asociată cu structura și raționamentul, care
este un domeniu complet diferit al cunoaşterii. Este legat de faptul cum „spunem” decât cu modul „în
care o spunem”. Această parte necesită abilități de povestitor și scenarist, precum și o cunoaștere
profundă a esenței specialităţii sau obiectului predat. Poate o persoană să devină un expert în toate
aceste domenii? Poți deveni un specialist universal - scenarist, designer şi maestru în comunicare
verbală și nonverbală? Unii autori consideră că da.
Un exemplu la acest capitol este cartea „Мастерство презентации. Как создавать
презентации, которые могут изменить мир” de Alexei Kapterev: scriitor, specialist cu renume
mondial şi expert în domeniul prezentărilor. Lucrările sale publicate pe reţeaua Internet au acumulat
peste de 2 milioane de vizualizări [13]. Astăzi Alexei Kapterev este lector la şcoala de business „МГУ
им. М. В. Ломоносова”, dar are seminare şi în alte universităţi cu renume din Rusia.
Kapterev propune implementarea în structura unei prezentări (slide show): o istorie (storytelling),
proiectorul, memoria imagistică şi cele 3 principii ale prezentării (focalizare, contrast, unitate).
Să clarificăm aceste noţiuni.
Istoria sau Storytelling (din engl. - povestire, „a povesti”), reprezintă o metodă informală de
învăţământ. Această metodă a fost inventată și testată cu succes pe experiența personală de David
Armstrong, director al companiei internaționale Armstrong International. Conceptul său Armstrong l-a
prezentat în cartea „MBSA: Managing by Storying Around”. Dezvoltând metoda respectivă Armstrong
a luat în considerare următorul factor psihologic: istoriile sunt mai semnificative, incitante, interesante,
ușor se asociază cu experiența personală decât unele definiţii, reglementări sau politici. Ele sunt cel
mai bine asimilate, li se acordă o importanță mai mare și influența lor asupra comportamentului uman
este mai puternică [14].
Astfel, Kapterev propune de a implementa structura povestirii pe structura prezentării, astfel ca să
obţinem un tot întreg. Storitteling-ul este o temă populară, chiar modernă. Noi suntem unica specie de
pe tera, care povestim, spunem poveşti, istorii, bancuri, etc. Povestirea, naraţiunea ca formă a
comunicării a apărut cu mult înainte de scris și a fost optimizată pentru transmiterea orală a faptelor,
evenimentelor. Povestirea foloseşte emoţiile pentru a reda faptele mai interesante şi memorabile.
Memoria de lungă durată și emoțiile apar în aceeași parte a creierului – în sistemul limbic. Stimularea
emoțiilor consolidează amintirile reale - fapt dovedit științific.
Povestirea în practica didactică este folosită atunci când se doreşte prezentarea informaţiei sub
formă descriptivă sau narativă cu respectarea ordinii în timp sau spaţiu a obiectelor, fenomenelor şi
evenimentelor.
Locul principal în cadrul povestirii îl ocupă prezentarea faptelor, iar pe cel secund explicaţiile,
acestea fiind nelipsite. Ea este o naraţiune simplă, fiind folosit un limbaj expresiv. Discursul este
ornamentat cu figuri de limbaj, realizându-se astfel o participare afectivă a elevilor, stimulându-le
imaginaţia, antrenându-le noi motivaţii şi disponibilităţi de învățare. Motivarea se sprijină pe o serie de
realităţi precise, adică:
a) insuficienţa volumului de reprezentări pe care studentul le are;
b) tendinţa de cunoaştere a tabloului faptic;
6
c) povestirea permite profesorului să folosească o anume „încărcătură afectivă” a faptelor prezentate şi
a limbajului utilizat [8, p. 85].
Povestirea poate să devină şi mai activizantă atunci când se recurge la material ilustrativ, sugestiv
(desene, proiecții, înregistrări fonice etc.) la comparații, lectura unor scurte fragmente literare etc. [10].
„Oamenii vor uita ce le-ai spus, vor uita ce-ai făcut, dar niciodată nu vor uita cum i-ai făcut să se
simtă”.
Maya Angelou
Un al doilea motiv pentru care prezentările sunt binevenite în practica de instruire este fenomenul
memoriei vizuale, adică în cele mai multe cazuri, oricare ar fi circumstanțele, oamenii sunt mult mai
capabili de a memora imagini decât cuvinte. Într-un studiu efectuat de H. Weiss and J. B. McGrath în
anul 1992 s-a dovedit că peste 72 de ore după receptarea informaţiei, oamenii îşi pot aminti doar 10%
din ceea ce au auzit, şi nu uită 20% din ceea ce au văzut. Și ceea ce este mai surprinzător: sunt capabili
să-și amintească 65% din informațiile prezentate în formă audio-vizuală.
Capacitatea memoriei noastră de a prelucra anumite imagini este mult mai mare decât pentru a
prelucra cunoștințe abstracte. Memoria reprezintă un mecanism cognitiv de encodare, păstrare şi
reactualizare a informaţiilor. Sau, mai pe larg, memoria este mecanismul cognitiv de reflectare a
experienţei trecute, fixare şi păstrare a informaţiilor în redarea recunoaşterii şi reproducerii acestora
într-o manieră cât mai fidelă.
„Spune-mi şi voi uita. Predă-mi şi poate că îmi voi aminti. Implică-mă şi sigur voi învăţa”.
Benjamin Franklin

Principiile prezentării:
Principiul focalizării afirmă că fiecare poveste, fiecare diapozitiv și fiecare prezentare ar trebui să
conţină un punct focal care atrage atenţia. În orice comunicare de succes, acest punct este determinat
destul de devreme, iar restul conținut este organizat în jurul lui. În orice istorie de regulă, rolul de
punct focal îl are eroul principal. Pe slide acest punct este elementul cel mai colorat, sau cel mai
emoțional, care atrage atenţia.

CON-
TRAST

FOCALI-
ZARE
UNITATE

Fig. 2. Cele trei principii ale prezentării

De ce este nevoie de un punct focal? Pur și simplu pentru că nu putem spune tot ce știm, iar
publicul nu poate reţine tot ce am spus. Publicul are limitele sale cognitive. De aceea este nevoie de a
decide care vor fi prioritățile și să elaborăm cele mai importante elemente ale prezentării.
Care sunt totuşi aceste limite cognitive? În 1957, la Harvard psihologul George Miller a publicat un
articol care a devenit cel mai citat din istoria cercetărilor psihologice. Articolul se numea “Cifra
7
magică șapte plus - minus doi: despre unele limite cu privire la capacitatea noastră de a procesa
informații”. Din contextul acestui articol a apărut “regula” de lucru în PowerPoint, care enunţă: pe un
slide pot fi 7 puncte (bullets) şi șapte cuvinte după fiecare punct.
Experimentele ulterioare efectuate de Б. Мэрдок în 1962 şi alţi cercetători au arătat valori diferite
ale limitelor memoriei: undeva între trei și cinci porţii. Pe baza acestor studii, un profesor de
psihologie Nelson Cowan de la Universitatea din Missouri a sugerat că limitele pentru adulți sunt, în
medie, patru porţii. Astfel, a fost realizat un consens științific, care este valabil şi până astăzi. În 2002,
Клаус Оберауэр a propus completarea acestui model, el a redus accentul de pe patru elemente la un
element. În acest fel, el a vrut să arate că la un moment dat, suntem în măsură să acordăm o atenție în
mod activ la un singur lucru. În același timp, putem redirecţiona atenția noastră la oricare dintre cele
trei elemente (dar nu mai mult!), care le deținem în același timp cu primul în memoria noastră pe un
termen scurt.
Deci, atunci când începem să elaborăm o prezentare, istoria nu va avea mai mult de patru părţi şi
un singur mesaj, sau 4±1. Principiul focalizării spune: elaboraţi comunicarea în jurul unui mesaj
central însoţit de 3 sau 4 idei.
Principiul contrastului ne spune că ideile devin clare numai în contrast cu alte idei.
Problema celor mai multe prezentări este că acestea constau din fapte simple. Faptele în sine, nu au
nici un sens. Ele au sens doar în raport cu alte fapte. Este nevoie de comparații, pentru ca publicul să
înțeleagă relația. Prezentarea are nevoie de o preistorie, de a vedea schimbarea, sau ceea ce este la
polul opus. Poate sună absurd, dar așa este. De exemplu dacă ar trebui să procurăm o carte pentru
specialitate (designul vestimentar) şi la bibliotecă sunt 3 cărţi cu acelaşi conţinut, la acelaşi preţ, dar
două cu imagini color şi una cu imagini alb-negru, unicul minus este că una din cele două cărţi cu
imagini color are un mic defect, care carte aţi procura-o? Un astfel de experiment a fost făcut de
profesorul Dan Ariely. În cele din urmă, oamenii preferă să procure cartea cu imagini color fără defect
din cauza că este uşor de făcut o comparaţie între ele, iar oamenii cred că înţeleg diferenţa.
Același lucru poate fi spus şi despre slide-uri. Un tipar, în care cu culoare verde este însemnat
tiparul de bază, iar cu roşu modelarea constructivă nu va fi plictisitor. De contrast este nevoie de
asemenea şi la nivel estetic, dar şi pentru a izola textul de fon. În design există o diferență foarte
subtilă între conflictul pozitiv (de obicei numit “contrast”) și conflictul negativ (de obicei numit
“conflict“).
Contrastul este la fel de important şi în maniera de prezentare. Majoritatea lectorilor au un stil
propriu la care studenţii se adaptează. Treptat profesorul încetează să fie nou și prin urmare,
interesant. Mai ales în timpul prezentărilor lungi profesorul trebuie să fie diferit. Acesta este principiul
contrastului: nu uitaţi să asiguraţi teza d-voastră cu o antiteză.

RM A
REA
FO

EI NOI
TR

NS
A

Fig. 3. Curba S de transformare

Principiul unităţii. Acesta este principiul cel mai greu de explicat. Istoria are anumite părți care
aduc satisfacția psihologică. Dacă publicul trece prin punctele corecte, oamenii vor avea sentimentul
8
că au găsit ceva transcendent, ceva care-i provoacă la schimbări. Drumul pe care prezentarea duce
publicul este similar curbei în formă de S, care a devenit, un model universal de schimbare.
.
În călătoria noastră trecem prin dificultăți (contrast) şi ne apropiem de obiectivul principal
(focalizare). Aceasta este o experiență de neuitat. Când publicul ascultă o istorie interesantă el îşi
aminteşte istoria aproape cuvânt cu cuvânt. El nu poate uita începutul sau la sfârșitul - cu excepția a
ceva din mijloc. El poate schimba finalul, în cazul în care nu-i place, dar el nu poate uita istoria. Acum,
povestea trăiește independent de autor.
„Scopul educaţiei nu este să afli informaţia, ci să dobândeşti valori”.
William Ralph Inge

Desigur pentru o prezentare eficientă sunt necesare şi mijloace tehnice. Mijloacele tehnice în
discuţie au fost grupate în:
- mijloace audio (folosind aparate de redare sonoră, iar ca materiale, benzi magnetice şi
discuri);
- mijloace video (sprijinindu-se pe diversele aparate de proiecţie: aspectomat, retroproiector
etc., iar ca materiale, uzând de folii transparente, diafilme, diapozitive);
- mijloace audio-vizuale (folosind tot aparatele de proiecţie, alături de televizoare cu
destinaţie didactică, iar ca materiale specifice, filmele sonore şi programele televizate,
casetele video).
Prin intermediul lor pot fi transmise în principiu, conţinuturile tuturor materiilor de învăţământ.
Motivarea folosirii mijloacelor tehnice este foarte concretă, adică: redau cu mare fidelitate, atât în
plan sonor, cât şi vizual, de unde superioritatea demonstraţiei prin ele, în foarte multe cazuri; pot
surprinde aspecte care pe altă cale ar fi imposibil sau cel puţin foarte greu de redat; graţie diferitelor
tehnici de trucaj pot separa, descompune şi reda fenomene insesizabile pe altă cale; ele permit reluarea
rapidă, ori de câte ori este nevoie.
Folosirea acestei forme de demonstraţie necesită, însă, pe lângă efortul financiar mai mare,
respectarea unor cerinţe: organizarea specială a spaţiului (perdele opace, pupitre care să facă posibilă
utilizarea luminii dirijate, în cazul folosirii filmului didactic sau altor variante video sau audio);
alegerea judicioasă a momentului utilizării demonstraţiilor de acest fel, spre exemplu, sunt situaţii când
această demonstraţie trebuie să preceadă activitatea didactică obişnuită, altele în care este mai
profitabil să-i urmeze acesteia (vezi în acest sens I. Stanciu, 1961, p.159 urm.); pregătirea specială a
lectorului nu numai pentru utilizarea, dar şi pentru întreţinerea în stare funcţională a dispozitivelor,
materialelor, aparaturii [15].
Concluzii:
 metodele de intuire expozitive sunt centrate pe memoria reproductivă (imagistică) şi pe
ascultare;
 permit transmiterea unui volum mare de cunoștințe într-un timp scurt, dar cu eficienţă maximă;
 asigură desfășurarea procesului de învăţământ într-un ritm planificat;
 sporesc motivaţia de participare a studenţilor;
 conținutul transmis beneficiază de nivel științific ridicat, claritate, expresivitate;
 pot fi completate cu procedee artistice diverse şi prin alternare cu alte metode;
 prezentările oferă posibilitatea unei abordări sistematizate şi integrale a temei tratate şi
posibilitatea clarificării noţiunilor de bază;
 furnizează un suport pentru studiul individual;
 permit adaptarea discursului verbal la nivelul intelectual al elevilor/studenţilor;
9
 metoda expozitivă poate fi însoțită de un suport material relevant, reprezentări vizuale sau
vizual – auditive (diapozitive, diafilme, emisiuni de televiziune, imagini stereoscopice, discuri,
video).
Structura prezentării elaborată de Kapterev [9]:
Focalizarea Contrastul Unitatea

Istoria Care este scopul? În ce constă problema? Istoria se derulează pe


Care este ideea? În ce constă problema curba de tip S?
Care sunt cele 3-4 idei de auditoriului? Care este tema comună de
susţinere? Cine cu cine este în unificare?
conflict şi de ce? Se poate ceva de exclus?
Slide Care este scopul acestui Între care elemente se face Care este stilul slide-ului?
slide? comparaţia? Se combină fontul cu
Unde este punctul focal al Cu cât punctul focal este fonul?
slide-ului? diferit de informaţia din Se poate ceva de exclus?
Sunt compatibile aceste planul secundar?
slide-uri?
Prezentarea În ce măsură sunt înţeles? Cu cine lupt? Care sunt eroii principali?
Păstrez contactul vizual cu Care este conflictul Cum depăşesc greşelile ?
(explicarea) auditoriul? interior? Sunt în creştere?
Reacţionez la la Cu adevărat provoc
răspunsuri? publicul?

ÎNCEP UT

1,2,3
ARG UM ENT D etalii...

1,2,3 45
ARG UM ENT D etalii...
M IN .

1,2,3
ARGUMENT D etalii...

SF ÂRŞIT
Fig. 5. Exemplu practic de prezentare (după A. Kapterev [9])

Bibliografie
1. Cerghit I. Vlăsceanu L. Curs de pedagogie, Bucureşti: Tipografia Univ. din Bucureşti, 1988,
pp. 204-205
2. Cerghit Ioan. Metode de învăţământ, EDP RA: Bucureşti 1997, pp. 15-17

10
3. Cucoş C. Pedagogie, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, pp. 286-291
4. Mariana Stinga. Abordări inovative în didactica disciplinelor din aria curriculară „Tehnologii”,
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007– 013, p.1
5. Pater Sorin. Didactica specialității, curs pentru studenții de la inginerie, 2010
6. Popescu Iuliu. Petculescu Alexandru. Introducere în tehnica cinematografică, Editura Didactică
și Pedagogică, 1967, p. 33
7. Purţuc Dumitru. Modele de instruire formativă specifice disciplinelor tehnice, Iaşi 1996, ISBN
973-97578-0-4, p. 31-33
8. Todoran, D., Metodele de învățământ, EDP, Bucureşti, 1964, pagina 85
9. Алексей Каптерев. Мастерство презентации. Как создавать презентации, которые могут
изменить мир; пер. с англ. С. Кировой. — М. : Манн, Иванов и Фербер, Эксмо, 2012. —
336 с. ISBN 978-5-91657-448-7
Vebografie
10. http://andreivocila.wordpress.com/2010/06/27/metode-de-instruire-invatare/
11. http://en.wikipedia.org/wiki/Didactic_method
12. http://www.ed.psu.edu/NASA/expotxt.html
13. http://www.finec.ru/files/doc/posobiya/kachestvo/death-by-powerpoint-rus1140.pdf
14. http://www.trainings.ru/library/dictionary/storytelling/
15. www.wikipedia.ro

11