CURS 1

OBIECTUL ŞI ROLUL IGIENEI MEDIULUI - COMPONENTĂ DE BAZĂ A

MEDICINEI PREVENTIVE

Conf. Dr. Daniela Curşeu

Obiective educaţionale – la sfârşitul cursului studentul va fi în măsură:

Generale:
 Să facă aprecieri asupra relaţiei dintre activităţile umane, calitatea mediului şi
sănătatea populaţiei
 Să evalueze expunerea şi riscurile asupra sănătăţii umane
 Să comunice celor interesaţi riscurile asupra sănătăţii şi măsurile de prevenire, control
şi corectare în cadrul managementului riscului în zone poluate
Specifice:
 Să definească conceptul de Igiena mediului şi să recunoască rolul medicului în
promovarea unui mediu sănătos
 Să definească şi să caracterizeze conceptul de sănătate şi pe cel de sănătate comunitară
 Să definească conceptul de profilaxie, să explice cele patru nivele ale profilaxiei
(primordială, primară, secundară şi terţiară) şi să asocieze diferite măsuri preventive
cu nivelul corespunzător
 Să definească mediul înconjurător şi să clasifice factorii de mediu
 Să definească poluarea mediului înconjurător şi să explice cerinţele de bază pentru un
mediu sănătos recomandate de OMS

IGIENA este considerată disciplina de bază a medicinei preventive care se ocupă de

păstrarea şi promovarea SĂNĂTĂŢII. Conceptul de IGIENA a evoluat considerabil în
ultimele decenii de la un model individual centrat asupra acţiunii fiecărei persoane luată
individual spre un model axat pe comunitate şi participarea diferiţilor săi membri într-o
acţiune colectivă.
IGIENA MEDIULUI / SĂNĂTATEA MEDIULUI studiază acţiunea factorilor de mediu
asupra sănătăţii populaţiei, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor prin eforturi concertate ale
societăţii de ţinere sub control a riscurilor de mediu şi schimbarea comportamentului

1
oamenilor, care să conducă la scăderea expunerii populaţiei la factorii de risc biologici şi
nonbiologici din mediul înconjurător.
Deşi datele cantitative în ceea ce priveste legătura dintre mediul general
(neprofesional) şi sănătate sunt încă sărace, confirmarea existenţei unei patologii corelate cu
calitatea factorilor de mediu şi necesitatea tratării celor expuşi (cum este cazul copiilor expuşi
la plumb, de exemplu) a condus la conceptul de MEDICINA MEDIULUI. Acesta se referă la
studierea şi supravegherea efectelor asupra sănătăţii datorate factorilor de risc externi.
Termenul de medicina mediului este utilizat în prezent în majoritatea statelor
industrializate fiind adoptat pentru a sugera recunoaşterea existenţei unei patologii legate de
noua calitate a mediului (asemănător cu medicina muncii care şi-a câştigat acceptarea mult
mai repede, dată fiind proba concludentă a relaţiei profesie – loc de muncă – stare de
sănătate). Adoptarea noului termen este justificată şi de faptul că expunerea comunitară are
total alte caracteristici decât cea întâlnită la locul de muncă: concentraţiile noxelor din mediul
comunitar sunt de obicei mai mici, dar expunerea se produce pe tot parcursul vieţii (de la
naştere sau chiar intrauterin, până la moarte), iar populaţia expusă nu poate fi selectată aşa
cum se întâmplă în expunerea profesională (populaţia generală cuprinde atât femei cât şi
bărbaţi, atât copii cât şi adulţi şi vârstnici, atât oameni sănătoşi cât şi persoane care suferă de
diferite afecţiuni). În consecinţă, expunerea fiind diferită, şi riscurile pentru sănătate sunt
diferite.
Asociind terminologia cu realitatea, considerăm că termenul de Igiena Mediului /
Sănătatea mediului este astăzi în plină actualitatate. OMS defineşte Sănătatea mediului ca
„acea ramură a medicinei care studiază aspecte ale sănătății umane, inclusiv calitatea vieții,
care sunt determinate de factori fizici, chimici, biologici, sociali și psiho-sociali din mediul
înconjurător. De asemenea, se referă la aspecte teoretice și practice de evaluare, corectare,
control şi prevenire a acelor factori din mediu care pot afecta în mod negativ sănătatea
generaţiilor prezente şi viitoare.”

Direcţii de abordare în Igiena mediului:

 cercetarea schimbărilor produse în factorii de mediu prin activitatea omului şi a
capacităţii de adaptare a omului la condiţiile de mediu în continuă schimbare
 studierea potenţialului poluanţilor din mediu de a produce efecte dăunătoare sănătăţii
prin cuantificarea şi analiza expunerii la care acestea survin şi estimarea probabilităţii apariţiei
leziunii sau a bolii în condiţii particulare.

2
 stabilirea parametrilor de calitate a factorilor de mediu care trebuie să protejeze toate
categoriile de populaţie, incluzând în egală măsură grupurile populaţionale mai susceptibile,
mai puţin rezistente (copii, bătrâni, bolnavi cronici etc.).

Deşi se apreciază că 25-30% dintre îmbolnăviri îşi au originea în mediu, foarte mult
timp medicii nu au fost implicaţi în problemele de mediu legate de sănătatea umană, iar
universităţile de medicină au făcut prea puţin pentru a-i încuraja şi pentru a-i pregăti pentru o
astfel de implicare. Cu toate că implicarea medicului în problemele de sănătatea mediului pare
a fi o alegere personală, minime competenţe în acest domeniu sunt absolut necesare, cu atât
mai mult cu cât interesul pacienţilor şi al comunităţilor cu privire la mediu creşte, iar medicii
primesc tot mai des în cabinet pacienţi care pun întrebări, care sunt îngrijoraţi despre anumite
expuneri, reclamă anumite riscuri sau prezintă semne şi simptome cauzate de aceste expuneri.
Pentru a răspunde preocupărilor în creştere ale societăţii legate de problemele de
sănătate cauzate de mediu, The Institute of Medicine (IOM) din cadrul The National Academies
of Sciences, Engineering, and Medicine din SUA apreciază că următoarele competenţe trebuie să
fie cuprinse în curricula de învăţământ medical:
1) dobândirea de cunoştinţe şi concepte de bază pentru a înţelege principiile ştiinţifice ale
relaţiei dintre indivizi sau populaţii şi mediul lor de viaţă. Acestea includ mecanisme de bază
şi căi de expunere la pericolele din mediu, măsuri de prevenire şi strategii de control, practici
interdisciplinare şi cercetare.
2) capacitatea de a efectua o anamneză de mediu completă, prin care să identifice şi să
recunoască potenţiale pericole din mediu şi bolile asociate, iar apoi şi să facă recomandările
adecvate pentru cazurile cu etiologii probabil de mediu. O componentă esenţială a acestei
competenţe este abilitatea de a identifica şi de a accesa surse de informaţii şi de a furniza
informaţiile necesare pentru pacienţi şi comunitate.
3) competenţe în comunicarea riscului şi implicarea în cadrul acţiunilor de intervenţie
comunitară cu privire la potenţialele efecte negative ale mediului asupra sănătăţii în apărarea
sănătăţii comunităţii sau a pacientului (advocacy work).
4) înţeleagerea cadrului de politici şi acte legislative majore şi reglementări legate de sănătatea
mediului.

În concluzie, pentru fiecare caz de boală a cărei cauză de află în mediul de viaţă al
pacientului, trebuie să ne gândim că mult mai multe persoane au putut fi expuse acelui
pericol, având şanse reale de îmbolnăvire.

3
Sănătatea şi mediul înconjurător

1. Definirea şi caracterizarea conceptului de sănătate

Deşi veche şi criticată, definiţia elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1948)

este cea mai larg acceptată pe plan internaţional: „Sănătatea este o stare de completă
bunăstare fizică, mentală şi bunăstarea socială şi nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii”.
În această definiţie se impune precizarea acestei stări de bine:
- cea fizică se referă la realizarea condiţiilor pentru o dezvoltare somatică armonioasă, pentru
o funcţionalitate optimă, pentru o capacitate deplină de mişcare şi acţiune;
- cea psihică (mentală) este aptitudinea individului de a stabili relaţii armonioase cu mediul
înconjurător, de a avea posibilitatea de integrare în familie şi colectivitate şi de a-şi dezvolta
nestingherit personalitatea;
- cea socială presupune realizarea unor condiţii socio-economice favorabile care să permită
realizarea unui confort igienic de viaţă şi muncă.
Definiţia cuprinde aşadar o afirmaţie şi o negaţie. Afirmaţia se referă la o componentă
subiectivă, adică la starea de bine care dă sănătăţii o dimensiune personală. Negaţia „nu numai
lipsa bolii şi a infirmităţii” sugerează că sănătatea implică o deplină dezvoltare a potenţialului
uman în condiţiile unei economii adecvate şi prospere, a unui mediu viabil şi într-o
comunitate amabilă.
Concordant cu cele prezentate, relaţia dintre comunitate şi sănătate a condus la conceptul
de sănătate comunitară. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte Sănătatea comunitară ca
fiind procesul prin care membrii unei comunităţi, geografice sau sociale, conştienţi de
apartenenţa lor la acelaşi grup sau colectivitate, reflectă împreună asupra problemelor de
sănătate, exprimă nevoile prioritare şi participă în mod activ la punerea în aplicare,
desfăşurarea şi evaluarea activităţilor care sunt cele mai în măsură să răspundă acestor
priorităţi.
Prin această abordare a conceptului de sănătate se scoate în evidenţă faptul că tehnicile
medicale reparatorii nu sunt decât câteva mijloace, printre multe altele, care concură la
apărarea sănătăţii persoanelor şi a populaţiilor, iar în promovarea sănătăţii acţiunile trebuie să
se îndrepte nu doar spre prevenirea bolii, ci să se orienteze şi spre promovarea bunăstării.
De aici derivă următoarele aspecte :
 responsabilitatea crescută a indivizilor, familiilor şi comunităţii în faţa riscurilor ce
ameninţă sănătatea;
4
  necesitatea unei abordări pluridisciplinare şi multisectoriale a problemelor de sănătate.
 necesitatea participării întregii comunităţi în managementul sănătăţii individuale şi
colective

Determinanţii sănătăţii

Aproape toate caracteristicile unei societăţi pot afecta starea de sănătate a cetăţenilor
şi, prin urmare, ar putea fi considerate ca factori determinanţi ai sănătăţii. Pentru a avea o
imagine de ansamblu, OMS a identificat factorii determinanți ai sănătăţii care merită o atenţie
deosebită şi i-a grupat în următoarele categorii:
- determinanţii biologici, endogeni (factori genetici, vârsta, sexul) deşi au un rol important,
nu pot fi controlaţi. Astfel, moștenirea genetica joacă un rol important în determinarea duratei
de viaţă şi probabilitatea de a dezvolta anumite boli. Bărbaţii şi femeile suferă de diferite
tipuri de boli la diferite vârste.
- determinanţii comportamentali şi ai stilului de (alimentaţia echilibrată, activitatea fizică,
fumatul, condumul de alcool şi stresul) pot afecta sănătatea şi mijloacele de adaptare.
- determinanţii socio-economici se referă la venit, educaţie, etnie, accesul la asistență
socială, accesul la serviciile de sănătate, cultura, obiceiurile şi tradiţiile, convingerile familiei
şi ale comunităţii, imigraţie etc.
Veniturile mai mari şi statut social sunt în legătură cu o sănătate mai bună, iar nivelul
scăzut de educaţie cu starea de sănătate precară, mai mult stres şi încredere în sine mai mică.
Asistenţa socială (sprijin mai mare din partea familiei, prietenilor şi al comunității) este legată
de o sănătate mai bună. Accesul la serviciile de sănătate şi calitatea acestora influenţează
sănătatea prin rolul lor în previnirea şi tratarea unor boli. Cultura, obiceiurile şi tradiţiile,
convingerile familiei şi ale comunităţii, toate pot afecta sănătatea.
- mediul fizic - apă sigură şi suficientă cantitativ, aer curat, locuri de muncă sănătoase,
locuinţe salubre, alimentele sigure etc., toate contribuie la o stare de sănătate bună.
Putem observa cu uşurinţă că, în contextul societăţii actuale, mulţi dintre determinanţii
sănătăţii nu pot fi controlaţi direct de fiecare inivid. În plus, factorii determinanţi sunt adesea
asociaţi la nivelul unui individ sau a unei comunităţi. De exemplu, este posibil ca o persoană
needucată să aibă un loc de muncă nesatisfăcător şi prost plătit şi să trăiască în condiţii
improprii. La nivel de comunitate, probabil că trăieşte într-o zonă nedorită, aproape de un
complex industrial sau o zonă cu trafic intens, în care serviciile sunt puţine, iar populaţia nu
are şanse să obţină puterea politică necesară pentru a cere îmbunătăţiri.

5
2. Definirea şi caracterizarea conceptului de profilaxie

Profilaxia sau prevenţia reprezintă totalitatea măsurilor care vizează păstrarea

sănătăţii, restabilirea sănătăţii atunci când este afectată şi reducerea suferinţei şi stresului.
Ideal, profilaxia are loc înainte ca o persoană să contracteze boala, de aceea
programele de prevenţie se adresează adesea persoanelor sănătoase din populaţia generală.
Pentru conceperea unor astfel de programe trebuie să considerăm boala ca un aisberg: pentru
fiecare caz care se prezintă la medic este posibil ca multe alte persoane să fie atinse de boală
într-un stadiu preclinic, iar şi mai mulţi oameni din comunitate să prezinte factori de risc
legaţi de afecţiunea respectivă. În consecinţă putem face o ierarhizare a ţintelor profilaxiei
care urmăreşte:
să prevină riscurile de expunere la agentii cauzatori de boală
să restrângă riscurile expunerii
să identifice şi să trateze pe cei bolnavi
În funcţie de momentul în care se intervine în raport cu acţiunea agentului cauzal în evoluţia
de la sănătate la boală se pot distinge patru niveluri ale profilaxiei: profilaxia primordială,
primară, secundară şi terţiară.

Profilaxie Profilaxie Profilaxie Profilaxie

primordială primară secundară terţiară

Sănătos Acţiunea Latenţă - Prodrom Perioada

agentului incubaţie de stare
cauzal

Profilaxia primordială are ca scop preîntâmpinarea apariţiei şi consolidării factorilor

despre care se ştie că pot antrena creşterea riscului de îmbolnăvire în ţări sau grupuri de
populaţie în care nu au apărut încă şi investigarea unor posibili factori de risc.
Ea vizează comunitatea în ansamblu sau grupuri selectate şi constă în acţiuni şi măsuri
care se adresează determinanţilor sociali şi de mediu ai sănătăţii în scopul de a îmbunătăţi
starea generală de sănătate. Cuprinde în principal măsuri de educţie sanitară ( de exemplu
legat de activitatea fizică, igiena personală etc.), ameliorare a condiţiilor de igienă,
îmbunătăţire a reformelor sanitare şi economice, măsuri de protecţie a mediului (protecţia

6
surselor de apă etc.) şi de investigare a unor posibili factori de risc (studiul modelului
alimentar etc.). Din păcate, importanţa profilaxiei primordiale este sesizată adeseori tardiv,
când agentul cauzal deja este prezent.
Profilaxia primară constă în măsuri luate înainte de declanşarea bolii, care elimină
posibilitatea ca factorul de risc/agentul etiologic să producă vreodată boala.
Prevenirea aparitiei unei boli se poate realiza prin măsuri de promovare a sănătăţii
generale şi de protecţie specifică.
Măsurile de promovare a sănătăţii generale cuprind: educaţie sanitară, modificarea
mediului, intervenţii nutriţionale, schimbarea stilului de viaţă.
Măsurile de protecţie specifică cuprind: imunizare şi seroprofilaxie, chimioprofilaxie,
protecţia la locul de muncă, siguranţa medicamentelor şi a alimentelor, controlul pericolelor
din mediu.
OMS a recomandat următoarele abordări pentru prevenţia primară a bolilor cu factorii de
risc cunoscuţi:
- Strategii populaţionale (de masă) - îndreptate spre întreaga populaţie, indiferent de
nivelul de risc individual.
- Strategii orientate spre grupurile cu grad ridicat de risc - necesită detectarea
persoanelor cu risc special.
Profilaxia secundară urmăreşte oprirea bolii odată declanşată în stadiul incipient şi
prevenirea complicaţiilor. Prin teste screening sau programe de depistare boala este detectată
într-un stadiu asimptomatic, în perioada dintre debut şi momentul apariţiei primelor semne de
boală, când aplicarea tratamentului curativ poate opri sau încetini progresiunea bolii, terapia
fiind realizată cu costuri mai mici şi o rată de succes mai bună.
Profilaxia terţiară se adresează pacienţilor în stadiu avansat de boală şi urmăreşte
limitarea sau întârzierea impactului bolii (apariţia deficienţelor şi a dizabilităţilor, afectarea
longevităţii şi a calităţii vieţii) precum şi adaptarea şi reabilitarea pacienţilor la condiţiile
iremediabile (reinserţia pacientului în familie, societate, loc de muncă).
În concluzie, prevenţia primordială şi primară este o intervenţie timpurie, cu beneficiu
crescut şi se adresează deopotrivă omului (comunitate, grupuri la risc, individ) pentru
remedierea comportamentului riscant şi mediului – pentru înlăturarea sau diminuarea
factorilor de risc. În prevenţia secundară şi terţiară riscul este parţial reductibil, se adresează
bolnavilor asimptomatici, la începutului bolii, sau pacientului pe parcursul progresiei ei şi
urmăreşte prevenirea evenimentelor acute, a invalidităţii sau a decesului prematur.

7
 Deşi toate sunt importante, profilaxia primordială şi cea primară au cea mai mare
contribuţie la asigurarea stării de sănătate şi de bine a întregii populaţii. Aceste două niveluri
ale profilaxiei sunt specifice medicinei preventive, iar aplicarea lor a adus mari beneficii stării
de sănătate a populaţiei, dar şi de ordin economic deoarece pe măsura avansării de la nivelul
profilaxiei primordiale spre profilaxia terţiară scade numărul de beneficiari, iar sub aspect
economic, costurile cresc enorm.

3. Definirea şi caracterizarea conceptului de mediu înconjurător

Noţiunea de sănătate s-a dovedit a fi legată, aşadar, de o stare de bine ecologică. Având
în vedere că nu există nicio activitate umană de natură economică sau socială care să nu aibă
implicaţii ecologice, sănătatea omului trebuie raportată la mediul înconjurător. Din acest punct
de vedere sănătatea reprezintă un echilibru complex socio-ecologic între individ şi mediul
înconjurător, care satisface nevoile fundamentale umane şi asigură adaptarea biologică,
mentală şi socială a individului la mediul din care face parte
În ultimele decenii au apărut diverse abordări ale conceptului de mediu înconjurător.
OMS adoptă o viziune antropocentristă, considerând că mediul reprezintă „totalitatea
factorilor din afara organismului uman, prezenţi la un moment dat şi care acţionează
asupra omului şi activităţii sale”. (OMS 1972)
Mai recent, în 1995, Last J.M. propune definirea mediului ca fiind “totalitatea
factorilor externi organismului uman individual, care pot fi divizaţi în fizici, chimici,
biologici, sociali, culturali etc., care pot influenţa starea de sănătate a populaţiei”.
În zilele noastre intervenţia omului asupra mediului este omniprezentă, astfel încât
mediul înconjurător circumscrie ansamblul factorilor ecologici asupra cărora activitatea
umană a operat modificări profunde, de multe ori ireversibile. În acest context, noţiunea de
mediu înconjurător este sinonimă cu aceea de mediu antropizat, iar termenul de natură
sugerează existenţa unei arii ecologice în care activitatea umană nu a perturbat încă, circuitele
energetice şi informaţionale ale ecosistemelor originare.
Legătura complexă dintre statutul social al omului şi contextul său ecologic este
determinată de factori politici, social-culturali şi economici, impunându-se astfel tendinţa de
includere în conceptul de mediu înconjurător pe lângă elementele naturale şi a elementelor
create de om. Pe această bază Conferinţa ONU asupra mediului (Stockholm, 1972) stabileşte
că mediul înconjurător are trei componente de bază:
 mediul natural (sau habitatul natural, cel mai adesea însă acesta este modificat şi
amenajat)
8
  mediul construit (habitatul construit)
 mediul social

Ecosistemul antropizat (artificial), în care intervenţia omului este omniprezentă, este mult mai
fragil şi instabil, capabil să declanşeze reacţii nefavorabile în lanţ.

Clasificarea factorilor de mediu

Factorii de mediu reprezintă componentele mediului înconjurător. Având în vedere marea

lor diversitate structurală, modul diferit de acţiune, efectele asupra organismului sau
interrelaţiile dintre ei, factorii de mediu pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
După origine:
- naturali (de bază, vitali): aer, apă, alimente, sol
- artificiali (antropogeni): îmbrăcăminte, locuinţe, aşezări umane, etc.
După natură:
- fizici : biometeorologici, radiaţii, poluare sonoră
- chimici: componente de natură chimică prezente în mod natural în mediul înconjurător
(de exemplu elemente din compoziţia normală a aerului, elementele din sursele de apă
provenite din sol, etc.), dar şi supraadăugarea unor noi substanţe (de impurificare)
- biologici : vegetaţia, fauna, microorganismele (virusuri, bacterii, protozoare, fungi);
- sociali : relaţii interumane, stres, lucrul în ture, etc.
- accidentali
După influenţa pe care o au asupra sănătăţii :
- sanogeni – întreţin şi promovează starea de sănătate
Ex : aprovizionarea cu apă potabilă, servicii adecvate de salubritate
- patogeni – influenţează negativ starea de sănătate.

Unii factori de mediu pot avea acţiune sanogenă sau patogenă, în funcţie de nivelul
(concentraţia) lor în mediu sau de alte caracteristici care le condiţionează reactivitatea. Aşa de
exemplu, ozonul se comportă ca un poluant secundar cu efect iritant atunci când se află la
nivelul troposferei şi ca un element benefic pentru om şi pentru întreaga biosferă atunci când
se află la altitudini înalte.
Ca factori patogeni, factorii de mediu pot acţiona ca:
 factori etiologici – obligatorii în determinarea stării de boală Ex: holera transmisă
hidric

9
  factori de risc – orice caracteristică sau condiţie care poate favoriza declanşarea sau
agravarea unui fenomen negativ (a unei boli).

Sunt diferite feluri de factori de risc. Unii, cum sunt toxicele şi agenţii infecţioşi, se găsesc în
mediul înconjurător; alţii sunt parte a mediului social. Alţi factori de risc sunt reprezentaţi de
comportamente umane (fumatul, sedentarismul) sau sunt moşteniţi (a avea un haplotip HLA
B27 creşte riscul unei spondilartropatii).

Poluarea mediului înconjurător

Cuvântul poluare are origine latină (polluo-ere  a murdări, a pângări, a profana) şi
desemnează o acţiune prin care omul îşi degradează propriul mediu de viaţă. Constituind una
dintre marile probleme ale lumii contemporane, această acţiune nu este caracteristică omului
în genere, ea este o lege naturală generală, conform căreia orice organism viu produce deşeuri
care neeliminate din mediul lui de viaţă, îi fac imposibilă însăşi existenţa. În ceea ce priveşte
comunităţile umane, preocuparea pentru curăţenie a fost însoţită de vigoarea morală şi
intelectuală a unui popor, în timp ce descompunerea socială a fost întotdeauna însoţită de
indiferenţă faţă de fenomenele poluante.
Prin poluare se defineşte orice introducere de către om în mediul înconjurător,
direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte dăunătoare, de natură să pună în
pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea
materială, să diminueze binefacerile mediului şi să împiedice utilizarea legitimă a lui.
(Montreal, 1982)
Modificarea stării naturale a mediului sau “impactul asupra mediului” cuprinde
acţiunile care produc ruperea echilibrului ecologic, pagube economice prin modificarea
calităţii factorilor de mediu, care sunt dăunătoare pentru sănătatea omului, precum şi cele care
produc discomfort. Aşadar, nu orice impurificare înseamnă obligatoriu poluare, la fel cum
poluarea nu este cauzată doar de agenţi de impurificare. De exemplu, poluarea aerului nu
înseamnă numai impurificare prin introducerea în atmosferă a unei substanţe străine ci şi
modificarea compoziţiei prin variaţii procentuale importante ale principalelor gaze
componente (de exemplu creşterea concentraţiei de CO2). Impactul asupra mediului este cu
atât mai mare cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă a
speciilor vizate este mai mare.

În funcţie de extindere putem descrie:

- poluarea interioară care afectează spaţiul locuibil (locuinţe, birouri, mijloace de transport,

10
săli publice)
- existenţa unei poluări regionale - cu transportul poluanţilor la mare distanţă şi consecinţe
dramatice asupra solului şi suprafeţelor de apă;
- existenţa unei poluări globale ca rezultat al prezenţei poluanţilor care alterează compoziţia,
chimia şi dinamica aerului favorizând schimbările climatice şi scăderea protecţiei faţă de
ultraviolete conferită de ozonul stratosferic.
Termenul de poluant desemnează orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă,
microorganisme, sunete, vibraţii, radiaţii de orice fel, sau orice combinaţie a acestora care
modifică starea naturală a mediului.
După natura agentului poluant putem deosebi următoarele tipuri de poluare:
chimică – cea mai vastă, diversă şi mai bine studiată;
fizică – reprezentată de temuta contaminare radioactivă, de zgomotul care ne
agasează tot mai mult;
biologică – cauzată cel mai adesea de microorganisme patogene sau condiţionat
patogene (bacterii, virusuri, fungi, paraziţi)

Cerinţe de bază pentru un mediu sănătos

Prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiţii sine qua non
pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei şi sunt strâns legate de asigurarea calităţii
vieţii. Înţelegând ceea ce constituie un mediu bun pentru sănătate ne ajută să
facem schimbări şi să îmbunătățim starea de sănătate. Organizația Mondială a Sănătății a
sugerat următoarele cerinţe de bază pentru un mediu sănătos:

1. Aer curat (pur) –atât calitatea aerului ambiental exterior cât şi aerului interior este
esenţială cu atât mai mult cu cât în lipsa aerului omul nu poate supravieţui mai mult de câteva
minute, ceea ce face ca în caz de poluare expunerea să devină obligatorie întrucât respiraţia
nu poate fi oprită până la remedierea situaţiei.
2. Apă suficientă şi fără risc pentru sănătate – apa este esenţială pentru
supravieţuire (circa 2 litri pe zi) dar şi pentru igiena personală şi prepararea hranei. Incidenţa
unor boli este strâns legată deficienţele de aprovizionare cu apă de calitate adecvată şi în
cantitate corespunzătoare.
3. Alimente furnizoare de nutrienţi şi lipsite de risc – alimentele trebuie să asigure
toţi micro- şi macronutrienţii în cantitate optimă, în funcţie de nevoile organismului, pentru

11
prevenirea malnutriţiei, iar alterarea şi contaminarea alimentelor dau o patologie legată de
consumul alimentar.
4. Aşezări umane liniştite şi sigure – dezvoltarea urbană, pe lângă multiplele motive
de satisfacţie, poate conduce la apariţia unor factori de risc reprezentaţi în principal de:
- aglomerarea populaţiei care favorizează răspândirea unor boli transmisibile,
- poluarea mediului (chimică, fonică) din cauza industrializării, a mijloacelor de
transport şi a activităţilor casnice şi gospodăreşti,
- regimul de viaţă urban, caracterizat prin suprasolicitare nervoasă, sedentarism,
obiceiuri ca fumatul, alcoolismul şi chiar farmacodependenţa şi consumul de droguri.
5. Ecosistem global favorabil – presupune un mediu global stabil (fără poluare
transfrontalieră, fără depleţia ozonului stratosferic, fără schimbări climatice şi ploi acide, etc.)

Protecţia mediului şi promovarea sănătăţii

În martie 2016, OMS a publicat cea de-a doua ediție a raportului "Prevenirea bolilor prin
medii sănătoase: evaluarea globală a îmbolnăvirilor cauzate de riscurile de mediu", în care se
estimează că 12,6 milioane de persoane au murit în cursul anului 2012 din cauza unui mediu
nesănătos (aproape 1 din 4 decese la nivel mondial) şi că factorii de risc din mediu, cum ar fi
poluarea aerului, a apei și a solului, expunerile la substanţe chimice, schimbările climatice și
radiațiile ultraviolete contribuie la apariţia a peste 100 de boli și răniri. Se menţionează că
65% dintre aceste îmbolnăviri sunt de natură neinfecţioasă (în special accidente vasculare
cerebrale, afecţiuni cardiovasculare, răniri neintenţionale, cancere şi afecţiuni respiratorii
cronice) şi că în ultimele decenii au scăzut considerabil decesele cauzate de boli infecţioase ca
urmare a ameliorării condiţiilor de sanitaţie şi de aprovizionare cu apă, a îmbunătăţirii
condiţiilor de locuit şi a accesului la imunizare şi combaterea vectorilor. Se subliniază
susceptibilitatea crescută a copiilor sub 5 ani şi a vârstnicilor în faţa problemelor de sănătate
cauzate de mediu şi se precizează că impactul riscurilor din mediu este inegal asupra
diferitelor categorii sociale, afectând îndeosebi populaţia cu venituri scăzute sau cu un nivel
de educaţie precar. Întrucât toate problemele de sănătate cauzate de mediu pot fi prevenite,
protecţia mediului este o condiţie fundamentală a dezvoltării durabile a societăţii, iar
intervenţiile de promovarea a unui mediu sănătos pot avea o contribuţie importantă la
reducerea ratei globale a morbidităţii şi îmbunătăţirea bunăstării populaţiei de pretutindeni.

12
 În România, Ministerul sănătăţii ca autoritate centrală de sănătate publică are
obligaţia de a proteja sănătatea populaţiei prin următoarele măsuri de promovare a unui mediu
sănătos :
1. monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea - evaluarea riscurilor de mediu
asupra sănătăţii populaţiei şi elaborarea periodică (anual) de rapoarte privind influenţa
mediului înconjurător asupra sănătăţii populaţiei;
2. reglementarea calităţii principalilor factori de mediu: apa potabilă şi de îmbăiere, aerul
ambiant şi interior, zgomot, locuinţă şi habitat, radiaţii ionizante, deşeuri, alimente,
produse cosmetice, etc.;
3. stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică comunitare (condiţii de igienă în
colectivităţi de copii şi tineri, unităţi şi servicii turistice, unităţi sanitare etc.);
4. controlul aplicării reglementărilor referitoare la calitatea factorilor de mediu.
(Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii)

În concluzie, protecţia mediului, condiţie pentru protecţia şi promovarea sănătăţii, trebuie

să reprezinte o prioritate în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii. Modul în care
o societate vede relaţia dintre boală şi mediu va afecta modul în care aceasta este capabilă să
se ocupe de promovarea sănătăţii.

13