Radu Mareș, câteva repere biografice

Radu Mareș, „romancier prin excelență”1 și ziarist român, s-a născut la 3 martie, 1941
în comuna Frasin, județul Suceava, Bucovina. Părinții săi au fost agronomul Gavril Mareș și
învățătoarea Francisca Mareș, născută Suhoverschi, într-un sat din regiunea Cernăuți,
Cuciurul Mare. A făcut școala primară și generală în localitatea în care a copilărit, apoi a
urmat cursurile liceului „Euxodiu Hurmuzachi” din Rădăuți (1957), iar între 1959 – 1964
urmează cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, oraș
în care s-a stabilit „după câteva rătăciri”2.
Într-un interviu acordat poetului Ion Beldeanu, Radu Mareș mărturisește că „în
halucinațiile” lui „secrete” se trage de fapt din locul de „dincolo de vama blestemată de la
Siret”3, de prin luncile Nistrului unde, casa părintească, cândva „elegantă”, devine pentru
prozator, după anii 1990, un simbol al războiului, pe care o găsește părăsită și lăsată în
paraghină, „cu ferestrele goale, oarbe și cu poarta căzută într-o râvnă”4. Iar în 2009, an în care
face o ultimă vizită locului în care își avea rădăcinile, constată cu tristețe că nu mai are „în
Bucovina istorică (...) nimic, absolut nimic”5, deoarece casa părintească fusese „asaltată” de
stilul modern al unui general, propietar sau chiriaș, venit de dincolo de Urali. Moștenirea
lăsată de părinți, „o sfoară de pădure de fag” și „niște pământ de livadă” 6, o abandonează
datorită lungului proces în care se afla, iar cea lăsată de un unchi fără copii, o casă și un teren
în Voroneț, o cedase unei verișoare. Cu toate acestea, adevăratul motiv pentru care hotărăște
să se stabilească la Cluj, unde a rămas până la finalul vieții, timp în care s-a simțit „legat de
Cluj ca Ulise de catarg”7, a fost o elevă din oraşul de la poalele Feleacului cu care coresponda,
dar pe care nu a cunoscut-o niciodată8.

1
Andrei Moldovan, O poemă a Bucovinei, în Vatra, nr. 3 – 4, 2011, p. 26.
2
Radu Mareș, A fi în Bucovina, Editura Charmides, Bistrița, 2016, p. 113.
3
Ibidem, p. 114.
4
Ibid.
5
Ibidem, p. 115.
6
Ibidem, p. 114.
7
Ibidem, p. 118-119.
8
„- Când eram elev la liceul din Rădăuţi, aproape de frontiera cu Basarabia, m-am îndrăgostit îngrozitor – aveam
13 ani – de o elevă din Cluj, cu care am corespondat doi ani, dar n-am văzut-o niciodată. Când trebuia să ne
întâlnim, am aflat că se măritase cu un student la teologie şi totuşi, fumegând de suferinţă, neconsolat că mă
părăsise, am venit la Cluj, la examenul de admitere, ca să respir măcar aerul ei. Aş putea să răspund la întrebare
că intuisem avantajul Clujului, faţă de Iaşi de pildă, că e mai aproape de Europa. Sau faţă de Bucureşti, care nu
 Anii copilăriei pe care i-a petrecut în munții Bucovinei9 au fost marcați de o „sărăcie
mohorâtă și omogenă”10, perfect normală și deloc nefirească pentru copiii războiului, unde au
învățat să scrie și să citească „desfigurat” în românește, după manualul lui Ion Vitner, scriitor
și critic literar român evreu, și o istorie a lui Mihail Roller, istoric comunist român, de origine
evreu, „unde nu exista pomenit cuvântul Bucovina”11. Apoi, în liceu, cu ajutorul profesorilor
formați în vechile școli românești dinainte de război, și-a însușit alături de colegi, „prin
imitație”, anumite calități și defecte „domnești” care au contribuit la pregătirea „intelectuală”
atât de necesară modernizării României unde, disciplina și severitatea atât de strictă,
moștenită prin inerțiile tradiției de la Austria, l-au ajutat să supravețuiască regimului dur al
internatului din perioada facultății.
După ce a terminat cursurile facultății din Cluj, în anul 1965 activează ca profesor și
electrician în Dobrogea, în 1966 este activist cultural în județul Suceava, iar între 1966 și
1970, a fost ziarist la cotidianul Zori noi din Suceava, unde l-a avut șef pe prozatorul Platon
Pardău, însă din cauza unor conflicte cu autoritățile de partid din Suceava, iscate pe motivul
„preferinței sale pentru blugi”12, a fost „ejectat”. Între 1971 – 1997 a fost redactor la revista
Tribuna, perioadă în care a publicat romanele Anna sau pasărea paradisului (1972), Cel iubit
(1975), Caii sălbateci (1981), Pe cont propriu (1986), iar între 1997 – 2001 a fost director al
Editurii Dacia13. Pe parcursul vieții, în plină putere creatoare, a mai publicat o serie de proze
(Pe cont propriu, 1980; Anul trecut în Calabria, 2002; Sindromul Robinson, 2014), romane
(Ecluza, 2006; Deplasarea spre roșu, 2012; Când ne vom întoarce, 2015) și un eseu (Manual
de sinucidere, 2003).
Chiar dacă drumul lui Radu Mareș ca scriitor a fost controversat, datorită rezervelor și
elogiilor care au pornit din același punct, și anume: modernitateaascriiturii,anegarea
canoaneloratradiționale privind consistențaacaracterelor, cursivitateaanarativă șiapregnanța
mesajului, nestructurarea ferma a discursului, interferența planurilor epice, sincopele,
abandonareaapersonajuluiasau „spulberarea"aacestuia într-un contextaplurimorf, produsă prin
asamblareaahaoticăaa mecanismeloramemoriei, undeatehnica proustiana sau labirinticaade tip
faulknerianacamufleazaaprogramatic sensulanarativaaxial, aaacesta a fost definit de diferite
premii literare. În 1972 a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (pentru romanul

mi-a plăcut niciodată. Adevărul e că opţiunea mea pentru Ardeal a hotărât-o o fetişcană pe nume Olga.” Aurel
Podaru, Exerciţii la microfon, interviuri, Editura Clusium, 1996, p. 16-17.
9
Ibidem, p. 140.
10
Ibidem, p. 14.
11
Ibid.
12
https://vasilegogea.wordpress.com/2017/03/28/aurel-podaru-ridica-faclia-in-memoria-lui-radu-mares/
13
https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Mare%C8%99
Anna sau pasărea paradisului), urmat de Premiul pentru roman al Filialei Cluj a USR (1981,
pentru romanul Caii Sălbatici), Premiul pentru proză al Filialei Cluj a USR (2002, pentru
Anul trecut în Calabria), Premiul „Cartea anului” a Filialei Cluj a USR (2006, pentru Ecluza),
Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru proză a Filialei Cluj
a USR, Marele Premiu „Bucovina” al Societății Scriitorilor Bucovineni (2010, pentru
romanul Când ne vom întoarce), Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (2012, pentru
romanul Când ne vom întoarce). În 2015, Radu Mareș a primit premiul pentru Proză al
revistei Observator cultural pentru volumul Sindromul Robinson.
În anul 2016, la 26 martie, în Cluj-Napoca, Radu Mareș, un „bătrân ursuz, pisălog,
cârcotaș”, dar „un om cu principii, pentru care talentul nu scuza în nici un caz lipsa de
caracter”14 și un autor pe care suntem datori să îl descoperim, trece în neființă lăsând
posteriății pagini de mare complexitate, ridicate la rang de artă.

14
https://tribuna-magazine.com/amintirea-lui-radu-mares/?fbclid=IwAR19xpXmLHS5H7wy5VgDhaHt8mKYD-
963HREKLkVuy3YxO-0UQCOad6VnqU