Sunteți pe pagina 1din 197

Digitally signed by

Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
of this document
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
Mihail Turculeţ
NOŢIUNI, TERMENI ŞI DEFINIŢII PENTRU
CONSTRUCŢII DE LEMN
Manual

Chişinău
2015

0
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Facultatea Cadastru, Geodezie şi Construcţii


Catedra Construcţii şi Mecanica Structurilor

Mihail Turculeţ

NOŢIUNI, TERMENI ŞI DEFINIŢII PENTRU


CONSTRUCŢII DE LEMN

Manual

Chişinău
Editura „Tehnica-UTM”
2015

1
CZU 624.011.1(075.8)
T 94
Lucrarea reprezintă un material educativ cu aspect enciclopedic,
ce priveşte domeniul construcţiilor de lemn. Se urmăreşte sistematizarea
terminologiei din acest domeniu, în scopul asigurării unei mai bune
pregătiri profesionale a viitorilor specialişti în contextul dezvoltării
durabile.
Este destinată pentru studenţii de la specialităţile Arhitectură, Sculptură
şi Design interior implicaţi direct în studierea cursului „Construcţii din
lemn”, precum şi pentru alţi specialişti determinaţi să se antreneze în
soluţionarea problemelor de mediu.

Autor: conf. univ., dr. Mihail Turculeţ

Redactor responsabil: conf. univ., dr. Anatolie Taranenco

Recenzent: conf. univ., dr. Anatolie Taranenco, şef Catedră Construcţii şi


Mecanica Structurilor, UTM

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII


Turculeț, Mihail
Noțiuni, termeni și definiții pentru construcții de lemn: Manual /
Mihail Turculeț; Univ. Tehn. a Moldovei, Fac. Cadastru, Geodezie și
Construcții, Catedra Construcții și Mecanica Structurilor. – Chișinău:
Tehnica-UTM, 2015. – 196 p.
Bibliogr.: p. 195 (9 tit.). – 50 ex.
ISBN 978-9975-45-386-8.
624.011.1(075.8)
T 94

ISBN 978-9975-45-386-8. © UTM, 2015


2
INTRODUCERE

În plan mondial, pe parcursul ultimelor decenii, construcţiile


de lemn au înregistrat o creştere esenţială. Aceasta se datorează
noilor cerinţe înaintate de către problemele de mediu, studiilor
întreprinse în domeniul tehnologiei şi prelucrării lemnului şi
produselor inginereşti, caracteristicilor fizico-mecanice, precum şi a
noilor tendinţe cu referire la asigurarea performanţelor.
Lemnul este un material cu adevărat remarcabil. În timp ce
cele mai multe dintre materialele structurale utilizate în construcţie
sunt produse din resurse finite, consumatoare de mari cantități de
energie, însoţite de emisii semnificative a gazelor de seră, lemnul
este produsul energiei solare, dioxidului de carbon, elementelor
solului şi apei de ploaie. Se poate menţiona că lemnul este singurul
material structural de construcţie, care poate fi regenerat în
totalitate, iar procesul fiind însoţit şi de reducerea concentraţiei din
aer a dioxidului de carbon şi producerea oxigenului.
Datorită răspândirii sale pe arii extinse în toate zonele
geografice, sub o mare varietate de specii, lemnul l-a însoţit pe om
în diverse stadii de existenţă şi evoluţie, în satisfacerea unor nevoi
vitale, materiale, spirituale şi, îndeosebi, pentru realizarea
construcţiilor de locuit. De la arborele din pădure până la produsul
finit, lemnul, prin proprietăţile sale anatomice, fizico-chimice şi
mecanice, este o resursă biologică favorabilă întreţinerii vieţii pe
Pământ. Pentru om lemnul reprezintă un material utilizat în mai
toate domeniile sale de activitate. Sub aspectul funcţionalităţii,
lemnul este regenerabil, ecologic, ieftin, uşor, plăcut şi călduros,
oferind cadrul natural pentru confort şi siguranţă. Utilizarea lui în
construcţii este benefică pentru mediul înconjurător

3
PREFAŢĂ

Lucrarea, structurată după modelul unui dicţionar, reprezintă o colecţie


de termeni de specialitate, ce descriu subiectul cercetării “Construcţii
de lemn, măsuri pentru implementare şi valorificare din perspectiva
dezvoltării durabile”. Scopul-ţintă este sistematizarea terminologiei
din acest domeniu, în scopul asigurării unei mai bune pregătiri
profesionale a viitorilor specialişti.
Elaborarea şi publicarea acestui suport didactic a fost apreciată
ca o necesitate obiectivă atât pentru studenţii de la specialităţile
Arhitectură, Sculptură şi Design interior implicaţi direct în studierea
cursului „Construcţii din lemn”, precum şi pentru alţi specialişti
determinaţi să se antreneze în soluţionarea problemelor de mediu.
Necesitatea lucrării a fost determinată de:
- utilizarea în cadrul studiilor a unor termeni mai rar întâlniţi sau
cu caracter de noutate în limbajul tehnic al disciplinei menţionate
(durabil, consum redus de energie, material ingineresc, creativitate,
renovabil, protecţie, emisii de dioxid de carbon etc.);
- utilizarea unor termeni care, în ultimii ani, din diferite motive
cunosc interpretări şi modalităţi de definire variate în funcţie de autori
sau de contextul în care sunt folosiţi (material compozit, material
inteligent, clase de exploatare, regiune etc.).
- adoptarea actelor normative referitor la domeniul construcţiilor,
ce cuprind numeroase noţiuni, cu care trebuie să fie familiarizaţi
viitorii specialişti.
Definiţiile prezentate în lucrare nu reprezintă propuneri inedite
sau interpretări ale autorului. Cea mai mare parte a definiţiilor asociate
termenilor prezentaţi în ghid este extrasă din sursele documentare
utilizate, respectiv: lucrări cu caracter teoretic despre construcţiile din
lemn, dezvoltare spaţială, legislaţie specifică domeniilor de
construcţie, documente de largă circulaţie precum şi studii, şi cercetări
recente din domeniul implementării normelor de proiectare europene.
Noţiunile cuprinse în ghid urmăresc asigurarea unei orientări în
domeniul materialelor de construcţie şi a elementelor structurale.

4
bilitate - capacitate de a face totul cu uşurinţă şi iscusinţă;

A dibăcie; îndemânare; măiestrie; pricepere, lucru sau act


făcut cu ingeniozitate şi fineţe. Abilitate înseamnă
capacitatea de a aplica cunoştinţe şi de a utiliza know‐how pentru a
aduce la îndeplinire sarcini şi rezolva probleme. În contextul
„Cadrului european al calificărilor” abilităţile sunt descrise ca fiind
cognitive (implicând utilizarea gândirii logice, intuitive şi creative)
sau practice (implicând dexteritate manuală şi utilizarea de metode,
materiale, unelte şi instrumente).
Abordare sistemică - mod de gândire şi analiză care are la bază, pe
de o parte, relaţiile în timp şi spaţiu dintre elemente, iar pe de altă
parte, analiza elementelor.
Absorbţie – fenomen prin care lemnul încorporează din mediul
înconjurător apa.
Acoperiş - subansamblu funcţional-structural, format din elemente
de construcţie şi componente structurale şi nestructurale, realizat în
scopul de a închide şi proteja clădirea la partea ei superioară (peste
ultimul nivel construit) împotriva acţiunilor factorilor de mediu.
Acoperişul include şarpanta împreună cu sistemul complet de
învelitoare, elementele de fixare şi de scurgere a apei (jgheaburi,
burlane etc.).
Accoya® - lemn modificat în baza unei tehnologii chimice special
patentate de către Accsys Technologies. Acest proces include
acetilarea, în care grupurile libere -OH (hidroxil) din cadrul
peretelui celular sunt înlocuite de grupurile de acetil. Acestea nu
conţin decât molecule de carbon, hidrogen şi oxigen dar, deoarece
sunt hidrofobe, ele previn fixarea apei de peretele celular şi, astfel,
se evită umflarea lemnului de către apă sau furnizarea unei surse de
hrană pentru fungi, care cauzează putrefacţia. Grupurile de acetil
sunt abundente în toate speciile de lemn, dar se găsesc şi în alte
produse cotidiene, cum ar fi oţetul, vinul şi aspirina. Testele
efectuate pe parcursul celor 80 de ani, de când această formă de
modificare a lemnului a fost inventată, demonstrează că lemnul
5
modificat la standardul atins de Accoya® este foarte stabil şi, de
asemenea, deosebit de rezistent la putrezire. Timpul de tratament
prelungit (în comparaţie cu tratamentele convenţionale de
conservare), combinat cu utilizarea de specii permeabile selectate în
mod corespunzător, înseamnă că crengile cu o grosime de până la
75 mm pot fi modificate pe toată grosimea lor. Deci, în timp ce cu
tratamentele convenţionale de conservare, centrul secţiunii
transversale este, în general, netratat sau doar parţial protejat, cu
Accoya® toată secţiunea transversală este modificată şi, prin
urmare, poate fi tăiată în condiţii de siguranţă şi prelucrată fără
riscul de a expune materialul nemodificat. În plus, lemnul acetilat
este complet atoxic. Doar cantitatea de acetil creşte, un compus care
deja apare în mod natural în lemn. Prin urmare, Accoya® poate fi
eliminat în exact acelaşi mod ca şi lemnul nemodificat. Mai mult,
pentru că acesta nu se va degrada, el ar putea fi, de fapt, refolosit în
alte proiecte.
Acţiune (F) - forţă (încărcare) aplicată structurii (acţiune directă)
sau o deformaţie impusă (acţiune indirectă); de exemplu, efectul
variaţiilor de temperatură sau tasările diferenţiate; orice cauză
capabilă a genera stări de solicitare mecanică. Acţiunile se clasifică:
1. după variaţia lor în timp, în: − acţiuni permanente (G), care
acţionează probabil în timpul unei situaţii de proiectare şi pentru
care variaţia mărimii în timp este neglijată în raport cu valoarea
medie; de exemplu, greutatea proprie a structurii; − acţiuni
variabile (Q), pentru care variaţia mărimii în timp în raport cu
valoarea medie nu este neglijată; de exemplu, încărcările utile,
încărcările din vânt sau zăpadă; − acţiuni accidentale (A), acţiuni,
în general de scurtă durată, dar de mărime semnificativă, care este
improbabil să apară în timpul duratei de viaţă proiectate a
structurii; de exemplu, exploziile sau impactul cu vehicule. 2. după
variaţia lor în spaţiu, în: − acţiuni fixe, de exemplu greutatea
proprie; − acţiuni libere, de exemplu încărcările utile mobile,
efectele vântului şi ale zăpezii. 3. după natura acţiunii şi a
6
răspunsului structurii, în: − acţiuni statice, care nu provoacă
acceleraţii semnificative structurii sau unui element structural; −
acţiuni dinamice, care provoacă acceleraţii semnificative structurii
sau unui element structural. Precomprimarea (P) face parte din
categoria acţiunilor permanente, dar pentru raţiuni de ordin practic
este tratată de obicei separat. Acţiunile indirecte sunt fie
permanente - GIND (de exemplu, o tasare de reazeme), fie variabile -
QIND (de exemplu, temperatura) şi sunt tratate ca atare.
Acţiune accidentală (A) - acţiune de scurtă durată, dar de
intensitate semnificativă, ce se exercită cu probabilitate redusă
asupra structurii, în timpul duratei sale de viaţă proiectate.
Acţiune cvasistatică - acţiune dinamică reprezentată printr-o
acţiune statică echivalentă.
Acţiune geotehnică - acţiune transmisă structurii de către pământ
şi/sau apa subterană.
Acţiune seismică (A) - acţiune asupra structurii, datorată mişcării
terenului provocată de cutremure.
Acţiune a umidităţii asupra lemnului - modificări ale
proprietăţilor lemnului, ca răspuns la modificarea conţinutului de
apă. Umiditatea reprezintă principalul factor care influenţează
asupra tuturor caracteristicilor fizico-mecanice ale lemnului şi,
implicit, asupra durabilităţii sale în timp, prin favorizarea
dezvoltării agenţilor de degradare biologică. În cazul structurilor,
umiditatea are un efect semnificativ şi asupra elementelor metalice
folosite la îmbinări. Este foarte important ca lemnul pus în operă să
posede o umiditate apropiată de cea de echilibru estimată, iar
variaţiile de umiditate în timp să fie cât mai limitate. Nesatisfacerea
acestor condiţii conduce, în timp, la apariţia unor crăpături sau fisuri
provenite din contracţie, care creează condiţii pentru penetraţia apei,
a sporilor de ciuperci, a larvelor de insecte şi favorizează în final
degradările. Efectul de acţiune poate fi redus prin procedee de
tratare a lemnului.

7
Adeziv - produs natural sau sintetic cu care se lipeşte, se încleie
lemnul, metalele, sticla etc.
Agent agresiv - factor de mediu, de natură fizică, chimică sau
biologică, ce acţionează distructiv asupra construcţiei din lemn sau
a diverselor sale părţi componente, provocând degradarea lemnului.
Agenţi biologici - ciuperci, bacterii, insecte care atacă lemnul.
Agrement tehnic - document prin care se acceptă utilizarea unor
produse noi, procedee sau echipamente pentru care nu există
standarde naţionale, reglementări, normative etc., bazându-se pe
rezultate obţinute experimental sau la lucrări asemănătoare.
Furnizarea şi utilizarea produselor noi pentru construcţii trebuie să
fie însoţită în mod obligatoriu de agrement tehnic. Agrementul
tehnic reprezintă rezultatul evaluării tehnice favorabilă asupra
performanţei şi aptitudinii de utilizare, în conformitate cu cerinţele
legii calităţii în construcţii.
Albăstreală a lemnului - defect care constă în alterarea lemnului,
însoţită de o coloraţie albastră-cenuşie a duramentului sau a
alburnului, ce înlesneşte apariţia sau dezvoltarea unor ciuperci care
provoacă putrezirea lemnului sau uscarea arborelui. Albăstreala
cuprinde adesea tot alburnul şi se extinde pe lungimi mari ale
tulpinii.
Alborim - substanţă pe bază de celuloză, lignină şi plante
industriale. Substanţa este naturală, biodegradabilă şi este
considerată materialul din care se poate fabrica orice.
Alburn - zona de la exterior a trunchiului cu ţesut rar, cu umiditate
ridicată, de obicei de culoare deschisă (gălbui-albicioasă). Ocupă un
volum mai mic sau mai mare în raport cu volumul întregului trunchi
în funcţie de specie, vârsta arborelui şi condiţiile climatice.
Amplitudine de oscilaţie a temperaturii aerului interior ­
variaţia maximă a temperaturii aerului interior faţă de temperatura
convenţională de calcul.
Analiză structurală – totalitate a metodelor de calcul a efectelor
acţiunilor şi rezistenţelor structurii, elementelor, secţiunilor lor.
8
Analiză SWOT - metodă eficientă, utilizată în cazul planificării
strategice pentru identificarea potenţialurilor, a priorităţilor şi pentru
crearea unei viziuni comune de realizare a strategiei de dezvoltare.
SWOT semnifică: puncte tari (Strengths), puncte slabe
(Weaknesses), oportunităţi (Opportunities) şi ameninţări (Threats).
Analiza este folosită cu succes în elaborarea măsurilor de dezvoltare
a construcţiilor în contextul noilor cerinţe.
Anatomie a lemnului - disciplină didactică care are ca scop
cunoaşterea lemnului ca material biologic deosebit de complex, prin
însuşirea noţiunilor legate de structura fină a peretelui celular,
tipurile şi caracteristicile celulelor constitutive, caracterele
macroscopice, identificarea lemnului diferitelor specii forestiere,
defectele şi durabilitatea naturală a lemnului. Acestea constituie
bazele înţelegerii proprietăţilor fizice, mecanice şi tehnologice ale
lemnului, a comportării acestuia în diverse procese de tratare, dar şi
a posibilităţilor de prelucrare şi utilizare.
Anizotropie - caracteristică a materialului de a avea proprietăţi
fizico-mecanice dependente de direcţie. Proprietăţile mecanice
depind de unghiul pe care îl formează direcţia forţei cu direcţia
fibrelor – valorile maxime sunt atinse atunci când direcţia forţei
coincide cu direcţia fibrelor.
Anteproiect - proiect preliminar, ce are drept obiectiv propunerea
soluţiilor de ansamblu, coordonate cu condiţiile urbanistice,
prevederile legislaţiei în vigoare şi cu mijloacele financiare ale
investitorului. Pe parcursul elaborării trebuie definitivate condiţiile
contractuale. Anteproiectul conţine documentaţii ce prezintă
soluţia/soluţiile de arhitectură şi tehnice, estimări ale costului şi
duratei execuţiei.
Antiseptic – preparat cimic aplicat la tratarea lemnului, care
împiedecă putrefacția sau previne ori înlătură infecțiile
microbiene: acidul fenic e un puternic antiseptic. Principalele
antiseptice: boraxul, clorul, cloroformul, clorura de zinc, fenolul,

9
formolul, mentolul, nitratul de argint, permanganatul de potasiu,
sublimatul corosiv.
Antiseptizare – metodă de conservare ce constă în impregnarea sau
vopsirea lemnului cu substanţe antiseptice (carbolineum, ulei de
creozot, clorură de sodiu, sulfat de cupru-piatra vânătă etc.). O altă
metodă de antiseptizare este carbonizarea printr-o expunere parţială
la foc.
Anvelopă (închidere) – subsistem care separă spaţiul interior de
mediul exterior înconjurător. Acest subsistem este alcătuit din
elemente ale structurii de rezistenţă, deci elemente portante, şi
elemente de umplutură şi finisaj, deci neportante. De fapt anvelopa
este constituită din zona de infrastructură de contact direct cu
terenul de fundaţie, din pereţii exteriori de faţadă şi din acoperiş,
fiecare din aceste trei subansambluri trebuind să răspundă diferit,
conform specificului şi poziţiei, acţiunilor exterioare. Anvelopei i se
impun exigenţe diferite: izolare termică şi fonică, etanşeitate şi
izolare la pătrunderea apei şi aerului, estetice, de rezistenţă şi
stabilitate etc. Este subsistemul care trebuie să răspundă celui mai
complex set de exigenţe şi care necesită diversitatea cea mai mare
de soluţii constructive.
Anvelopă a clădirii ­ totalitate a elementelor de construcţie
perimetrale care delimitează volumul interior (încălzit) al unei
clădiri de mediul exterior sau de spaţii neîncălzite din interiorul
clădirii.
Apă în lemn - element cu conţinut variabil care influenţează
mărimea caracteristicilor, comportarea, durata de exploatare etc.
Apa se găseşte sub diferite forme.
Apa de constituţie - apă apărută de la reacţiile chimice dintre
vaporii de apă şi substanţele chimice din pereţii celulari, când
umiditatea este cuprinsă între 0 şi 6%.
Apă legată - apa care pătrunde în pereţii celulari prin sorbţiune.
Maximul de apă legată se realizează în aer saturat cu vapori de apă
(φ=100%), când umiditatea lemnului ajunge, în medie, la 28%,
10
denumită umiditate de saturaţie, intervalul în care se produce
umflarea lemnului.
Apă liberă - apa care pătrunde în vas sub formă lichidă,
completând toate golurile celulare.
Aptitudine în exploatare a structurilor – capacitate a unui produs
(serviciu, lucrare, construcţie) de a îndeplini funcţiunea definită
pentru care a fost conceput în condiţii specifice.
Arbaletrier - parte a acoperişului care susţine învelitoarea propriu-
zisă. Grindă care serveşte la susținerea panelor pe care se fixează
căpriorii unui acoperiş.
Arboform sau lemn lichid - alternativă ecologică la plasticul
obţinut din petrol. Substanţa care stă la baza noului material
denumit arboform sau “lemnul lichid” este biodegradabilă şi se
obţine prin combinarea celulozei, a plantelor industriale (cânepă, in)
şi a ligninei. Invenţia aparţine unei echipe de cercetători de la
Institutul de Tehnologie Chimică Fraunhofer (ICT) din Pfinztal,
Germania.
Arborele ca „maestru” în materie de construcţii uşoare şi de
ancorare în sol - simplificat privit şi relevant din punct de vedere
static, ţesutul lemnos este compus din lignină, care rezistă la
presiune (apăsare), întrepătrunsă (intercalată) de celuloză, care
asigură rezistenţa la tracţiune. Astfel, arborele se opune cu succes
solicitărilor statice şi dinamice la care este supus necontenit.
Arborele îşi controlează tensiunea permanent în toate secţiunile şi
foloseşte produsele de fotosinteză foarte economic pentru
construcţia de lemn necesar stabilităţii, creând construcţii uşoare,
fiind în acest sens considerat un „minimalist”. Restul produselor de
fotosinteză este înmagazinat, sub formă de amidon şi glucoză, ca
„rezervă de energie” în corpul lemnos. În masiv (arboret) se poate
face diferenţa între creşterea „înţeleaptă” din punct de vedere static
şi creşterea fototrofă (după lumină) a trunchiului sau a unor ramuri,
care nu mai respectă principiul static, fiind ghidaţi de „dorinţa de
fotosinteză”. Această creştere este considerată ca fiind una
11
„neînţeleaptă”, din punct de vedere static. În mod simplificat,
sistemul radicelar al arborelui este compus din partea de rădăcini
destinată exclusiv nutriţiei şi partea de rădăcini destinată exclusiv
ancorării, deci stabilităţii. Din punct de vedere static, este
interesantă numai partea sistemului radicelar destinată ancorării.
Simplificat privit, sistemul radicelar destinat ancorării la arborii
crescuţi izolat este format pe partea supusă predominant presiunii
vântului din „rădăcini cu formă de funie”, lungi şi, de regulă, destul
de groase, care rezistă la tracţiune incredibil de mult datorită
aglomerării de „furtune de celuloză”. Pe partea opusă presiunii
vântului, sistemul radicelar este compus din rădăcini comparativ
mai scurte şi mai groase, aplatizate la vârf, care rezistă la presiune,
datorită aglomerării de „hornuri de lignină” în secţiune. Astfel,
arborele crescut solitar este optim ancorat, cu un minim de sistem
radicelar „construit” în acest scop. Studiile demonstrează că prin
sistemul radicelar se asigură stabilitatea mecanică, care depinde de
regiune, condiţiile locale de creştere, precum şi de specie. De
asemenea se observă că arborii sunt structuri biomecanice
complexe, capabile să-şi adapteze creşterea cambială la acţiunile
mecanice exterioare.
Arborele ca pompă - într-un anumit fel, arborii pot fi consideraţi
nişte pompe de circulaţie. Atâta vreme cât sistemului-arbore îi este
cedată energie, o parte o pune în mişcare pe cealaltă. În cadrul
arborelui, o parte a pompei captează energia (C6H12O6), iar cealaltă
parte pune la dispoziţie apa şi 13 elemente importante pentru
hrănire. Partea de sus a sistemului nu poate să trăiască fără cea de
jos şi invers. Simplastul şi sistemele de transport ale xilemului şi
floemului menţin legătura între cele două părţi ale sistemului. Dacă,
însă, partea de sus sau cea de jos a sistemului este periclitată sau se
micşorează, cealaltă parte se poate adapta, atâta timp cât
evenimentul nu suprasolicită întregul sistem şi dacă sistemului îi
rămâne suficient timp pentru a putea reacţiona. În timp ce pompa se
autoreglează pentru masa micşorată, la început ea preia energia
12
cumulată în părţile care trebuie cedate şi o transportă în acele părţi
ale sistemului care urmează să fie păstrate. Retrocedarea energiei
acumulate în părţile pe care arborele le pierde nu mai este posibilă
în cazul dispariţiei unor părţi din coroană în condiţii de forţă majoră
(furtună, rupturi de zăpadă etc.), precum şi în cazul tăierilor în
coroană cauzate de om, aceste pierderi având un caracter subit.
Arbori - plante lemnoase care cresc obişnuit în păduri, au înălţimea
cel puţin 7 m, produc lemn şi alte materii prime importante (coajă,
răşini, flori) şi care exercită o influenţă benefică asupra ambientului.
Drept categorii de arbori, conform literaturii de specialitate,
amintim: arborii forestieri care produc lemn şi sunt parte integrantă
din ecosistemul forestier; arborii ornamentali ce prezintă interes din
punctul de vedere al aspectului, precum şi pomii fructiferi, destinaţi
să producă fructe comestibile.
Arc cu tirant - arc care se utilizează în situaţia în care baza de
susţinere a arcului nu poate prelua împingerile orizontale sau se
ajunge la dimensiuni neeconomice ale acesteia. Tirantul este o bară
dublu articulată. Calculul acestor arce se face în acelaşi mod ca şi
calculul arcelor cu trei articulaţii.
Arcadă - element arhitectural format din unul sau mai multe arce şi
din elementele care le susțin (coloane, stâlpi, ziduri). Deseori are
sensul de spațiu cuprins de arc, boltă, boltitură etc.
Arce - bare curbe plane, conţinute în planul vertical; reazemele,
numite naşteri cu reacţiuni verticale, dar şi orizontale, numite
împingeri. Punctul de înălţime maximă se numeşte cheie. Arcele se
caracterizează prin două dimensiuni: o deschidere (orizontală) şi o
săgeată (verticală). Arcele au avantajul că, prin prezenţa
împingerilor şi prin configuraţia arcelor, momentele încovoietoare
şi forţele tăietoare sunt mult mai reduse faţă de o grindă dreaptă cu
aceeaşi deschidere. Există chiar arce la care momentele
încovoietoare şi forţele tăietoare sunt nule, fiind solicitate doar la
compresiune axială. Aceste arce se numesc arce de coincidenţă.
Arcele pot avea diferite forme, însă cele mai utilizate sunt arcele
13
circulare, ogivale şi arcele parabolice. Forma arcului se poate
exprima în funcţie de caracteristicile sale (deschidere, săgeată).
Arcele din lemn lamelat încleiat se concep în sistem dublu articulat,
în cazul unor eforturi de solicitare mici, sau triplu articulat, în cazul
solicitărilor mari.
Arce triplu articulate - sunt cele mai economice sisteme
structurale. Acestea pot avea diferite forme, dar cele mai răspândite
sunt circulare sau parabolice. Arcele pot fi prevăzute cu tiranţi din
metal sau din lemn lamelat încleiat făcând posibilă şi efectuarea
tensionărilor ulterioare.
Ardere - proces chimic prin care combustibilul solid, lichid sau
gazos se combină cu oxigenul şi are loc degajare de căldură,
fenomen însoţit, în general, de emisie de flăcări şi /sau
incandescenţă şi/sau emisie de fum. Din acest proces rezultă
produse gazoase - gazele de ardere - care de fapt alcătuiesc agenţii
purtători ai căldurii eliberate în cursul arderii.
Argument - raţionament, dovadă adusă în sprijinul unei propuneri
(afirmaţii). Argumentul este prima dintre părţile propriu-zise ale
unui proiect prin care se sintetizează aspectele teoretice şi cele
practice abordate în cuprinsul proiectului, în relaţie directă cu
utilitatea. Printre aspectele pe care trebuie să le cuprindă argumentul
sunt cele legate de justificarea alegerii temei de proiect, utilitatea
produsului şi competenţele care sunt vizate prin proiect.
Arhitectonica plantelor - disciplină care studiază forma
organismelor vegetale şi reacţiile lor la variaţia factorilor de mediu.
Arhitectură – domeniu al artei de construcţie, care se ocupă cu
construcţia şi art-decorul clădirilor. Ca şi în alte forme de artă, în
arhitectură sunt propriile stiluri şi tendinţe, care se schimbă din
epocă în epocă. Acest lucru este nu numai datorită aparitiei unor noi
metode de construcţie şi materiale. Un rol important are contextul
cultural, sistemul politic şi ideologia social dominantă.
Arie (construită şi desfăşurată) - suprafaţă orizontală a
construcţiei, delimitată de elemente perimetrale. Aria construită (Ac)
14
este delimitată de feţele exterioare ale pereţilor de închidere,
perimetrali la nivelul soclului (planul de contact cu terenul), iar aria
desfăşurată (Ad) a unei construcţii reprezintă suma ariilor construite
a tuturor nivelurilor acesteia, subterane şi supraterane, delimitate de
feţele exterioare ale pereţilor de închidere perimetrali ai fiecărui
nivel.
Aseptizare - procedeu de tratare a lemnului contra ciupercilor.
Lemnul este atacat de doi inamici, lenţi, dar redutabili: o ciupercă şi
un burete. Prima, ciuperca lemnului de fereastră (Goeophyllum
Trabeum) se prezintă sub forma unei putreziciuni maro, de cele mai
multe ori dezvoltată pe suprafaţa interioară a lemnului expus
intemperiilor, de pildă, rama ferestrelor. Lemnul de răşinoase este
cel mai atacat. Buretele alb cu pori, cu spori late (Antrodia
Vaillantii) are o culoare albă, care se îngălbeneşte încet, treptat, la
margine. Miceliul se extinde sub forma unor raze de culoare albă.
Preferă răşinoasele umede, dar atacă şi foioasele.
Astereală - căptuşeală de scânduri aşezată pe un schelet de lemn,
pentru a susţine învelitoarea unui acoperiş.
Atic - parte a unei construcții situată deasupra cornişei pentru a
masca marginea acoperişului.
Autorizaţie de construire - actul de autoritate al administraţiei
publice locale, pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor
prevăzute de lege referitor la amplasarea, proiectarea, executarea şi
funcţionarea construcţiilor. Documentaţia pentru eliberarea
autorizaţiei de construire se constituie din:
- certificatul de urbanism pentru construcţia în cauză;
- proiectul construcţiei.
Avarie - orice degradare (deteriorare) sau consecinţă dăunătoare
(nefavorabilă) pentru starea fizică a unui produs, a unei construcţii,
părţi sau element component al acesteia, cauzată de un eveniment.
La construcţii, se deosebesc două categorii principale de avarii:
a) avarii structurale - produse în elementele sau îmbinările
structurii de rezistenţă ale unei construcţii;
15
b) avarii nestructurale - produse în elementele sau părţile de
construcţii care nu fac parte din structura de rezistenţă.
Aviz de însoţire - document care însoţeşte materialul lemnos, cu
scopul de a atesta provenienţa legală a acestuia, pe perioada
transportului şi/sau pe perioada depozitării.
Aviz tehnic – document de concluzii tehnice favorabile al
Consiliului Tehnic Permanent pentru Construcţii privind verificarea
conformităţii agrementului tehnic elaborat cu prevederile procedurii
de agrement tehnic în construcţii.
Axă neutră – linie ce trece prin punctele secţiunilor transversale ale
unui element structural supus la încovoiere sau la solicitare axială
excentrică, în punctele căreia tensiunile normale sunt nule.
Axă raţională a arcei cu trei articulaţii – este forma construcţiei
în care momentul încovoietor în toate secţiunile este egal cu „zero”.
Această formă depinde de caracterul şi distribuţia sarcinilor
exterioare.
abă - grindă de lemn aşezată de-a lungul unui zid, care

B serveşte ca reazem pentru fermele unui acoperiş sau pentru


grinzile transversale ale unui planşeu de lemn. Piesa care
face legătura între suprastructura şi infrastructura unui pod de lemn,
constituită din una sau din două grinzi ecarisate sau cioplite, aşezate
pe capul piloţilor sau direct pe zidăria infrastructurii.
Bară - element al unei grinzi cu zăbrele, cuprins între două noduri
vecine ale grinzii; elemente alcătuite din unul sau mai multe
profiluri laminate care leagă două noduri ale unei grinzi cu zăbrele.
Barele verticale se numesc montanţi, barele înclinate - diagonale, iar
cele aflate pe conturul grinzii - bare de talpă.
Barieră contra vânt ­ componentă a unui element de construcţie
permeabilă la vapori de apă, dar care împiedică pătrunderea
curenţilor de aer din stratul ventilat în termoizolaţia alcătuită, de
regulă, din materiale de natură fibroasă (de exemplu, produse din
vată minerală sau din vată de sticlă).

16
Barieră de vapori - element al unei construcţii ce se instalează în
pereţii exteriori sau plafoane, pe partea interioară, mai caldă, a
acestora. Rolul barierei de vapori este de a opri migrarea şi
condensarea vaporilor de apă din interiorul unei clădiri în pereţii
acesteia. Bariera se dispune perpendicular pe direcţia de migrare a
vaporilor de apă, cu rezistenţă neglijată la transfer de căldură, dar cu
o foarte mare rezistenţă la permeabilitate la vapori, având rolul de a
reduce riscul de condensare a vaporilor de apă în structura
elementului.
Bilă - trunchi (subțire), mai ales de brad, utilizat în construcții, la
realizarea schelelor.
Bolt - tijă metalică, de obicei cilindrică, folosită ca ax al unei
articulaţii sau al unui sistem de suspendare.
Boltă - parte constructivă destinată să acopere un spaţiu, realizată
cu elemente rezultate din translarea unor arce cu trasee diferite,
sprijinită pe cel puţin doi pereţi laterali. Elementele constitutive
poartă denumirea de bolţari. Conform tipologiei există: bolţi simple,
realizate prin translarea în spaţiu a unui arc; bolţi în plin cilindru;
bolţi în leagăn sau bolţi semicilindrice; bolţi în jumătate de sferă
(cupolă), bolţi în sfert de sferă (conică) etc. Bolţile compuse sau
complexe se obţin prin combinarea de tipuri diferite de arce sau
chiar a unor bolţi simple: există boltă mănăstirească, boltă în ogivă,
boltă în fagure, boltă în evantai, boltă cu penetraţii etc.
Boltă lamelară – construcţie spaţială alcătuită din elemente
prefabricate tipizate, din lemn ecarisat (dulapi), aşezate în două
direcţii. Se realizează construcţii cu deschideri de .
Boltă membrană - structură spaţială cu pereţi subţiri din straturi
suprapuse din scânduri îmbinate cu cuie sau clei.
BREEAM - sistemul de certificare din Marea Britanie. Reprezintă
o evaluare voluntară de măsurare a clădirilor verzi, operat în Marea
Britanie de Building Research Establishment (BRE).

17
Conceptul de bază al sistemului de evaluare şi notare este că
performanţa este evaluată în 10 “Secţiuni” şi creditele necesare sunt
acordate fiecărei secţiuni, conform criteriului.
Buiandrug - element de construcţie alcătuit dintr-o grindă de lemn,
de beton armat, de zidărie, sau de metal, amplasată în partea
superioară a unui gol de perete (porţi, uşi, ferestre etc.) pentru a
susţine porţiunea de zidărie de deasupra acestora.
Bulon - tijă metalică, şurub, folosită la asamblarea elementelor
construcţiilor din lemn sau metalice.
Buştean - trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi.

C
AD - acronimul (Computer-Aided Design) - concept utilizat
pentru a desemna proiectarea asistată de calculator ce
presupune utilizarea unor aplicaţii şi programe speciale,
pentru a simplifica creaţia, modificarea, analiza şi optimizarea unui
proiect/design.
Primele aplicaţii CAD au apărut la sfârşitul anilor '60 ai secolului
XX, iar dezvoltarea şi răspândirea lor a crescut odată cu apariţia
staţiilor grafice şi a calculatoarelor personale.
Aplicaţiile CAD au fost concepute pentru a creşte productivitatea
proiectanţilor, a îmbunătăţi calitatea proiectelor şi documentaţiilor,
pentru a facilita realizarea modificărilor şi crearea bazelor de date
pentru producţie. Înlocuind planşeta de desenare, acestea au fost
dezvoltate astfel încât să poată şi transmite informaţii referitoare la
materiale, procese, dimensiuni, în funcţie de convenţiile specifice.
Pentru accelerarea proiectării au fost de asemenea create biblioteci
de repere standard.
Proiectarea asistată de calculator permite desenarea de curbe şi
obiecte geometrice în plan (2D) sau de curbe, suprafeţe şi solide, în
spaţiu (3D). Aceasta este aplicată în mai multe domenii, printre
care: arhitectură şi proiectare industrială, construcţii, dar şi în
domeniul animaţiei computerizate.
Cadre - sistem structural în care atât încărcările verticale, cât şi cele
laterale sunt preluate de cadrele spaţiale. Aportul cadrelor la
18
preluarea forţelor laterale trebuie să fie de minimum 70% din forţa
tăietoare de bază.
Cadre curbe cu pereţi verticali - sunt cele mai folosite şi cele mai
economice. Prin adăugarea unor grinzi drepte la nivelul streşinii se
pot obţine faţade verticale. Nu este necesară contravântuirea
transversală şi se pot adăuga luminatoare în planul acoperişului.
Cadre plane - bare frânte în plan vertical, închise sau deschise, cu
unul sau mai multe niveluri. Forţele provenite din acţiunile de
calcul acţionează în planul cadrului atât vertical, cât şi orizontal.
Nodurile, unde grinzile sau riglele se îmbină cu stâlpii, sunt rigide,
adică îşi păstrează unghiul, de obicei la 900 , în procesul de
deformaţie. Rigla poate fi orizontală sau uşor înclinată. Fiecare
bară, fie grindă sau stâlp, este supusă la toate solicitările existente în
plan: forţa axială de compresiune sau de întindere, forfecare,
încovoiere. Cadrele plane sunt structuri foarte răspândite; se
realizează din lemn, beton armat sau oţel. Din cauza structurii
rigide, pe două direcţii din spaţiu au reacţiuni verticale, dar şi
orizontale, numite împingeri.
Cadre triplu articulate - cadrele de lemn lamelat încleiat se
folosesc mai ales la construcţia halelor industriale, a sălilor de sport
şi a altor construcţii cu deschideri mari. Cadrele se produc în sistem
triplu articulat cu articulaţii la nivelul fundaţiilor şi la partea
superioară. Deschiderea maximală este în mod normal cuprinsă
între 10 şi 40 m, distanţa dintre cadre este de regulă de 3 – 6 m şi
este preferabil să fie cât mai mare.
Cadrul transversal al halei - element principal de rezistenţă, ce
asigură rigiditatea transversală a structurii. Preia toate încărcările
care acţionează asupra halei şi le transmite la fundaţii. Cadrul
transversal este format, la rândul lui, din stâlpi şi grindă (sau riglă).
Calitate a construcţiilor – rezultantă a totalităţii performanţelor de
comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe
întreaga durată de existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi
colectivităţilor. Calitatea în construcţii trebuie înţeleasă ca o
19
performanţă de comportament care satisface condiţiile de utilitate,
derivate din cerinţele fundamentale ale beneficiarilor privind
siguranţa, confortul şi economia în exploatare. Prin cerinţele de
calitate se urmăreşte apărarea consumatorului, asigurând un nivel
minim acceptabil de securitate. Un alt aspect de care trebuie să se
ţină seama este cel al sintagmei „ trăim azi în casele de ieri”
(concepute unele cu o sută de ani în urmă) ceea ce face să se pună
mare accent pe calitatea actului legislativ în primul rând, având în
vedere durata de viaţă a construcţiilor. Calitatea proiectului şi a
execuţiei se judecă în raport de legislaţia tehnică, de reglementările
existente la momentul dat.
Calitate a lemnului – rezultantă a totalităţii performanţelor de
comportare. Piața impune condiții severe produselor din lemn.
Fiecare industrie are propria sa gamă de nevoi privitor la specia şi
calitatea lemnului şi fiecare trebuie să concureze pentru o resursă
foarte diversă. Aceasta le permite să dispute acel segment al
aprovizionării cu sortimentul adecvat. Prețurile oferite, ca o
consecință a diferitelor lor accepțiuni asupra calității acestei
resurse, determină cumpărătorul. Caracteristicile de calitate sunt
criteriile de clasificare a lemnului pentru construcţii în clase de
calitate. În normele internaţionale actuale de calcul pentru
elementele şi structurile din lemn, claselor de calitate li se asociază
valori concrete ale rezistenţelor mecanice la diferite solicitări sau
ale caracteristicilor fizice.
Calitate în construcţii – rezultantă a totalităţii performanţelor de
comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe
întreaga durată de existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi
colectivităţilor.
Cambiu - ţesut generator, format dintr-un singur strat de celule
situat între scoarţă şi lemn, care determină creşterea în grosime.
Cambiul constituie stratul generator de dezvoltare a trunchiului,
adăugând în fiecare an un nou inel de creştere. Inelele anuale indică

20
vârsta arborelui. Cambiul este constituit din celule prismatice
subţiate la capete.
Canale gumifere – elemente de structură care secretă gume. Se
întâlnesc foarte rar la speciile foioase din zona temperată, dar mai
frecvent la speciile exotice (mutenie, dibetou).
Canale intercelulare - elemente de structură reprezentate prin
canale rezinifere la răşinoase şi canale gumifere la foioase. Canalele
rezinifere conţin doar răşini, în schimb cele gumifere conţin
substanţe de diferite tipuri: gume, răşini, uleiuri etc.
Canale rezinifere – canale în care este depozitată răşina, mărimea
şi dispoziția lor diferind de la o specie la alta. Pot fi în lemnul
târziu, la limita inelului anual, sau împrăştiate în toată masa inelului
anual. În secţiunea transversală se observă bine cu ochiul liber, la
lemnul verde fiind de culoare gălbuie şi la cel uscat fiind de culoare
albicioasă. În secţiunea longitudinală apar ca linii discontinue, de
culoare galben-brună sau albicioasă. În secţiunea tangenţială sunt
dispuse în razele medulare, făcând legătură între scoarţa şi centrul
arborelui. Specii indigene care secretă răşină: pin, molid, larice,
duglas, jneapăn, zâmbru. Specii răşinoase care nu au canale
rezinifere: brad, tisa, ienupăr, tuia, chiparos de baltă.
Cant - margine îngustă a unui element structural.
Capacitate portantă - proprietate pe care o are un sistem de
rezistenţă sau un element al acestuia de a putea prelua încărcări
(sarcini) de la alte elemente ale construcţiei.
Caracteristici geometrice ale secţiunii - mărimi ce determină
capacitatea portantă şi deformabilitatea. Se deosebesc următoarele
caracteristici:
Aria sau suprafaţa secţiunii:

21
Carbon - element chimic stocat în combustibili fosili, cum ar fi
cărbunele şi petrolul. Atunci când aceşti combustibili sunt arşi,
dioxidul de carbon este eliberat şi acţionează ca ceea ce noi numim
"efect de seră".
Carte tehnică a construcţiei – ansamblu de documente tehnice
referitor la proiectarea, execuţia, recepţia, exploatarea şi urmărirea
comportării în timp a construcţiei şi instalaţiilor aferente acesteia;
trebuie să cuprindă toate datele şi informaţiile necesare pentru
identificarea şi evaluarea stării tehnice a evoluţiei ei în timp.
Casă activă - este considerată o construcţie care beneficiază de
un design optimizat, axat pe eficienţa energetică, rezultată din
utilizarea energiilor regenerabile, şi care, printr-o proiectare
22
inteligentă, apelează la soluţii naturale pentru rezolvarea sistemelor
de încălzire şi răcire.
Casă pasivă - casă cu pierderi de energie minime (necesar încălzire
15 kWh/m2/an), înzestrată cu anvelopă super-izolată şi recirculare a
aerului, respectiv, recuperare a tuturor aporturilor interioare de
căldură.
Categorie de importanţă a construcţiilor - categorie stabilită pe
baza unei grupări de factori şi criterii asociate, care permite
considerarea diferenţiată a construcţiilor de către participanţii la
procesul de realizare şi la întregul ciclu de existenţă al acestora, în
funcţie de caracteristicile şi relaţiile lor cu mediul uman, socio-
economic şi natural. Stabilirea categoriei de importanţă a
construcţiilor este necesară pentru aplicarea diferenţiată, în funcţie
de acesta, a sistemului calităţii şi a tuturor componentelor sale şi în
special a sistemului de conducere şi asigurare a calităţii precum şi a
altor prevederi legale. Se deosebesc următoarele categorii de
importanţă a construcţiilor:
a) categorii de importanţă globală, denumire curentă “categorii de
importanţă”, care privesc construcţiile sub toate aspectele;
b) categorii de importanţă specifică, denumite “clase de
importanţă”, care privesc construcţiile sau numai părţi ale acestora,
dar numai sub anumite aspecte.
Categorii de lemn în raport de umiditatea conţinută - se
deosebesc mai multe categorii de lemn:
- lemn verde este lemnul arborilor în picioare sau proaspăt
doborâţi, cu umiditate de peste 30%;
- lemn ud este lemnul cu mai multă apă decât cea avută la doborâre,
surplusul datorându-se păstrării în bazine cu apă, plutirii sau altor
cauze;
- lemn uscat în aer liber (lemn uscat natural sau uscat la aer) este
lemnul ţinut timp îndelungat în aer liber şi ajuns la umiditatea de
echilibru cu mediul înconjurător. Umiditatea lemnului uscat în aer

23
liber depinde de umiditatea relativă a aerului atmosferic şi variază
între 12% şi 15%;
- lemn uscat artificial este lemnul care a fost supus uscării într-o
instalaţie specială, pentru a atinge o umiditate de 7-12%, mai mică
decât cea realizată prin uscarea în aer liber;
- lemn absolut uscat (lemn anhidru, lemn sec) este lemnul uscat la
temperatura de 103±2ºC, până la evaporarea completă a apei
(W=0%). Se menţionează că această stare a lemnului se poate
realiza doar în condiţii de laborator şi uscând piese de dimensiuni
mici. Întrucât lemnul poate să conţină cantităţi diferite de umiditate,
rezultând astfel valori diferite ale densităţii, la menţionarea valorii
parametrului respectiv se fac întotdeauna precizări în legătură cu
umiditatea sa. Se obişnuieşte în acest sens ca simbolul densităţii să
fie însoţit de un indice reprezentând valoarea umidităţii.
Căldură specifică a lemnului - cantitatea de căldură necesară
pentru ridicarea temperaturii 1kg de lemn cu 1°C. Căldura specifică
a lemnului este mult mai mare în raport cu a altor materiale. Deci, la
o cantitate de căldură dată, lemnul va atinge o temperatură mai mică
decât alte materiale.
Căpriori - piese înclinate din lemn, dispuse după panta acoperişului
la intervale de 70...80 cm, care suportă încărcările din învelitoare. În
cazul acestui sistem, încărcările sunt transmise de căpriori direct
către restul construcţiei. Rezemarea căpriorilor se poate face într-
una din următoarele variante: - direct pe pereţii exteriori, care
trebuie să fie suficient de solizi pentru a putea prelua
forţele înclinate din căpriori; - pe un sistem de grinzi din lemn; - pe
o dală de beton, prin intermediul unui rebord (în cazul construcţiilor
din zidărie). Asocierea în plan orizontal a căpriorilor cu grinzile de
lemn ale planşeului (sau cu dala din beton, în cazul construcţiilor
din zidărie) permite, odată cu realizarea planşeului, obţinerea unui
sistem triangulat indeformabil, respectiv, a unei ferme. Pereţii
exteriori sunt astfel mai puţin solicitaţi, având de suportat numai
componenta verticală a forţelor transmise de căpriori.
24
Celulă - unitate morfologică structurală şi funcţională a plantelor.
Datorită funcţiilor pe care o îndeplineşte, a originii şi a poziţiei pe
care o ocupă în plantă forma celulelor este foarte variată. La
plantele unicelulare (inferioare), celulele pot fi: sferice, ovoidale,
cilindrice, fusiforme, stelate etc. La plantele pluricelulare celulele
pot fi: poliedrice, sferice, reniforme, fusiforme, stelate, halteriforme
etc.
După raportul dintre lungime şi lăţime, celulele se împart în două
categorii: parenchimatice sau izodiametrice (sferice, ovoidale), cu
lungimea aproximativ egală cu lăţimea, cu pereţii celulari subţiri şi
celule prozenchimatice (cilindrice, fusiforme) la care lungimea
depăşeşte cu mult lăţimea, cu pereţii îngroşaţi.
Mărimea celulelor variază foarte mult, de exemplu, la bacterii şi
alge albastre sunt cuprinse între 0,2...2,5µm. La dicotiledonate,
celulele au mărimi cuprinse între 30...50µm, iar la
monocotiledonate - între 50...100µm. Se întâlnesc şi celule mai
mari, cum ar fi: fibrele de cânepă au 4...5 mm, perii unicelulari de
pe seminţele de bumbac au 3...6 cm lungime, celulele endocarpului
(pulpei) de lămâi şi portocal au 20 mm lungime, perii absorbanţi se
pot vedea cu ochiul liber.
Celule de rezervă parenchimatice – parţi componente ale
lemnului, cu pereţi îngroşaţi şi lignificaţi care însoţesc ţesutul
vascular. Aceste celule participă la funcţia de susţinere. Orientarea
lor este transversală şi radială pornind de la axa longitudinală a
arborelui.
Celuloză - polimer organic macromolecular, care serveşte în
calitate de materie principală la formarea peretelui celular al
lemnului. Celuloza este o polizaharidă cu structură
macromoleculară care constituie componenta principală a pereţilor
celulari din plante. Celuloza în ţesuturile vegetale se află sub formă
de fibre şi are rolul de schelet; de ea sunt legaţi ceilalţi componenţi
principali şi secundari ai lemnului. Se cunosc două feluri de
celuloză extrase din pereţii celulari: chimic pură şi tehnică.
25
Proprietăţile chimice ale celulozei sunt clasificate în câteva grupe: de
destrucţie, oxidare, substituţie. Celuloza se prezintă sub formă de
macromolecule filiforme. Lemnul are un conţinut de celuloză cuprins
între 50...70%, variind în funcţie de specie. Celuloza se întrebuinţează
la fabricarea hârtiei, lacurilor, fibrelor artificiale, alcoolului etilic.
Celuloza este stabilă din punct de vedere chimic, insolubilă în mulţi
solvenţi obişnuiţi: în apă, acetonă, eter, alcool etc. Este cunoscută
capacitatea celulozei de a se dizolva în soluţie amoniacală de oxid de
cupru, precum şi în soluţii concentrate de clorură de zinc.
Cerinţe de bază faţă de construcţii - o structură trebuie proiectată şi
executată în aşa fel încât pe durata vieţii considerate la proiectare să
satisfacă următoarele cerinţe de bază: rezistenţă structurală,
funcţionalitate şi durabilitate. În caz de incendiu, rezistenţa structurală
trebuie menţinută pentru o perioadă de timp determinată. O structură
trebuie proiectată astfel încât să nu ajungă în situaţii de colaps parţial
sau total datorită unor evenimente, precum exploziile şi impactul.
Avarierea şi degradarea unei structuri trebuie evitate sau limitate prin:
- eliminarea sau reducerea hazardurilor la care poate fi expusă;
- alegerea unui tip de structură ce este puţin vulnerabilă la hazardurile
considerate;
- evitarea unor sisteme structurale ce pot ceda fără avertisment.

Informaţii generalizate despre cerinţele de bază


faţă de construcţii din lemn
Cerinţă Criterii specifice Specificaţii
fundamen- pentru cerinţa
tală de performanţă
1.Rezistenţă Construcțiile trebuie proiectate și executate astfel încât - specia,
mecanică încărcările care pot fi exercitate asupra lor în timpul - durabilitatea
şi stabilitate construirii şi utilizării să nu ducă la niciunul dintre naturală,
- clasa de
următoarele evenimente:
utilizare,
(a) prăbuşirea întregii construcții sau a unei părți a acesteia; - daca se
(b) deformații de o mărime inadmisibilă; impune un
(c) deteriorarea altor părți ale construcției sau a instalațiilor tratament,
sau a echipamentelor instalate ca urmare a unor deformații - verificarea
majore ale elementelor portante; calităţii
(d) deteriorare disproporționată față de evenimentul cauzator protecţiei
inițial.

26
(Continuarea tabelului)

2.Securitatea Construcția trebuie să fie proiectată și executată în așa fel - clasa de


la incendiu încât, în caz de incendiu: reacţie la foc,
(a) stabilitatea elementelor portante ale construcției să poată - dacă se
impune un
fi asumată pe o perioadă determinată; tratament,
(b) apariția şi propagarea focului şi a fumului în interiorul - performanţa
construcției să fie limitate; produsului de
(c) extinderea focului către construcțiile învecinate să fie protecţie,
limitată; - verificarea
(d) ocupanții să poată părăsi construcția sau să poată fi calităţii
salvați prin alte mijloace; protecţiei
(e) să fie luată în considerare siguranța echipelor de
intervenție.
3. Igienă, Construcțiile trebuie să fie proiectate şi executate astfel încât - tratamente
sănătate şi să nu reprezinte, pe întregul lor ciclu de viață, o amenințare de protecţie,
mediu pentru igiena sau pentru sănătatea şi siguranța lucrătorilor, a
înconjurător -caracteristicile
ocupanților sau a vecinilor, nici să exercite un impact produselor de
exagerat de mare asupra calității mediului sau a climei pe protecţie,
întregul lor ciclu de viață, în cursul construirii, utilizării, - riscuri de
demolării, în special ca rezultat al oricăror din următoarele: atac biologic,
(a) emanații de gaze toxice; - risc de
umiditate
(b) emisii de substanțe periculoase, de compuşi organici
volatili (COV), de gaze care produc efect de seră sau de
particule periculoase în aerul din interior sau în atmosferă;
(c) emisie de radiații periculoase;
(d) scurgerea de substanțe periculoase în apa freatică, apa de
suprafață sau în sol;
(e) scurgerea de substanțe periculoase în apa potabilă sau
substanțe care au un impact negativ diferit asupra apei
potabile;
(f) evacuarea defectuoasă a apelor reziduale, a fumului sau a
deșeurilor solide sau lichide;
(g) prezența umidității în anumite părți ale construcției sau
pe suprafețe din interiorul acesteia.
4. Siguranță Construcțiile trebuie proiectate și executate astfel încât să nu Nu e cazul
şi
accesibilitate
prezinte riscuri inacceptabile de accidente sau pagube în
în exploatare cursul funcționării sau al utilizării, cum ar fi alunecări,
căderi, loviri, arsuri, electrocutări, leziuni cauzate de explozii
şi tâlhării. În special, construcțiile trebuie să fie proiectate şi
executate astfel încât să fie accesibile şi utilizabile pentru
persoanele cu dezabilităţi.

27
(Continuarea tabelului)

5.Protecție Construcția trebuie proiectată și executată în așa fel încât Nu e cazul


împotriva zgomotul perceput de către ocupanți sau de către persoane
zgomotul aflate
ui în apropiere să fie menținut la un nivel la care să nu fie
periclitată sănătatea acestora și să le permită să doarmă, să se
odihnească și să lucreze în condiții satisfăcătoare.
6.Economie Construcțiile cu instalațiile lor de încălzire, răcire, iluminare Nu e cazul
de energie și
şi izolare ventilare trebuie astfel proiectate și executate încât consumul
termică
de energie necesar funcționării să fie mic, ținând cont de
ocupanți și
de condițiile locale de climă. Construcțiile trebuie, de
asemenea,
să fie eficiente din punct de vedere energetic, consumând cât
mai
puțină energie pe parcursul construirii și demontării lor.
7. Utilizare Construcțiile trebuie proiectate, executate şi demolate astfel Se specifică
sustenabilă încât utilizarea resurselor naturale să fie sustenabilă şi să data aplicării
a asigure în special următoarele: tratamentului,
resurselor tipul
(a) reutilizarea sau reciclabilitatea construcțiilor, a
naturale tratamentului,
materialelor şi părților componente, după demolare; contaminanţi,
(b) durabilitatea construcțiilor; data ieşirii din
(c) utilizarea la construcții a unor materii prime și secundare uz, mod de
compatibile cu mediul. evacuare

Certificate de carbon - denumire generică a certificatelor de emisii


de gaze cu efect de seră; sunt instrumente financiare utilizate în
cadrul politicilor referitor la schimbările climatice. Prin parafarea
Protocolului de la Kyoto de către 183 de state din lume, printre care
şi Moldova, certificatele de carbon au fost puse în circulaţie cu
scopul de a preveni şi a controla emisiile poluante. Un certificat de
carbon echivalează cu o tonă de emisii de dioxid de carbon (CO2).
Important este că, printre ţările care nu au ratificat acest protocol, se
află şi Statele Unite, responsabile pentru mai mult de 40% din
totalul emisiilor de gaze de seră.
Certificat de emisii de dioxid de carbon - act juridic aprobat în
1997, când a fost semnat de către 183 de ţări Protocolul de la
28
Kyoto. Un certificat de emisii de gaze cu efect de seră dă dreptul de
a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într-o perioadă
definită. Certificatele de emisii de gaze cu efect de seră devin, în
perspectiva modernizării industriei la nivel global, un nou tip de
marfă ce poate fi tranzacţionat şi din care se poate obţine
profit. Capacitatea pădurilor Moldovei de a absorbi dioxidul de
carbon din atmosferă constituie circa 2230 mii tone pe an.
Certificat de urbanism - act de informare prin care autorităţile (în
conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale
regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a
teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii) fac
cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic,
economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data
solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie
îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista
cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea
autorizării.
Ciclu de viaţă al unei construcţii - orizontul de timp vizat de la
“conceperea” şi până la “moartea” acesteia, în care un spaţiu
construit satisface cerinţele utilizatorilor. Ciclul de viaţă este stabilit
pe baza unui studiu complex ce implică o serie de aspecte tehnice,
economice, de funcţionalitate şi sociale.
Ciuperci lignicole - ciuperci capabile a degrada lemnul.
Ciuperci xilofage - ciuperci lignicole capabile a scinda celuloza şi
lignina, producând degradarea lemnului.
Civilizaţie a lemnului - sintagmă folosită adesea pentru a defini
cultura şi civilizația populară, tradițională. Această expresie este
compusă din cuvântul „civilizaţie”, care exprimă cultura materială,
şi „lemn”, care indică materialul definitoriu în care s-a exprimat
această cultură. Apariţia şi dezvoltarea unei adevărate „civilizaţii a
lemnului” a fost condiţionată de întrebuinţarea lemnului în
numeroasele domenii ale vieţii omului. Lemnul a favorizat şi

29
dezvoltarea unei adevărate arte, prin îmbinarea perfectă a utilului cu
frumosul.
Cherestea - lemnul ecarisat care se obţine din lemnul brut (masiv)
debitat în sens longitudinal, obţinându-se produse de diferite
dimensiuni (scânduri, dulapi, şipci, rigle, grinzi, margini), având cel
puţin două suprafeţe plane şi paralele. Debitarea longitudinală a
buştenilor se execută cu ajutorul gaterelor, fierăstraielor circulare şi
a fierăstraielor panglică şi prezintă cel puţin două feţe plane şi
paralele. În funcţie de specia lemnoasă, cheresteaua poate fi: de
răşinoase, de foioase tari şi foioase moi, având grosimile cuprinse
între 12...50 mm, lăţimile între 6...30 cm, iar lungimile între
0,45...3,0 m (în funcţie de specia lemnoasă respectivă). După modul
de tăiere, cheresteaua poate fi: tăiată în plin sau direct (se obţin
scânduri în formă trapezoidală, cu muchii lungi, teşite); tăiată în
prismă (prisma este ulterior tăiată la alt gater în scânduri cu patru
muchii), tăiată în sferturi; tăiată semiradial; tăiată radial şi tăiată
tangenţial.
Cherestea laminată transversal (Cross Laminated Timber, CLT) -
panou multistrat de lemn realizat din cherestea. Dezvoltat în Europa
în anii 1990, CLT este un panou din lemn, format de obicei din trei,
cinci sau şapte straturi de cherestea dimensională. Plăcile uscate în
cuptor sunt stratificate perpendicular, una peste alta şi apoi lipite.
Această laminare încrucişată oferă stabilitate dimensională,
rezistenţă şi rigiditate. CLT poate fi folosită pentru structuri cu
deschideri mari şi ansambluri, de exemplu, podele, pereţi sau
acoperişuri.
Cherestea pe bază de pânză - produs care foloseşte lemn cu
diametru mic şi de calitate inferioară (76...203 mm). Această
cherestea a fost iniţial produsă de CSIRO în Australia. Astăzi ea
este relansată ca TimTek. Lemnul rotund se debarcă şi fiecare
buştean este turtit şi stivit pentru a forma o saltea de fibre
interconectate într-o serie de instalaţii cu cilindre de laminare.
Saltelele individuale din pânza stivită (ţesătură) trec printr-un
30
uscător continuu înainte de a fi colecţionate şi aşezate una lângă alta
(ca la LVL), acoperite cu un strat adeziv (de exemplu,
fenolformaldehidă) şi consolidate pe o secţiune transversală de
180×1200 mm. Salteaua trece printr-o presă de injecţie cu abur
pentru a se obţine grinzi. După ce se întăreşte, se taie din nou cu
ferăstrăul în dimensiuni standard ale secţiunii şi la lungimile dorite.
Acest produs trece printr-un program de management total al
calităţii pe tot parcursul fabricării sale. Piaţa sa de desfacere a fost
identificată ca fiind materialele pentru construcţii grele şi, ca atare,
concurează direct cu betonul, oţelul şi grinzile din lemn.
Chertare - executarea unei crestături într-o piesă de lemn, în
vederea îmbinării cu altă piesa de lemn.
Clasă de exploatare (serviciu) a construcţiilor de lemn -
clasificare prin care se evidenţiază condiţiile de exploatare ce
influenţează comportarea lor în timp. Se definesc următoarele clase
de exploatare:
- clasa 1 de exploatare, caracterizată prin umiditatea conţinută de
materialul lemnos corespunzătoare unei temperaturi de 20 ± 20 C
şi a unei umidităţi relative a aerului sub 65%;
- clasa 2 de exploatare, caracterizată prin umiditatea conţinută de
materialul lemnos corespunzătoare unei temperaturi de 20 ± 20 C şi
a unei umidităţi relative a aerului între 65% şi 80%;
- clasa 3 de exploatare, caracterizată prin umiditatea conţinută de
materialul lemnos corespunzătoare unei temperaturi de 20 ± 2 0C şi
a unei umidităţi relative a aerului peste 80%.
La elementele de construcţii din lemn exploatate în clasa 1,
umiditatea de echilibru a lemnului nu va depăşi 12%, iar la cele din
clasa 2 - 20%. Este una dintre condiţiile de bază care influenţează
modul de alegere a lemnului şi stabilire a caracteristicilor de calcul.
Clasă de durabilitate a lemnului - diviziune în sistemul de
clasificare a speciilor lemnoase, în funcţie de valoarea indicelui de
durabilitate, stabilit prin încercări micologice de laborator. Se
deosebesc următoarele clase:
31
Clasa de durabilitate Indice de durabilitate Caracterizare
I 90—100 Foarte durabil
II 76—89 Durabil
III 61—75 Mijlociu durabil
IV 26—60 Puţin durabil
V 1—25 Nedurabil

Clasă de importanţă - categorie specifică de importanţă, care


priveşte construcţia sau numai părţi ale acesteia, sub anumite
aspecte definite. Încadrarea construcţiilor în clase de importanţă
conduce la diferite niveluri de asigurare. În funcţie de aceste
niveluri de asigurare se aleg valorile acţiunilor excepţionale sau
valorile excepţionale ale intensităţii acţiunilor temporare, incluse în
grupări speciale conform „Acţiuni în construcţii”. Totodată,
încadrarea în clase de importanţă poate fi adaptată diferit pentru
anumite subsisteme sau elemente ale unei construcţii. În acest fel se
pot introduce criterii diferite pentru unele subsisteme sau elemente,
după gradul necesar de asigurare rezultat din pericolul avarierii sau
ruperii acestora, colapsului parţial etc.
Clasă de rezistenţă a lemnului - mărime definită prin valoarea
rezistenţei caracteristice la întindere din încovoiere, exprimată în
N/mm2. Noţiunea a fost propusă pentru a simplifica proiectarea
construcţiilor din lemn şi pentru a evita confuziile în modelările
structurale. Principiile stabilirii claselor de rezistenţă sunt descrise
în Standardul european EN 338:2009. Sunt stabilite 18 clase de
rezistenţă: 12 pentru lemnul moale – C14, C16, C18, C 20, C22,
C24, C27, C30, C35, C40, C45 şi C60 şi 6 clase pentru lemnul tare
D30, D35, D40, D50, D60 şi D70. Literele C şi D se referă la
speciile de conifere (clasa C) şi foioase (clasa D). Numerele arată
valoarea numerică a rezistenţei la încovoiere exprimate în N/mm2.
Clasă de utilizare - performanţe ce descriu condițiile climaterice,
în care sunt utilizate materialele de construcții. Acestea oferă indicii
32
cu privire la durabilitatea produselor de construcții şi sunt relevante
pentru selectarea indicelui de corectare la verificarea stabilității
(statică). Se deosebesc trei domenii de aplicare:
Clasa de utilizare 1 – mediul uscat. Elementele de construcții sunt
utilizate la o temperatură a aerului de 20°C şi la umiditate relativă a
aerului, care doar câteva săptămâni pe an depăşeşte 65 %. Astfel de
condiţii se regăsesc în toate construcţiile închise etanş şi încălzite.
Clasa de utilizare 2 – mediul umed. Elementele de construcţii sunt
utilizate la o temperatură medie a aerului de 20°C şi la umiditate
relativă a aerului, care doar câteva săptămâni pe an depăşeşte 85%.
Aceste condiții se regăsesc la elementele de construcții acoperite
sau protejate împotriva intemperiilor.
Clasa de utilizare 3 – mediul exterior. Elementele de construcţie
trebuie să reziste în nişte condiţii climaterice care au drept
consecință o umiditate mai mare a lemnului decât cea menționată la
clasa de utilizare 2. Este cazul construcțiilor expuse direct la
intemperii sau în care se ajunge la formarea de cantități mari de
condens.
Clase de risc la atacurile biologice (ciuperci lignicole şi insecte
xilofage) - clasificare aplicată în scopul evaluării riscului la care
sunt supuse construcţiile din lemn la atac biologic. Se definesc
următoarele clase de risc:
Clasa de risc 1 - situaţii în care lemnul sau produsele din lemn sunt
la adăpost, acoperite, protejate în totalitate de intemperii şi ferite de
toate posibilităţile de umezire.
Clasa de risc 2 - situaţii în care lemnul sau produsele din lemn sunt
la adăpost, acoperite, protejate în totalitate de intemperii, dar unde
umiditatea ridicată a mediului poate duce la o umezire ocazională,
dar nepersistentă.
Clasa de risc 3 - situaţii în care lemnul sau produsele pe bază de
lemn sunt în exterior, neadăpostite, nu sunt în contact cu solul, dar
ele pot fi continuu expuse la intemperii sau pot fi protejate de
intemperii, dar expuse unei umeziri frecvente.
33
Clasa de risc 4 - situaţii în care lemnul sau produsele pe bază de
lemn sunt în contact cu solul sau apa dulce, fiind expuse
în permanenţă la umezeală.
Clasa de risc 5 - situaţii în care lemnul sau produsele pe bază de
lemn sunt expuse în permanenţă la apă sărată.
Clasa 1 şi 2 asigură un nivel de durabilitate naturală mare şi
tratamente relativ simple. Clasele 3, 4, 5 corespund riscului cel mai
mare cu privire la atacul biologic şi necesită măsuri care să menţină
piesele, pe cât posibil, în clasa de risc cea mai redusă.
Clase de durată a încărcărilor - grupare ce are la bază efectul unei
încărcări constante, acţionând pe o anumită perioadă de timp din
durata de viaţă a construcţiei. Pentru o acţiune variabilă, clasa
corespunzătoare trebuie determinată pe baza estimării modului tipic
de variaţie a încărcării în timp. Acţiunile trebuie încadrate în una
din clasele de durată a încărcării indicate în tabelul ce urmează,
pentru calcule de rezistenţă şi rigiditate.

Clase de durată a încărcării


Durata cumulată
Clase de durată
a încărcării de Exemple de încărcare
a încărcării
calcul
Permanentă Mai mult de Greutatea proprie a
10 ani elementelor
De lungă 6 luni ... 10 ani Încărcări din materiale
durată depozitate
De durată 1 săptămână Încărcări distribuite pe
medie ... 6 luni planşee, zăpadă
De scurtă Mai puţin de o Zăpadă, vânt
durată săptămână
Instantanee Vânt, încărcări accidentale

Clase de calitate a lemnului - criteriile de clasificare a lemnului


pentru construcţii. În normele internaţionale actuale de calcul,
34
pentru elementele şi structurile de lemn, claselor de calitate li se
asociază valori concrete ale rezistenţelor mecanice la diferite
solicitări sau ale caracteristicilor fizice În prezent există o normă
generală, în care sortarea se face după destinaţie în raport cu natura
şi mărimea solicitării. În prezent condiţiile de calitate a lemnului
pentru construcţii urmăresc înlăturarea nepotrivirilor între normele
în vigoare şi corelarea acestora cu normele internaţionale. Se
propune clasificarea elementelor de lemn şi încadrarea lor în clase
de rezistenţă, în funcţie de specia din lemn din care provin.
Clasificare a construcţiilor din lemn din punctul de vedere al
raportului dimensiunilor geometrice - grupare conform căreia
elementele de construcţie din lemn se clasifică în:
a) elemente lineare (bare), la care lungimea elementului este mult
mai mare decât dimensiunile secţiunii transversale (grinzi simple
sau compuse, stâlpi);
b) structuri plane, la care una din dimensiunile elementului este
mult mai mică decât celelalte două şi care pot prelua forţe în planul
acestora (grinzi cu zăbrele, arce, cadre etc.); pentru asigurarea
stabilităţii în plan transversal pe planul elementului se iau măsuri
suplimentare de rigidizare şi contravântuire;
c) structuri spaţiale, dezvoltate tridimensional, care preiau
solicitări pe trei direcţii.
Clasificare a construcţiilor din lemn după condiţiile de
exploatare - se clasifică în:
- adăpostite, ferite de intemperii (acoperişuri, planşee etc.);
- neacoperite, care sunt supuse umezirii alternative (suprastructuri
de poduri, pereţi exteriori, turnuri, turle etc.);
- sub apă, care stau permanent sau timp îndelungat sub apă (piloţi
sub etaj, deversoare etc.).
Clasificare a construcţiilor din lemn după durata de exploatare
– grupare conform căreia se deosebesc:

35
- construcţii de lemn permanente, durata de exploatare a cărora este
mai mare de 4 ani, sub formă de construcţii civile, industriale,
agricole, comerciale, de recreaţie, poduri, baraje etc.;
- provizorii, cu o durată mai mică de 4 ani;
- auxiliare, sub formă de schele, eşafodaje, cintre etc.
Clasificare a clădirilor în funcţie de inerţia termică - inclusiv
modul de stabilire a valorii acesteia. În funcţie de inerţia termică,
clădirile se împart în trei clase:
− inerţie termică mică;
− inerţie termică medie;
− inerţie termică mare.
Încadrarea clădirilor în una din clasele de inerţie se face conform
tabelului de mai jos, în funcţie de valoarea raportului:

în care: mj - masa unitară a fiecărui element de construcţie


component j, care intervine în inerţia termică a acestuia în kg/m2;
Aj - suprafaţa utilă a fiecărui element de construcţie j, determinată
pe baza dimensiunilor interioare ale acestuia în m2;
Ad - aria desfăşurată a clădirii sau părţii de clădire analizate, în m2.
Clase de inerţie termică

Raportul Inerţia termică


până la 149 kg/m2 mică
de la 150 până la 399 kg/m2 medie
peste 400 kg/m2 mare

La determinarea clasei de inerţie se vor avea în vedere următoarele:


− dacă aria desfăşurată a spaţiului încălzit aferent clădirii analizate
este mai mică sau egală cu 200 m2, calculul raportului se va face pe
întreaga clădire;
36
− dacă aria desfăşurată a spaţiului încălzit aferent clădirii analizate
este mai mare de 200 m2, calculul raportului se va face pe o
porţiune mai restrânsă, considerată reprezentativă pentru clădirea
sau partea de clădire analizată.
Clasificare a clădirilor în funcţie de regimul lor de ocupare - în
funcţie de regimul de ocupare, clădirile se împart în două categorii:
− clădiri cu ocupare continuă, în care intră clădirile a căror
funcţionalitate impune ca temperatura mediului interior să nu scadă,
în intervalul “ora 0 – ora 7” cu mai mult de 70C sub valoarea
normală de exploatare;
− clădiri cu ocupare discontinuă, în care intră clădirile a căror
funcţionalitate permite ca abaterea de la temperatura normală de
exploatare să fie mai mare de 70C pe o perioadă de 10 ore pe zi, din
care 5 ore în intervalul “ora 0 – ora 7”.
Clasificare a construcţiilor şi structurilor în clase de
importanţă- construcţiile sunt împărţite în clase de importanţă-
expunere, în funcţie de consecinţele sociale şi economice ale unui
cutremur major, precum şi de importanţa lor în acţiunile de răspuns
post-cutremur. Clasele de importanţă-expunere la cutremur pentru
clădiri şi structuri sunt următoarele:
Clasa 1. Clădiri şi structuri esenţiale pentru societate:
1.1. Spitale şi instituţii medicale/sanitare cu servicii de urgenţă şi
săli de operaţie;
1.2. Staţii de pompieri, poliţie şi garaje cu vehicule pentru servicii
de urgenţă;
1.3. Centre de comunicaţii;
1.4. Staţii de producere şi de distribuţie a energiei (electrice, a
gazelor etc.);
1.5. Rezervoare de apă şi staţii de pompare;
1.6. Turnuri de control pentru aviaţie;
1.7. Clădiri şi structuri cu funcţiuni esenţiale pentru guvern şi
apărarea naţională;

37
1.8. Clădiri şi alte structuri ce conţin gaze toxice, explozivi şi alte
substanţe periculoase, radioactive etc.
Clasa 2. Clădiri şi alte structuri ce pot provoca, în caz de avariere,
un pericol major pentru viaţa oamenilor:
2.1. Spitale şi instituţii medicale cu o capacitate de peste 50
persoane în aria totală expusă;
2.2. Şcoli, licee, universităţi, instituţii pentru educaţie etc. cu o
capacitate de peste 150 persoane în aria totală expusă;
2.3. Clădiri din patrimoniul cultural naţional, muzee ş.a.;
2.4. Clădiri având peste 300 persoane în aria totală expusă.
Clasa 3. Toate celelalte clădiri, cu excepţia celor din clasele 1-4.
Clasa 4. Clădiri temporare, clădiri agricole, clădiri pentru depozite,
etc. caracterizate de un pericol redus de pierderi de vieţi omeneşti,
în caz de avariere la cutremur.
Clasificare a construcţiilor după calitate - divizare determinată
de: durabilitatea şi gradul de rezistenţă ale principalelor elemente de
construcţie, cerinţele de exploatare referitor la normele de suprafaţă,
înălţime şi volum, la gradul de confort, instalaţii, dotări, calitatea
lucrărilor de finisaj etc.
Clasificare a construcţiilor după structura de rezistenţă - din
acest punct de vedere construcţiile sunt alcătuite din:
- structuri cu pereţi portanţi realizaţi din: lemn, zidărie, beton etc.;
- structuri cu schelet portant (cadre) realizat din lemn, beton armat
monolit, beton armat prefabricat, schelet metalic etc.;
- structuri cu alcătuire mixtă (cadre şi diafragme);
- structuri speciale (silozuri, buncăre, castele de apă, coşuri
industriale de fum etc.).
Clasificare funcţională sau după destinaţie a construcţiilor -
mod de grupare, conform căruia construcţiile se împart în: clădiri şi
construcţii inginereşti. În funcţie de scopul şi destinaţia lor,
clasificarea funcţională a clădirilor este următoarea:
a) clădiri civile (clădiri de locuit, clădiri publice şi administrative,
clădiri social-culturale);
38
b) clădiri industriale (clădiri pentru producţie, clădiri pentru
deservirea producţiei);
c) clădiri agro-zootehnice - clădiri pentru adăpostirea animalelor,
păsărilor, furajelor sau prelucrarea şi păstrarea producţiei agricole;
d) construcţii inginereşti - căi de comunicaţie, lucrări de artă
(poduri, tuneluri, viaducte), construcţii hidrotehnice, coşuri de fum,
turnuri de televiziune, conducte de apă, gaze, canal, linii de
transport a energiei electrice etc.
Clasificare a îmbinărilor elementelor construcţiilor de lemn -
grupare aplicată în scopul sistematizării. Posibilităţile multiple de
realizare a îmbinărilor impun o gamă mare de parametri care pot fi
luaţi în considerare la clasificarea lor. Totuşi o grupare a acestor
parametri arată ca principale criterii de clasificare următoarele:
- rolul pe care îl au în construcţie;
- mijloacele de îmbinare şi natura solicitărilor la care sunt supuse;
- deformaţiile iniţiale şi în timp care se produc în îmbinare;
- modul de execuţie.
După rolul pe care îl au, îmbinările se pot clasifica în:
- îmbinări de prelungire, folosite în zone cu eforturi de
compresiune sau întindere şi care pot transmite eforturi de care
trebuie să se ţină seama (îmbinări în zone întinse) sau pot avea rolul
de asigurare a stabilităţii relative a elementelor (îmbinări de
prelungire a barelor comprimate), eforturile pe care le transmit fiind
mici şi, în general, nu se ţine seama de ele în calcul;
- îmbinări de solidarizare (de rezistenţă), dimensionate pe bază de
calcul la eforturile pe care le transmit, care au ca scop principal
mărirea dimensiunilor secţiunilor transversale ale elementelor;
- îmbinări în noduri, între elemente care formează un unghi α
între ele, asigurând transmiterea eforturilor între elemente.
După mijloacele de îmbinare şi natura solicitărilor la care sunt
supuse, atât îmbinările cât şi elementele îmbinate, există:

39
- îmbinări prin chertare, frontală sau laterală, solicitate la strivire
şi forfecare, care asigură transmiterea eforturilor de la o piesă la
alta, direct pe suprafaţa de contact dintre cele două elemente;
- îmbinări cu pene rigide (prismatice, inelare netede, inelare cu
dinţi sau cu gheare) solicitate la strivire şi forfecare;
- îmbinări cu pene lamelare flexibile (din oţel, plastic, lemn,)
solicitate în special la încovoiere, iar piesele îmbinate la strivire;
- îmbinări cu tije cilindrice (dornuri, cuie, buloane, şuruburi etc.),
solicitate la încovoiere, iar piesele îmbinate la strivire;
- îmbinări cu piese metalice (tiranţi, juguri, elemente de reazem,
articulaţii etc.) care preiau diferite solicitări sau asigură legăturile de
siguranţă;
- îmbinări ce folosesc cuie sau şuruburi pentru lemn, solicitate la
smulgere;
- îmbinări încleiate, care lucrează, în principal la forfecare.
După deformaţiile iniţiale şi în timp, îmbinările pot fi:
- îmbinări prin păsuire, fără piese de legătură, cu deformaţii
iniţiale mari (până la realizarea unui contact direct între suprafeţele
pieselor) şi creştere mică în timp, care transmit eforturile direct prin
suprafaţa de contact între elemente;
- îmbinări nepăsuite (cuie, buloane, plăcuţe metalice etc.), cu
deformaţii iniţiale mici, dar care cresc mult în timp.
După modul de cedare îmbinările pot fi:
- îmbinări cu legături flexibile – în cazul când cedarea se produce
în mod treptat, datorită unei creşteri pronunţate a deformaţiilor
plastice. Acest tip de cedare este specific îmbinărilor la care
legăturile sunt solicitate la încovoiere, iar piesele de lemn – la
strivire;
- îmbinări cu legături rigide – în cazul când cedarea se produce
brusc, fără deformaţii plastice. Cedarea este specifică îmbinărilor
solicitate în principiu la forfecare sau în urma despicării sau ruperii
lemnului în secţiuni cu slăbiri.

40
După modul de execuţie, îmbinările pot fi demontabile sau
nedemontabile, cu execuţie pe şantier sau în unităţi specializate.
Norma EUROCODE 5 defineşte următoarele tipuri de îmbinări:
Tipul A - îmbinări prin contact lemn pe lemn, îmbinări numite
,, tradiţionale”;
Tipul B - îmbinări cu elemente de legătură sub formă de tije
(cuie, şuruburi, buloane, dornuri) elemente de asamblare (inele,
crampoane) şi conectori cu dinţi, denumite de multe ori îmbinări
,,mecanice”;
Tipul C – îmbinări încleiate.
În practică pot fi folosite şi îmbinări combinate de tipul A şi B.
Îmbinările ,,tradiţionale” cuprind o multitudine de forme, dintre
care cele mai des întâlnite sunt cele prin chertare, cu piesele de
îmbinare aşezate în prelungire, dispuse perpendicular sau sub un
anumit unghi α. Îmbinările ,,mecanice” sunt realizate sub un număr
mare de tipuri, în funcţie de elementele de îmbinare folosite sau de
sistemul de îmbinare. În funcţie de modul cum transmit eforturile
între piesele îmbinate, elementele de îmbinare pot fi împărţite în
două grupuri, şi anume:
- elemente sub formă de tije cilindrice (cuie, dornuri, buloane,
şuruburi etc.), la care comportarea la încovoiere condiţionează
transmiterea eforturilor, iar cedarea îmbinării se poate realiza prin
strivire locală, forfecarea lemnului sau formarea unor articulaţii
plastice;
- elemente metalice (pene inelare, crampoane, conectori metalici
etc.) care transferă eforturile de la o piesă la alta prin antrenarea
capacităţii portante a lemnului de pe o zonă situată, în general, la
suprafaţa elementelor.
Clădire - construcţie a cărei folosire dominantă este cea de adăpost
(locuinţe, fabrici, şcoli, adăposturi pentru animale, săli de sport, sere
etc.). Acestea au în general o structură în elevaţie, adică majoritatea
părţilor componente sunt deasupra solului.

41
Clădire foarte înaltă – construcţie civilă (publică) la care
pardoseala ultimului nivel folosibil este situată la înălţimea de 45 m
sau mai mult faţă de terenul (carosabilul adiacent) accesibil
autovehiculelor de intervenţie pe cel puţin două laturi ale clădirii.
Clădire înaltă – construcţie civilă (publică) supraterană, la care
pardoseala ultimului nivel folosibil este situată la peste 28 m faţă de
terenul (carosabilul adiacent) accesibil autovehiculelor de
intervenţie ale pompierilor pe cel puţin două laturi ale clădirii.
Atunci când ultimele niveluri sunt locuinţe de tip duplex sau triplex
se ia în considerare numai nivelul de acces din circulaţiile comune
orizontale ale clădirii. Nu sunt considerate clădiri înalte:
- construcţiile care nu sunt destinate să adăpostească oameni;
- clădirile civile (publice) la care deasupra nivelului limită se află un
singur nivel ce ocupă maxim 50% din suprafaţa construită a clădirii
şi cuprinde numai încăperi pentru maşini ale ascensoarelor, spaţii
tehnice aferente construcţiei, circulaţii funcţionale;
- clădiri civile (publice) nominalizate în normativ.
Clădire publică – edificiu destinat autorităţilor publice sau asigură
servicii publice unui număr mare de persoane. Este vizitată frecvent
de către public şi include: clădirile administrative, şcoli, spitale şi
săli de sport.
Pentru administrarea acestora sunt folosite fonduri publice.
Clădiri rezidenţiale - construcţii destinate în exclusivitate sau în
principal pentru locuinţe (peste 50% din spaţiul locuibil sau din
volumul construit este utilizat pentru locuit). Clădirile pentru
colectivităţi (case de bătrâni, orfelinate, cămine) se consideră clădiri
rezidenţiale.
Clădiri nerezidenţiale - construcţii destinate în exclusivitate sau în
principal altor scopuri decât cele rezidenţiale (magazine,
cinematografe, spaţii administrative etc.).
Clădiri şi construcţii complexe - sunt considerate construcţiile
clasificare în conformitate cu prevederile NCM-A-07-02-2011:
а) casele de locuit şi clădirile publice (cu schelet) cu multe nivele:
42
- cu înălţimea de 16 etaje şi mai multe în zone cu seismicitatea de
8 grade;
- cu înălţimea de 24 etaje şi mai multe în zone cu seismicitatea de
7 grade;
b) obiective unicat comerciale, sportive şi de divertisment
(spectacol), precum şi gări, aerogări şi hangare (cu deschideri de
24,0 m şi mai mult);
c) clădiri de producere cu mai multe etaje având înălţimea de
30,0 m şi mai mult;
d) clădiri de producere cu un singur etaj:
- cu deschideri de peste 30 m şi mai mult;
- cu înălţimea până la baza construcţiei portante a învelitorii de
18 m şi mai mult;
e) clădirile şi construcţiile din categoriile I şi II de importanţă,
precum şi de categoria III cu schema constructivă complexă şi
soluţii constructive noi;
f) clădiri şi construcţii cu subsoluri în 2 nivele şi mai multe.
Cleşte - element de lemn tensionat (întins); de regulă, leagă
căpriorii opuşi între ei şi se foloseşte în perechi (câte o scândură pe
fiecare parte a căpriorului).
Cloţ - bucată de lemn care sprijină ceva, cui, ştift, pivot, folosită la
îmbinări.
Coajă (scoarţă) - ţesutul exterior al trunchiului, care înveleşte
lemnul, protejându-l. Ocupă un volum de 7-30% din volumul
arborelui şi este alcătuită din ritidom şi liber. Ritidomul este partea
moartă exterioară a scoarţei. Liberul este partea vie a scoarţei, care
se găseşte spre interiorul trunchiului.
Coamă - delimitarea aflată la cota superioară a acoperişurilor,
orizontală, înclinată sau curbă, rezultată din terminaţia unui versant,
intersecţia a doi versanţi sau a unui versant cu un element
constructiv vertical.

43
Coeficient aerodinamic de presiune / sucţiune exterioară -
caracterizează efectul vântului pe suprafeţele exterioare ale
clădirilor.
Coeficient aerodinamic de presiune / sucţiune interioară -
caracterizează efectul vântului pe suprafeţele interioare ale
clădirilor. Coeficienţii aerodinamici de presiune / sucţiune
exterioară se împart în coeficienţi globali şi coeficienţi locali.
Coeficienţii locali sunt coeficienţi aerodinamici de presiune /
sucţiune pentru suprafeţe expuse vântului, mai mici sau cel mult
egale cu 1 m2, folosiţi, de exemplu, pentru proiectarea elementelor
şi a prinderilor de dimensiuni reduse. Coeficientii globali sunt
coeficienţi aerodinamici de presiune / sucţiune pentru suprafeţe
expuse vântului, mai mari de 10 m2. Coeficienţii aerodinamici de
presiune rezultantă (totală) caracterizează efectul rezultant al
vântului pe o structură, un element structural sau o componentă,
exprimat pe unitatea de suprafaţă.
Coeficient de corecţie pentru rezistenţa de calcul a lemnului de
altă esenţă – mărime cu care se multiplică valoarea caracteristică a
lemnului (pin, molid) inclus în normele de proiectare pentru a
determina rezistenţa de calcul a lemnului de altă esenţă.

Coeficienţii de corecţie pentru rezistenţele de calcul ale lemnului de


diferite esenţe
Denumirea Coeficienţii de corecţie
esenţelor la întindere, la compresiune şi la forfecare
încovoiere, strivire,
compresiune şi transversal
strivire, în lungul fibrelor
fibrelor
Răşinoase
Larice 1,2 1,2 1,0
Cedru de 0,9 0,9 0,9
Siberia
Brad alb 0,8 0,8 0,8

44
(Continuarea tabelului)
Foioase de esenţă tare
Stejar 1,3 2,0 1,3
Frasin, arţar, 1,3 2,0 1,6
carpen
Salcâm 1,5 2,2 1,8
Mesteacăn, fag 1,1 1,6 1,3
Ulm 1,0 1,6 1,0
Foioase de esenţă moale
Arin, tei 0,8 1,3 1,1
Plop de munte, 0,8 1,0 0,8
plop alb

Coeficient de flambaj (φc ) - raportul între efortul critic (σcr) şi


efortul de rupere al lemnului; se calculează din relaţia:

φc = σcr /σr =π2E /λ2σt.

Experimental s-a constatat că raportul E/σt are valoarea de 312,


astfel obţinându-se valoarea coeficientului de flambaj, ca fiind:

φc =312 /λ2,

care prezintă hiperbola Euler, fiind aplicabilă în domeniul elastic şi


valabilă pentru λ>75 . Pentru valori ale coeficientului de zvelteţe
sub 75, dincolo de limita de elasticitate, coeficientul de flambaj se
determină folosind, în locul modulului constant din domeniul elastic
(E), un modul de elasticitate variabil (Ek).
În practică valorile coeficientului de flambaj pentru λ≤75 se pot
stabili cu o formulă obţinută pe cale experimentală, de forma:
φc = 1 – 0,8(λ/100)2.

Coeficient de importanţă a construcţiei - grad de apreciere a


construcţiei din punct de vedere al siguranţei, mărimile numerice
fiind atribuite după destinaţia funcţională.
45
Clasa de importanţă a Tipul funcţiunii construcţiei
γ(I)
construcţiei/structurii /structurii
1 Clădiri şi structuri esenţiale pentru 1,4
societate
2 Clădiri şi structuri ce pot provoca, în 1,2
caz de avariere, un pericol major
pentru viaţa oamenilor
3 Toate celelalte construcţii şi structuri, 1,0
cu excepţia celor din clasele 1, 2 şi 4
4 Clădiri şi structuri temporare 0,8
Coeficient de siguranţă – mărime ce ia în consideraţie influenţa
diferitor factori: defectele lemnului şi mărimea epruvetelor,
concentrarea eforturilor unitare în apropierea găurilor şi a
tăieturilor, abaterea probabilă a rezistenţei la rupere de la valoarea
ei mijlocie în sensul micşorării, variaţiile probabile în mărimea
încărcărilor stabilite în norme, inexactitatea calculului, defectele în
execuţia lucrărilor etc.
Coeficient de zvelteţe maxim admis - valoare numerică maximă,
stabilită în scopul evitării stărilor-limită ultime în dependenţă de
tipul elementului.
Coeficient de zvelteţe
Nr. maxim admis λa
Denumirea elementelor
crt. construcţii construcţii
definitive provizorii
1 Grinzi cu zăbrele şi arce
- tălpi, diagonale şi montanţi
reazem 150 175
- celelalte elemente 175 200
2 Stâlpi principali 120 150
3 Stâlpi secundari (la pereţi,
luminătoare etc.) şi zăbrelele
stâlpilor cu secţiune compusă 150 175
4 Contravântuiri 200 200
46
Coeficient parţial de siguranţă, γ(Sd) - evaluează incertitudinile
privind modelul de calcul al efectului în secţiune al acţiunii F(d).
Coeficienţi luaţi în consideraţie la determinarea caracteristicilor
de calcul ale lemnului, ca material de construcţie - mărimi ce
reduc valorile numerice normate ale rezistenţei. Se datorează
anizotropiei, existenţei defectelor, sensibilităţii la factorii de
temperatură şi umiditate. Se aplică următorii coeficienţi:
kmod – coeficientul condiţiilor de kmod – ia în consideraţie condiţiile de
lucru exploatare şi durata de acţiune a sarcinilor
kt – coeficient ce ia în consideraţie Pentru t ≤ 350C, kt =1,0; pentru
influenţa temperaturii mediului în t = 500C, kt =0,8. Pentru temperaturi
care este exploatată construcţia intermediare, valoarea numerică a
coeficientului se determină prin interpolare.
kh – coeficient ce ia în Pentru elementele cu înălţimea secţiunii
consideraţie efectul dimensiunilor transversale mai mare de 500 mm, valoarea
secţiunii transversale numerică a coeficientului kh se modifică de
la 1,0 până la 0,8.
kδ – coeficient care ia în Valoarea coeficientului kδ variază în limitele
consideraţie modificarea 0,95...1,00 şi depinde de grosimea straturilor
rezistenţelor de calcul la din care este compus elementul încleiat.
încovoiere şi comprimare, în
dependenţă de grosimea
straturilor scândurilor încleiate
kR – coeficient de curbură; ia în Coeficientul kR depinde de raportul r/b,
consideraţie modificarea având mărimi numerice cuprinse în
rezistenţelor de calcul la intervalul 0,6...1,0
întindere, comprimare şi
încovoiere pentru elementele
curbe
k0 – coeficient care ia în Pentru elementele supuse la întindere sau
consideraţie concentrarea secţiuni slăbite şi elementele din lemn
eforturilor unitare rotund şi chertat supuse încovoierii, k0=0,8
ks – coeficient care ia în În cazul tratării prin impregnare în
consideraţie modificarea profunzime ks=0,9
rezistenţei de calcul, datorită
proceselor care au loc în timpul
tratamentului lemnului cu
antiperene
47
Colaps – proces de prăbuşire a unei construcţii şi pierderii
integrităţii structurale.
Colenchim - ţesut de susţinere din organele tinere, în curs de
creştere, al plantelor, format din celule vii, cu membranele
celulozice puternic şi inegal îngroşate.
Colet - zonă de trecere între rădăcină şi baza tulpinii.
Coloană (stâlp) - element structural vertical, destinat să contribuie la
descărcarea forţelor de împingere provenite din sistemul de
acoperire al unui spaţiu (bolţi, tavane etc.). Poate fi realizată din
lemn, piatră, cărămidă, metal, beton.
Combatere - măsură de protecţie aplicată pentru a opri degradarea
lemnului de către agenţii distructivi.
Combustibilitate a materialelor şi elementelor de construcţie –
capacitate a materialului de a se aprinde şi arde. Clasele de
combustibilitate sunt: materiale incombustibile - C0; materiale
combustibile neinflamabile - C1 (CA2a); dificil inflamabile - C2
(CA2b); mediu inflamabile - C3(CA2c); uşor inflamabile - C4
(CA2d).
Compartiment de incendiu - construcţia sau o parte a unei
construcţii conţinând una sau mai multe încăperi sau alte spaţii,
delimitate prin elemente de construcţii, destinate să izoleze de restul
construcţiei, în scopul limitării propagării incendiului pe o durată
determinată. În clădirile înalte şi foarte înalte compartimentul de
incendiu poate fi un volum închis, construit din unul sau până la 3
niveluri succesive, delimitate de elemente rezistente la foc conform
normativului şi cu aria desfăşurată totală conform compartimentului
de incendiu admis pentru construcţiile civile (publice) de gradul I de
rezistenta la foc.
Compartimentare – operaţiune de despărţire a spaţiului unei
clădiri în încăperi.
Competenţă – capacitate dovedită a utiliza cunoştinţe, abilităţi şi
capacităţi personale, sociale şi/sau metodologice în situaţii de
muncă sau de studiu şi pentru dezvoltarea profesională şi personală.
48
În contextul Cadrului European al calificărilor, competenţa este
descrisă din perspectiva responsabilităţii şi autonomiei.
Competitivitate - performanţă ce cumulează elemente ce conferă o
poziţionare superioară unei entităţi economice (persoane) faţă de
concurenţii acesteia. Competitivitatea este capacitatea
întreprinderilor, industriilor, regiunilor, naţiunilor sau complexelor
supranaţionale de a asigura factorilor de producţie un profit şi un
nivel de folosire relativ ridicat pe o bază durabilă, în condiţiile în
care acestea sunt expuse concurenţei libere. Competitivitatea
industrială se exprimă prin caracteristici specifice laturii ofertei,
grupate în două categorii:
- costul, determinat, la rândul lui, de: nivelul productivităţii,
preţurile factorilor, alte variabile ale laturii ofertei (investiţiile,
organizarea, managementul);
- calitatea (dată de nivelul profitabilităţii în condiţiile menţinerii
neschimbate a costurilor), având, la rândul ei, trei dimensiuni:
inovativă (capacitatea produselor/serviciilor de a încorpora
elemente de noutate tehnică şi tehnologică); tehnică (caracteristica
produselor/serviciilor de a fi conforme documentaţiei tehnologice şi
fiabile); de marketing (publicitatea, capacitatea de adaptare rapidă la
modificările cererii, marca comercială).
Competitivitate – capacitate a întreprinderilor de a se adapta rapid
la schimbări, de a-şi valorifica potenţialul în materie de inovație şi
de a dezvolta produse de înaltă calitate.
Comportare în exploatare - manifestare a modului în care o
construcţie reacţionează prin calitatea sa (totalitate a proprietăţilor şi
caracteristicile acestora) la cerinţele stabilite, privind aptitudinea sa
la utilizare, în cursul duratei sale de serviciu. În cazul abordării de
performanţă, comportarea în exploatare se apreciază prin măsura în
care performanţele acestuia, răspund cerinţelor specificate.
Comportarea în exploatare a construcţiei reflectă durabilitatea
acesteia, respectiv menţinerea în timp a performanţelor.

49
Comportare la foc – totalitate a schimbărilor fizice şi chimice
intervenite atunci când un material, produs sau ansamblu, este supus
acţiunilor unui incendiu standard.
Compoziţie chimică a lemnului - proprietate studiată în scopul
cunoaşterii comportării lemnului la acţiunea diferitor agenţi.
Lemnul este constituit în principal din substanţe organice ce au la
bază carbon (49,5 %), oxigen (43,2 %), hidrogen (6,3 %), azot
(0,1%); din substanţe anorganice compuse din diferiţi oxizi: oxid de
potasiu K2O, oxid de sodiu – Na2O, oxid de calciu – CaO,
pentaoxid de fosfor – P2O5 etc..
Componentele principale organice reprezintă 96% din compoziţia
chimică a lemnului şi sunt distribuite după cum urmează:
- celuloza (C6H10O5)n este o polizaharidă cu structură
macromoleculară, care constituie componenta principală a pereţilor
celulari din plante. Celuloza se prezintă sub formă de
macromolecule filiforme. Lemnul are un conţinut de celuloză
cuprins între 50...70 %, variind în funcţie de specie;
- hemicelulozele sunt grupuri de polizaharide care însoţesc celuloza
în pereţii celulelor vegetale. Cantitatea de hemiceluloze din lemn
variază între 15...27 %. Nu au o compoziţie bine definită chimic,
fiind considerate ca amestecuri complexe de pentoze (C5H8O4)n şi
hexoze – (C6H10O5)n. Pentozele predomină în lemnul de foioase, iar
hexozele în cel de răşinoase;
- lignina este o substanţă organică de natură vegetală care
impregnează celulele, fibrele şi canalele lemnului, conferindu-i
impermeabilitate şi rigiditate; se formează pe măsura îmbătrânirii
celulelor, odată ce acestea nu se mai înmulţesc. După celuloză,
lignina este constituentul cel mai important al lemnului. Lignina are
o structură macromoleculară complexă, fiind un compus amorf.
Conţinutul de lignină din lemn este de 26...29 % la speciile de
răşinoase şi 19...26 % la speciile de foioase.
Componentele secundare: răşinile, uleiurile eterice, gumele,
substanţele tanante, grăsimile, materialele colorante etc. Lemnul
50
bogat în celuloză se poate folosi pentru obţinerea hârtiei, fibrelor
textile, iar cel bogat în substanţe tanante - pentru extragerea
acestora.
Concepere structurală - etapă a activităţii de proiectare ce constă
în transpunerea tuturor necesităţilor şi dorinţelor clientului într-o
structură virtual realizabilă, care să respecte simultan atât
prevederile normelor şi standardelor de proiectare a construcţiilor
aflate în vigoare, cât şi principiile proiectării performante,
economice, de mediu etc.
Concept de performanţă - procedeu de stabilire a caracteristicilor
calitative ale sistemului de construcţie şi a subsistemelor
componente, astfel încât construcţia în ansamblu să corespundă
exigenţelor formulate de utilizatori. În analiza performanţei, punctul
de plecare îl constituie identificarea exigenţelor utilizatorilor.
Condens – rezultat al transformării vaporilor de apă din aer în stare
lichidă când intră în contact cu o suprafaţă mai rece. Condensul este
favorizat de mai mulţi factori naturali: temperatura exterioară foarte
scăzută, sub -10 grade Celsius, temperatura interioară scăzută,
umiditate ridicată în încăpere, lipsa barierei termice.
Condensaţie diferenţiată – proces legat de variaţia sezonieră şi
zilnică a temperaturii. Pentru a evita umezirea datorită condensaţiei
diferenţiale şi putrezirea elementelor de lemn legate de ea, trebuie
să se asigure aerisirea liberă a acestora, în general nodurile de la
reazemele grinzilor nu trebuie să fie introduse în nişele şi locaşurile
pereţilor de zidărie.
Condiţie de rezistenţă – cerinţă înaintată fiecărui element de
rezistenţă (structural) ce trebuie să reziste, în foarte bune condiţii,
tuturor forţelor exterioare care acţionează asupra lui în timpul
funcţionării. Prin rezistenţa unui element structural trebuie înţeleasă
proprietatea acestuia de a nu se rupe sau a nu ajunge într-o stare
limită. Stare limită poate fi şi o altă stare în afară de cea din
momentul ruperii elementului de rezistenţă. Forţele care acţionează

51
asupra elementului de rezistenţă trebuie să fie mai mici decât cele
care acţionează în momentul atingerii stării limită.
Condiţie de rigiditate – cerinţă ce caracterizează deformabilitatea
elementelor sub acţiunea sarcinilor. Cu cât sarcinile sunt mai mari,
cu atât şi deformarea elementelor de rezistenţă este mai pronunţată.
În cazul maşinilor sau construcţiilor deformaţiile diferitelor
elemente de rezistenţă nu pot fi oricât de mari. Deformaţii prea mari
pot cauza distrugerea altor elemente de rezistenţă sau scoaterea din
funcţionare a altor elemente structurale. Proprietatea elementelor
structurale de a se opune deformării poartă numele de rigiditate.
Calculul de rezistenţă trebuie să aibă în vedere şi asigurarea unei
rigidităţi corespunzătoare elementului structural respectiv.
Condiţie de stabilitate – proprietate a elementelor de a păstra
echilibrul sub acţiunea sarcinilor (condiţia de echilibru stabil).
Fenomenul este cunoscut sub numele de flambaj. Este de precizat că
flambajul apare numai în anumite condiţii de solicitare şi pentru
unele elemente de rezistenţă. Totuşi, pentru aceste cazuri,
dimensiunile secţiunii transversale a elementului structural trebuie
să asigure acestuia o bună stabilitate.
Condiţie a realizării economice – cerinţă impusă în timpul
proiectării şi care trebuie să aibă în vedere ca aceasta să fie realizată
cu un preţ de cost cât mai mic.
Condiţii de performanţă – exprimare a performanţelor produsului,
prin criterii şi nivele de performanţă ale acestuia, corespunzătoare
exigenţelor de siguranţă la foc a utilizatorilor.
Condiţii fizice şi igienice de exploatare - mediul în care sunt
exploatate construcţiile este legat de factorii fizici exteriori sau
interiori ai încăperilor şi se referă la temperatură, viteza şi
umiditatea aerului, variaţiile de temperatură şi lumină etc.
Condiţii de ordin arhitectural – condiţii care estetic asigură
construcţiilor un aspect plăcut, interior şi exterior, cu o formă şi o
compoziţie arhitectonică corespunzătoare.

52
Condiţii economico-organizatorice - condiţii care privesc, în
special, costul construcţiilor, modul de executare şi posibilităţile de
industrializare a construcţiilor, materialele folosite, soluţiile alese,
termenele de execuţie şi punere în funcţiune.
Condiţii tehnice speciale – prescripţii tehnice alcătuite de
proiectantul de specialitate şi care sunt valabile numai în cazul
proiectului local elaborat. Anumite condiţii speciale fac parte din
documentaţia obligatorie.
Conductivitate termică - parametru fizic propriu fiecărui material,
care reprezintă cantitatea de căldură ce se scurge orar printr-un strat
de 1m grosime, când diferenţa de temperatură dintre cele două
suprafeţe delimitatoare ale grosimii stratului este de 1K. Cu cât
valoarea conductivităţii termice este mai mică, cu atât efectul
termoizolant al materialului este mai bun. Conductibilitatea termică
este în general mică, coeficientul de conductibilitate termică fiind în
medie de 0,09-0,30 kcal/m⋅h⋅grd, ceea ce face ca lemnul să fie
considerat un material termoizolant. Coeficientul de conductibilitate
termică este de două ori mai mare în direcţia paralelă cu fibrele
decât perpendicular pe fibre; în direcţia radială este puţin mai mare
decât în direcţia tangenţială. Coeficientul de conductibilitate termică
creşte cu densitatea aparentă, cu umiditatea şi temperatura lemnului.
Conicitate - mărime caracteristică unui trunchi de copac, egală cu
diferenţa dintre diametrul mare şi diametrul mic, raportată la
lungimea acestuia. Conicitatea depinde de condiţiile în care a
crescut copacul.
Conservare a lemnului – totalitate a măsurilor de asigurare a
păstrării neschimbate a proprietăţilor lemnului. Longevitatea
lucrărilor executate din lemn este asigurată printr-o concepţie
corectă a construcţiei şi a detaliilor, alegerea judicioasă a
materialelor şi a tehnicilor de punere în operă şi, la nevoie, prin
tratamente superficiale adecvate sau printr-o protecţie chimică în
masă. Produsele chimice fungicide (antiseptice) nu acţionează
eficient contra putrezirii, decât dacă pătrund suficient în masa
53
lemnului; această condiţie nu este îndeplinită decât de tehnologiile
industriale de impregnare.
Consolă – element structural, liber la unul sau ambele capete, care
iese în afara punctului de reazem sau încastrare a lui.
Consolidare- refacere sau înnoire a oricărei părţi a construcţiei (a
unor elemente sau unui ansamblu de elemente) în scopul obţinerii
unei capacităţi structurale sporite, de exemplu, capacitate de
rezistenţă superioară, rigiditate mai mare, ductilitate mai amplă.
Construcţie - produs complex imobil legat direct de teren şi în
contact cu mediul ambiant, destinat pentru a crea condiţii optime
pentru adăpostirea şi desfăşurarea activităţii şi vieţii, ţinând seama
de condiţiile naturale (teren, climă etc.) impuse de natură sau
mediul înconjurător în mijlocul căruia se amplasează.
Construcţie de lemn - construcţie sau elemente de construcţie,
acţionate de sarcini şi executate exclusiv sau în cea mai mare parte
din lemn. La proiectarea elementelor de construcţie din lemn
pentru asigurarea durabilităţii lor, trebuie să se ţină seama de
regimul de expunere la intemperii şi la umiditate, precum şi de
condiţiile specifice de exploatare. În funcţie de aceşti factori, în
proiectele de execuţie se stabilesc:
­ clasa de calitate a lemnului şi specia utilizată;
­ modul de alcătuire a elementelor de construcţie;
­ măsurile de prezervare necesare.
Temperatura maximă a mediului ambiant în care pot fi exploatate
construcţiile din lemn se limitează la maximum 55°C.
Construcţie de lemn care produce împingeri – este acea
construcţie care duce la apariţia eforturilor din planul de acţiune a
carcinilor exterioare.
Construcţie de lemn din elemente plane - categorie de construcţe,
la care structura de rezistenţă este formată din elemente plane, de
diferite tipuri şi forme constructive, care sunt acţionate de încărcări
numai în planul lor şi care lucrează independent unele de altele,
neglijându-se astfel efectul de conlucrare ce se realizează prin
54
intermediul elementelor şarpantei şi al contravântuirilor.
Construcţiile de lemn din această categorie se pot realiza dintr-o
varietate foarte mare de tipuri de elemente plane, executate fie din
lemn brut sau ecarisat, fie din lemn lamelat încleiat şi produse noi
pe bază de lemn cu secţiune simplă sau compusă, cu inimă plină sau
zăbrele etc. Se deosebesc următoarele tipuri principale de
construcţii plane: grinzi; ferme, cadre, arce.
Construcţie mare – clasificare atributivă prevăzută în NCM-A-07-
02-2011. Sunt specificate: întreprindere, clădire, construcţie cu un
cost mare de construcţie, (cu termen de proiectare mai mare de un
an şi jumătate şi termen de construcţie mai mare de trei ani).
Construcţie specială - construcţie ce nu are, în general, calitate de
adăpost, ci de alte utilităţi, de exemplu, drumuri, poduri, căi ferate,
canale, subtraversări, diguri, baraje, masive de ancoraj etc. Acestea
sunt alcătuite în general din propria lor structură. Practic, structura
canalului este chiar canalul însuşi, în timp ce clădirea are şi părţi
nestructurale care servesc la închiderea şi delimitarea spaţiilor.
Construcţii inginereşti - construcţii care nu îndeplinesc
caracteristicile de clădiri şi care au ca scop crearea condiţiilor
pentru realizarea activităţilor de producţie, servicii sau pentru
desfăşurarea activităţilor social-culturale (drumuri, căi ferate,
poduri, stadioane etc.).
Construcţii verzi - structuri construite prin procedee care iau în
considerare protejarea mediului şi economia resurselor. Această
noţiune extinde şi completează principiile clasice de construcţie
privind economia, utilitatea, durabilitatea şi confortul.
Contrafişă - element de rigidizare înclinat, cu rol de
contravântuire, prevăzut atât în lungul acoperişului cât şi
transversal. Poate avea secţiune dreptunghiulară, pătrată sau
circulară.
Contravântuire - parte componentă a construcţiilor, care are rolul
de a asigura rigiditatea longitudinală. Contravântuirile sunt dispuse
atât în planul acoperişului, cât şi în planul vertical al pereţilor. Au
55
rolul de a asigura conlucrarea spaţială a elementelor structurii pe
direcţia transversală şi longitudinală a construcţiei şi de a prelua
încărcările orizontale, provenite în principal din acţiunea seismului
şi vântului.
Conţinut de umiditate de echilibru - conţinut de umiditate la care
lemnul nici nu pierde, nici nu preia umiditate din mediul
înconjurător.
Coordonare dimensională în construcţii - metodă de stabilire a
dimensiunilor şi poziţiilor reciproce ale elementelor şi
subansamblurilor, astfel încât acestea să se integreze în construcţie
ca un tot unitar şi să permită înlocuirea lor cu altele. Coordonarea
modulară este cazul particular al coordonării dimensionale, prin
utilizarea unui modul de bază.
Copac - plantă lemnoasă cu tulpină înaltă şi coroană formată din
crengi; arbore.
Cornişă - element arhitectural ieşit în consolă faţă de planul exterior
superior al zidului unei construcţii.
Cortină antifoc - element mobil de protecţie antifoc sau rezistent la
foc, de compartimentare antifoc sau de separare din cadrul
compartimentului de incendiu.
Cosoroabă - piesă din lemn de dimensiunile unei grinzi sau unei
rigle, aşezată orizontal, deasupra pereţilor de contur ai unei clădiri,
pentru a crea un sprijin căpriorilor acoperişului.
COST E51 - acţiune de cercetare, politicile de inovare, precum şi
politicile de antreprenoriat aferente sectorului forestier. Obiectivul
principal al COST E51 este de a valorifica cunoştințele care permit
integrarea politicilor de inovare şi de gestionare pentru o dezvoltare
mai eficientă şi durabilă a sectorului forestier.
Cotă de calitate - mărime obţinută prin raportarea unei anumite
rezistenţe la densitatea materialului lemnos. Cotele de calitate
situează lemnul în rândul materialelor deosebit de valoroase.

56
Cote de calitate ale diferitelor materiale
Cota Tenacitate Încovoiere Tracţiune Compresiune Forfecare
de
calitate
1 Lemn cu Material Material Metal cu Lemn cu
densitate plastic plastic densitate densitate
mică mică mică
2 Lemn cu Lemn cu Metal cu Material Metal cu
densitate densitate densitate plastic densitate
mare mică mică mare
3 Material Metal cu Lemn cu Lemn cu Material
plastic densitate densitate densitate plastic
mică mică mică
4 Metal cu Lemn cu Metal cu Metal cu Lemn cu
densitate densitate densitate densitate densitate
mare mare mare mare mică
5 Metal cu Metal cu Lemn cu Lemn cu Lemn cu
densitate densitate densitate densitate densitate
mică mare mare mare mare

În tabelul de mai sus se arată poziţia reciprocă a diferitor materiale,


din punct de vedere al cotelor de calitate. Se poate vedea că, în
funcţie de solicitările la care sunt supuse materialele, acestea au
proprietăţi diferite şi pot prezenta avantaje sau dezavantaje.
Cotă de tenacitate a lemnului Cten - raport dintre rezistenţa la
încovoiere şi cea la compresiune (σi/σc). Din acest punct de vedere
lemnul se clasifică în:
- lemn puţin tenace Cten <1,5;
- lemn mijlociu de tenace Cten = 1,5...2;
- lemn tenace Cten >2.
Crăpături - discontinuităţi în masa lemnului, datorate ruperii
elementelor anatomice. Ele apar la capete, pe faţă sau în interiorul

57
piesei, în urma uscării, contragerii, a gerului sau a vântului, fiind
denumite astfel:
- cadranură, când crăpăturile urmează linia razelor medulare;
- gelivură, când ruperea se produce din exterior spre interior, fiind
cauzată de ger;
- rulura apare sub forma unor crăpături concentrice, care urmează
linia inelelor anuale şi se datorează acţiunii vânturilor puternice.
Criterii de importanţă – principii pe baza cărora se face aprecierea
şi încadrarea construcţiilor în clase de importanţă, în vederea
realizării unui nivel de protecţie antiseismică prevăzut atât din punct
de vedere tehnic, cât şi economic. Se identifică şi sunt aplicate
următoarele criterii de importanţă:
- seismicitatea naturală a zonei amplasamentului (valorile maxime
ale acceleraţiilor terenului, compoziţia de frecvenţe ale mişcării
seismice etc.);
- condiţiile locale (geologice, geotehnice, hidrogeologice) de
amplasament;
- destinaţia construcţiei;
- gradul de ocupare cu oameni al construcţiei;
- tipul şi caracteristicile structurii de rezistenţă a construcţiei.
Criterii de performanţă - condiţii în raport de care se evaluează
îndeplinirea unei cerinţe de performanţă.
Criterii de proiectare - formulări cantitative care descriu condiţiile
ce trebuie îndeplinite în diferite stări-limită.
Cui – piesă mică, formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cilindrică
sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt şi
ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se
bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. Cuiul care are o
floare şi un vârf ascuţit se bate în lemn fără executarea prealabilă a
unei găuri.
Culoare - proprietate conferită lemnului de substanţele răşinoase şi
colorante ce se conţin în cavităţile celulelor. Speciile de lemn ce
cresc în diverse condiţii climaterice au culori variate: de la alb
58
(plop, brad, tei) până la negru (arborele negru). Culoarea speciilor
poate fi: albă de diferite nuanţe (brad, molid, frasin, nuc, carpen);
galbenă (salcâm), brună (frasin, ulm, stejar, fag, nuc), neagră
(abanos), cărămizie (palisandru). Lemnul speciilor ce cresc în
regiuni călduroase de sud are o culoare mai vie în comparaţie cu cel
al speciilor din regiunile temperate. În limitele aceluiaşi brâu
climatic, există diferenţe considerabile de culoare şi între diverse
specii de lemn. Astfel, de exemplu, lemnul de carpen este de
culoare cenuşiu-deschisă, cel de stejar şi de frasin – brun-cenuşie,
iar cel de nuc – cafenie. Sub influenţa luminii şi a aerului, lemnul
multor specii capătă o nuanţă cenuşiu-deschisă.
Cultură a lemnului – domeniu al ştiinţei interdisciplinare a cărui
activitate asigură o mai bună înţelegere a modului de folosire şi a
aspectelor social-economice ale lemnului, din punct de vedere
cultural. Cercetările în domeniul culturii lemnului îmbogăţesc
relaţiile dinte oameni şi natură, propun noi modalităţi de înţelegere a
lemnului din punctul de vedere al valorii sociale, economice şi de
mediu.
Domeniile de cercetare accentuate a grupului de lucru din sfera
culturii lemnului sunt:
- utilizarea istorică şi contemporană a lemnului în diferite regiuni şi
ţări din lume;
- dezvoltarea şi cultura utilizării produselor de lemn, inclusiv a
mobilei, hârtiei şi elementele caselor de locuit, placajului,
construcţiilor de placaj, lemnului încleiat şi stratificat etc.;
- cultura lemnului în diferite societăţi ca părţi ale religiei, literaturii,
filosofiei şi artei;
- promovarea utilizării şi culturii lemnului în toate societăţile şi în
toate nivelele de educaţie;
- educarea şi promovarea aspectelor pozitive ale lemnului, cum ar fi
frumuseţea, duritatea, tăria, beneficiile lemnului asupra ecologiei şi
mediului, precum şi aspectele sociale şi istorice ale lemnului.

59
Cunoştinţe – rezultat al asimilării de informaţii prin învăţare.
Cunoştinţele reprezintă un ansamblu de fapte, principii, teorii şi
practici legate de un anumit domeniu de muncă sau de studiu. În
contextul Cadrului european al calificărilor, cunoştinţele sunt
descrise ca teoretice şi/sau faptice.
Cupolă - structură sau substructură de formă curbă, semisferică în
accepţiune comună, folosită în general pentru acoperişuri, dar şi
pentru structuri integrale. Dată fiind forma, transmiterea încărcărilor
către sol se face prin eforturi predominante de compresiune.
Curbare a lemnului – proprietate ce caracterizează rezistenţa la
curbură. Această proprietate depinde de specia şi densitatea
lemnului, lăţimea inelelor anuale, umiditatea şi temperatura
materialului, dimensiunile şi forma secţiunii transversale ale piesei
şi unghiul de deviere al fibrelor.
Curgere lentă - proces de deformare lentă a lemnului sub acţiunea
îndelungată a unei sarcini. În anumite condiţii de temperatură şi
umiditate, sub sarcini exercitate pe o perioadă îndelungată,
deformaţiile cresc într-atât încât se produce ruperea. Sarcinile
temporare nu influenţează fluajul, iar sarcina de lungă durată poate
varia mult proporţional cu încărcarea totală.
Curs de construcţii de lemn - disciplină de bază, inclusă în planul de
învăţământ pentru pregătirea inginerilor-constructori, care studiază
metodele de proiectare şi de calcul, precum şi particularităţile
execuţiei, montării şi întreţinerii construcţiilor de lemn.
eclaraţie de performanţă şi marcajul CE – acţiune

D obligatorie ce trebuie întreprinsă în cazul în care fabricantul


decide să introducă pe piaţă un produs pentru construcţii şi
dacă acest produs este acoperit de un standard armonizat. Declaraţia
de performanţă va conţine, în special, următoarele informaţii:
- referinţa produsului;
- sistemele de evaluare şi de verificare a constantei performanţei
produsului;
- utilizarea preconizată sau utilizările preconizate ale produsului;
60
- performanţa declarată.
După ce se întocmeşte declaraţia de performanţă, fabricantul trebuie
să aplice marcajul CE pe produs.
Defect - nesatisfacere a unei cerinţe sau a unei condiţii legate de o
utilizare prevăzută, inclusiv cele privind abaterea sau inexistenţa
uneia sau a mai multor caracteristici de calitate.
Defecte (sau anomalii) ale lemnului - neregularităţi ale structurii
sau compoziţiei chimice normale, care aduc modificări
proprietăţilor lemnului şi posibilităţilor de utilizare ale acestuia. În
general, anomaliile şi defectele lemnului contribuie la scăderea
valorii lemnului, dar foarte rar, prin aspectul lor, unele anomalii şi
defecte pot ridica valoarea lemnului. Datorită unor factori exteriori
compoziţia chimică a lemnului suferă unele modificări, ceea ce
determină apariţia unor alteraţii. Defectele lemnului pot apărea şi în
timpul manipulării şi prelucrării acestuia. Cunoaşterea acestor
defecte este absolut necesară pentru a se interveni în vederea
eliminării sau ameliorării unora dintre ele în operaţiile de debitare în
cherestea sau la prelucrarea acestor sortimente. Influenţa defectelor
asupra proprietăţilor fizico-mecanice şi chimice ale lemnului şi mai
ales influenţa negativă sau pozitivă asupra calităţii produselor
realizate face ca defectele lemnului să stea la baza sortării şi
clasificării sortimentelor de lemn şi chiar a multor produse.
Defecte de formă ale trunchiului şi influenţa acestora asupra
prelucrării lemnului:
a) curbura trunchiului:
- randament scăzut din cauza pierderilor la debitare (se obţin piese
de cherestea cu dimensiuni reduse şi se pierde material la tivire);
- sortimentele de cherestea obţinute au fibrele neparalele cu axa lor,
iar prin uscare se produc crăpături sau deformări ale acestora;
- în cazul derulării buştenilor cu curburi se produc pierderi
însemnate, până la cilindrarea acestora.
b) însăbierea trunchiului – când curbura este mare, această zonă
trebuie înlăturată, reprezentând o însemnată pierdere de material;
61
c) conicitatea trunchiului – randament scăzut la debitare în
cherestea sau derulare; obţinerea sortimentelor de calitate joasă;
d) lăbărţarea trunchiului - provoacă pierderi la doborârea
arborilor şi la debitare; se obţin piese cu fibre înclinate;
e) canelura trunchiului:
- când aceste caneluri sunt pronunţate, cresc pierderile de material,
în special la derulare;
- la debitarea buştenilor cu canelură rezultă piese de cherestea cu
fibră înclinată;
- forma sinuoasă a conturului exterior se transmite şi inelelor
anuale.
f) ovalitatea trunchiului:
- provoacă pierderi mari la derulare;
- datorită inegalităţii lăţimii inelelor anuale, lemnul este neomogen
şi se comportă diferit în utilizările practice.
g) înfurcirea trunchiului - când înfurcirea este mai aproape de
bază, lemnul pierde mult din calităţile sale.
Defecte de structură şi influenţa acestora asupra prelucrării
lemnului:
a) excentricitatea - este însoţită de ovalitate şi inegalitatea lăţimii
inelelor anuale, fenomen care duce la obţinerea de piese cu
rezistenţa scăzută şi cu un potenţial ridicat de deformare şi crăpare;
b) fibra creaţă - sub aspect estetic, fibra creaţă ridică valoarea
calitativă a lemnului, speciile cu acest defect fiind apreciate pentru
fabricarea furnirelor estetice (paltin, frasin, nuc, mesteacăn etc.);
c) fibra înclinată:
- rezultă din debitarea buştenilor cu curbură, lăbărţare, conicitate
sau tăierea după un plan înclinat faţă de direcţia fibrelor;
- micşorează rezistenţele mecanice ale lemnului;
- prin secţionarea fibrelor se obţin suprafeţe aspre, mai greu de
finisat;

62
d) lemn de compresiune:
- structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului de
compresiune sunt mult diferite de ale lemnului normal;
- lemnul cu acest defect este mai fragil şi mai puţin rezistent la
tracţiune;
- piesele de cherestea cu lemn de compresiune se deformează
puternic prin uscare şi uneori crapă.
e) fibra răsucită:
- lemnul este de calitate inferioară, se despică şi se prelucrează greu;
- rezistenţele mecanice ale pieselor sunt mici;
- piesele debitate se deformează puternic;
f) neregularitatea lăţimii inelelor anuale - materialul este
neomogen şi are o comportare neuniformă la diferite solicitări;
g) inimile concrescute - lemnul cu inimi concrescute este
neomogen, se prelucrează greu şi se deformează puternic;
h) nodurile şi influenţa lor asupra prelucrării lemnului:
- lemnul cu noduri creează dificultăţi la prelucrare;
- nodurile reduc valoarea şi sfera de utilizare a lemnului;
- nodurile micşorează unele rezistenţe ale lemnului.
Defecte ale lemnului rotund - condiţiile în care se dezvoltă arborii,
natura speciilor, tratamentele aplicate, natura şi specificul solului
etc. pot contribui la apariţia a numeroase defecte la lemnul rotund,
încă de la stadiul de puiet, dezvoltându-se până la maturizarea
arborelui. Defectele şi anomaliile cel mai frecvent întâlnite la
lemnul brut pot fi clasificate astfel:
- crăpături;
- găuri şi galerii de insecte sau alţi vătămători animali;
- coloraţii şi alteraţii;
- depuneri anormale;
- diverse.
Principalele defecte şi anomalii ale lemnului rotund sunt:
- defecte de formă ale sortimentelor de lemn rotund;
- defecte de structură ale lemnului;
- noduri.
63
Deformaţie - deplasarea raportată la unitate de lungime,
schimbarea distanţei relative dintre punctele construcţiei respective.
Deformaţiile se mai numesc şi deplasări specifice şi reprezintă
corespondentul infinit estimal al deplasării (mărime finită). Datorită
particularităţilor structurale neomogene, lemnului îi sunt
caracteristice următoarele deformaţii:
a) deformaţia elastică instantanee (momentană) - provenită în
urma deformaţiei scheletului de celuloză al materialului lemnos;
b) deformaţia viscoelastică extinsă în timp - determinată de
rezistenţa vâscoasă (ductilă) a umpluturii amorfe conţinute în
scheletul de celuloză manifestată faţă de deplasările acestuia în
urma acţiunii sarcinii (umplutura amorfă este constituită, în general,
din apă şi lignină);
c) deformaţie plastică remanentă (ireversibilă) – condiţionată de
distrugerea (ruperea şi/sau strivirea) locală sau dispersată a
scheletului de celuloză.
Deformaţie maximă admisă – valoare numerică a deformaţiei
(săgeţii) finale maximale a elementelor încovoiate după depăşirea
căreia exploatarea construcţiei devine imposibilă. Pentru
elementele construcţiilor de lemn ea poate fi stabilită cu relaţia

fmax,final = f1 + f2 + fî + fc ,
în care:
­ f1 ­ săgeata (deformaţia transversală pe axa elementului) datorată
încărcărilor permanente;
­ f2 ­ săgeata datorată încărcărilor temporare;
­ fî ­ săgeata datorată deformaţiei îmbinărilor;
­ fc ­ contrasăgeata iniţială a grinzii neîncărcate, care se stabileşte
prin calcul ca fiind săgeata grinzii încărcată cu sarcinile permanente
şi cu 1/2 din sarcinile utile.
Deformaţiile maxime finale ale elementelor încovoiate, stabilite
pe baza relaţiei menţionate, nu vor depăşi valorile deformaţiilor
maxime admise, date în tabelul ce urmează.
64
Valori ale deformaţiilor maxime admisibile
Elementul de construcţie Valoarea deformaţiilor maxime
admisibile în funcţie de deschiderea de
calcul pentru elementele de construcţie
cu caracter
definitiv provizoriu
Grinzile planşeelor dintre etaje
- cu finisaj de lemn lc/250 lc/200
- cu finisaj din tencuială lc/300 lc/250
Elemente de şarpantă
- astereală şi şipci lc/150
- pane şi căpriori lc/250 lc/250
- pane la dolii lc/400 lc/300
Rigle şi stâlpi la pereţi
- cu finisaj de lemn lc/250 lc/200
- cu finisaj din tencuială lc/300 lc/250
Sproşurile ferestrelor lc/200
Ferme din lemn, grinzi cu inimă plină
- cu îmbinări cu tije lc/400 lc/350
- cu alte tipuri de îmbinări lc/500 lc/400
Grinzi realizate prin încleiere lc/500

Deformaţie unghiulară – măsură a schimbării mărimii unghiului


drept al unui element infinit estimal, cu forma iniţială rectangulară.
Degradare a lemnului – alterare a (înrăutăţirea) caracteristicilor
fizico-chimice, mecanice şi/sau biochimice ale lemnului sub
acţiunea agenţilor agresivi fizici, chimici şi biologici.
Dendrocronologie - ştiinţa datării unor evenimente (istorice,
ecologice etc.) pe baza analizei variabilităţii structurii inelelor
anuale de creştere ale copacilor. Ea abordează şi problema
complexă a relaţiei factori de mediu – creşterea radială a arborilor.
Dendrologia contribuie la exploatarea informaţiilor de mediu
asociate creşterii lemnului.
65
Densitate - mărime ce reprezintă masa unităţii de volum; se
determină prin raportul dintre masă şi volum. Densitatea lemnului
este o proprietate fizică importantă, de care depind principalii
parametri mecanici.
Densitate absolută - masa unităţii de volum absolut (fără găuri sau
pori). Cu cât densitatea absolută este mai mare, cu atât este de
aşteptat ca rezistenţele mecanice să fie mai mari. Densitatea
absolută a lemnului din diferite specii este aproape una şi aceeaşi şi
are valoarea medie de 1550 kg/m3.
Densitate aparentă - raportul dintre masa probei şi volumul său
aparent (volumul materialului, inclusiv porii pe care-i conţine în
probă).
Densitatea lemnului la diferite umidităţi
Felul Densitatea aparenta kg/m3
arborelui lemn verde lemn cu 15 % H2O lemn absolut uscat
Brad 1.000 450 410
Molid 740 480 430
Pin 700 520 490
Stejar 1.110 740 650
Fag 1.010 750 690
Frasin 920 760 680
Salcâm 880 750 730
Tei 740 460 490
Deplasare – schimbare a poziţiei unui punct al construcţiei supus
solicitărilor.
Deplasare laterală în planul peretelui - efect cauzat de acţiunile
orizontale în planul unui perete. Poate duce la pierderea stabilităţii
din plan.
Deschidere - distanţă între reazeme, într-un plan transversal al unei
structuri.
Desen de ansamblu - reprezentare grafică a unui complex de
elemente (piese) legate organic şi funcţional.
Desen al lemnului - aspect exterior influenţat de caracteristicile
structurale care sunt evidenţiate prin modul de debitare (inele
66
anuale, raze medulare, noduri). Cele mai decorative sunt desenele în
secţiune radială şi tangenţială. Speciile de răşinoase au desenul
simplu, speciile de foioase au desen mult mai variat.
Design - metodă de creație, procesul şi rezultatul proiectării
tehnico-artistice orientate spre armonizarea înaltelor calităţi
funcționale şi înaltei valori estetice a produselor uzuale, proceselor
de activitate umană, spaţiului ambiental şi mediului informaţional.
Astfel, designul este un proces de activitate, de proiectare şi creaţie
a unui obiect nou şi, concomitent, un rezultat al acestui proces.
Deşeuri din lemn - deşeuri de la debitare, derulare, defibrare, coajă,
precum şi cele rezultate din activităţi de construcţie, tâmplărie,
mobilă, producerea de binale etc. Volumul lor este determinat de
nivelul tehnologic, reprezentând performanţa de folosire raţională.
Deviz - documentaţie cu caracter economic, care stabileşte valoarea
de investiţie a construcţiei pe baza antemăsurătorilor, a
indicatoarelor de deviz şi a preţurilor actualizate ale materialelor şi
manoperei. Devizul cuprinde lista cu cantităţile de lucrări ce
urmează a fi executate, consumurile de materiale şi manoperă,
costurile acestora, inclusiv serviciile aferente (aprovizionare,
transport, depozitare etc.) şi cotele de regie şi beneficiu.
Dezvoltare durabilă - dezvoltare care urmăreşte satisfacerea
nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Deşi iniţial dezvoltarea
durabilă s-a dorit a fi o soluţie la criza ecologică determinată de
intensa exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a
mediului şi caută în primul rând prezervarea calităţii mediului
înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii în
complexitatea sa, cu accent relativ egal privind mediul înconjurător,
mediul economic şi mediul social.
Dezvoltarea durabilă reprezintă o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor
îndelungat.
Diagrame de eforturi - reprezentare grafică a funcţiilor de eforturi.
67
Dilatare termică a lemnului - proprietate fizică care depinde de
structură, densitate, umiditate. Dilatarea termică a lemnului uscat
este redusă. Coeficientul de dilatare termică a lemnului este de
3-8⋅10-6 1/°C în sensul fibrelor şi de 10-20 de ori mai mare în sens
perpendicular. Coeficientul de dilatare termică la lemn este de 2-4
ori mai mic decât la oţel.
Dinamica construcţiilor - ramură a mecanicii care se ocupă de
calculul şi comportarea structurilor supuse unor cauze variabile în
timp, numite acţiuni dinamice. Aceste acţiuni dinamice produc în
interiorul elementelor de rezistenţă eforturi, deplasări şi deformaţii,
de asemenea, variabile în timp. Ansamblul de eforturi, deformaţii şi
deplasări produse de acţiunile dinamice constituie răspunsul
dinamic al structurilor de rezistenţă la acţiunea dinamică respectivă.
Dioxid de carbon (CO2) - component natural al aerului, în
concentraţie volumică de 0,03% sau 300 ppmv. El absoarbe şi
radiază energia termică în spectrul IR al acesteia. Acesta este inert
din punct de vedere chimic şi este produs în mod natural la
suprafaţa terestră, însă, şi ca urmare a activităţilor umane. Arderile
de combustibil au mărit concentraţia de CO2 din atmosferă.
Creşterea acestui constituent se situează la un nivel de 15% în
ultima jumătate de secol.
Directiva privind Eficienţa Energetică (2012/27/UE) - cadru de
măsuri comun pentru promovarea energiei eficiente în spațiul
Uniunii Europene, pentru a asigura realizarea obiectivului UE 2020
20%, privind eficiența energetică. De asemenea, îmbunătăţirea
eficienţei energetice la utilizatorii finali va contribui la reducerea
consumului de energie primară, la scăderea emisiilor de CO2 şi a
altor emisii de gaze cu efect de seră şi, prin urmare, la prevenirea
unei schimbări climatice periculoase. Aceste emisii continuă să
crească, făcând din ce în ce mai dificilă respectarea angajamentelor
de la Kyoto. Activităţile umane atribuite sectorului energetic sunt
responsabile pentru nu mai puţin de 78% din emisiile de gaze cu
efect de seră din Comunitate. Cel de-al şaselea Program comunitar
68
de acţiune pentru mediu, prevăzut de Decizia nr. 1600/2002/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului, consideră că este nevoie de
reduceri suplimentare pentru a îndeplini obiectivul pe termen lung
al Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice, de stabilizare a concentraţiilor atmosferice ale gazelor cu
efect de seră la un nivel care ar împiedica interferenţa antropogenă
periculoasă cu sistemul climatic.
Document de provenienţă - document care certifică localizarea
sursei de unde au fost obţinute materialele lemnoase.
Documentaţie de proiect - reprezintă piese scrise şi desenate, care
cuprind soluţii tehnice şi economice de realizare a construcţiei în
volumul stabilit de documentele normative. Documentaţia de
proiect elaborată se supune în mod obligatoriu:
- avizării de către arhitectul-şef doar a următoarelor compartimente:
plan general (plan de situaţie, plan trasare), faţade, soluţii cromatice,
proiect de organizare a executării lucrărilor de construcţie, reţele
edilitare exterioare;
- verificării de către verificatorii de proiecte atestaţi sau instituţiile
autorizate în verificarea proiectelor, care se efectuează conform
contractelor.
Dolie - intersecţie inferioară, orizontală sau înclinată, dreaptă sau
curbă, a două suprafeţe versante (plane sau curbe).
Dom - cupolă circulară sau eliptică în plan, circulară sau după o altă
curbă în secţiune verticală. Termenul are origine ecleziastă, date
fiind formele acoperişurilor principale, tradiţionale la acest gen de
construcţii în anumite stiluri sau curente.
Domeniu elastic - domeniu în care se observă proporţionalitatea dintre
deformaţii şi tensiuni. Această dependenţă poate fi exprimată în
baza legii lui Hooke (σ= E ε).
Dornuri - piese din lemn dur, de formă cilindrică, uşor tronconice
sau nu (în trecut, frecvent prismatice). În general, sunt asociate
îmbinărilor cu cep şi scobitură, îmbinărilor „la jumătate-lemn” şi

69
celor „în furcă”, pentru a împiedica deplasările şi/sau desfacerea
îmbinării.
Ductilitate - caracteristică ce implică aptitudinea de deformare
post-elastică a elementelor, a subansamblurilor structurale sau a
structurii în ansamblu (deformaţii specifice, rotiri, deplasări), fără
reducerea semnificativă a capacităţii de rezistenţă (în cazul
acţiunilor statice) şi fără reducerea semnificativă a capacităţii de
absorbţie a energiei (în cazul acţiunilor dinamice, inclusiv a celor
seismice). Raportul dintre deformația totală şi deformația limită
elastică la o secțiune, element structural sau structură.
Ductilitate a structurii - chiar dacă elementele unei structuri sunt
conformate astfel încât să asigure un comportament ductil, structura
per ansamblu poate avea un comportament seismic
necorespunzător, dacă deformaţiile inelastice se concentrează într-
un număr limitat de elemente, formând un mecanism plastic parţial.
Ductilitatea la nivel de structură este asigurată prin dimensionarea
elementelor structurale, astfel încât să fie asigurat un mecanism
plastic. Asigurarea unui mecanism plastic global garantează:
numărul maxim de zone disipative şi deci o capacitate ridicată de
disipare a energiei seismice de întreaga structură; o distribuţie
uniformă a cerinţelor de ductilitate în structură, adică o solicitare
uniformă a elementelor structurale; evitarea formării articulaţiilor
plastice în stâlpi - elemente importante pentru stabilitatea globală a
structurii.
Dulap - produs cu feţe plane şi paralele, având grosime între
28…75 mm la răşinoase şi 50…90 mm la foioase şi lăţimi mai mari
decât dublul grosimii, dar cel puţin 100 mm.
Dulgher - profesie exercitată în cadrul şantierelor de construcţie,
pentru executarea lucrărilor de lemn, confecţionarea, repararea,
îmbinarea cofrajului în scopul asamblării/montării ulterioare a
elementelor de armare şi punerii în operă a betonului.
Dulgherie – ansamblu al lucrărilor de execuţie a lemnăriei pentru
construcţii (în special la clădiri).
70
Durabilitate – proprietate a construcţiei şi structurilor ce
caracterizează perioada în timp în care performanţele sunt
satisfăcute. Structura trebuie proiectată astfel încât deteriorarea sa
pe durata de viaţă proiectată să nu afecteze performanţele
construcţiei, luând în considerare atât condiţiile de mediu, în care
structura este expusă, cât şi un nivel de întreţinere corespunzător.
Condiţiile de mediu trebuie identificate în faza de proiectare. Gradul
de deteriorare poate fi estimat pe baza calculelor, a cercetărilor
experimentale şi experienţei obţinute de la construcţiile similare
precedente. Durabilitatea este determinată de materialele folosite,
modul de proiectare şi execuţie, condiţiile de exploatare şi
întreţinere şi se referă la rezistenţa materialelor şi elementelor de
construcţii, la diferite acţiuni:
- îngheţ-dezgheţ, umiditate, coroziune, acţiunea biologică a
microorganismelor etc.;
- agenţi atmosferici, fum, gaze, diferite noxe din mediul interior etc.
Durabilitatea este proprietatea unui sistem, unde accentul se pune pe
menţinerea unei anumite stări a sistemului în timp.
Durabilitate a lemnului - ansamblu de proprietăţi (fizice, chimice,
mecanice etc.) naturale sau conferite printr-un procedeu oarecare,
pe care le posedă lemnul de o anumită specie şi care îi permite să
reziste la un atac de o anumită intensitate, provocat de anumiţi
agenţi fizici, chimici şau biologici. Durabilitatea se referă la
proprietatea lemnului de a rezista la acţiunea factorilor de mediu
(umiditate atmosferică, apă absorbită prin capilaritate, intemperii,
ciuperci şi insecte, solicitări termice, chimice şi mecanice). În
general, lemnul cel mai durabil în condiţii normale de utilizare este
cel care:
- conţine cantităţi suficiente de răşini (pin, pitchpin), oleo-răşini
(tek, eucalipt), tanin (stejar, castan);
- este dens;
- nu conţine substanţe care fermentează;

71
- alburnul conţine amidon şi glucoze ce constituie o hrană obişnuită
a insectelor xilofage;
- este amplasat într-un mediu uscat.
Durabilitate naturală - rezistenţă intrinsecă a lemnului la atacurile
unor agenţi agresivi, în absenţa oricărui tratament de protecţie.
Creşterea durabilităţii naturale a lemnului presupune aplicarea şi
respectarea unor măsuri de protecţie şi conservare pornind de la
etapele de exploatare şi prelucrare primară, transport şi depozitare,
până la punerea în operă şi întreţinerea curentă a lemnului din
construcţii. De asemenea, trebuie să se ţină cont de rolul arhitectului
şi al constructorului, care pot oferi, prin proiectare, soluţii pentru
alegerea corectă a tipurilor constructive, a structurilor şi
materialelor necesare pentru realizarea unei construcţii sănătoase,
durabile şi frumoase.
Durabilitate a sistemelor de protecţie - durată de viaţă estimată a
unui sistem de protecţie aplicat pe suprafaţa suportului, până la
prima lucrare de refacere completă a protecţiei.
Duramen sau lemn matur – zonă interioară, situată după alburn,
formată prin procesul de duramnificare a alburnului, acesta servind
numai pentru rezistenţa arborelui. Formarea sa începe la diferite
vârste. Duramenul prezintă un ţesut dens, rezistent, puţin permeabil
la lichide şi cu proprietăţi fizico-mecanice superioare alburnului. De
exemplu, la speciile de foioase duramenul este mai dezvoltat decât
la cele de răşinoase.
Durată de existenţă (viaţă) a construcţiei - durată de timp după
care construcţia a încetat definitiv să-şi îndeplinească funcţia ce i-a
fost dată.
Durată de viaţă proiectată a unei construcţii - perioadă
preliminată pentru utilizarea construcţiei în scopul prevăzut, cu
întreţinerea prevăzută, dar fără reparaţii majore. Indicaţii privind
durata de viaţă proiectată sunt date în tabelul de alături.

72
Durata de
Clasa Exemple
viaţă (ani)
1 10 Construcţii temporare
2 10...25 Elemente structurale care pot fi înlocuite
3 15...30 Construcţii agricole
4 50 Structuri de clădiri şi alte structuri
uzuale
5 100 Structuri de clădiri monumentale, poduri
şi alte lucrări de artă

Duritate a lemnului - capacitate de a opune rezistenţă la


pătrunderea în masă a unui alt corp, după care lemnul se clasifică în:
dur (stejarul), mijlociu de moale (fagul) şi moale (molidul). Un
procedeu uzual de determinare a durităţii lemnului este procedeul
Janka, care constă în măsurarea forţei ce trebuie aplicată asupra unei
bile de oţel cu diametrul de 11,284 mm pentru a pătrunde jumătate
în lemn. Luând în considerare duritatea, Janka determinată în
direcţia paralelă cu fibrele, speciile de lemn pot fi grupate în
următoarele clase:
- foarte moi, cu duritatea mai mică de 250 kgf/cm2 (pinul strob,
balsa);
- moi, cu duritatea cuprinsă între 251...500 kgf/cm2 (brad, molid, tei
alb, salcie, plop tremurător, pin, cedru de Liban etc.);
- semidure, cu duritatea cuprinsă între 501...650 kgf/cm2 (platan,
ulm, castan, stejar roşu american, arţar american, tec, santal);
- dure, cu duritatea cuprinsă între 651...1000 kgf/cm2 (fag, frasin,
cer, jugastru, nuc, stejar, tisă, salcâm, pernambuc, mahon african,
macore, palisandru);
- foarte dure, cu duritatea mai mare de 1000 kgf/cm2 (stejar pufos,
corn, soc, frasin american, măslin, guaiac, abanos etc.).
carisare - operaţie de fasonare manuală a lemnului prin

E cioplire sau prin tăiere longitudinală cu ferăstrăul de mână


pentru a obţine piese de secţiune dreptunghiulară.
73
Prin generalizare: operaţia de a aduce lemnul la forma prismatică.
Eclisă – element de lemn (în general din contraplacaj) ce leagă, în
acelaşi plan, două sau mai multe piese de lemn, fiind fixate cu cuie
sau şuruburi (eventual cu încleiere suplimentară). Aceste îmbinări
(de tip ingineresc), adecvate unor lucrări de mică şi medie
importanţă, sunt calculate în funcţie de grosimea plăcilor şi
distanţele reglementare de fixare a cuielor. Servesc pentru preluarea
eforturilor de întindere.
Eco-construcţie - activitate ce cuprinde producţia de echipamente,
tehnologii, materiale specifice, proiectarea, instalarea,
managementul sau furnizarea de alte servicii pentru reducerea
impactului negativ asupra mediului şi a clădirilor, activităţilor de
construcţie şi renovare, alegerea materialelor, nivelului de consum,
a emisiilor, managementului deşeurilor din construcţii şi demolări
etc.
Eco-inovație - orice formă de inovație având ca obiectiv o
dezvoltare durabilă care respectă mediul, prin reducerea impactului
asupra acestuia şi printr-o utilizare mai eficientă şi mai responsabilă
a resurselor naturale, în special a energiei.
Economie forestieră – totalitate a activităţilor de silvicultură,
exploatare a pădurilor şi industrializare a lemnului, inclusiv
comercializare a produselor pădurii. Toate aceste trei activităţi au
caracter tehnic şi economic, deosebindu-se între ele prin natura
proceselor de producţie şi a produselor finale. Economia forestieră,
în ansamblul său, se consideră un sistem unitar de gospodărire
durabilă a pădurilor ale cărei conexiuni exprimă tainice legături de
natură biologică, tehnică şi economică.
Efect al acţiunii/acţiunilor pe structură - mărime ce poate fi
numeric exprimată în termeni de efort secţional şi/sau efort unitar în
elementele structurale, precum şi în termeni de deplasare şi/sau
rotaţie pentru elementele structurale şi structura în ansamblu.
Efect al dimensiunilor elementului de lemn asupra rezistenţei –
mărime numerică folosită la determinarea caracteristicilor de calcul
74
prin care se determină efectul de scară. Poate fi determinat şi luat în
consideraţie pentru:
- elementele de lemn masiv cu densitatea caracteristică ρk≤700
kg/m3, înălţimea secţiunii de referinţă la încovoiere sau dimensiunea
maximă a secţiunii la întindere de 150 mm.
Efort într-o secţiune - reacţie pe care o opune corpul tendinţei de
deformare, în acea secţiune dată de forţele exterioare.
Efort global într-o secţiune – totalitate a forţelor de legătură
intermoleculară din secţiunea respectivă care se opun acţiunii
sarcinilor exterioare.
Efort unitar (tensiune) - mărime ce caracterizează intensitatea
repartiţiei eforturilor pe unitate de suprafaţă a secţiunii.
Efort - forţă interioară care ia naştere în elementele structurale ca
urmare a acţiunii asupra acestora a forţelor exterioare.
Elasticitate – proprietate a materialelor de a se deforma sub
acţiunea unor forte exterioare şi de a reveni la forma iniţială după
înlăturarea sarcinilor.
Elasticitate a lemnului - proprietate pe care o au corpurile solide a
se deforma şi a reveni la forma iniţială, la acţiunea şi după
îndepărtarea sarcinilor exterioare. Pentru ca materialele să revină la
forma iniţială, eforturile nu trebuie să depăşească limita de
elasticitate a acestora. Proprietăţile elastice ale lemnului au valoare
practică importantă. Lemnul cu proprietăţi elastice evidenţiate este
folosit la fabricarea produselor care sunt supuse acţiunii forţelor
aplicate brusc sau lent, spre exemplu, la fabricarea stâlpilor,
traverselor pentru calea ferată, sculelor etc. Din speciile de lemn
care dispun de proprietăţi elastice accentuate pot fi evidenţiate:
frasinul, stejarul, fagul, carpenul. Speciile de lemn care au o
elasticitate mai mare se utilizează în domeniile industriei
construcţiei de poduri, la elemente portante pe care sarcina nu se
menţine un timp îndelungat, construcţii de avioane, corăbii.

75
Element cu secţiune compusă – bară alcătuită din două sau mai
multe piese (scânduri, dulapi, rigle, grinzi), suprapuse sau
alăturate şi solidarizate între ele prin diferite procedee de îmbinare.
La calculul barelor din lemn cu secţiune compusă se ţine seama
de reducerea rigidităţii acestora faţă de rigiditatea barelor cu
secţiune simplă, datorită modului de comportare a tuturor
elementelor de îmbinare folosite pentru solidarizare (cu excepţia
cleiului) şi anume de a se deforma în timp sub acţiunea solicitărilor
de lungă durată la care sunt supuse. La stabilirea capacităţii de
rezistenţă a barelor compuse, supuse la diferite solicitări, se
introduce în calcul coeficientul de repartiţie a încărcărilor, mR, care
ţine seama de posibilitatea de repartiţie neuniformă a încărcărilor
în elementele componente ale secţiunii compuse. Pentru secţiuni
compuse, alcătuite din maximum trei elemente şi la care îmbinările
asigură conlucrarea elementelor componente, valorile coeficientului
de repartiţie sunt:
­ mR = 0,90 pentru solicitările de încovoiere, forfecare
longitudinală, compresiune şi întindere în lungul fibrelor;
­ mR = 1,00 pentru alte caracteristici.
Element de construcţie - parte de construcţie bine definită din
punct de vedere al rolului, compoziţiei, alcătuirii şi caracteristicilor
sale.
Element structural - parte componentă a structurii (stâlp, riglă,
contravântuire, pană), care are rolul a prelua încărcările şi a le
transmite altor elemente.
Elemente de structură - lemnul are o structură fibroasă şi
orientată, formată din celule cu membrane lignificate. Acestea
formează ţesuturi specializate ce conferă rezistenţă şi, totodată,
servesc la conducerea apei cu substanţe minerale din sol şi a sevei
elaborate.
Elemente nestructurale - elemente, componente şi sisteme care nu
sunt luate în considerare la proiectarea seismică, fie datorită lipsei
de rezistenţă, fie datorită modului de conectare la structură.
76
Elemente principale pentru preluarea forţei seismice - elemente
componente ale sistemului structural, supus la acţiuni seismice,
care sunt considerate în calculul structural şi sunt proiectate şi
detaliate în concordanţă cu normele de proiectare seismică.
Element portant - structură, ansamblu organizat de părţi legate
între ele, conceput pentru a conferi construcţiei rezistenţă mecanică
şi stabilitate.
Element secundar - element care nu intră în componenţa
sistemului structural de rezistenţă la acţiuni seismice şi nu este
proiectat şi detaliat conform normelor de proiectare antiseismică,
dar care trebuie alcătuit astfel încât să permită transmiterea
încărcărilor gravitaţionale, atunci când structura este supusă la
deplasările laterale impuse de cutremur.
Emisie de carbon - cantitatea totală de dioxid de carbon emisă în
atmosferă, ca urmare a unei activități sau proces.
Energie înglobată – energia totală necesară pentru producerea unui
produs. Include energia consumată la producerea materiei prime, la
procesare, transport şi execuţie.
Epidermă - țesut vegetal exterior (primar) de protecție al plantelor,
format de obicei dintr-un singur strat de celule.
Esenţă de lemn pentru încercare – speţă de arbore aleasă pentru a
determina durabilitatea sa.
Esenţă de referinţă - esenţă utilizată pentru comparaţie cu esenţa
de examinat.
Eşafodaj - construcţie provizorie alcătuită din bare de lemn sau de
metal legate între ele, pentru a susţine o platformă cu materiale,
instalaţii, muncitori etc. în timpul executării unei construcţii.
Etanşeitate – proprietate de a nu permite intrarea sau ieşirea pe la
încheieturi sau rosturi a unui fluid (gaz sau lichid).
Etanşeitate la foc – capacitate a elementului pentru construcţii,
care are funcţie de separare, de a rezista expunerii la foc numai pe o
parte, fără transmisia focului pe partea neexpusă ca rezultat al
trecerii flăcărilor sau gazelor fierbinţi. Acestea pot cauza aprinderea
77
fie a suprafeţei neexpuse sau a oricărui material adiacent acestei
suprafeţe. Criteriul de etanşeitate se consideră a fi satisfăcut când
trecerea flăcărilor şi a gazelor fierbinţi dincolo de element este
prevenită.
Eurocod 5: Proiectarea structurilor de lemn - norme de
proiectare aplicate în calculul construcţiilor şi lucrărilor inginereşti
de lemn (lemn masiv, ecarisat, geluit (rindeluit) sau buşteni,
produse lamelate sau pe bază de lemn, de exemplu ŞVL) sau
panouri pe bază de lemn îmbinate cu adezivi sau conectori
(elemente de legătură) mecanici. Eurocodul 5 se referă numai la
condiţiile pentru rezistenţele mecanice, durabilitate şi rezistenţă la
foc, în cazul structurilor de lemn. Alte condiţii, de exemplu, privind
izolaţiile termice sau fonice, nu sunt luate în consideraţie.
Integru acest act normativ are următoarea structură:
EN 1995-1-1: 2004. Eurocod 5: Proiectarea structurilor de lemn.
Partea 1-1. Generalităţi. Reguli comune şi reguli pentru clădiri.
EN 1995-1-2: 2004. Eurocod 5: Proiectarea structurilor de lemn.
Partea 1-2. Generalităţi. Calculul structurilor la foc.
EN 1995-2: 2005. Eurocod 5: Proiectarea structurilor de lemn.
Partea 2: Poduri.
Eurocoduri (EC) - norme pentru domeniul construcţiilor, utilizate
ca bază uniformă pe întreg teritoriul statelor Uniunii Europene şi ale
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, pentru specificaţii ale
produselor, licitaţii şi procese de demonstrare prin calcul. Ele sunt
publicate de către Comitetul European pentru Standardizare (CEN)
şi sunt concepute pentru a oferi un cadru pentru specificaţii
armonizate pentru utilizarea în industria construcţiilor, cu un prim
obiectiv de îmbunătăţire a competitivităţii construcţiei europene şi
industriilor asociate. EC reprezintă, la nivel mondial, cele mai
avansate norme în domeniul construcţiilor.
Evaluare a stării tehnice a construcţiei – determinare a gradului
de defectare şi a categoriei stării tehnice a construcţiei prin

78
comparaţia indicilor (datelor) reali cu indicii stabiliţi de norme şi în
proiect.
Examinare - studiere şi analiză directă a unei entităţi, pentru a
obţine convingerea că aceasta este conform cerinţelor (exigenţelor)
specificate.
Exigenţă (cerinţă) - expresie a necesităţilor sub forma unui
ansamblu de specificaţii anumite, cuantificate sau descriptive,
pentru a defini caracteristicile (de calitate) ale unei entităţi, destinate
să permită realizarea şi evaluarea acesteia.
Exigenţă esenţială -exigenţă obligatorie care trebuie satisfăcută de
o construcţie (lucrare).
Exigenţe în construcţii - condiţii pe care utilizatorii construcţiilor
le doresc îndeplinite în imobilele pe care le vor folosi. Calitatea unei
construcţii rezultă din gradul în care sunt satisfăcute exigenţele pe
întreaga durată de existenţă a construcţiei. Exigenţele sunt
determinate de: cerinţe fiziologice naturale, psihosociale şi cele de
eficienţă. Se deosebesc o mulţime de exigenţe, orientate atât la
satisfacerea cerinţelor utilizatorului precum şi performanţei. În baza
analizelor pot fi formulate calitativ după cum urmează exigenţele
utilizatorului:
- exigenţe de siguranţă: rezistenţă şi stabilitate structurală, siguranţă
la foc, siguranţă de utilizare;
- exigenţe de confort: spaţiu şi funcţionalitate, acustică, etanşeitate,
ambianţă climatică, olfactivă, respiratoare, vizual-luminoasă,
igienică, estetică etc.;
- exigenţe economice: durabilitate, consum de energie în exploatare
şi întreţinere ş.a.
Dintre exigenţele de performanţă pot fi enumerate:
- exigenţe de rezistenţă şi stabilitate care pot fi formulate în diferite
moduri după tipul elementului analizat;
- exigenţe de siguranţă în exploatare;

79
- exigenţe de etanşeitate, formulate ţinând seama de specificul
elementului, de poziţia acestuia în configuraţia structurală, de
permeabilitatea materialului ş.a.;
- exigenţe higrotermice şi anume rezistenţă termică, transmisie de
energie solară, temperatura suprafeţei interioare ş.a.;
- exigenţe acustice: limitarea nivelului sonor, transmisia
zgomotului, izolare acustică;
- exigenţe vizuale: vizibilitate, transmiterea luminii ş.a.;
- exigente economice: durata de viaţă, cost de întreţinere,
posibilitate de intervenţie şi reparaţie, economie de energie ş.a.
Expert - persoană atestată de un organ de stat, pentru a realiza o
expertiză într-un anumit domeniu.
Expertiză tehnică a construcţiei - complex de măsuri pentru
determinarea şi evaluarea caracteristicilor reale ale construcţiei, în
scopul asigurării funcţionalităţii şi posibilităţii utilizării în
continuare a construcţiei, consolidării sau postutilizării.
Expertizare tehnică - act de cea mai înaltă calificare, efectuat de
către un specialist în domeniu. Această activitate presupune
identificarea deficienţelor unor construcţii noi sau cu vârste mari, de
cele mai multe ori pe baza unor frânturi de informaţii, a unor date
empirice sau contradictorii. Expertizarea tehnică evaluează, prin
metode specifice, nivelul de protecţie şi starea tehnică a construcţiei
existente, comparând starea structurii de rezistenţă cu cea rezultată
din prevederile reglementărilor tehnice în vigoare. Prin expertiză se
stabileşte gradul de asigurare al unei construcţii la acţiuni seismice
rezultate din exploatare (riscul seismic) şi se recomandă soluţii
tehnice care să asigure stabilitatea şi fiabilitatea construcţiei.
Extindere – mod de modernizare prin construcţia suplimentară a
unor spaţii de producere noi, hale şi obiecte (cu destinaţie
principală, auxiliară şi de deservire), pe teritoriul întreprinderilor
funcţionale precum şi obiectelor de locuit, sociale, administrative şi
comunale, pe spaţii existente sau adiacente cu scopul creării unor

80
puteri de producere noi sau suplimentare, volumului, suprafeţei de
locuit, capacitatea de producţie.
actori chimici - ploaie, vânt, raze solare, variaţii de

F temperatură şi umiditate care acţionează asupra lemnului în


aer liber în diferite condiţii de climă, acţiunea cărora duce la
degradarea lemnului.
Factor de comportare - factor utilizat pentru a reduce forţele
corespunzătoare răspunsului elastic, ţinând cont de răspunsul
neliniar al structurii; depinde de natura materialului structural, tipul
de sistem structural şi concepţia de proiectare.
Factor de siguranţă - un concept complex cu multiple sensuri
referitoare la evaluarea numerică, dar într-o formă simplă poate fi
definit ca limita eforturilor unitare depăşirea cărora face ca
construcţia să nu mai corespundă performanţelor de exploatare.
Proiectanţii deseori folosesc factorul de siguranţă pentru a
determina eforturile unitare maximale ce pot fi admise. Factorul de
siguranţă serveşte pentru determinarea sarcinilor de proiect reieşind
din limitele teoretice probabile şi multiple.
Factori ce influenţează concepţia construcţiilor - orice
construcţie trebuie să satisfacă o serie de cerinţe sintetizate în trei
factori esenţiali, care concurează la concepţia, proiectarea şi
alcătuirea acestora:
- factorul om – impune realizarea unor condiţii de confort necesare
activităţii omului, de exemplu, condiţii de: temperatură, umiditate,
iluminare, zgomot etc. Acestea depind de tipul activităţii pe care o
desfăşoară omul în interior;
- factorul activitate umană – impune alcătuirea funcţională a
construcţiei, astfel încât să satisfacă cerinţele impuse de tipul
activităţii. Astfel se concepe diferit o construcţie de locuit, de o
construcţie pentru depozitarea producţiei agricole, un atelier de
reparaţie a utilajului etc.;
- factorul natură – implică toate acţiunile care rezultă din
interacţiunea construcţie-mediu, referitor la: gradul de seismicitate
81
al zonei, intensitatea acţiunilor climatice (vânt, zăpadă, ploaie,
chiciură etc.), calitatea terenului de fundare, nivelul apelor freatice,
agresivitatea apelor subterane etc.
Toţi aceşti factori s-au constituit de-a lungul timpului în “legi” ale
construcţiilor, sub formă de: instrucţiuni tehnice provizorii,
instrucţiuni tehnice, manuale de proiectare, norme de proiectare,
normative tehnice, STAS-uri etc.
Factori de importanţă – argumente în baza cărora se face
încadrarea construcţiei în clasa de importanţă. Conform legislaţiei
din domeniul construcţiilor se enumeră următorii factori:
- consecinţa depăşirii stărilor limită pentru viaţa şi sănătatea
oamenilor;
- importanţa economică a exploatării continue a construcţiei şi
consecinţele, directe sau indirecte, ale ieşirii parţiale sau totale, pe o
perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, din exploatare;
- importanţa pentru viaţa spirituală a colectivităţii a exploatării
continue a construcţiei şi consecinţele depistării unor stări limită
pentru valorile cultural-artistice.
Fagacée - familie de plante lemnoase cu frunze alterne, cu flori
mici, grupate în amenți, şi cu fructe achene (reprezentanți: fagul,
stejarul, castanul etc.).
Fermă - element de construcţie plan, format din bare, similar grinzii
cu zăbrele. Format din bare amplasate jos ("talpa inferioară"), sus
("talpa superioară") şi bare verticale sau înclinate ("diagonale"),
sistemul are o rigiditate ridicată, pentru un consum redus de
material.
Fiabilitate – aptitudine a unei structuri sau a unui element structural
de a îndeplini cerinţele specificate, incluzând durata de viaţă pentru
care a fost proiectat (securitate, exploatare, durabilitate).
Fiabilitate structurală - probabilitatea ca sistemul structural sau
elementele sale să satisfacă, în condiţii specificate, cel puţin pentru
o perioadă de timp dată, criteriile de performanţă stabilite la
proiectare. În proiectarea structurală, criteriile de performanţă sunt
82
asociate unor stări limită. Fiabilitatea structurală exprimă
probabilitatea de nedepăşire a unei stări limită considerată la
proiectare, pentru sistemul structural sau pentru elementele sale.
Studiul fiabilităţii structurilor se ocupă cu estimarea şi predicţia
probabilităţii de depăşire a unor stări limită pentru un sistem
structural sau pentru elementele sale. În particular, studiul siguranţei
structurilor estimează probabilitatea de depăşire a stării limită
ultime.
Fibră (fibrele liberiene) - element de rezistenţă al lemnului de
foioase. Acestea sunt celule foarte alungite şi subţiri, cu pereţi
groşi, care se găsesc (43…70%) în structura lemnului de foioase şi
care dau fibrele ce formează semifabricatele fibroase obţinute la
dezincrustarea lemnului. Fibrele sunt distribuite foarte variat în
lemn, de la împrăştiate uniform, până la grupări caracteristice.
Lungimea şi grosimea fibrelor variază de la o specie lemnoasă la
alta. Diametrul convenţional al unei fibre elementare, formată din
30-40 de molecule de celuloză, se află în limita de 3,5-10 nm.
Stabilitatea fibrelor grupare în microfibrile se asigură prin
intermediul ligninei, care serveşte ca material de legătură.
Fibrolit - material de construcție, realizat prin presare din deşeuri
vegetale fibroase, rumeguş, talaş etc. aglomerate cu un liant mineral
pentru izolarea termică a acoperişurilor clădirilor, a pereților şi
planşelor frigoriferelor etc.
Fişă tehnologică – prescripţie ce se referă la problemele legate de
organizarea pe şantier.
Flambaj (pierdere a stabilităţii) - fenomen cu caracter distructiv,
ce apare ca efect al solicitării la compresiune a unor piese cu o
grosime mică în raport cu lungimea acestora sau a deplasării din
plan a grinzilor (instabilitate laterală). Flambajul se concretizează ca
o deformare transversală cu o geometrie mai simplă sau mai
complicată.

83
Flexibil – proprietate a elementelor portante şi a structurilor de a se
deforma (îndoi, încovoia uşor) sub acţiunea unei forţe exterioare şi
de a-şi reveni la forma iniţială.
Flexibilitate - însuşire de a fi încovoiat, caracterizează mai mult sau
mai puţin lemnul, în raport cu următoarele proprietăţi: rezistenţă la
îndoire, săgeată mică înainte de rupere. În raport cu greutatea lor
specifică mai mică, răşinoasele au o rezistenţă semnificativă la
îndoire, de unde utilizarea lor la schelete structurale; în schimb
fagul, care se curbează uşor, este folosit la fabricarea mobilei.
Floem - strat de celule ale fasciculului fibrovascular. Floemul
transportă seva elaborată de la frunze asigurând distribuţia ei în
plantă.
Fluaj – deformare în timp a lemnului la solicitări constante, cărora
le corespund tensiuni mai mici decât limita de curgere (curgere
lentă). Deformaţiile de fluaj apar după deformaţiile instantanee şi se
caracterizează printr-o zonă cu creştere rapidă a deformaţiei în
prima perioadă de timp şi printr-un domeniu de stabilizare, în care
creşterea deformaţiilor se realizează cu o viteză constantă.
Foioase - grup de plante lemnoase (arbori şi arbuşti) care au frunze
late şi căzătoare şi fac parte din încrengătura angiospermelor. Cele
mai răspândite esenţe de foioase sunt:
- carpenul, care se încadrează în categoria lemnului greu şi tare, cu
contrageri mari şi rezistenţe mecanice medii;
- fagul, lemn greu şi tare, cu contrageri mari şi proprietăţi
mecanice medii, prezintă dificultăţi la uscare, având tendinţa de a
crăpa şi a se deforma;
- frasinul, care se încadrează în categoria lemnului greu şi tare, cu
contrageri şi rezistenţe mecanice la nivel mediu pentru specia de
foioase;
- mesteacănul, lemn relativ greu şi tare, cu contracţii mari;
- paltinul de câmp, lemn relativ greu şi tare, cu rezistenţe încadrate
în categoria medie;

84
- plopul, negru sau tremurător, lemn uşor şi moale, cu contrageri
reduse şi rezistenţe mecanice reduse;
- salcâmul de plantaţie, care este un lemn greu şi tare, cu
contrageri şi rezistenţe mecanice reduse;
- cerul, lemn greu şi potrivit de tare cu contrageri mari şi rezistenţe
apropiate de cele ale stejarului;
- gorunul, lemn greu şi tare, cu contrageri mari şi rezistenţe
mecanice mari, similare cu cele ale stejarului;
- stejarul, atestat ca un lemn greu şi tare, cu contrageri şi rezistenţe
mecanice mari.
Forţă critică de flambaj, respectiv, efortul de compresiune critic
- se determină pentru bare perfect elastice, cu relaţiile:

unde:
E0,05 – modul de elasticitate minim;
I – momentul de inerţie al secţiunii;
lf – lungimea de flambaj;
λ – coeficientul de zvelteţe maxim, egal cu raportul dintre lungimea
de flambaj a barei (lf) şi raza minimă de giraţie (inerţie).
Folosire raţională a lemnului - problemă de bază în procesul
valorificării superioare şi complexe a materialului lemnos. Poate fi
studiată din diferite puncte de vedere: aplicarea lemnului ca material
de construcţie în elemente în care să apară aceleaşi stări de tensiuni
ca şi în timpul creşterii copacului; reducerea ponderii deşeurilor la
prelucrarea tehnologică; reducerea influenţei defectelor; producerea
noilor materiale de construcţie având ca materie primă lemnul.
Măsurile de valorificare superioară, fiind concentrate în jurul
demersului de a genera valoare adăugată acestei materii
inepuizabile în termeni de utilitate, duc la creşterea valorii şi
utilităţii. Sectorul construcţiilor are ca suport şi motor al dezvoltării
noi tehnologii şi metode de prelucrare, descoperirea de soluţii de
valorizare a acestei resurse, care provin de la diferite specii de
85
arbori, inclusiv folosirea rumeguşului ca sursă de combustibil sau
izolare fonică şi termică. Orice compus din lemn poate fi exploatat,
devenind productiv atât pentru producătorii de lemn, dar mai ales
pentru beneficiarii direcţi.
Forfecare pură - solicitare simplă în prezenţa căreia, în secţiunea
transversală, interacţiunea este exprimată printr-o pereche de forţe
tăietoare. Din cauza rezistenţei reduse la forfecare a lemnului, se
vor evita, după posibilitate, aceste tipuri de solicitări.
Formaldehidă - gaz incolor cu miros înţepător, care poate fi
eliberat, de exemplu, în cursul hidrolizei răşinilor ureo-
formaldehidice. Formaldehida poate provoca alergii, precum şi
iritaţii ale pielii, căilor respiratorii sau ochilor. În cazul expunerii pe
termen lung, poate avea efecte carcinogenice.
Fotosinteză - proces fiziologic prin care plantele verzi sintetizează
substanțele organice din dioxid de carbon şi apă cu ajutorul luminii
solare absorbite de clorofilă şi eliberează oxigen.
Frecvenţă a defectelor - mărime numerică care se apreciază prin
indicele de frecvenţă; se poate calcula prin formula:
FD = ND/L [nr/m],
unde: FD – indicele de frecvenţă pentru defectul luat în consideraţie;
N - numărul de defecte de acelaşi tip;
L - lungimea piesei în m.
Fundaţie - element de construcţie, care se află în contact direct cu
terenul bun de fundare şi transmite acestuia toate încărcările care
acţionează construcţia.
Furnir - produs obţinut prin tăierea longitudinală sau tangenţială a
trunchiului arborelui în foi subţiri (0,08…7 mm). După modul lor
de utilizare, se deosebesc: furnire estetice, pentru mobilier, şi
furnire tehnice de faţă sau miez.
Furnire tehnice – furnire folosite la realizarea produselor
stratificate, de calitate inferioară celor estetice, obţinute numai prin
derulare centrică şi având grosimi mari de 0,3-1,5 mm (când sunt
destinate feţelor de placaje) sau peste 1,5 mm (când sunt destinate
86
straturilor intermediare - miez de placaj). Furnirele tehnice se
folosesc, de obicei, pentru produse stratificate ca placaje, panele şi
lemn stratificat, dar se pot folosi şi în alte domenii.
Furură - placă de lemn sau de metal destinată umplerii golurilor
dintre elementele de construcție solidarizate. Se aplică la fabricarea
elementelor structurale cu secţiune compusă.
ater – ferăstrău mecanic folosit la tăierea longitudinală a

G buştenilor.
Geamgiu – meşter care instalează geamuri.
Geometrie a structurii - formă spaţială. În proiectarea structurilor
şi a elementelor structurale trebuie luate în considerare
imperfecţiuni geometrice care au un efect defavorabil asupra
siguranţei structurale.
GLULAM (abreviere glued laminated timber) - lemn lamelat
încleiat. Se obţine prin încleierea unor lamele subţiri şi elastice. Se
pot produce uşor diferite sisteme sau elemente curbe, ceea ce pentru
alte materiale de construcţii este un proces costisitor. GULAMUL-
ul posedă o serie de calităţi care îl recomandă ca materie primă
pentru producţia elementelor structurale, folosite în majoritatea
tipurilor de construcţii. Cu ajutorul acestor tipuri de structuri (arce
sau cadre curbe, dublu sau triplu articulate) este posibilă
economisirea materiei prime şi, în acelaşi timp, obţinerea unor
soluţii arhitecturale deosebite. Deoarece GLULAM-ul se obţine prin
lipirea mai multor lamele de lemn, care sunt sortate şi gradate în
prealabil, defectele de creştere ale copacului (noduri sau crăpături)
vor fi minimalizate şi distribuite uniform pe toată secţiunea
transversală a grinzii, ceea ce îi conferă lemnului lamelat încleiat o
rezistenţă mult superioară elementelor din lemn brut.
Grad de rezistenţă la foc – capacitate a construcţiei sau a
compartimentului de incendiu, îndeosebi a structurii portante sau de
rezistenţă, de a răspunde la incendiu, indiferent de destinaţie. Se
stabileşte în funcţie de nivelurile de rezistenţă la foc ale
principalelor elemente de construcţii componente. Este determinat
87
de elementul său cu cea mai defavorabilă încadrare şi se precizează
obligatoriu în documentaţia tehnico-economică. Gradele de
rezistenţă la foc, în ordinea descrescătoare a siguranţei la foc, sunt:
I, II, III, IV şi V.
Gravitate a defectelor - caracteristică ce indică starea de sănătate a
arborelui care se sortează.
Greutate unitară aparentă a substanţei lemnoase – greutate a
unei unităţi de volum a masei lemnoase din care porii au fost
excluşi; indiferent de esenţă, reprezintă o valoare constantă
apropriată de 1,54 t/m3.
Grindă – 1. Produs cu două, trei sau patru feţe plane, având
secţiune pătrată sau dreptunghiulară şi latura de minimum 100 mm
(la răşinoase) şi 120 mm (la foioase). 2. Element al structurii de
rezistenţă a unei construcţii, cu lungime foarte mare în raport cu
dimensiunile secţiunii transversale, poziţionat orizontal, care
asigură descărcarea sarcinilor din construcţie pe elemente
structurale verticale (pereţi portanţi sau stâlpi). După modul de
alcătuire şi forma constructivă, se deosebesc: grinzi cu console şi
articulaţii, grinzi cu sistem de contrafişe, grinzi consolidate.
Grinzile din elemente de lemn încleiate pot fi drepte sau curbe, cu
moment de inerţie constant sau variabil. Geometria cea mai des
folosită pentru grinzi este cea cu o singură pantă, curbe, cu secţiune
constantă, cu două pante şi cu intrados curb.
Grindă bumerang - grindă cu aspect impresionant folosită la
acoperişuri cu panta de maximum 15%. Partea inferioară a grinzii
trebuie să fie relativ mare, deoarece eforturile mari de întindere,
perpendiculare pe fibre în zona de mijloc, pot crea fisuri în grindă.
Forma grinzii duce la apariţia reacţiunilor orizontale mari în zonele
de reazem, care, dacă nu pot fi preluate la nivelul suporţilor, pot fi
rezolvate cu tiranţi metalici sau din glulam. Soluţia cu tiranţi este
favorabilă pentru grindă, făcând posibilă folosirea grinzilor de
dimensiuni mai mici şi cu o rază de curbură mai mică.

88
Grindă cadru - structură plană cu noduri rigide sub forma unor
cadre verticale. Deosebirea faţă de grinda cu zăbrele constă în faptul
că nodurile nu sunt articulate, ci rigide. Din cauza lipsei barelor
diagonale, grinda cadru are deformaţii mari. Se poate realiza din
lemn, oţel sau din beton armat. Grinda cadru se utilizează la
construcţii de dimensiuni mari.
Grindă consolidată - sistem constructiv consolidat de tip macaz,
obţinut prin întărirea grinzii cu montanţi verticali şi cu un tiran de
oţel. Face parte din soluţii constructive eficiente, care asigură
folosirea raţională a lemnului şi oţelului. După forma conturului,
grinzile consolidate pot fi triunghiulare, cu un singur montant sau
trapezoidale, cu doi montanţi.
Grindă continuă – sistem de bare drepte, aşezate pe mai multe
reazeme. Sunt solicitate de regulă la forţe verticale (p, Q) şi, uneori,
la momente concentrate.
Grindă cu pantă dublă sau simplă – se foloseşte în special la
acoperişuri, deoarece aceasta trebuie să fie dreaptă la partea
inferioară (cu excepţia contrasăgeţii) şi înclinată la partea superioară
pentru a crea panta şarpantei (minimum 5%).
Grindă cu zăbrele - structură plană, mai rar spaţiaă, formată din
bare drepte articulate între ele la capete. Forţele exterioare se
consideră aplicate în noduri. Grinzile cu zăbrele pot fi static
determinate sau static nedeterminate. Au avantajul că în bare apar
numai forţe de întindere sau de comprimare. Grinzile cu zăbrele pot
acoperi deschideri mari, pentru poduri, hale cu deschidere mare, săli
de sport etc. Au uneori forma generală arcuită, dar zăbrelele sunt
întotdeauna drepte. Grinzile cu zăbrele sunt alcătuite din 2 tipuri de
bare: barele de contur, care mărginesc structura şi se numesc tălpi
(inferioară/superioară) şi cele interioare, care leagă tălpile între ele
şi se numesc zăbrele (cele normale la axa grinzii, verticale –
montanţi, iar cele înclinate – diagonale). Cele două tălpi pot fi plane
sau înclinate. Punctele de intersecţie ale barelor se numesc noduri,
iar intervalul dintre două noduri se numeşte panou. Se realizează cel
89
mai des din lemn, metal, betonul fiind nepotrivit din cauza apariţiei
întinderii. Ecuaţia de determinare statică la grinzile cu zăbrele plane
este:
b + 3 = 2n,
unde: b - numărul de bare; n - numărul de noduri.
Grindă din lemn lamelar încleiat (grindă lamelară, grindă
stratificată, grindă din gluam) – grindă ce se obţine prin lipirea a
două sau mai multe lamele din lemn, în condiţii de temperatură şi
presiune bine determinate. Lamelele, la rândul lor, se obţin prin
îmbinarea succesivă pe lungime printr-un sistem de frezaje în dinţi a
unor bucăţi selecţionate de cherestea cu diverse lungimi, obţinându-
se astfel lamele cu o structură şi o coloraţie omogenă, care se vor
prelucra pe feţele de contact înainte de adezivare şi presarea în
pachet. Datorită acestei tehnologii, grinzile din lemn lamelar
încleiat sunt mult mai stabile în timp, este exclus pericolul apariţiei
deformărilor şi a crăpăturilor, obişnuite la lemnul masiv. În acest
mod este posibilă obţinerea unor elemente structurale cu secţiuni şi
lungimii mari, de până la 1,2 m × 0,2 m ×18,0 m.
Grindă dreaptă - este grinda cu secţiune constantă, folosită în
special la acoperişuri (grinzi principale, grinzi secundare, pane de
acoperiş), planşee intermediare, la construcţiile etajate, ca elemente
secundare la grinzile cu zăbrele sau ca stâlpi de susţinere. Se poate
folosi şi ca grindă simplu rezemată la capete sau grindă continuă pe
mai multe reazeme.
Grindă secundară/principală - element aparţinând unui planşeu,
la care placa se consideră a fi susţinută de grinzi de dimensiuni
reduse (secundare), care transmit încărcările unor grinzi de
dimensiuni mai mari (grinzi principale), grinzi care descarcă pe
pereţi sau stâlpi (partiţionare structurală).
Grupare a încărcărilor - calculul elementelor şi structurilor de
construcţii presupune considerarea combinaţiilor defavorabile,
practic posibile, ale diferitelor încărcări. Aceste combinaţii sunt

90
reprezentate prin grupări de încărcări. Grupările utilizate în calcul se
împart în două categorii principale:
- grupări fundamentale - alcătuite din încărcări permanente şi
temporare;
- grupări excepţionale - alcătuite din încărcări permanente,
temporare şi excepţionale.
Încărcările permanente se iau în considerare în toate cazurile.
Încărcările temporare se iau în considerare când efectele lor sunt
defavorabile pentru verificarea în secţiunea şi la starea limită
considerată. Încărcările excepţionale se iau în considerare numai în
cazul grupărilor speciale.
ală - spaţiu amplu, unitar, destinat unor activităţi de

H producere sau comerciale; construcţie cu spaţiul interior


puţin compartimentat (spaţii libere cu suprafeţe mari). Hala
este asimilată utilizării industriale, dar cunoaşte şi aplicaţii civile
sau agricole. Dacă deschiderea este foarte mare (de exemplu, în
scopul adăpostirii de avioane), denumirea proprie devine hangar. În
mod obişnuit, hala este o clădire cu un singur nivel, care poate fi
utilizată în diverse scopuri. De exemplu, aceasta poate fi utilizată
pentru practicarea sporturilor, manifestări culturale, producerea,
comercializarea şi depozitarea mărfurilor. Majoritatea halelor sunt
închise, există însă şi hale cu acoperişuri deschise. Clădirile de
locuit sau cele comerciale cu mai multe etaje nu sunt considerate
hale; se întâmplă totuşi ca pe clădirile cu multiple nivele să fie
amplasate hale şi care să constituie acoperişul (este cazul unor hale
de tenis din centrele comerciale).
Hemiceluloză - compus organic asemănător cu celuloza, dar cu
lungimea lanţului molecular mai redus. Hemicelulozele sunt grupuri
de polizaharide care însoţesc celuloza în pereţii celulelor vegetale.
Cantitatea de hemiceluloze din lemn variază între 15...27 %. Nu au
o compoziţie bine definită chimic, fiind considerate ca amestecuri
complexe de pentoze (C5H8O4)n şi hexoze (C6H10O5)n.

91
Pentozele predomină în lemnul de foioase, iar hexozele - în cel de
răşinoase.
Hidrofilie a lemnului – capacitate a lemnului de a absorbi vapori
de apă din aer. Aceasta depinde, în primul rând, de structura
capilarelor, de specie etc. De exemplu, la sporirea nivelului de
umiditate, o lamă din stejar va adăuga 2% de umezeală timp de 40
zile, iar o lamă din fag de dimensiuni egale - timp de 10 de zile.
Hidrofilia depinde şi de gradul de uscare al lemnului.
Hidrofug - substanţă sau produs care reduce sau întârzie umezirea
lemnului la contactul acestuia cu apa, micşorând umflarea,
deformarea sau pericolul degradării de către agenţii biologici şi
atmosferici.
Hidrofugare - operaţiune de tratare a lemnului, prin care se
urmăreşte reducerea capacităţii acestuia de absorbţie a apei. Lemnul
este un material în general hidrofob. El absoarbe apa cu uşurinţă,
atât pe cea prezentă sub formă lichidă (precipitaţii), cât şi pe cea
existentă în mediul înconjurător sub formă de umezeală. Doar unele
esenţe de lemn, majoritatea exotice, se pot lăuda cu o rezistenţă
crescută la umiditate, însă nici ele nu sunt complet imune. În
general, lemnul absoarbe apă, se umflă şi deci îşi modifică
dimensiunile, apoi se usucă şi îşi schimbă încă o dată dimensiunile.
Aceste variaţii îi dăunează atât lui, cât şi structurii în care este
inclus. Prin urmare, este absolut necesară tratarea lui cu substanţe
care ţin apa deoparte. Acestea sunt utile atât pentru lemnul în sine,
cât şi pentru conservarea celorlalte substanţe cu care este tratat
lemnul. Pentru hidrofugare se folosesc diferite soluţii. O variantă
ieftină este uleiul de in, aplicat în 2-3 straturi. Pentru a omorî
insectele, se poate combina cu un insecticid (recomandabil ar fi unul
bio). După ce uleiul s-a uscat, lemnul poate fi băiţuit sau vopsit.
Higroscopicitate a lemnului - proprietatea acestuia de a prelua şi
reţine umiditatea din mediul ambiant, în stare lichidă sau vapori,
prin mecanisme complexe, acţionate de forţe de natură chimică
(chemosorbţie) şi fizică, asociate cauzal elementelor din structura
92
lemnului, respectiv, pereţi celulari şi goluri. Principalul component
higroscopic al lemnului îl constituie hemicelulozele. Lemnul fiind
un material higroscopic, umiditatea lui este condiţionată în orice
moment de umiditatea şi temperatura mediului înconjurător. Orice
schimbare a acestor două elemente atrage după sine şi o schimbare a
umidităţii lemnului.
Histologie vegetală - parte a anatomiei plantelor care se ocupă cu
studiul ţesuturilor atât din punct de vedere al structurii acestora, cât
şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor pe care le
îndeplinesc.
dentificarea riscului de incendiu - proces de estimare şi

I cuantificare a riscului asociat unui sistem/proces, determinat pe


baza probabilităţii de producere a incendiului şi consecinţele
evenimentului respectiv.
Ignifugare - procedeu de îmbunătăţire a comportării la foc a
materialelor combustibile. Ignifugarea se realizează cu substanţe
ignifuge, denumite aşa datorită proprietăţilor acestora de a mări
rezistenţa la ardere a materialelor lemnoase. De menţionat că este
vorba doar de o mărire a rezistenţei la ardere, şi nu de transformarea
lemnului într-un material complet ignifug. Deoarece lemnul este un
material organic, mai devreme sau mai târziu el va lua foc,
indiferent cu ce este tratat. Prin ignifugare se obţine o întârziere
semnificativă a declanşării arderii, astfel încât rămâne suficient de
mult timp la dispoziţie pentru a împiedica declanşarea efectivă a
incendiului. De asemenea, jarul provenit din lemnul ignifugat se
stinge mult mai repede decât jarul rezultat dintr-un lemn netratat.
Ignifugarea este operaţia prin care pe suprafaţa lemnoasă se aplică
substanţe ignifuge (borax, fosfat primar sau secundar de amoniu,
fosfat de potasiu, fosfat acid de potasiu etc.).
Impact de mediu – reprezintă orice modificare a mediului
înconjurător, nefavorabilă sau favorabilă, rezultată integral sau
parţial din activităţile, produsele sau serviciile unei organizaţii.

93
Impregnabilitate (permeabilitate) la lichide – capacitate a
lemnului de a permite trecerea lichidelor prin vase. Are o
importanţă deosebită pentru caracterizarea lemnului expus în
condiţii de exterior. Prezintă o condiţie pentru o tratare
corespunzătoare cu substanţe chimice în formă lichidă, chiar prin
procedee de tratare superficială şi durabilitate naturală a sa.
Impregnare - procedeu de tratare prin care se realizează
pătrunderea substanţei sau produsului de protecţie în adâncime, în
lemn.
Incendiu - proces complex de ardere, cu evoluţie nedeterminată,
incluzând şi alte fenomene de natură fizică şi chimică (transfer de
căldură, formare a flăcărilor, schimb de gaze cu mediul
înconjurător, transformări structurale produse în materialele de
construcţie şi elementele de rezistenţă etc.).
Indice de durabilitate - mărime stabilită prin încercări de laborator
şi calculată din relaţia:
i= (1–Pc/Pm)100,
unde: Pc – pierderea de masă faţă de masa iniţială a epruvetei din
specia de lemn a cărei durabilitate se încearcă;
Pm – pierderea de masă a epruvetei, martor de durabilitate naturală
minimă.
Indice de eficienţă (rezistenţă relativă) – raportul dintre rezistenţa
caracteristică sau de calcul şi densitatea materialului lemnos.
Comparând valoarea indicelui de eficienţă a lemnului cu a
celorlalte materiale “principale” de construcţie (oţel, beton armat şi
zidărie de cărămidă), se poate constata că lemnul este de 3,5 - 15
ori mai uşor.
Industrie de prelucrare a lemnului - face parte din grupul
ramurilor industriale care prelucrează lemnul în vederea obţinerii
de: cherestea, placaj, furnire, plăci din aşchii de lemn sau fibre
lemnoase, mobilier, elemente de construcţii industriale sau locuinţe
etc., produse destinate a fi folosite ca mijloace de producţie,
mijloace de muncă sau obiecte ale muncii.
94
Inele anuale - lemnul format pe parcursul unui an. Lăţimea acestora
depinde de specie, de condiţiile de vegetaţie, de vârstă şi de
poziţia lor în arbore. Inelele anuale sunt elemente anatomice care
constituie cercuri concentrice, delimitând zona alburnului,
duramenului şi măduvei. Lemnul de cea mai bună calitate este dat
de speciile care au inelele anuale crescute regulat, înguste şi egale.
Inginer - absolvent al unei şcoli superioare tehnice sau al unui
institut cu caracter tehnic care organizează şi conduce procesele
tehnologice într-o întreprindere de proiectare, de construcţie etc.
Inginerii trebuie sa fie capabili să definească o problemă tehnică, să
găsească soluţii pentru rezolvarea acesteia, să selecteze cea mai
bună soluţie din punct de vedere tehnic şi economic şi apoi să o
aplice.
Inginerie - profesie în care cunoştinţele acumulate prin studiu, din
matematică şi ştiinţele naturii, prin experienţă şi practică sunt
aplicate cu judecată pentru a dezvolta căi pentru utilizarea
economică eficientă a materialelor şi forţelor din natură în
beneficiul umanităţii. Ingineria are la bază ingineria cunoştinţelor –
“know-what” şi ingineria de proces – “know-how“, iar ştiinţa şi
tehnologia sunt două componente structurale esenţiale.
Inginerie structurală - artă de a folosi materiale (ale căror
proprietăţi pot fi doar estimate), pentru a construi structuri (ce nu
pot fi modelate şi calculate decât aproximativ), ca să reziste la forţe
(care nu sunt cunoscute cu precizie), astfel încât responsabilitatea
faţă de siguranţa publicului să fie satisfăcută. Ingineria structurală
este ştiinţa şi arta de a proiecta şi realiza, cu economie şi eleganţă,
clădiri, poduri şi alte structuri similare, astfel ca să reziste în
siguranţă la forţele la care ele vor fi supuse.
Inovaţie - reînnoire sau extindere a gamei de produse şi servicii,
introducere a unor noi metode de proiectare, producţie,
aprovizionare şi distribuţie, adoptare a unor schimbări în ceea ce
priveşte metodele de gestionare şi organizare a muncii, precum şi
condiţiile de muncă şi calificare a lucrătorilor. Inovaţia se atribuie
95
şi la rezolvarea unei probleme tehnice sau organizatorice constând
în adoptarea de soluții moderne, precum şi prin unele perfecţionări
care prezintă noutate şi progres față de stadiul tehnicii sau al
organizării producției în întreprinderea unde se aplică.
Insecte xilofage - insecte capabile de a degrada lemnul.
Inspecţie - activitate de verificare, control sau supraveghere, care se
exercită în cadrul unei misiuni date.
Instabilitate dimensională a lemnului – proprietate a lemnului a
se umfla şi a se contrage la variaţia umidităţii atmosferice. Altfel
spus, reprezintă variaţia dimensiunilor şi volumului lemnului la
pătrunderea apei, respectiv, la eliminarea apei din lemn (jocul
lemnului).
Instrucţiuni tehnice – prescripţii prin care se dau îndrumări
suplimentare referitoare la prescripţiile din standarde sau normative.
Izolare termică – capacitate a elementului de construcţie de a
rezista expunerii la foc numai pe o parte, fără transmiterea focului
ca rezultat al unui transfer semnificativ de căldură de la partea
expusă la partea neexpusă. Transmisia trebuie sa fie limitată astfel
încât pe suprafaţa neexpusă să nu se depăşească valorile unor
temperaturi normate. Criteriul de izolare termică se consideră a fi
satisfăcut când temperatura medie a feţei neexpuse nu depăşeşte
1400 C◦, iar creşterea de temperatură în orice punct al suprafeţei nu
depăşeşte 1800 C◦. Elementul expus trebuie de asemenea să
constituie o barieră pentru căldură, suficientă pentru a proteja
persoanele din apropierea sa.
mbătrânire – totalitate a proceselor care, în decursul timpului,

Î influenţează în mod negativ transformarea componentelor unei


construcţii. În procesul îndelungat de îmbătrânire naturală a
lemnului, fibrele de celuloză şi lignina îşi modifică culoarea sub
acţiunea luminii.
Îmbinare - legătură reciprocă dintre două sau mai multe elemente
de construcţii; încastrarea şi articulaţia reciprocă sunt acceptate ca
îmbinări; simpla rezemare a unui element peste (în) celălalt nu
96
reprezintă o îmbinare. Construcţiile moderne necesită o varietate
mare de elemente constructive, diferite ca formă, dimensiuni şi
material. Îmbinările în construcţii se clasifică după rolul îndeplinit
în: îmbinări în prelungire, de solidarizare, în noduri. După natura
solicitării, există îmbinări prin chertare, prin contact, cu pene, cu tije
metalice sau din lemn. După modul de evoluţie, sunt îmbinări
tradiţionale în prelungire, de ramificare, de încrucişare, de colţ, prin
chertare şi îmbinări mecanice cu buloane şi piese metalice.
Îmbinare cu tije - îmbinare realizată cu o tijă cilindrică de lemn de
esenţă tare, oţel sau alte materiale, ajustată cu exactitate în găuri
realizate în prealabil şi utilizată la transferul încărcărilor
perpendiculare pe axa tijei.
Îmbinări tradiţionale (dulghereşti) – îmbinări care corelează
aceste caracteristici ale lemnului, bazându-se în mod esenţial pe
geometria îmbinării, ceea ce implică tăierea adecvată a pieselor ce
urmează a fi îmbinate (îmbinări cu chertare sau dulghereşti).
Îmbinările tradiţionale, cu ajutorul cărora au fost realizate toate
structurile clasice din lemn şi multe din cele recente, chiar de mari
dimensiuni, pot necesita folosirea unor piese auxiliare de legătură,
din lemn sau metalice (pene, dornuri, cuie, scoabe, buloane, plăcuţe
dinţate etc.) cu rol de siguranţă, în sensul împiedicării deplasărilor
relative ale pieselor în caz de încărcări neprevăzute. Îmbinările
tradiţionale sunt însă de natură empirică, bazându-se mai mult pe
meşteşug decât pe calcule; implică o reducere importantă a secţiunii
eficiente a pieselor în zona îmbinării (şi deci o majorare a secţiunii
lor curente), precum şi o manoperă complicată ce măreşte timpul de
execuţie, crescând preţul construcţiei.
Încăperi cu aglomerări de persoane - încăperi în care se pot afla
simultan cel puţin 50 de persoane, fiecăreia din acestea revenindu-i
o arie de pardoseală mai mică de 4 m2.
Încovoiere pură – solicitare simplă în prezenţa căreia, în secţiunea
transversală, interacţiunea este exprimată printr-o pereche de
momente încovoietoare (vectori-cuplu cuprinşi în planul secţiunii).
97
În formă pură, încovoierea apare rar. De obicei, încovoierea apare
însoţită de forfecare. În funcţie de direcţia vectorului moment
încovoietor faţă de axele principale de inerţie ale secţiunii
transversale, se deosebesc următoarele două cazuri:
- încovoiere pe două direcţii sau încovoiere oblică (caz general),
când direcţia vectorului cuplu este diferită faţă de direcţia axelor;
- încovoiere pe o direcţie sau încovoiere simplă (caz particular),
când direcţia vectorului cuplu coincide cu direcţia uneia din axe.
Învelitoare – izolare hidrofugă a acoperişurilor (teraselor), cu rol de
asigurare a etanşeităţii construcţiei faţă de intemperii. Învelitoarea -
element de protecţie împotriva apelor meteorice (în principal), care
formează în acelaşi timp şi închiderea la partea superioară a clădirii.
erto - produs din cherestea furniruită laminată (LVL),

K folosit în toate lucrările de construcţie, de la clădiri noi


până la renovări şi reparaţii. Acesta se foloseşte într-o
varietate de aplicaţii, incluzând grinzi, îmbinări, şarpante, cadre,
componente pentru acoperişuri, elemente pentru podea şi pereţi,
cofraje şi platforme de schele. Produsul dezvoltat de cei de la
Finnforest este obţinut din molid finlandez, prin lipirea de furniruri
decojite rotativ în panouri continue, cu o lăţime de până la 2,5 m.
Variaţia de grosime este de la 27 la 75 mm, iar lungimea maximă
este de 25m.

L aborator de analize şi încercări în activitatea de


construcţii - laborator care execută analize şi încercări
privind controlul calităţii pe parcursul execuţiei lucrărilor de
construcţii sau în vederea constatării stării tehnice a construcţiilor
sau elementelor de construcţii existente, necesare în cadrul
activităţilor de expertizare tehnică a construcţiilor şi de urmărire a
comportării în timp a acestora.
Lamelin - furnir estetic, obţinut prin tăiere plană dintr-un bloc,
alcătuit din furnire de diverse esenţe, specii şi culori, asamblate prin
lipire.

98
Lătunoaie – scândură plană pe o parte şi convexă pe cealaltă, tăiată
de la marginea unui buştean.
LCA (acronim din limba engleză pentru Life-Cycle Assessment) –
metodă de evaluare a impactului construcţiilor asupra mediului, pe
întreaga lor durată de viaţă. Abordarea principală fiind axată atât pe
impactul materialelor cât şi al construcţiei în întregime, de la
extragerea şi prelucrarea materiei prime, transport, instalare,
utilizare, întreţinere, exploatare şi post utilizare sau reciclare. LCA
este un obiectiv, metodă bazată pe ştiinţă pentru evaluarea
impactului produselor asupra mediului, ansambluri şi clădiri de
concepţie, construcție şi demolare. Aceste studii arată în mod
constant că lemnul este mai bun pentru mediu decât oţelul sau
betonul, în termeni de energie înglobată, poluare a aerului şi a apei,
precum şi a emisiilor de gaze cu efect de seră. LCA este un
instrument puternic, aplicat pentru a explica în totalitate impactul
asupra mediului pe tot parcursul vieţii, de a alege un material de
construcţie sau altul. În prezent este parte componentă a multor
standarde de construcţie verde. Obiectivele analizei constau în
evaluarea riscului, evaluarea performanței de mediu, auditarea de
mediu şi evaluarea impactului de mediu, identificarea schimbărilor
posibile în fiecare fază a ciclului de viață, care pot conduce la
beneficii de mediu şi economii de costuri generale. În scopul
implementării pretutindeni a tehnicii de management de mediu au
fost adoptate un şir de acte normative. Standardele definesc
principiile generale şi cadrul de lucru pentru conducerea şi
raportarea studiilor LCA (SR EN ISO 14040:2007 şi ISO
14040:2006), oferă recomandări privind cerințele şi liniile
directoare pentru evaluarea ciclului de viață (SR EN ISO
14044:2007 şi ISO 14044:2006). Studiile LCA pot fi utilizate de
guverne, firme private, organizații de consumatori şi grupuri de
mediu ca instrumente de sprijin a deciziilor. Scopul deciziilor se
extinde de la managementul general şi selectarea politicilor până la

99
selectarea caracteristicilor produselor şi proceselor în timpul
proiectării.
LCC (acronim din limba engleză pentru Life-Cycle Cost) − costul
pe ciclul de viaţă al construcţiilor şi reprezintă suma dintre
cheltuielile iniţiale (cheltuieli de cercetare, proiectare şi execuţie) şi
cheltuielile ulterioare (cheltuieli pentru exploatarea şi întreţinerea
obiectivului, cheltuieli de postutilizare care pot fi de demolare,
dezafectare, reconversie, reciclare).
LCCM (acronim din limba engleză pentru Life-Cycle Cost
Methodology) – prin definiţie, metodologia LCC reprezintă un
sistem de principii, practici şi proceduri aplicate costurilor pe ciclul
de viaţă care cuprind o serie de selecţii care includ ce date şi
informaţii vor fi alese, modul de analiză al datelor şi informaţiilor şi
cum vor fi interpretate şi folosite rezultatele obţinute. Componentele
esenţiale ale unei metodologii comune LCC sunt următoarele:
a) stabilirea unui model de implementare a LCC; b) colectarea
datelor necesare realizării metodologiei şi c) clasificarea costurilor
pe ciclul de viaţă, utilizarea instrumentelor de analiză economică şi
financiară.
LEED (acronim din limba engleză pentru Leadership in Energy
and Environmental Design) – sistem de evaluare Green Building.
Constă într-o suită de nouă sisteme pentru design, construcţie şi
operare clădiri, case şi cartiere. Sistemul de evaluare de baza LEED
are un maxim de 100 de puncte sau credite disponibile pentru o
clădire. Sistemul este organizat în cinci categorii de mediu, fiecare
cu un maximum de puncte posibile.
Legătură – mod de asamblare a două corpuri prin care se limitează
mobilitatea lor relativă şi care permite, de obicei, transmiterea unor
mişcări de la unul la altul.
Legea privind calitatea în construcţii Nr. 721 din 02.02.1996 –
lege care stabileşte baza juridică pentru activitatea în domeniul
construcţiilor, obligaţiunile şi responsabilităţile privind calitatea în
construcţii. Prevederile ei se aplică construcţiilor de orice categorie
100
şi instalaţiilor aferente acestora, indiferent de tipul de proprietate
sau destinaţie, precum şi lucrărilor de modernizare, modificare,
transformare, consolidare şi de reparaţii ale acestora.
Legea impune realizarea şi menţinerea pe întreaga durată de
existenţă a construcţiilor a următoarelor exigenţe esenţiale:
”A“ - rezistenţă şi stabilitate;
”B“ - siguranţă în exploatare;
”C“ - siguranţă la foc;
”D“ - igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
înconjurător;
”E“ - izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie;
”F“ - protecţie împotriva zgomotului.
Lemn - material biologic deosebit de complex, eterogen şi
anizotrop, cu structură coloidal-capilară, care poate primi şi reţine o
anumită cantitate de apă, în stare lichidă sau de vapori. Ţesut
conducător al unor plante superioare, alcătuit din trahee, parenchim
şi fibre cu lignină, folosit ca material de construcţie, drept
combustibil etc. Lemnul este produsul unor plante - arbori, arbuşti,
subarbuşti, liane lemnoase, fiind compus în majoritate din celuloză
şi lignină şi în mică parte din gume şi răşini, materii tanante,
materii colorante. Cel mai valoros lemn se găseşte în trunchiul
arborilor. Din punctul de vedere al structurii lemnului, plantele
lemnoase se împart în două încrengături: răşinoase sau conifere
(brad, molid, pin, duglas, larice etc.) şi foioase (fag, stejar, tei,
paltin, ulm, frasin, nuc, carpen, plop etc.). Tehnologiile inovaţionale
din domeniul tehnologiei prelucrării lemnului oferă noi oportunităţi
pentru realizarea la scară largă a construcţiilor din acest material
regenerabil şi sustenabil. Grinzile de deschideri mari fabricate din
furnir şi panourile din lemn încleiat (CLT) sunt produsele ce
mărginesc mulţimea de materiale derivate din lemn şi aplicate în
dezvoltarea urbană durabilă.
Lemn de compresiune - formaţiune anormală de lemn care ia
naştere, în special, la răşinoase (brad, pin, larice). La arborii expuşi
101
acţiunii vântului sau la cei înrădăcinaţi pe pante în partea opusă
vântului sau spre înclinarea terenului iau naştere inele anuale mai
late, cu celule cu pereţi groşi, colorate mai intens. Forma secţiunii
transversale a acestor arbori este, în general, ovală, cu inima
excentrică, iar materialul din zona cu lemn de compresiune se umflă
şi se contrage mai puternic decât lemnul normal.
Lemn densificat - material de înaltă rezistenţă, obţinut prin
supunerea la presiuni foarte ridicate a lemnului, împregnat sau nu în
prealabil cu răşini sintetice.
Lemn ecarisat – lemn obţinut prin cioplirea sau ferăstruirea pe cel
puţin o faţă a lemnului rotund.
Lemn impregnat - lemn obţinut prin impregnarea sa cu răşini
formaldehidice sau fenolformaldehidice şi ulterior prin încălzire au
loc reacţii chimice între celulele lemnoase şi cele ale materialelor de
impregnare, cu formare de structuri plastice, lemnul devenind astfel
mult mai rezistent la putrezire, la acţiunea factorilor chimici şi a
insectelor, putându-se imprima în relief, curba sau ondula.
Lemn încleiat (gluam) - material de construcţie de înaltă
tehnologie, având numeroase avantaje comparativ cu lemnul masiv.
Se obţine prin încleierea mai multor piese de lemn ecarisat
(scânduri, dulapi, rigle etc.) şi respectarea unor tehnologii şi condiţii
specifice. Proprietăţile fizice ale lemnului lamelar încleiat sunt, în
ansamblu, apropiate de cele ale lemnului din care provin, dar
proprietăţile mecanice de rezistenţă şi de rigiditate sunt superioare
celor ale materialului de bază, deoarece efectele negative ale
defectelor şi anomaliilor lemnului natural sunt mai reduse decât în
cazul elementului din lemn masiv cu aceleaşi dimensiuni.
Lemn juvenil - zonă de lemn din jurul axei trunchiului şi ramurilor,
generată de cambiul tânăr, cu caracteristici structurale şi proprietăţi
fizice, chimice şi tehnologice diferite de restul lemnului, de regulă,
inferioare. Prin contrast, lemnul rezultat din activitatea ulterioară a
cambiului este denumit lemn adult. Lemnul juvenil, formându-se la
începutul vieţii arborilor, ponderea sa în volumul acestora este mare
102
în tinereţe şi descreşte odată cu înaintarea în vârstă.
Lemn lamelat încleiat sau stratificat – produs nou cu calităţi
superioare, obţinut prin încleierea straturilor de furnir, la aplicarea
tehnologiilor speciale. La executarea părţilor componente ale
construcţiilor prin lamelare, lemnul masiv este înlocuit cu straturi
(furnire sau lamele) de diferite grosimi şi calitate, ceea ce atrage
după sine economie de material lemnos. Această economie este
determinată de faptul că atât la obţinerea materiei prime, cât şi la
executarea pieselor lamelate, randamentele care se obţin sunt mult
mai mari decât cele realizate la fabricarea cherestelei şi apoi la
executarea aceloraşi elemente din cherestea. Totodată, se dă o
utilizare mai bună lemnului de calitate inferioară, prin folosirea
acestuia sub formă de furnire, la straturile de mijloc ale pachetului
care se presează. El poartă marca de Micro-Lam LVL în America şi
Kerto LVL în Europa. Se produc şi se aplică următoarele feluri de
lemn stratificat:
- L.S.N. – nedensificat; dimensiuni: 1250×920; grosimi: 10; 11; 12;
40 mm;
- L.S.D. – densificat; dimensiuni: 1250×2200; grosimi: 10; 15; 40
mm.
Lemn lichid – v. Arboform.
Lemn masiv – lemn întreg sau încleiat format dintr-un singur
element.
Lemn matur – v. Duramen.
Lemn normal (lemn adult) – lemn recoltat la vârsta exploata-
bilităţii şi utilizat frecvent în industria de prelucrare.
Lemn prelucrat sau semifabricat – sortiment obţinut prin operaţii
de retezare şi/sau spintecare a lemnului rotund, a buştenilor, a
lemnului ecarisat, a lemnului cioplit ori a cherestelei.
Lemn rotund - lemn brut, aşa cum a fost exploatat, cu sau fără
coajă, şi transportat în depozitele de preindustrializare. Sortimentele
ce se obţin sunt: buşteni pentru cherestea şi derulaj sau furnire, lemn

103
de mină, lemn pentru tocătură, alţi buşteni pentru construcţii şi
industrializare etc.
Lemn rotund industrial – reprezintă numai buşteni pentru
cherestea, derulaj şi furnire, lemn pentru mine, traverse şi tocătură.
Lemn stratificat – v. Lemn lamelat.
Lemn timpuriu – lemn situat spre interiorul inelului anual, format
în prima parte a sezonului de vegetaţie, de culoare mai deschisă şi
mai puţin densă decât lemnul târziu.
Lemn târziu - lemn de culoare mai închisă şi mai dens, format în a
doua parte a sezonului de vegetaţie. Lemnul târziu prezintă, în
general, proprietăţi fizico-mecanice superioare, astfel încât
conţinutul de lemn târziu poate servi drept indice de calitate pentru
anumite utilizări ce se dau lemnului.
Libriforme – v. Fibre.
Lignină - substanţă organică de natură vegetală care impregnează
celulele, fibrele şi canalele lemnului, conferindu-i
impermeabilitate şi rigiditate; se formează pe măsura îmbătrânirii
celulelor, odată ce acestea nu se mai înmulţesc. Structura chimică a
ligninei nu este elicoidală pe deplin, dar se consideră că aceasta
prezintă un polimer de natură aromatică, având în moleculă
unitatea de structură fenilpropanică. După celuloză, lignina este
constituentul cel mai important al lemnului. Lignina are o structură
macromoleculară complexă, fiind un compus amorf. Conţinutul de
lignină din lemn este de 26-29% la speciile de răşinoase şi de 19-
26% la speciile de foioase. În prezent, prin extragerea ligninei se
obţin substanţe care se folosesc în calitate de coloranţi, substanţe de
natură fenolică care se folosesc în industria chimică. În ultimul timp
se elaborează metode de transformare a ligninei în hidrocarburi
alifatice, aromatice şi cicloalcani, care în amestec prezintă un
combustibil ce ar putea să înlocuiască motorina.
Limitare a propagării incendiilor – ansamblu de măsuri
constructive şi de instalaţii, care împiedică, pentru durate normate

104
de timp, extinderea incendiului în interiorul compartimentului de
incendiu sau în afara acestuia.
Limită a curgerii plastice a lemnului - limită superioară a
eforturilor la care lemnul este rezistent, indiferent de durata
solicitării. Este egală cu rezistenţa totală sub sarcini permanente a
materialului dat.
Limită de elasticitate - deformaţie ce corespunde unei tensiuni
maxime care poate fi atinsă pentru un comportament elastic al
epruvetei.
Limită de fluaj – pondere a eforturilor maxime, atinsă în elemente
în raport cu rezistenţa de rupere sub încărcări de scurtă durată,
pentru care fluajul să rămână limitat în domeniul de stabilitate,
caracterizat printr-o viteză de deformaţie mică şi stabilă pe durata
de viaţă a construcţiei. Pentru majoritatea esenţelor, limita de fluaj
poate fi considerată 50...60% din rezistenţa de rupere sub încărcări
de scurtă durată, iar pentru a realiza stabilitatea fluajului se
recomandă o mărime a eforturilor sub 35% din rezistenţa
instantanee. Încercările experimentale au arătat o legătură aproape
lineară între deformaţia de fluaj şi efort pentru valori ale efortului
care nu depăşesc 35...40% din efortul de rupere.
Limită de rezistenţă la foc - durată de timp până la care elementul
îşi pierde capacitatea de rezistenţă la foc într-un incendiu standard.
Limită de rezistenţă la oboseală - efort maxim ce poate fi aplicat
repetat de un număr mare de cicluri fără a se produce ruperea
materialului.
Lucarnă - fereastră prevăzută în acoperişul înclinat al unei
construcţii, dispusă în plan vertical, cu structură şi învelitoare
proprie, având funcţiunea de iluminare şi ventilare a încăperilor
mansardei sau podului.
Luciu – aspect al lemnului determinat de razele medulare care în
secţiune radială reflectă foarte bine lumina dar nu numai. Şi zonele
de fibre pot da un anumit luciu. El se pune foarte bine în evidenţă în
secţiunea radială şi mai puţin în cea tangenţială. Prin similitudine cu
105
alte materiale luciul poate fi: - mătăsos: paltin, platan; - argintiu:
mesteacăn; - auriu: salcâm, lămâi; - sidefiu satinat cu ape: paltin
creţ. Din speciile indigene, au un luciu pronunţat paltinul, stejarul,
gorunul, fagul, platanul. Luciul lemnului poate ajuta la deosebirea
lemnului de molid de cel de brad sau a lemnului de carpen de cel de
tei şi plop.
Lucrări de construcţii-montaj - ansamblu de lucrări prin care se
realizează construcţii noi, reconstruirea, dezvoltarea, modernizarea
clădirilor cu destinaţie industrială, agricolă, de locuit, precum şi
spaţii pentru vânzare şi depozitare, hoteluri, spitale, instituţii
preşcolare etc. Ele includ şi instalaţiile funcţionale interioare:
electrice pentru iluminat şi forţă, sanitare, de încălzit, de climatizare
şi ventilaţie; amenajarea şi pregătirea terenurilor pentru construcţii,
forajele pentru alimentări cu apă; construcţiile metalice, inclusiv
montarea acestora; fundaţiile şi postamentele pentru montajul
utilajelor. Valoarea lucrărilor de construcţii include şi valoarea
lucrărilor de montaj a utilajelor tehnologice şi funcţionale cu
întregul complex de operaţii prin care se realizează asamblarea şi
fixarea pe fundaţii; sunt incluse aici şi lucrările de instalare a
conductelor industriale, a lucrărilor de izolare, probele şi rodajele
mecanice.
Lucrări de învelitori pentru acoperişuri – operaţiuni prin
intermediul cărora se urmăreşte realizarea învelitorii şi a sistemului
de captare a apelor pluviale, instalarea de ferestre înglobate în
acoperiş precum şi asigurarea etanşeităţii la apă indiferent de
provenienţă şi presiunea pe care o exercită. Muncitorii tinichigii
instalează pe învelitoarea realizată sisteme de opritori de zăpadă,
pasarele, scări de acces, asigură fixarea de învelitoare a sistemelor
de captare a razelor solare destinate pentru prepararea apei calde sau
fotovoltaice sau a sistemelor pentru prepararea aerului condiţionat
etc.
Lujer – tulpină, porţiune de tulpină subţire sau ramură tânără la
plantele lemnoase.
106
Lungime de flambaj (lungime efectivă) - distanţă dintre două
puncte de inflexiune consecutive a deformaţiei barei. Lungimea de
flambaj a barelor cu secţiune simplă solicitate la comprimare se
determină în funcţie de modul de rezemare la capete şi intermediar.
Lunură - alterație a lemnului care constă în prezenţa, în cuprinsul
zonei de duramen, a unuia sau a mai multor inele anuale de culoarea
şi cu proprietăţile alburnului.
Lutier – meşteşugar specializat în construirea şi repararea
instrumentelor muzicale cu coarde.
LVL (acronim din limba engleză pentru Laminated Veneer
Lumber)– produs din lemn structural laminat, numit şi cherestea cu
furnir laminat. Spre deosebire de placaj, toate straturile de furnir
sunt aşezate paralele unul cu celălalt. Se produce prin încleierea
straturilor de furnir din lemn folosind răşina fenolaldehidică.
Grosimea LVL-ului poate fi de la 19 mm la 75 mm şi poate avea
lungimi de până la 25m.
acrostructură - structură care se observă cu ochiul liber

M sau cu lupe cu puteri de mărire de 30-40 de ori.


Microstructură - structură văzută la microscopul optic
la puteri de mărire 400-2000 de ori. Domeniul de măsură este intre
1 – 100 μm.
Mansardă - spaţiu funcţional amenajat în volumul podului
construcţiei, care asigură respectarea cerinţelor de siguranţă,
protecţie şi confort corespunzătoare utilizării specifice (de locuire).
Se include în numărul de niveluri supraterane.
Masa volumică a lemnului – v. Densitatea.
Materiale – materii prime sau semifabricate care sunt destinate
obţinerii de bunuri materiale. Materialele pot fi caracterizate prin
structură (modul de alcătuire din particule, organizarea internă a
acestora) şi prin proprietăţi.
Materiale combustibile – materiale care se aprind, ard sau se
degradează sub influenţa temperaturii înalte. Se împart, după modul
cum se inflamează, în patru clase de combustibilitate:
107
C 1 – practic neinflamabile;
C 2 – dificil inflamabile;
C 3 – mediu inflamabile;
C 4 – uşor inflamabile.
Materiale incombustibile - materiale care nu ard, nu se aprind, nu
se termodegradează sub influenţa temperaturilor înalte. În
documentaţia tehnică se notează cu CO.
Materiale compozite – cele mai recent descoperite materiale de
construcţii în forma lor contemporană, care utilizează fibre de înaltă
rezistenţă. Materialul compozit este format din alte materiale care,
în combinaţie, îşi păstrează fiecare proprietăţile iniţiale şi rămân
distincte la nivel macroscopic. În principiu, un compozit este format
din armătură de fibre şi matrice. Materialele compozite moderne
sunt formate din fibre de înaltă rezistenţă, unite între ele printr-un
material liant (răşini artificiale). Compozitele sunt alcătuite din
straturi subţiri de fibre paralele numite lamine. Fibrele de înaltă
rezistenţă pot fi din sticlă, carbon, oţel, invar, silicon etc. sau
materiale sintetice speciale. Materialele compozite sunt
esenţialmente anizotropice, dar ortotropice, adică proprietăţile lor
diferă esenţial, după cum se măsoară pe direcţia fibrelor sau pe o
direcţie perpendiculară pe acestea. Avantajele compozitelor sunt:
- greutate redusă în raport cu rezistenţa, fiind de 4 ori mai uşoare
decât elementele de oţel cu aceeaşi rezistenţă;
- posibilitatea conformării în cele mai diverse moduri, în special sub
formă de bare cu pereţi subţiri;
- rezistenţe mecanice înalte;
- rezistenţă mare la mediu agresiv;
- impermeabilitate.
Materiale de construcţii – totalitate a produselor care contribuie la
executarea unei construcţii.
Materiale inteligente - încorporează caracteristicile de
adaptabilitate şi de multifuncţionalitate, fiind capabile să prelucreze
informaţiile, utilizând exclusiv caracteristicile intrinseci ale
108
materialelor. Materialele inteligente, care au mai fost numite:
senzoriale, adaptive, metamorfice, multifuncţionale sau deştepte
sunt fructul colaborării specialiştilor din trei domenii: ştiinţa
materialelor, inginerie mecanică şi construcţii civile şi pot combina
funcţia de actuator cu cea de senzor.
Materiale lemnoase - lemnul rotund sau despicat de lucru, lemnul
de foc, cheresteaua, precum şi lemnul ecarisat ori cioplit şi lemnul
brut, prelucrat sau semifabricat.
Materiale pe bază de lemn - sunt plăcile care se fac din straturi
subţiri, rumeguş sau fibre. Au avantajul că nu mai prezintă defectele
lemnului masiv (umflare, deformare, torsiune). Dezavantajul
materialelor pe bază de lemn, indiferent dacă este vorba de panel,
placaj sau plăci stratificate, este existenţa lianţilor. Pentru
stratificare se folosesc mai ales răşini formaldehidice, răşini
melaminoase, fenolice şi izocianate. Aceste substanţe foarte nocive
sunt degajate mai mult timp, chiar şi după întrebuinţare.
Formaldehida cauzează apariţia cancerului, iar aflate în concentraţii
foarte mici în încăperi duc la dureri de cap, iritări ale pielii, nasului
şi ochilor. Plăcile poartă simbolul E1, E2 şi E3 (în cazul în care
provin din Germania). Plăcile E1 conţin o cantitate mai scăzută de
formaldehidă. Se recomandă să se folosească lemnul cu clei, panelul
şi placajul, deoarece întrebuinţează cantităţi reduse de clei. Se
recomandă plăci liate cu ciment sau magnezită, plăci uşoare din lână
de lemn, precum şi plăci din fibră de lemn amestecate cu răşina
proprie.
Materiologie - ştiinţă interdisciplinară care studiază şi proiectează
materialele.
Măduvă - partea din mijloc a tulpinii, situată central sau excentric,
formată din ţesut de parenchim. În mod obişnuit măduva poate fi de
culoare albicioasă, alb-verzuie, alb-roşcată, alb-cenuşie, alb-brun
deschis, gălbuie, galben-roşcată, roşiatică, roşie-brună, brună, brun-
verzuie, cenuşiu deschis, negricioasă etc. Măduva, împreună cu
lemnul primar, se numeşte canal medular şi reprezintă
109
0,001...0,003% din trunchi. Măduva se înlătură în procesul de
debitare.
Mărime a defectelor – caracteristică ce se exprimă după: lungimea,
lăţimea, înălţimea sau adâncimea, după caz.
Măsuri preventive de protecţie a lemnului – acţiuni destinate
conservării şi împiedicării ciupercilor şi insectelor să-l distrugă.
Funcţie de tipul construcţiei şi durata de viaţă proiectată, se impun
rezistenţele şi durabilitatea necesară pentru elementele de lemn
utilizate. În acest context este indispensabilă protecţia acestora
printr-o adaptare a construcţiei sau printr-un tratament chimic
adecvat, prin:
- măsuri de ordin constructiv – arhitectural;
- măsuri tehnico-organizatorice referitoare la modul de utilizare a
lemnului într-o construcţie;
- metode fizice de tratare a lemnului împotriva insectelor xilofage;
- măsuri chimice de protecţie.
Produsele comercializate pentru protecţia lemnului în construcţie
trebuie să fie agrementate tehnic de un institut de specialitate pe
baza avizelor sanitare, a rapoartelor de încercare care demonstrează
eficacitatea lor în funcţie de domeniul de utilizare şi a
documentaţiilor tehnice care însoţesc produsul.
MDF/ PAF, HDF – semifabricate obţinute prin defibrarea
mecanică a lemnului, cu precădere a fagului, care se amestecă cu
lianţi formând o pastă vâscoasă care apoi se presează. Se realizează
după procedee rezultând plăci cu două fețe netede. Ca densitate sunt
moi, semidure şi dure.
Mecanică - ştiinţă care descrie şi elaborează condiţiile de echilibru
sau de mişcare ale corpurilor materiale sub acţiunea forţelor.
Mecanica poate fi divizată, în funcţie de obiectul studiilor, în trei
părţi: mecanica corpurilor nedeformabile (mecanica solidului rigid),
mecanica corpurilor deformabile (rezistenţa materialelor, statica
construcţiilor, elasticitate) şi mecanica fluidelor.

110
Mediu – ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aer,
apă, sol, subsol, aspecte caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea
omului.
Mediu agresiv - mediu care conţine unul sau mai mulţi agenţi
agresivi. Mediile agresive atacă în special hemiceluloza şi celuloza,
dar nu lignina. Din acest motiv, cheresteaua din conifere, cu
procentajul său ridicat de lignină, afisează, în general, o rezistentă la
coroziune mai mare decât cheresteaua de foioase.
Metode de calcul - operaţiuni aplicate la dimensionarea sau
studierea construcţiilor în scopul determinării unor indicatori.
Realizarea optimă a unei construcţii presupune dimensionarea
elementelor structurale în condiţiile unui anumit grad de siguranţă
impus, care ţine cont de toate abaterile posibile ce intervin în
proiectare, execuţie şi exploatare. În proiectare pot apărea abateri,
deoarece se folosesc schematizări ale structurii de rezistenţă şi
simplificări în evaluarea şi repartiţia încărcărilor, se contează pe
materiale de construcţie cu calităţi tehnice ideale. În execuţie apar
diferenţe între calitatea materialelor, dimensiunile elementelor faţă
de situaţia din proiectul de execuţie. Totuşi se admite existenţa unui
sistem de abateri şi toleranţe. În unele cazuri intervine chiar
schimbarea destinaţiei iniţiale a construcţiei, modificându-se în
acest fel chiar ipotezele considerate la proiectare.
În funcţie de condiţiile luate în consideraţie, se deosebesc:
metode deterministe - factori principali ai siguranţei structurale
care intervin în calcul, conferă principiilor metodelor deterministe
caracteristicile că încărcările sunt stabilite empiric şi că se consideră
a fi mărimi certe. Metodele deterministe sunt metoda rezistenţelor
admisibile şi metoda la rupere:

111
metoda rezistenţelor admisibile - are la bază ipoteze din rezistenţa
materialelor: materialele de construcţie se comportă elastic în
exploatare; secţiunile normale pe axa elementelor înainte de
deformare rămân plane şi normale pe axă şi după deformare
(ipoteza lui Bernoulli); tensiunile sunt direct proporţionale cu
deformaţiile (Legea lui Hooke);
metoda la rupere - consideră stadiul de rupere ca stadiu de calcul.
Eforturile din elementele structurale se determină după metodele
staticii construcţiilor aplicate corpurilor omogene. Metoda ţine
seama de comportarea reală a materialelor de construcţie în stadiul
de rupere (redistribuirea eforturilor în urma deformaţiilor plastice),
dar menţine un coeficient de siguranţă unic, de valoare
convenţională, fără un studiu sistematic al parametrilor ce
influenţează siguranţa structurală.
Metode semiprobabilistice ale stărilor limită. Starea limită este
cea care implică:
- pierderea reversibilă sau ireversibilă a capacităţii unei construcţii
de a satisface condiţiile de exploatare legate de destinaţia stabilită;
- apariţia unor pericole pentru viaţa sau sănătatea oamenilor,
respectiv pentru bunurile materiale sau culturale a căror conservare
depinde de construcţia respectivă.
Stările limită se împart în:
- stări limită ultime ale epuizării capacităţii portante sau unei alte
pierderi ireversibile a calităţilor necesare exploatării;
- stări limită ale exploatării normale ce corespund întreruperii
capacităţii de asigurare a unei exploatări normale.
Caracteristicile metodei semiprobabilistice sunt următoarele:
- se consideră în mod sistemic diferite stări limită posibile pentru o
construcţie dată;
- se consideră în mod independent variabilitatea diferitor factori
care afectează siguranţa structurală a construcţiilor, stabilindu-se
datele cantitative care determină nivelul de asigurare al
construcţiilor.
112
Metoda stărilor limită se aplică considerând că sunt
respectate condiţiile:
- proiectarea este competentă, respectându-se prescripţiile de
alcătuire constructivă şi de calcul în vigoare;
- execuţia este corespunzătoare condiţiilor precizate în proiecte;
- urmărirea execuţiei se face conform prevederilor stabilite în faza
de proiectare.
În calcul se are în vedere posibilitatea redusă de realizare
simultană a unor valori defavorabile pentru parametrii ce
caracterizează acţiunile, prin introducerea coeficienţilor de grupare.
Verificarea siguranţei construcţiilor conform metodei stărilor limită
constă în compararea efectelor grupărilor de acţiuni date (tensiuni şi
deformaţii în secţiuni caracteristice) cu sistemele de valori date care
corespund apariţiei diferitelor stări limită. În mod curent, calculul la
starea limită se face pentru starea limită de rezistenţă şi starea limită

de deformaţii. Principiul de calcul al metodei pentru stările limită


unde: ni - coeficientul ce caracterizează posibilitatea depăşirii
solicitărilor normate, având valorile de 1,0 pentru gruparea specială,
1,2 pentru gruparea suplimentară şi de 1,3 pentru gruparea
fundamentală;
ψ - coeficientul de grupare al încărcărilor corespunzător grupării de
calcul;
- solicitarea normată, determinată cu metodele mecanicii
construcţiilor, corespunzător încărcărilor normate considerate în
gruparea de calcul.
La suma solicitărilor nu se iau în considerare cele cu efect
defavorabil în cazul dat, excepţie fiind încărcările permanente. Deci,

113
unde: me – coeficientul condiţiilor de lucru pentru elementele de
construcţie;
mm – coeficientul condiţiilor de lucru pentru material;
ki – coeficientul de siguranţă;
- rezistenţa normată a materialului, stabilită pe baza
studiilor statistice;
Fi – caracteristica geometrică a secţiunii: arie, moment de inerţie sau
modul de rezistenţă, după caz.
Principiul de calcul al metodei la starea limită a exploatării normale
(deformaţii limită) este exprimat de relaţia fundamentală de mai jos,
unde cele două mărimi comparate reprezintă deformaţiile (săgeţi,
rotiri) maxime, iar cele limită admisibile sunt stabilite prin
prescripţii tehnice de specialitate:
Δmax ≤ Δa,
unde:
Δmax – deformaţia maximă efectivă (săgeată, rotire), evaluată cu
încărcări normate prin metode specifice mecanicii construcţiilor;
Δa – deformaţia limită admisibilă.
Microfibră – element structural nou, în formă de panglică, cu
lăţimea de 10...30 nm, grosimea de 5...10 nm şi lungimea de
3...5μm, dispunerea diversificată a cărora, sub diverse unghiuri faţă
de axa longitudinală a celulei, formează peretele celular stratificat.
Miros al lemnului– proprietate specifică fiecărei specii. Este
determinat de seva din arbore şi substanţele chimice din pereţii
celulari. Uneori se poate identifica specia cu ajutorul lui. Prin
uscare, mirosul se schimbă, îşi pierde din intensitate sau dispare.
MiTek - lider mondial în conectori metalici, programe pentru
calcule de rezistenţă, programarea producţiei în fabrici şi şantiere,
maşini cu comandă numerică pentru industria de componente din
lemn pentru construcţii.
Mod de comportare a lemnului la acţiune a forţelor exterioare -
depinde de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
natura solicitării (întindere, compresiune, forfecare, lovitură etc.);
114
gradul de umiditate şi temperatura lemnului în momentul solicitării;
direcţia şi duritatea de exercitare a efortului în raport cu cea a
fibrelor; defectele anatomice ale lemnului (noduri, fibră răsucită,
fisuri provocate de lovitură etc.); specia lemnoasă etc. O deosebită
importanţă din acest punct de vedere o are lăţimea inelului anual şi
proporţia de lemn târziu.
Mod de verificare şi aprobare a documentaţiei de proiect –
proces obligatoriu de verificare, perfecţionare şi aprobare a
documentaţiei de proiect, stabilit de „Legea privind calitatea în
construcţii”. Se evidenţiază următoarele faze distincte:
(1) Documentaţia de proiect elaborată în baza certificatului de
urbanism pentru proiectare se supune în mod obligatoriu:
a) avizării de către arhitectul-şef în volum de: plan general (plan de
situaţie, plan trasare), faţade, soluţii cromatice, proiect de
organizare a executării lucrărilor de construcţie, reţele edilitare
exterioare;
b) verificării de către verificatorii de proiecte atestaţi sau instituţiile
autorizate în verificarea proiectelor.
(2) Documentaţia de proiect elaborată în corespundere cu
normativele şi standardele naţionale, avizată şi verificată în modul
stabilit la alin.(1) nu necesită avizare suplimentară în organele
supravegherii de stat.
(3) Documentaţia de proiect pentru reţelele edilitare elaborată în
baza avizelor de racordare la utilităţi, a planului de trasare a
acestora şi în conformitate cu documentele normative nu se
avizează suplimentar de către furnizori (deţinători de utilităţi).
(4) La verificarea şi aprobarea documentaţiei de proiect, solicitarea
altor avize decât cele prevăzute la alin.(1) nu se admite.
Funcţia de aprobare a documentaţiei de proiect revine solicitantului
(beneficiarului).
Model sau schematizare - reprezentare a corpului sau fenomenului
real, cu un anumit grad de aproximare. Aproximarea trebuie să fie
efectuată astfel încât se reflecte cât mai aproape de realitate acel
115
corp sau fenomen. Modelul are de asemenea şi sensul unui sistem
teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect
proprietăţile şi transformările altui sistem, mai complex, cu care
primul sistem prezintă o analogie. Modelul poate fi: un sistem
tehnic de aceeaşi natură cu sistemul dat, dar care diferă numai prin
ordinul de mărime al dimensiunilor lui geometrice şi al valorilor
mărimilor lui caracteristice, în care caz se numeşte machetă.
Model determinist – sistem de studiu în care lemnul este examinat
ca un material omogen cu aceleaşi proprietăţi în toate punctele.
Model stochastic - sistem de studiu în care lemnul este privit ca un
material neomogen, proprietate cauzată de existenţa nodurilor şi
altor defecte, ce poate fi evaluată în baza indicatorilor statistici.
Modelare structurală - procedeu prin care structura este supusă
examinării. Modelele structurale trebuie alese astfel încât să permită
evaluarea comportării structurii cu un nivel de exactitate acceptabil.
Dacă nu sunt disponibile modele de calcul adecvat, pentru a se
confirma prin verificări ipotezele adoptate, proiectarea asistată de
rezultate ale încercărilor trebuie să fie considerată ca o opţiune.
După caz, trebuie luate în considerare şi incertitudinile statistice
datorate numărului limitat de rezultate.
Modul de alunecare - proprietate utilizată în calculul deformaţiilor
dintre două elemente structurale.
Modul de elasticitate (E) - caracteristică a rezistenţei unui material
la deformaţii elastice, determinată în baza diagramei „tensiune-
deformaţie”. Este o mărime egală cu raportul dintre tensiune şi
deformaţia elastică relativă pe care o produce. Se deosebesc module
de elasticitate la: întindere, comprimare, care pentru lemn diferă în
dependenţă de direcţia de acţiune. Este principala caracteristică
referitor la deformabilitatea (rigiditatea) unui material. După cum
rezultă din noţiunea menţionată, dintre două piese identice şi
solicitate la fel (cu tensiuni egale), cel mai mult se va deforma aceea
al cărei material are modulul de elasticitate mai mic: un material
este cu atât mai “rigid” cu cât are modulul E de valoare mai mare.
116
Standardul de încercări prevede o umiditate de 12%, aşa că pentru a
se obţine date teoretice comparative cu cele practice se va calcula
influenţa umidităţii asupra modulului de elasticitate.

Modulul de elasticitate la umiditatea lemnului de 8% şi 12%


Specia Em8% [N/mm2] Em12% [N/mm2]
Molid (picea аbies) 9900 10494
Duglas 16300 17278
Pin (picea аbies) 16000 16960
Paltin 13300 14089
Mesteacăn 15800 16748
Plop 11700 12402

Modul de rezistenţă - raportul dintre momentul central de inerţie I


al unei secţiuni (faţă de centrul de greutate al secţiunii sau faţă de o
axă care trece prin acest centru de greutate) şi distanţa maximă a de
la centrul de greutate sau de la axă la conturul secţiunii W=I/a.
Serveşte la exprimarea eforturilor unitare, ca raportul dintre
intensitatea unui efort (moment încovoietor sau moment de
răsucire) şi modulul de rezistenţă ca o caracteristică a secţiunii. În
cazul încovoierii unei bare drepte se foloseşte modulul de rezistenţă
axial, calculat faţă de axa neutră, numit şi modul de rezistenţă la
încovoiere. În cazul răsucirii unei bare drepte cu secţiune circulară
sau inelară, se foloseşte modulul de rezistenţă polar, calculat faţă de
centrul de greutate al secţiunii, numit şi modul de rezistenţă la
răsucire.
Montant - element de legătură în sens vertical al cadrelor sau
grinzilor cu zăbrele.
anotehnologie - capacitate de observare, monitorizare şi

N influenţare a materialelor (şi a comportamentului acestora)


până la detalii la scară nanometrică (nm); de exemplu,
dimensiuni de circa 10000 ori mai mici decât grosimea unui fir de
păr). Aceasta presupune tehnici imagistice avansate pentru studierea
117
şi îmbunătăţirea comportamentului materialelor, dar şi conceperea,
şi producerea unor pulberi foarte fine, a unor materiale lichide sau
solide care conţin particule cu dimensiunea cuprinsă între
1 şi 100 nm, aşa-numitele nanoparticule. Companiile folosesc aceste
nanoparticule pentru a-şi înzestra produsele cu proprietăţi noi sau
îmbunătăţite. Ca exemple se pot menţiona izolaţiile transparente
pentru ferestre care reflectă razele infraroşii, pentru menţinerea unui
climat interior mai bun, betoanele ultra-rezistente care permit
realizarea de construcţii mai suple şi mai uşoare şi izolaţiile cu auto-
curăţare, care permit de asemenea şi reducerea nivelului de poluare
a aerului cu compuşi organici.
NCC (nano-cristal de celuloză) – un nou concept în lumea
materialelor de construcție. Aflate încă în fază de cercetare-
dezvoltare pentru domeniul construcțiilor, NCC-urile au atras deja
atenția unor giganți ai industriei moderne – Pioneer Engineering le
foloseşte pentru noua serie de display-uri flexibile, iar IBM le
foloseşte la componente de calculator. De curând armata SUA s-a
băgat pe fir cu scopul de a-şi asigura rezerve pentru producerea de
veste antiglonț sau sticlă securizată antiglonţ pentru vehiculele sale.
NCC-urile au un modul de elasticitate de 150 GPa şi o rezistenţă la
întindere de 7,5GPa. Spre comparaţie, oţelurile uzuale din
construcţii au un modul de elasticitate de aproximativ 200 GPa şi
rezistenţă la întindere de 0,2 – 0,5 GPa. NCC înving detaşat şi
kevlarul, materialul din care sunt făcute vestele antiglonț. Acest
lucru înseamnă că NCC-urile ar putea fi folosite ca materiale
structurale pentru construcţii, păstrând ductilitatea oţelului dar
având în acelaşi timp o rezistenţă de peste zece ori mai mare. Acest
lucru va conduce, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, la
elemente de rezistenţă mai mici şi clădiri mai ieftine.
Nivel - spaţiu construit suprateran sau subteran al construcţiilor
închise sau deschise, delimitat de planşee.
Nivel de stabilitate la foc - capacitate globală normată a unei
clădiri sau a unui compartiment de incendiu de a răspunde la
118
acţiunea focului. Nivelul de stabilitate la foc al clădirii este
determinat de elementul său cu cea mai defavorabilă încadrare în
valorile normate.
Nod - punct de legătură şi de întâlnire a mai multor elemente liniare
aparţinând unui ansamblu reticulat: grindă cu zăbrele, structură
geodezică. Defect al lemnului generat de integrarea unor ramuri în
masa lui, pe măsura creşterii în grosime a trunchiului.
Noduri – rezultat al creşterii şi dezvoltării crengilor - părţi din
craci înglobate în masa lemnului. Pe trunchiul arborelui sau pe
buşteni cu coajă, nodurile se identifică prin ciotul cracului,
umflătura de la suprafaţă în cuprinsul căreia se mai vede sau nu
secţiunea nodului ori numai printr-o neregularitate locală a
crăpăturilor cojilor. Nodurile identificabile numai după caracterele
de mai sus se numesc noduri ascunse. În general, la răşinoase
nodurile sunt grupate în jurul axei arborelui aproximativ la aceeaşi
valoare. Nodurile pe care le prezintă cheresteaua se clasifica în mai
multe tipuri, după următoarele criterii:
1. După forma secţiunii nodurilor pe suprafaţa piesei:
- nod rotund - nod cu contur curb, al cărui raport dintre diametrul
maxim şi cel minim este cel mult egal cu 2;
- nod oval - nod cu contur oval, al cărui raport dintre diametrul
maxim şi cel minim este mai mare ca 2 şi mai mic sau egal cu 4;
- nod alungit – nod al cărui raport între axa maximă şi cea minimă
este mai mare ca 4.
2. După poziţia nodurilor în piesă:
- nod pe faţă - nod care apare pe feţele pieselor;
- nod pe cant - nod care apare pe cantul pieselor;
- nod pe muchie - nod care apare pe muchia pieselor;
- nod longitudinal - nod alungit care are diametrul maxim aproape
paralel cu axa longitudinală a piesei;
- nod transversal - nod alungit care are diametrul maxim aproape
perpendicular cu axa longitudinală a piesei;

119
- nod alungit - al cărui diametru maxim este aproximativ
perpendicular pe axa longitudinală a piesei;
- nod străpungător - nod care trece de la o faţă la alta a piesei;
- nod nestrăpungător - nod care apare pe o faţă, pe un cant sau pe
o faţă sau pe un cant al piesei.
3. După poziţia relativă a nodurilor:
- noduri izolate - noduri dispuse izolat, la o distanţă egală sau mai
mare decât lăţimea piesei;
- noduri grupate - două sau mai multe noduri rotunde, ovale sau pe
muchie, producând aceleaşi devieri locale ale fibrelor;
- noduri mustaţă (noduri duble) - 2 noduri alungite sau ovale,
aşezate aproximativ simetric faţă de axa longitudinală a piesei şi
care apar pe aceeaşi faţă.
4. După gradul de aderenţă cu lemnul înconjurător:
- nod concrescut – nod ale cărui inele anuale exterioare aderă la
lemnul înconjurător pe cel puţin trei pătrimi din perimetrul secţiunii
sale;
- nod parţial concrescut - nod ale cărui inele anuale exterioare
aderă la lemnul înconjurător pe o lungime cuprinsă între o pătrime
şi trei pătrimi din perimetrul secţiunii sale;
- nod căzător - nod ale cărui inele anuale nu aderă la lemnul
înconjurător sau aderă cel mult o pătrime din perimetrul său.
Nodurile căzătoare provin din crăci uscate şi sunt înconjurate, de
obicei, de un strat de coajă, de răşină sau de gome. Gaura produsă
de nodul căzut se consideră nod căzător.
5. După gradul de sănătate, integritate şi coloraţie:
- nod sănătos - nod al cărui lemn nu prezintă semne de alterare sau
putrezire;
- nod vicios - nod al cărui lemn este putrezit pe cel mult o treime
din suprafaţă;
- nod putred - nod al cărui lemn este putrezit mai mult de o treime
din suprafaţă;

120
- nod normal colorat - nod sănătos, de culoare apropiată de cea a
lemnului înconjurător;
- nod de culoare închisă - nod sănătos de culoare mult mai închisă
decât a lemnului înconjurător, ajungând până la negru;
- nod crăpat - nod concrescut sănătos, cu una sau mai multe
crăpături.
6. După mărime:
- noduri mici - nodurile cu diametrul de până la 20 mm;
- noduri mijlocii - nodurile cu diametrul cuprins între 21-40 mm;
- noduri mari - nodurile cu diametrul cuprins între 41-60 mm;
- noduri foarte mari - nodurile cu diametrul peste 60 mm.
Nodurile influenţează foarte mult calitatea sortimentelor şi mai ales
rezistenţa acestora. Rezistenţa pieselor debitate este mai redusă cu
25% faţă de cea a lemnului rotund. Rezistenţa lemnului este mult
diminuată de nodurile căzătoare, nodurile putrede, cele parţial
concrescute şi, mai ales, de nodurile grupate în vertical. Prelucrarea
materialului lemnos cu noduri se face mult mai greu decât a
lemnului fără noduri.
Nordic Wood - denumire a programului de cercetare şi dezvoltare
iniţiat de Industria lemnului din ţările scandinave, având ca scop
dezvoltarea competitivităţii industriei lemnului de construcţie şi
promovarea construcţiilor de lemn. Programul a derulat în perioada
anilor 1993–2000, având un buget de 225 milioane koroane
norvegiene. Finanţarea programului a fost susţinută de către
Fondurile Industrial şi Industria Lemnului al ţărilor scandinave,
Organizaţiile Naţionale de Cercetare şi Dezvoltare.
Normative – prescripţii tehnice prin care se stabilesc date
caracteristice, îndrumări şi metode detaliate pentru proiectarea
construcţiilor şi utilizarea materialelor şi utilajelor de construcţii cu
aplicarea curentă şi generalizată în construcţii. În mod curent
normativele se referă la prevederile standarde pe care le
completează pentru cazuri concrete sau insuficient standardizate.

121
Norme interne – prescripţii tehnice prin care se stabilesc date
caracteristice pentru produsele încă nestandardizate sau parţial
standardizate.
biect de construcţie - clădire sau construcţie separată (cu

O tot ce se referă la ele, utilaj, unelte şi inventar, galerii,


estacade, reţele tehnice interioare de alimentare cu apă,
canalizare, conductă de gaze, conductă termică, reţele de alimentare
cu energie electrică, de radioficare, cu construcţii auxiliare şi
suplimentare de curent, cu amenajare şi alte lucrări şi cheltuieli),
pentru constricţia şi reconstrucţia cărora pot fi întocmite, separat,
documentaţia de proiect şi devizul.
Obiectiv principal al cursului „Construcţii de lemn” – prezentare
a unor dintre cele mai importante aspecte ale proiectării structurale,
utilizând ca material de construcţie lemnul şi derivatele lui. Se vor
urmări problemele de bază ale modelării în vederea analizei statice
a structurilor, dar şi cele privind condiţiile în care pot apărea stări
limită (deformare plastică, instabilitate a configuraţiei de echilibru)
ale unor elemente primare ale structurilor şi a construcţiei în
ansamblu, evaluarea corectă a acestor condiţii reprezentând
problema esenţială în normare şi în sinteza structurală. În contextul
noilor orientări pe plan mondial, utilizarea lemnului sau a
materialelor produse în baza lui în construcţii la realizarea unor
elemente şi structuri de rezistenţă moderne, cursul trebuie să
contribuie la pregătirea viitorilor specialişti, promovarea noilor
tehnologii şi informarea societăţii referitor la rolul lemnului şi
construcţiilor de lemn în dezvoltarea ulterioară. Cursul îşi propune
să sensibilizeze profesioniştii, implicaţi în domeniu, cu privire la
proprietăţile lemnului, identificarea şi valorificarea potenţialului ca
material de construcţie, obţinerea cunoştinţelor necesare pentru a
aborda în mod profesionist problemele legate de dezvoltarea
durabilă, obţinând la finalul cursului baza necesară recunoaşterii
diferitelor tipuri de degradări ale lemnului, a erorilor constructive

122
care conduc la degradări ale lemnului precum şi aplicării măsurilor
necesare în fiecare caz aparte.
Ogivă – sistem de construcţie caracteristic arhitecturii gotice,
format din intersecţia a două arcuri de cerc dispuse diagonal, care
formează osatura unei bolţi. Arcada, caracteristică stilului gotic,
constituită din două arcuri de cerc, care, intersectându-se, dau
naştere unui vârf de unghi ascuţit.
Operă arhitecturală - operă de arhitectură, urbanism şi de artă
horticolă, rezultatul final al activităţii arhitecturale derulate sub
conducerea nemijlocită a arhitectului autor.
Optimizare - proces de căutare a soluţiei unei probleme, în aşa fel
încât anumite criterii (cost, rezistenţă etc.) să fie cât mai bine
satisfăcute. Optimizarea structurilor de lemn înseamnă găsirea unor
structuri optime în realizarea combinaţiilor între specii astfel încât
să satisfacă maxim anumite cerinţe în funcţie de poziţia în structura
de rezistenţă.
Optimizare structurală - reprezintă acea etapă a proiectării ce
presupune analiza ciclică a structurii urmărind optimizarea unor
parametri ai acesteia şi atingerea unor standarde de performanţă a
proiectării, oglindite - în general - în minimizarea consumurilor
şi/sau a costurilor. Este etapa cea mai importantă pentru o proiectare
de succes a unei construcţii cu o arhitectură dată. Etapa se bazează
pe utilizarea unor programe de analiză şi optimizare structurală
performante.
OSB (acronim din limba engleză pentru Oriented Strand Board) -
material realizat sub forma unor panouri care conţin lemn de diferite
esenţe (inclusiv moale). În cursul procesului de producţie se
realizează tratarea cu ceară a lemnului tăiat în "felii" (lungime până
la 12 cm, lăţime cca 2 cm), formarea de straturi suprapuse şi
presarea straturilor respective, în anumite condiţii de presiune şi
temperatură. Se obţin panouri foarte rezistente la solicitări
mecanice, de diferite grosimi.

123
Osatură – totalitate a elementelor şi pieselor longitudinale şi
transversale care împreună formează structura de rezistenţă. După
cum reiese din exprimarea anterioară, în funcţie de modul în care
sunt dispuse elementele de rezistenţă, există osatură longitudinală şi
osatură transversală.
adoc - teren îngrădit în apropierea grajdului, unde se ţin

P animalele pentru a le permite mişcarea la soare şi la aer.


PAF - placă din aşchii lemnoase cu liant fenolic.
PAL (placă din aşchii lemnoase) - plăci aglomerate din aşchii de
lemn, încleiate cu răşini sintetice şi presate la cald. PAL-urile se
clasifică după mai multe criterii:
- după modul de obţinere: PAL presat pe feţele de interior sau pe
feţele de exterior şi PAL extrudat;
- după structura miezului: PAL extrudat plin şi PAL extrudat cu
goluri;
- după natura feţelor PAL-ului extrudat: PAL placat cu furnire
tehnice, cu furnire estetice, cu PFL dur sau cu placaj;
- după structura secţiunii transversale: PAL omogen, PAL stratificat
şi PAL multistratificat;
- după modul de finisare: PAL protejat pe ambele feţe cu răşini
fenolice, folie de polietilenă sau hârtie sulfat, PAL protejat pe dos
cu folie de aluminiu, cu ţesături de fibre de sticlă sau cu hârtie
sulfat, PAL înnobilat - furniruit, melaminat, emailat, texturat,
caşerat cu PVC, cu folii metalice etc.;
- după natura tratamentelor aplicate: PAL antiseptizat, ignifugat,
hidrofugat.
În funcţie de modul de obţinere şi de finisare, PAL-ul poate avea
grosimi care variază de la 4...60 mm şi caracteristici după cum
urmează:
- densitatea aparentă: pentru grosimi de până la 8 mm inclusiv: 650
kg/m3 şi pentru grosimi de peste 10 mm: 550 kg/m3;
- umiditatea la livrare: 9±3 %;

124
- rezistenţa la încovoiere statică: pentru grosimi de până la 12 mm:
20 N/mm2 ; pentru grosimi de la 12 mm până la 19 mm: 18
N/mm2 şi pentru grosimi peste 19 mm: 16 N/mm2 ;
- rezistenţa la coeziune internă transversală: pentru grosimi de până
la 12 mm: 0,40 N/mm2 ; pentru grosimi de la 12 mm până la 19
mm: 0,35 N/mm2 şi pentru grosimi peste 19 mm: 0,30 N/mm2 ;
- rezistenţa la smulgerea şuruburilor: pentru feţe: min. 750 N; pentru
canturi: min. 550 N.
În cazul semifabricatelor supuse unor tratamente speciale, cum ar fi
PAL-ul antiseptizat şi ignifugat există şi alte caracteristici specifice,
de protecţie insectofungicidă şi ignifugă, cum ar fi:
- indice de rezistenţă micologică: 85%;
- pierdere de masă la încercarea eficacităţii ignifugării: max. 30%;
- rezistenţă la atacul insectelor xilofage prin metoda ingerării
forţate: bună etc.
Pană - element portant orizontal, care preia încărcările din căpriori
şi le transmite către restul construcţiei în diverse variante în funcţie
de modul lor de rezemare. Pana de la partea superioară a şarpantei
se numeşte „pană de coamă”; pana de la baza şarpantei se numeşte
„cosoroabă” şi se reazemă direct pe peretele exterior. De la caz la
caz (în funcţie de deschiderea construcţiei ce trebuie acoperită),
şarpanta poate include şi pane intermediare. Sistemele cu pane
permit creşterea deschiderilor acoperite, în condiţiile menţinerii
căpriorilor la lungimi economice de 3...4,5 m.
Panel - semifabricat din lemn realizat dintr-un miez de şipci,
acoperit pe ambele părţi, prin încleiere cu un adeziv sintetic, cu
furnir tehnic aşezat pe direcţia fibrelor, perpendicular pe direcţia
fibrelor miezului. Panelurile se clasifică în funcţie de:
- specia furnirului: panel cu feţe din foioase tari (fag) şi panel cu
feţe din foioase moi (plop, tei, paltin etc.);
- direcţia fibrelor furnirurilor exterioare: panel longitudinal, pătrat şi
transversal;

125
- structura miezului: panel cu structură compactă sau cu miez de
şipci; panel cu structură celulară; panel cu structură semicelulară;
panel cu şanţuri;
- tipul de finisare: panel şlefuit, lustruit etc.;
- grosime: diferite tipuri de panel, cu grosimi cuprinse între 14-22
cm şi cu grosimea straturilor de furnir de 2,1 mm.
Panouri celulare – elemente portante formate din cadre de
cherestea dublu placate cu panouri de placaj sau PFL avand la
interior un miez care poate fi confecţionat din diferite materiale.
Panouri de învelitoare - elemente autoportante montate pe
şarpante ale construcţiilor, cu rol de izolare hidrofugă şi, după caz,
termică.
Panouri de lemn masiv - panouri pe bază de lemn, constituite din
piese de lemn încleiate pe canturi şi, dacă se compune din mai
multe straturi, pe feţele lor.
Panouri din fibre de lemn (PFL) - semifabricate obţinute din
fibre de lemn sau din alte materiale vegetale, prin desfibrare
mecanică sau chimică şi împâslite sau încleiate în plăci subţiri şi
rigide. Principalele avantaje pe care le prezintă sunt: rezistenţă
mecanică, fizică şi chimică superioare, cost redus şi întreţinere
uşoară. Clasificarea se poate face după următoarele criterii:
- densitatea plăcilor: PFL poros, extramoale, moale, semidur, dur şi
extradur;
- modul de obţinere: PFL obţinut prin procedeu uscat, semiuscat şi
prin procedeu umed;
- finisare: PFL standard, netratat, bituminat, înnobilat prin emailare,
melaminare etc.;
- structura secţiunii transversale: PFL omogen şi stratificat;
- tratamentul aplicat: PFL ignifugat, antiseptizat, fonoabsorbant,
tratat termic, impregnat cu uleiuri sicative etc.
Grosimea plăcilor fibro-lemnoase variază între 8...25 mm.
Pantă a unui acoperiş/versant de acoperiş - înclinaţia, valoarea
numerică fiind determinată de linia de cea mai mare pantă.
126
Parenchim din lemn - ţesut vegetal fundamental (element
structural) bogat în spaţii intercelulare, care formează cea mai mare
parte a organelor moi ale plantelor. După poziţia pe care o are poate
fi de două tipuri: parenchim lemnos şi parenchim de rază, întrucât
se află în razele medulare. Parenchimul lemnos este format din
celule parenchimatice dispuse paralel cu axa arborelui. Parenchimul
are cea mai mare răspândire în corpul plantelor, îndeplinind şi unele
funcţii capitale în viaţa lor: parenchimul cortical este ţesutul de bază
din scoarţa tulpinii şi a rădăcinii; parenchimul din măduva aceloraşi
organe; parenchimul clorofilian (asimilator), bogat în cloroplaste,
are rol în fotosinteză; parenchimul de rezervă depozitează substanţe
de rezervă.
Pasarelă – 1. Pod îngust pentru pietoni, peste o linie de cale ferată,
peste un canal etc. 2. Punte îngustă sau galerie acoperită care
permite trecerea la înălţime între două construcţii.
Pazie - scândură (ornamentală) aşezată vertical la capătul din afară
al căpriorilor unui acoperiş cu streaşină pentru a ascunde capetele
acestora.
Pavilion - 1. Construcţie independentă, cel mai adesea de mici
dimensiuni, situată în vecinătatea unor edificii importante, în curte,
grădină, parc etc. servind pentru locuit temporar sau permanent,
pentru odihnă sau distracţii. 2. Construcţie independentă, de mari
dimensiuni, destinată unor activităţi specializate în cadrul unor
ansambluri cu funcţionalitate socială.
Pădure - cel mai complex ecosistem de pe Terra, este o bogăţie
naturală ce asigură în principal lemnul, cu largi utilizări
indispensabile omului. În acelaşi timp este o veritabilă uzină de
sănătate şi echilibru ecologic, prin aceea că este garant al calităţii
apei şi aerului, protector al localităţilor şi infrastructurilor, fixează
solul şi malul apelor, serveşte adăpost pentru numeroase specii de
floră şi faună, spaţiu de relaxare etc. Pădurea gospodărită raţional
exercită permanent şi cu continuitate funcţii multiple şi complexe de
protecţie, ecologice, sociale şi de producţie. Pădurea contribuie la
127
regenerarea unor factori de mediu şi, în acelaşi timp, constituie o
sursă bogată de produse utilizate în economie (lemn, vânat, peşte,
fructe de pădure, ciuperci comestibile, plante medicinale etc.).
Volumul total al masei lemnoase din pădurile Moldovei constituie
35,14 milioane m3, iar sectorul forestier furnizează anual economiei
naţionale circa 360 mii m3 de masă lemnoasă, dintre care numai 7%
sunt supuse prelucrării industriale. Una din principalele direcţii de
interes internaţional este extinderea terenurilor cu vegetaţie
forestieră. Pe lângă aspectul local, această acţiune se înscrie şi în
contextul îndeplinirii prevederilor protocolului de la Kyoto,
contribuind la sechestrarea gazelor cu efect de seră. Astfel, conform
unor estimări aproximative, dacă Moldova ar realiza plantarea celor
130 mii ha slab productive cu vegetaţie forestieră, cantităţile de
dioxid de carbon (CO2) sechestrat ar spori cu 1,545 mii tone anual
(la atingerea vârstelor de 20...40 ani).
Părţi principale ale unei clădiri - părţi distincte, în dependenţă de
poziţia pe verticală. Se deosebesc:
- infrastructura clădirii aflată sub cota ±0,00, care cuprinde
fundaţiile şi, în cazul clădirilor cu subsoluri, elementele acestora
(pereţii subsolului, planşeul peste subsol);
- suprastructura clădirii este partea din clădire situată deasupra
terenului care cuprinde toate elementele de rezistenţă, în afara
fundaţiilor, precum şi lucrările de finisaj şi protecţie a clădirii.
Pene - elemente prismatice din lemn dur, de două categorii:
- pene cu feţe paralele, introduse în locaşuri de aceeaşi formă şi
dimensiuni practicate la joncţiunea dintre două piese de lemn ce
trebuie asamblate; sunt solicitate în principal la compresiune axială
şi forfecare;
- pene cu o faţă înclinată, solicitate la compresiune pe direcţie
înclinată sau chiar transversală.
Perete - element de construcţie vertical, care delimitează două
spaţii consecutive ale construcţiei sau o închide perimetral.

128
Perete de rigidizare - perete dispus perpendicular pe un alt perete,
cu care conlucrează la preluarea forţelor verticale şi orizontale şi
contribuie la asigurarea stabilităţii acestuia. În cazul clădirilor cu
planşee care descarcă pe o singură direcţie, pereţii paraleli cu
direcţia elementului care nu sunt încărcaţi direct cu forţe verticale,
dar care preiau forţele orizontale ce acţionează în planul lor, sunt
definiţi ca pereţi de contravântuire.
Perete neportant (nestructural) - perete care nu este considerat că
participă la preluarea încărcărilor astfel încât poate fi suprimat fără
a prejudicia integritatea structurii.
Perete structural - perete destinat să reziste forţelor verticale şi
orizontale care acţionează, în principal, în planul său.
Performanţă – fiecare dintre caracteristicile optime de funcţionare,
realizate efectiv de o construcţie sau care i se cer acesteia.
Cunoaşterea performanţelor facilitează definirea şi implementarea
sistemului calităţii în construcţii.
Performanţă la foc - mod de comportare al unui produs, la
acţiunea focului, în condiţiile de utilizare finală (pus în operă).
Performanţă la foc exterior - mod de comportare al unui acoperiş
sau a unei învelitori care în condiţii de utilizare finală este expus(ă)
la un incendiu din afara construcţiei.
Permeabilitate a lemnului - capacitate de a permite trecerea
gazelor sau lichidelor prin structura lemnoasă la presiune, fiind
condiţionată de sistemul microcapilar al acestuia. Viteza de
deplasare a lichidelor în direcţia longitudinală este de 50-200 ori
mai mare decât în direcţie transversală. În lemnul absolut uscat,
capilarele din membranele celulare sunt obturate, rămânând active
doar cavităţile celulare. În lemnul răşinoaselor, căile de pătrundere
în structură reprezintă lumenul traheidelor şi al celulelor din razele
medulare, iar de aici se trece în celulele învecinate prin intermediul
punctuaţiilor sau porozităţilor. La speciile de foioase, vasele
constituie căile de acces ale structurii, iar, mai departe, porozitatea
facilitează trecerea în cavităţile celulelor învecinate; în direcţie
129
radială elementul de transport îl constituie cavităţile celulelor din
razele medulare.
Permeabilitate la aer ­ proprietate a materialelor de construcţie de
a permite trecerea fluxului de aer, exprimată prin fluxul de aer care
străbate prin unitatea de suprafaţă un strat omogen, cu grosimea de
un metru, din cadrul unui element de construcţie plan, când
diferenţa dintre presiunile aerului pe cele două suprafeţe ale
stratului este egală cu unitatea.
Permeabilitate la vapori ­ proprietate a materialelor de construcţie
de a permite trecerea vaporilor de apă, exprimată prin fluxul de
vapori care străbate prin unitatea de suprafaţă un strat omogen, cu
grosimea de un metru, din cadrul unui element de construcţie plan,
când diferenţa dintre presiunile vaporilor pe cele două suprafeţe ale
stratului este egală cu unitatea.
Placaj - panou de diferite dimensiuni, realizat dintr-un număr impar
(minimum trei) de straturi de furnir, încleiate prin presare la cald la
o temperatură de 90...150oC, cu diverse tipuri de adezivi. Foile de
furnir folosite la placaje se obţin prin derulare longitudinală a
trunchiului şi au grosime de 1...4 mm. Fibrele foilor exterioare sunt
dispuse în acelaşi sens, iar fibrele foilor intermediare - în sensuri
alternative, simetric faţă de axa mediană. În mod obişnuit fibrele
sunt dispuse perpendicular unele pe altele la două foi alăturate.
Planşeu - element de construcţie orizontal sau înclinat care
delimitează nivelurile construcţiei. Una din principalele cerinţe la
realizarea unui planşeu este ca săgeata pentru o anumită încărcare să
nu depăşească o valoare maximă, care în general este cuprinsă între
L/250 şi L/400, în funcţie de calitatea cerută pentru planşeu, precum
şi în funcţie de tipul construcţiei.
Plasticitate – proprietate a materialului de a-şi menţine forma pe
care o ia sub acţiunea unei sarcini exterioare şi după îndepărtarea
acesteia. Ţinând seama de această însuşire, lemnul este folosit în
producţia de mobilă curbată, mulată şi altele de formă curbă.
Plasticitatea lemnului este o proprietate care poate fi îmbunătăţită
130
prin tratamente speciale de plastifiere, putându-se apoi confecţiona
piese cu forme curbe. Cel mai potrivit pentru curbare este fagul,
urmat de ulm, frasin, stejar. Lemnul tânăr este mai uşor de curbat.
Plăci multicui - piese de îmbinare a elementelor din lemn, produse
de MiTek. Sunt concepute şi realizate într-un sistem complet din
tablă, din oţel inoxidabil sau din oţel zincat (275 g Zn/m2). Plăcile-
conectori multicui se produc în cinci grupe de clasificare, pe tipuri
conceptuale şi dimensionale:
- GNA20 - grosime 1 mm; galvanizat 275 g/mp; oţel Fe250; cuie de
10 mm;
- T150 – grosime 1,5 mm; galvanizat 275 g/mp; oţel Fe250; cuie de
15 mm;
- M16H – grosime 1,5 mm; galvanizat 275 g/mp; oţel Fe350; cuie
de 20 mm
- M16S - grosime 1,5 mm; EN 10088-2:2005 1.4404; oţel Fe250;
cuie de 15 mm;
- M14 - grosime 2 mm; galvanizat 275 g/mp; oţel Fe250; cuie de 20
mm.
Sistemele de îmbinare prin conectori MiTek permit montarea
acestora numai prin procedee mecanice de presare.
Pod – spaţiu, de regulă, ventilat care apare între planşeul cel mai de
sus şi învelitoare şi are un rol important în izolarea termică a
clădirii. Dacă podul este amenajat ca locuinţă, el se numeşte
mansardă.
Polietilen glicol (PEG) - substanţă de conservare - produs
parafinos, solubil în apă, care penetrează lent lemnul, înlocuind apa.
S-a folosit la conservarea navei maritime Vasa prim stropire pe
parcursul câtorva ani.
Pop - element de sprijin vertical izolat (stâlp) care preia încărcările
din pane şi le transmite către restul construcţiei.
Por (vas) - gol mic apărut în timpul creşterii lemnului prin care se
deplasează seva şi substanţele nutritive. Porii reprezintă lumenul
vaselor perfecte, iar numărul şi mărimea lor determină porozitatea
131
lemnului. Existenţa sau absenţa porilor constituie un criteriu principal
de recunoaştere a celor două specii (răşinoase sau foioase). Prezenţa
porilor la speciile de foioase contribuie la stabilirea caracterului mai
complex, mai neuniform al structurii lor.
Porozitate a lemnului – 1. Caracteristică generală, ce determină
volumul porilor, precum utilizarea şi conservarea diverselor tipuri de
lemn. Porozitatea influenţează capacitatea de izolare termică (lemnul
poros este mai bun izolant termic), dar şi sensibilitatea la umezeală
(accentuată de o porozitate crescută). Porozitatea lemnului variază în
funcţie de specie. În general, se consideră mai poros lemnul moale,
decât cel dur; cel cu vase mici şi difuze, decât cel cu vase mari; cel fără
răşină, decât cel cu răşină. Suprafeţele de capăt (secţiuni transversale)
sunt mai poroase decât cele longitudinale, deci mai vulnerabile din
punct de vedere al absorbţiei de apă; 2. Proprietate datorată structurii
celulare, având o valoare numerică invers proporţională rezistenţei
mecanice şi direct proporţională capacităţii de izolare termică şi fonică.
Este determinată de volumul porilor din unitatea de volum din
material.

Densitatea lemnului absolut uscat şi porozitatea acestuia


Partea de volum Partea de
Nr. Specia Densitatea aparentă,
a membranei volum a
cr lemnoasă g/cm 3
celulare, % porilor, %
1 Molid 0,31-0,51 0,38 25 75
2 Brad 0,30-0,56 0,42 27 73
3 Pin 0,31-0,65 0,47 30 70
4 Zadă 0,43-0,82 0,63 41 59
5 Plop 0,32-0,61 0,47 30 70
6 Tei 0,33-0,62 0,47 30 70
7 Anin 0,33-0,64 0,49 32 68
8 Mesteacăn 0,42-0,79 0,60 39 61
9 Fag 0,45-0,79 0,64 41 59
10 Arţar 0,48-0,74 0,63 42 58
11 Stejar 0,46-0,88 0,68 44 56
132
Postutilizare a construcţiilor – totalitate a activităţilor de
dezafectare, demontare şi demolare a construcţiilor, de
recondiţionare şi de refolosire a elementelor şi a produselor
recuperabile, precum şi reciclarea deşeurilor cu asigurarea protecţiei
mediului potrivit legii.
Poziţie a defectelor - poate fi apreciată după zona în care sunt
amplasate defectele, respectiv: centrală, la capete sau grupate într-o
zonă a arborelui.
Prag de eficacitate mediu - valoare aritmetică medie între limitele
superioară şi inferioară ale pragului de eficacitate, definită în
standardul european de încercare biologică la care se referă.
Preconizare de aplicare dată de producător - cantitate de produs
de protecţie a lemnului, impregnată în epruvetă, corespunzătoare
cantităţii medii de produs, pe care o recomandă producătorul ca
necesară şi posibilă de aplicare în zona analizată.
Prescripţii generale de proiectare a construcţiilor de lemn - la
proiectarea construcţiilor de lemn se vor adopta măsuri şi soluţii
constructive de protecţie împotriva atacului ciupercilor şi a
insectelor xilofage şi de evitare a umezirii, care să ducă la o
conservare bună a materialului lemnos folosit, în conformitate cu
normativele în vigoare “Protecţia lemnului din construcţii împotriva
atacului ciupercilor şi insectelor xilofage”.
Dacă la punerea în operă, materialul lemnos are o umiditate mare
(maximum 20%) şi nu există posibilitate a fi uscat pe şantier, se vor
adopta soluţii constructive, măsuri de protecţie şi detalii de alcătuire
care să permită ventilarea elementelor de construcţie, fără a induce
în structura de rezistenţă deformaţii periculoase sau creşterea
eforturilor secţionale. În acest caz, se vor adopta, de preferinţă,
îmbinări care nu sunt influenţate de variaţiile de umiditate (îmbinări
încleiate, cu tije, cu asamblaje metalice) şi care sunt uşor accesibile
pentru reglare şi control (este exclusă folosirea îmbinărilor cu cep).
În cazul în care construcţiile sunt supuse acţiunii unor medii
corosive pentru metal, se recomandă folosirea unor subansambluri
133
structurale fără piese metalice, de exemplu îmbinări prin încleiere,
cuie din lemn sau pene elastice; elementele metalice folosite pentru
montaj sau solidarizare trebuie să permită controlul şi protecţia în
timpul exploatării şi să poată fi înlocuite uşor.
Sistemele constructive se vor stabili astfel încât să se asigure o
execuţie şi o montare simplă. În acest scop se va folosi un număr cât
mai redus de secţiuni diferite de cherestea (fără a spori consumul de
material). De asemenea, se vor prefera subansambluri constructive
ce se pot prefabrica în ateliere dotate corespunzător, pe şantier
executându-se numai operaţiuni de montare.
Prescripţii tehnice în construcţii – ansamblu de date şi condiţii cu
caracter tehnico-economic privind proiectarea, realizarea,
recepţionarea şi exploatarea unui element structural, a unei lucrări
sau a unei construcţii în ansamblu.
În ordinea importanţei, prescripţiile tehnice sunt următoarele:
- Standardele (S)
- Norme interne (NI)
- Normative (N)
- Instrucţiuni tehnice (IT)
- Condiţii tehnice speciale (CTS)
- Fişe tehnologice (FT)
- Proiecte tip (PT)
Pretensionare - efect permanent datorat forţelor controlate şi/sau
deformaţiilor impuse într-o structură.
Prevenire – protecţie a lemnului, aplicată în scopul de a evita
atacarea lemnului de către agenţii distructivi.
Prevenire prin măsuri constructive – totalitate a măsurilor de
ordin constructiv aplicate la executarea sau repararea construcţiilor
cu scopul de a evita condiţiile favorabile degradării lemnului.
Principiu al fracţionării – regulă aplicată la proiectarea îmbinării
elementelor construcţiilor de lemn. Îmbinarea acestora va trebui să
asigure o repartizare raţională a eforturilor în toate piesele
componente. În acest sens, legăturile utilizate pentru realizarea
134
îmbinării trebuie sa fie de acelaşi tip şi cu aceleaşi caracteristici
geometrice şi elastice.
Procedee de clasificare a lemnului în clase de calitate – totalitate
a măsurilor şi operaţiunilor întreprinse în scopul determinării
caracteristicilor de calitate a lemnului ca material de construcţie. În
prezent sunt aplicate următoarele procedee:
Clasificarea vizuală constă în corelaţia caracteristicilor de rezistenţă
a lemnului cu:
- viteza de creştere, exprimată prin lăţimea inelelor anuale;
- factori de reducere a rezistenţei legaţi de defecte şi anomalii, cum
ar fi crăpăturile, nodurile, lemnul de compresiune, atacul provocat
de insecte sau ciuperci.
Majoritatea normelor dau, în principal, exigenţele minime pe care
trebuie să le îndeplinească lemnul, pentru a corespunde unei clase.
Clasificarea vizuală are o serie de avantaje şi dezavantaje:
- este simplă şi uşor de realizat, fără a necesita o formare tehnică
superioară;
- nu necesită echipamente deosebite;
- necesită destul de multă muncă şi de multe ori este ineficace
deoarece nu poate să ia în considerare structura internă a lemnului şi
densitatea, factori ce influenţează rezistenţa;
- este ineficace, dacă nu este aplicată corect, fiind influenţată de
subiectivitatea clasatorului.
Clasificarea mecanică este introdusă pentru a elimina dezavantajele
clasificării vizuale. Se bazează pe relaţia dintre deformabilitate şi
rezistenţă. Modulul de elasticitate este principalul parametru de
clasare şi încercarea constă în solicitarea la încovoiere a fiecărei
piese între 2 reazeme plasate la 0,5...1,2 m distanţă unul faţă de
altul, luând în considerare mărimea încărcării pentru o săgeată
impusă sau săgeata sub o încărcare dată. Se folosesc şi alte metode
pentru determinarea modulului de elasticitate, cum ar fi: vibraţiile,
microundele sau ultrasunetele, avantajul constatând în faptul că

135
lemnul nu este solicitat mecanic şi nu se limitează dimensiunile
maxime.
Procedeu de tratament de suprafaţă - procedeu care nu conţine
nici o caracteristică sau tehnologie specială care să aibă ca obiect
modificarea rezistenţei naturale a lemnului la pătrunderea unui
produs de protecţie a lemnului pregătit pentru întrebuinţare. Astfel
de procedee includ, de exemplu, peliculizarea şi procedeele tip
stropire şi imersie de scurtă durată, în care contactul lemnului cu
produsul de protecţie durează numai câteva minute.
Procedeu de tratament prin impregnare - procedeu care are
caracteristici sau tehnologii destinate să modifice rezistenţa naturală
a lemnului, la pătrunderea unui produs de protecţie a lemnului
pregătit pentru întrebuinţare. Astfel de procedee includ, de exemplu,
tehnicile utilizate în mod curent, cum ar fi procedeele de tratament
prin difuzie şi procedeul dublu-vid şi vid-presiune.
Procedura de elaborare, avizare şi aprobare a condiţiilor
tehnice speciale pentru elaborarea documentaţiei de proiect a
obiectului de construcţii - document normativ elaborat în
conformitate cu NCM A.07.02-2012 ”Procedura de elaborare,
avizare, aprobare şi conţinutul-cadru al documentaţiei de proiect
pentru construcţii. Cerinţe şi prevederi principale” prin care se
stabileşte procedura de elaborare, structura şi componenţa,
coordonarea şi aprobarea condiţiilor tehnice speciale pentru
proiectarea unui obiect concret de construcţie capitală.
În legătură cu prevederea expusă în documentul normativ NCM
A.07.02-2012 ”Procedura de elaborare, avizare, aprobare şi
conţinutul-cadru al documentaţiei de proiect pentru construcţii.
Cerinţe şi prevederi principale”, p. 4.4 – ”În cazul în care cerinţele
de fiabilitate şi siguranţă stabilite prin documente normative în
vigoare la elaborarea documentaţiei de proiect, pentru un obiect de
construcţie, sunt insuficiente sau astfel de cerinţe nu sunt stabilite,
în acest caz elaborarea documentaţiei de proiect trebuie să fie

136
executată pe baza condiţiilor tehnice speciale, elaborate şi aprobate
în modul stabilit.
Modalitatea de elaborare şi aprobare a condiţiilor tehnice speciale se
stabileşte de organul central de specialitate al administraţiei publice
în domeniul construcţiilor al Republicii Moldova.
Condiţiile tehnice speciale, elaborate pentru prima dată trebuie să
conţină prevederi generale suplimentare la normele aprobate din
domeniul fiabilităţii şi securităţii, care reflectă particularităţile de
prospecţiuni inginereşti, proiectare, construcţie, exploatare, precum
şi de lichidare (demolare) a obiectului.
Produs de protecţie - produs lichid sau sub formă de pastă ori
pulbere care, aplicat pe un suport, formează un film cu calităţi de
protecţie, decorative şi/sau specifice.
Produse pentru construcţii - orice produs sau set fabricat şi
introdus pe piaţă pentru a fi încorporat în mod permanent în
construcţii sau părţi ale acestora şi a cărui performanţă afectează
performanţa construcţiilor în ceea ce priveşte cerinţele
fundamentale aplicabile construcţiilor.
Program de încercări - document tehnic elaborat în vederea
definirii obiectului şi a ansamblului de condiţii şi activităţi ce
trebuie îndeplinite pentru a satisface cerinţele specificate ale unei
încercări. În general, un program de încercări trebuie să cuprindă
indicaţii privind:
a) caracteristicile ce trebuie determinate prin încercări;
b) numărul sau cantitatea produselor asupra cărora trebuie efectuate
încercările;
c) metodele de încercare standardizare, care trebuie folosite sau, în
lipsa acestora, o descriere succintă a încercării;
d) ordinea în care trebuie să se desfăşoare operaţiunile;
e) modul de prezentare a rezultatelor ţinute.
Proiect - 1. Lucrare tehnică, compusă din piese desenate şi piese
scrise, urmând a constitui documentaţia pentru realizarea unei

137
lucrări: obiect, instalaţie, clădire etc.; 2. Plan sau intenţie de a
întreprinde ceva, a organiza, a face un lucru.
Proiect de arhitectură - documentaţie tehnică care concretizează
forma, dimensiunile, elementele decorative şi funcţionale, precum şi
caracteristicile constructive ale unui obiect arhitectonic.
Proiect de organizare a execuţiei lucrărilor (POE) - material ce
cuprinde descrierea tuturor lucrărilor provizorii pregătitoare şi
necesare în vederea asigurării aplicării tehnologiei de execuţie a
investiţiei. Este necesar în toate cazurile în care se realizează o
investiţie.
Proiect structură de rezistenţă - documentaţie tehnică ce
concretizează caracteristicile constructive ale unui obiect
arhitectonic din punct de vedere al structurii de rezistenţă; cuprinde
descrierea constructivă a fiecărui element structural.
Proiect tehnic (P.T.) - fază care cuprinde întocmirea tuturor
documentaţiilor ce includ concepţia de realizare a obiectivului de
investiţii, pe baza cărora se execută lucrarile de construcţii
autorizate, se urmăreşte şi se controlează calitatea acestora. P.T.
conţine proiectele tehnice pe specialităţi: arhitectură, structură de
rezistenţă şi instalaţiile aferente construcţiei (piese scrise şi
desenate), inclusiv listele cu cantităţile de lucrări şi materiale
(antemăsurătorile) şi caietele de sarcini.
Proiect tip – prescripţii tehnice formate din documentaţii scrise şi
desenate referitoare la obiective precise: clădiri de locuit, şcoli, alte
categorii de clădiri sau elemente şi subansambluri cum sunt grinzile
de diferite tipuri, elemente de acoperiş, elemente de închidere şi
altele. Proiectele tip conţin o parte folosibilă în condiţiile precizate,
spre exemplu dimensiuni în plan, respectiv, travee şi deschideri,
regim de înălţime, grad de protecţie antiseismică etc. Totodată,
proiectele tip conţin şi o parte adoptabilă, cel mai frecvent fiind
ansamblul infrastructurii.
Proiectant - instituţie, societate comercială sau persoană autorizată
cu drept de a întocmi, semna şi ştampila proiecte de specialitate.
138
Scopul de bază al proiectantului este a găsi cele mai optime soluţii
în planificarea şi dimensionarea viitoarei construcții, în aşa mod, ca
toate cerinţele beneficiarului să fie îndeplinite cu stricteţe conform
normativelor existente.
Proiectare - procesul de elaborare a unui proiect şi rezultatul
acestuia. Proiectarea, fiind o ramură a construcţiei, reprezintă o
etapă definitorie în procesul de edificare a clădirilor şi darea lor în
exploatare. La proiectarea construcţiilor din lemn trebuie respectate
toate cerinţele de rezistenţă, stabilitate şi durabilitate, adoptându-se
soluţiile constructive eficiente şi măsurile de protecţie contra
putrezirii, care să asigure o bună conservare în timp a materialului
folosit. Totodată, trebuie luate măsurile necesare, astfel încât aceste
construcţii să fie ferite de temperaturi ridicate. Proiectarea este un
proces tehnic care include o serie de analize structurale şi sinteza
propriu-zisă – când dintr-o mulţime de soluţii trebuie determinată
cea mai reală, astfel încât, prin materializarea proiectului, să se
realizeze o construcţie optimă, cu un coeficient cât mai mic de risc
la o greutate minimă.
Proiectare asistată de încercări (informativă) – metodă pentru
determinarea valorilor caracteristice ale rezistenţelor materialelor
având 5% probabilitate de valori mai mici, se recomandă utilizarea
relaţiei generale:
Xk(n) = ηmX[1–knVX],
unde:
Vx - coeficientul de variaţie a rezistenţelor;
mX - media rezultatelor;
η - factor de conversie a rezultatelor obţinute din teste în rezultate
pentru materialele din structură.
Valorile kn pentru repartiţia normală sunt indicate în tabelul ce
urmează.
Valorile kn pentru determinarea valorii caracteristice Xk(n)
n* 2 3 4 5 6 8 10 20 30 ∞
kn 2,01 1,89 1,83 1,80 1,77 1,74 1,72 1,68 1,67 1,64
n* - număr încercări.
139
Pentru determinarea directă a valorilor de proiectare a rezistenţelor
materialelor pentru verificarea la stările limită ultime, se poate
utiliza relaţia aproximativă:
Xd=η mX[1–kd,n VX],
valorile kd,n sunt indicate în tabelul ce urmează.

Valorile kd,n pentru determinarea valorilor de proiectare Xd


n* 2 3 4 5 6 8 10 20 30 ∞
kd,n 3,77 3,56 3,44 3,37 3,33 3,27 3,23 3,16 3,13 3,0
n*- număr încercări.
Proiectare ecologică - metodă care include aspectele de mediu în
activitatea de proiectare şi se referă la siguranţă, stare de
funcţionare, durabilitate. Proiectare ecologică înseamnă integrarea
caracteristicilor de mediu în proiectarea unui produs, în scopul
îmbunătăţirii performanţei de mediu pe durata întregului ciclu de
viaţă.
Proiectare durabilă - concept nou care ia în considerare protejarea
mediului şi a resurselor naturale, precum şi confortul şi sănătatea
utilizatorilor obiectivului de investiţii. Scopul acestor construcţii
este a reduce impactul asupra mediului prin utilizarea eficientă a
energiei, diminuarea pierderilor, a poluării şi degradării resurselor
naturale. Această grijă pentru ceea ce ne înconjoară porneşte încă
din faza de proiectare şi se reflectă atât în optarea pentru diferite
materiale de construcţie (cum ar fi: izolare termică, ecologică,
panouri solare, căldură geotermală) cât şi orientarea clădirii şi
adaptarea la condiţiile de mediu şi sol.
Proiectare la incendiu - situaţie de proiectare a performanţei
necesare în caz de incendiu.
Proiectare pentru om - cel mai important principiu al proiectării
durabile. În timp ce economia de resurse şi proiectarea pentru întreg
ciclul de viaţă al unei clădiri se referă la eficienţă şi conservare,
proiectarea pentru om se concentrează asupra tuturor constituenţilor
ecosistemului global, incluzând fabricile, fauna şi flora. Acest
140
principiu provine din scopul umanitar şi altruist de a respecta viaţa
şi demnitatea diferitelor organisme vii. Ultimele experimentări au
arătat că acest principiu este adânc înrădăcinat în nevoia de a păstra
elementele din lanţul ecosistemelor care asigură supravieţuirea. În
societatea modernă, mai mult de 70% din viaţa oamenilor se
desfăşoară în interior. Un rol esenţial al construcţiei şi arhitecturii
este cel de a prevedea mediul construit care asigură siguranţa
ocupanţilor, sănătatea, confortul psihologic, bunăstarea psihologică
şi productivitatea. Calitatea mediului este intangibilă şi importanţa
sa apare în preocupările pentru conservarea energiei şi mediului.
Proiectare prin metoda coeficienţilor parţiali de siguranţă –
metodă ce constă în verificarea tuturor situaţiilor de proiectare astfel
încât nici o stare limită să nu fie depăşită atunci când sunt utilizate
valorile de calcul pentru acţiuni sau efectele lor pe structură şi
valorile de calcul pentru rezistenţe. Pentru situaţiile de proiectare
selectate şi stările limită considerate, acţiunile individuale trebuie
grupate conform probabilităţii de apariţie şi acţiunii simultane a
acestora. Evident acţiunile care nu pot exista fizic simultan nu se iau
în considerare împreună în grupări de acţiuni/efecte structurale ale
acţiunilor.
Valorile de calcul sunt obţinute din valorile caracteristice
utilizându-se coeficienţi parţiali de siguranţă sau alţi coeficienţi
după definiţii în conformitate cu natura fenomenului examinat.
Valorile de calcul pot fi alese şi direct atunci când se aleg valori
conservative.
Metoda coeficienţilor parţiali de siguranţă se referă la verificările la
starea limită ultimă şi la starea limită de serviciu a structurilor
supuse la încărcări statice, precum şi la cazurile în care efectele
dinamice pe structură sunt determinate folosind încărcări statice
echivalente (de exemplu efectele dinamice produse de vânt sau
induse de trafic).

141
Pentru calculul structurilor în domeniul neliniar de comportare şi
pentru calculul structurilor la oboseală trebuie aplicate reguli
specifice.
Proprietăţi ale lemnului - lemnul are proprietăţi foarte variate,
care se pot clasifica în felul următor: proprietăţi fizice (densitatea,
umiditatea, umflarea şi contragerea, culoarea, mirosul şi textura);
proprietăţi termice (conductivitatea, căldura specifică, difuzivitatea
termică şi puterea calorică); proprietăţi electrice şi magnetice
(rezistenţa electrică); proprietăţi acustice (viteza de propagare a
sunetelor, amortizarea sunetelor, absorbţia sonoră sau fonică şi
rezonanţa lemnului); proprietăţi mecanice (elasticitatea,
plasticitatea, duritatea, rezistenţa la tracţiune, compresiune şi
încovoiere statică sau dinamică, forfecarea şi despicarea);
proprietăţi tehnologice (uzura, rezistenţa la smulgere a cuielor şi
şuruburilor, durabilitatea lemnului). Proprietăţile fizice ale lemnului
sunt prezentate în continuare.
Proprietăţi mecanice ale lemnului – capacitate a pieselor de lemn
de a se opune forţelor exterioare care tind să schimbe forma, să le
rupă sau să pătrundă în masa lor. La aceste acţiuni lemnul răspunde
prin calităţile sale elastice, plastice, prin rezistenţă sau duritate.
Proprietăţile mecanice fiind diferite (anizitropie), determinarea
mărimilor acestora se face după trei direcţii principale:
longitudinală (axială), radială şi tangenţială, care formează trei
direcţii de referinţă. Dintre cele mai importante proprietăţi mecanice
ale lemnului pot fi evidenţiate următoarele: elasticitatea,
plasticitatea, rezistenţa la tracţiune, la compresiune, la încovoiere
statică; la încovoiere prin şoc, la forfecare, la despicare, duritate
etc., variaţia lor producându-se în acelaşi sens. Proprietăţile
mecanice ale lemnului depind de o serie de factori, dintre care cei
mai importanţi sunt: caracterul şi natura solicitării, direcţia
solicitării faţă de fibre, viteza de încărcare şi durata de menţinere a
încărcării, structura şi defectele lemnului, specia, umiditatea etc.
Analiza proprietăţilor mecanice ale lemnului se referă în mod direct
142
la necesităţile generate de proiectarea structurilor din lemn.
Proprietăţile mecanice sunt punctele forte în parametrii de
proiectare. Valorile proprietăţilor de rezistenţă sau de rigiditate
pentru aplicaţii structurale sunt precizate în standarde sub formă de
tabele care conţin valorile minime acceptate pentru verificarea
capacităţii portante a unei structuri.
Proprietăţi tehnologice - însuşiri de comportare a materialului
lemnos la prelucrare, în tehnologia obţinerii diferitelor elemente
structurale din lemn. În acest scop, lemnul poate fi prelucrat prin
uscare, aburire, curbare, şlefuire, operaţii mecanice pentru
corectarea unor forme şi dimensiuni naturale.
Proprietăţi termice ale lemnului - caracteristici ce se referă la
modul de comportare a lemnului faţă de variaţia temperaturii.
Datorită porozității sale, lemnul este un conductor slab de căldură,
prin urmare este foarte potrivit ca izolator termic. Molidul are o
conductivitate termică de 0,22 W/mK (pentru comparație, betonul
are 0,69 W/mK), iar plăcile izolatoare – 0,14 W/mK sau mai mică.
Plăcile aglomerate poroase ajung la 0,05 W/mK. Conductibilitatea
termică creşte odată cu conținutul de umiditate şi densitatea
materialului.
Capacitatea termică la lemn este de aproximativ 4 ori mai mare
decât la fier. Expansiunea termică poate fi neglijată în practică la
lemn, deoarece aceasta va fi compensată de contracţie la uscare.
Descompunerea termică a lemnului începe la temperaturi de peste
105 °C; la 200 °C este mult mai accelerată şi atinge cota maximă la
275 °C. O degradare termică a lemnului poate să apară în timpul
expunerii prelungite la temperaturi mai mici de 100 °C. Punctul de
aprindere a lemnului este între 200 °C şi 275 °C. În absența
oxigenului duce la piroliză.
Protecţie a lemnului – totalitate a măsurilor care se aplică
împotriva degradării lemnului, cauzată de acţiunea agenţilor
biologici, climatici sau a focului.

143
Protecţie antiseismică a construcţiilor – totalitate a măsurilor prin
care se urmăreşte limitarea degradărilor, a avariilor, precum şi
evitarea prăbuşirii elementelor structurale (de rezistenţă), ale celor
nestructurate (pereţi despărţitori, alte elemente secundare), ale
echipamentelor şi instalaţiilor, pentru:
- evitarea pierderilor de vieţi omeneşti sau a rănirii oamenilor;
- evitarea întreruperii activităţilor şi a serviciilor esenţiale pentru
menţinerea continuităţii vieţii sociale şi economice în timpul
cutremurului şi imediat după cutremur;
- evitarea distrugerii sau a degradării unor bunuri culturale şi
artistice de mare valoare;
- evitarea degajării unor substanţe periculoase (toxice, explozibile);
- limitarea pagubelor materiale.
În practică, aceste deziderate se realizează prin proiectarea
antiseismică, execuţia şi exploatarea construcţiilor conform unor
prevederi tehnice detaliate riguros, care ţin seama de cercetările
recente şi constatările pe plan mondial, inclusiv în privinţa
proiectării antiseismice urbane.
Protecţie biologică – protecţie a lemnului, la care sunt folosiţi
agenţi biologici şi care se bazează pe principii biologice.
Protecţie chimică – protecţie a lemnului la care se folosesc
substanţe chimice; poate fi preventivă sau combativă. Măsurile de
protecţie chimică se aplică înainte de punerea în operă a lemnului,
existând însă şi situaţii când realizarea se face ulterior. Eficienţa
tratamentelor chimice depinde de esenţa lemnului, tipul produsului,
cantitatea de produs absorbită de lemn, repartiţia produsului la
suprafaţa lemnului şi de adâncimea de impregnare.
Protecţie fizică – protecţie a lemnului la care se folosesc procedee
fizice în scop de combatere a agenţilor biologici.
Protecţie împotriva ciupercilor – protecţie a lemnului aplicată
împotriva ciupercilor care îl atacă şi degradează.
Protecţie împotriva insectelor – protecţie a lemnului aplicată
împotriva insectelor care îl atacă şi degradează.
144
Protecţie împotriva factorilor climatici – protecţie a lemnului
aplicată împotriva factorilor atmosferici care îl degradează în
diferite condiţii climatice.
Protecţie ignifugă - tratarea lemnului cu produse speciale, aplicată
pentru a reţine temporar aprinderea, propagarea flăcărilor la
suprafaţă şi procesul de ardere a lemnului, în vederea reducerii
pericolului de incendiu împotriva ciupercilor care atacă şi
degradează lemnul.
PSL (acronimul din engleză Parallel Strand Lumber) - cherestea cu
fibre paralele. Se fabrică din furnir (<6mm), tăiat la o anumită
lungime (de aproximativ 150 de ori mai gros decât fibra) şi o
anumită lăţime (<18 mm), se amestecă cu adeziv fenol-
resorcinolformaldehidic şi se întăreşte la microunde. Fibrele lungi
permit un transfer mai complet al încărcăturii de-a lungul
suprafeţelor de încleiere, astfel încât materialul să atingă rezistenţa
de bază a lemnului curat, în parte pentru că cererea de furniruri cu
lungimi mari elimină fibrele cu noduri şi textură mare. Din punct de
vedere tehnic, nu există limită de lungime pentru cheresteaua cu
fibre paralele, din moment ce se folosesc operaţii de presare
continuă. Cu toate acestea, ţinând cont de restricţiile de manevrare,
se taie taglele de PSL la lungimi de 20 m în secţiune până la 280
mm×480 mm. Se taie taglele din nou la dimensiunile dorite, pentru
folosire ca grinzi, coloane şi stâlpi. PSL-ul este foarte tare în axa sa
primară. Proprietăţile de rezistenţă sunt mai bune decât cheresteaua
tăiată cu ferăstrăul. Se obţine rezistenţă suplimentară din
densificarea cu 10% faţă de cheresteaua originală. Fibrele nu fac
faţă tensiunii din cauză că suprapunerea fibrelor este mare şi
rezistenţa la forfecare este şi mai mare decât rezistenţa la întindere a
fibrei.
Punct de saturaţie a fibrelor - conţinutul de umiditate la care
celulele lemnului sunt complet saturate.

145
Punte lamelată de lemn distanţier - placă formată prin îmbinarea
frontală de lamele paralele de lemn solid, îmbinate prin cuie sau
şuruburi, prin presare sau prin încleiere.
Punte termică – zonă a unui element de construcţie în care
rezistenţa termică specifică este sensibil mai mică decât rezistenţa
termică specifică în câmp a elementului de construcţie respectiv.
Putere calorică a lemnului – cantitatea de căldură, exprimată
în kcal, degajată prin ardere de unitatea de greutate sau volum a
lemnului. Lemnul absolut uscat asigură cca. 4500 kcal/kg, iar cel cu
umiditatea de 30% are o putere calorică de doar 2870
kcal/kg. Puterea calorică diferă de la specie la specie fiind mai mare
la speciile cu un conţinut mai mare de lignină (răşinoase),
cunoscându-se că puterea calorică a ligninei este de 6000 kcal/kg,
iar cea a celulozei şi hemicelulozei, mai sărace în carbon este de
4150 kcal/kg.
Puterea calorică a lemnului de diferite specii
Specia Puterea calorică, kcal/kg
Stejar 3460
Molid 3700
Fag 3600
Carpen 3190
Salcâm 3600
Plop 3220

Putrezire a lemnului - proces de descompunere a lemnului


provocat de activitatea unei serii de ciuperci şi insecte xilofage, ce
aparţin organismelor inferioare, care nu conţin clorofilă şi, în
consecinţă, nu pot să se asimileze, astfel că se hrănesc cu formaţii
organice, gata preparate fie de alte plante vii (ciupercile parazite ),
fie dintr-un substrat mort, care mai conţine asemenea substanţe
hrănitoare (ciuperci saprofite). Putrezirea lemnului este un proces
biologic, care decurge încet (în timp de luni, ani, decenii) pentru

146
temperaturi cuprinse între 0 °C şi 40 °C şi numai într-un mediu
umed şi prezenţa oxigenului.
Procesul biologic de descompunere a lemnului în timpul putrezirii
poate fi divizat în două etape:
- în prima etapă, celuloza, sub influenţa ciupercii, atrage din mediul
înconjurător molecula de apă, transformându-se în glucoză
C6H10O5 + H2O → C6H12O6;
- în etapa doua, glucoza, în procesul de activitate a ciupercii, se
oxidează şi se transformă în dioxid de carbon şi apă
C6H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O.
Înmulţirea ciupercilor are loc prin spori. Din spori se dezvoltă o
serie de fibre foarte subţiri, numite hife, care apoi, prin unirea lor,
formează pseudoţesuturi, numite micelii. După structura hifelor,
ciupercile se împart în ciuperci inferioare şi ciuperci superioare.
Ciupercile inferioare provoacă numai defecte de culoare, fără să
afecteze şi proprietăţile mecanice ale lemnului. Cele mai frecvente
defecte de culoare ale lemnului provocate de aceste ciuperci sunt:
- inima roşie (duramenul fals al fagului), care se prezintă ca o pată
roşiatică situată în centrul secţiunii transversale;
- albăstreala, care se întâlneşte la răşinoase (în special la pin şi
molid) precum şi la unele foioase (paltin, tei), sub forma unei pete
de culoare vânătă, sau de alte nuanţe (gălbuie, cenuşiu închis,
neagră-brună, roşiatică sau puternic verzuie).
Ciupercile superioare provoacă lemnului defecte mult mai
importante, deoarece miceliile acestora pătrund în masa lemnului şi,
prin punctuaţii, străbat în interiorul celulelor, unde, datorită unor
substanţe (enzime) pe care le secretă, produc distrugerea
(putrezirea) lemnului, fapt care duce şi la scăderea greutăţii
specifice.
aport de încercare - document care prezintă rezultatele

R unei încercări şi alte informaţii relevante pentru încercare.


Pentru desemnarea acestui document pot fi utilizaţi şi alţi

147
termeni: dare de seamă asupra încercării sau proces-verbal de
încercare.
Rază de giraţie (inerţie) - caracteristică geometrică a suprafeţei
secţiunii, definită în raport cu una din cele două axe principale de
inerţie.
Raze medulare - linii radiale foarte subţiri, de culoare şi luciu
diferite de masa lemnoasă înconjurătoare. Au rolul a conduce şi
înmagazina substanţele nutritive primite de la frunze şi, totodată, a
conduce apa din lemn spre scoarţă. În număr mic, razele medulare
late şi cele înguste conferă un aspect deosebit suprafeţei, crescând
valoarea estetică a produsului. În schimb, prezenţa în număr mare a
razelor medulare late înrăutăţeşte proprietăţile mecanice ale
lemnului. Clasificarea razelor medulare se face după:
Amplasare:
- raze medulare primare - care pornesc din primul inel anual;
- raze medulare secundare - pornesc din celelalte inele.
Lăţime:
- raze medulare late, vizibile cu ochiul liber în toate secţiunile
(stejar, fag);
- raze medulare înguste, vizibile cel puţin în secţiunea transversală
şi radială (tei, paltin);
- raze medulare foarte înguste, vizibile doar în secţiunea radială sau
invizibile cu ochiul liber, abia distincte cu lupa (mesteacăn).
Structură:
- raze medulare simple;
- raze medulare false sau compuse.
Rădăcină - parte ce fixează arborele în sol şi extrage substanţele
hrănitoare necesare acestuia. Ea este formată din mai multe
ramificaţii şi reprezintă circa 5...25 % din volumul arborelui.
Rădăcinile de dimensiuni mari din anumite specii, de exemplu
nucul, se pot valorifica prin debitare în furnire estetice. Din
rădăcinile unor specii lemnoase se pot extrage răşini şi
alte substanţe chimice necesare industriei.
148
Răşină - substanţă amorfă vâscoasă şi inflamabilă, constituită din
uleiuri volatile (terebentina – lichid incolor cu miros pătrunzător şi
gust caracteristic, şi acizi rezinici), secretată de majoritatea
răşinoaselor şi de unele specii exotice, cu întrebuinţări în prepararea
lacurilor, cleiurilor, adezivilor etc. Ea creează probleme la
prelucrările mecanice, depunându-se pe sculele tăietoare (freze,
circular), şi la finisare. Înlăturarea ei se face prin saponificare cu
alcool sau spălare cu solvenţi.
Răşinoase - grup de plante lemnoase (arbori şi arbuşti) cu frunze
aciculare şi inflorescenţe conice, care produc răşină (reprezentanţi:
bradul, zada, pinul etc.).
Reabilitare - refacere sau înnoire a unei construcţii degradate
pentru a asigura acelaşi nivel al funcţiunii pe care îl avea clădirea
înainte de degradare.
Reabilitare funcţională – stabilire a unei noi stări de
funcţionalitate, în scopul satisfacerii unor noi exigenţe, cum ar fi:
exigenţe ecologico-ambientale, tehnico-constructive, economice etc.
Reabilitare structurală - refacere sau mărire a capacităţii portante
a unor elemente structurale.
Reacţie la foc - comportare a unui material care, prin propria sa
descompunere, alimentează un foc la care este expus în condiţii
specificate.
Reazem - legătură între două corpuri solide, care împiedică anumite
deplasări lineare sau rotiri ale unuia în raport cu celalalt. Atunci
când condiţionările se referă la deplasări într-un singur plan,
reazemele se numesc reazeme plane. Reazemele plane pot fi de trei
tipuri, şi anume:
- reazem simplu - legătură cu un singur punct de contact care
împiedică deplasarea după norma comună în acest punct (dar nu
împiedică smulgerea) şi permite orice translaţie în plan tangent
comun precum şi orice rotire în jurul unei drepte de capăt care trece
prin punctul de contact;

149
- articulaţie - legătură cu un singur punct de contact, care împiedică
orice translaţie, dar permite orice rotire în jurul unei drepte de capăt
care trece prin punctul de contact;
- încastrare - legătură care nu permite nici translaţii, nici rotiri în
punctul de contact.
Reconstrucţie – reamenajare a halelor existente şi obiectelor (cu
destinaţie principală, auxiliară şi de deservire), legată de extinderea
producţiei cu îmbunătăţirea concomitentă a condiţiilor de muncă şi
protecţiei mediului înconjurător; reutilarea obiectelor cu destinaţie
de locuit, socială şi cu altă destinaţie, legată de modificarea
principalilor indicatori tehnico-economici (cantitatea şi suprafaţa
locativă, volumul de construcţie şi suprafaţa totală a clădirii, volum,
capacitatea de producţie sau destinaţia construcţiei) cu scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de habitat, calităţii serviciilor, creşterea
volumului de prestări de servicii.
Reglementări tehnice în construcţii - măsuri care stabilesc
regulamente şi proceduri normative, instrucţiuni tehnice, STAS-uri
şi au ca obiect concepţia, calculele, execuţia şi exploatarea
construcţiilor. Toate acestea stabilesc condiţii minime de calitate,
precum şi modul de determinare şi verificare al acestora.
Reologie a lemnului - ramură a mecanicii care studiază deformarea
şi curgerea lemnului şi a elementelor structurale din lemn sub
acţiunea forţelor aplicate asupra lor.
Reparaţie - refacere sau înnoire a oricărei părţi degradate sau
avariate din construcţii cu scopul de a obţine acelaşi nivel de
rezistenţă, rigiditate şi/sau ductilitate cu cel anterior degradării.
Rezilienţă - mărime caracteristică pentru comportarea materialelor
la solicitările prin şoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic
efectuat pentru ruperea la încovoiere, prin şoc, a unei epruvete şi
valoarea iniţială a ariei secţiunii transversale în care s-a produs
ruperea respectivă. Rezilienţa caracterizează tenacitatea sau
fragilitatea lemnului şi depinde de densitatea aparentă şi direcţia
aplicării solicitării.
150
Rezistenţă – capacitate a lemnului de a-şi menţine durabilitatea la
deteriorare sub acţiunea factorilor mecanici; depinde de direcţia
acţiunii mecanice, specia de lemn, densitatea, umiditatea acestuia,
prezenţa defectelor şi se caracterizează prin limita de rezistenţă şi
acţiunea sub influenţa căreia se distruge mostra.
Rezistenţă caracteristică şi de calcul a lemnului – mărime
numerică ce exprimă valoarea caracteristică a rezistenţei. Se
determină aplicând funcţia de distribuţie normală şi luând în
considerare o valoare minimă (R0,05) care exclude 5% din valorile
inferioare dintr-o mulţime determinată experimental.
Valorile experimentale sunt determinate pentru lemnul ideal, la o
umiditate de 12%, sub încărcare de scurtă durată.
Determinarea rezistenţelor caracteristice ale lemnului natural se face
în următoarele etape:
- determinarea rezistenţelor caracteristice ale lemnului ideal, fără
defecte, pentru umiditate de echilibru de 12% şi durata de acţiune a
încărcărilor de cel mult 3 minute;
- corectarea rezistenţelor lemnului ideal cu influenţa eventualelor
defecte admise şi gradul de influenţă al acestora asupra comportării
la diferite solicitări.
Pe baza rezistenţelor caracteristice ale lemnului natural se determină
rezistenţele de calcul luând în considerare:
- coeficienţii parţiali de siguranţă pentru diferite proprietăţi
mecanice ale materialului;
- influenţa umidităţii şi a duratei de acţiune a încărcării asupra
caracteristicilor mecanice.
Rezistenţa de calcul Rci a diverselor specii de material lemnos -
rezistenţă la diferite solicitări, stabilită în funcţie de condiţiile de
exploatare a elementelor de construcţie, cu relaţia:
Rci = mui mdi Ri / γi,
unde:
Ri - rezistenţa caracteristică pentru specia concretă de lemn, la
diferite solicitări, cu valori date în normele de proiectare;
151
mui - coeficienţii condiţiilor de lucru, care introduc în calcul
umiditatea de echilibru a materialului lemnos, definiţi în funcţie de
clasa de exploatare a construcţiilor de lemn, cu valori date în
normele de proiectare;
mdi - coeficienţii condiţiilor de lucru ce ţin seama de durata de
acţiune a încărcărilor, cu valori date în normele de proiectare;
γi - coeficienţi parţiali de siguranţă, definiţi în funcţie de tipul
solicitărilor.
Valorile de calcul ale rezistenţelor diferitelor specii de lemn
utilizate în tehnica construcţiilor sunt stabilite pe baza valorilor
rezistenţelor caracteristice ale lemnului natural (cu defecte), ţinând
seama de fluajul lemnului, de clasa de exploatare a construcţiei
şi de siguranţa necesară în exploatare.
Rezistenţă de durată a lemnului – reprezintă indicele rezistenţei
reale a lemnului spre deosebire de rezistenţa de rupere, determinată
în laborator pe epruvete standardizate prin metode rapide. Trecerea
de la rezistenţa de rupere la rezistenţa de durată se realizează prin
multiplicarea mărimii rezistenţei de rupere cu coeficientul de
durată. Coeficientul de durată poate fi egal cu: 0,5 în cazul
solicitării la întindere; 0,7 - la compresiune şi 0,6 - la încovoiere.
Acest coeficient variază şi în funcţie de specia lemnului, căpătând
valori numerice de la 0,8 pentru stejar sau până la 0,75 pentru brad,
0,7 pentru mesteacăn şi arţar, 06 pentru tei şi 0,5 pentru carpen.
Rezistenţă la compresiune – rezistenţă a lemnului la forţele care
tind să-l comprime, paralele sau perpendiculare pe fibre.
Rezistenţă la compresiune paralel cu fibrele - însuşire importantă
pentru piesele cu lungime mică şi mijlocie (stâlpi).
Prin acţiunea efortului de compresiune, fibrele lemnului au tendinţa
a se depărta unele de altele şi a flamba individual. Ruperea piesei
se face după un plan de minimă rezistenţă radial, prin desprindere
bruscă sau prin alunecare şi forfecare, după un plan oblic faţă de axă
sau prin combinarea acestor două fenomene. Rezistenţa la
compresiune variază liniar în funcţie de greutatea specifică aparentă
152
a lemnului. Dintre speciile cu rezistenţă bună la compresiune
menţionăm (în ordine descrescătoare): carpenul, frasinul, fagul,
stejarul, ulmul, laricele, bradul, molidul etc.
Rezistenţă la compresiune perpendicular pe fibre - sub acţiunea
unei sarcini continue şi crescânde, perpendicular pe fibre se produce
strivirea succesivă a diferitelor elemente ale lemnului. Perioada
deformaţiilor elastice este extrem de scurtă, după care, odată cu
creşterea sarcinilor, piesa supusă solicitării se dezorganizează şi se
aplatizează. Compresiunea se poate produce total, pe întreaga
suprafaţă a corpului presat, sau parţial, tangenţial, înclinat sau radial
în raport cu direcţia inelelor anuale. Comportarea lemnului de
răşinoase, la acţiunea unui efort perpendicular pe fibre, indiferent
dacă se exercită tangenţial sau radial, este diferită de cea a lemnului
de foioase.
Rezistenţă la cutremur a construcţiilor de lemn – proprietate a
construcţiei de a rezista la acţiunea cutremurelor. Lemnul, care este
cu mult mai elastic comparativ cu materialele de construcţii clasice,
împreună cu greutatea proprie redusă, permite construcţiilor
executate pe structură de lemn să reziste la seisme cu magnitudea de
peste 8 grade pe scara Richter.
Rezistenţă la despicare - proprietate caracteristică a unor materiale
fibroase, cum este şi lemnul. Ea este importantă la asamblarea
elementelor de construcţie cu buloane, şuruburi, cuie etc.
Rezistenţă la flambaj - proprietate influenţată, în mare măsură, de
lungimea piesei, coeficientul de zvelteţe, gradul de excentricitate şi
poziţia de aplicare a sarcinii pe secţiunea transversală precum şi de
modul de fixare al piesei la capete (simplu rezemată, articulată sau
încastrată). Umiditatea lemnului influenţează diferit rezistenţa
critică la flambaj, în funcţie de coeficientul de zvelteţe al piesei.
Rezistenţa scade puternic în raport cu umiditatea lemnului. Piesele
de lemn cu secţiune transversală de formă pătrată au o rezistenţă la
flambaj cu aproximativ 25% mai mare decât cele cu secţiune
circulară, în condiţii egale.
153
Rezistenţă la foc – proprietate a unui element de construcţie sau a
unei structuri de a-şi păstra pe o durată determinată stabilitatea,
etanşeitatea la foc şi/sau izolarea termică cerute şi/sau altă funcţiune
specializată, într-o încercare la foc standardizată. Rezistenţa la foc a
structurii portante se evaluează pentru ansamblul construcţiei sau
pentru un compartiment de incendiu.
Rezistenţă la forfecare - proprietate ce constă în acţiunea asupra
lemnului a două forţe de sensuri contrare situate în acelaşi plan
vertical. Apare în multe utilizări ale lemnului, mai ales în
construcţii. Această rezistenţă variază mult în funcţie de planul de
forfecare, specie, umiditate, temperatură, defecte etc. În funcţie de
direcţia forţei şi a planului de forfecare faţă de direcţia fibrelor, se
deosebesc trei tipuri de forfecare:
- forfecare transversală, la care planul de forfecare şi direcţia
forţei sunt perpendiculare pe fibre;
- forfecare longitudinală paralelă, la care planul de forfecare şi
direcţia forţei sunt paralele cu fibrele;
- forfecare longitudinală perpendiculară, la care planul de
forfecare este paralel cu fibrele, iar direcţia forţei este
perpendiculară pe fibre.
În fiecare din aceste cazuri forfecarea poate fi radială sau
tangenţială.
Rezistenţă la întindere (tracţiune) - opunere a lemnului la forţe
care tind să-l alungească. Cea mai bună rezistenţă la tracţiune o are
lemnul de răşinoase, urmează apoi lemnul de foioase moi, iar cea
mai slabă rezistenţă o are lemnul de foioase tari.
Rezistenţă la întindere paralel cu fibrele - cele mai mari valori
ale rezistenţei lemnului sunt cele la întindere paralel cu fibrele,
depăşind în general de două ori rezistenţa la compresiune
longitudinală.
Rezistenţă la întindere perpendicular pe fibre - lemnul rezistă
foarte puţin la întindere în direcţie transversală faţă de mersul
fibrelor. Rezistenţa la întindere perpendicular pe fibre creşte odată
154
cu greutatea specifică şi scade constant cu creşterea umidităţii şi
temperaturii lemnului. În direcţia radială rezistenţa lemnului la
întindere este mai mare decât în direcţie tangenţială. Astfel, pentru
răşinoase este aproximativ cu 50-70% mai mare, pentru foioasele cu
porii împrăştiaţi - cu 70-80% şi pentru foioasele cu porii în inel - cu
40-50%.
Rezistenţă la încovoiere dinamică (la şoc) - rezilienţă (în acest caz
forţa se aplică brusc). Speciile cu rezistenţă bună la şoc se numesc
tenace (reziliente). Dintre acestea menţionăm: frasinul, molidul,
bradul. Lemnul tenace se foloseşte la elementele de construcţii
supuse la şocuri şi vibraţii (avioane, articole sportive, cozi pentru
unelte etc.). Lemnul cu rezistenţă scăzută la şoc se numeşte fragil.
Astfel de specii sunt răşinoasele, precum şi plopul, castanul.
Rezistenţă la încovoiere statică - la ruperea prin încovoiere, în
partea întinsă a piesei se produce o rupere a fibrelor, însoţită, de
cele mai multe ori, de despicare şi smulgere, iar în partea
comprimată se formează cute transversale, datorită sarcinilor
concentrate şi eforturilor de compresiune transversale pe fibre.
Rezistenţa este însă mult influenţată de structura lemnului, şi
anume: la greutate specifică egală, materialul lemnos dispune de
rezistenţă foarte diferită. Deşi au o greutate specifică mică,
răşinoasele prezintă rezistenţe relativ mari la încovoiere. Rezistenţa
la încovoiere creşte, în general, odată cu greutatea specifică
aparentă a lemnului. Rezistenţa la încovoiere este maximă când
eforturile sunt paralele cu fibrele (direcţia forţei paralelă pe fibre) şi
minimă – când sunt perpendiculare pe fibre. Scăderea rapidă se
produce pentru valorile unghiului dintre direcţia sarcinii şi direcţia
longitudinală a fibrelor cuprinse între 0 şi 45°.
Rezistenţă la smulgere a cuielor şi şuruburilor - proprietate
foarte importantă, deoarece asamblarea prin cuie şi şuruburi este des
folosită în practică. În raport cu poziţia cuiului faţă de direcţia
fibrelor, s-a constatat că rezistenţa este maximă în cazul în care
cuiele se introduc tangenţial în lemn şi minimă când cuiele se
155
introduc paralel cu fibrele. Rezistenţa la smulgerea cuielor şi a
şuruburilor depinde de densitatea specifică, umiditatea lemnului,
diametrul cuiului şi adâncimea de pătrundere a acestuia.
Rezistenţă la torsiune – proprietate a lemnului de a se opune
eforturilor cauzate de răsucire a elementului structural. Dacă un
element din lemn este solicitat la torsiune, rezistenţa se poate
calcula cu o relaţie, valabilă la materiale izotrope, de forma:
τT = MT / WT,
unde: τT- efortul unitar de torsiune;
MT - momentul de torsiune;
WT - modulul de rigiditate la torsiune.
Modulul de rigiditate la torsiune are valoarea πr3/2 la elemente cu
secţiune circulară (r este raza secţiunii) şi αhb2 la elemente cu
secţiune rectangulară (h ≥ b). Coeficientul α depinde de raportul h/b
şi are valorile din tabelul ce urmează.

Valorile coeficientului α pentru calculul rigidităţii la


torsiune a secţiunilor rectangulare
h/b 1,0 1,5 1,75 2,00 2,50 3,00 4,00 6,00 8,00 10,0 ∞
α 0,208 0,231 0,239 0,246 0,258 0,267 0,282 0,299 0,307 0,313 0,333

Practic rezistenţa la torsiune se poate considera de acelaşi ordin de


mărire cu rezistenţa de forfecare, fiind de 3,0...5,0 N/mm2 pentru
răşinoase şi 4,0...7,0 N/mm2 la elementele de lemn încleiat.
Rezistenţă normată – valoare probabilă Rn determinată cu relaţia:
Rn = Rt (1 – l,65v),
În care Rt - coeficient de variaţie a rezistenţei la rupere a lemnului
determinată în timpul încercărilor de laborator cu probabilitatea de
0.95.
Rezistenţă şi stabilitate a construcţiilor sub acţiunea
solicitărilor - capacitate portantă, deformaţii, fisurare şi oboseală a
elementelor de rezistenţă.
156
Rezistenţă termică - mărime ce defineşte proprietatea mediilor prin
care se propagă căldura, de a se opune acestei propagări.
Rezistenţele caracteristice Rk - valori care prezintă o probabilitate
acceptată în prealabil a nu fi obţinută. Cu alte cuvinte, Rk reprezintă
valoarea minimă obţinută cu probabilitate de 95%, adică la încercări
se acceptă probabilitatea de 5% de a avea valori mai mici decât Rk.
Rezistenţele lemnului conform normei EUROCODE 5 – valori
numerice aplicate în proiectare. Rezistenţa de calcul pentru un
parametru mecanic (Xd) se determină plecând de la valoarea
caracteristică (Xk) modificată cu un coeficient care ţine seama de
variaţia rezistenţei cu durata de încărcare şi cu umiditatea
elementului (kmod) şi un coeficient parţial de siguranţă pentru
material (γM). Relaţia de calcul are forma:

Xd = kmod Xk / γM.
Rezistenţele caracteristice pentru lemn masiv de răşinoase (clasat în
nouă clase de rezistenţă) sunt date în tabelul ce urmează

Rezistenţele caracteristice (N/mm2) pentru lemn masiv de răşinoase


Solicitarea Simbol Clase de calitate
C14 C16 C18 C22 C24 C27 C30 C35 C40
Încovoiere fm,k 14 16 18 22 24 27 30 35 40
Întindere ft,0,k 8 10 11 13 14 16 18 21 24
paralelă
fibrelor
Întindere ft,90,k 0,3 0,3 0,3 0,3 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4
perpendiculară
pe fibre
Compresiune fc,0,k 16 17 18 20 21 22 23 25 26
paralelă
fibrelor
Compresiune fc,90,k 4,3 4,6 4,8 5,1 5,3 5,6 5,7 6,0 6,3
perpendiculară
pe fibre
Forfecare fν,k 1,7 1,8 2,0 2,4 2,5 2,8 3,0 3,4 3,8

157
Rezistenţele caracteristice pentru lemn masiv de foioase (clasat în
şase clase de rezistenţă ) sunt date în tabelul ce urmează.

Rezistenţele caracteristice ( N/mm2) pentru lemn masiv de foioase


Solicitarea Simbol Clase de calitate
D30 D35 D40 D50 D60 D70
Încovoiere fm,k 30 35 40 50 60 70
Întindere ft,0,k 18 21 24 30 36 42
paralelă
fibrelor
Întindere ft,90,k 0,6 0,6 0,6 0,6 0,7 0,9
perpendiculară
pe fibre
Compresiune fc,0,k 23 25 26 29 32 34
paralelă
fibrelor
Compresiune fc,90,k 8,0 8,4 8,8 9,7 10,5 13,5
perpendiculară
pe fibre
Forfecare fν,k 3,0 3,4 3,8 4,6 5,3 6,0

Valorile caracteristice ale rezistenţelor la încovoiere şi ale


rezistenţelor la întindere perpendiculară pe fibre sunt determinate
pentru înălţimi de referinţă a epruvetelor de 150 mm la lemn masiv
şi 600 mm la lemn încleiat. Pentru înălţimi mai mici decât valorile
de referinţă rezistenţele se multiplică cu un coeficient de înălţime.
Coeficientul parţial de siguranţă privind materialul (γM) are valorile
în funcţie de stările limită la care se face calculul şi anume:
- 1,3 la stările limită ultime pentru combinaţia fundamentală, pentru
lemn şi materiale derivate din lemn;
- 1,1 la stările limită ultime pentru combinaţia fundamentală, pentru
elementele metalice folosite la îmbinări;
- 1,0 la stările limită ultime în combinaţia accidentală;
158
- 1,0 la stările limită de exploatare normală.
Efectul duratei de încărcare şi a conţinutului de umiditate este
cuprins în norma europeană printr-un singur coeficient (kmod) cu
valorile date în tabelul ce urmează, atât pentru lemnul masiv cât şi
pentru lemnul din scânduri încleiate.

Valorile coeficienţilor kmod


Clasa de durată Durată Valorile coeficientului pentru
a încărcării încărcări clasa de exploatare
1 şi 2 3
Permanente Peste 10 ani 0.60 0.50

Lungă durată 6 luni …10 ani 0.70 0.55


Durată medie 1 săptămână …. 6 0.80 0.65
luni
Scurtă durată Sub 1 săptămână 0.90 0.70
Instantanee 1.10 0.90
Coeficienţii kmod şi γM pot fi folosiţi atât pentru determinarea
rezistenţelor de calcul la o anumită solicitare cât şi la determinarea
capacităţii de calcul (Rd) la o solicitare când se pleacă de la o
valoare caracteristică a capacităţii portante (Rk) determinată cu
rezistenţele caracteristice. În această situaţie relaţia de calcul este:
Rd = kmod Rk / γM.
Rigiditate – proprietate a elementelor de rezistenţă a se opune
deformărilor. Se utilizează în calculul deformaţiilor. Depinde atât de
forma şi dimensiunile elementului, cât şi de proprietăţile
materialului, cum ar fi modulul de elasticitate, modulul de
forfecare, modulul de alunecare. Rigiditatea este şi capacitatea
construcţiei de a asigura limitarea:
- deplasărilor şi deformaţiilor excesive ale structurii, ale elementelor
nestructurale, ale instalaţiilor şi echipamentelor aferente;
- valorilor parametrilor răspunsului dinamic (amplitudinile şi
acceleraţiile vibraţiilor).

159
Riglă (grinzişoară) - element din lemn, cu latura maximă de cel
mult 100 mm pentru răşinoase şi 120 mm pentru foioase.
Risc – pierdere potenţială (R) ca efect al produsului dintre
probabilitatea producerii unui eveniment (P) şi gravitatea acestuia
(G). Numeric poate fi exprimat prin formula R = G×P.
Risc de incendiu - criteriu de performanţă, care reprezintă
probabilitatea globală de izbucnire a incendiilor, determinată de
interacţiunea proprietăţilor specifice materialelor şi substanţelor
combustibile, cu sursele potenţiale de aprindere, în anumite
împrejurări, în acelaşi timp şi spaţiu. Se deosebesc niveluri: redus
(mic), mediu (mijlociu) şi ridicat (mare).
Ritidom - strat extern al scoarței arborilor bătrâni, alcătuit din
țesuturi moarte care se desprind în lamele subțiri. Plantele lemnoase
tinere au totdeauna scoarţa netedă şi poate fi în mod deosebit
colorată, în funcţie de specie. Odată cu vârsta, ţesuturile moarte ale
scoarţei rezultate din activitatea felogenului, cumulat cu
parenchimul şi liberul, generează ritidomul.
ROGBC - Romania Green Building Council, instituţie care
încearcă să livreze condiţiile de piaţă, educaţionale şi legislative,
necesare promovării construcţiilor de înaltă performanţă, care sunt
atât sustenabile, cât şi profitabile. Acestea creează un model de
dezvoltare exemplară pentru regiune, asigurându-se că mediul de
construcţie nu va periclita generaţiile viitoare, ci mai degrabă va
constitui o sursă de siguranţă, confort, inovaţie şi oportunitate
economică.
Rost - spaţiu îngust lăsat între două construcţii alăturate sau între
două părţi ale unei construcţii, pentru a permite mişcarea lor relativă
sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură
(dilatare, contracţie).
Rupere - fenomen de fragmentare a unui material (unei piese) în
două sau mai multe părţi sub acţiunea unei stări de tensiuni
mecanice. Fenomenul poate fi studiat din diferite puncte de vedere –
după modul de rupere - prin clivaj: (smulgere), produs prin acţiunea
160
unor tensiuni mecanice normale σ, şi rupere prin forfecare, produsă
prin acţiunea unor tensiuni mecanice tangenţiale τ, sau după
(mărimea deformaţiilor plastice care preced ruperea), - rupere
fragilă, precedată de deformaţie plastice nesemnificative, care se
propagă cu viteză foarte mare şi rupere ductilă, caracterizate prin
deformaţii plastice apreciabile produse înaintea şi în timpul
realizării fenomenelor de rupere.
aivan - adăpost de iarnă pentru oi (sau pentru vite), cu o parte

S deschisă.
Sală aglomerată - categorie distinctă a încăperilor cu
aglomerări de persoane; încăpere sau grup de încăperi care
comunică direct între ele prin goluri (protejate sau neprotejate), în
care suprafaţa ce-i revine unei persoane este mai mică de 4 m2 şi în
care se pot întruni simultan cel puţin 150 de persoane (săli de
spectacole, săli de întruniri, încăperi pentru expoziţii, muzee,
cluburi, cinematografe, comerţ, cazinouri, discoteci etc.). Când sunt
situate la parter, se consideră săli aglomerate cele cu mai mult de
200 persoane.
Sarcină critică de flambaj – cea mai mică valoare a sarcinii critice
de flambaj determinată după formula lui Euler, pentru o bară
articulată supusă comprimării axiale fiind:
Pcr= π2 EI/ l2.
Sarcini distribuite - pot avea intensitate (mărime) constantă sau
variabilă, mărimea lor fiind exprimată în [N/m] în cazul distribuţiei
liniare, iar cele distribuite pe suprafaţă - în [Pa]=[N/m2].
Săgeată - distanţa maximă dintre un arc de curbă şi coarda care
uneşte extremităţile acestui arc, măsurată perpendicular pe coardă;
deformarea maximă a unei bare supuse la încovoiere.
SCAD (acronimul din engleză Structure Construction Automatic
Design) - program de proiectare şi calcul structural, elaborat în
Ucraina, or. Kiev, de către colectivul de specialişti (SCAD Group).
Nucleul sistemului este format de complexul de proiectare
Structure CAD (SCAD), bazat pe metoda elementelor finite.
161
Scaun - schelet făcut din grinzi de lemn, care susţine învelitoarea
unui acoperiş şi elementele pe care aceasta se sprijină. Scaunul este
constituit din pane, popii aferenţi în lungul panei şi contrafişele
(elementele de rigidizare înclinate) de pe aceeaşi direcţie.
Scândură - produs cu feţele plane şi paralele, având grosime de
maximum 24 mm la răşinoase şi 40 mm la foioase şi lăţimea de cel
puţin 80 mm.
Schemă constructivă - reprezentare convenţională grafică a unei
construcţii sau structuri, elaborată pe baza dimensiunilor
elementelor principale ce au fost deduse din condiţii funcţionale şi
constructive.
Această schemă permite o prezentare unitară din care trebuie să
rezulte: forma geometrică şi poziţia reciprocă a elementelor
componente, rezolvarea lor constructivă (cu secţiune plină sau cu
zăbrele), soluţia de îmbinare dintre ele, precum şi modul de
transmitere a încărcărilor. Poziţia tuturor elementelor componente
se raportează faţă de axele modulare şi faţă de pardoseală (planul de
cotă ±0,00). Schema constructivă se compune din: schema în plan
orizontal (la nivelul pardoselii şi la nivele intermediare când este
cazul), schema secţiunii transversale şi schema secţiunii
longitudinale.
Schemă de calcul a structurii (modelul matematic) – operaţiune
de idealizare, abstractizare şi modelare a structurii reale a
construcţiei (structurii de rezistenţă) în baza căreia se face evaluarea
eforturilor unitare, se studiază comportarea şi se face dimensionarea
elementelor.
Selectarea schemei de calcul în mod esenţial se bazează pe procedee
care se supun greu formalizării cum ar fi experienţa şi intuiţia
inginerească. Alegerea schemei de calcul într-o oarecare măsură
continuă să rămână o artă inginerească.
În procesul de selectare a schemei de calcul pot fi evidenţiate trei
etape principale: idealizarea materialului construcţiilor, idealizarea

162
geometriei elementelor componente şi a îmbinărilor între ele,
idealizarea sarcinilor externe şi a modului de aplicare a acestora.
În mecanica solidelor deformabile, prin urmare şi în mecanica
structurilor, proprietăţile materialului sunt caracterizate de
reacţiunea lui la solicitările externe. Această reacţiune se prezintă
sub forma unei dependenţe funcţionale între tensiuni şi deformaţii
sau între eforturi şi deplasări. Relaţia direct proporţională între
tensiuni şi deformaţii (legea lui Hooke) este unul din cele mai
răspândite modele aplicate la rezolvarea problemelor mecanicii
structurilor. Dacă materialul se descrie prin legea lui Hooke pentru
structura dată, atunci el se numeşte fizic liniar. Evident că legea lui
Hooke este valabilă doar până la un anumit nivel de dezvoltare a
stării de tensiuni şi deformaţii şi odată cu apariţia deformaţiilor
plastice, dependenţele liniare sunt schimbate cu dependenţe mai
complicate, fizic neliniare.
O altă etapă esenţială la selectarea schemei de calcul constă în
idealizarea geometrică a structurii. Construcţiile reale sunt spaţiale
(tridimensionale). Dacă se ţine cont de raportul dintre dimensiunile
elementelor structurii, atunci pot fi aplicate ipoteze care permit
simplificarea problemei.
Un grup considerabil de construcţii este alcătuit din structuri
spaţiale formate din elemente cu pereţi subţiri, care se numesc plăci
şi învelişuri. Proprietatea geometrică caracteristică a acestor
elemente este că o dimensiune – grosimea – este mult mai mică în
raport cu celelalte două dimensiuni. Pentru astfel de construcţii, pe
baza unor ipoteze teoretic şi experimental fundamentate, este
posibilă reducerea problemei la două dimensiuni, referind toate
funcţiile la suprafaţa medie curbilinie pentru învelişuri şi plană
pentru plăci.
O răspândire destul de largă o au construcţiile alcătuite din elemente
care au lungimea mult mai mare decât dimensiunile secţiunii
transversale. Aceste elemente se numesc grinzi, bare. Folosind
ipoteza secţiunilor plane, introdusă în cursul de rezistenţa
163
materialelor, toţi factorii cercetaţi (eforturi, tensiuni, deplasări,
deformaţii) pot fi referiţi la axa barei şi problema de calcul se
reduce la determinarea unor funcţii, care depind de o singură
variabilă. Modelul structurii din bare este aplicat la calculul
carcaselor de clădiri industriale şi civile, pilonilor reţelelor electrice,
unor construcţii de poduri. Prin construcţiile spaţiale cu pereţi
subţiri se modelează planşeele, rezervoarele, elementele navelor
maritime şi aeriene. Bazele construcţiilor, zidurilor de sprijin,
construcţiile fundaţiilor sunt considerate corpuri solide deformabile
spaţiale. Cel mai întâlnite modele ale structurilor de rezistenţă
reprezintă o reuniune a elementelor de tip diferit.
La idealizarea modelului de calcul apare noţiunea de probleme
geometric liniare şi neliniare. Geometric liniare se consideră
problemele în care deplasările sunt mici în comparaţie cu
dimensiunile structurii, iar deformaţiile relative sunt mici în
comparaţie cu unitatea. Respectarea acestor condiţii permite
linearizarea relaţiilor dintre deplasări şi deformaţii. Concomitent se
consideră că valoarea numerică a eforturilor interioare nu depinde
de deplasările şi deformaţiile construcţiei. Ecuaţiile de echilibru se
alcătuiesc pentru structura nedeformată. În majoritatea structurilor
utilizate în domeniul construcţiilor industriale şi civile deplasările
sunt limitate pornind de la condiţiile normale de exploatare. Ca
regulă aceste deplasări au valori numerice, care permit folosirea la
calcul a modelului geometric liniar.
La selectarea schemei de calcul un rol important îi aparţine
idealizării îmbinărilor între elementele structurii şi a condiţiilor de
fixare. Evident, îmbinările reale au un anumit grad de flexibilitate,
însă spre exemplu în mecanica structurilor din bare se consideră
două feluri de îmbinări (rigide şi flexibile).
În ultimul timp un rol foarte important este modelarea fixării
construcţiilor. În dependenţă de condiţiile reale, fixarea construcţiei
poate fi modelată prin reazeme rigide, reazeme articulate mobile şi

164
fixe sau prin încercarea de modelare a construcţiei de rezemare
(solul) împreună cu structura de rezistenţă.
Schimbări climatice - provocare majoră în secolul în care trăim –
un domeniu complex în care trebuie să ne îmbunătăţim cunoaşterea
şi înţelegerea, pentru a lua măsuri imediate şi corecte în vederea
abordării eficiente a provocărilor, respectând principiul precauţiei.
Începând cu revoluţia industrială, activităţile umane şi în special
arderea combustibililor fosili au determinat o creştere semnificativă
a emisiilor de gaze cu efect de seră (CO2, CH4, N2O, HFC-uri, PFC-
uri şi SF6) - factori fundamentali care generează schimbările
climatice, dintre care ponderea cea mai mare o are dioxidul de
carbon (CO2). Conform definiţiei, schimbările climatice reprezintă
un proces complex de modificare pe termen lung a elementelor
climatice (temperatură, precipitaţii, creşterea frecvenţei şi
intensităţii unor fenomene meteo extreme etc.), datorat cu prioritate
emisiilor de gaze cu efect de seră, rezultate din activităţi antropice,
care au determinat dezechilibre în atmosferă şi au favorizat
declanşarea efectului de seră.
Schiţă de proiect – piese desenate care reflectă ideea creativă a
arhitectului privind soluţiile arhitecturale şi de amplasare a unei
construcţii, care ulterior pot fi realizate în documentaţia de proiect.
Schiţa de proiect este alcătuită din: plan de încadrare, plan general,
faţade, soluţii cromatice, desfăşurata unei porţiuni de front stradal.
Sclerenchim - ţesut al unei plante alcătuit din celule moarte, cu
membrane îngroşate. Sclerenchimul are funcţia de susţinere,
alcătuit din celule cu membrane mai mult sau mai puțin lignificate.
Scoabă - piesă metalică utilizată la consolidarea îmbinării
elementelor din lemn în lucrările de dulgherie. O scoabă se prezintă
sub forma unei bare de oţel rotund sau pătrat, având capetele îndoite
la 90° şi ascuţite, pentru a fi făcute să pătrundă în lemn prin batere
cu ciocanul.
Scoarţă - țesut protector (gros şi tare) care acoperă tulpina şi
rădăcina plantelor, numit deseori şi coajă.
165
SEMA-Soft – program de proiectare, tehnologizare şi analiză
structurală a construcţiilor de lemn. SEMA-Soft din Germania este
lider mondial ca producător de soft pentru toate tipurile de
construcţii din lemn. Prin automatisme speciale de proiectare 2D si
3D se ajunge în cel mai scurt timp la rezultatul unei proiectări de
arhitectură şi de execuţie la cel mai înalt nivel posibil. Prin exportul
de coordonate către liniile CNC de prelucrare a lemnului de
construcţie, SEMA-Soft asigură o logistică de proiectare/prelucrare
perfectă şi la precizie maximă. Utilizatorul are la dispoziţie în orice
fază de proiectare vizualizarea în 3D a oricărui reper desenat, astfel
poate urmări proiectul care se desenează aproape singur prin
automatismele încorporate. SEMA-Soft nu oferă numai proiectarea
simplă şi cea de execuţie, ci oferă şi o vizualizare în "real-time"
pentru o mai bună înţelegere a arhitecturii construcţiei care este un
ajutor important pentru beneficiar, ca viitor proprietar.
Sensibilitate la umezeală - unul dintre aspectele cele mai
semnificative ale lemnului, prin care poate fi caracterizată
interacţiunea dintre umiditatea lemnului şi condiţiile mediului în
care se află. Lemnul are proprietatea de a realiza schimbul de
umiditate cu mediul ambiant, datorită structurii poroase. Din acest
motiv se va lua în consideraţie adaptarea lemnului la mediul în care
va fi exploatată construcţia, fiind atinsă starea de echilibru.
Semifabricate stratificate pe bază de lemn - compozite realizate
din mai multe straturi diferite de materiale. Deoarece sunt
compozite pe bază de lemn, acestea sunt realizate, de obicei, din
mai multe straturi de furnire tehnice încleiate cu adeziv. Pentru a se
obţine o mai bună rezistenţă, aspect estetic, omogenitate, stabilitate
termică sau la acţiunea umidităţii, pe lângă straturile de furnire, se
pot introduce folii din materiale plastice, textile, hârtie, metal, fibră
de sticlă sau carbon, fibră vegetală de in, cânepă etc. Materialul de
bază al compozitelor lemnoase stratificate este furnirul tehnic.
Siguranţă a construcţiilor - exigenţă fundamentală de perfor-
manţă a construcţiilor, care poate fi analizată şi prin modul de
166
răspuns al clădirilor la acţiunea diferitor sarcini, inclusiv şi cea
seismică. Siguranţa unei structuri se raportează frecvent la starea
ultimă de pierdere a capacităţii portante (cedare, ruină), faţă de care
se exprimă în general gradul de siguranţă sau nivelul de asigurare al
structurii. În analiza contemporană a siguranţei construcţiilor,
acţiunile, parametrii geometrici, caracteristicile fizico-mecanice ale
materialelor sunt considerate şi modelate ca mărimi aleatorii.
Valorile numerice ale acestor mărimi la un moment dat reprezintă
realizări de variabile sau procese aleatorii.
Siguranţă a unui element sau a structurii în ansamblu-
proprietate caracterizată printr-o probabilitate suficient de mare de a
satisface, pe toată durata de serviciu prevăzută, o condiţie de
neatingere a stării limită considerată.
Sistem de protecţie – ansamblu al straturilor din produsele de
protecţie aplicate pe o suprafaţă-suport, pentru a realiza protecţia
acesteia împotriva agenţilor agresivi.
Sistem al calităţii în construcţii - ansamblu de structuri
organizatorice, responsabilităţi, regulamente, proceduri şi mijloace,
care conclud la realizarea calităţii.
Situaţii de proiectare - set de condiţii fizice, reprezentând situaţiile
reale ce au loc într-un interval de timp considerat, pentru care
proiectarea asigură că stările limită relevante nu sunt depăşite.
Situaţiile de proiectare se clasifică, după cum urmează, în:
- situaţii durabile, care corespund condiţiilor normale de utilizare a
construcţiei;
- situaţii tranzitorii, care apar pe o durată scurtă din viaţa
construcţiei, de exemplu, în timpul construcţiei sau reparaţiilor;
- situaţii accidentale, care corespund unor condiţii excepţionale, de
exemplu, incendiu, explozie, impact;
- situaţii seismice, care corespund unor condiţii excepţionale, când
structura este supusă la acţiune seismică.
Soluţie alternativă - soluţie de proiectare, efectuată în conformitate
cu normele de proiectare în baza cărora se realizează construcţia,
167
prin care se demonstrează faptul că soluţia propusă asigură un nivel
egal sau mai bun de performanţă pentru soluţia acceptabilă.
Soluţie arhitecturală – idee creativă a autorului operei
arhitecturale privind aspectul exterior şi interior, organizarea
spaţială, planimetrică şi funcţională, materializată în compar-
timentul arhitectural al proiectului şi în obiectul arhitectural realizat.
Sortare a lemnului - operaţie de natură tehnico-economică prin
care lemnul din arborii doborâţi se repartizează în diferite
sortimente industriale, în funcţie de calităţile şi dimensiunile lui.
Sortarea stă la baza acţiunii de valorificare superioară a masei
lemnoase, preocupare pe care o au toate întreprinderile forestiere de
exploatare şi transporturi. În lucrările de sortare a arborilor doborâţi
se urmăresc trei criterii principale, şi anume: criteriul dimensional,
criteriul calitativ şi criteriul utilizării:
- criteriul dimensional urmăreşte ca sortimentele să aibă dimen-
siunile impuse de standardele de stat. Aceste dimensiuni sunt: dia-
metrul minim măsurat la capătul subţire fără coajă, lungimea
minimă, maximă şi treptele de lungime cu toleranţele admise la
unele sortimente. Prin acest criteriu se urmăreşte obţinerea de
sortimente cu dimensiuni cât mai mari, deoarece sunt şi mai
valoroase. Existenţa unei reţele de drumuri auto, cât şi a
autovehiculelor de mare capacitate cu care este dotat sectorul de
exploatare, permit realizarea acestui criteriu;
- criteriul calitativ stabileşte calitatea lemnului în funcţie de felul,
mărimea, frecvenţa şi poziţia defectelor constatate la materialul
lemnos care se sortează, precum şi de influenţa defectelor asupra
calităţii sortimentelor în utilizarea lor. Criteriul calitativ urmăreşte
obţinerea de sortimente de calitate superioară, deci de sortimente cât
mai valoroase;
- criteriul utilizării se referă la destinaţia pe care o vor avea
sortimentele de lemn brut ce se pot obţine din masa lemnoasă
primită spre exploatare, de exemplu: lemn rotund de răşinoase

168
pentru rezonanţă, buşteni de fag pentru derulaj etc. Criteriul
utilizării este în strânsă legătură cu criteriile dimensional şi calitativ.
Sortiment – totalitate a obiectelor unei mulţimi, repartizată pe
sorturi.
Sortiment al lemnului ecarisat – măsură obligatorie întreprinsă
pentru reducerea la maximum a numărului dimensiunilor tip ale
secţiunilor şi lungimilor materialului lemnos ecarisat.

Grosimea, mm Lăţimea, mm
16 75 100 125 150 — — — — —
19 75 100 125 150 175 — — — —
22 75 100 125 150 175 200 — — —
25 75 100 125 150 175 200 225 250 —
32 75 100 125 150 175 200 225 250 275
40 75 100 125 150 175 200 225 250 275
44 75 100 125 150 175 200 225 250 275
50 75 100 125 150 175 200 225 250 275
60 75 100 125 150 175 200 225 250 275
75 75 100 125 150 175 200 225 250 275
100 — 100 125 150 175 200 225 250 275
125 — — 125 150 175 200 225 250 —
150 — — — 150 175 200 225 250 —
175 — — — — 175 200 225 250 —
200 — — — — — 200 225 250 —
250 — — — — — — — 250 —
Notă. Lungimea lemnului ecarisat are valori cuprinse între 1,0...6,5 m
cu o gradaţie de 0,25 m.

Spaţii închise – spaţii rezultate prin compartimentarea interioară a


unei clădiri atât în elevaţie, cât şi în plan orizontal. Compartimentă-
rile pe înălţime se asigură cu planşee, iar cele în plan – cu pereţi.
169
Spaţiile închise răspund destinaţiei clădirii prin parametrii
funcţionali pe care-i îndeplinesc conform unor exigenţe de
performanţă impuse: temperatură, umiditate, intensitate luminoasă,
calitate a aerului etc.
Specificaţii - listă în care sunt descrise materiale, metode, numere
de model, culori, permisiuni şi alte detalii ce suplimentează
informaţia conţinută în documente.
Specificaţii tehnice armonizate – totalitate a actelor ce cuprind
standardele armonizate. Acestea sunt stabilite de organismele
europene de standardizare, în conformitate cu Directiva 98/34/CE.
Standardele armonizate servesc la definirea metodelor şi criteriilor
de evaluare a performanţelor produselor pentru construcţii. Ele se
referă la utilizarea preconizată a produselor care fac obiectul acestui
standard şi includ detaliile tehnice necesare pentru punerea în
aplicare a sistemului de evaluare şi de verificare a constantei
performanţei. Trimiterile la standardele armonizate sunt publicate în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
În cazul în care un produs nu este acoperit de un standard
armonizat, un fabricant are posibilitatea a solicita o evaluare tehnică
europeană pentru a obţine un document european de evaluare,
elaborat de organizaţia organismelor de evaluare tehnică (OET).
Specii de lemn - metodă de clasificare a lemnului, după
provenienţă. Se deosebesc:
Lemn de răşinoase:
- bradul, se încadrează la categoria lemnului uşor şi moale, cu
contrageri mici şi rezistenţe mecanice medii; prelucrările mecanice
se fac fără dificultăţi, dar relativ mai greu decât la molid, din cauza
smulgerilor de fibre;
- larice, caracterizat ca un lemn potrivit de greu, moale, cu
rezistenţe mecanice foarte mari pentru specia de răşinoase;
- molidul, caracterizat ca un lemn uşor şi moale, cu contragere
totală mică şi rezistenţe mecanice medii; prelucrarea mecanică a
lemnului de molid se realizează fără dificultăţi;
170
- pinul, se încadrează în categoria lemnului greu şi moale, cu
rezistenţe bune la solicitări mecanice.
Lemn de foioase:
- carpenul, se încadrează în categoria lemnului greu şi tare, cu
contrageri mari şi rezistenţe mecanice medii, superioare fagului;
- fagul, lemn greu şi tare, cu contrageri mari şi proprietăţi mecanice
medii; prezintă dificultăţi la uscare, având tendinţa de a crăpa şi a se
deforma;
- frasinul, se încadrează în categoria lemnului greu şi tare, cu
contrageri şi rezistenţe mecanice la nivel mediu pentru specia de
foioase;
- mesteacănul, lemn relativ greu şi tare, cu contracţii mari;
- paltinul de câmp sau de munte, lemn relativ greu şi tare, cu
rezistenţe încadrate în categoria medie;
- plopul, din clona indigenă, negru sau tremurător şi din clona
adaptată la condiţiile de vegetaţie din ţara noastră (euramerican),
lemn uşor şi moale, cu contrageri reduse şi rezistenţe mecanice
reduse;
- salcâmul de plantaţie este un lemn greu şi tare, cu contrageri şi
rezistenţe mecanice reduse;
- cerul, lemn greu şi potrivit de tare, cu contrageri mari şi rezistenţe
apropiate de cele ale stejarului;
- gorunul, lemn greu şi tare, cu contrageri mari şi rezistenţe
mecanice mari, similare cu cele ale stejarului;
- stejarul, atestat ca un lemn greu şi tare, cu contrageri şi rezistenţe
mecanice mari.
Stabilitate – proprietate a unui obiect de construcţie de a-şi menţine
poziţia sau a reveni la poziţia iniţială, după ce a fost supus la
eforturi majore (vânt, seism etc.); însuşirea de a fi stabil, solid,
trainic; soliditate, statornicie; fermitate.
Stabilitate dimensională a lemnului – proprietate a lemnului de
modificare a dimensiunilor, în urma schimbării mediului ambiant.

171
Stabilitatea dimensională a lemnului depinde de următoarele
proprietăţi:
- hidroscopicitate; structura anatomică a lemnului, respectiv,
proporţia golurilor celulare şi implicit capacitatea pentru apă a
acestuia;
- impregnabilitate (permeabilitate) ca măsură a tratării
corespunzătoare a lemnului cu diverse substanţe în stare lichidă, dar
şi ca uşurinţă de pătrundere a apei în lemn;
- durabilitatea naturală a lemnului, criteriu de apreciere a
performanţelor practice ale lemnului.
Stabilitate la foc a construcţiilor şi instalaţiilor sau a
compartimentelor de incendiu - caracteristică globală, exprimată
în unităţi de timp (ore, minute), între momentul izbucnirii
incendiului şi momentul în care structura de rezistenţă respectivă îşi
pierde capacitatea portantă şi se prăbuşeşte ca urmare a acţiunii şi a
efectelor incendiului.
Stabilitate laterală – capacitate a unei structuri de a rezista forţelor
laterale fără răsturnare, flambaj sau prăbuşire, menţinând în acelaşi
timp o anumită poziţie în spaţiu.
Stabilitate laterală a grinzilor - capacitate de a opune rezistenţă
contra deplasării din plan. Starea limită a grinzilor care se manifestă
prin deplasarea din plan şi rotire. Grinzile încovoiate au secţiunea
transversală caracterizată printr-o rigiditate mult mai mare în plan
vertical decât în plan orizontal. Această alcătuire face ca uneori, sub
acţiunea încovoierii, grinda să cedeze printr-o pierdere de stabilitate
în plan orizontal (flambaj lateral), asemănător cu cedarea stâlpilor
prin pierderea stabilităţii.
Principalii factori care influenţează stabilitatea laterală sunt:
- distanţa între punctele de blocaj lateral;
- rigiditatea la încovoiere a grinzii (EI);
- rigiditatea la torsiune (Gxx);
- condiţii de reazem la capetele grinzii;

172
- locul de aplicare a încărcării (la partea superioară sau inferioară a
grinzii).
Momentul de încovoiere care produce flambajul lateral poartă
denumirea de moment critic. Pentru o grindă încovoiată cu
momentul încovoietor constant pe lungimea ei şi având capetele
blocate împotriva torsiunii, momentul critic se calculează cu relaţia:

unde:
Ix, Iy - momentele de inerţie după axele x, respectiv y;
Ixx - momentul de torsiune a grinzii;
E, G- modulele de elasticitate şi forfecare;
lef - lungimea liberă a grinzii.
Efortul critic pentru o grindă cu secţiune transversală
dreptunghiulară (b×h) se determină cu relaţia:

Valoarea radicalului din ecuaţia de mai sus variază de la 0,94…1,5


pentru b/h = 0,1…0,7. Considerând valoarea 0,94 şi modulul
deformaţiei transversale G = E/18, se obţine efortul critic:
σcrt = 0,75 E b2 / h lef.
Pentru alte situaţii de încărcare, diferite de cea cu un moment
constant pe lungimea grinzii, pentru diferite situaţii de rezemare la
capetele grinzii, momentul critic se poate determina cu relaţia
menţionată, prin folosirea unui factor ”m”, care asigură
transformarea variaţiei momentului încovoietor într-un moment
uniform echivalent şi înlocuieşte în formulă valoarea lui π.
Stabilizare dimensională a lemnului - proces complex şi
caracteristic de ameliorare a caracteristicilor lemnului prin care se
diminuează umflarea şi contragerea lui la variaţia umidităţii
atmosferice.

173
Standard - normă sau ansamblu de norme care reglementează
calitatea, caracteristicile, forma etc. unui produs, metodele de
verificare a acestor caracteristici, norme de proiectare sau de
execuţie a unor lucrări şi condiţiile de recepţie a acestora, termenii
de specialitate având aplicare obligatorie pe teritoriul unui stat;
document în care sunt consemnate aceste norme (termen echivalent
uzual: STAS). Standardele conţin principii fundamentale şi date de
bază referitoare la proiectarea, realizarea şi recepţionarea
construcţiilor. Standardele mai conţin principii şi date complet
studiate şi verificate din punct de vedere teoretic şi practic. De
asemenea standardele se referă la materiale de construcţii, elemente
cu grad mare de generalizare, utilizate la construcţii curente.
Standardizare a produselor din lemn - instrument strategic care
furnizează pieţei standarde ce stabilesc clar caracteristicile
produselor, în funcţie de utilizarea lor finală sau de obiectul lor şi,
de asemenea, permite consolidarea încrederii între constructori,
arhitecţi, institute de cercetare şi proiectare, inspectori tehnici,
întreprinderi, consumatori etc. În prezent, în contextul concurenţial,
pentru a alege un furnizor şi pentru a obţine un produs sau un
serviciu de o anumită calitate, cumpărătorul trebuie să fie sigur că
produsul procurat corespunde unui sistem de asigurare a calităţii
conform standardelor. Utilizarea standardelor în domeniul
construcţiilor din lemn garantează siguranţă şi credibilitate
consumatorilor, oferindu-le protecţie în cazul produselor
necalitative şi, nu în cele din urmă, oferă competitivitate
producătorilor.
STAS – acronim pentru “standard de stat”, a cărui aplicare devine
obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o
referinţă exclusivă dintr-o reglementare.
Strat de finisare - ultimul strat al unui sistem de protecţie.
Strat intermediar - strat situat între primul strat şi stratul de
finisare.

174
Strat primar - primul strat al unui sistem de protecţie, aplicat pe un
suport.
Stări limită - stările, dincolo de care construcţia nu mai satisface
exigenţele de comportare din proiect; situaţia în care o structură
încetează să satisfacă cel puţin una din cerinţele pentru care a fost
proiectată. Stările limită sunt clasificate în stări limită ultime şi stări
limită de serviciu.
Stările limită ultime corespund prăbuşirii sau altor forme de cedare
ale structurii. Stările limită ultime care trebuie verificate privesc:
- pierderea echilibrului structurii sau a unuia din elementele sale,
considerate ca un corp rigid (EQU);
- cedarea, ca urmare a unei deformaţii excesive, ruperea sau
pierderea de stabilitate a structurii sau a unuia din elementele sale,
inclusiv reazemele şi fundaţiile (STR/GEO);
- cedarea datorită oboselii (FAT).
Stările limită ultime care corespund valorilor maxime ale capacităţii
portante sunt cele mai periculoase; deci în proiectare se vor lua
măsuri mai severe de siguranţă ca acestea să nu fie atinse.
Stările limită de serviciu corespund situaţiilor dincolo de care
condiţiile de exploatare specificate nu mai sunt asigurate. Stările
limită de serviciu care trebuie verificate privesc:
- deformaţiile sau săgeţile care dăunează aspectului construcţiei sau
utilizării sale efective (inclusiv funcţionarea defectuoasă a
utilajelor) sau provoacă degradări finisajelor sau elementelor
nestructurale;
- fisurarea materialului, care poate dăuna aspectului construcţiei,
durabilităţii sau etanşeităţii acesteia;
- vibraţii care dăunează confortului utilizatorilor, provoacă avarii
clădirii sau obiectelor adăpostite sau limitează eficacitatea
funcţionării sale;
- degradarea materialului prin compresiune excesivă, care îi poate
reduce durabilitatea;
- degradări vizibile, produse de oboseală.
175
Streaşină - porţiune a învelitorii, scoasă în afara planului faţadei
unei clădiri, cu scopul de a o apăra de apele de ploaie şi uneori de
soare.
Stâlpi - bare verticale, solicitate de regulă la compresiune din forţe
verticale şi la încovoiere din momente provenite prin excentricitatea
aplicării acestor forţe. Stâlpii sunt supuşi la încovoiere cu forţă
axială. Se realizează din lemn, beton armat, oţel. Punctele de
moment maxim sunt, de regulă, la capete. Forţele tăietoare sunt
relativ mici. Susţin grinzi, planşee-ciupercă, bolţi etc. Formează,
împreună cu grinzile, cadre plane sau spaţiale. Stâlpii comprimaţi
centric apar mai rar în construcţii, se numesc coloane şi pot avea
formă circulară sau octogonală în secţiune. Stâlpii pot avea la
capătul de sus un capitel şi pot avea între ei şi fundaţie un element
armat numit cuzine.
Structură – 1. Ansamblu de elemente de construcţie solidarizate
între ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta şi le
transmite la fundaţie. 2. Organizare internă a materiei, modul de
alcătuire şi distribuire a celor mai mici particule. Structura fibroasă
a lemnului duce la o anizotropie puternică şi face ca lemnul
aceleiaşi specii să se comporte diferit la solicitările mecanice, iar
valoarea indicilor mecanici să prezinte diferenţe considerabile în
raport cu aşezarea, proporţia, dimensiunile şi compoziţia chimică a
elementelor anatomice.
Structură adaptivă – proprietate de aşi modifica caracteristicile în
funcţie de solicitări, putând face faţă, de exemplu, unor modificări
de formă.
Structură a lemnului - mod în care sunt grupate diferitele elemente
anatomice care alcătuiesc masa lemnoasă. Lemnul are o structură
anatomică specifică fiecărei specii de arbori, astfel încât acestea pot
fi recunoscute în funcție de diferențele structurale. Descrierea
ştiințifică a structurilor lemnului şi determinarea speciilor de arbori
ține de anatomia lemnului.

176
Structură convenţională - care are doar rolul de a suporta sarcinile
statice şi dinamice.
Structură de lemn - ansamblu al părţilor componente de bază,
obţinute prin prelucrarea mecanică, chimică şi termică a lemnului
masiv, care formează scheletul unui produs finit.
Structură de rezistenţă - ansamblu format din elemente de
construcţie (fundaţie, stâlpi, stâlpişori, grinzi, centuri, pereţi
portanţi, planşee), care au rolul de a susţine construcţia în cazul
unor suprasolicitări.
Structură lamelară - structură care utilizează lamele dintr-o specie
lemnoasă sau din specii diferite, consolidate în structură cu ajutorul
adezivilor, în vederea obţinerii următoarelor avantaje:
- valorificarea lemnului din specii diverse, cu utilizare redusă în
construcţii;
- valorificarea eficientă a lemnului, prin folosirea cherestelei scurte
şi subscurte rezultată din zonele marginale ale buştenilor;
- valorificarea lemnului slab calitativ, prin înglobarea în zonele
interioare mai puţin solicitate ale structurilor;
- realizarea de elemente de rezistenţă cu secţiuni diverse, unele greu
realizabile din lemn masiv;
- realizarea de elemente de rezistenţă cu dimensiuni (lungimi) mari,
care permit deschideri mari ale construcţiilor;
- realizarea de structuri de construcţii diverse din punct de vedere al
formelor şi cu aspecte estetice şi arhitecturale bune.
Structură macroscopică - caracteristică pusă în evidenţă cu
microscopul stereo, cu lupa sau cu ochiul liber.
Structură microscopică - caracteristică pusă în evidenţă cu
microscopul optic cu mărimi până la 2000 ori sau, cu cel electronic,
până la sute de mii de ori.
Structură microscopică a lemnului - lemnul este constituit din
celule variate ca formă, mărime şi poziţie, funcţiile pe care le
îndeplinesc în arbore. Cea mai mare parte a celulelor din arbore mor
încă în timpul când arborele este în viaţă. Din aceste celule în lemn
177
rămân numai pereţii sau membranele celulare şi uneori o parte din
conţinutul celular, în special unele substanţe de rezervă şi de
secreţie. După forma lor, celulele din lemn sunt de două tipuri:
parenchimatice şi prozenchimatice. Celulele parenchimatice sunt
izodiametrice sau alungite, iar cele prozenchimatice sunt alungite şi
înguste. În lemnul de răşinoase sunt următoarele celule
parenchimatice: celulele de parenchim din razele medulare şi
celulele epiteliale ale canalelor rezinifiere, iar în lemnul de foioase:
celulele de parenchim din razele medulare, parenchimul lemnos,
celulele epiteliale ale canalelor gumifere. Celulele prozenchimatice
prezente în lemnul de răşinoase sunt traheidele, iar în lemnul de
foioase - vasele (traheile), traheidele şi fibrele.
Structură orizontală de rezistenţă - ansamblu format din elemente
de construcţie ce preiau încărcările ce le revin, verticale şi
orizontale, permanente, temporare sau excepţionale, şi le transmit
structurii verticale de rezistenţă. Se pot realiza cu sau fără grinzi,
plane sau curbe, din lemn, metal sau beton armat.
Structură spaţială - tip de structură formată din elemente liniare
sau desfăşurată în suprafaţă, în calculul căreia se valorifică
continuitatea şi conlucrarea elementelor învecinate în spaţiul cu trei
dimensiuni. Structurile spaţiale se pot prezenta sub o infinită
varietate de rezolvări, bazate pe utilizarea barelor sau scândurilor
din lemn, ţevilor, profilelor sau tablei din oţel sau din aluminiu,
cablurilor din oţel, foliilor din materiale din polimeri sau ţesăturilor
din fibre naturale sau sintetice, betonului armat etc.
Structură verticală de rezistenţă - ansamblu format din elemente
de construcţie ce preiau încărcările de la structura orizontală şi
acoperiş şi le transmit fundaţiilor. Pot fi realizate prin pereţi
portanţi, cadre din lemn, metal, cărămidă etc.
Studiu al lemnului – disciplină care are ca obiect structura,
defectele, proprietăţile şi comportarea lemnului. Cunoştinţele de
studiu al lemnului sunt utile pentru cadrele tehnice care lucrează în
exploatările forestiere, deoarece le ajută la identificarea speciilor
178
forestiere mai ales la executarea unei sortări cât mai judicioase a
materialului lemnos.
Substanţe inhibitoare de flacără - substanţe aplicate la protecţia
lemnului contra incendiului. Acţionează prin: formarea unui strat
absorbant al gazelor inflamabile din descompunerea materialelor
combustibile; formarea unei bariere pentru flăcări; descompunerea
în gaze inerte care diluează amestecul combustibil; reducerea
cantităţilor de distilate gudronoase şi favorizarea producerii unui
strat de reziduu cărbunos cu mare stabilitate la acţiunea flăcării.
Substanțe tanante – compuşi chimici care se găsesc în rădăcină,
lemn, coajă, frunzele şi fructele unor arbori şi arbuşti. Dau reacţii de
inhibare a lacurilor poliesterice (nu fac priză şi nu se întăresc) şi
produc variații de culoare în timp a unor specii. Aceste pete pot fi
îndepărtate cu soluţie de acid oxalic / citric. Specii care se pătează
datorită conţinutului de tanin (produs cu gust astringent şi solubil în
apă) sunt: stejarul, castanul brun, nucul etc. În prezența amoniacului
culoarea acestor specii devine gri (fenomen de argintare).
Sudare a lemnului - proces definit ca fiind “un procedeu de
fricţiune care permite asamblarea pieselor de lemn între ele, fără să
se utilizeze adezivi”. La nivel internaţional, în anul 2005, o echipă
franco-elveţiană de cercetători a deschis calea către cercetări
aprofundate privind sudarea lemnului. Avantajele acestei tehnologii
sunt de ordin economic şi ecologic (îmbinarea a două piese de lemn
nu necesită adeziv). Procedeul de topire (sudare) a lemnului constă
în modificarea efectivă a celulozei şi a ligninei la un aşa nivel, încât
structura şi proprietăţile chimice ale acestor materiale şi implicit ale
lemnului sunt total schimbate. Se poate obţine astfel un material
termoplastic, un lemn ce se înmoaie şi se topeşte la temperatura la
care în mod normal s-ar degrada termochimic şi s-ar aprinde. La
temperaturi ridicate, generate prin fricţiune (frecare mecanică mai
mare de 180 ºC), caracteristicile ligninei şi hemicelulozei se
modifică, iar pereţii celulelor din lemn intră în faza de “topire”.
Acest procedeu poate fi aplicat pentru sudarea a două piese de
179
aceeaşi esenţă sau a două piese de esenţe diferite. Tehnica nu
necesită un alt material de legătură, lignina transformată jucând
rolul de liant. Această tehnică de sudare, prezentând rezistenţe bune,
are mari perspective.
Suport - suprafaţă pe care a fost sau trebuie să fie aplicat un
produs/sistem de protecţie.
Sustenabilitate (acronim sustainable) - calitate a unei activități
antropice de a se desfăşura fără a epuiza resursele disponibile şi fără
a distruge mediul, deci fără a compromite posibilitățile de
satisfacere a nevoilor generațiilor următoare. Conferința mondială
asupra mediului de la Rio de Janeiro din 1992 a acordat o atenție
deosebită acestui concept, care implică stabilirea unui echilibru între
creşterea economică şi protecția mediului şi găsirea de resurse
alternative. Când se referă la dezvoltarea economică de ansamblu a
unei țări sau regiuni, este de obicei preferat termenul sinonim
- dezvoltare durabilă.

Ş arpantă - parte de structură din lemn a unei construcţii peste


care urmează să se monteze învelitoarea sau hidroizolaţia. În
caz general, şarpanta constituie ansamblul elementelor de
rezistenţă la acoperişurile cu pod, având rolul de a susţine
învelitoarea clădirii. Poate fi de mai multe tipuri, ca de exemplu:
- şarpantă în plan înclinat - poate fi în unul sau mai multe planuri,
formată din grinzi cu zăbrele, căpriori, pane, contravântuiri,
cosoroabe, stâlpi, popi de susţinere, astereală;
- şarpantă în plan orizontal, tip terasă - planşeu din grinzi cu
zăbrele asamblate cu plăci multicui sau planşeu din grinzi masive
din lemn ecarisat sau din lemn stratificat lamelar;
- şarpantă curbată - programele de proiectare permit arhitecţilor
flexibilitate în alegerea formei de acoperiş.
Şipcă - produs cu feţele şi canturile plane şi paralele, cu grosimi de
12…24 mm şi lăţimi de maximum 48 mm la răşinoase, respectiv,
grosimi de 19 .. 40 mm şi lăţimi de maximum 40 mm la foioase.
Sunt folosite în lucrări de tâmplărie şi de dulgherie.
180
Şpan - aşchie de lemn sau de metal provenită din prelucrarea
acestora la strung, la freză etc. De asemenea, şpan înseamnă
despicătură tăiată din butuci de brad, din care se fac şindrile sau
doage.
Ştiinţă a construcţiilor - disciplină care aparţine domeniului
ştiinţelor tehnice şi are ca obiectiv studiul construcţiilor (materiale,
tehnologii, metode de calcul), proiectarea clădirilor (alcătuirea
constructivă, calculul structurilor de rezistenţă şi a elementelor
neportante, calculul economic), execuţia construcţiilor, precum şi
urmărirea în exploatare a acestora.
abacheră - fereastră mică, înclinată, dispusă pe versantul

T acoperişului unui pod, paralel cu panta acestuia, având


funcţiune utilitară (iluminare, ventilare, acces din/în pod pe
învelitoare).
Talaş - aşchii lungi şi subţiri care se desprind la geluirea lemnului.
În trecut era privit ca deşeu, acum însă este folosit ca materie primă
pentru producerea diferitor materiale inginereşti cum ar fi PAL.
Talpă - lemn gros, grindă care se aşază la temelia unei construcţii,
sau element structural pentru a o sprijini.
Tasare - deplasare pe verticală a fundaţiilor şi implicit a
construcţiilor datorită deformării terenului de fundare.
Tărie – capacitate a lemnului a se opune introducerii în acesta a
unor corpuri mai tari. Conform nivelului de tărie, toate speciile de
lemn se divizează în: moi (pin, brad, tei), tari (mesteacăn, fag,
frasin, stejar) şi foarte tari (salcâm-alb, carpen). Tăria lemnului are o
mare importanţă la prelucrarea acestuia cu instrumente de tăiere:
frezare, tăierea cu ferăstrăul etc., precum şi atunci când lemnul este
supus şlefuirii (raşchetării), la amenajarea podelelor, scărilor,
rampelor.
Tehnologie - ştiinţă a procedeelor şi mijloacelor de fabricare şi de
prelucrare a materialelor. Ansamblu al proceselor, metodelor,
procedeelor, operaţiilor etc. folosite pentru obţinerea unui anumit
produs.
181
Tehnologie a construcţiilor - complex de procese realizate în
succesiune în timp şi spaţiu, cu utilizarea materialelor de
construcţie, semifabricatelor şi construcţiilor, cu scopul
transformării lor în producţie de construcţie gata: structuri, clădiri şi
complexe de clădiri. La baza proceselor de construcţie se
află întotdeauna procesele fizice, chimice şi fizico-chimice.
Temă de proiectare - ansamblu de cerinţe tehnice, economice şi
administrative, care vor trebui respectate în proiectarea şi execuţia
viitoarelor investiţii în construcţii.
Temperatură a punctului de rouă (θr) ­ temperatură a aerului
la care presiunea parţială a vaporilor de apă devine egală cu cea de
saturaţie şi de la care se produce fenomenul de condens.
Temperatură maximă a mediului înconjurător - temperatură la
care pot fi exploatate eficient construcţiile din lemn, se limitează la
+55˚C, având în vedere şi normele în vigoare cu privire la
preîntâmpinarea pericolului de incendii.
Tenacitate – proprietate a lemnului de a suporta simultan eforturi
ridicate şi deformaţii mari, înainte de a se rupe.
Tensiune internă a lemnului - fenomen ce apare în timpul uscării,
ca rezultat al distribuţiei neuniforme a umezelii. Poate cauza
modificarea dimensiunilor şi a formei geometrice a pieselor la
prelucrare mecanică. Pentru diminuarea tensiunii interne se
utilizează uscătorii automate cu tehnologii performante.
Teren de fundare – parte a scoarţei terestre supusă influenţei
încărcărilor date de construcţii, transmise prin intermediul
fundaţiilor.
Textură - desen ce apare în secţiunea lemnului la tăierea fibrelor,
straturilor anuale şi razelor sale. Depinde de particularităţile
structurii anatomice (naturale) a speciilor de lemn, precum şi de
direcţia tăieturii, fiind determinată de lăţimea straturilor anuale,
diferenţele de culoare între straturile mai vechi şi mai tinere,
prezenţa razelor de măduvă şi a vaselor mari, amplasarea fibrelor.
Textura determină valoarea decorativă a lemnului.
182
Tije cilindrice (cuie, dornuri, şuruburi pentru lemn, buloane) -
piese din lemn, metal sau materiale compozite, de formă cilindrică,
introduse în elementele îmbinate în sens transversal direcţiei
efortului pe care îl transmit de la un element la altul. După modul de
execuţie al îmbinărilor, tijele pot fi:
- introduse în locaşuri pregătite în prealabil (buloane, dornuri,
ştifturi); introduse prin batere sau înşurubare, fără pregătire
prealabilă a locaşurilor (cuie cu d ≤ 6 mm, şuruburi cu d ≤ 4 mm,
unde d este diametrul tijei);
- introduse prin batere sau înşurubare în găuri pregătite pe o parte
din adâncimea de pătrundere (lgaură ≅ 0,75 ltijă) şi cu diametrul mai
mic cu 1 mm decât diametrul tijei (cuie cu d > 6 mm, şuruburi cu d
> 4 mm).
Tiranţi - elemente amplasate între stâlpii unui cadru sau la baza
unui arc. Ele preiau împingerile atunci când terenul sau fundaţia nu
le pot prelua. Astfel, prin intermediul tirantului, fiecare stâlp trage
de celălalt. De regulă, tiranţii se fac din oţel, sub formă de toroane
(împletituri) din sârme. Cablurile se întind prin tragere cu
dispozitive speciale aflate la capete.
Tâmplărie – totalitate a elementelor ce asigură închiderea golurilor
lăsate în pereţi, atât pentru circulaţie, cât şi pentru iluminarea şi
ventilarea naturală a încăperilor.
Toleranţă – ecart (abatere) admisibil al variaţiei dimensiunilor sau
altor caracteristici în fabricarea şi executarea construcţiilor.
Trahei sau vase - elemente formate prin fuzionarea unui număr
mare de celule prozenchimatice cu pereţi relativ subţiri – elemente
de vase – aşezate cap la cap în direcţie longitudinală. Elementele de
vase la maturitate sunt celule deschise, perforate prin care circulă
seva brută.
Traheide - celule alungite, închise, ale căror capete sunt mai
ascuţite în lemnul târziu şi mai rotunjite în lemnul timpuriu. La
unele specii, pereţii prezintă îngroşări spiralate. Traheidele ocupă

183
volumul cel mai mare (aproximativ 90%) al lemnului de răşinoase
şi se găsesc în lemnul multor specii de foioase.
Transfer tehnologic – totalitate a activităţilor de introducere în
circuitul economic a tehnologiilor şi utilajelor specifice, a
echipamentelor şi instalaţiilor, rezultate din cercetare sau
achiziţionate, în vederea obţinerii unor produse, servicii, procese noi
sau perfecţionate, cerute de piaţă sau prin care se adoptă un
comportament inovativ, inclusiv activitatea de diseminare a
informaţiei, de explicare, de transmitere a cunoştinţelor, de
consultanţă, realizându-se trecerea unei idei sau tehnologii de la
creator la beneficiar.
Tratamente care se aplică lemnului - procedee de prelucrare a
lemnului pentru a-i mări rezistenţa şi a preveni diferite procese
biologice. Se aplică următoarele tratamente: ignifugarea, hidro-
fugarea, tratarea lemnului cu fungicide şi insecticide şi, desigur,
tratamentul anti-cari.
Tratamente de suprafaţă - apărare realizată prin aplicarea
substanţelor de protecţie la suprafaţa lemnului, fără condiţii de
pătrundere în profunzime.
Tratamente cu substanţe chimice - ansamblu de metode şi tehnici
având ca scop penetrarea produsului în lemn şi obţinerea unei
suficiente adâncimi de penetrare şi a unei repartiţii uniforme a
cantităţii de produs de protecţie. Tratamentul se execută iniţial sau
după ultima operaţie de finisare şi de montaj a elementelor. Dacă, în
mod excepţional, tratamentul se aplică după montaj, suprafeţele de
contact între elemente şi zonele inaccesibile trebuie tratate anterior.
Aplicarea tratamentului poate fi realizată fără presiune (pensulare,
pulverizare, scufundare, difuzie) sau cu presiune (impregnare cu
vid, impregnare cu vid şi presiune).
Tratamente împotriva insectelor - dacă nu este tratat de
producător, lemnul brut (buşteni, scândură etc.) conţine ouă sau
chiar larve de cari. Într-un interval de timp cuprins între 1 şi 3 ani,
rezultatul atacului insectelor se va vedea cu ochiul liber. Pentru a
184
preveni acest lucru, lemnul trebuie tratat înainte de a fi folosit la
construcţii. Cea mai bună metodă este încălzirea lemnului la 60°C,
timp de o jumătate de oră, sau fierberea lui la aburi, iar tratamentul
respectiv este specificat în fişa tehnică a produsului. Prin acest
tratament se distrug posibilele larve aflate în interiorul lemnului.
Ulterior încălzirii, pentru a preveni viitoarele atacuri, se face şi un
tratament cu insecticide.
Tratare termică a lemnului la temperaturi înalte - modalitate
ecologică de îmbunătăţire a unor proprietăţi ale lemnului precum
higroscopicitatea, stabilitatea dimensională şi durabilitatea, aceasta
datorându-se modificărilor care apar în compoziţia chimică a
lemnului sub efectul temperaturii ridicate. Temperatura de tratare
trebuie aleasă astfel încât să producă, pe cât e posibil, doar acele
modificări de structură chimică favorabile ameliorării (afectarea
hemicelulozelor – componentul cel mai hidrofil şi higroscopic) şi
care să afecteze mai puţin structura celulozei (care asigură
rezistenţele mecanice).
Temperaturile mari (170...230 °C) ajustează şi modifică unele
caracteristici ale lemnului fără a fi nevoie de aditivi având
următoarele consecinţe:
- reducere de până la 50% a contragerilor şi dilatărilor;
- stabilitate dimensională crescută;
- reducere a tensiunilor în interiorul lemnului;
- durabilitate crescută;
- inatacabil de ciuperci, mucegaiuri;
- culoare omogenă în toată structura lemnului.
În condiţii de climat identice, lemnul termotratat este considerabil
mai stabil decât cel netratat, caracteristică rezultată în urma scăderii
cantităţii de apă la nivel celular.
Travee - spaţiu (distanţă) cuprins între axele a două grinzi sau a
două elemente principale de rezemare determinată în lungul unei
structuri.

185
Tribună - construcţie (acoperită sau descoperită) destinată
spectatorilor, aflată în exteriorul incintei de joc (pe una sau mai
multe laturi) şi care cuprinde locurile pentru vizionarea
spectacolului sportiv precum şi circulaţiile de acces şi evacuare
ale spectatorilor (exclusiv spaţiile anexe amenajate sub tribune,
dacă este cazul).
Tulpină - partea aeriană de deasupra coletului, cu creştere obişnuit
verticală, cu formă de ax principal, în care se acumulează cea mai
mare parte din masa lemnoasă produsă. Creşte datorită mugurilor
terminali la ramificaţia monopodială sau a mugurilor laterali la
ramificaţia simpodială. Arbuştii au tulpina care se ramifică de la
bază, iar la liane, care au un ţesut mecanic slab dezvoltat, este
nevoie de suport pe care să se agaţe sau să se înfăşoare. După
direcţia de creştere, tulpinile pot fi: drepte, nutante, geniculate,
tortuoase, volubile, scadente, radicante, repente, procumbente,
ascendente etc.
Secţiunea transversală a tulpinii poate fi circulară, eliptică sau
neregulat ondulată (canelată). Tulpina este organul vegetativ care
are rolul de a susţine ramurile, frunzele, florile şi fructele, de a
conduce seva brută de la rădăcină spre frunze şi seva elaborată de la
frunze către celelalte organe.

Ţ esut - grupare permanentă de celule interdependente care


îndeplinesc aceeaşi funcţie sau acelaşi grup de funcţii: de
apărare, fundamentale, conducătoare şi speciale.
Ţesut conducător - ţesut care asigură circulaţia sevelor brută şi
elaborată în corpul plantelor. Vasele conducătoare sunt de două
feluri: liberiene şi lemnoase. Vasele lemnoase sunt folosite pentru
circulaţia sevei brute (apa şi sărurile minerale) iar vasele liberiene
sunt folosite pentru circulaţia sevei elaborate (produşii fotosintezei).
Vasele sunt asociate cu fibre lemnoase şi liberiene, parenchim
vascular şi celule anexe.
Ţesut de susţinere - ţesut cu rolul de a susţine planta. Aceste
ţesuturi sunt reprezentate de sclerenchim şi colenchim.
Sclerenchimul este alcătuit din celule cu pereţii uniform îngroşaţi,
186
iar colenchimul este alcătuit din celule a căror pereţi sunt îngroşaţi
doar la capete. Colenchimul oferă plantei atât plasticitate cât şi
elasticitate.
Ţesut senzitiv - ţesut care îi permite plantei să recepţioneze
excitaţiile produse de anumiţi factori de mediu precum atracţia
gravitaţională, lumina şi factorii mecanici. Plantele prezintă celule
şi ţesuturi speciale pentru recepţionarea acestor stimuli din mediu şi
dezvoltă reacţii specifice.
Ţesut vascular - parte componentă a lemnului, compusă din vase,
celule tubulare prin care se conduce seva brută de la rădăcini la
frunze. La conifere aceste vase sunt numite traheide. Vasele
conductoare sunt adesea asociate cu celulele parenchimatice
(numite şi parenchim), care contribuie la transportul de nutrienţi în
arbore.
ltrasonografie - metodă ce foloseşte ultrasunetele, în

U funcţie de fenomenul fizic produs, putând să se folosească


metoda transparenţei, metoda ecourilor sau metoda
rezonanţei. Ele se bazează pe legile propagării vibraţiilor sonore,
fasciculul ultrasonic, reacţionând la atingerea unei suprafeţe de
separare a două medii cu densitate diferită. Parcursul fasciculului
ultrasonor dă indicaţii privind structura materialului, dar şi a
proprietăţilor mecanice ale acestuia, existând o legătură între
acestea şi coeficientul de atenuare a undelor ultrasonice,
transformate în impulsuri electrice şi înregistrate pe un osciloscop.
Se foloseşte tot mai des la determinarea calităţii lemnului.
Umflare şi, respectiv, contragere a lemnului – reacţie a lemnului
produsă ca urmare a variaţiei umidităţii acestuia în domeniul apei
legate, care constă în variaţia dimensiunilor şi volumului la
pătrunderea apei în lemn, respectiv, la eliminarea apei din lemn.
Sunt fenomene datorate higroscopicităţii acestuia. Umflarea este
proprietate a lemnului de a-şi mări volumul prin absorbţia apei.
Contragerea este fenomenul invers. Sunt fenomene dăunătoare
pentru lemnul folosit la construcţii. Aceste deformaţii pot conduce
187
la schimbarea poziţiei unor piese în exploatare sau scoaterea din
funcţiune a unor elemente (de ex. ruperea învelitorii bituminoase
datorită deschiderii rosturilor de astereală), reducerea capacităţii
portante sau chiar ieşirea din lucru a îmbinărilor.
Umezire biologică a construcţiilor de lemn – umezire provocată
de apa provenită din procesul de putrezire. La putrezirea 1 m3 de
pin, până la pierderea a 50% din greutatea iniţială uscată , se degajă
1239 l apă, care este perfect suficientă pentru a se umezi şi,
respectiv, a se expune la putrezire un volum de 6 ori mai mare de
lemn perfect uscat. Procesul umezirii şi al putrezirii chiar a lemnului
uscat, într-un spaţiu închis, neaerisit, se poate dezvolta într-o
progresie geometrică, fără să se adauge apă din exterior.
Umiditate a lemnului - cantitate de apă conţinută la un moment dat
de către lemn, raportată la masa în stare uscată a acestuia. Se
determină prin încălzirea lemnului la 105+ 5 oC. Umiditatea este
una din însuşirile de bază ale lemnului. De umiditate depind
aproape toate proprietăţile mecanice, capacitatea de prelucrare,
puterea calorică, randamentul la fabricarea pastelor semichimice,
rezistenţa faţă de ciuperci. Umiditatea exercită o puternică influenţă
asupra procesului de uscare, impregnare şi asupra deformării
lemnului. Sub aspect economic, determină direct prin greutate
(aceasta la rândul ei fiind condiţionată de umiditate), cheltuielile de
transport şi depozitare. De aici rezultă deosebita importanţă pentru
practică a cunoaşterii umidităţii lemnului. Ea se determină prin
raportul dintre cantitatea de apă şi greutatea lemnului în stare
anhidră (absolut uscată):

Umiditatea lemnului depinde de proprietăţile de higroscopicitate


sau de sorbţiune, pe care materia lemnoasă o manifestă faţă de
vaporii de apă. Această proprietate acţionează în domeniul de
188
umiditate cuprins între 0 şi 28%, denumit domeniul de
higroscopicitate sau de sorbţiune şi constă din absorbţia din
atmosferă a unei cantităţi de apă, care să creeze un echilibru între
presiunea şi temperatura vaporilor din apă, din atmosferă şi
umiditatea lemnului, denumită în tehnologie umiditate de echilibru.
Sorbţiunea este determinată, la rândul ei, de modul în care
acţionează la apă fiecare din cei trei componenţi principali ai
lemnului, respectiv: celuloza, poliozele (hemicelulozele) şi lignina.
Pentru a putea compara diverşi indici ai proprietăţilor fizico-
mecanice ale lemnului, este necesar ca aceştia sa fie calculaţi la
aceeaşi umiditate. Standardele stabilesc umiditatea normală de 12%.
Materia lemnoasă fiind higroscopică, absoarbe apa din aerul
atmosferic până ajunge la un echilibru higroscopic între umiditatea
lemnului şi umiditatea relativă a aerului înconjurător. Apa din
atmosferă pătrunde în materia lemnoasă sub formă moleculară, în
spaţiile intercelulare şi este legată de materia lemnoasă prin
afinitatea pentru apă a celulozei şi a celorlalte polioze.
Umiditate de echilibru a lemnului - stare a lemnului, în care
conţinutul de umiditate nu se modifică, prin urmare nu absoarbe şi
nu transmite din sau în mediul înconjurător. Umiditatea lemnului
creşte odată cu umiditatea mediului înconjurător, dar masa
materialului lemnos variază în funcţie de zonă: va fi ridicată în zona
ţesuturilor tinere şi mai scăzută în zona ţesuturilor dure. Cantitatea
de apă corespunzătoare umidităţii absorbite se numeşte punct de
saturaţie. Umiditatea de echilibru atinsă de lemn, în momentul în
care cantitatea vaporilor de apă din interior este egală cu cea a
vaporilor din atmosferă, se numeşte umiditate standard.
Umiditate de referinţă a lemnului – valoare numerică a umidităţii
acceptată în scopul efectuării comparative a diferitor caracteristici.
În prezent caracteristicile prezentate în normele de proiectare
stabilesc umiditatea de 12%.

189
Umiditate relativă [ϕ] a aerului (în %) - indicator care arată
gradul de încărcare a aerului cu vapori de apă, în raport cu situaţia
limită de saturaţie.
Unitate funcţională de bază - spaţiu destinat incintei de joc şi
tribunelor aferente (exclusiv anexele sportive şi alte amenajări aflate
sub tribune, dacă este cazul).
Uscare a lemnului - operaţie obligatorie la începutul oricărui
proces de prelucrare a lemnului. Dintre operaţiile la care este supus
lemnul în cursul transformării sale din materie primă în produs finit,
uscarea este probabil operaţia cu durata cea mai lungă şi cea mai
energo-intensivă. Calitatea uscării lemnului determină decisiv rata
de valorificare a lemnului ca materie primă, valoarea (preţul)
acesteia, precum şi calitatea produsului finit în care urmează a fi
înglobat.
Utilizare raţională a lemnului cu defecte - măsură întreprinsă
luând în consideraţie următoarele aspecte:
- rezistenţa lemnului la tracţiune este dependentă şi de unele defecte
importante, ca: noduri, crăpături etc., de aceea lemnul ce prezintă
asemenea defecte nu va fi utilizat în construcţia unor elemente
supuse tracţiunii, ci pentru cele supuse eforturilor de compresiune;
- piesele supuse la încovoiere vor fi alese din cele cu mai puţine
defecte, iar în cazul existenţei lor, nu vor fi situate în treimea
mijlocie a lungimii piesei, de asemenea, eventualele noduri se vor
afla în zona ce se comprimă în timpul încovoierii piesei;
- pentru piesele supuse la compresiune paralelă, conicitatea
sortimentelor rotunde este avantajoasă faţă de forma cilindrică sau
prelucrată, în condiţiile aceleiaşi secţiuni minime.
În decursul evoluţiei tehnice şi inginereşti s-au elaborat procedee şi
produse care au crescut eficienţa şi randamentul lemnului utilizat în
construcţii.
Uzură a lemnului – distrugere a acestuia datorită frecării cu corpuri
mai dure (strivire, măcinare, desprindere). În construcţii, lemnul e
supus acţiunii de uzură, mai ales în cazul confecţionării parchetelor,
190
duşumelelor, scărilor etc. În funcţie de această proprietate, lemnul
se poate clasifica astfel: foarte rezistent (salcâm); rezistent (stejar,
carpen, fag, nuc, frasin); puţin rezistent (brad, paltin, ulm, salcie
albă); foarte puţin rezistent (molid, tei, plop).
Uzură economică - uzură care, pe traseul ciclului de viaţă, apare
atunci când în etapa de exploatare/ocupare a unei clădiri se adoptă o
serie de soluţii costisitoare din punct de vedere economic pentru
satisfacerea cerinţelor utilizatorilor.
Uzură morală - apare pe traseul ciclului de viaţă, atunci când
aspiraţiile umane impun stabilirea unei noi stări de funcţionalitate şi
confort a clădirii în ansamblu sau a elementelor de construcţie,
instalaţiilor sau echipamentelor specifice, cunoscând etapele unui
proiect de construcţie concretizate în:
- etapa concepţiei şi a proiectării;
- etapa execuţiei proiectului;
- etapa de utilizare (exploatare/utilizare/urmărire);
- etapa de post-utilizare.
Uzură tehnică - apare pe traseul ciclului de viaţă, atunci când o
serie de elemente de construcţie, instalaţii şi echipamente
tehnologice ce aparţin unei clădiri nu mai corespund din punct de
vedere tehnic (degradări, deteriorări, funcţionare la parametrii
scăzuţi).
aloare caracteristică a unei acţiuni [F(k)] - mărime ce

V corespunde unei probabilităţi mici de depăşire a acţiunii în


sensul defavorabil pentru siguranţa structurii în timpul unui
interval de timp de referinţă. Valoarea caracteristică se determină
ca fracţie a repartiţiei statistice a acţiunii.
Valoare caracteristică a unei rezistenţe [R(k)] - valoare
caracteristică a unei rezistenţe a materialului structural ce
corespunde unei probabilităţi mici de nedepăşire a rezistenţei.
Această valoare se determină ca un fractil inferior al repartiţiei
statistice a rezistenţei materialului. O valoare nominală, stabilită

191
deterministic, poate fi folosită ca valoare caracteristică în lipsa
datelor statistice.
Valoare cvasipermanentă a unei acţiuni variabile (psi2Q(k)) -
valoare exprimată ca o fracţiune din valoarea caracteristică a
acţiunii, printr-un coeficient psi2 ≤1.
Valoare de calcul a unei acţiuni [F(d)] - valoare obţinută prin
multiplicarea valorii caracteristice, F(k), cu un coeficient parţial de
siguranţă, γ(f), ce ia în consideraţie incertitudinile nealeatorii, cu
caracter defavorabil asupra siguranţei structurale, ce caracterizează
acţiunea.
Valoare de calcul a unei rezistenţe [R(d)] - valoare obţinută prin
împărţirea valorii caracteristice, R(k), la un coeficient parţial de
siguranţă, γ(m), ce ia în considerare incertitudinile nealeatorii, cu
caracter defavorabil asupra siguranţei structurale, ce caracterizează
rezistenţa.
Valoare de referinţă a vitezei vântului - viteza caracteristică a
vântului mediată pe o durată de 10 minute, având 2% probabilitate
de depăşire într-un an (interval mediu de recurenţă, IMR = 50 ani),
independent de direcţia vântului, determinată la o înălţime de 10 m
în câmp deschis.
Valoare de referinţă biologică - cantitate în [g/m2] sau în [kg/ m3]
de produs de protecţie a lemnului, determinată într-o încercare
pentru a asigura o protecţie eficace împotriva agentului biologic
specific la care se face referire.
Valoare de vârf a vitezei vântului - viteza maximă aşteptată a
vântului pe o durată de 10 minute, independent de direcţia vântului,
determinată la o înălţime z deasupra terenului, cu considerarea
efectelor rugozităţii terenului, a orografiei amplasamentului şi a
turbulenţei vântului.
Valoare maximă de aplicare - cantitate maximă (în [g/m2] sau în
[kg/ m3]) de produs de protecţie a lemnului care poate fi aplicată pe
epruvetele de lemn într-o încercare biologică specială.

192
Valoare medie a vitezei vântului - viteza vântului mediată pe o
durată de 10 minute, având 2% probabilitate de depăşire într-un an,
independent de direcţia vântului, determinată la o înălţime z
deasupra terenului, cu considerarea efectelor rugozităţii terenului şi
a orografiei amplasamentului.
Valoare nominală [R(nom)] - valoare din documente specifice de
material sau de produs, utilizată în lipsa datelor statistice.
Valorificare superioară a masei lemnoase - măsură ce presupune
realizarea unor condiţii de bază: creşterea procentului de material
lemnos industrializabil, folosirea maximă a proprietăţilor lemnului
şi folosirea într-un grad cât mai ridicat a masei lemnoase, prin
reducerea pierderilor la diferite faze de recoltare şi prelucrare, prin
valorificarea integrală a deşeurilor.
Vase lemnoase – elemente lemnoase formate din celule moarte,
lipsite de protoplast la completa lor maturitate, de formă alungită,
aşezate cap la cap în lungul organului. La început pereţii
longitudinali sunt subţiri şi celulozici dar apoi se diferenţiază, se
lignifică neuniform iar pereţii transversali se pot resorbi. Datorită
lignificării, vasele se menţin deschise, rezistând la presiunea laterală
exercitată de celulele vii ale parenchimului învecinat. După formă,
dimensiuni şi mai ales după prezenţa sau absenţa pereţilor
transversali, vasele lemnoase sunt de două feluri: traheide (vase
închise) si trahei (vase deschise, adevărate).
Vâscozitate - forţă de frecare internă dintr-un fluid, fiind
asemănătoare cu tensiunile de forfecare (alunecare relativă) care
apar într-un solid şi care sunt produse de o anumită deplasare a
acestuia.
Verificare – măsuri de control ce au ca scop constatarea dacă o
lucrare, o construcţie etc. corespunde adevărului, cerinţelor, calităţii
sau anumitor date.
Versatilitate - posibilitate de a realiza o mare varietate de forme şi
dimensiuni ale elementelor şi structurilor.

193
Viaţă fizică a unei clădiri - perioadă de timp, care se poate defini
ca interval cuprins între momentul construirii şi momentul în care
aceasta nu mai satisface exigenţele de rezistenţă şi stabilitate. În
realitate, de cele mai multe ori, nu se ajunge la cea de-a treia fază,
întrucât încă înainte de etapa de post-utilizare, se pot stabili două
direcţii principale (pe baza unei expertize tehnice):
- demolarea fizică a clădirii;
- reabilitarea clădirii, care are ca scop repunerea clădirii existente
într-o nouă stare de funcţionalitate.
Viaţă economică - interval de timp cuprins între momentul
construirii şi momentul apariţiei uzurii economice.
Viteză a vântului - valoare mediată pe o durată de 10 minute,
având 2% probabilitate de depăşire într-un an, independent de
direcţia vântului, determinată la o înălţime deasupra terenului, cu
considerarea efectelor rugozităţii terenului şi a orografiei
amplasamentului.
Viteză caracteristică a vântului - valoare mediată pe o durată de
10 minute, având 2% probabilitate de depăşire într-un an (interval
mediu de recurenţă - 50 ani), independent de direcţia vântului,
determinată la o înălţime de 10 m în câmp deschis.
Viteză maximă aşteptată a vântului - valoare ce poate acţiona pe
o durată de 10 minute, independent de direcţia vântului, determinată
la o înălţime deasupra terenului, cu considerarea efectelor
rugozităţii terenului, a orografiei amplasamentului şi a turbulenţei
vântului.
ilem - ţesut al plantelor care au celulele cu membranele

X îngroşate şi lignificate.

194
BIBLIOGRAFIE

1. Marusciac D., Construcţii Moderne din lemn, Editura tehnică:


Bucureşti, 1997, 301 p.
2. Furdui C., Construcţii din lemn. Materiale şi Elemente de calcul,
Ed. Politehnica ,Timişoara, 2005.
3. Furdui C., Fekete-Nagy Luminiţa, Structuri din lemn, Curs pentru
studenţii anului III CCIA, 2009.
4. Fekete-Nagy Luminiţa, Structuri din lemn. Exemple de calcul,
Note de seminar pentru studenţii anului III CCIA, 2009.
5. Gheorghe Mercea, Construcţii din lemn. Ed. UPT, Timişoara,
1998.
6. Normativul românesc pentru calculul elementelor de construcţie
din lemn NP 005-96.
7. Normativul european pentru calculul elementelor de construcţie
din lemn EUROCODE 5.
8. Arh. Gheorghe Mihai, Lect. Drd., Arh. Oana Ionescu.
Tehnologia şi estetica lemnului. Note de curs. 2011 – 2012.
http://www.academia.edu/3802196/Curs_estetica_lemnului_-
_31I-32I-33I
9. Reglementare tehnică „Specificaţie tehnică privind protecţia
elementelor de construcţii din lemn împotriva agenţilor agresivi.
Cerinţe, criterii de performanţă şi măsuri de prevenire şi
combatere”.
http://mdrap.ro/userfiles/constructii_ancheta_publica_cntr525.pdf

195
NOŢIUNI, TERMENI ŞI DEFINIŢII PENTRU
CONSTRUCŢII DE LEMN
Manual

Autor: Mihail Turculeţ

Redactor: E. Gheorghişteanu
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Bun de tipar 04.09.2015 Formatul hârtiei 60x84 1/16
Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 12,25 Comanda nr 80
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 168
Editura „Tehnică-UTM”
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

196

S-ar putea să vă placă și