Drumul Sclavilor — mărturie a unui

comerţ infam
DIN secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, oraşul Ouidah a fost un important centru al
comerţului cu sclavi în vestul Africii. Din Ouidah, aflat pe teritoriul ce aparţine în prezent
Republicii Benin, au fost „exportaţi“ peste un milion de sclavi. Mulţi africani erau o simplă
marfă în mâinile altor africani, care îi dădeau în schimbul unor produse precum alcool,
ţesături, brăţări, cuţite, săbii şi mai ales arme de foc, la mare căutare din cauza conflictelor
intertribale.

Pe parcursul a patru veacuri (1500–1900), aproximativ 12 milioane de africani au fost

îmbarcaţi pe nave şi trimişi dincolo de Atlantic pentru a satisface cererea de forţă de muncă
necesară pe plantaţiile şi în minele Lumii Noi. Circa 85% dintre sclavi „au ajuns în Brazilia şi
în diferite colonii din Antile aparţinând britanicilor, francezilor, spaniolilor şi olandezilor“, se
arată în cartea American Slavery — 1619–1877. Se estimează că 6% au ajuns în coloniile
care aveau să facă parte mai târziu din Statele Unite.*
Legaţi în lanţuri, însemnaţi cu fierul roşu şi bătuţi, mulţi sclavi îşi începeau călătoria
parcurgând pe jos un drum de 4 km. În prezent, acesta porneşte de la Muzeul de Istorie din
Ouidah, un fort reconstruit, şi se termină pe ţărmul oceanului la Poarta fără de Întoarcere,
cum i se spune monumentului ce marchează sfârşitul Drumului Sclavilor. Poarta are mai
degrabă o semnificaţie simbolică decât literală, întrucât nu toţi sclavii au plecat din acelaşi
loc. Dar cum a căpătat sclavia o amploare atât de mare?*
O istorie lungă şi dureroasă
Din vremuri de demult, conducătorii africani vindeau prizonieri de război negustorilor arabi.
Mai târziu, puterile europene au intrat şi ele în comerţul cu sclavi, îndeosebi după ce au
întemeiat colonii pe continentul american. Întrucât în acea perioadă existau multe conflicte
între triburile africane, numărul prizonierilor de război, şi implicit al sclavilor, era foarte mare.
Astfel, războiul a devenit o afacere profitabilă atât pentru partea învingătoare, cât şi pentru
lacomii negustori de sclavi. Răpirea era o altă modalitate de a obţine sclavi. Unii însă erau
aduşi din interiorul continentului în zona de coastă de către negustorii africani. Aproape
oricine putea fi vândut ca sclav, chiar şi înalţii demnitari căzuţi în dizgraţia regelui.

O figură marcantă a comerţului negru a fost brazilianul Francisco Félix De Souza. În 1788,
De Souza a ajuns la comanda fortului din Ouidah, nucleul pieţei de sclavi din zona Golfului
Benin. În acea vreme, oraşul Ouidah aparţinea Regatului Dahomey. Însă, în urma unei
neînţelegeri iscate între De Souza şi regele Adandozan, De Souza a fost întemniţat. Se pare
că în timp ce era în închisoare a uneltit cu fratele regelui detronarea lui Adandozan. Planul
lor a reuşit în 1818. Aşa s-au pus bazele unei relaţii reciproc avantajoase între noul rege,
Gezo*, şi De Souza, care a fost numit responsabil cu comerţul cu sclavi.

Gezo intenţiona să-şi extindă hotarele regatului şi de aceea avea nevoie de armele
europenilor. Prin urmare, l-a numit pe De Souza vicerege al Ouidah pentru a înlesni negoţul
cu europenii. Având drepturi depline asupra vânzării de sclavi din această parte a Africii, De
Souza a strâns în scurt timp o avere uriaşă. Piaţa de sclavi, aflată în apropierea casei sale,
forfotea acum de cumpărători autohtoni şi străini.

Un drum al lacrimilor
Pentru cei ce doresc să viziteze azi Drumul Sclavilor, punctul de plecare este fortul
portughez reconstruit. Ridicat iniţial în 1721, fortul adăposteşte actualmente Muzeul de
Istorie din Ouidah. Prizonierii ce urmau să ia calea sclaviei erau închişi în marea curte
centrală. Majoritatea soseau aici după nopţi întregi de mers pe jos, legaţi în lanţuri unii de
ceilalţi. Dar de ce erau siliţi să călătorească noaptea? Deoarece, în întunericul nopţii, sclavii
erau dezorientaţi, iar în cazul în care ar fi vrut să fugă le-ar fi fost greu să găsească drumul
înapoi spre casă.

Când la fort sosea un grup de sclavi, se organiza o licitaţie, după care negustorii îşi
însemnau cu fierul roşu „achiziţiile“. Sclavii care urmau să fie „exportaţi“ erau apoi duşi pe
ţărm, de unde erau transportaţi cu canoele ori cu bărcile până la navele ce-i purtau spre
continentul american.

Alt punct de interes pe Drumul Sclavilor este un monument ce se înalţă în locul Copacului
Uitării, pe care sclavii erau obligaţi să-l înconjoare: după cât se pare, bărbaţii, de nouă ori, iar
femeile, de şapte ori. Li se spunea că astfel aveau să dea uitării meleagurile natale, ceea ce-i
împiedica să se răzvrătească.

Pe Drumul Sclavilor, alt monument remarcabil aminteşte de colibele zomaï. Termenul evocă
bezna permanentă din colibele supraaglomerate, menite a-i obliga pe captivi să se
obişnuiască cu condiţiile mizere ce-i aşteptau la bordul navelor. Se prea poate ca aceştia să
fi fost ţinuţi în zomaï luni de zile. Mulţi n-au supravieţuit chinului. Cei ce mureau erau
aruncaţi într-o groapă comună.

Simbol al căinţei şi împăcării, monumentul numit Zomachi trezeşte amintiri tulburătoare. În

fiecare an, în ianuarie, descendenţi atât ai sclavilor, cât şi ai negustorilor de sclavi vin aici să
ceară iertare pentru cei ce s-au făcut vinovaţi de asemenea nedreptăţi.

Turul se încheie la Poarta fără de Întoarcere, o aducere-aminte a ultimelor clipe ale sclavilor
pe pământul african. Pe această poartă arcuită este reprezentat un basorelief înfăţişând două
şiruri de africani în lanţuri ce par să se întâlnească pe plaja din apropiere. În faţa lor se află
doar apele Atlanticului. Se spune că, odată ajunşi aici, unii sclavi, în disperarea lor, au
mâncat nisip ca să nu uite ţinuturile natale. Alţii au ales să-şi pună capăt vieţii, strangulându-
se cu propriile lanţuri.

În sfârşit, libertate!
Pe la începutul secolului al XIX-lea, lupta pentru abolirea sclaviei s-a intensificat. Ultimul vas
cu sclavi ce ridicase ancora în Ouidah a sosit în oraşul Mobile (Alabama, SUA) în iulie 1860.
Din fericire, sclavia lor a fost de scurtă durată, întrucât în 1863 guvernul Statelor Unite a
emis Proclamaţia de Emancipare. În emisfera vestică, sclavia a luat în cele din urmă sfârşit
în anul 1888, odată cu abolirea ei şi în Brazilia.

Cea mai evidentă urmare a comerţului cu sclavi este diaspora africană vastă, care a avut o
influenţă semnificativă asupra culturii şi demografiei multor ţări de pe continentul american.
Altă urmare a comerţului negru este răspândirea cultului voodoo, care implică practici
precum magia şi vrăjitoria. Acest cult este deosebit de răspândit în Haiti.
„Termenul voodoo derivă din cuvântul vodun, care în limba vorbită de populaţia fon din Benin
(în trecut Dahomey) înseamnă zeu, sau spirit“, se arată în Encyclopædia Britannica.
Din nefericire, forme aspre de sclavie se practică şi în prezent, deşi nu e vorba întotdeauna
de o sclavie propriu-zisă. Milioane de oameni trudesc ca nişte sclavi ca să supravieţuiască în
condiţii economice precare. Alţii o duc greu sub regimuri politice opresive (Eclesiastul 8:9).
Mai mult, milioane de persoane sunt sclave învăţăturilor religioase false şi superstiţiilor. Pot
oare guvernele omeneşti să-şi elibereze supuşii din aceste forme de sclavie? Nu. Doar
Iehova Dumnezeu poate să facă acest lucru şi chiar o va face! De fapt, în cuvântul său scris,
Biblia, el a promis că toţi cei ce i se vor închina în armonie cu adevărul biblic, un adevăr ce-i
eliberează pe oameni, se vor bucura într-o bună zi de „glorioasa libertate a copiilor lui
Dumnezeu“ (Romani 8:21; Ioan 8:32).

[Note de subsol]
În Statele Unite, populaţia de sclavi, la început relativ mică, a crescut în principal datorită
natalităţii.

Punctul de vedere biblic referitor la sclavie a fost analizat în articolul „Potrivit Bibliei: A
aprobat Dumnezeu comerţul cu sclavi?“, apărut în numărul din 8 septembrie 2001 al
revistei Treziţi-vă!.
Există mai multe variante ale numelui acestui rege.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 24]

„UN OM STĂPÂNEŞTE PESTE ALT OM SPRE PAGUBA LUI“
Mulţi consideră că negustorii de sclavi şi-au obţinut „marfa“ făcând incursiuni în satele
africane şi răpind africani după bunul lor plac. Deşi probabil s-a recurs la astfel de metode, n-
ar fi fost totuşi posibil ca atâtea milioane de africani să fie făcuţi sclavi „fără sprijinul unei
reţele uriaşe alcătuite din conducători şi comercianţi de pe acest continent“, a declarat
profesorul de istorie africană dr. Robert Harms într-un interviu acordat unui post de radio.
Cât de adevărate sunt cuvintele: „Un om stăpâneşte peste alt om spre paguba lui“!
(Eclesiastul 8:9)
[Provenienţa ilustraţiei]

© Réunion des Musées Nationaux/Art Resource, NY

[Hărţile de la pagina 22]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Aproximativ 12 milioane de africani au fost trimişi dincolo de Atlantic pentru a munci ca sclavi

AFRICA

BENIN

Ouidah

Coasta Sclavilor
https://wikivividly.com/wiki/Whydah_Gally