Subiecte:

1. Ce înţelegeţi prin faptul că impozitele sunt legitime doar dacă se obţin prin
consimţământ?
2. Care sunt principalele caracteristici ale finanţelor publice clasice?
3. Enumeraţi cel puţin trei cauze ale creşterii cheltuielilor publice.
4. Care sunt funcţiile finanţelor publice în concepţia lui Richard Musgrave?
Caracterizaţi una din aceste funcţii.
5. Ce înţelegeţi prin sector guvernamental general? Care sunt componentele acestuia.
6. Arătaţi care sunt veniturile la bugetul asigurărilor sociale de stat.
7. Ce inţelegeţi prin procedura de „consolidare bugetară”. De ce este ea necesară
atunci când se analizează transferurile financiare operate prin sistemul public
bugetar.
8. Definiţi bugetul de stat şi arătaţi care sunt principalele sale caracteristici.
9. Ce înţelegeţi prin principiul universalităţii bugetare? De ce există excepţii de la
acesta?
10.Ce înţelegeţi prin principiul unităţii bugetare? Care sunt argumentele pentru
utilizarea sa în practica bugetară.

CAPITOLUL 1
SISTEMUL FINANŢELOR PUBLICE – CONCEPT / CLARIFICĂRI ETIMOLOGICE:

Termenul, ce desemenează discliplina pe care o studiem, dar, în egală măsură‚ și un domeniu de

activitate sau un grup de acţiuni particulare, îşi are originea în limba latină în care – Finis - însemna
termen; În dreptul roman, conceptul marca sfârşitul unor operațiuni juridice, prin efectuarea unei plăți.
Romanii sunt primii care organizează propriile finanţe publice, centralizând veniturile statului şi
operând distincţia între fiscus (Tezaurul personal al împăratului) şi l’aerarium (Tezaurul statului
roman), gestionat, cel puţin formal, de Senatul roman.
În franceza medievală a secolului al XIII-lea termenul finer însemna „a finaliza o tranzacţie, a plăti”1.
Începând cu secolul al XVI-lea același termen se utilizează cu sensul de „afaceri cu bani”.

1
Etienne Douat, Finances publiques, PUF, p.3, Paris, 1999.
 În Anglia medievală, prinde contur, via franceza medievală, termenul fine, cu sensul originar de plată
a unei datorii, compensare sau răscumpărare, iar mai târziu, se adaugă sensul de venit, fiscalitate.
(Oxford Dictionaries).
Sensul curent al termenului îşi are originea în secolul al XVIII-lea, tot din dezvoltările de sens apărute
în limba franceză şi evident, în economia franceză.
Termenul “buget” provine din “bougette”, diminutivul lui bouge, reprezentând o geantă pentru bani.2
În Anglia „buget”, reprezenta valiza în care Ministrul de Finanţe aducea Parlamentului actele privind
cheltuielile şi veniturile publice (de unde şi expresia “a deschide bugetul”). Termenul de “buget” apare,
se pare, în 1733, fiind folosit de Walpole, Prim Ministru şi Cancelar. Iniţial termenul a fost folosit doar
cu sensul de dare de seamă anuală a Cancelarului asupra finanţelor statului. De mentionat este faptul că
în Anglia, funcţia de Chancellor of the Exchequer (Ministru de Finanţe), datează din 1221. Termenii
bogett, bouget, bowgette - denotând o geantă mică din piele - sunt documentați din 1432.

Finanţele publice reprezintă o parte importantă a spaţiului instituțional ce caracterizează și formează

Statul modern, o variabilă relevantă pentru înţelegerea structurii de putere constitutive a acestuia. Din
acest punct de vedere istoria statului (-elor) ne relevă o similitudine a dezvoltării instituţionale, în sensul
în care, istoria construcţiei instituţiilor statului modern dezvăluie şi o dezvoltare a arhitecturii sale
financiare. Apariţia finanţelor publice reflectă o etapă nouă în relaţia dintre guvernaţi şi guvernanţi.
Finanţele publice permit autorităţii politice atât existenţa cât şi afirmarea. Cu cât dimensiunea resurselor
legitime, proprii este mai mare, cu atât autonomia de decizie devine mai mare, iar puterea suveranului
devine, nu numai mai mare, dar şi mai autonomă, faţă de grupurile de putere multiple ce desciu funcţinarea
puterii în societatea premodernă. Apariţia statului de drept şi dezvoltarea sa a fost favorizată de finanţele
publice, deoarece acestea implică instituirea unor reguli de drept, în acţiunea de apropriere a unor
resurse financiare ce nu aparţin de drept celui ce le utilizează.
Introducerea principiului consimţământului la impozitare, reprezintă un exemplu de întărire a
Statului ca urmare a introducerii unor condiţionări reciproc acceptate de membrii corpului social.
Odată cu schimbările de paradigmă privind rolul statului în societate, din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea - în sensul lărgirii spațiului său acțional – construcţia unor sisteme finaciare publice legitime
şi stabile a devenit o prioritate pentru autorități.

SCURT EXCURS ISTORIC:

ANTICHITATEA
Incă din Antichitate statele sunt preocupate de organizarea propriilor finanţe. O analiză a marilor
sisteme statale ale antichității, ne arată că există un sincronism, între principiile de organizare a

2
Etienne Douat, Finances publiques, PUF, p.3, Paris, 1999.
fiscalității în aceste spaţii, Egiptul Antic, Persia, Atena, Sparta, Imperiul Roman cunoscând similitudini
în organizarea instituțiilor sistemului fiscal. Imperiul roman este cel în timpul căruia finanțele publice
sau centralizat administrativ și sau adaptat diverselor spații economice ce compuneau teritoriul său
imens. Dezvoltarea convergentă a acestor instituții poate fi argumentată din perspectiva nevoii de
consolidare a spațiilor statale respective. Resurse financiare publice constante erau necesare pentru
rezolvarea unor probleme care aparţineau nucleului puterii statale. Astfel, resursele financiare constante
puteau susține construcția administrativă a statelor, aparatul administrativ constituind unul din pilonii
fundamentali funcționării instituțional-pragmatice a autorităţii de stat. Aceleași resurse financiare erau
necesare pentru susținerea puterii de stat legitime, în fața agresiunilor interne, și, în egală măsură, era
necesară susținerea unui puternic aparat juridic intern, unificat, pentru a ajuta la ”împărțirea
dreptății”, mai bine și egal decât o făcea justiția ecleziastică.
 În Atena se plăteau impozite și taxe numeroase – printre acestea, putând enumera, plata chiriei
pentru exploatarea de către particulari a minelor de plumb argentifer, taxe pe vânzări, taxe
vamale, taxe de trecere, metoikon – impozit plătit de străini cu domiciliul în Atena, amenzi,
tributul plătiți de aliați, la acestea adăugându-se și împrumuturi făcute de la particulari sau de la
administratorii tezaurelor templelor, eisphora – impozit direct plătit în caz de război de către
cetățeni. Sumele erau folosite pentru plăți diverse precum: salariul plătit celor ce dețineau o
funcție publică (mistophore), salariile plătite participanților la diferite foruri de decizie, soldele
militarilor, salariile polițiștilor, pensiile pentru invalizi și orfani de război, finanțarea cheltuielilor
prilejuite de sărbători religioase sau finanțarea construcțiilor cu caracter religios. În sec al IV-lea
î.H, în finanțele publice ateniene este creat un fond special pentru persoanele cele mai sărace din
stat, pentru ca acestea să poată primi o sumă de bani cu care să poată merge la teatru, mai apoi
acesta este format din excedentele Atenei, iar scopul său era să acorde ajutoare celor mai săraci
dintre locuitorii statului.3 .
 In Roma antică, întâlnim numeroase forme de impozitare și taxare precum: plata redevențelor
pentru exploatațiile agricole realizate pe ager publicus, numite vectigal (plată în natură) sau
stipendium ori tributum pentru plata în monedă. Persoanele care exploatau minele de sare plăteau
de asemenea o redevență. Tributum era principalul impozit direct pe proprietățile funciare și pe
șeptel, a cărui valoare era stabilită în urma cadastrului, care se reînoia la 15 ani.
Un alt impozit constant în Roma antică era capitatio, a cărei materie impozabilă erau bunurile
mobile și persoanele, cu excepția celor ce aveau proprietate funciară (mai ales persoanele din
orașe).

3
http://rozsavolgyi.free.fr
 Anumite persoane plăteau impozite speciale (decurionii, senatorii), iar proprietarii de imobile
plăteau gleba. Chiar și persoanele fără avere plăteau o capitatio de 7 soldi. Chrysargyrum era un
alt impozit instituit asupra activităților de comerț și industrie.
 In Egiptul Antic puteau fi întâlnite atât taxe locale cât şi taxe impuse de la centru. Acestea sunt in
totalitate taxe în natură (recolte, animale), dar şi în muncă. Shat-ul, moneda de cont apărută încă
din Vechiul Regim, neavând niciodată o reprezentare fizică, dar fiind denominat în aur. Chiar
dacă avea o valoare de 7.5g aur, metalul nobil nu a fost niciodată suport pentru monedă în Egiptul
Antic datorită valorii sale metafizice enorme. Până în Epoca helenistică, in Egiptul antic toată
fiscalitatea era stabilită în natură. Impozitele sunt percepute de către funcţionarii regatului de la
ţărani, artizani şi de la proprietarii domeniilor, pe baza unor reguli cadastrale atent utilizate de
scribii cadastrali sau cei agricoli. Fiscalitatea din epoca ptolemaică este reprezentată de diferite
corvezi, de taxe profesionale şi de impozite pe pământ. Alături de aceste taxe directe, fiscalitatea
indirectă furnizează venituri din monopoluri, taxe vamale, dreptul de a acosta la chei etc.

EVUL MEDIU
 Imperiul Bizantin, a moştenit un sistem fiscal organizat de către Statul Roman, în primul rând de
la împăratul Iustinian. Sistemul său administrativ sofisticat şi extrem de birocratizat, are o
componentă fiscală cu aspecte pe care le-am judeca drept moderne, fără a ne teme de caracterizări
artificiale. Bunăoară, impozitul funciar se bazează pe un sistem cadastral foarte precis. În acelaşi
timp este un sistem în care responsabilitatea individuală cât şi cea a autorităţilor locale se
întrepătrund atunci când discutăm de plata acestui impozit. Aşa cum arată Kaplan, percepţia
impozitului este independentă de asietă, deoarece deşi perceptorul central avea o listă nominativă
a contribuabililor, totalul prevăzut trebuia împărţit corect de către autorităţile locale, în funcţie
de suprafaţa corect înregistrată a contribuabililor indivdiuali. Acest impozit este de tip
proporţional cu asieta. Este un impozit de cotitate, valoarea de 4.166% fiind calculată la valoarea
fiscală a bunurilor şi mijloacelor de producţie de care dispunea contribuabilul.4
Pentru dreptul de a realiza activităţi comerciale se achita o taxă de 10% din valoarea mărfurilor
comercializate.
Sistemul fiscal cunoaşte numeroase excepţii de la plata impozitelor, împăratul (mai ales în secolul
al XI-lea, trecând de la o exonerare a unor categorii socio-profesionale, la o exonerare de tip
personal, fără justificări, fapt ce a erodat baza fiscală a finanţelor imperiului5. Fiscalitatea
imperiului bizantin mai are o caracteristică importantă alături de stabilitatea mare: de-a lungul

4
Nicolas Oikonomidès, Fiscalité et exemption fiscale à Byzance (Ixe-Xie S.),p.26, Institut de recherches byzantines monographies,
Atena, 1996.
5
Idem, p.20.
 anilor ea se monetarizează, adică prelevărilor în natură (părţi din recoltă, animale domestice etc.)
le iau locul prelevările monetare, odată cu monetizarea preponderentă a schimburilor de bunuri.
 În Europa occidentală, pe parcursul perioadei de început a Evului Mediu putem vorbi de o
disoluţie în practica stabilirii centralizate a impozitelor. Seniorii feudali sunt principalii
beneficiarii ai impozitelor, finanţele publice, de facto, privatizându-se,
 Regii Evului Mediu european o lungă perioadă de timp nu au avut alte venituri decât cele ordinare
provenite de pe propriile domenii.
 Sistemul de impozire era profund arbitrar şi fărâmiţat. Întălnim impozite regale, senioriale sau
ale clerului. Impozitele senioriale sunt eterogene şi numeroase, putând enumera: corvezile, censul,
taxele pe cuptoare, prese de vin sau cele pe morile de vânt ori zeciuiala. Impozitele respective le
întâlnim în egală măsură în Vestul Europei ca şi în Estul acesteia. Practic asistăm la o identitate
aproape totală între finanţele publice şi cele private. Nu există nicio distincţie între veniturile
senioriale şi nevoile domeniului pentru organizarea vieţii economico-sociale6.
Odată cu începutul cruciadelor, dar şi cu înmulţirea sarcinilor de interes general pe care le aveau de
îndeplinit monarhii, ideea finanţelor regale revine în atenţia politicului. Dealtminteri, acest element
(finanţarea razboaielor) stă la baza organizării unor sisteme de impozitare stabile pe parcursul anilor,
regalitatea, la început, reunind doar veniturile din domeniile proprii, aşa cum am precizat mai sus.
Pentru a putea percepe un impozit în numele Statului, condiţia principală este aceea a dovedirii
utilităţii suveranului. Dacă acesta poate acţiona în numele binelui comun, atunci el poate solicita o
contribuţiei publică pentru finanţarea unei acţiuni comune, plata impozitelor, pe baza acceptării acestui bine
comun de către o comunitate politic constituită.
În Franţa, de pildă, Filip cel Frumos, în 1314, reuneşte Statele Generale, pentru a solicita mai multe
donaţii, în scopul acoperirii cheltuielilor apărute ca urmare a noilor funcţii asumate de suveran şi
îndeosebi pentru finanţarea războaielor. La început impozitul este provizoriu (1349-1355), iar după 1439,
devine, în mod tacit, permanent.
Începând cu secolul al XV-lea, nevoile tot mai mari ale regalităţii impun identificarea şi altor surse
de venit, cea mai importantă fiind reprezentată de împrumuturi. Pe parcursul anilor, monarhii, pentru
a impiedica grevarea trezoreriei de dobânzile acumulate, adoptă diverse măsuri discreţionare, ce permit
manipulări ale monedei între care cea mai cunoscută este cea a deprecierii administrative a monedei.
Totuşi, aceste demersuri nu asigură resurse suficiente pentru autorităţi, acestea fiind într-un constant
deficit de finanţare.
O caracteristică fundamentală a perioadei târzii a Evului Mediu, din perspectivă fiscală, este
aceea a unei triple structuri a sistemului de prelevare, sarcinile fiscale fiind dirijate – în sensul

6
Gilbert Mondary, Petite Histoire des Finances Publiques, p.2, http://gipilab.org labo@gipilab.org, 2012.
destinatarilor impozitelor - către monarh, cler şi seniori. Suntem încă departe de caracteristicile
fundamentale ale sistemelor actuale: periodicitate, caracter naţional şi unicitate.
Lipsa de unui cadru stabil şi permanent pentru prelevarea impozitelor este o problemă recurentă
în Evul Mediu deoarece pentru a ajunge la o asemenea dezvoltare, impunerea trebuie să fie posibilă prin
consimţământ. Acesta însă se poate obţine cu un efort mare de comunicare, în care autoritatea trebuie să
aibă argumente puternice pentru însuşirea veniturilor unei populaţii oarecare. În condiţiile în care,
dialogul cu plătitorii acestora era fragmentar, marginal şi, realizat doar conjunctural, legitimitatea
impunerii este des contestată şi, în consecinţă, resursele bugetare ale regalităţii erau permanent nesigure
şi insuficiente.
Deşi în Anglia, medievală, consimţământul la impozitare reprezintă preponderent o expresie
a “teoriei rezistenţei la puterea prinţului” aceasta apare și ca o condiţie pentru ca regele să poată stabili
un impozit, încă din 1215, când, în Magna Carta, se stipulează că pentru a putea fi ridicat un impozit
trebuie ca acesta să fie aprobat de consiliul regelui, mai tîrziu transformat, în Parlament.
În 1689, articolul 4, din Bill of Rights, consacră principiul consimţământului la impozit.7
Mai târziu, în Franţa, Adunarea Naţională, în 1789, declară nule şi ilegale toate impozitele
existente, deoarece nu erau obţinute prin consimţământ.
În articolul 14, din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, se precizează că « cetăţenii au
dreptul de a constata ei înşişi sau prin reprezentanţii acestora, necesitatea contribuţiei publice, de a
consimţi liber la aceasta, de a supraveghea utilizarea acesteia, de a determina cuantumul, asieta,
perceperea şi durata. »
Consimţirea la impozit, reprezintă o metodă prin care, în perioada medievală şi în cea modernă, puterea
reprezentativă îşi construieşte şi întăreşte progresiv puterea şi suveranitatea, fără a primi însă puterea
fără limite, aşa cum s-a putut observa, în materie fiscală.
În Romania, abia Constituţia din 1866 afirmă implicit principiul consimţământului la impozit, în
articolul 109, după cum urmează:
“Nici un impozit al Statului, nu se pote stabili si percepe decât numai în puterea unei legi”.
Organizarea finanţelor publice, de-a lungul istoriei a reflectat şi o creştere a importanţei acţiunii
statului în viaţa socială, în raport cu cea a oraşelor - stat sau cetăţi. Dezvoltarea acţiunii publice centrale,
a determinat diminuarea autonomiei puternicelor oraşe medievale, înclusiv prin preluarea de către stat
a unor categorii de cheltuieli administrative şi sociale.
În Franţa, în Evul Mediu, spre exemplu, oraşele pot să îşi aleagă conducerea executivă doar dacă
plătesc un impozit pentru acest drept, statul preluând cheltuielile cu ordinea publică sau cu salubritatea.

7
“ That levying money for or to the use of the Crown by pretence of prerogative, without grant of Parliament, for longer time, or in
other manner than the same is or shall be granted, is illegal.” Bill of Rights.
 În Europa Occidentală, transformarea statului feudal în stat modern are drept atribut fundamental
și legitimarea unei fiscalități permanente, care înlocuiește treptat vechile forme de prelevare.
Pe de altă parte, organizarea şi dezvoltarea finanţelor publice a reprezentat şi reprezintă o expresie
a legăturii dintre politic şi social, exprimată prin ideea consimţământului (mai sus reliefată) faţă de
acţiunea de impozitare, dar în acelaşi timp, reflectă şi responsabilitatea pe care trebuie să o manifeste
autorităţile faţă de utilizarea acestor resurse (reflectată de nevoia de transparenţă în utilizarea resurselor
publice prin crearea unui cadru legislativ privind controlul utilizării acestor fonduri).
Organizarea finanțelor publice de-a lungul istoriei, a permis și asumarea unor funcții noi de către
stat pe măsura creșterii importanței acestuia în societate.
Acțiunea publică a acoperit și acoperă numeroase spaţii ale interacţiunii socio-economice. Această
extindere a domeniului de intervenție s-a amplificat, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea
și mai ales, în secolul al XX-lea, pe măsură ce noi aranjamente constituționale, ce reflectau un nou statut
al cetăţeanului erau adăugate celor tradiționale.
De pildă, a doua parte a secolului al XIX – lea a adus intervenția publică reglementată constituţionale,
în plan social, evoluţie ce a impus apariția unui nou tip de fiscalitate – cea socială – statul reglementând
regimul acesteia, creând instituții cu atribuții în domeniul atragerii de resurse financiare și distribuirii
acestora pe destinații ”sociale”
Importanța finanțelor publice a crescut și pe măsură ce resursele financiare mobilizate de stat au
devenit sursă de ”putere de cumpărare”, nu numai pentru categoriile calificate pentru transferurile de
natură socială cât și pentru acele categorii calificate pentru transferuri de natură economică
(i.e.subvenții) permițând unei categorii și mai mari de persoane (fizice și juridice) să obțină venituri
relativ sigure indiferent de evoluțiile economice.
Evoluția finanțelor publice poate constitui un indicator de încredere pentru măsurarea calității
legăturii între politic și social, atât din perspectiva consimțământului la impozit (la declarare și plată) -
prin rezultatele obținute în sensul diminuării fraudei fiscale - cât și din perspectiva utilizării transparente
a resurselor publice și a unui control eficient al reprezentanților alegătorilor asupra modului de
constituire și utilizare al resurselor financiare publice.
Acţiunea economică a statului a fost şi rămâne un subiect constant de dezbatere publică atât în planul
teoriei economice cât şi în cel, mai prozaic al acţiunii publice. Întreaga problemă a acestei acţiuni poate
fi rezumată la întinderea acesteia şi la metodele prin care se manifestă.
Un fapt, statistic, rămâne evident: amplitudinea intervenției publice a crescut continuu în ultimul
secol, indiferent de categoria ideologică din care se revendică acţiunea publică. De la asumarea de către
stat a așa numitelor ”funcții regaliene” din secolul al XIX-lea (ceea ce conducea la puține destinații ale
resurselor publice - militare, economice, juridice sau pentru plata datoriilor - dar si pentru ceea ce
Norbert Elias numea prestigiul autorității publice) azi, domeniile acțiunii publice sunt mult diversificate,
dimensiunea cheltuielilor publice fiind, în consecință, mult mărită (ponderea finanțelor publice în PIB a
ajuns de la puțin peste 10% la începutul sec. XX, la peste 40% în 2012 în UE și 36% în ţările OECD). În
România, în 2012, ponderea veniturilor fiscale și nefiscale în PIB, a fost de 32%, ceea ce ne plasa pe
ultimele locuri în UE în privința ponderii veniturilor bugetare efectiv atrase în PIB, în principal datorită
slabei fiscalizări a agriculturii și a extracției resurselor naturale, dar și datorită fiscalizării reduse a
averilor și dimensiunii ridicate a evaziunii fiscale (10-15% anual).

Având în vedere dezvoltările menţionate mai sus putem afirma că, pentru cele mai multe state, în
mod sigur pentru cele dezvoltate, creşterea fiscalităţii a reprezentat o condiţie a modernizării instituţionale.
Analiza structurii fiscalităţii poate permite generarea unor concluzii cu la modul în care s-a realizat
evoluţia spre modernitate a statelor. Modificarea arhitecturii fiscale – de la o impozitare majoritar axată
pe impozitele directe, plătite în natură, aplicate fără a se ţine seama de situaţia contribuabilului – către una
de tip personal, în fiscalitatea directă şi o creştere a fiscalităţii indirecte, reprezintă indicatori puternici ai
modernizării statului. Modul în care se dezvoltă finanţele publice este important şi pentru construcţia
atributelor „cetăţeanului”, mai ales a drepturilor sale. A fi „cetăţean” este un drept obţinut doar dacă se
plăteşte un impozit. Dar a fi cetăţean însemană a avea şi drepturi civile, politice, sociale. Participarea la
viaţa politică, dreptul la sănătate, la educaţie, la protecţie contra riscurilor asociate ocupării, nu pot fi
operaţionalizate dacă nu există instituţii care să le susţină. Construcţia instituţională se poate face doar
dacă există resurse financiare, obţinute prin prelevare. Caracterul stabil, constant al acestora asigură şi
exercitarea drepturilor izvorâte din statutul de cetăţean.
Renunţarea treptată la practica „statutului special”, expresie a unui discreţionarism decizional, a
unui arbitrariu des întâlnit în perioadele de guvernare monarhic-absolutistă este şi o condiţie a
stabilităţii finanţelor publice dar şi o condiţie pentru susţinerea statutului de „cetăţean”.

Finanțarea sectorului public, pe de altă parte, afectează atât echilibrul politic şi echilibrul pieţei
(alocarea eficientă a resurselor) cât şi distribuția directă a veniturilor, fiind important, prin urmare, să
putem analiza efectele productive ale cheltuielilor publice, impactul dezechilibrelor bugetare asupra
conjuncturii economice și invers, precum și efectele prelevărilor fiscale asupra incitației la muncă sau
asupra consumului etc.

Analiza finanțelor publice cuprinde, alături de problemele de drept și cele economice și aspectele
sociologice ale deciziei financiare a autoritățlor publice.
Conceptele sociologice ne permit să înțelegem care sunt structurile sociale ce stau în spatele deciziei
financiare publice, care sunt raporturile de forțe între diferitele grupuri sociale, cum influențează tradiția
alegerea bugetară. De asemenea, analizele sociologice ale finanțelor publice ne permit să înțelegem
motivațiile creșterii cheltuielilor publice în variate spații economice (efectele grupurilor de interes,
ciclurile electorale, dezvoltarea instituților statului asistențial etc.)
Finanţarea sectorului public are doar o legătură marginală cu logica pieţei. În general, orice serviciu
sau bun produs de sectorul public este oferit fie la preţuri sub costurile producţiei acestora, fie gratuit.
Achitarea unei taxe de către contribuabil nu este o condiţie obligatorie pentru accesarea unui serviciu
sau bun public. La baza accesului fără contraprestație sau cu o contraprestație sub costul acelui serviciu,
stau numeroase argumente din spaţii ideatice diferite. Ceea ce azi considerăm dezirabil din punctul de
vedere al acestei intervenţii, acum câţiva ani era de neconceput, la fel ca şi acum 100 de ani. În acest sens
este important să înţelegem că intervenţia publică şi instrumentele sale sunt rezultatele unor ajustări,
negocieri instituţionale între structuri eterogene ale spaţiului social (sindicate, partide politice, asociaţii,
guverne, instituţii non-guvernamentale etc.). Ea este rezultatul unei practici sociale, și, prin urmare, o
continuă construcție și deconstrucție o animă.

Opiniile specialiştilor:
Finanţele publice reprezintă o ramură a economiei ce studiază activităţile de taxare şi cheltuire a
resurselor publice. Între opiniile unor clasici ai finanţelor publice am ales următoarrele puncte de vedere:

Pentru Richard Musgrave (1953), "Problemele complexe ce conturează procesul venituri-cheltuieli al

guvernului, se referă, în mod tradiţional la ceea ce numim finanţe publice”.

Philip Taylor (1957), consideră că "Finanţele publice se referă la operaţiunile realizate de fisc şi
trezoreria publică…Subiectul de studiu al finanţelor publice are în vedere problemele financiare şi politicile
guvernamentale la diferite niveluri şi ….studierea relaţiilor interguvernamentale.”

Bucher (1949) afirma că prin politică fiscală înţelegem “utilizarea finaţelor publice sau cheltuielilor,
taxelor, împrumuturilor şi a administraţiei fiscale pentru obiectivele naţionale viitoare.”

Harold Grooves (1958), defineşte finanţele publice ca " domeniul de studiu care tratează problema
veniturilor şi cheltuielilor autorităţilor publice (federale, statale şi locale). Pentru acesta, domeniul, în epoca
modernă include patru spaţii majore: veniturile publice, cheltuielile publice, datoria publică şi anumite probleme
ale sistemului fiscal ca întreg, cum ar fi administrarea fiscal şi politica fiscală.

Hugh Dalton (1967), fost ministru de finanţe al Marii Britanii şi profesor la London University, a clasificat
componentele finanţelor publice în :

(a) Veniturile publice, cuprinzând principiile taxării şi metodele de creştere a veniturilor publice;

(b) Cheltuielile publice, ce studiază fundamentele distribuirii veniturilor publice;

(c) Datoria publică;

 (d) Administraţia financiară, în care sunt tratate problemele organizării şi administrării mecanismului
fiscal;

(e). Stabilizarea economică, subdomeniu în care se acordă o atenţie specială politicilor economice şi
efectelor acestora asupra economiei.

Buchanan, consideră că guvernul ca unitate, poate fi definit ca obiect de studiu al finanţelor publice.

Studierea finanțele publice implică:

 Studiul finanțelor persoanelor morale de drept public (stat, colectivități locale, instituții publice).
 Studiul finanțelor administrațiilor publice - ca organisme ce produc și distribuie servicii ne-
comerciale, cu resurse provenite din impozite și contribuții. In această abordare sunt vizate şi
organismele de drept privat care participă la activități ale puterii publice, dar sunt excluse
instituțiile publice cu activități comercializabile.
 Analiza regulilor dreptului public, deoarece finanțele publice sunt încadrate de această categorie
de reguli.
 Studierea sistemelor politice, a interacţiuunilor din interiorul sistemului politic, deoarece
finanţarea publică este dependentă de decizia politică în mod fundamental, reprezentând un
instrument al deciziei politice. Decizia politică reflectă alegeri publice rezultat al unor preferințe
colective. Răspunsul sub forma acțiunii guvernamentale la întrebări precum: Ce tip de impozit
privilegiem? Cum finanțăm asigurările de sănătate? Impozităm suplimentar averile mari?
Impozităm mai mult veniturile din salarii sau pe cele din capital? etc., reprezintă alegeri politice
și în același timp preferințe pentru anumite valori sociale şi politice.
Argumentele ce legitimează intervenţia publică în economie sunt numeroase, putând decela
următoarele puncte comune:
1. Alocarea resurselor pentru:
 Finanţarea activităţilor de producţie de servicii proprii administraţiilor de stat (i.e.
finanţarea birourilor de stare civilă, cadastru, înmatriculări etc.);
 A permite manifestarea unor preferinţe comune vizând susţinerea sau dimpotrivă
diminuarea unor activităţi economice (i.e.susţinerea prin mai puţină impozitare a
activităţilor de producţie „verzi” şi impozitarea mai ridicată a celor mai poluante,
diminuarea consumului unor produse nocive prin creşterea impozitării consumului
acestora, simularea consumului unor produse prin diminuarea fiscalităţii etc.
 Realizarea de investiţii publice în infrastructură.
2. Redistribuirea veniturilor pentru a asigura creșterea puterii de cumpărare și
pentru categorii socio-profesionale care prin negociere directă nu o pot realiza.
3. Nevoia de a menţine echilibrele macroeconomice.
 Richard Musgrave, în lucrarea din 1959 The Theory of Public Finance, considera că politica bugetară
– ca element fundamental al intervenţiei statului în economie - îndeplineşte trei funcţii:

1. Funcţia de alocare:
Prin politica bugetară statul își asumă producerea şi distribuirea bunurilor sociale, publice –
caracterizate prin non-exclusivitate şi non-rivalitate - prin intermediul autorităţilor publice sau prin
mecanisme de alocare de resurse financiare subiecților economici de drept privat pentru a produce astfel
de bunuri; statul, asigură astfel, satisfacerea unor nevoi publice operând şi ajustările necesare în
afectarea resurselor pentru aceste bunuri.

Bunurile publice sunt bunuri al căror „consum” nu poate fi

sancţionat de mecanismul care guvernează bunurile private, adică
de mecanismul preţurilor.
Ele nu sunt generate de piaţă, pentru că piaţa nu le poate
produce în cantităţi suficiente deşi utilitatea
Sursa: jimmywayne@flickr
lor publică nu este pusă sub semnul întrebării sau cel puţin nu este, într-un anume context socio -
politic pusă sub semnul întrebării.
Furnizarea de servicii de securitate naţională, de ordine publică, de securitate sanitară, medicală sau
„furnizarea” serviciilor pentru asigurarea respectării contractelor (legale) de către stat, reprezintă
intervenţie publică pentru producţia de servicii publice.
În general, este larg acceptată ideea că furnizarea bunurilor publice este necesară deoarece creează
externalităţi pozitive8. O campanie de vaccinare ajută nu numai direct persoana vaccinată ci şi societatea,
care nu va mai fi obligată să facă cheltuieli pentru îngrijirea persoanelor atinse de o anumită maladie,
utilizând resursele respective pentru alte obiective. Subvenţionarea achiziţiei unui autoturism electric nu
reprezintă doar un beneficiu personal pentru cel ce va achiziţiona o maşină electrică ci un ajutor pentru
toată populaţia deoarece aceasta va respira un aer mai curat, va trăi într-un mediu mai curat şi ca atare
se va îmbolnăvi mai puţin.
Producerea şi alocarea bunurilor publice ridică însă numeroase probleme, din care vom aminti
câteva:
Cât de eficient este statul ca agent economic producător de bunuri şi servicii? Un sector public
productiv pletoric, slab organizat, poate produce bunuri şi servicii utile dar slabe calitativ şi scumpe.

8
Externalităţile reprezintă efectele acţiunii unor agenţi economici, reprezentate de modificării ale bunăstării altor agenţi
(producători, consumatori, diferite categorii de alte organizaţii), neimplicaţi în acţiunile respective. Ele pot fi negative (poluarea) sau
pozitive (starea de sănătate bună a unui angajat, poate fi tradusă în câştiguri de productivitate, de venituri individuale şi în final, de
venituri mai mari pentru stat, utilizate pentru diferite acţiuni colective.
Productivitatea sectorului public este astfel un subiect constant de dezbatere. Introducerea unor noi
forme de producţie publică şi de gestionare a producţiei publice sunt expresia nevoii de ameliorare a
productivităţii în interiorul administraţiilor şi a schimbării modalităţilor de finanţare a producţiei
publice, spre una fundamentată pe rezultate. O altă problemă a furnizării acestor bunuri este acea că,
deşi furnizarea lor implică un interes comun pentru un grup (indiferent de mărimea acestuia), gradul de
implicare al indivizilor în producţia lor este de multe ori redus, datorită aplicării unor strategii de free
riding. Paradoxul între interesul individual şi cel colectiv, mai sus schiţat a fost exprimat de Mancur
Olson (1978) şi a devenit un concept ce a stat la baza a numeroase studii, ce analizează impasul acţiunii
colective.
Un exemplu simplu ne poate arăta ce se întâmplă în acţiunea publică. Să luăm exemplul unei
acţiuni sindicale dezvoltate pentru un drept oarecare. Un membru de sindicat poate alege să nu participe
la acţiunea sindicală pentru susţinerea drepturilor colective, ştiind că de rezultatele pozitive ale mişcării
vor beneficia toţi membrii, fără discriminare. Această dezertare va slăbi acţiunea colectivă.
Pe plan internaţional, un stat care nu semnează un acord pe teme de mediu sau, de exemplu,
pentru limitarea pescuitului va slăbi acţiunea colectivă publică internaţională. În aceste condiţii, pentru
a putea face eficientă acţiunea de colectivă trebuie să fie instituite sancţiuni pentru cei care aleg strategiile
“biletului gratuit” (Balme, 2009). De pildă, putem lista participanţii la acţiunea sindicală, condiţionând
obţinerea drepturilor de participare sau putem institui sancţiuni pentru statul care nu acceptă un acord
de mediu sau de un alt tip, de interes global.

O altă sursă de tensiuni determinată de acţiunea publică este reprezentată de modul în care
definim interesul colectiv, dacă există aşa ceva. Definirea funcţiei de bunăstare colectivă este importantă
deoarece, din acest punct Statul se va orienta în alegerile pe care le face în producţia de bunuri publice,
în condiţiile resurselor limitate de care dispune.
Cum putem defini, o funcție de bunăstare socială colectivă, care să fundamenteze politici publice
care să maximizeze bunăstarea colectivă?, dacă, așa cum o sugerează economistul Kenneth Arow nici nu
putem agrega preferințele individuale (teorema imposibilității – vezi nota de la sfărşitul capitolului)?
Dacă nu putem agrega preferinţele individuale atunci deciziile privind producţia anumitor bunuri
publice şi a cantităţilor produse din acestea vor fi constant subiect de conflicte politice şi constante
reconsiderări.
Bunăstarea este generată de diferenţele de venituri? Dacă da, atunci pentru a crea bunăstare
colectivă mai multă trebuie să creem mai mult PIB. Deci statul trebuie să acţioneze în direcţia stimulării
creerii de PIB. Dar diverse studii au arătat că fenomenul adaptării poate crea o altă imagine asupra
bunăstării. Acestea descoperă că există o corelaţie slabă între circumstanţele (obiective) ale vieţii
îndividuale (venituri, status marital, stare de sănătate, profesie) şi starea de fericire, declarată în anchete.
De pildă un studiu produs de Easterlin (2001) arată că nu există nicio corelaţie pe termen lung între
nivelurile diferite de venit ale unor indivizi şi starea de fericire declarată. Atunci, ar trebui creaţi
indicatori ai bunăstării determinaţi de starea de fericire, şi de alte variabile subiective, care definesc
calitatea vieţii. Lista acestor variabile, probabil, va impune un alt tip de intervenţie alocativă a statului.
Această interogare a condus la apariţia unui sector public productiv cu o topologie variabilă, ceea
ce ne arată că în statele moderne, frontierele între public şi privat nu sunt imobile şi foarte precise.
O a treia sursă de dispute pe care dorim să o amintim aici este legată de problema de mai sus:
dacă nu există funcţie de bunăstare colectivă, cine determină generarea „listei” de bunuri publice?
Înscrierea acestora într-o agendă oarecare este determinată de profesioniştii acţiunii politice (grupuri de
lobby, politicieni, funcţionari publici, întreprinderi etc. Această situaţie de fapt ne determină să afirmăm
că nu există o “cerere” precis determinată pentru producţia acestora. De fapt, producţia este determinată
de “ofertă”, care apoi “verifică” dacă lista are susţinători. Este ca şi în sectorul producţiei private: întăi
se fac bunurile şi apoi se testează pe consumator pentru a verifica suprapunerea între ce crede firma că
trebuie să producă şi ceea ce îşi doreşte consumatorul (manipulat). Furnizarea anumitor servicii
reprezintă minime condiţii pentru viaţa colectivă, astfel încât este firesc ca lista bunurilor ce asigură
condiţiile minime să fie validată de cerere foarte uşor. În această situaţie se află toate serviciile ce
contribuie la realizarea funcţiilor regaliene.
Pentru altele, oferta este oscilantă.
De exemplu, reţeaua de infrastructură de amenajare a teritoriului este parte a listei oferite de
producător. Numai că în acest sens opţiunile sunt multiple. Alegerea unui mix al componentelor reţelei
ţine de ofertant, care decide el care sunt interesele beneficiarului.
În Franţa statul francez prin societatea naţională de cale ferată a decis să finanţeze preponderent
reţeaua de TGV-uri, în loc să finanţeze reabilitarea liniilor secundare foarte numeroase. La fel şi în cazul
sănătăţii şi al educaţiei. Desigur, starea de sănătate a populaţiei şi incidenţa anumitor boli reprezintă
„vocea” cererii de servicii de sănătate. Cuvântul final îl au specialiştii sau grupurile. Pentru beneficiarii
acestor servicii, randamentele obţinute din accesul la ele sunt în primul rând private (stare de sănătate
mai bună, capacitate de efort mai mare sau venituri mai mari determinate de o educaţie mai bună), în
secundar putând vorbi şi de o eventuală bunăstare colectivă.

2.Funcţia de redistribuire
Egalitatea şi echitatea socială9 - aşa cum sunt acceptate de corpul social ca urmare a unei istorii
sociale și economice comune şi a unor practici comune în această direcţie - se pot realiza doar prin

9
Egalitatea şi echitatea nu sunt concept interschimbabile. Egalitatea înseamnă că toţi indivizii unui grup social oarecare trebuie să
aibă aceleaşi drepturi şi să fie trataţi într-o manieră egală. Echitatea înseamnă că regula aplicabilă tuturor trebuie să ţină seama de
diferenţele de poziţie reale existente între membrii grupului.Echitatea ţine seama de inegalităţile sociale. Un sistem de impozitare al
veniturilor bazat pe progresivitate, nu tratează în mod egal contribuabilii, dar este mai echitabil deoarece “netezeşte” inegalităţile de
redistribuirea veniturilor de către autorităţile şi instituţiile statului. Cheltuielile publice pentru
intervenţie socială, determinate de drepturile economice şi sociale asociate statutului de cetăţean modern,
au apărut în secolul al XIX-lea pentru a corecta inegalităţile profunde existente, dar şi exacerbate de
capitalismul industrial al perioadei respective.

Realizarea redistribuirii se face prin mecanisme complexe prin care instituțiile statului colectează,
sub formă de impozite şi taxe şi contribuţii părți din veniturile create de persoanele fizice şi juridice, pe
care, apoi, alte instituţii le redistribuie prin transferuri cu caracter social şi economic, în cadrul
instituțiilor statului social.
Chiar dacă statele contemporane ne oferă exemplul unor diferenţe majore între ele în privinţa
modului în care se realizează protecţia socială, un fapt este constant: ataşamentul puternic al cetăţenilor,
mai ales în ţările europene, faţă de valorile promovate de diferitele forme ale statului providenţă.
Acest ataşamentul ridicat faţă de politica de redistribuire şi dezvoltarea repertoriului politicilor
de redistribuire, nu exclude interogaţii substanţiale care trebuie să primească răspuns. Enumerarea
câtorva dintre acestea este necesară pentru înţelegerea dificultăţilor ce trebuie depăşite în design –ul
politicilor redistributive: Care sunt limitele redistribuirii? Există un normativism al echităţii sociale?
Putem vorbi de echitate în sens generic? Doi autori francezi Luc Boltansky şi Laurent Thevenot, într-un
volum intitulat Economiile grandorii (1991) vorbesc de existenţa a patru modalităţi de înţelegere a
echităţii:
a.o echitate a “pieţei” – care impune acceptarea inegalităţilor apărute în funcţionarea pieţei (Dacă
se găsesc plătitori pentru un salariu foarte ridicat unui actor de la Hollywood, situaţia este echitabilă
deoarece este bazată pe o confruntare între cerere şi ofertă pe piaţa respectivă).
b.o echitate “tehnică, profesională” – impune plata ridicată a persoanelor care contribuie la
creşterea productivităţii, deoarece de aceste competenţe beneficiază colectivitatea, care devine mai

acces la diferite bunuri şi servicii, dar şi inegalităţile de ordin politic, care afectează participarea la viaţa democratică. La fel, (în
sistemul educational românesc), învăţământul public de nouă clase este gratuit pentru toţi (egalitate), dar pentru a se manifesta
această egalitate, familiile aflate în dificultate pot beneficia de sprijin din partea statului pentru a se asigura accesul egal al copiilor
lor la acest serviciu public (echitate). Echitatea este un principiu al justiţiei distributive, în timp ce egalitatea reprezintă un principiu
al justiţiei comutative.
bogată. O inovaţie tehnologică ce permite scoaterea petrolului de la adâncimi foarte mari, în condiţii de
costuri mai scăzute este un suport pentru obţinerea unor venituri mai mari în toată industria respectivă.
c.o echitate “civică” – ne aflăm în situaţie recunoaşterii unor drepturi individuale comune
fundamentale pentru existenţă, satisfacerea acestora fiind indispensabilă pentru satisfacerea nevoilor
elementare.
d.o echitate “domestică” - cei doi autori se referă la gesturile voluntare care permit o imbunătăţire
a statutului unor persoane sau menaje aflate în situaţii de o mare precaritate.
În orice abordare din cele de mai sus asupra echităţii putem observa că există excluşi, iar
transferurile sociale cerute vor fi nu numai din ce în ce mai mari, dar şi dificil de ţintit. În plus,
diminuarea inechităţii apărute în unul din sectoare implică venituri fiscal obţinute din alte structuri, fapt
ce poate crea inechităţi mai ridicate.
Care este pragul redistribuirii veniturilor, dincolo de care, poate apărea o cultură a dependenţei
şi o societate egalitară care încurajează ne-munca? Sunt necesare şi obligatorii redistribuiri cu caracter
economic (subvenţii) pentru a permite susţinerea unor activităţi slab productive sau trebuie permisă mai
„multă” piaţă? “Subvenţia” poate fi considerată un instrument pentru a asigura mai multă echitate pe
pieţe? Dacă da, de ce regimul subvenţiilor este atât de contestat de piaţă?

3. Funcţia de stabilizare a conjucturii economice:

Prin politica fiscal-bugetară statul urmăreşte atingerea unor obiective economico-sociale şi
diminuarea unor dezechilibre macro-economice (şomaj, evoluţie negativă a PIB, inflaţie, diminuarea
cererii agregate, scăderea ratei economisirii etc.).
Aceaste obiective pot fi atinse prin folosirea unor mix-uri complexe de politici macroeconomice:
monetare, sectoriale, bugetare, fiscale.
Economistul britanic Nicholas Kaldor reţine patru obiective fundamentale ale politicilor de stabilizare,
pe care le prezintă sub forma a ceea ce numeşte „pătratul magic”:
1. Creşterea PIB-ului – O evoluţie puternic pozitivă a PIB-ului este un indicator de încredere al unei
economii sănătoase. Creşterea sa ne spune că are loc o creştere a veniturilor produse din afacerile
din economie, dar şi o creştere a locurilor de muncă, a investiţiilor sau a consumului. Evoluţia
escendentă a veniturilor din economie constituie un bun fundament pentru creşterea veniturilor
publice din taxe şi impozite şi astfel pentru o multiplicare a acţiunilor redistributive realizate de
autorităţi.
2. Creşterea ocupării – un obiectiv fundamental al intervenţiei guvernamentale il reprezintă
diminuarea şomajului pe termen mediu şi lung, atât pentru diminuarea decalajului PIB10, cât şi

10
Decalajul PIB, reprezintă diferenţa între PIB-ul potenţial şi Pib-ul actual. PIB-ul potenţial este nivelul maxim al producţiei pe
care o economie îl poate realiza, în condiţii de ocupare deplină şi stabilitate a preţurilor. Un Pib actual mai scăzut decât Pib-ul
potenţial indică o risipă de resurse naţionale. Un Pib actual mai mare decât cel potenţial apare atunci când cererea este foarte mare,
 pentru diminuarea cheltuielilor – suport pe care statul le face pentru menţinerea puterii de
cumpărare a populaţiei inactive şi pentru reinserţia profesională a acesteia. Deşi este o funcţie
asumată consecvent de stat, păstrarea puterii de cumpărare a populaţiei aflate în şomaj, nu
reprezintă o acţiune instituţională facil de realizat şi fără costuri. Şomajul ridicat creează costuri
economice şi sociale importante, pe care publicul aşteaptă ca statul să le suporte, fapt ce poate
adânci dezechilibrele financiare sau crea astfel de dezechilibre. Politicile publice antişomaj
reprezintă, în aceste condiţii, un capitol important şi constant al acţiunii guvernamentale.
3. Stabilitatea preţurilor – în acest caz, preocuparea autorităţilor publice este menţinerea unui nivel
cât mai scăzut al ratei inflaţiei, prin intermediul politicilor monetare; Obiectivul menţinerii
stabilităţii preţurilor este asumat de către autorităţi pentru a se putea menţine un nivel constant al
puterii de cumpărare al populaţiei şi, în acelaşi timp, pentru a menţine sau a permite creşterea ratei
economisirii. Stabilitatea preţurilor menţine, de asemenea, competitivitatea produselor interne la
export, deoarece preţurile acestora vor evolua mai încet decât cele ale concurenţilor, pe pieţele
internaţionale.
Stabilitatea preţurilor influenţează pozitiv şi comportamentul firmelor care, pot lua mai uşor decizii
în privinţa evoluţiei producţiei atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
De asemenea menţinerea stabilă a preţurilor păstrează coeziunea socială şi stabilitatea internă, spre
deosebire de perioadele cu inflaţiei ridicată când puterea de cumpărare a clasei medii şi a celor cu
venituri modeste scade, determinând creşterea riscului de sărăcie, cu efecte asupra stabilităţii
sociale şi politice interne. Dealtfel, pe toată durata secolului al XX-lea s-au putut observa efectele
negative ale perioadelor cu inflaţie ridicată, de la criza din anii 1922-1923, din Germania, când la
două zile nivelul preţurilor se dubla, ajungând până la o rată a inflaţiei de 16.000.000 la %, şi
terminând cu Zimbabwe care, între 2001-2004 a cunoscut o creştere a preţurilor de 150.000%,
sărăcirea populaţiei conducând la mişcări sociale, revolte şi destabilizare economică de lungă
durată.
4. Echilibrul extern – Este reflectat de situaţia balanţei contului curent şi a celorlalte conturi sintetice
din cadrul balanţei de plăţi. Echilibrul extern are o funcţiei semnal importantă reflecctând
competitivitatea internaţională a propriei economii. Excedentul balanţei comerciale poate fi
interpretat în două registre: fie această situaţie poate fi datorată unor importuri scăzute, reflectând
o creştere slabă sau o recesiune, fie este rezultatul unor exporturi ridicate, expresie a competitivităţii
internaţionale şi sursă de bogăţie publică şi individuală.
Analiza balanţei de plăţi ne oferă importante date şi cu privire la asimetriile comerţului internaţional.

fapt ce indică tendinţe inflaţioniste. Nici una din situaţii nu este satisfăcătoare pentru economie. NAIRU (rata şomajului care nu
produce efecte inflaţioniste) este un alt concept asociat primului.Deviaţii ale ratei şomajului de la NAIRU sunt asociate deviaţiilor
PIB-ului de la potenţial.
Spre exemplu, în Romania, în anul 2013, deficitul contului curent era determinat în proporţie de ¾
de deficitul cu ţările UE, din care zona euro era responsabilă tot cu ¾. În cazul balanţei bunurilor,
deficitul era exclusiv cu Uniunea Europeană. Tot pentru ilustrarea asimetriilor comerţului
internaţional, şi a vulnerabilităţilor posibile pentru economia naţională, putem exemplifica şi
situaţia exporturilor. Acestea, în acelaşi an luat ca referinţă erau în proporţie de 67.5% realizate
din comerţul intracomunitar, din care zona euro 48.2%.
Ajustările balanţei de plăţi pot fi realizate prin intermediul ratei de schimb (în caz de deficit, cursul
de schimb al monedei naţionale se depreciază, în cazul economiilor cu pieţe valutare libere sau se
devalorizează, în cazul pieţelor valutare reglementate) sau prin modificarea cererii interne
(diminuări sau creşteri de salarii, ori de cheltuieli guvernamentale).
Balanţa de plăţi oferă date importante privind inserţia ţării respective în economia mondială, dar
şi date despre situaţia economică şi cea financiară a ţării.

Reprezentarea grafică a acestor obiective, cum spuneam mai sus este realizată sub forma unui
pătrat numit şi „magic” pentru că este aproape irealizabil.
Forma grafică de mai jos arată că, pe de o parte, între şomaj şi inflaţie este o legătură inversă (cu
căt rata şomajului este mai mare cu atât rata inflaţiei este mai scăzută, iar pe de alta, că există o
relaţie inversă între rata creşterii economice şi rata şomajului: cu cât creşterea economică este mai
ridicată cu atât rata şomajului este mai scăzută.
Având în vedere construcţia sa putem afirma că o economie are rezultate mai importante cu cât
aria pătratului este mai mare.
 Creştere
Rata creşterii

Ocupare
Echilibru extern

Rata şomajului Sold exterior

0
Stabilitatea preţurilor
Rata inflaţiei

Ca şi în cazul celorlalte două roluri asumate de stat, intervenţia pentru stabilizarea economiei este
problematică din mai multe perspective. Două dintre acestea le enumerăm în continuare: 1.Cât de mare
trebuie să fie dimensiunea temporală cât şi cea cantitativă a intervenţiei macroeconomice a statului? În
economiile contemporane permanenţa intervenţiei ia locul intervenţiei conjuncturale, probând oarecum
o dependenţă a economiei piaţă de această intervenţie; 2. Dimensiunea datoriei publice şi efectele sale:
evicţiune, creşterea ratelor dobânzii pe termen lung, diminuarea investiţiilor private, efectul Ricardo-
Barro şi limitarea creşterii economice. Pentru unii analişti datoria publică ridicată devine o piedică în
calea creşterii economice.
Intervenţia discretă a statului în economie din perioada anterioară anilor ’30 este înlocuită de o
structură de alternative de intervenţie pe care statul o expune constant, adeseori agresiv.

 Clasic versus modern în finanţele publice.

Concepţia clasică (liberală şi/sau walrasiană) - bazată pe principiul laissez-faire-ului, susţine derularea
activităţilor de producţie de bunuri şi servicii prin intermediul firmelor private. Sectorul privat este mai
eficient decât cel public. Statul este considerat exogen economiei, iar activităţile sale sunt considerate un
rău necesar, acolo unde beneficiile sociale marginale depăşesc costurile sociale marginale. Deciziile
economice trebuie să fie rezultatul „mâinii invizibile”. Statul, prin intermediul instituţiilor publice are
rol de asigurare a resurselor necesare pentru întreţinerea acelor agenţii ce asigură educaţia, apărarea
ordinii interne şi externe, existenţa unui cadru legal de acţiune a agenţilor economici şi circulația
monetară necesare schimburilor. El deţine un monopol al „violenţei legitime” (Weber), dar este un
„musafir nepoftit” la festinul economic. Este epoca finanţelor menite să sprijine exercitarea funcţiilor
regaliene ale statului este epoca statului jandarm. Spre sfărşitul secolului al XX-lea economiştii germani
Wagner şi Smoller, adaugă funcţiilor normale ale guvernului şi redistribuirea avuţiei.
Sistemul financiar public este neutru.
Ordinea naturală, conceptul fundamental al liberalismului clasic asupra legăturilor sociale se aplică
și legăturilor economice, care nu trebuie să sufere de pe urma interferențele statului. Acesta nu trebuie
să încurajeze prin niciun mecanism fiscal (scutire de impozit, reducere a fiscalităţii, subvenţionare,
comenzi) o întreprindere sau un tip de activitate, prin urmare este neproductiv.
Statul liberal nu este însă amorf şi indiferent faţă de modul în care se defăşoară interacţiunile între
agenţi economici, mai ales dacă apar diferenţe mari de putere între aceştia. Statul liberal reglementează
pentru a corecta ineficienţele pieţei, pentru maximizarea welfare-ului, cum este cazul legislaţiei în
domeniul financiar, a celei din domeniul căilor ferate (i.e.legea Grangers, pentru protecţia
consumatorului), Interstate Commerce Acte, 1887, privind afacerile, sau celebra Sherman Anti Trust
Act, din 1890, în SUA). El devine un „jandarm al pieţelor”, respectarea condiţiilor pieţelor concurenţiale
perfecte fiind un atribut al acţiunii publice.
Există şi numeroase cazuri în care, totuşi, reglementările publice servesc unor grupuri, ceea ce le face să
opereze mai curând excluderi, decât includeri.
Bugetul trebuie să fie în echilibru. Excedentul este la fel de neconceput ca și deficitul. El este expresia
unei deturnări ineficiente a capitalurilor agenților economici privați și cetățenilor. Un buget clasic este
de asemenea un buget care ”face curte” deficitului fără al atinge. Riscul major al unui deficit este acela
al apariției inflației prin recursul la crearea de monedă și la împrumuturi. Chiar şi în perioade de criză,
cu deflaţie mare, şomaj ridicat şi producţie în scădere, ortodoxia bugetară considera că bugetul trebuie
echilibrat.
Spre exemplificare un citat din Liaquat Ahamed, Stăpânii finanţelor (2014), care descrie situaţia Marii
Britanii din 1931:
„Întrucât criza economică se adâncise, bugetul ajunsese la un deficit în jur de 600 de milioane de dolari,
2.5% din PIB….Comitetul May a propus ca guvernul să încerce să redreseze problema bugetară prin
reducerea cheltuielilor cu 500 de milioane de dolari – inclusiv o reducere cu 20% a ajutoarelor de şomaj
– şi să mai obţină 100 de milioane prin mărirea impozitelor…..În acea vreme se considera că deficitul
bugetar este întotdeauna un lucru rău, chiar şi într-o criză.” (p.389). Această atitudine în politica
bugetară a fost criticată dur de J.M. Keynes care a numit raportul May „cel mai tembel document pe
care am avut vreodată ghinionul să-l citesc” 11
După Primul Război Mondial, se putea observa, la două dintre puterile mari ale Europei Franţa şi Anglia
că, în timp ce a doua, disciplinată financiar – bugetar, era bolnavă economic, prima era în situaţie inversă,
cu şomeri puţini, creştere economică mare şi exporturi ridicate, dar cu finanţe bolnave.
În sfârșit, finanțele publice clasice sunt finanțe închise. Nu există transferuri de finanțe publice între
state, cu o singură excepție notabilă și semnificativă – plata datoriilor de război – urmare a negocierii
diferitelor tratate de pace. Evenimentele politice ce au succedat Primului Razboi Mondial, scot în
evidenţă acest fapt. Numeroasele întâniri, conferinţe, comisii realizate între părţile implicate în
conflagraţie au avut drept unic scop stabilirea, eşalonarea şi reeşalonarea datoriei de război germane,
plătită din bugetul public. Bănci private americane acordau împrumuturi Germaniei, care le transfera
Aliaţilor învingători, care le transferau apoi SUA, creînd ceea ce Keynes numea „mare flux circular de
hărtie” (Ahamed, 1914).
La nivelul instrumentelor politicii bugetare diferenţa între clasic şi modern în finanţele publice ţine,
în primul rând de structura monobugetară, ce conţine doar cheltuielile omogene şi veniturile ordinare12.
Omogenitatea este evidentă din perspectiva criteriilor de clasificare actuale ale cheltuielilor publice.
În perioada “clasică”, aceste cheltuieli erau de tip administrativ, pentru finanţarea funcţionării serviciilor
publice indispensabile, expresie a deţinerii de către stat a monopolului violenţei legitime (armată, poliţie),
precum şi pentru finanţarea acelor servicii publice ce asigură susţinerea intereselor naţionale în exterior
(diplomaţia) şi soluţionarea litigiilor (justiţia), așa cum am arătat mai sus.
Mărimea cheltuielilor bugetare este un indicator de încredere pentru a înţelege cât de redusă este intervenţia
publică în secolul al XIX- lea şi la începutul secolului al XX-lea.
Tanzi şi Schuknecht (2000), arată că în 1870, în cele mai puternice economii mondiale, media cheltuielilor
publice în PIB era de doar 10.7%. Cei doi autori citează unul din economiştii francezi ai vremii – Paul Leroy
Beaulieu – care afirma – în acord cu concepţia non intervenţionistă a vremii - că o pondere a taxelor în avuţie
naţională de 5-6% este medie, în timp ce una de 12% era considerată exorbitantă, cu potenţial de a afecta
perspectivele viitoare. În 1913, ponderea acestora ajungea la 11.9%.
În Franţa, spre exemplificare, cheltuielile cu educaţia reprezentau doar 1% din buget, cele sociale tot atât,
iar cele cu caracter economic doar 6%, la sfărşitul secolului al XIX-lea. În 1913, cheltuielile culturale şi cele
educaţionale ajungeau la 9%, iar cele economice (cheltuieli de infrastructura) ajungeau la 26 (Muzellec, 2009).
Veniturile fiscale reprezentate de impozite sunt cele mai uzitate, în timp ce împrumuturile publice sunt
considerate inechitabile pentru generaţiile viitoare, cu rol perturbator asupra pieţelor financiare şi cu

11
Liaquat Ahamed, Stăpânii finanţelor, p.389, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014.
12
Muzellec Raymond, Finances publiques , p.52, Ed.Dalloz, 2009, Paris
rezultate incerte, prin urmare, trebuind folosite doar marginal. Cu toate astea, în 1913, datoria publică
reprezenta 80% din venitul naţional, iar deficitul public era foarte ridicat, în cazul acestei ţări.
Primul război mondial este cel care va cauza o creştere a cheltuielilor atât în componenta lor militară
cât şi a celor asociate cu aceasta (în perioada războiului şi după acesta). Media cheltuielilor publice în
PIB ajunge la 20%, în ţările examinate de autorii mai sus citaţi, cu niveluri mai ridicate în principalele
ţări europene participante la conflict. De asemenea, creaţia monetară este interzisă ca modalitate de
finanţare a cheltuielilor bugetare, datorită pericolului inflaţionist şi scăderii uniforme a puterii de
cumpărare, ce o acompaniază. Creaţia monetară era strâns legată, până în 1931, de menţinerea
etalonului aur şi de regulile care marcau creaţia monetară, în strânsă legătură cu rezervele de aur
deţinute în trezorerii. Sfărşitul primului război mondial, dar mai ales criza din 1929 – 1933, marchează
finalul epocii clasice a finanţelor publice, sfărşitul laissez-faire-ului.

Concepţia modernă pune accentul pe caracterul conjunctural al intervenţiei publice în economie pentru
menţinerea unor echilibre macroeconomice şi pentru stimularea unor variabile importante pentru
dezvoltarea economică.
Repertoriul acţiunii publice guvernamentale se îmbogăţeşte semnificativ.
Finanţele publice devin instrumente pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare economică.
Modernitatea în finanţele publice începe acolo unde tradiţia laissez faire-ului a eşuat în obiectivul
asigurării creşterii economice şi ocupării forţei de muncă. Acest lucru s-a întâmplat în anii 1920-1930
când şomajul masiv şi stagnarea au măcinat cele mai multe din economiile naţionale.
Criza din anii 1929-1933 a „reuşit” să facă ravagii, nu numai în economia mondială ci şi în concepţiile
tradiţionale despre piaţă şi capacitatea sa de autoreglare. Scăderea producţie, creşterea şomajului,
deflaţia, diminuarea catastrofală a volumului creditării erau fenomene economice care păreau să se
autoîntreţină, fără limită de timp. Alocarea optimă a resurselor realizată de piaţă, aşa cum o imaginau
neoclasicii, arăta mai mult a ideal şi mai puţin a realitate economică, mai mult a utopie decât a realitate.
Bugetele publice care cu greu reuşeau şi înainte să se menţină în stare de echilibru, cunosc dezechilibre
puternice.
Guvernele, pentru a menţine un echilibru bugetar relativ (în timpul crizei) adoptă măsuri pe care
azi le-am cataloga drept prociclice (scăderea salariilor funcţionarilor publici), care accentuează însă,
criza economică, diminuând şi mai mult consumul.
Aceste măsuri de reduceri deflaţioniste ale deficitelor bugetare l-au făcut pe Keynes să afirme că
sunt „lucrurile cele mai greşite şi mai prosteşti pe care le-a săvârşit cu bună ştiinţă Parlamentul de când
sunt eu pe lume” şi [Y]ou will never balance the budget through measures which reduce the national
income ... Look after the unemployment, and the Budget will look after itself.13

Programele guvernamentale ale preşedintelui Roosvelt, cunoscute sub denumirea de New Deal
sunt cele mai cunoscute exemple de intervenţie publică din anii ’30, dar rămân şi „exemple clasice”
pentru a înţelege ce înseamnă stat intervenţionist. În Europa, aceloraşi ani putem observa creşterea
cheltuielilor publice militare. Aceste dezvoltări au dus la o medie de 22.8% din PIB a acestora în 1937.
Alături de impactul puternic al crizei asupra ortodoxiei economice cu privire la rolul statului în
economie, putem adăuga apariţia în 1936, a influentului şi provocatorului volum al lui John Maynard
Keynes "General Theory of Employment, Interest and Money”, considerat primul argument sistematic pentru
intervenţia publică în economie. Anterior, în 1295, Keynes a scris “Sfărşitul laissez faire-ului”, în care, pe
fondul evoluţiilor economice nefavorabile, din economia mondială îşi exprima neîncrederea în eficienţa mâinii
invizibile şi în “economia ofertei” promovată de ortodoxia clasică în economie, fără a oferi însă, un argument
structurat pentru interventionism.
Pentru John Maynard Keynes, intervenţia publică în economie se poate realiza prin canale diverse:
a. Creşterea cheltuielilor publice şi extensia domeniului intervenţiei.
b. Politica fiscală expansionistă şi redistributivă.
c. Intervenţie directă în economie prin producţie în întreprinderi publice sau în monopoluri de stat.

Creşterea influenţei operei lui Keynes şi apariţia noilor instrumente ale stabilizării macroeconomice, au condus
la puternice politici economice intervenţioniste contraciclice în primii 30 de ani după cel de al doilea război
mondial, creşterea economică fiind însoţită diminuarea şomajului şi reducerea inegalităţilor.
Pentru James Tobin, laureat al Premiului în memoria lui Alfred Nobel pentru economie, preţul creşterii
economice pe care trebuie să îl plătească societatea este creşterea taxării. Astfel că, în anii ’60 media
cheltuielilor publice ajunge la peste 28%, iar în ’80 la peste 41% din PIB, situaţii ce exemplificau indirect şi
evoluţia puternic pozitivă a veniturilor publice şi deci a taxării.
Concepţia modernă, afirmă o legătură simbiotică între piaţă şi stat, având în vedere şi argumentele
imposibilităţii unei raţionalităţi organizaţionale exclusiv centrate pe preţuri şi costuri, aşa cum a
demonstrat Herbert Simon, prin teoria raţionalităţii instrumentale sau procedurale (1976, 1983, 1987)
diferită de cea substanţială a pieţei. Simon contextă eficienţa pieţei, a raţionalităţii sinoptice

13
Keynes , ‘Spending and saving’, The Listener, 11 January 1933
 Finanţele publice moderne sunt preocupate, în mod distinctiv, şi de efectele la nivel microeconomic
ale acţiunilor guvernamentale, de modul în care autorităţile afectează alocarea resurselor şi distribuirea
veniturilor.14
Pentru că în finanțele publice moderne suprafața intervenției publice a crescut (atât ca volum al
cheltuielilor cât și ca destinație a acestora) monobugetarismul sau unitatea bugetară au fost înlocuite cu
sisteme bugetare plurale în care alături de bugetul public central se pot întâlni bugetul asiguărilor sociale,
bugetele locale, bugete anexe, autonome, sau pe proiecte, etc. Acest tip de aranjamente bugetare permit
o mai eficientă gestionare a resurselor, deoarece o destinație clară a cheltuielilor trebuie să fie precedată
de o denominare precisă a contului în care sunt evidențiate resursele, dând astfel posibilitatea unui
control mai precis şi mai eficient al modului în care sunt gestionate resursele alocate unui anumit obiectiv
public.
Deşi, în ultimii 30 de ani sau făcut paşi importanţi în direcţia realizării unor bugetele în care regulile
determinate de pe baza unor criterii de raţionalitate economică să fie fundamentul politicilor bugetare,
bugetul a devenit şi un instrument prin care se sponsorizează economia în zonele sale marginale, diferite
grupuri de interese sau a devenit un spaţiu prin care se câştigă capital de încredere prin cheltuieli
realizate fără o evaluare strictă a utilităţii acestora sau a impactului asupra echilibrului bugetar.
Discreţionarismul în utilizarea banilor publici rămâne încă o modalitate precumpănitoare în decizia
bugetară chiar dacă regula fixă, ca principiu de guvernare a deciziei bugetare moderne, are din ce în ce
mai mulţi adepţi. Totodată finanţele publice reprezintă şi o modalitate prin care se subvenţionează arii
economice în care se manifestă eşecurile pieţei15, dar şi o modalitate prin care, autorităţile încearcă
limitarea consecinţelor crizelor economice.

În finanţele moderne asisatăm, în continuare, la o creştere a cheltuielilor publice - chiar dacă în ritm
mai scăzut decât în perioada primelor decenii de după cel de al doilea război mondial - datorită unei
multitudini de factori, între care putem accentua: schimbările în structura administrativă (unităţile
administrativ teritoriale primind competenţe bugetare), apariţia unităţilor autonome cu bugete proprii,
participarea la acţiuni economice externe sau de altă natură. Alături de aceste, asumarea de statele
moderne a acţiunilor de guvernare a securităţii sociale şi implicit acceptarea principiului de socializare
a riscurilor privind sănătatea sau cele derivând din statutul ocupațional ori din cel de persoană activă –
inactivă, au condus la o creştere a numărului instituţiilor publice gestionare şi deci la o creştere a
cheltuielilor bugetare. Suplinirea unor activităţi acolo unde iniţiativa privată eşuează în a le realiza la
nivelurile necesare, finanțarea unor acțiuni determinate de noile atribute ale statutului de cetățean, au
condus, la rândul lor la o creştere puternică şi constantă a cheltuielilor publice.

14
The Encyclopedia of public choice, Harvey Rosen, Public finance, p.252, Kluwer Academic Publisher , Dordrecht, 2004.
15
John Wanna, Lotte Jensen, Jouke de Vries, Controlling public expenditure: The changing role of centrral budget agencies, p.21,
Ed.Edward Elgar Publishing Limited, Cheltenham, 2003.
 O altă sursă de evoluție pozitivă a cheltuielilor publice este cea reprezentată de evoluția tehnologică,
care determină creșterea cheltuielilor din educaţie (echipamente electronice, conexiuni internet, mijloace
multimedia de predare și învățare), din spitale (aparatură performantă sau medicamente mai eficiente)
sau a acelora din apărarea națională (nu doar pentru mijloace moderne de luptă ci și pentru mijloace
moderne pentru supraveghere transfrontalieră), ori pentru asigurarea ordinii interne (în condițiile în
care apar noi categorii de criminalitate, ce implică nu numai personal specializat pentru investigare ci și
aparatură necesară pentru aceste investigații). Datorită efectelor multiplicatoare asupra economiei,
statele moderne au realizat cheltuieli mai ridicate cu cercetarea şi dezvoltarea. Un studiu al World Bank
din 2014, arăta că în Uniunea Europeană, în perioada 2008-2013, cheltuielile publice cu cercetarea s-au
dublat de la 0.5% la 1%.
De asemenea, oferta administrației publice pentru servicii publice prin sistemul egovernance,
reprezintă un factor important de creștere a cheltuielilor publice.
Intervenţionismul bugetar are multiple obiective printre acestea putând enumera: (1) acţiuni asupra
structurilor economiei naţionale (dezvoltarea regională, restructurarea activităţilor industriale,
susţinerea activităţilor cu obiective calitative, precum reducerea poluării sau cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea ramurilor strategice), etc., acţiuni asupra (2) structurii sociale (bugetul ca instrument al
justiţiei sociale, intra și intergeneraționale), și (3) acţiuni asupra conjuncturii economice16.
Bugetul național devine un buget productiv şi deschis (prin multiplicarea surselor de venituri),
determinat excedentar sau deficitar în funcție de conjunctura economică.
Alături de aceste elemente putem observa și o clasă specială de intervenții determinate de diferențele
de poziție. Astfel statul intervine pentru îmbunătățirea poziției de negociere sau pentru a crea această
poziție prin mecanisme reglementative diverse între care putem menționa: legislația privind condițile de
muncă, prevederile legislative privind aabuzul de putere asupra celor incapabili în a se apăra, legislația
pentru protecția consumatorului, legislația de abuz de putere de poziție în cazuri economice
(antimonopol), reglementările supranaționale privind drepturile omului, legislația privind deficitul de
informație (drepturile privind liberul acces la informațiile publice) sau cea care permite accesul la
bunuri și servicii al căror caracter de piață este greu de definit și în consecință și condițiile de acces etc.
Este acţiunea statului doar expresia unui consensualism, a unor calcule raţionale pentru acţiune
colectivă cu beneficii pentru societate în întregul ei? Politologii alături de sociologi au arătat că acţiunea
publică este determinată şi de acţiunea unor grupuri de interese, foarte eterogene. Theodore Lowi, în
Sfărşitul liberalismului (1979) ne vorbeşte de formarea unor “triunghiuri de fier” între grupurile de
interese, agenţiile de reglementare şi guvern, cu scopul acaparării unor politici publice, în folos personal
sau organizaţional.

16
Muzellec Raymond, Finances publiques , p.66, Ed.Dalloz, 2009, Paris
 Pe aceeaşi linie, o importantă școala economică contemporană (Public choice theory), reprezentată,
între alţii de economiştii Buchannan, Tullock consideră că nu există ceva ce se poate numi „interes
colectiv”. Guvernele, pentru aceşti autori, nu pot avea obiective care să exprime un interes colectiv,
deoarece nu există decât „interese individuale”. Pentru aş atinge propriile obiective diferitele grupuri de
interese realizează o tranzacționare de favoruri, ”logrolling”, quid pro quo, prin care se vor susține în
satisfacerea revendicărilor proprii. Astfel, oamenii politici acționează pentru satisfacerea intereselor
numeroaselor grupuri electorale minoritare, existente în societate, fiind prea puțin interesați de eficiența
redistributivă a unor cheltuieli publice ci doar de satisfacerea intereselor respectivelor grupuri. Statul,
ca şi piaţa reprezintă un instrument pentru satisfacerea intereselor individuale. Consecința unui astfel
de parti - pris minoritar, afirmă Buchanan și Tullock este creșterea cheltuielilor publice. În plus, ne
demonstrează această şcoală, politici redistributive care să corespundă unor criterii de echitate sunt
dificil de realizat şi în cazul categoriilor sărace ale societăţii. Aceştia pentru aş impune propriile interese
ar trebui să deţină bani, timp şi expertiză pentru a se comporta ca orice alt grup de interese pentru
promovarea propriilor interese, fapt aproape imposibil deoarece inexistenţa acestor elemente îi face absenţi
de pe piaţa actorilor ce negociază favoruri cu guvernul.
O abordare distinctă referitoare la lipsa de legitimitate a unui stat mai mare decât cel minimal ne
furnizează Robert Nozick (1997), care consideră că puterea nelegitimă preexistentă a statului asigură
îmbogăţirea unor persoane pe seama altora. În această situaţie este oportun mai puţin stat.
„Eliminaţi această putere nelegitimă prin care se obţin avantaje economice diferite şi veţi elimina, sau
veţi limita în mod sever motivaţia dorinţei de influenţă politică. Este adevărat, unii vor fi totuşi însetaţi de
putere politică, găsind o satisfacţie intrinsecă în a-i domina pe alţii. Statul minimal reduce cel mai bine
posibilităţile unei astfel de preluări a puterii, sau manipulări a statului, de către indivizi care râvnesc puterea
sau avantajele economice, în mod special dacă statul minimal este combinat cu un spirit civic rezonabil de
vigilent, deoarece este ţinta cea mai puţin dorită pentru o astfel de preluare sau manipulare”… Întărirea
statului şi extinderea funcţiilor sale…face din el un premiu mai valoros …pentru a fi corupt de către oricine
poatesă ofere ceva râvnit de la un funcţionar al statului”.17
Pe scurt afirmă Nozick un stat care nu poate oferi sinecuri gratificante nu este de interes pentru ce
care doresc puterea.

În această parte a lucrării am căutat să prezentăm câteva puncte importante din evoluţia finanţelor
publice ca practică guvernamentală. De asemenea am încercat să semnalizăm câteva din „ideile” ce au
guvernat evoluţia finanţelor publice în istoria recentă a statului, în varianta sa europeană sau americană.

17
Robert Nozick, Anarhie, stat, utopie, Ed. Humanitas, p.327, Bucureşti, 1997.
Finanţele publice se dovedesc un teritoriu cu un perimetru variabil, cei trei i, „ideile”, „interesele”, şi
„instituţiile”, guvernând în modalităţi diferite acţiunea publică indiferent de nivelul acesteia în statul
modern.

Istoria recentă a principiilor ce fundamentează prezenţa finanţelor publice în viaţa statului,

prezentată mai sus, poate fi rezumată în schema explicativă de mai jos:

1850 – 1930
Perioada liberală clasică
Sound finance
Echilibru bugetar, cheltuieli reduse, taxe reduse

1950 – 1980
Managementul cererii-politica fiscală stimulează consumul
Politici fiscale contraciclice
Programe guvernamentale pentru stimularea cererii, deficite bugetare pentru stimularea consumului

1980 – prezent
Managementul ofertei – politica fiscală în favoarea agenţilor economici, reducerea taxelor pe profit,
facilităţi la angajare, bunăstare prin muncă
Sound finance
Echilibru bugetar

Notă:
Intervalele prezentate în schema de mai sus trebuie acceptate ca intervale deschise, în care au predominat
anumite idei „fondatoare” privind rolul finanţelor publice în economie şi relaţia acestora cu piaţa. Lipsa
intervalului 1930-1950 se datorează unei situaţii atipice, fiind perioada ce a prefaţat al doilea război
mondial şi anii imediat următori. Din acest motiv între stat şi economie s-a dezvoltat o relaţie de tip
suport. Fără stat puternic economiile naţionale nu ar mai fi existat, fără economie puternică statul nu ar
mai fi existat.
O altă precizare trebuie făcută în relaţie cu apariţia şi dezvoltarea crizei din 2008-2010. În această
perioadă asistăm punctual la o reîntoarcere la politici keynesiste. Spre exemplu, politica de stimulus
fiscal a însemnat în ţările G20, 2% din PIB. Epuizarea capacităţii de intervenţie a politicii monetare a
condus la o relansare a politicilor intervenţioniste de inspiraţie keynesiană, în această perioadă.

Clarificări terminologice:
Pentru că scopul lucrării de faţă este acela de a oferi un ghid pentru a înţelege relaţia agenţilor
autorităţilor publice cu agenţii economici şi cetăţenii, cu ajutorul instrumentelor financiare publice este
nevoie să clarificăm semantic anumite concepte pe care le–am folosim şi le vom folosi în continuare pe
parcursul prezentării problematicii alese.
Mai întâii sintagma „Relațiile financiare publice”.
Când folosesc această exprimare specialiştii se referă la relaţiile monetare care implică un transfer de
monedă de la persoane fizice şi de drept moral şi autorităţile de stat şi, de la acestea către beneficiari, ce
pot fi atât persoane fizice cât şi juridice, îndreptăţite prin lege să beneficieze de acest transfer. Prin
intermediul unor instituţii ale statului se prelevă venituri la persoanele obligate prin lege să plătească
impozite şi taxe, şi, mai apoi, alte instituţii ale statului preluând aceste venituri le transferă la cei
desemnaţi prin lege să beneficieze.
Transfer de putere de cumpărare
Orice tip de astfel de mecanism redistributiv este un transfer de putere de cumpărare. Prelevarea
obligatorie prin impozite şi taxe va diminua puterea de cumpărare a plătitorilor şi o amplifică pe cea a
beneficiarilor, desemnaţi prin lege.
Bugetul de asigurări sociale oferă un bun exemplu în acest sens: toţi angajaţii şi angajatorii din
economia naţională sunt obligaţi să cotizeze la sistemul public de asigurări de pensii. Lunar, ei sunt
obligaţi să plătească sume în conturile bugetului asigurărilor sociale. Apoi aceste sume sunt utilizate
pentru plata drepturilor de pensie actualilor pensionari. Prin urmare, are loc o diminuare a puterii de
cumpărare a plătitorilor actuali şi o creştere a puterii de cumpărare a pensionarilor.
Contraprestaţie directă
Transferul de resurse financiare se realizează fără contraprestaţie directă. În situaţia determinată de
existenţa sistemului financiar public, persoanele fizice sau juridice, plătitoare de contribuții la asigurările
sociale şi impozite, nu pot solicita statului rambursarea acestor sume (exceptând cazul de prelevare fără
susţinere legală) sau contraprestaţii egale.
În anumite situaţii putem observa că transferul este şi rambursabil. În cazul anumitor categorii de taxe
dar şi în situaţia împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă pentru diverşi beneficiari instituţionali
(autorităţi locale sau autorităţile centrale) transferul implică contraprestaţie (statul trebuie să plătească
dobânzi la împrumuturi) sau instituţiile şi autorităţile locale să ofere un anumit serviciu (înmatriculări,
servicii de televiziune publică etc) plătitorului.
Solidaritate socială intra și inter generaţională.
 Transferul de resurse financiare creează și o legătură socială sui generis, atât intra – cât și între -
generații. În interiorul aceleiași generații transferul este reflectat, de pildă, de situația în care, prin
resursele prelevate de către stat, persoanele care nu au loc de muncă în mod involuntar (șomaj sau
incapacitate de muncă) beneficiază de resurse financiare publice sub forma ajutoarelor de reinserție,
venitului minim garantat, ajutorului de șomaj, ș.a.m.d. .
Între generații, solidaritatea poate fi evidențiată de sistemele de asigurare a veniturilor pentru
populația inactivă, aflate la vârsta de pensionare (sisteme PAYGO) sau în cazul sumelor folosite pentru
participarea la sistemul public de educație națională.

Finanţe publice – finanţe private - diferenţe şi convergenţe.

Finanţele publice prezintă particularităţi ce le disting net de finanţele private.
În tabelul următor, vă prezentăm sintetic, diferențele fundamentale între sistemul finanțelor publice
și cel al finanțelor private.

Finanţe publice Finanţe private

Agenţi: Instituţiile publice, unităţile Întreprinderi private, societăţi bancare,
administrativ teritoriale, salariaţii acestor instituţii de asigurare – reasigurare private,
instituţii; consumatori individuali.
Resursele sunt procurate pe baza de Resurse financiare necesare persoanelor
constrîngere, în general fără contraprestaţie, fizice sau juridice sunt procurate pe baze
pe baza principiului repartiţiei autoritare. contractuale.
Alături de aceste mijloace statul controlează
şi creditul public (prin instrumentul
deficitului bugetar), dar, influenţează astfel şi
evoluţia dobânzii şi a creditării în sectorul
privat.
Resurse utilizate pentru satisfacerea unor Scopul realizării activităţilor private este
nevoi generale ale societăţii, contribuind la obţinerea profitului şi asigurarea satisfacerii
maximizarea bunăstării sociale. Analizele de nevoilor individuale.
eficienţă în cheltuirea resurselor publice sunt
în general, secundare şi nu de puţine ori
insuficient de riguros fundamentate. Dubla
evoluţie, contradictorie a nevoilor publice şi
a resurselor colectate pentru acestea a
condus la preocupări constante în ultimii ani,
 în practica bugetară pentru introducerea
unor metode mai eficiente pentru cheltuirea
banilor publici
Gestiunea finanţelor publice este supusă Gestiunea financiară privată se realizează
normelor dreptului public. conform regulilor dreptului civil şi
Ordonatorii de credite din instituţiile publice comercial. Persoanele private au, spre
sunt supuşi la numeroase constrângeri atunci deosebire de cele publice o mai mare
când realizează cheltuieli publice, care libertate de acţiune atunci când îşi utilizează
uneori fac improductivă şi târzie acţiunea propriile resurse sau pe cele împrumutate.
publică. De pildă, atunci când se realizează o achiziţie
De pildă, achiziţionarea de bunuri şi servicii pentru desfăşurarea unei activităţi
de către instituţiile publice conform productive, nu este obligatorie respectarea
principiului preţului cel mai mic creează o unor reguli specifice, descrise într-o lege,
fereastră de oportunitate firmelor cu produse privind procedura de achiziţie şi cuantumul
de o calitate scăzută pentru a deveni furnizori eligibil al unei cheltuieli.
publici, regula determinând cheltuieli mai
mici acum, dar mai ridicate în viitor.

Creşterea cheltuielilor publice şi, ca o consecinţă directă, a împrumuturilor publice, a determinat

o preocupare din ce în ce mai mare a autorităţilor pentru a „cheltui mai bine”, dacă nu este posibil „mai
puţin”. Pentru aceasta au fost şi sunt utilizate, din în ce mai intens instrumente de analiză bugetară
preluate din sectorul privat. Analizele costurilor, cele ale randamentelor asociate diferitelor categorii de
costuri, introducerea principiului responsabilităţii ministeriale sunt expresii ale noului managerialism în
gestionarea sectorului public, ce apropie gestionarea fondurilor publice de cea privată.
Relevantă, pentru noua direcţie a managementului finanţelor publice este şi dimensiunea controlului,
care vizează nu doar respectarea reglementărilor juridice ci şi calitatea gestiunii, eficienţa acesteia18.
O altă situaţie de convergenţă este reprezentată de evoluţia dobânzilor pentru creditele publice şi cele
private. Mai ales în cazul statelor cu finanţe publice solide (datorie publică scăzută, perspective
economice bune, deficite bugetare reduse), ratele dobânzilor pentru finanţarea celor două sectoare sunt
apropiate, în primul rând, în situaţia împrumuturilor pe termen lung.

Structura finanţelor publice

Legea 500/2002, cu modificările ulterioare, specifică care sunt componentele finanțelor publice
naționale, după cum urmează:

18
Raymond Muzellec – Finances publiques, Ed.Sirey, p.4, Paris, 2009.
a.bugetul de stat;
b.bugetul asigurărilor sociale de stat;
c.bugetele fondurilor speciale (fondul pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor
de şomaj);
d.bugetul trezoreriei statului;
e.bugetele instituţiilor publice autonome;
f.bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de
stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat sau din bugetele fondurilor speciale;
g.bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h.bugetul fondurilor provenite din credite externe contractatee sau garantate de stat şi ale căror
rambursare şi dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i.bugetul fondurilor externe nerambursabile,
j.bugetele locale;
k.datoria publică;
 CAPITOLUL 2
SISTEMUL FINANCIAR ŞI FONDURILE DE RESURSE FINANCIARE

A. Sistemul finanţelor publice poate fi abordat din mai multe perspective , academicianul
Iulian Văcărel, propunând următoarele direcţii:
1. sistem de relaţii economice – Finanţele publice, exprimă un transfer de resurse financiare produse
în anumite condiţii (vezi concluziile din capitolul precedent); Finanţele publice analizează
condiţiile în care este organizată producţia publică de bunuri şi servicii într-un stat; tratează
impactul fiscalităţii asupra comportamentelor de consum şi investiţii, analizează efectul deficitelor
bugetare asupra evoluţiei macroeconomice, dar şi modul în care relaţiile de putere existente între
diferitele grupuri de interes afectează sistemul de redistribuţie publică.
2. sistem de fonduri de resurse financiare - constituite pe diferite niveluri ale economiei naţionale;
Finanţele publice reprezintă finanţele administraţiilor publice, sintagmă ce sintetizează diferite
tipologii instituţionale: finanţele statului, cele ale colectivităţlor teritoriale, finanţele protecţiei sociale
şi ale subdiviziunilor acesteia, fiecarei instituţii fiindu-i afectate diferite fonduri de resurse financiare.
3. sistem de planuri financiare – pentru fenomene ce se vor produce în economie sau care vor
influenţa activitatea economică; În această abordare finanţele publice tratează probleme de
planificare şi programare bugetară pe termen scurt şi mediu prin diversele categorii de bugete
publice;
4. sistem de instituţii – ce organizează, supravegehează, controlează relaţile generate de sistemul
financiar public şi privat.

B. Componente:
Analiza sistemului financiar public trebuie să ofere date clare privind modul de formare al
veniturilor publice, destinaţia acestora, sectoarele răspunzătoare de deficitul sau excedentul sistemului,
pentru a permite autorităților publice să ia decizii corecte privind viitoarele politici publice, dar și pentru
a permite înțelegerea evoluțiilor sistemului financiar public propriu în dinamică sau prin comparaţie
faţă de alte sisteme financiare publice naţionale.
Orice analiză a sistemului financiar public trebuie, prin urmare, să aibă un obiect de studiu, un
referent, cu caracteristici individualizate, clar delimitate, omogene acceptate de întreaga comunitate
ştiinţifică.
În finanţele publice, această raţionalizare a obiectului de studiu este realizată la nivel internaţional
prin normele de încadrare elaborate de instituţii internaţionale.
 Statistica naţională a preluat, în definirea componentelor sistemului financiar public naţional
tipologia Uniunii Europene. Această tipolgie este cuprinsă în normele ESA95 (European System of
Accounts), norme consistente cu SNA 2008, reprezentând Sistemul de Conturi al Natiunilor Unite.
Începând din septembrie 2010, acest sistem este înlocuit cu normele ESA 2010, ca urmare a
succesivelor modificări în normele metodologice ale primului sistem, apărute în 1998, 2000, 2001, 2002.
În această metodologie sunt definite sintagmele „sector public” şi “sector guvernamental general”.

Sectorul public cuprinde sectorul guvernamental general la care se adaugă corporaţiile publice (companii
de stat).

Sectorul guvernamental general este definit ca reprezentând:

“Unităţile instituţionale (entitate economică autonomă decizional în exercitarea funcţiei sale

principale) producătoare de bunuri şi servicii non-marfare, ale căror produse sunt destinate consumului
colectiv şi individual, şi a căror activitate este finanţată prin plăţi obligatorii, realizate de unităţi
aparţinând altor sectoare”.

În înţelesul acestei metodologii prin producţie de bunuri şi servicii non marfare se înţelege că
producţia şi apoi accesul la acestea se realizează la preţuri non-semnificative din punct de vedere
economic.

Preţurile economic semnificative sunt preţurile care au un efect evident asupra cantităţilor vândute
de producători şi asupra volumelor pe care cumpărătorii sunt gata să le achiziţioneze, altfel spus sunt
preţurile care determină cantităţile vândute – cumpărate pe piaţă.

Prin urmare, a producţia bunurilor din aceste sectoare, şi mai apoi accesul la ele nu sunt determinate
de nivelul preţurilor.

Sectorul guvernamental general cuprinde 4 subcategorii, astfel:

1. guvernul central – Sintagma acoperă toate departamentele administrative ale statului, inclusiv
agenţiile guvernamentale, ale căror competenţe se întind asupra întregului teritoriu economic cu
excepţia agenţiilor securităţii sociale.
2. toate agenţiile distincte ce îndeplinesc anumite funcţii ale guvernului, structural imediat sub
guvernul central dar deasupra instituţiilor locale (în statele federale).
3. autorităţi locale - ce grupează toate unităţile administrative publice ale căror competenţe se
întind asupra unei subdiviziuni locale a teritoriului economic, cu excepţia unităţilor locale ale
securităţii sociale.
4.agenţiile securităţii sociale, ce reunesc toate unităţile instituţionale de la punctele 1, 2 şi 3, a căror
activitate principală consistă în furnizarea de servicii sociale.
 Caracteristica principală a sectorului guvernamental general este aceea că produce servicii non-
marfare pentru consum colectiv şi individual, finanţate prin plăţi obligatorii realizate de alte sectoare.
Pentru a face parte din categoria sectorului guvernamental general, conform Manualului Esa2010,
trebuie determinat dacă:
 este o unitate instituţională (o unitate rezidențială care are autonomie decizională și ține o
contabilitate completă);
 este o unitate instituțională publică (ceea ce înseamnă că este controlată de către autoritatea
guvernamentală centrală);
 este o unitate insituțională publică ce produce servicii non-marfare.
De exemplu: o universitate publică, este o unitate instituțională rezidentă în Romania, ea are
autonomie decizională și ține contabilitate separată a conturilor, produce servicii educaționale non-
marfare și este sub control guvernamental din mai multe puncte de vedere (crearea de noi specializări și
programe de studiu, reglementarea accesului la posturile didactice și la cele de conducere, reglementarea
numărului de studenți pe ciclu de studiu, reglmentare a structurii programelor de studii etc.)

Corespunzător definițiilor mai sus asumate de autoritățile guvernamentale naționale, structura

sectorului financiar public este alcătuită din:

1.bugetul de stat – în acesta sunt reflectate relaţiile de repartizare a PIB (între 32 - 55%, în statele dezvoltate,
dar și în unele economii emergente membre ale EU, vezi tabelul), în scopul satisfacerii unor nevoi sociale, aşa
cum au fost ele definite prin programele naționale de guvernare, prin tradiţie (path dependecy) sau prin
participarea la acțiuni transnaţionale etc.

Sector Guvernamental general – Total Cheltuieli - %PIB

Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 45.3 44.7 46.3 50.2 49.9 48.6 49.0 48.6 48.1
Euro 46.0 45.3 46.6 50.7 50.5 49.1 49.7 49.6 49.2
Belgia 48.4 48.2 50.3 54.1 53.3 54.4 55.8 55.6 55.1
Bulgaria 33.7 37.4 36.9 39.5 36.6 34.1 34.7 37.6 42.1
Cehia 40.8 40.0 40.2 43.6 43.0 42.9 44.5 42.6 42.6
Danemarca 49.8 49.6 50.5 56.8 57.1 56.8 58.3 56.5 56.0
Germania 44.7 42.8 43.6 47.6 47.3 44.7 44.4 44.5 44.3
Estonia 33.6 34.1 39.7 46.1 40.5 37.4 39.1 38.3 38.0
Irlanda 33.9 35.9 41.9 47.2 65.7 45.5 41.8 39.7 38.3
Grecia 45.1 47.1 50.8 54.1 52.5 54.2 55.2 60.8 49.9
Spania 38.3 38.9 41.1 45.8 45.6 45.8 48.0 45.1 44.5
Franţa 52.5 52.2 53.0 56.8 56.4 55.9 56.8 57.0 57.5
Croatia 45.1 44.9 44.7 47.3 47.2 48.8 47.1 47.8 48.2
Italia 47.6 46.8 47.8 51.1 49.9 49.1 50.8 51.0 51.2
Cipru 38.8 37.7 38.6 42.3 42.2 42.5 41.9 41.4 48.7
Letonia 36.1 33.9 37.2 43.6 44.7 39.0 37.0 36.9 37.3
Lituania 34.3 35.3 38.1 44.9 42.3 42.5 36.1 35.6 34.8
Luxemburg 39.7 37.7 39.6 45.3 44.2 43.3 44.6 43.3 42.4
Ungaria 51.7 50.1 48.8 50.7 49.6 49.7 48.6 49.5 49.9
Malta 42.3 41.2 42.6 41.9 41.1 41.0 42.4 41.9 43.1
Olanda 43.0 42.5 43.6 48.2 48.2 47.0 47.1 46.4 46.2
Austria 50.6 49.5 50.2 54.5 53.1 51.1 51.5 51.2 52.8
Polonia 44.7 43.1 44.4 45.2 45.6 43.6 42.6 42.4 42.1
Portugalia 45.2 44.5 45.3 50.2 51.8 50.0 48.5 49.9 51.7
Romania 35.3 38.2 38.8 40.6 39.6 39.1 36.5 35.2 34.9
Slovenia 44.2 42.2 43.9 48.2 49.3 50.0 48.6 60.3 49.8
Slovacia 38.6 36.1 36.7 43.9 42.0 40.5 40.1 41.0 41.6
Finlanda 48.3 46.8 48.3 54.8 54.8 54.4 56.2 57.5 58.1
Suedia 51.3 49.7 50.3 53.1 51.2 50.5 51.7 52.4 51.8
Marea Britanie 42.9 42.8 46.6 49.6 48.8 46.9 46.8 44.9 43.9
Islanda : : : : : : : 44.2 45.7
Norvegia 40.8 41.4 40.2 46.1 45.0 43.8 42.9 44.0 45.6
Elveţia 32.2 31.0 31.2 33.1 32.9 32.9 33.3 34.0 :
Sursa: EUROSTAT, 2016

Veniturile la aceste componente ale sistemului financiar public se obţin prin mijloace de constrângere
(impozite, taxe, contribuţii, penalități, amenzi) sau pe baze contractuale (chirii, arenzi, dividende, redevenţe,
împrumuturi publice), atunci când sunt utilizate anumite bunuri publice ori sunt exploatate resurselor naturale.
Distribuirea veniturilor colectate se face prin sistemul alocaţiilor bugetare, ale căror destinaţii sunt stabilite pe
principiul cheltuielilor în regim de plafon maxim, pe baza unei clasificări standardizate la nivel internaţional.
Următoarele tabele arată care este distribuţia cheltuielilor publice conform clasificaţiei funcţionale a
acestora, clasificaţie utilizată de serviciile naţionale de statistică ale ţărilor membre ONU, dar şi de Eurostat.
Analiza atentă a acestor date statistice primare ne permit utile comparaţii între România şi restul ţărilor UE, şi,
în acest sens să înţelegem dacă facem parte dintr-un spaţiu economic omogen cu aceleaşi probleme şi fenomene
perturbatorii.
Trebuie să reamintim că aceste cheltuieli reprezintă componentele Sectorului guvernamental general,
aşa cum a fost acesta delimitat anterior, pe baza metodologiei ESA 2010.
Servicii publice generale
%PIB
Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 6.3 6.3 6.5 6.7 6.7 6.9 6.9 6.9 6.7
Euro 6.8 6.8 7.0 7.1 7.0 7.1 7.2 7.2 7.0
Belgia 8.6 8.7 8.7 9.1 8.6 8.7 8.6 8.6 8.4
Bulgaria 4.5 7.3 5.0 7.1 3.8 3.8 3.5 3.6 6.3
Cehia 4.3 4.3 4.3 4.7 4.5 4.4 6.4 4.8 4.8
Danemarca 6.8 6.7 7.1 7.9 7.9 8.2 9.2 7.6 7.2
Germania 6.2 6.1 6.4 6.6 6.6 6.7 6.5 6.4 6.3
Estonia 3.4 3.4 3.2 3.8 3.4 3.5 4.0 4.0 4.0
Irlanda 3.4 3.5 3.9 4.6 5.4 5.9 6.5 6.6 6.1
Grecia 11.0 11.6 11.5 12.2 12.3 12.9 10.9 9.8 9.9
Spania 5.0 4.9 5.1 5.6 5.5 6.2 6.6 7.1 6.9
Franţa 6.9 7.1 7.2 7.2 6.8 6.8 6.9 6.9 6.7
Croatia 7.5 7.6 7.5 8.1 8.5 9.0 8.0 8.9 8.9
Italia 8.4 8.6 8.9 8.6 8.3 8.6 9.3 9.0 8.9
Cipru 9.8 10.0 9.9 10.9 9.7 10.2 11.4 10.1 18.8
Letonia 4.1 3.9 3.8 4.7 4.8 4.8 4.8 4.8 4.9
Lituania 4.2 4.0 4.0 4.4 4.6 8.5 4.5 5.3 4.6
Luxemburg 4.7 4.5 4.8 5.3 5.6 5.5 5.6 5.0 4.7
Ungaria 9.5 9.5 9.3 10.1 9.4 9.0 9.6 10.3 10.2
Malta 7.3 7.0 7.3 7.8 6.8 7.2 7.4 7.0 7.1
Olanda 5.7 5.5 5.7 5.5 5.7 5.3 5.2 5.1 5.2
Austria 7.8 7.6 7.3 7.9 7.7 7.4 7.3 7.2 6.9
Polonia 5.7 5.4 5.4 5.6 5.6 5.6 5.7 5.7 5.0
Portugalia 6.4 6.8 6.1 7.1 6.9 8.1 8.7 8.9 8.8
Romania 3.4 4.5 4.8 4.3 4.5 4.8 4.9 4.9 4.7
Slovenia 5.7 5.6 5.4 5.9 5.8 6.1 6.0 6.8 7.5
Slovacia 5.2 4.6 4.4 6.0 5.0 5.2 5.1 5.5 5.7
Finlanda 6.9 6.7 7.0 7.8 7.7 8.0 8.2 8.3 8.3
Suedia 7.7 7.7 7.8 7.4 7.4 7.6 7.7 7.8 7.8
Marea Britanie 4.6 4.6 4.8 4.7 5.5 5.8 5.4 5.6 5.4
Islanda : : : : : : : 8.3 8.2
Norvegia 5.6 5.9 5.3 5.3 5.0 4.6 4.3 4.3 4.4
Elveţia 4.2 4.0 4.0 4.0 3.9 4.0 4.0 4.0 3.9
Sursa: EUROSTAT, 2016

Apărare – %PIB
Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 1.5 1.4 1.5 1.5 1.5 1.5 1.4 1.4 1.3
Euro 1.3 1.2 1.3 1.4 1.3 1.3 1.3 1.2 1.2
Belgia 1.0 1.0 1.1 1.0 1.0 0.9 0.9 0.9 0.9
Bulgaria 1.6 1.4 1.2 1.2 1.7 1.2 1.1 1.2 1.4
Cehia 1.1 1.1 1.0 1.0 1.0 0.9 0.8 0.8 0.7
Danemarca 1.5 1.4 1.4 1.4 1.4 1.4 1.4 1.3 1.2
Germania 1.0 0.9 1.0 1.1 1.1 1.1 1.1 1.1 1.0
Estonia 1.3 1.3 1.7 2.2 1.7 1.5 1.8 1.8 1.8
Irlanda 0.4 0.4 0.5 0.5 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4
Grecia 2.6 2.8 3.0 3.3 2.7 2.4 2.4 2.1 2.7
Spania 1.0 1.0 1.0 1.0 1.0 1.0 0.9 1.0 0.9
Franţa 1.8 1.7 1.7 1.9 1.9 1.8 1.8 1.8 1.7
Croatia 1.3 1.4 1.6 1.5 1.5 1.6 1.5 1.4 1.5
Italia 1.2 1.2 1.3 1.4 1.3 1.3 1.3 1.2 1.2
Cipru 1.8 1.6 1.6 1.7 2.1 1.8 1.8 1.6 1.4
Letonia 1.4 1.4 1.5 1.2 1.0 1.0 0.9 0.9 0.9
Lituania 1.6 1.8 1.4 1.4 1.2 1.0 1.0 1.0 1.1
Luxemburg 0.2 0.2 0.3 0.3 0.5 0.4 0.4 0.3 0.3
Ungaria 1.4 1.3 1.0 0.9 1.2 1.1 0.7 0.7 0.6
Malta 0.7 0.6 0.6 0.9 0.8 0.8 0.7 0.6 0.8
Olanda 1.3 1.3 1.3 1.4 1.3 1.3 1.2 1.2 1.1
Austria 0.7 0.8 0.9 0.7 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6
Polonia 1.6 1.9 1.9 1.5 1.6 1.6 1.5 1.7 1.5
Portugalia 1.3 1.2 1.3 1.5 2.0 1.3 1.1 1.1 1.0
Romania 2.3 1.8 1.5 1.5 1.4 0.8 0.7 0.8 0.8
Slovenia 1.4 1.4 1.4 1.5 1.5 1.2 1.1 1.0 0.9
Slovacia 0.9 0.8 0.8 0.9 0.9 0.9 0.9 0.9 0.9
Finlanda 1.4 1.4 1.4 1.6 1.5 1.4 1.5 1.5 1.4
Suedia 1.6 1.5 1.5 1.5 1.5 1.4 1.4 1.5 1.3
Marea Britanie 2.4 2.3 2.5 2.6 2.6 2.5 2.4 2.3 2.2
Islanda : : : : : : : 0.0 0.0
Norvegia 1.6 1.6 1.5 1.6 1.5 1.5 1.4 1.4 1.4
Elveţia 0.9 0.9 1.0 1.0 0.9 1.0 1.0 1.0 1.0
Sursa: EUROSTAT, 2016

Ordine publică – Total Cheltuieli - %PIB

Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 1.8 1.8 1.8 1.9 1.9 1.8 1.8 1.8 1.8
Euro 1.6 1.6 1.7 1.8 1.8 1.8 1.7 1.7 1.7
Belgia 1.7 1.7 1.8 1.9 1.8 1.8 1.9 1.9 1.9
Bulgaria 2.6 2.8 2.6 2.8 2.5 2.4 2.2 2.6 2.8
Cehia 2.0 1.9 1.9 2.0 1.9 1.8 1.7 1.8 1.7
Danemarca 0.9 0.9 1.0 1.1 1.0 1.1 1.0 1.0 1.0
Germania 1.5 1.5 1.5 1.6 1.6 1.6 1.6 1.6 1.6
Estonia 2.0 2.1 2.7 2.3 2.2 2.1 2.0 1.9 1.9
Irlanda 1.5 1.5 1.8 1.8 1.7 1.5 1.5 1.5 1.4
Grecia 1.4 1.5 1.6 1.8 1.8 1.7 1.9 1.9 2.1
Spania 1.8 1.9 2.0 2.1 2.2 2.2 2.0 2.0 2.0
Franţa 1.5 1.5 1.5 1.7 1.7 1.6 1.6 1.6 1.6
Croatia 2.0 2.1 2.1 2.2 2.2 2.4 2.2 2.2 2.1
Italia 1.9 1.9 1.8 2.0 2.0 2.0 1.9 1.9 1.9
Cipru 1.9 1.9 1.9 2.1 2.2 2.1 2.0 2.1 1.7
Letonia 2.6 2.5 2.2 2.1 1.9 1.8 1.8 1.9 2.0
Lituania 1.8 1.7 1.9 1.9 1.9 1.9 1.8 1.7 1.7
Luxemburg 1.0 0.9 0.9 1.0 1.1 1.0 1.0 1.0 1.0
Ungaria 2.1 2.0 2.0 1.9 1.9 1.9 1.9 2.0 1.9
Malta 1.4 1.4 1.4 1.5 1.4 1.4 1.4 1.4 1.4
Olanda 1.8 1.8 1.8 2.0 1.9 1.9 1.9 2.0 1.9
Austria 1.4 1.3 1.3 1.4 1.4 1.3 1.3 1.3 1.3
Polonia 2.2 2.3 2.4 2.4 2.4 2.3 2.3 2.2 2.2
Portugalia 1.8 1.8 1.8 2.0 2.1 2.3 2.1 2.3 2.2
Romania 2.4 2.4 2.2 2.1 2.4 2.2 2.2 2.2 2.1
Slovenia 1.8 1.7 1.7 1.8 1.9 1.8 1.8 1.8 1.6
Slovacia 2.1 1.9 1.9 2.2 2.2 2.2 2.1 2.2 2.3
Finlanda 1.2 1.2 1.3 1.4 1.5 1.4 1.4 1.4 1.3
Suedia 1.3 1.3 1.3 1.4 1.4 1.3 1.4 1.4 1.3
Marea Britanie 2.4 2.4 2.5 2.7 2.6 2.4 2.3 2.1 2.0
Islanda : : : : : : : 1.4 1.5
Norvegia 0.9 0.9 0.8 1.0 1.0 0.9 0.9 1.0 1.0
Elveţia 1.5 1.5 1.5 1.6 1.6 1.6 1.7 1.7 1.7
Sursa: EUROSTAT, 2016

Afaceri economice – %PIB

Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 4.2 4.0 4.6 4.9 5.1 4.5 4.7 4.3 4.2
Euro 4.4 4.2 4.4 5.0 5.4 4.6 4.9 4.5 4.4
Belgia 5.3 5.5 6.0 6.7 6.8 7.4 7.7 6.9 7.0
Bulgaria 4.3 5.1 6.2 4.2 5.1 4.3 5.2 5.5 4.9
Cehia 6.5 6.4 6.7 7.3 6.7 6.5 6.2 5.9 6.1
Danemarca 3.1 2.9 2.8 3.3 3.4 3.4 3.7 3.5 3.6
Germania 3.5 3.3 3.6 4.0 4.8 3.7 3.7 3.5 3.3
Estonia 4.3 4.3 4.9 6.2 4.6 4.5 4.6 4.7 4.8
Irlanda 3.7 3.9 5.5 6.8 25.4 7.4 3.2 2.7 3.2
Grecia 3.8 4.3 5.7 5.4 4.5 4.1 6.7 15.0 3.7
Spania 5.0 5.2 5.4 5.7 5.8 5.7 7.9 4.5 4.4
Franţa 4.5 4.3 4.5 4.9 5.1 4.8 5.0 4.9 5.1
Croatia 6.2 7.0 6.9 7.0 6.1 6.6 5.7 6.0 6.2
Italia 5.1 4.2 4.0 4.7 4.2 4.2 4.1 4.2 4.1
Cipru 3.9 3.4 3.4 3.5 3.7 3.6 3.0 2.9 2.8
Letonia 5.2 4.8 6.2 7.3 8.8 5.4 4.9 4.8 4.9
Lituania 4.1 4.2 4.6 3.9 4.5 4.0 3.3 3.5 3.2
Luxemburg 4.8 4.1 4.0 4.7 4.5 4.7 4.7 4.5 4.5
Ungaria 6.3 6.5 5.7 5.8 6.0 7.3 6.2 6.8 7.4
Malta 5.4 5.3 6.7 4.4 4.4 4.4 5.0 5.1 5.4
Olanda 4.1 4.2 4.4 5.4 5.2 4.8 4.5 3.8 4.2
Austria 6.4 5.9 6.3 7.7 6.5 6.2 6.3 5.7 7.4
Polonia 4.4 4.6 5.2 5.6 5.9 5.6 4.8 4.1 4.6
Portugalia 4.3 4.2 4.6 4.8 6.4 4.4 3.8 3.8 6.9
Romania 7.2 8.6 8.0 7.9 7.0 7.1 6.6 6.2 5.9
Slovenia 4.0 4.0 4.5 4.6 4.8 5.4 4.2 15.0 5.7
Slovacia 4.8 4.2 4.6 5.6 4.8 4.3 4.2 4.3 4.5
Finlanda 4.6 4.4 4.6 4.9 4.8 4.8 4.9 4.8 4.8
Suedia 4.0 3.9 4.2 4.5 4.4 4.3 4.5 4.3 4.3
Marea Britanie 3.1 3.0 5.2 4.4 3.4 3.0 3.5 3.1 3.0
Islanda : : : : : : : 4.8 6.3
Norvegia 3.7 3.8 3.9 4.6 4.6 4.4 4.4 4.6 4.9
Elveţia 4.1 4.0 4.0 4.2 4.1 4.2 3.9 3.9 3.8
Sursa: EUROSTAT, 2016

Protecţia mediului – %PIB

Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 0.8 0.8 0.8 0.9 0.9 0.8 0.8 0.8 0.8
Euro 0.8 0.8 0.8 0.9 0.9 0.9 0.8 0.9 0.8
Belgia 0.7 0.7 0.8 0.9 1.0 1.2 1.2 1.2 0.9
Bulgaria 1.2 1.2 0.7 1.1 0.7 0.7 0.7 0.9 0.7
Cehia 1.1 0.9 0.9 0.7 1.0 1.3 1.3 1.0 1.1
Danemarca 0.6 0.5 0.5 0.4 0.4 0.4 0.4 0.5 0.5
Germania 0.6 0.5 0.5 0.7 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6
Estonia 0.8 0.8 1.0 1.0 -0.2 -0.3 0.8 0.6 0.6
Irlanda 1.0 1.1 1.2 1.1 1.0 0.8 0.8 0.6 0.6
Grecia 0.8 0.8 0.9 0.9 0.8 0.8 1.1 1.7 1.6
Spania 1.0 1.0 1.0 1.1 1.1 1.0 0.9 0.8 0.8
Franţa 0.9 0.9 0.9 1.0 1.0 1.0 1.0 1.0 1.0
Croatia 0.3 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4
Italia 0.7 0.8 0.8 0.9 0.9 0.9 0.9 1.0 1.0
Cipru 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.4 0.3
Letonia 0.7 0.9 0.8 0.2 0.3 0.7 0.7 0.7 0.7
Lituania 0.8 0.9 0.8 1.2 1.3 0.7 0.8 0.5 0.6
Luxemburg 0.9 1.0 1.0 1.2 1.1 1.1 1.2 1.1 1.1
Ungaria 0.7 0.6 0.6 0.6 0.6 0.7 0.7 0.9 1.2
Malta 1.5 1.6 1.5 1.6 1.9 1.3 1.4 1.4 1.6
Olanda 1.5 1.6 1.6 1.7 1.6 1.6 1.6 1.5 1.5
Austria 0.5 0.5 0.5 0.6 0.6 0.5 0.5 0.5 0.5
Polonia 0.7 0.6 0.7 0.7 0.7 0.7 0.6 0.7 0.9
Portugalia 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6 0.5 0.4 0.5 0.5
Romania 0.4 0.4 0.5 0.6 0.8 0.9 0.8 0.8 0.8
Slovenia 0.8 0.7 0.8 0.9 0.7 0.8 0.8 0.8 1.0
Slovacia 0.8 0.7 0.8 1.0 0.9 0.8 0.7 0.7 0.7
Finlanda 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.2 0.2 0.3 0.3
Suedia 0.4 0.3 0.3 0.4 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3
Marea Britanie 0.9 0.9 0.9 1.0 1.0 0.9 0.9 0.8 0.8
Islanda : : : : : : : 0.5 0.6
Norvegia 0.5 0.6 0.6 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8
Elveţia 0.5 0.5 0.5 0.6 0.8 0.7 0.7 0.7 0.7
Sursa: EUROSTAT, 2016

Sănătate – %PIB
Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 6.6 6.5 6.7 7.3 7.2 7.1 7.1 7.2 7.2
Euro 6.7 6.6 6.8 7.4 7.3 7.2 7.2 7.3 7.3
Belgia 6.6 6.7 7.2 7.7 7.7 7.6 7.9 8.0 8.1
Bulgaria 3.8 4.0 4.4 4.0 4.5 4.2 4.4 4.5 5.5
Cehia 6.6 6.6 6.6 7.4 7.5 7.7 7.8 7.7 7.7
Danemarca 7.3 7.7 7.9 8.9 8.6 8.5 8.7 8.6 8.7
Germania 6.4 6.3 6.4 7.1 7.0 6.8 6.8 7.1 7.2
Estonia 4.2 4.3 5.1 5.5 5.3 5.0 5.0 5.0 5.1
Irlanda 6.6 6.9 7.7 8.5 8.1 8.1 8.2 7.9 7.6
Grecia 5.9 6.0 6.4 6.8 6.8 6.4 5.8 5.1 4.7
Spania 5.6 5.7 6.0 6.8 6.6 6.5 6.2 6.1 6.1
Franţa 7.6 7.4 7.4 7.9 7.9 7.9 8.0 8.1 8.2
Croatia 6.0 6.1 6.3 6.6 6.3 6.4 7.1 6.8 6.7
Italia 6.9 6.7 7.0 7.5 7.4 7.1 7.2 7.2 7.2
Cipru 2.8 2.6 2.7 3.0 3.0 3.1 3.0 3.1 2.7
Letonia 4.5 4.0 4.3 4.6 4.2 4.1 3.9 3.7 3.8
Lituania 5.3 5.2 5.6 6.7 6.9 6.6 5.9 5.6 5.5
Luxemburg 4.8 4.5 4.7 5.4 5.1 4.9 5.1 5.2 5.0
Ungaria 5.7 5.0 4.9 5.2 5.1 5.1 5.2 5.0 5.0
Malta 6.0 5.5 5.3 5.1 5.3 5.4 5.5 5.7 6.0
Olanda 6.8 6.7 6.8 7.8 7.8 7.9 8.3 8.2 8.1
Austria 7.4 7.4 7.6 7.9 7.9 7.7 7.7 7.8 7.9
Polonia 4.6 4.5 5.0 5.0 5.0 4.7 4.6 4.6 4.6
Portugalia 7.0 7.0 7.2 7.9 7.3 6.8 6.5 6.4 6.2
Romania 2.7 3.7 3.8 4.2 4.1 4.1 3.8 4.0 4.0
Slovenia 6.2 5.8 6.1 6.8 7.0 7.1 7.1 6.9 6.6
Slovacia 1.8 1.6 1.6 1.9 1.8 1.9 1.8 1.8 1.9
Finlanda 6.8 6.6 7.0 7.9 7.9 7.8 8.2 8.3 8.3
Suedia 6.4 6.4 6.6 7.1 6.8 6.8 6.9 7.0 7.0
Marea Britanie 6.8 6.8 7.2 8.0 7.8 7.6 7.5 7.5 7.6
Islanda : : : : : : : 7.4 7.6
Norvegia 6.9 6.9 6.7 7.6 7.4 7.2 7.3 7.5 7.8
Elveţia 2.0 1.9 1.8 2.0 1.9 2.0 2.2 2.2 2.3
Sursa: EUROSTAT, 2016
Cultură, Religie, Activităţi recreative – %PIB
Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 1.1 1.1 1.1 1.2 1.1 1.1 1.1 1.0 1.0
Euro 1.1 1.1 1.1 1.2 1.1 1.1 1.1 1.1 1.1
Belgia 1.3 1.2 1.2 1.3 1.3 1.3 1.4 1.3 1.3
Bulgaria 0.7 0.7 0.8 0.7 0.7 0.7 0.8 0.8 1.5
Cehia 1.2 1.2 1.2 1.3 1.3 1.2 1.2 1.1 1.2
Danemarca 1.5 1.7 1.8 1.9 1.8 1.8 1.8 1.8 1.8
Germania 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8
Estonia 2.2 2.0 2.3 2.3 2.1 1.9 1.8 2.1 2.0
Irlanda 0.7 0.7 0.9 1.0 0.9 0.8 0.8 0.8 0.8
Grecia 0.6 0.6 0.7 0.7 0.6 0.6 0.7 0.7 0.6
Spania 1.5 1.6 1.6 1.6 1.7 1.5 1.2 1.1 1.2
Franţa 1.3 1.3 1.3 1.4 1.4 1.4 1.4 1.5 1.5
Croatia 1.0 1.0 1.0 1.0 1.1 0.9 1.2 1.5 1.3
Italia 0.8 0.8 0.8 0.9 0.8 0.5 0.7 0.8 0.7
Cipru 1.1 1.2 1.2 1.2 1.2 1.2 1.0 0.9 0.9
Letonia 1.6 1.7 1.8 1.8 1.6 1.6 1.5 1.6 1.7
Lituania 1.0 1.0 1.1 1.2 1.0 1.0 0.8 0.8 0.9
Luxemburg 1.2 1.3 1.2 1.4 1.2 1.2 1.2 1.3 1.3
Ungaria 1.7 1.5 1.5 1.4 1.8 1.8 1.9 1.8 2.0
Malta 0.5 0.5 0.6 0.7 0.8 0.8 0.9 0.9 1.1
Olanda 1.6 1.5 1.7 1.8 1.8 1.7 1.6 1.5 1.5
Austria 1.3 1.4 1.3 1.4 1.3 1.3 1.3 1.3 1.2
Polonia 1.2 1.1 1.3 1.3 1.4 1.3 1.2 1.1 1.2
Portugalia 1.1 1.0 1.1 1.1 1.1 1.0 0.9 0.9 0.9
Romania 1.0 1.1 1.1 1.1 1.0 1.1 1.0 0.9 1.0
Slovenia 1.3 1.2 1.6 1.7 2.2 1.9 1.9 1.8 1.7
Slovacia 0.9 0.8 0.9 1.0 1.0 1.0 0.9 0.9 0.9
Finlanda 1.0 1.0 1.1 1.2 1.2 1.2 1.2 1.5 1.4
Suedia 1.0 1.0 1.1 1.1 1.1 1.1 1.1 1.1 1.1
Marea Britanie 0.9 0.9 1.0 1.0 1.0 0.9 0.9 0.7 0.7
Islanda : : : : : : : 3.3 3.1
Norvegia 1.1 1.2 1.2 1.5 1.4 1.4 1.3 1.4 1.4
Elveţia 0.8 0.7 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8
Sursa: EUROSTAT, 2016

Educaţie – %PIB
Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 5.0 4.9 5.0 5.3 5.3 5.1 5.0 5.0 4.9
Euro 4.7 4.6 4.7 5.0 5.0 4.8 4.8 4.8 4.8
Belgia 5.6 5.5 5.7 6.0 6.0 6.1 6.3 6.4 6.3
Bulgaria 3.6 3.6 3.9 4.1 3.6 3.4 3.4 3.7 4.1
Cehia 4.9 4.7 4.7 5.0 5.1 5.1 5.1 5.1 5.2
Danemarca 6.2 5.9 6.1 7.0 7.2 6.9 7.0 7.0 7.2
Germania 4.0 3.9 3.9 4.3 4.4 4.3 4.3 4.3 4.3
Estonia 6.0 5.9 6.7 7.2 6.6 6.2 6.2 5.9 5.6
Irlanda 4.6 4.5 5.0 5.0 5.0 5.0 4.8 4.5 4.3
Grecia 3.6 3.6 3.8 4.1 4.1 4.4 4.5 4.6 4.4
Spania 4.0 4.0 4.2 4.6 4.5 4.4 4.2 4.1 4.1
Franţa 5.5 5.3 5.4 5.7 5.6 5.5 5.5 5.5 5.5
Croatia 4.8 4.7 4.7 4.9 5.1 4.9 4.9 5.1 4.7
Italia 4.5 4.5 4.4 4.6 4.4 4.1 4.1 4.1 4.1
Cipru 5.8 5.8 6.2 6.6 6.8 6.6 6.1 6.5 5.8
Letonia 5.7 5.6 6.3 6.7 6.2 5.9 5.7 5.7 5.9
Lituania 5.4 5.3 6.1 7.2 6.4 6.1 5.8 5.6 5.4
Luxemburg 4.6 4.5 4.9 5.5 5.2 5.4 5.6 5.2 5.2
Ungaria 5.9 5.5 5.3 5.4 5.5 5.1 4.7 4.6 5.2
Malta 5.5 5.2 5.2 5.4 5.6 5.7 5.7 5.8 5.8
Olanda 5.2 5.1 5.3 5.7 5.6 5.5 5.5 5.4 5.4
Austria 4.8 4.7 4.9 5.1 5.1 5.0 5.0 5.0 5.0
Polonia 6.0 5.7 5.7 5.5 5.5 5.4 5.4 5.3 5.3
Portugalia 6.8 6.4 6.7 7.3 7.6 7.3 6.2 6.2 6.2
Romania 4.1 3.9 4.4 4.0 3.3 4.1 3.0 2.8 3.0
Slovenia 6.3 5.9 6.1 6.6 6.5 6.4 6.5 6.5 5.9
Slovacia 3.9 3.5 3.5 4.2 4.2 4.1 4.1 4.0 4.1
Finlanda 6.0 5.8 5.8 6.5 6.6 6.5 6.4 6.4 6.4
Suedia 6.6 6.3 6.5 6.8 6.5 6.5 6.5 6.6 6.6
Marea Britanie 6.0 5.9 6.1 6.6 6.6 6.0 5.7 5.3 5.2
Islanda : : : : : : : 7.6 7.7
Norvegia 4.9 4.9 4.7 5.4 5.3 5.0 4.9 4.9 5.1
Elveţia 5.6 5.4 5.5 5.9 5.9 5.9 6.0 6.0 6.0
Sursa: EUROSTAT, 2016

Protecţie socială – %PIB

Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
U.E. 17.3 17.1 17.5 19.4 19.4 19.1 19.4 19.5 19.4
Euro 18.0 17.7 18.1 20.0 19.9 19.7 20.0 20.3 20.3
Belgia 17.1 16.8 17.4 19.1 18.7 18.9 19.5 20.1 19.9
Bulgaria 10.8 10.1 10.6 12.9 13.1 12.3 12.5 13.5 13.4
Cehia 11.7 11.9 11.9 13.1 13.0 13.2 13.4 13.6 13.2
Danemarca 21.7 21.5 21.6 24.4 25.1 24.9 24.7 24.9 24.5
Germania 19.8 18.7 18.6 20.6 19.9 18.8 18.8 18.8 18.8
Estonia 9.3 9.3 11.5 15.4 14.2 12.6 12.2 11.8 11.8
Irlanda 10.6 11.3 13.5 16.5 16.4 14.7 14.9 14.1 13.2
Grecia 15.1 15.7 17.0 18.6 18.8 20.6 21.0 19.6 20.1
Spania 12.7 12.8 13.8 16.0 16.6 16.8 17.5 17.9 17.6
Franţa 21.5 21.6 21.8 23.7 23.6 23.7 24.2 24.4 24.8
Croatia 14.8 13.6 13.1 14.6 14.7 15.1 15.2 14.6 15.7
Italia 17.4 17.5 18.1 19.8 19.8 19.8 20.5 21.0 21.4
Cipru 9.3 8.6 8.9 10.0 10.6 11.1 11.3 11.9 12.2
Letonia 8.9 8.0 9.1 14.0 14.2 12.3 11.4 11.5 11.5
Lituania 9.8 10.7 12.1 16.4 14.1 12.4 12.0 11.4 11.5
Luxemburg 16.9 16.0 17.1 19.7 19.1 18.1 18.7 18.8 18.6
Ungaria 17.3 17.3 17.5 18.2 17.5 17.0 16.7 16.5 15.6
Malta 13.3 13.4 13.3 14.2 13.7 13.7 13.9 13.8 13.7
Olanda 14.6 14.3 14.7 16.3 16.6 16.5 16.8 17.0 16.9
Austria 19.9 19.5 19.7 21.4 21.5 20.8 21.0 21.4 21.6
Polonia 17.0 15.7 15.8 16.4 16.6 15.7 15.8 16.2 16.1
Portugalia 14.8 14.6 15.0 16.9 17.1 17.7 18.2 19.2 18.5
Romania 10.4 10.2 11.3 13.6 13.8 12.8 12.3 11.5 11.4
Slovenia 16.1 15.3 15.6 17.5 18.2 18.7 18.5 18.8 18.0
Slovacia 17.4 17.4 17.5 20.1 20.4 19.4 19.8 20.1 20.0
Finlanda 19.7 19.1 19.4 22.7 22.8 22.6 23.8 24.8 25.4
Suedia 21.6 20.5 20.4 22.1 21.1 20.4 21.1 21.6 21.3
Marea Britanie 14.9 14.9 15.5 17.3 17.3 17.1 17.3 16.8 16.5
Islanda : : : : : : : 10.2 10.2
Norvegia 15.1 15.2 15.0 17.6 17.4 17.2 17.1 17.6 18.1
Elveţia 12.5 11.9 11.9 12.7 12.8 12.5 12.8 13.6 13.4
Sursa: EUROSTAT, 2016

Veniturile bugetului de stat sunt grupate în:

a.venituri curente (fiscale si nefiscale). Cele mai importante categorii de astfel de venituri sunt: impozitul
pe profit, TVA, accizele, taxele vamale, impozitul pe venit, vărsămintele din profitul net al regiilor autonome,
vărsăminte ale instituțiilor publice centrale, venituri din gestiunea domeniului public, redevențe, permise de
tranzit, taxe pentru rețele de canal de apă, electricitate, concesionări, venituri din bunuri confiscate, din bunuri
fără stăpân etc.;
b.venituri din capital – din vânzări de bunuri de capital
Notă:În Romania, în bugetul general consolidat19 din 2013 ponderea principalelor taxe și impozite era
următoarea: tva 26.3%, accize 10,5%, CAS 26.7%, impozitul pe profit 5.6%, impozitul pe salarii și venit
11.9%, alte venituri 6.5%, sume UE 4.1% . Veniturile din taxe ce reveneau guvernului central
reprezentau 18% din PIB (EU-27-19.1) sau 63.8 din total taxe (49.1 –medie ponderată UE-27).

Veniturile bugetului general consolidat sunt repartizate pentru finanțarea cheltuielilor privind învățământul,
sănătatea, cultura, securitatea şi asistenţa asocială etc. Din bugetul de stat se fac si transferuri de resurse catre
bugetele locale pentru echilibrarea acestora .

Notă: În Romania, în bugetul general consolidat din 2013, structura economică a cheltuielilor publice era
următoarea: asistență socială 32.2%, cheltuieli de personal 19.6%, bunuri și servicii 16.6%, cheltuieli de
capital 9.3%, proiecte din fonduri UE 6.4%, dobânzi 5.2%, subvenții 2.9%, alte cheltuieli 7.8%.

AN Buget general consolidat

Buget Total %PIB PIB
Buget asigurări
Buget Bugete asigurări de
stat locale BASS şomaj sănătate
%PIB %PIB %PIB %PIB %PIB
32,195.4 17,061.3 16,167.1 1,903.7 6,877.4 76,956.1 31.2 246,468.8
2004 13.62 6.92 5.59 0.77 2.79
90,679.6 31.4 288,954.6
2005 36,599.5 20,567.7 17,624.3 2,186.1 8,474.4
111,388.2 32.3 344,650.6
2006 40,698.1 29,360.3 20,277.3 2,243.3 10,757.1
134,173.3 32.3 416,006.8
2007 48,984.6 38,988.1 24,632.0 2,511.6 13,080.6
165,546.6 32.2 514,700.0
2008 59,463.2 46,110.5 34,039.0 1,966.0 15,780.5
157,243.9 31.4 501,139.4
2009 53,569.3 46,256.3 39,432.2 1,481.0 14,623.7
168,674.2 31.6 533,881.0
2010 65,608.1 47,560.0 42,873.0 1,320.4 17,258.7
181,922.9 32.2 565,097.2
2011 77,333.9 48,434.2 48,144.2 2,407.3 17,821.0
193,152.9 32.4 596,681.5
2012 83,884.9 49,568.0 48,858.3 1,914.5 19,084.9

19
bugetul general consolidat - ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, bugetul general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor
publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice
finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri
se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi al altor entităţi clasificate în administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate
conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg (Legea 69/2010;
 200,380.9 31.4 637,583.1
2013 86,993.8 52,799.1 50,116.2 1,770.2 23,068.5
214,433.4 32.1 666,637.3
2014 87,183.4 58,647.9 52,331.9 1,786.3 22,867.5

Sursa (Ministerul Finantelor Publice, 2015, milioane de lei)

2.Bugetele locale – finanţele colectivităţilor teritoriale

Bugetele locale fac parte din bugetul public naţional aşa cum prevede articolul 138 (1), din
Constituţia Romaniei din 2003.

Bugetele locale reprezintă actele juridice în care se înscriu veniturile şi cheltuielile colectivităţilor
locale, pe o perioadă de un an. Ele sunt instrumente de planificare a activităţii financiare a unităţilor
administrativ-teritoriale cu personalitate juridică (comuna, oras, municipiu, sector al municipiului
Bucureşti, judeţ, municipiul Bucureşti);

Bugetele locale sunt o consecinţă a dezvoltării principiilor autonomiei şi descentralizării locale apărute
în administraţia locală în statelor moderne. Ele joacă un rol fundamental în statele Uniunii Europene,
atât datorită numărului ridicat de servicii publice oferite cetăţenilor cât şi investiţiilor în infrastructură
realizate. Anderson (2015), arăta că Danemarca, Italia, Franţa, Cehia şi Finalanda, aveau investiţii
publice locale între 66 şi 81% din totalul investiţiilor în infrastructură.

Organizarea distinctă a finanţelor locale pe baza autonomiei lor financiare este necesară deoarece:

o comunităţile locale cunosc, cel mai bine, nivelul şi structura resurselor de provenienţă
publică locală şi nevoile de resurse financiare;
o permite delimitarea exactă a patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor, de cel
aflat în proprietatea statului;
o permite degrevarea finanţelor centrale de numeroase cheltuieli ce pot fi acoperite din
resurse locale;
o permite un control mai eficient a modului în care sunt utilizate fondurile financiare;
o autorităţile locale pot satisface mai bine cerinţele de servicii şi utilităţi, decât autorităţile
centrale ale căror politici în teritoriu nu sunt întotdeauna fundamentate pe o cunoaştere
aprofundată a nevoilor locale.

Autonomia locală şi descentralizarea financiară aferentă acestei autonomii se realizează pe baza

unor principii – ghid pentru acţiunea locală, expuse în Carta Europeană a administraţiei publice locale,
ratificată de toate ţările Uniunii Europene. Între acestea putem enumera:
 resursele financiare ale autorităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele ce
le revin acestora prin Constituţie sau lege.
O parte din aceste resurse pot proveni din redevenţe şi taxe locale al căror cuantum poate
fi fixat de autorităţile locale în conformitate cu prevederile legale.
Protecţia financiară a colectivităţilor locale mai puţin dezvoltate se realizează prin
transferuri pentru corijarea inegalităţilor de venituri, acestea netrbuind să libertatea
colectivităţilor locale în domeniul propriu de responsabilităţi.
În măsura în care este posibil, subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie
acordate pentru proiecte specifice
În exercitarea competenţelor specifice, colectivităţile locale au dreptul de a se asocia pentru
realizarea de sarcini comune

Competenţele autorităţilor locale naţionale sunt legate de asigurarea de locuinţe sociale , finanţarea
poliţiei locale, planificarea urbană, managementul deşeurilor, sănătatea publicăm , infrastructură de transport şi
planificarea transporturilor urbane, reţele de apă, Căldură, Educaţie preşcolară, primară, secundară, vocaţională
şi tehnică, administrarea patrimoniului localm administrarea parcurilor şi grădinilor.

Conform legii 273/2006 modificată și completată, resursele bugetelor locale sunt formate din:

a.Venituri proprii (venituri din impozite, taxe si venituri cu destinatie speciala, alte venituri și sume şi cote
defalcate din impozitul pe venit (82% din totalul impozitul pe venit,conform OUG nr.9-2005, se aloca la nivelul
unităţilor administrativ teritoriale).

b.sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat,

c.subvenții primite de a bugetul de stat și alte bugete,

d.donații și sponsorizări,

e.sume de la UE, în contul prefinanțărilor și plăților efectuate.

f.împrumuturi contratate pe piaţa financiară internă sau externă.

Veniturile sunt destinate pentru realizarea acțiunilor administrației locale (cheltuieli pentru întreținerea
autoritatilor executive locale (cheltuieli pentru funcţionare), o parte a cheltuielilor pentru invatamantul
preuniversitar, cheltuieli pentru gospodaria comunală, subvenţii, dobânzi, bunuri şi servicii, rambursări de
credite,cheltuieli pentru actiuni economice de importanta locală, etc.) şi cheltuieli pentru dezvoltare )
cheltuieli de capital, sume rezultate din valorificarea unor bunuri, sume primite de la UE.

Aprobarea bugetelor locale este de competenţa consiliilor comunale, oraşeneşti şi judeţene. Proiectele
bugetelor anuale ale comunelor şi oraşelor sunt aprobate de către consiliile locale, în timp ce proiectele
bugetelor judeţene sunt supuse aprobării consiliilor judeţene de către preşedinţii acestora. Ordonatorii
principali de credite pentru bugetele locale sunt preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii celorlalte
unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorii secundari sau terţiari de credite bugetare sunt conducatorii
instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecarui consiliu local,
judeţean şi consiliului general al municipiului Bucureşti.
Procesul de repartizare se derulează astfel:

o ordonatorii principali repartizează creditele între bugetul propriu şi bugetele

ordonatorilor subordonaţi;
o ordonatorii secundari repartizeză creditele bugetare către unităţile subordonate şi către
bugetul propriu;
o ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.

Efectuarea cheltuielilor din bugetele locale şi ale instituţiilor publice finanţate din aceste bugete este
supusă procedurii de angajare, lichidare, ordonanţare şi plată a tuturor cheltuielilor din bugetul statului.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în limitele prevăzute, de către
Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţiile generale ale finanţelor publice, în funcţie de necesităţile
execuţiei bugetare.

Notă:

Veniturile din taxare

Distribuirea pe sub sectoare ca % din totalul veniturilor din impozite

guvern central state şi regiuni guvern local asigurari sociale

1975 1995 2013 1975 1995 2013 1975 1995 2013 1975 1995 2013
Ţari federale
Australia 80.1 77.5 80.8 15.7 19.0 15.8 4.2 3.4 3.4 0.0 0.0 0.0
Austria 51.7 64.8 66.5 10.6 1.8 1.6 12.4 4.1 3.2 25.3 29.3 28.4
Belgia 65.3 60.2 57.1 .. 1.8 5.5 4.4 4.8 4.7 28.8 32.1 32.0
 Canada 47.6 39.1 41.6 32.5 37.1 39.6 9.9 9.8 9.3 10.0 14.0 9.4
Germania 33.5 31.4 31.4 22.3 21.6 21.9 9.0 7.4 8.2 34.0 39.0 38.1
Mexic .. 80.1 80.1 .. 2.1 3.1 .. 1.1 1.2 .. 16.6 15.5
Elvetia 30.7 31.4 35.2 27.0 23.8 24.6 20.3 17.6 15.2 22.0 27.3 25.1
SUA 45.4 41.3 41.2 19.5 20.1 20.2 14.7 13.4 14.5 20.5 25.2 24.2

MEDIE 50.6 53.2 54.2 21.3 15.9 16.5 10.7 7.7 7.5 20.1 22.9 21.6

Ţări cu regiuni
Spania 48.2 50.4 42.1 .. 4.8 13.7 4.3 8.5 9.9 47.5 35.8 34.0

Ţări naţional
unitare
Chile .. 89.9 87.0 .. .. .. .. 6.5 7.3 .. 3.6 5.7
Cehia .. 57.7 55.2 .. .. .. .. 0.9 1.3 .. 41.4 43.2
Danemarca 68.9 68.2 73.3 .. .. .. 30.0 31.3 26.3 0.1 0.0 0.1
Estonia .. 72.1 69.5 .. .. .. .. 13.1 13.3 .. 14.8 16.7
Finlanda 56.0 46.6 47.6 .. .. .. 23.5 22.3 23.4 20.4 30.8 28.9
Franţa 51.2 42.3 33.6 .. .. .. 7.6 11.0 12.9 40.6 46.3 53.3
Grecia 67.1 66.8 63.6 .. .. .. 3.4 0.9 5.6 29.5 31.7 30.5
Ungaria .. 63.8 60.5 .. .. .. .. 2.5 5.9 .. 33.6 33.3
Islanda 81.3 79.2 73.4 .. .. .. 18.7 20.8 26.6 0.0 0.0 0.0
Irlanda 77.4 83.1 82.0 .. .. .. 7.3 2.7 3.1 13.1 12.7 14.4
Israel .. 80.0 76.1 .. .. .. .. 5.9 7.3 .. 14.1 16.6
Italia 53.2 62.7 53.8 .. .. .. 0.9 5.4 16.2 45.9 31.5 29.8
Japonia 45.4 41.2 35.0 .. .. .. 25.6 25.3 24.2 29.0 33.5 40.9
Corea 89.0 69.2 58.1 .. .. .. 10.1 18.7 15.5 0.9 12.1 26.4
Luxemburg 63.6 67.1 68.4 .. .. .. 6.7 6.4 3.5 29.0 26.1 28.0
Olanda 58.9 54.1 54.4 .. .. .. 1.2 2.7 3.7 38.4 42.0 40.8
Noua Zeelanda 92.3 94.7 93.3 .. .. .. 7.7 5.3 6.7 0.0 0.0 0.0
Norvegia 50.6 58.4 86.9 .. .. .. 22.4 19.6 13.1 27.0 22.0 0.0
Polonia .. 61.9 48.2 .. .. .. .. 8.3 12.9 .. 29.8 38.6
Portuglia 65.4 71.9 67.6 .. .. .. 0.0 5.4 7.0 34.6 21.4 24.7
Slovacia .. 62.5 53.6 .. .. .. .. 1.3 2.9 .. 36.2 43.1
Slovenia .. 51.8 49.1 .. .. .. .. 6.3 10.8 .. 41.9 39.7
Suedia 51.3 46.9 49.9 .. .. .. 29.2 30.9 36.9 19.5 21.8 12.8
Turcia .. 75.1 63.8 .. .. .. .. 12.8 8.8 .. 12.1 27.4
Marea Britanie 70.5 77.5 75.8 .. .. .. 11.1 3.7 4.9 17.5 17.8 18.8

MEDIE 65.1 65.8 63.2 .. .. .. 12.8 10.8 12.0 21.6 23.1 24.6

Sursa Eurostat, 2016

În UE, în anul 2010 volumul veniturilor locale era de 16%, pondere în PIB, iar veniturile locale proprii
erau de 13% din PIB. Ponderea acestora în finanţele sectorului public era de 36,4%, iar veniturile proprii
ale comunităţilor reprezentau 29.5% din PIB. Veniturile fiscale locale reprezentau 6.4% din PIB, iar cele
nefiscale (redevenţe, tarife, venituri ale proprietăţii, cotizaţii sociale, fonduri cu destinaţie specială etc.),
9.6% din PIB.

Ca procent din finanţele publice naţionale, veniturile fiscale locale reprezentau 25.1% din acestea, iar
sursele nefiscale reprezentau 52.2% din acestea. Cea mai mare parte a veniturilor locale (46%), provine
din sume defalcate şi subvenţii (în Romania aprox.70%.) Cheltuielile, analizate după criteriul economic,
sunt grupate astfel: învăţământul aprox. 21% din total, protecţia socială 20%, servicii generale 16%,
13% sănătate, 12% afaceri economice, 6% locuinţe, 5% securitate şi ordine publică, 4% mediu, 5% timp
liber, cultură, culte (Dexia, Raport, 2011).

În ţările OECD, ponderea finanţelor locale în finanţele publice varia între 1% în Cehia şi 37% în
Suedia, în 2013.

3.Asigurările sociale de stat

Cu ajutorul acestora se realizează protecţia salariaţilor şi a altor categorii sociale, în caz de manifestare a
situațiilor de risc social definite prin lege (şomaj, deces, incapacitate temporară sau definitivă de muncă,
maternitate, bătrânețe) prin pensii, indemnizaţii, suportarea costului medicamentelor. Sistemul de asigurări
sociale din Romania este un sistem fundamentat pe ideea mutualizării riscurilor sociale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat reprezintă planul financiar anual care reflectă modul de
constituire, repartizare şi utilizare al fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi
membrilor de familie.
În sistemul financiar din Romania începând cu anul 1991, bugetul asigurărilor sociale de stat se
întocmeşte distinct de bugetul de stat. Acest buget se aprobă de Parlament o dată cu bugetul de stat,
având o autonomie deplină.

Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt structurate pe șase resurse principale, patru de
natură fiscală (contribuții pentru asigurări sociale datorate de angajatori, contribuții pentru asigurări sociale
datorate de angajați, contribuții pentru asigurări sociale datorate de alte persoane asigurate și contribuții pentru
asigurări sociale datorate de persoane aflate în șomaj), și două de natură nefiscală – contribuția pentru bilete de
tratament și odihnă și încasări din alte surse).

Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din contribuţia angajatorilor, angajaților și
contribuţii datorate de persoanele care încheie contracte de asigurări de şomaj, precum şi din alte surse.

Cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat au ca principală destinaţie pensiile de asigurări sociale
de stat, cheltuielile pentru creșterea copiilor până la doi ani, trimiterile la tratament balnear și odihnă,
indemnizațiile și ajutoarele de asigurări sociale. Astfel principalele capitole la cheltuieli sunt:
 Pensiile plătite prin oficiile poştale;
 Pensiile plătite prin unităţi economice;
 Indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă;
 Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea capacităţii de muncă;
 Indemnizaţiile în caz de maternitate şi pentru îngrijirea copilului bolnav;
 Indemnizaţiile pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani;
 Ajutoarele sociale;
 Acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă;
 Cheltuielile cu plata ajutorului de şomaj, a alocaţiei de sprijin, a ajutorului de integrare profesională;
 Ajutoarele în caz de deces etc.

Cheltuielile bugetului asigurărilor pentru şomaj sunt reprezentate de indemnizaţiile de şomaj, contribuţia
pentru asigurările sociale de stat pentru şomeri, plăţile compensatorii, alocaţiile de sprijin.
Bugetul asigurarilor sociale de stat se elaborează şi administrează de către Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale prin Direcţia generală a asigurărilor sociale şi pensiilor.
Dupa avizare, proiectul bugetului asigurarilor sociale de stat se depune la Guvern. Acesta îl examineaza
şi, cu eventualele amendamente aduse la venituri şi la cheltuieli, îl înaintează Parlamentului, până la 30
noiembrie, pentru dezbatere şi adoptare.
La fel ca şi în cazul bugetului de stat Parlamentul analizează proiectul bugetului asigurărilor sociale de
stat prin comisiile de specialitate şi apoi este supus dezbaterilor în plenul Parlamentului. După adoptarea
de către Parlament, bugetul asigurărilor sociale de stat se publică în Monitorul Oficial.
Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat este în competenţa Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale şi a organelor sale locale, a organelor financiar-contabile din cadrul unităţilor
economice şi instituţiilor publice. La executarea bugetului participă şi Ministerul Finanţelor, Trezoreria
Statului, CEC, oficiile Poştei .
Veniturile şi cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat se repartizează pe trimestre în scopul
echilibrării.
Creditele bugetare de asigurări sociale sunt administrate de către ordonatorii de credite bugetare. Ca şi
în cazul altor categorii de bugete execuţia revine ordonatorilor de credite, împărţiţi în:
a.ordonatori principali (sau de gradul I)- ministrul muncii şi protecţiei sociale, iar secretarii de stat -
ordonatori principali delegaţi;
b.ordonatori secundari (sau de gradul II) - Oficiul central de plati pensii, subordonat Ministerului Muncii
şi Protectiei Sociale, caruia ordonatorii principali ii repartizeaza credite bugetare atât pentru cheltuielile
proprii, cât şi pentru distribuirea lor între ordonatorii de gradul III aflati în subordine
c.ordonatori terţiari (sau de gradul III) - şefii oficiilor de asigurări sociale, pensii şi asistenţă socială din
cadrul direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie socială şi a municipiului Bucureşti, care primesc credite
de la ordonatorii principali sau secundari.

Executarea cheltuielilor centralizate de asigurări sociale presupune în prealabil deschiderea creditelor

bugetare. Închiderea bugetului asigurarilor sociale de stat trebuie realizată ca şi în cele două cazuri de
bugete anterior analizate, la 31 decembrie.

Scopul protecţie sociale este prin urmare, să amelioreze capacitatea persoanelor şi grupurilor sărace şi
vulnerabile să iasă din situaţia de sărăcie sau să le împiedice să ajungă în această situaţie, din lipsa unor venituri
suficiente şi stabile .

Fondurile necesare acestor prestaţii aşa cum am arătat mai sus se constituie prin contribuţiile la
asigurările sociale stabilite prin lege, plata acestora fiind obligatorie la termenele legale.
Alături de Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează și se aprobă prin lege şi bugetul asigurărilor
pentru șomaj.

Notă: Datorită diferenței mari între numărul de pensionari (5.307 milioane, în trim 2, 2015) și cel al
populației salariate (4.77 milioane), dar și creșterii mai mari a nivelului pensiilor raportat la evoluția
salariului mediu brut, deficitul bugetul asigurărilor de pensii reprezintă principala cauză (87%) din
deficitul public. Putem alătura acestor cauze și preluarea unei părți din contribuțiile de asigurări sociale,
la pilonul 2 privat obligatoriu.

În UE 28, ponderea cheltuielilor cu protectia socială în PIB era în 2012 de 10.9 % , pondere stabilă
din 2000, aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos. În Romania, în acelaşi an, ponderea era de
9.1% , în scădere faţă de anul 2000 când aceasta era de 11.1%.

An 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Tara
Belgia 15.4 15.6 16.1 15.9 16.7 16.8 16.8 16.9 17.6 18.2 18.9 18.1 18.7
Bulgaria 10.8 9.8 9.6 10.3 10.2 9.7 8.3 8.1 7.8 7.7 7.0 7.3 7.2
Cehia 5.2 5.0 5.2 5.3 5.2 5.2 5.4 5.5 5.4 5.5 5.6 5.7 5.8
Danemarca 1.8 1.7 1.2 1.2 1.2 1.1 1.0 1.0 0.9 1.0 1.0 1.0 0.9
Germania 17.1 16.9 16.9 17.0 16.7 16.4 16.0 15.2 15.2 15.9 15.5 15.4 15.6
Estonia 4.3 4.2 4.6 4.6 4.6 4.6 4.4 4.6 5.2 6.0 6.1 5.7 5.7
Irlanda 3.5 3.7 3.6 3.6 3.8 3.8 3.9 4.1 4.4 4.4 4.2 4.6 4.1
Grecia 10.3 10.5 11.5 11.6 11.0 11.1 11.0 11.4 11.4 10.6 10.8 10.3 10.6
Spania 11.5 11.7 11.7 11.6 11.7 11.7 11.7 11.8 11.9 12.0 11.8 12.0 11.5
 Franţa 21.2 21.5 21.6 21.7 20.7 21.4 22.5 22.5 22.8 23.4 23.2 23.8 24.3
Croatia : : 12.1 12.0 11.9 11.7 11.6 11.7 11.9 12.2 12.0 11.7 11.5
Italia 11.9 11.8 11.9 12.1 12.2 12.3 12.3 12.8 13.4 13.7 13.4 13.4 13.5
Cipru 6.6 6.8 6.8 7.1 7.8 8.3 7.8 7.5 7.8 8.7 8.9 8.8 9.1
Letonia 10.0 9.3 9.4 8.9 8.7 8.4 8.8 8.7 8.3 8.5 8.4 8.6 8.4
Lituania 12.1 11.5 11.1 11.0 11.0 10.8 10.9 11.2 11.5 12.6 11.8 11.2 10.9
Luxemburg 9.8 10.7 10.6 10.5 10.5 10.2 9.7 9.6 10.4 11.6 10.8 10.9 11.2
Ungaria 12.2 11.9 11.7 11.6 11.3 11.5 11.4 12.7 12.6 12.3 11.6 12.8 12.9
Olanda 15.4 13.7 13.3 13.8 13.9 12.9 14.0 13.5 14.5 13.8 14.2 14.8 16.0
Austria 11.9 11.8 11.7 11.8 11.8 11.8 11.7 11.6 11.8 12.2 12.1 12.1 12.4
Polonia 12.8 13.3 12.8 12.7 12.2 12.2 12.1 11.8 11.2 11.2 11.0 11.3 12.1
Portugalia 7.3 7.5 7.6 7.8 7.4 7.7 7.7 7.8 8.1 8.3 8.3 8.5 8.5
Romania 11.1 10.4 10.4 9.3 9.0 9.4 9.6 9.6 9.2 9.3 8.5 9.0 9.1
Slovenia 14.0 14.3 14.1 14.0 14.0 14.1 13.8 13.5 13.9 14.7 15.0 14.8 15.0
Slovacia 13.8 14.0 14.3 13.5 12.9 12.2 11.6 11.5 11.6 12.3 12.0 12.1 12.3
Finalanda 11.9 12.0 11.8 11.8 11.7 12.0 12.2 11.9 12.0 12.8 12.6 12.6 13.1
Suedia 4.9 4.4 3.6 3.6 3.5 3.1 2.8 2.8 2.9 3.0 2.8 2.9 2.9
EU-28 : : 10.6 10.6 10.4 10.4 10.4 10.4 10.5 10.8 10.7 10.8 10.9
EA-18 11.5 11.5 11.6 11.6 11.5 11.5 11.5 11.5 11.8 12.2 12.1 12.2 12.4
Sursa: Taxation trends in the European Union, 2014 Edition

Din totalul veniturilor guvernamentale generale, asigurările sociale reprezentau 32%, medie EU
28, în creştere faţă de 2002 (30.7%). În Romania ponderea veniturilor din asigurări sociale era de 31.2%,
în scădere faţă de 2000 (36.6%).

Tara Cz Nl DE FR PL AT HU IT BG UK SE EU EA
28 18
CAS/Venituri 44.5 41 39.8 37.9 37.7 34.6 33.8 30.8 25.8 18.8 16.2 32.4 36.1

Sursa: Taxation trends in the European Union, 2014 Edition.

Într-o comunicare a Comisiei Europene din 2006, adresată Parlamentului şi Consiliului, diferenţa
de viabilitate, între poziţia bugetară structurală din 2005 şi o poziţie bugetară durabilă era de 3.5% din
PIB, ceea ce corespunde unui deficit structural de 2% din PIB. Pentru ca această diferenţă să se
diminueze, deficitul bugetar structural trebuie să fie 1.5% din PIB. Dacă se realizează acest lucru, atunci
datoria publică în UE va ajunge, în 2050, în medie, la un procent de 80% din PIB, faţă de 200%, în
condiţiile absenţei unor politici bugetare consolidate.
 Înainte de a vedea pe scurt ce a condus la nesustenabilitatea bugetelor de asigurări sociale, vom
analiza modul în care sunt organizate sistemele de pensii moderne.
Scopul economic al oricărui sistem de pensii este acela de a lineariza (nivela) consumul unei
persoane atât în perioada activă cât şi în cea inactivă, atât în perioada sa de producţie cât şi în cea de
“odihnă”. Transferul veniturilor peste ani în scopul linearizării consumului este sarcina asumată de
sistemele moderne de pensionare.
Un sistem de pensionare nu face nimic altceva decât să permită schimbul veniturilor prezente cu
drepturi asupra unor venituri viitoare.
Acest schimb de drepturi asupra unor venituri se poate realiza prin: 1.capitalizarea veniturilor
pentru sine însuşi, 2. Obţinerea unei promisiuni că cineva va finanţa cererea de bunuri viitoare dacă
acum persoana ocupată acceptă să facă acelaşi gest pentru cei aflaţi azi la vârsta de pensionare.
Cele două posibilităţi se metamorfozează la nivel organizational în SISTEME DE PENSIONARE
PRE-FINANŢATE INTEGRAL şi SISTEME PAYGO (SISTEME CU BENEFICII DEFINITE
NEFINANŢATE).
În primele, contribuţiile plătite sunt investite în diferite active, fonduri, care mai târziu vor genera
beneficii utilizate pentru plata pensiilor (anuităţilor). Viitoarele beneficii financiare (sume economisite
plus dobânzi) pot fi cunoscute în avans, deci un anumit nivel de contribuţii va genera un nivel prestabilit
de beneficii viitoare, caz în care vorbim de scheme cu beneficii definite. Ca exemplu, formula utilizată
poate fi aceea a “30 % drepturi de pensie din salariul final per an de serviciu”. Riscul financiar este
suportat de asigurator (firmă, industrie, atunci când vorbim de scheme ocupaţionale).
O a doua variantă a sistemelor finanţate prin capitalizare este aceea a contribuţiilor definite.
Contributivitatea este fixată ca o proporţie din salariu, riscul fiind asumat de contributor, mărimea sa
fiind determinată de compoziţia portofoliului, de rata inflaţiei, cât şi de capacităţile de administrator ale
managerului fondului (-rilor) ce gestionează portofoliul respectiv.
Cel de al doilea sistem este finanţat din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor prezenţi. Statul
nu acumulează fonduri pentru plata pensiilor viitoare, dar impune taxe pentru plata pensionarilor
actuali. Plata se face pentru pensionarii actuali, pe baza principiului beneficiilor definite. Riscurile, în
acest sistem sunt asumate de gestionarul sistemului (stat).
Creşterea gradului de nesustenabilitate a datoriei publice se datorează în principal creşterii
costurilor publice asociate îmbătrânirii, ce a afectat echilibrele bugetelor de asigurări sociale, indiferent
de tipul de organizare al acestor sisteme.
Perspectivele demografice, dar şi anumite tendinţe pe piaţa muncii, influenţează negativ perspectivele
financiare ale sistemelor de pensionare publice, în principal prin:
- reducerea populaţiei active. În ţările UE diminuarea volumul ocupării şi dezvoltarea fenomenului de
rezistenţă a şomajului la măsurile active de creştere a participării pe piaţa muncii sunt evoluţiile cele mai
evidente. Alături de acestea creşterea şomajului pe termen lung (4% din populaţia activă din UE) este extrem
de preocupantă pentru autorităţi.
Populaţia ocupată tânără prezintă la rândul ei o evoluţie în declin, la care vom adăuga perspective slabe
de creştere economică, cu efecte negative asupra volumului contribuţiilor sociale - pentru finaţarea pensiilor „în
plată”.
- creşterea numărului de pensionari. Această tendinţă se datorează atât creşterii speranţei de viaţă – cel
puţin un an pentru fiecare deceniu parcurs - cât şi creşterii numărului de ieşiri ale persoanelor născute în anii
’50,’60 (aşa numita generaţie a baby-boom-ului, în ţările occidentale). Absorbţia naturală a acestei populaţii, în
sistemele de pensie va deveni efectivă în jurul anilor 2028 -2030).
- modificarea ratei economisirii pe termen lung. Reformele actuale, conţin o puternică componentă de
adecvare a nivelului pensiei la nivelul contribuţiei de-a lungul vieţii, rata de înlocuire a salariului cu pensia
diminuându-se. Această evoluţie, pe termen lung, va influenţa în scădere pensia medie şi implicit nivelul
economisirii, acesta diminuându-se la populaţia peste 65 de ani, datorită unui comportament de compensare.
Autorităţile publice naţională au utilizat un spectru larg de opțiuni pentru reconfigurarea sistemelor actuale
de pensii, în condiţiile dublei constrângeri reprezentate de obligativitatea de a menţine drepturile
câştigate de pe baza contributivităţii, dar şi de obligativitatea de a realiza o guvernare echilibrată a
sistemelor financiare menţinând niveluri scăzute ale împrumuturilor publice pentru plata pensiilor
actuale.
Direcţiilor de reformă ale sistemelor de pensii le este caracteristică divergenţa şi eterogeneitatea.
Putem spune că cea mai adecvată caracterizare ale actualelor reforme în domeniul pensionării se referă
la hibridizare. Aranjamentele instituționale diversificate au făcut ca deopotrivă „regime theory” de tip Esping
Andersen sau „dualitatea fondatoare” a sistemeor PAYGO – regim de tip bysmarckian sau de tip beveridgean,
să nu mai poată constitui cadre conceptuale adecvate pentru caracterizarea sistemelor reformate de pensii.
Reformele parametrice și cele de tip paradigmatic se împletesc pentru a crea sisteme mai sustenabile şi
mai puţin riscante în privinţa asigurării veniturilor viitoare în plată.
Scurte caracteristici ale cadrelor metodologice ale reformelor sunt prezentate mai jos.
Reforma de tip parametric nu atinge arhitectura, sistemului existent ci doar anumite « volume » ale
acesteia. Parametrii sistemelor de pensii sunt eterogeni (de la parametrii de natură demografică, până la
parametrii de natură macroeconomică), cu influențe diferențiate asupra sistemului (astfel, utilizarea ratei
inflaţiei pentru operaţiunile de indexare, poate determina menţinerea veniturilor reale ale pensionarilor, în timp
ce utilizarea indicelui salariului net poate aduce un spor de putere de cumpărare, dacă acesta este în creştere şi
invers) .
Creşterea vârstei legale de pensionare, a vechimii minime pentru o pensie integrală, indexarea pe
baza evoluției nivelului prețurilor sau modificarea nivelului contribuției la asigurările sociale la
angajatori şi la angajaţi, constituie modificări parametrice, utilizate în politicile de reformă ale sistemelor
bazate pe repartiție. Măsurile parametrice cu efecte imediate asupra evoluției cheltuielilor publice cu pensiile
sunt cele care vizează modificarea metodelor de revalorizare anuală a valorii pensiilor. Astfel, metoda
„tradițională” este aceea de a menține puterea de cumpărare a pensiei prin cuplarea sa la evoluția salariului brut
(creșterea nominală a acestuia ducând automat și la creșterea valorii pensiei). Reforma parametrică în acest caz
se poate exemplifica prin indexarea doar la nivelul salariului net (mai mic) sau prin indexarea cu rata anuală a
inflaţiei. Politicile parametrice de acest tip duc la o creștere mai redusă a cheltuielilor cu pensile decât în cazul
indexării după indicele brut sau net al salariilor.
O altă reformă parametrică este şi cea a modificării ratei de acoperire a salariului cu pensia.
Modificarea modului de calcul al venitului pentru obținerea unei pensii integrale, realizate prin modificări în
legislaţia domeniului, reprezintă o astfel de reformă parametrică.
Astfel, în loc să se ia în calcul salariile ultimilor zece ani sau media salariului celor mai buni n ani, se
iau în calcul veniturile salariale şi asimilate, pe toată perioada contributivităţii, formulă ce poate determina
diminuarea salariul mediu de referință.
Asemenea modificări parametrice au fost realizate de toate țările din UE.
Acest tip de opţiune a autorităților publice pentru măsuri de reformă (parametrice), reflectă și o filosofie
a continuităţii în fundamentarea sistemelor de pensii pe principiile repartiției şi solidarităţii intergeneraționale,
chiar dacă, studii realizate sub conceptele noului instituționalism scot în evidență un grad mai redus de suport
azi pentru sistemele solidariste, PAYGO.
Abordând problema din perspectiva „echităţii între generaţii” aceste studii arată că un grad mai scăzut
de suport azi pentru respectivele sisteme se datorează perceperii unor diferențe semnificative între beneficiile
actuale, mai mari, obținute de pensionarii de azi, față de beneficiile prezumate, mult mai mici, ce vor fi obținute
în viitor de generația - suport actuală. Această diferență de suport-generațional se datorează atât schimbărilor în
structura demografică, cât și celor de pe piața muncii. De pildă, sistemele de tip bismarckian sunt mult mai
afectate decât cele beveridgene de evoluțiile de tipul „ocupării atipice” pe piața muncii, deoarece creșterea
ratei activităților derulate sub incidența contractelor cu durată determinată, part-time sau de tipul interim a
condus la diminuarea prestațiilor la fondurile publice, unele din aceste aranjamente contractuale neobligând la
plata cotizațiilor de asigurări sociale.
Reformele de tip structural sau paradigmatic sunt, în general, asociate unor schimbări de substanţă
pentru sistem. Acestea pot schimba arhitectura întregului sistem, prin trecerea de la un sistem bazat pe repartiție,
la unul pe capitalizare sau prin dublarea sistemului public, obligatoriu, prin repartiție, cu unul complementar,
bazat pe capitalizare și chiar prin triplarea acestuia cu un sistem bazat pe contribuții voluntare la fonduri private,
aşa cum noua epistemă multipilon a realizat. Schimbarea de paradigmă poate fi ilustrată și prin apariţia
sistemului implementat în Suedia bazat pe „Notional Defined Contribution” sau „Non-financial Defined
Contribution” (NDC). Tot în cadrul reformelor paradigmatice sunt incluse și SIMPLIFICĂRILE aduse prin
unificarea unor ansambluri de regimuri de pensionare sau trecerea de la sisteme bazate pe beneficii definite,
la sisteme bazate pe prestații definite.
Pentru reducerea influenţelor negative asupra bugetelor publice de asigurări sociale, angajamentele
politice pentru reformă au mobilizat, şi vor trebui să mobilizeze în continuare instrumente de politică publică
care să urmărească:
a) diminuarea ritmului de deteriorare a ratei dependenţei economice de vârstă, îndeosebi prin schimbarea
criteriilor de eligibilitate pentru deschiderea drepturilor de pensionare. Amânarea vârstei legale de pensionare,
reprezintă măsura parametrică cel mai des utilizată pentru a diminua constrângerile pe termen lung. Această
măsură are însă un impact destul de redus pe termen lung, deoarece, o creştere a vârstei minime pentru
deschiderea drepturilor de pensionare la 67 de ani nu poate schimba trendul de creştere a drepturilor plătite
pensionarilor, evoluţiile speranţei de viaţă sugerând o creştere cu mai mult de 1 an la fiecare 10 ani.
b) scăderea drepturilor financiare pentru persoanele aflate la pensie. Acest lucru se poate realiza prin
micşorarea ratei de înlocuire a salariului prin pensie. Introducerea unui factor de sustenabilitate (numit şi de
durabilitate) a beneficiilor, reprezintă o opţiune sugerată de specialişti şi agreată de politicieni.
c) creşterea veniturilor sistemului (problema fundamentală în acest caz rezidă în faptul că previziunile
realizate pe termen lung se realizează pe baza ipotezelor 1.a evoluţiei salariului real cel mult egală cu creşterea
productivităţii individuale precum şi 2.o creştere a ocupării cu aceeaşi rată cu care creşte numărul persoanelor
peste 65 de ani, ceea ce nu modifică nivelul veniturilor pentru sistem).
Pentru creşterea veniturilor la bugetele publice, utilizate mai apoi pentru transferuri către sistemele de
pensii, o serie de ţări au început deja să să utilizeze şi alte surse de finanţare, cum sunt taxele de mediu.

In UE, există o politică de coordonare a regimurilor protecţiei socială, ce are următoarele

obiective: a.garantarea egalităţii de tratament, ţinând seama de diferenţele legislative naţionale,
b.asigurarea, în condiţiile mobilităţii persoanei în spaţiul UE, a transferului de dreptruilor obţinute prin
participarea la sistemele de protecţie socială naţionale, c.evitarea dublei asigurări.

4.Fondurile speciale extrabugetare.

În prezent aceste fonduri sunt în număr de două(șomaj și sănătate) dar au fost perioade când numărul acestora
era de 20 (2003), practic, fiecare minister dispunând, la un moment dat, de câte un asemenea fond.
Pentru fiecare din acestea se constituie, din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte, un buget propriu, aprobat anual
de Parlament. Acestea reprezintă, anexe la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat. Vărsămintele
sunt obligatorii şi fără contraprestaţie directă. Soldurile aferente unui an se reportează în anul următor.

5.Creditul public – Se referă la procurarea de resurse financiare de către autorităţile centrale şi cele din unităţile
administrativ teritoriale, de pe piaţa internă sau externă, în scopul finanţării unor obiective economice sau/şi
sociale. Romania are o datorie publică care se situează sub plafonul solicitat de Tratatul de la Maastricht (60%
din PIB), situându-se la aproximativ 38% din PIB, cu tendinţă de stabilizare.

Instrumentele folosite de autorităţile publice pentru realizarea finanţării prin credit public sunt diverse, ele
cuprinzând, în anul 2013, următoarele: certificate de trezorerie (4.1%), instrumente de cash management,
obligaţiuni (38%), eurobligaţiuni (18.2%), leasing financiar, împrumuturi de stat (31%), împrumuturi din
disponibilităţile CGTS, conform BNR.

CAPITOLUL 3
SISTEMULBUGETAR

”Să refuzi adoptarea bugetului este de negândit, să il reformezi a devenit imposibil, rămâne să îl aprobi”.

Elemente de analiză:
 Conceptul de buget;
 Principiile bugetare;
 Calendarul bugetar;
 Elaborarea proiectului de buget;
 Aprobarea proiectului de buget;
 Execuţia bugetului;
 Incheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară;
 Controlul bugetar;
 Execuţia bugetară.

Conceptul de buget
Termenul de „buget” apare în limbajul comun, în Evul Mediu. În limba franceză medievală
cuvintele „bouge”, bougette”, desemnau o pungă din piele în care se păstrau banii. Odată cu trecerea
termenului peste Canalul Mânecii termenul devine abstract, desemnând o sumă de bani, o anvelopă
financiară.
În finanţele moderne, „buget”, este folosit într - un dublu sens:
1.în sens comun, vorbim de buget ca ansamblul veniturilor şi cheltuielilor unei persoane sau
familii,
2.în sens financiar termenul desemnează, ansamblul conturilor anuale şi previzionale cuprinzând
resursele şi cheltuielile statului şi al altor instituţii publice sau colectivităţi.
 În Romania termenul este utilizat prima oară în Regulamentele Organice.
În Constituţia României din 1864 (Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris) întâlnim
sintagma „bugetul cheltuielilor şi al recentelor” 20, iar în cea din 1866 observăm enunţul „toate veniturile
şi cheltuielile sau cheltuielile statului trebuie trecute în buget şi socoteli”21.
În Constituţia din 1923 să se menţină formularea din cea anterioară: „Toate veniturile sau
cheltuelile Statului trebuiesc trecute in buget şi în socoteli 22.
În Constituţia României, din 2003, la art. 138 – Bugetul public national, se specifică:
(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale
comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le
supune, separat, aprobării Parlamentului.
(3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3
zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale
de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete.
(4) Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii.
(5) Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.

Definiție:
Bugetul de stat reprezintă ansamblul documentelor aprobate de Parlament care previzionează și
autorizează resursele și cheltuielile statului pentru un an.
Bugetul permite o trasabilitate clară și integrală a veniturilor și cheltuielilor statului. Regulile după care
se realizează și este executat bugetul de stat sunt prezentate în legea finanțelor publice şi în alte acte
normative naţionale.
Bugetul de stat este și un instrument transparent de intervenție publică în economie – transparența fiind
reprezentată atât prin existenţa unor forme diverse de control cât şi prin capacitatea oferită publicului,
prin lege, de a putea urmări execuția bugetară pe instituții, pe capitole de cheltuieli sau la nivel global.

Caracteristici:

20
Art. VI. “Budgetul cheltuelilor si al recetelor, pregatit in tot anul prin ingrijirea puterii esecutive si supus Adunarii Elective, care l
va putea amenda, nu va fi definitivu de cat dupe ce va fi votat de dinsa. Daca budgetul nu s'ar vota in timpul oportunu, puterea
esecutiva va indestula”.
21
Articolul 113 In fie-care an Adunarea deputatilor inchea socotelile si voteza bugetul. Toate veniturile sau cheltuelile Statului
trebuesc trecute in buget si in socoteli. Bugetul se va presenta, tot-d'auna cu un an inainte de punerea lui in aplicare, Adunarei
deputatilor si nu va fi definitiv de cat dupa ce se va vota de densa si sanctiona de Domn. Deca bugetul nu se voteza in timp util, puterea
esecutiva va indestula serviciile publice dupa bugetul anului precedent, fara a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul
pentru care a fost votat.
22
Articolul 114 In fiecare an Adunarea deputatilor incheie socotelile si voteaza bugetul. Toate veniturile sau cheltuelile Statului
trebuiesc trecute in buget si in socoteli. Daca bugetul nu se voteaza in timp util, puterea executiva va indestula serviciile publice dupa
bugetul anului precedent, fara a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul pentru care a fost votat.
Caracter juridic – ”Bugetul de stat” reprezintă un act prin care sunt stabilite și autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului. Legile finanțelor publice stabilesc sursa, mărimea și destinația resurselor
statului. Prezentarea juridică a bugetului grupează operațiunile cu caracter definitiv și operațiuni cu
caracter temporar, așa cum vom vedea în prezentarea principiilor bugetare.

În Romania, cele mai importante reglementări legislative relative la sistemul financiar publice
sunt Constituţia Romaniei, Legea finanţelor publice, Legea finanţelor publice locale, Legea
responsabilitatii fiscal-bugetare.

În sistemul financiar românesc există diferenţe semnificative între prevederile Constituţiei şi cele
ale Legii 500/2002 – legea finanţelor publice. În Constituție la art.138, alin (1) se foloseşte termenul de
„buget public naţional” ce cuprinde „bugetul de st

at, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor, şi ale
judeţelor.” Legea 500/2002 foloseşte termenul de “sistem bugetar” – ce desemnează un sistem unitar de
bugete care cuprinde bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) : a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;
e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile şi bugetele locale.
Prin urmare, atunci când ne referim la legea finațelor publice vom avea în vedere un criteriu instituțional
de prezentare a finanțelor publice, având în vedere că această lege se referă la finanțele: statului,
administrațiilor publice locale (județe, comune, orașe), administrațiile asigurărilor sociale de stat,
instituții ale administrației centrale cu activități de producție de servicii gratuite către populație.
Sursele dreptului bugetar, ale legislației financiare sunt multifilon și guvernate, ca și în alte
domenii ale dreptului public, de principiul ierarhizării normelor, începând cu prevederile constituționale
și finalizând, cu cele apărute din jurisprudență (surse constituționale, reglementări europene (directive și
regulamente), legislație organică, surse legislative comune (de tipul legii bugetare anuale sau de tipul legilor
pentru rectificare bugetară), ordonanțe de urgență.
 În țările UE, Pactul de stabilitate și creștere (Amsterdam, 1997), dar şi Regulamentul (CE)
nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind accelerarea şi clarificarea aplicării procedurii de deficit
excesiv [Jurnalul Oficial L 209 din 2.8.1997]
şi Regulamentul (CE) nr. 1466 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind consolidarea supravegherii
poziţiilor bugetare şi supravegherea şi coordonarea politicilor economice [Jurnalul Oficial L 209 din
2.8.1997] impun constrângeri bugetare la nivelul țărilor membre ale zonei euro, dar și asupra celorlalte
țări membre ale UE, printr-un mecansim legislativ cvasi-constituțional. Supravegherea multilaterală,
pentru realizarea unor poziții bugetare echilibrate sau excedentare pe termen mediu, reprezintă
principala măsură de coordonare bugetară la nivelul zonei euro. În caz de depășire a pragului superior
al datoriei, de 3% asupra statelor cu astfel de probleme se declanșează procedura ”deficitului public
excesiv”, care, în decurs de un an, se poate finaliza cu sancțiuni asupra acestora. În țările euro această
procedură poate declanşa aplicarea de sancțiuni financiare, iar în țările non euro, poate determina
blocarea accesului la fondurile UE. Față de deciziile din 1997, privind procedura mai sus amintită, în
2005 regulamentul nou aprobat a condus la o atenuare a modalităților de sancționare. Astfel, în anumite
circumstanțe se permite depășirea deficitului de 3%, după cum, în caz de creștere negativă, depășirea
automată a acestuia este acceptată temporar. De asemenea dacă, apare necesitatea unor cheltuieli publice
mai mari – datorate unor obiective comune, precum dezvoltarea activităților de cercetare-dezvoltare,
creșterea nivelului investițiilor, apariția unor cheltuieli noi determinate de intervenții externe sau
creșterea nivelului contribuțiilor la bugetului european, ori pentru reforme structurale, de tipul reformei
pensiilor - prin apariția sistemelor obligatorii prin capitalizare - se pot obține derogări de la obiectivul
deficit 3%. Procedura de deficit excesiv a fost declanșată până acum pentru mai multe state – Franța,
Germania, Italia, Olanda, Polonia, Marea Britanie, Grecia, Lituania, Malta, Ungaria, precum și pentru
Romania – fără a se ajunge la finalizarea acesteia (amendă de 0.2% din PIB, la care se adaugă o zecime
din diferența între deficitul constatat și plafonul maxim prevăzut), în niciunul din cazurile de mai sus.

Caracter obligatoriu – Bugetul de stat este aprobat anual de către Parlament sub denumirea generică de
„legi bugetare anuale”, devenind astfel obligatorie execuția acestuia în parametrii stabiliți de Parlament;

Caracter previzional – Bugetul este instrumentul cel mai important la dispoziția Guvernului pentru a atinge
obiectivele de creștere economică și de dezvoltare sustenabilă. El reflectă politica economică și socială a
statului, obiectivele prioritizate, politicile sectoriale prin care statul alege să susțină anumite activități
economice..

Bugetul este un ”tablou de bord” al vieții naționale, ce a suscitat din partea cercetătorilor în economie şi
alte ştiinţe sociale polemici ascuţite, pentru unii fiind un panaceu pentru ciclicitatea economică, o soluţie
împotriva şomajului, în timp ce alţii îl consideră o cutie a Pandorei, o sursă a dezechilibrelor economice.
 Chiar dacă s-au făcut importante progrese în cunoașterea ”cadru cu cadru” a efectelor unei politici
bugetare, previziunea pe termen scurt și mediu este în continuare o provocare imensă pentru instituțiile
care elaborează, votează și pun în practică bugetul național. Multitudinea modelelor prin care se
calculează efectele unei măsuri bugetare, ipotezele reținute, reflectă un proces constant și continuu de
raţionalizare în construcția bugetară, care trebuie însă să facă faţă unei incertitudii accentuate şi
constante în spaţiul economic. Acest proces de previziune, de adaptare anticipativă – reprezentat de
construcţia bugetară - este cu atât mai dificil, cu cât, economiile naționale, datorită unui proces de
dependență internațională tot mai evident, pot fi supuse, imprevizibil, unor importante șocuri externe de
origine diversă (de la criză bursieră sau monetară până la crize politice). De pildă, în România, scăderea
drastică a PIB-ului cu 6.6% în 2009, este expresia unei asemenea influențe externe, care a făcut extrem
de dificilă susținerea unor angajamente bugetare, în condițiile diminuării volumului veniturilor atrase la
buget din sursele curente. Faptul că bugetul rămâne, în final, un act de ”aproximare” a unei realități
viitoare este reflectat și în recunoașterea implicită a acestei situații de către legiuitori - prin introducerea
în cadru legislativ bugetar a sistemul ”rectificării” - prin care se realizează ajustări pe parcurs ale
deciziilor ce privesc sistemul bugetar, atât din punct de vedere al procedurilor bugetare cât și din punct
de vedere al difuzării corecțiilor.

Caracter financiar - așa cum am arătat bugetul este un instrument financiar previzional, creat pe baza
evaluării realiste a veniturilor (mai precis o subevaluare) și a plafonării creditelor bugetare. Acest tip de
abordare în designul bugetar se datorează faptului că impozitarea bazată pe repartiție face imposibilă
evaluarea exactă a veniturilor publice, datorită ridicate impredictibilităţi a activităţii economice.
Pe de altă parte, destinațiile suplimentare, neprevăzute ale veniturilor apărute pe parcursul execuției
bugetare pot fi astfel, mai ușor de gestionat. Mecanismul financiar public nu trebuie privit doar din
perspectivă tehnică (instrumente ale construcţiei bugetare, consistenţă a regulilor interne, gestionare a
deficitelor ori excedentelor etc), acesta fiind parte a unui sistem mai amplu, de legitimare a puterii
publice. Introducerea unor principii de responsabilitate publică în gestionarea finanţelor şi asumarea
acestora de către puterea politică au diminuat puterea discreţionară a acesteia, diminuând şi capacitatea
de manipulare a fondurilor publice pentru câştigarea „bunăvoinţei” alegătorilor.
Tabellini şi Alesina, într-un articol fundamental din 1990, concluzionau asupra nevoii de a fi realizate
aranjamente instituţionale care trebuie să separe alegerile intertemporale de deciziile vizând alocarea
resurselor publice. Scopul acestor aranjamente este acela de a preveni utilizarea deficitelor bugetare în
scopuri strategice. Pentru aceştia, datoria publică, este utilizată ca o variabilă strategică, ce leagă actul
guvernării de azi, de actele guvernelor ce succed. Ori de câte ori există diferenţe de strategie economică
între partidele aflate în competiţie, această interacţiune strategică între prezentul guvernării şi viitorul
acesteia generează o situaţie de suboptimalitate în evoluţia datoriei publice. Ori de câte ori cetăţenii
exprimă divergenţe puternice asupra compoziţiei consumului public, guvernul are tendinţa de a
supraevalua problema datoriei publice, faţă de situaţia în care ar exista un acord între cetăţeni sau faţă
de situaţia în care realegerea guvernului ar fi sigură. Cu cât polarizarea politică este mai mare, cu atât
mai mare este tendinţa de supraevaluare a problemei datoriei publice. Deficitele fiscale reprezintă,în
opinia acestora, rezultatul agregat al conflictelor politice între grupuri diferite de cetăţeni.23
Persson şi Svenson într-o lucrare din 1986, în care utilizează un model de analiză cu două partide politice
– unul conservator, celălalt liberal – afirmă că partidul „conservator” va alege să lase moştenire deficite
mai mari şi să colecteze mai puţine taxe, pentru a forţa partidul „succesor” la putere să cheltuiască mai
puţin. Partidul „liberal” succesor, în schimb, va alege să lase un surplus conservatorilor.
Cele două lucrări arată că, un sistem de guvernare democratic, în care cetăţenii au viziuni puternic
polarizate asupra compoziţiei cheltuielilor publice va experimenta, deficite mai mari şi datorie publică
mai mare, în raport cu societăţile, fără sisteme democratice, cu planificatori sociali desemnaţi pentru
totdeauna. În sistemele democratice, guvernele care nu au certitudinea câştigării alegerilor, nu
internalizează în întregime costurile asociate datoriei public (taxe mai mari şi consum mai puţin în viitor
pentru a putea plăti datoria).
Necesitatea gestionării eficiente a banilor publici, chiar şi pentru considerente pragmatice (realegerea
şi diminuarea constrângerilor bugetare viitoare) pentru asigurarea sustenabilității finanțelor publice pe
termen lung este adesea conturnată de o ”preferință pentru cheltuieli publice” în statele moderne, în
care se angajează - așa cum consideră reprezentanți ai dreptei politice sau ai curentului neoliberal –
cheltuieli prea multe pentru prestații sociale, pentru servicii publice sau pentru mai mulți funcționari
publici – fenomen pe care Niskanen îl numește derivă birocratică, ”deoarece performanța economică nu este
nici încurajată nici sancționată”24.
Preferința pentru cheltuieli publice are și o puternică dimensiune şi susţinere culturală și istorică.
Socializarea unor bunuri și servicii publice este și o expresie a dependenței de cale (path dependecy). De
pildă, studiul OECD din 2007, ”Perspective economice” arată că în țările care fac parte din respectiva
organizație nivelul cheltuielilor publice este între 30% din PIB în Coreea de Sud și 55.5% în Suedia. În SUA,
cheltuielile pentru sănătate (15% din PIB sunt mai mari decât media UE, dar sunt preponderent finanțate
din surse private. Ponderea cheltuielilor publice în PIB în SUA este de 44%, în timp ce media UE este de
75%, iar procentele respective reflectă un trend relativ constant cel puţin după cel de al doilea razboi
mondial.
Realitatea finanțelor publice în statele dezvoltate contemporane, nu poate fi însă, caracterizată, doar
printr-o simplă ”preferință” expresie a utilității individuale a publicului și a guvernelor, determinată de
latenţa dată de obişnuinţă, cultural, ori datorată intereselor de tip politic. Dealtfel, evoluţia istorică a

23
Alesina, Alberto, and Guido Tabellini. 1990. A positive theory of fiscal deficits and government debt. Review of Economic
Studies 57, no. 3: 403- 414, p.25.
24
Marc Leroy, Sociologie des finances publique,La Decouverte, p.18, Paris, 2007
ratei prelevărilor obligatorii, arată că, în ţările OECD, în ultimii 50, acestea au crescut constant după
cum urmează: 1965: 27%, 1975: 33%, 1985:37%, 1998:39% şi 2007:39%, proces ce nu poate fi doar
expresia unor rigidităţi culturale ori de structură.
În analiza evoluţiei ascendente a veniturilor şi cheltuielilor publice trebuie să disjungem între
argumente privind “utilitatea politică” şi argumentele de “management public”. În continuare vom
prezenta o parte a acestei ultime categorii de argumente.

A.Unele din cheltuielile publice au crescut - în numeroase state - ca urmare a unei strategii generale de
descentralizare și transfer de sarcini financiare (de pildă trecerea unor spitale, școli generale sau a
instituţiilor de învăţământ secundar ori a unor instituţii culturale şi de loisir în gestiunea administrațiilor
locale sau a comunitățile teritoriale) cheltuielile publice au crescut. Transferul, în sine, nu ar trebui să
ducă decât la o redistribuire a resurselor financiare (de la bugetul de stat la cel local), determinată de
aplicarea principiului subsidiarităţii, prin care se urmăreşte apropierea deciziei de cetăţean. Aplicarea
acestui principiu a determinat însă, o diluare a responsabilităţilor şi parcurgerea unui drum critic mai
lung de către contribuabili pentru rezolvarea unei probleme specifice. Descentralizarea a condus la
costuri de personal mai ridicate, deoarece fiecare „strat local” revendică o responsabilitate şi deci un
personal suplimentar capabil să soluţioneze problema apărută. O autoritate locală, poate fi astfel
considerată, în terminologia lui Acemoglu o „instituţie extractivă” de resurse financiare, ce
redimensionează în sus, costurile aferente rezolvării unei probleme ce implică o autoritate publică (de
pildă creşterea numărului de autorizaţii pentru începerea unei afaceri). Acesta este fenomenul „derivei
birocratice” pe care îl semnala Niskanen.
Un exemplu suplimentar pe care putem să îl prezentăm este următorul: pentru realizarea unui
proiect civic pe râul Dimbovita, în Piaţa Unirii din Bucureşti sunt necesare avize de la următoarele
instituţii: Primăria Generală, Primăria sectorului 3, Primaria sectorului 4, Apele Romane, Apa Nova,
Biblioteca Naţională şi Ministerul Culturii, Ministerul Mediului.
Tot o situaţie care explicitează, din perspectiva acestui criteriu, creşterea cheltuielilor publice este
şi aceea a apariţiei regimurilor de asigurări de pensii private obligatorii (aşa numitul pilon 2). Prin această
reglementare s-au creat fonduri de resurse de pensii private obligatorii preluând din contribuţiile de
asigurări sociale de stat procente ce au mers către aceste fonduri. Plata actuală a pensiilor realizându-se
din fonduri mai reduse a determinat o creştere a nevoii de împrumuturi publice.

B.Un al doilea argument pentru o creștere determinată structural și nu de preferințe, subiectivă este
furnizat de situația bugetelor asigurărilor sociale, a căror creștere este determinată nu doar de
suplimentarea beneficiilor fără a exista o concordanță cu nivelul contribuților (creștere determinată de
conjuncturi politice, grupuri de presiune sau situaţii economice dificile şi dilematice – ce faci atunci când
restructurarea unor industrii creează şomeri în perioadă de evoluţie slabă a economiei?, plăteşti ajutoare
de şomaj sau pensionezi anticipat?) ci de o creștere demografică puternică a populației în vârstă de
pensionare, deci de un factor structural. În unele țări dezvoltate creșterea cheltuielilor cu asigurările
sociale explică 70 % din sporul cheltuielilor publice între 1980 și 2005. Dacă luăm în considerare şi
asigurările de sănătate, putem observa că asumarea de către autorităţi, a unui obiectiv precum creşterea
nivelului de sănătate a populaţiei, indiferent de venit sau categorie socio profesională, a condus la
sporirea alocaţiilor financiare pentru diversele programe din domeniul sănătăţii.

C.În același timp, o serie de achiziții publice devin mai scumpe deoarece produsele în sine devin mai
scumpe (cazul tehnologiei implicate în actul medical), dar și datorită costurilor cu cercetarea pentru noile
produse din domeniul farmaceutic (în acest caz compensarea implică cheltuieli mai mari, statul cheltuind
mai mult cu medicamentele subvenţionate). De asemenea, în domeniul apărării naţionale, achiziţiile au
devenit mai scumpe, în principal datorită creşterii performanţelor tehnice ale noilor mijloace de apărare,
dar şi datorită existenţei unui număr redus de „furnizori agreaţi” de autorităţi. Nu trebuie uitată în acest
caz şi nevoia unor bugete mai ridicate pentru apărare, ca urmare a creşterii numărului de conflicte
internaţionale şi participării la acţiunile unor organizaţii de apărare colectivă.

D.Globalizarea economică reprezintă un alt proces pe care îl putem considera cauză a creșterii
cheltuielilor publice (cel puțin a unor componente ale acestora). Pentru Pierson, unul din reprezentanții
neo-instituţionalismului prin teoria rezilienței statului și a compensării critice, statul urmărește limitarea
efectelor negative ale globalizării economice – precarizarea muncii, insecuritatea ridicată, fenomenul
sărăciei la persoanele cu venituri salariale, creșterea inegalităților – prin creşterea finanţării programelor
sociale pentru inserţie, pentru asigurarea unui venit minim garantat, ori pentru sprijinirea recalificării
persoanelor ce şi-au pierdut locul de muncă. Pierson explică această idee prin conceptul de retroacţiune
politică(policy feedback), instituţiile statului fiind structuri – consecinţă-efect (consequential structures) ale
altor politici publice. Politicile publice sunt deopotrivă punctul de plecare şi cel final al analizei deoarece
politicile creează politici. Pentru Pierson, politicile publice se reformează puţin sau deloc deoarece
autorităţile politice: a.sunt prizonierele perioadei scurte datorită ciclului electoral; b.au dificultăţi să
recunoască şi să măsoare eficacitatea unor politici publice; c.au probleme de mobilitate decizională
dearece, în democraţiile moderne există „instituţii” care rigidizează decizia - cum este de pildă,
Constituţia; d. trebuie să mobilizeze masiv public interesat dar şi iniţiat, pentru schimbări de paradigmă
de acţiune publică, sarcină dificilă având în vedere „abstinenţa electorală” a cetăţenilor.
Chiar dacă tehnic, se justifică, reforma instituţiilor ce creează şi pun în practică politici publice,
reformele radicale sunt practic imposibile deoarece aceasta înseamnă retragerea unor beneficii
importante acordate unor segmente socio profesioanale semnificative, autorităţile guvernamentale
adoptând strategii de evitare a blamului (blame avoidance). Autorul la care am facut referire in randurile
de mai sus, consideră că situaţia rezilienţei politicilor publice şi a cheltuielilor bugetare ridicate poate fi
explicată pe baza unor raţionamente valabile în dezvoltarea şi menţinerea unei afaceri. Pentru acesta,
patru considerente importante fundamentează mecanismele de ranforsare: a.Costurile ridicate pentru
investiţii şi instalare, ce pot fi rentabilizate doar pe termen mediu şi lung, b.efectul de învăţare – savoir
faire-ul obţinut în procesul de producţie conduce la randamente ridicate pe măsura creşteri scalei
producţiei, ceea ce face ca, pe măsura creşterii inerţiale a producţiei să crească şi eficienţa, c.efectele de
coordonare – adoptarea de catre alţii a unei proceduri de producţie existente, ca urmare a unei
constrângeri de coordonare, face ca avantajul iniţial să crească, şi 4. aşteptări adaptative – să ştii să faci
o bună alegere, indivizii şi instituţiile trebuie să se adapteze anticipând evoluţiile comune.

E.Un alt motiv pentru creșterea structurală a cheltuielior publice este acela determinat de costurile
de reglementare. Cererea publică pentru politici paternaliste şi reglementare a crescut odată cu veniturile
populaţiei şi ale statului. Statele și entitățile de gestionare suprastatală, regională cheltuie mai mult pentru
administrații de supraveghere, de reglementare, de protecție a consumatorilor, de standardizare etc., în
condițiile în care accesul la ”structurile de producție” s-a democratizat şi numărul firmelor ofertante de
diverse produse și servicii a crescut. Concurenţa ridicată din domeniul producţiei de bunuri a determinat
recurgerea şi la strategii de cost,de tipul race to the bottom, uneori cu efecte negative asupra calităţii
producţiei şi siguranţei consumatorului. Autorităţile publice, urmărind satisfacerea corectă şi
sustenabilă a nevoilor consumatorilor, au birocratizat procesul de producţie, impunând - prin autorităţile
de reglementare şi protecţie – norme tehnice de producţie, pentru siguranţa consumatorului - ceea ce a
determinat o creştere a cheltuielilor publice aferente funcţionării acestor autorităţi de reglementare. În
același timp, administrațiile naționale, datorită participării la organizaţii supranaţionale, au fost obligate
să creeze divizii, compartimente, posturi de muncă sau chiar ministere care joacă rol de intermediar în
legătura dintre instituțile administrației naționale și cele supraregionale. Evident acestea structuri
contribuie la creșterea numărului de salariați în sectorul public.

F.Autorul francez Pierre Rosanvallon, consideră că evoluția ascendentă a cheltuielilor publice este
expresia unei ”aprofundări a democrației”, prin adăugirea drepturilor sociale celor politice, expresie a
modernității statutului de cetățean. Rezultatul acestor acumulări în drepturile cetățeanului modern este
o creștere a nevoii de resurse publice, mai ales că cetățenii statelor moderne au devenit extrem de atașați
de protecția socială și de drepturile derivate din atributul de ”social”. Statele europene cheltuiau, in
perioada de final a Evului Mediu și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sume insignifiante
pentru ”calitatea vieți” (de până la 2.5% din PIB). După această perioadă cheltuielile pentru creșterea
calității vieții au crescut constat, expresie, așa cum am arătat, a noului statut al cetățeanului.
 G.O altă sursă de creștere a cheltuielilor publice este, pe termen scurt, conjunctura economică. În
caz de conjunctură nefavorabilă, nivelul cheltuielilor cu prestații sociale crește. Nivelul indemnizațiilor
pentru șomaj cunoaște un nivel mai ridicat, numărul șomerilor crescând în perioade de criză economică.
Volumul indemnizațiilor de sprijin sau al resurselor vizând venitul minim creşte datorită efortului de
”compensare de venituri” realizat de stat.

H.În acest context, trebuie amintit și argumentul ”culturii politice” în creșterea cheltuielilor publice,
expus de de Wildavsky (1986). Acesta distinge patru tipologii culturale susceptibile să influențeze
politicile bugetare şi deci cheltuielile publice.
1.Cultura pieței libere și a autoreglementării care limitează bugetul public și refuză egalizarea
veniturilor prin redistribuirea indirectă.
2.Cultura ierarhiei instituționalizate, care legitimează o ordine colectivă inegalitară, într-o societate
de status diferențiat cultură ce încurajează cheltuielile publice, dar o slabă redistribuire către clasele de
status inferior.
3.Cultura egalitară – sectariană - bazată pe redistribuiri masive pe verticală, încurajând programele
sociale, dar și o colectare a impozitelor mai scăzută.
4.Cultura fatalistă, fără strategie bugetară.
Pentru aceste categorii sursa eșecurilor guvernamentale este mereu alta. Pentru fundamentaliștii
pieței de vină este lipsa de productivitate a indivizilor, pentru egalitariști sunt autoritățile care tolerează
inegalitățile, iar pentru reprezentanții ierarhiei instituționalizate de vină sunt grupurile deviante.

I. Evenimentele catastrofice. Peacock și Wiseman (1967), reprezentanți ai teoriei ireversibilității

creșterii cheltuielilor publice și a fiscalității corelează evoluția taxării cu evenimentele catastrofice din
societate (cele două razboaie mondiale). Cheltuielile publice cresc, în epoca modernă, dar rata nu este
constantă. Cei doi autori utilizează sintagma „displacement effect” pentru a arăta de ce cresc cheltuielile
publice masiv după perioade de război.
“In settled times, notions about taxation are likely to be more influential than ideas about desirable
increases in expenditure in deciding the size and rate of growth of the public sector. There may thus be a
persistent divergence between ideas about desirable public spending and ideas about the limits of
taxation. This divergence may be narrowed by large-scale social disturbances, such as major wars. Such
disturbances may create a displacement effect, shifting public revenues and expenditures to new levels.
After the disturbance is over new ideas of tolerable tax levels emerge, and a new plateau of expenditure
may be reached, with public expenditures again taking a broadly constant share of gross national
product, though a different share from the former one.”25

Perioadele de război determină o mai mare indulgență publică, toleranță față de taxe care în perioadă
de pace par intolerabile, pentru a putea fi susţinut efortul financiar masiv pentru război. În perioada de după
război această toleranţă pentru cheltuieli mai mari se menţine, scopul fiind țintirea unor nevoi sociale
apărute ca urmare a derulării războiului (pensii de război, plata datoriilor şi a dobânzilor pentru acestea,
cheltuieli pentru reparaţii de război, pensii pentru urmaşii celor căzuţi în război).

J. Pentru teoria tradiţională a finanţelor publice, creşterea dimensiunilor statului se datorează

creşterii cereri sociale pentru bunuri şi servicii produse de stat. Cererea socială de bunuri colective a
condus la creşterea cheltuielilor statului. Această explicaţie este atribuită lui Adolph Wagner (1835-1917),
economist german, autorul legii care îi poartă numele. Acesta este preocupat de trendul secular de
evoluţie a cheltuielilor publice. Pe baza observaţiilor statistice consideră că valoarea raportului dintre
cheltuielile publice şi produsul naţional brut este mai mare decât 1, cu alte cuvinte, relaţia este elastică.
Semnificaţia acestei valori este aceea că cererea pentru bunuri colective creşte mai repede ca veniturile
produse de comunitatea naţională. Creşterea veniturilor populaţiei, o determină pe aceasta să afecteze o
parte şi mai importanţă a veniturilor (prin impozite mai mari) pentru cheltuieli publice. Creşterea
impozitelor determină o creştere şi mai mare a cererii de bunuri publice, care nu este sensibilă la variaţia
preţului bunurilor respective. Astfel, cererea de bunuri publice explică creşterea impozitelor. La această
relaţie putem adăuga şi evoluţia ascendentă a preţului bunurilor respective. Creşterea volumului cererii
de bunuri colective este asociată cu dezvoltarea clasei mijlocii, în ţările dezvoltate. Observaţii empirice
au confirmat aserţiunea de mai sus.
Evoluţia cheltuielilor sociale în ţările foarte dezvoltate, probează aserţiunea lui Wagner. La
începutul sec al XX-lea, ponderea cheltuielilor sociale în PIB, în ţările dezvoltate (i.e. Anglia, Germania,
Suedia, Olanda) arareori depăşea 1%. La sfârşitul secolului al XX-lea, ponderea acestor cheltuieli
ajungea până la 33% (i.e. Suedia), depăşind, cu puţine excepţii 15% din PIB.
Alături de motivaţiile mai sus amintite cheltuielile publice au crescut şi datorită unei puternice
„preferinţe pentru externalităţi pozitive” a populaţiei. Reglementările guvernamentale care vin în
întâmpinarea acestei preferinţe au impus creşterea resurselor financiare pentru satisfacerea acestei nevoi
publice.

25
Alan T. Peacock, Jack Wiseman, The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom,
http://www.nber.org/chapters/c2302, p.25, NBER, 1961.
 Următorul reper explicativ, atrage atenţia asupra influenţei costurilor în producţia de bunuri
publice
K. Baumol şi efectul de imitaţie indusă. Pentru Baumol, creşterea unor cheltuieli publice se
datorează aşa numitei „boli a costurilor”. Autorul american afirmă că în anumite sectoare economice
are loc o creştere a salariilor fără legătură cu creşterea productivităţii. Pentru acesta modelul neoclasic
al evoluţiei salariului în strânsă legătură cu nivelul productivităţii nu poate explica evoluţiile divergente
de la această regulă, ale salariilor în anumite sectoare. În general, în sectoarele publice muncă - intensive,
productivitatea nu poate să crească sau creşte puţin (educaţie, asistenţă copii în creşe, servicii culturale,
servicii administrative). Şi calculul productivităţii este dificil de realizat, indicatorii de rezultat în
asemenea sectoare fiind extrem de greu de calculat. Cu toate acestea, nivelul salariilor în aceste sectoare
creşte şi el deoarece, afirmă Baumol, dacă salariile în aceste sectoare nu cresc, imitând evoluţiile pozitive
din sectorul privat este posibil ca numărul angajaţilor din sectoarele respective să scadă deoarece acesştia
vor dori să activeze în sectoarele cu productivitate ridicată şi deci, cu salarii mari. Mobilitatea de acest
tip periclitează astfel, oferta de servicii publice de genul celor enunţate anterior. De altfel, situaţia din
sistemul public naţional de sănătate arată consecinţele negative ale politicilor salariale din sectorul
public.

L.Urbanizarea. Procesul neîntrerupt de urbanizare din epoca modernă a determinat o

semnificativă cerere pentru investiţii publice în infrastructură. Străzi asfaltate cu semnalizările necesare,
canalizare, apă curentă, iluminat public, reprezintă elemente de infrastructură ce au impus utilizarea
unor fonduri publice din ce în ce mai mari.

M.Nu trebuie uitate concluziile Școlii alegerilor publice (Downs, Buchanan, Tullock) care aduc o
alternativă explicativă pornind de la critica modelelor tradiţionale (ultimele trei puncte de mai sus), afirmând
că venitul mediu nu este singurul parametru determinant al evoluţiei cheltuielilor publice. Unele studii
econometrice, arată că o elasticitate puternic superioară unităţii privind cererea de bunuri publice se
regăseşte doar în privinţa serviciilor de pompieri, parcurilor şi sălilor de sport. Pentru şcoala alegerilor
publice ipotezele finanţelor publice clasice privind creşterea cheltuielilor publice nu se susţin, în cazul
unei analize substanţiale. Aceştia pun în cauză în primul rând principiul unanimităţii, al posibilităţii
agregării de preferinţe individuale, în preferinţe sociale, chestiune avută în vedere, încă din anii ‘50, de
Kenneth Arrow, atunci când enunţa teorema imposibilităţii. Producţia de bunuri publice nu sunt nici
rezultatul unei unanimităţii (toţi cetăţenii sunt de acord cu păstrarea ordinii interne de un serviciu public
de ordine şi pază), nici cel al unei majorităţi. Ea este rezultatul unei coaliţii de minorităţi. Statul nu este
capabil să rezolve problema imperfecţiunilor pieţei, pentru că el caută să răspundă cererii unei coaliţii,
creând două categorii de cetăţeni: favorizaţi (facţiuni-în sensul formulat de politicianul roman Cicero), ce
plătesc mai puţin decât primesc şi prejudiciaţi (plătitori non-utilizatori). Grupul, grupurile de favorizaţi,
facţiunile, beneficiază prin redistribuire de anumite bunuri, fără a fi preocupaţi de eficacitatea
distribuţiei respective.
Pentru Anthony Downs, beneficiarii – grupurile discriminate pozitiv sunt diverse categorii socio-
profesionale sărace. Pentru Niskanen, Buchanan şi Tullock – aceste grupuri sunt birocraţiile diferitelor
niveluri ale administraţiei, iar pentru Black şi Stigler, electorul median. Pentru această şcoală birocraţia
este în acelaşi timp principal şi agent. Distribuţia, este în acest context un joc cu sumă nulă (între favorizaţi
şi prejudiciaţi) sau cu sumă negativă. Nivelurile superioare de management ale instituțiilor publice,
autodilată, din perspectiva numărului de personal și atribuțiilor, instituțiile conduse, ceea ce duce la o
nevoie mai ridicată de taxe pentru finanţarea aparatului administrativ. Această nevoie, nu este
chestionată sau blocată de legislativ, deoarece acesta este vote dependent (dependent de alegeri) urmărind
câștigarea acestora.
Astfel, talia instituţiilor publice şi nivelul cheltuielilor publice cresc, urmare a unor procese de
mimesis instituţional și de automaximizare a utilității.
Pe fondul persistenţei unor asemenea practici instituţionale cu efecte negative asupra evoluţiei
cheltuielilor publice, în practica financiară internaţională au fost dezvoltate constrângeri legislative, cu
rol de reguli fixe, pentru diminuarea acestor practici.
În Romania, putem evidenţia prevederile legislative ce permiteau angajarea în sectorul public pe
baza regulii 1 la 7, sau 1 la 2, ori 1 la 1, ce încerca menţinerea nivelului angajarilor în sectorul public
relativ stabil. Totuşi, aceste prevederi, de tip numerus clausus, alături de cele ce introduc reguli stricte
privind evoluţiile salariale, au condus la apariţia altor dezechilibre, cu efecte negative evidente chiar pe
termen scurt (evoluţia negativă a PIB-ului, creşterea şomajului datorită diminuării consumului intern,
disfuncţii în activitatea unor instituţii ca urmare a diminuării numărului de salariaţi).

Caracter politic - bugetele publice sunt expresia afirmării unor alegeri politice. Bugetele sunt expresia
manifestării unei autorități politice. Ele exprimă alegeri politice, valori politice. Bugetele moderne sau post-
moderne (așa cum par ele în secolul al XXI-lea) nu reflectă, în sine, valorile politice consacrate care au
marcat clivajul tipic secolului al XX-lea stânga-dreapta. Clivajul stânga-dreapta, nu este neapărat
semnificativ, în finanţele publice moderne, în privința construcției bugetare.
Astfel, studii realizate în Marea Britanie, SUA, Franța sau în țările OECD, au scos în evidență situații
relativ eterogene pe care le putem sumariza astfel: în Anglia, stânga la putere, se traduce în plan bugetar
și fiscal prin creștere a ratei fiscalitții, a nivelului cheltuielilor publice.
În SUA, democrații și republicanii au atitudini opuse în privința evoluției cheltuielilor publice, dar, la
republicani atitudinea conservatoare (influența partizană) privind cheltuielile publice a fost mult mai
puternică atunci când a fost președinte democratul Bill Clinton.
În Marea Britanie impozitele ridicate pe patrimoniu şi pe succesiuni au fost introduse, după primul
război mondial, de guvernul conservator.
Studiul Cusack (1999) pe 14 țări OECD, a arătat că stânga, în perioada 1961-1991, a fost mai atentă la
disciplina bugetară în comparație cu dreapta care, preocupată de reduceri fiscale nu a mai avut aceeași
atitudine față de cheltuielile bugetare.
Un meta-studiu realizat în 2001 (Imbeau şi alţii), pe lucrări realizate pe acest subiect evidenţiază că din
43 de studii doar 14 au demonstrat că este importantă „ culoarea” guvernului, în analiza evoluţiei
cheltuielilor bugetare.
La fel s-a întâmplat în Franța guvernată de președintele Sarkozy.
În același spațiu economic, în intervalul 1977-2001, intr-un studiu realizat pe bugetele orașelor de peste
50000 de locuitori s-a observat că, după alegeri, bugetele au fost diminuate atât în spațiile câștigate de
dreapta cât și în cele de stânga.
În țările scandinave, creșterile cheltuielilor publice nu se pot explica prin factorul politic aşa cum
argumentează studiul Midtbo (1999).
Nici în Romania, în ultimii ani, nu putem afirma că dihotomia stânga-dreapta şi valorile diferite
privind politicile bugetare în guvernarea economică sunt responsabile de evoluţia deficitelor publice. Mai
curând, constrângerile internaţionale, determinate de adeziunea la insituţii şi aranjamente supranaţionale,
au determinat evoluţiile deficitului bugetar. Alăturăm acestor explicaţii şi diponibilitatea resurselor
financiare la nivel internaţional sau în economia naţională. O creştere a disponibilităţilor şi o diminuare
a dobânzilor pot fi factori ce crec apetitul pentru finanţare.
Structura cheltuielilor publice, însă, poate fi un predictor pentru explicaţile de tip ideologic. De
pildă, finanţarea pe bază de performanţă în învăţământul superior poate fi o expresie a unei abordări
ideologice de dreapta privind politicile publice, în timp ce finanţarea pe student-echivalent expresia unei
politici de stânga, deoarece finanţează în mod egal toţi participanţii la activitatea din sectorul terţiar ale
educaţiei.
Studiile mai sus amintite confirmă, în mare măsură, opinia ”obsolescenței clivajului stânga-dreapta”
(Lasch, 1991), în guvernarea financiară, pe motivul împărtășirii, atât de stânga cât și de dreapta, a
acelorași valori fundamentale privind construcția, consolidarea şi sustenbailitatea bugetară.

Finanţele clasice (aproximativ secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) consideră bugetul
public ca o listă a cheltuielilor şi a veniturilor publice fără existența unei legături cu dinamica economiei
naţionale, cu evoluțiile îndicatorilor macroeconomici şi cu obiectivele de guvernare. Așa cum am mai
arătat, concepția neutralității bugetare, a limitării cheltuielilor, a echilibrului bugetar predomină în
discursul economiștilor și politicienilor din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Economistul francez Maurice Duverger a adăugat acestor caracteristici și o a patra caracterul
neproductiv al acestuia. Bugetul clasic este consumator, investițiile nu reprezintă un articol bugetar.

Finanţele moderne leagă existenţa bugetui de dinamica întregii economii naţionale, politica bugetară
reprezentând un element definitoriu al politicilor conjuncturale, macroeconomice sau structurale aflate
la dispoziţia autorităţilor publice. Bugetul în proiecția sa modernă, abandonează principiile clasice. El este
deschis (statul fiind un participant activ pe piața împrumuturilor naționale și internaționale), este
dezechilibrat (ciclic sau sistematic), este intervenționist și productiv (cheltuielile bugetare reprezintă o soluție
pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase și de lungă durată a economiei).

Bugetul public se elaborează plecând de la indicatorii economiei naţionale, cuprinzând numai resursele
şi cheltuielile autorităţilor publice.
În discursul specializat se face diferența între bugetul general consolidat și sistem bugetar.

Buget general consolidat – reprezintă ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar,
agregate si consolidate într-un întreg.

Prin consolidarea bugetară se înţelege operațiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre

două bugete componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidențieri a
acestora. Diversele categorii de bugete publice la nivel naţional sunt tratate ca un întreg, aşa cum în
practica financiar contabilă din spaţiul privat se întâmplă în cazul bugetelor firmelor multinaţionale,
când bugetele societăţilor din conglomerat sunt agregate.

Structura administrativă a statelor moderne furnizează un criteriu important pentru organizarea

sistemului bugetar public.
Astfel, în statele unitare, sistemul bugetar este organizat pe două nivele: bugetul administraţiei centrale
de stat şi finanţele teritoriale, bugetele administraţiei locale. În statele federale (Germania, Austria sau
Belgia, SUA, Brazilia), sistemul bugetar este stabilit pe trei nivele : bugetul federaţiei (1), şi bugetele
statelor membre, ale provinciilor sau ale landurilor (2) şi bugetele locale (3).

4. Principiile bugetare
Principiile bugetare sunt norme orientative ce guvernează realizarea procesului bugetar.
Scop acestora este să precizeze condiţiile în care se realizează elaborarea şi execuţia bugetelor
publice.
În România, principiile bugetare sunt precizate în Legea finanţelor publice 500/2002, fără a cuprinde
toate principiile tratate mai jos.
 Principiile bugetare care stau la baza programelor bugetare publice sunt următoarele:
I. principiul universalității bugetului;
II. principiul unităţii bugetului;
III. principiul realităţii bugetare;
IV. principiul anualităţii bugetului;
V. principiul echilibrului bugetar;
VI. principiul neafectării veniturilor bugetare;
VII. principiul specializării;
VIII. principiul publicitaţii bugetului;
IX. principiul unităţii monetare.
În continuare vom prezenta aceste norme metodologice care guvernează procesul bugetar, precizând la
începutul discuţiei despre fiecare din aceste principii care sunt referinţele legale ce ne ajută să înţelegem
construcţia bugetară, iar acolo unde este cazul şi modul în care aceste principii sunt operaţionale în
construcţia bugetară de la nivelul Uniunii Europene.

I.Principiul universalităţii bugetului:

Art. 8. - (1) Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute.

(2) Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
Totalitatea veniturilor şi cheltuielilor unui nivel al autorităţii publice trebuie să fie cuprinse în proiectul
de buget pe total venituri şi cheltuieli (total brut). Acest tip de raportare a cheltuielilor instituie regula
non-compensării (non-echivalării PIB sau non-regularizării) eliminând posibilitatea compensării
veniturilor şi a cheltuielilor bugetare. Astfel, conform acestei reguli, nu pot fi făcute compensări între
venituri și cheltuieli, pe niciun nivel al fondurilor publice de resurse financiare. Toate veniturile trebuie
să fie vărsate la buget și mai apoi, pot fi aprobate şi realizate cheltuielile necesare. Prevederile legislative
sunt extrem de precise în acest sens.
În Legea finanţelor publice se precizează că: „Sumele încasate din vânzarea ca atare sau din valorificarea
materialelor rezultate în urma demolării, dezmembrării sau dezafectării, în condiţiile prevăzute de lege, a unor
mijloace fixe sau din vânzarea unor bunuri materiale, care aparţin instituţiilor publice finanţate în condiţiile art.
62 alin. (1) lit. a), constituie venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau bugetelor
fondurilor speciale, după caz, şi se varsă la acestea.” .
Exemplu: Activele fizice deţinute de un ordonator de credite care sunt propuse spre vânzare nu pot
fi utilizate pentru a compensa o anumită cheltuială publică. Ordonatorul de credite trebuie întâi să obțină
bani din activele respective, pe care îi înregistrează în contul de venituri, după care îi poate folosi, pe baza
procedurilor definite privind realizarea cheltuielilor publice pentru instituția respectivă.
Realizarea procesului bugetar respectând acest principiu asigură evitarea risipei de fonduri publice,
limitând şi posibilitatea deturnări unor resurse bugetare. Sunt asigurate în acelaşi timp şi premizele unui
bun control financiar.
Principiul universalităţii are o dublă funcţionalitate: a. Tehnică, asigurând claritate în prezentarea
conturilor publice, b.politică, asigurând un control eficace al parlamentului.
In practica bugetară, principiul universalităţii bugetului se respectă doar parţial, deoarece, în locul
bugetelor brute s-a trecut la elaborarea unor bugete mixte, în care o parte din veniturile şi cheltuielile unor
instituţii publice figurează cu sumele lor totale brute, iar alta numai cu soldurile.
În practica bugetară din Romania se inscriu cu soldul26 :
 veniturile de la întreprinderile publice;
 subvenţiile către întreprinderile publice;
 vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile primite de la acesta, în relaţiile dintre bugetele
locale şi bugetul statului;
 subvenţiile27 primite în completarea resurselor financiare proprii a unor instituţii publice
(universităţi, unităţi de cercetare ştiinţifică, şcoli, spitale etc.) şi vărsămintele către bugetul Uniunii
Europene.
 Veniturile proprii ale instituţiilor publice;

Excepțiile de la principiul universalității au fost acceptate în finanțele moderne din considerente de

eficiență organizațională (soldarea veniturilor proprii ale unor instituții oferă un impuls acestora de a
realiza mai multe venituri proprii, pe care le poate utiliza pentru suplimentarea resurselor proprii,
diminuând inerţia administrativă), dar şi pentru a permite o menţinere a birocraţiei la niveluri suportabile
(vânzarea și introducerea la venituri a sumelor respective și apoi utilizarea acestora, înseamnă proceduri
birocratice laborioase consumatoare de timp și resurse financiare). De asemenea, excepţiile pot favoriza
o participare mai activă a cetăţeanului la politica fiscal-bugetară, atâta vreme cât acesta poate aprecia
mai uşor care este destinaţia resurselor pe care le plăteşte către stat.
Acest principiu este cuprins în Legea 500/2002, Capitolul II, Secţiunea 1.

În finanţele publice europene regăsim acest principiu în Regulamentul 1605/2002, la articolul 17,
precizându-se că: „veniturile totale acoperă creditele totale de plată (...). Toate veniturile şi cheltuielile
se înregistrează integral fără a fi regularizate între ele (...). Regulamentul prevede, la rândul său excepţii,
după cum urmează:

26
Iulian Văcărel şi colab. – Finanţe publice, pag.511, Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2003
27
Subvenţiile reprezintă resurse financiare atribuite de către o persoană publică unei alte persoane publice, pentru o perioadă
determinată. În general sunt clasificate în subvenţii pentru investiţii şi subvenţii pentru funcţionare
-contribuțiile financiare din partea statelor membre la anumite programe de cercetare;
-veniturile alocate pentru un anumit scop, precum veniturile din fundații, subvenții, donații și moșteniri, inclusiv
veniturile alocate specifice fiecărei instituții;
-contribuțiile la activitățile comunitare din partea țărilor terțe sau a diferitelor organisme
-veniturile obținute din rambursarea sumelor plătite în mod necuvenit;
-veniturile din vânzarea publicațiilor și filmelor, inclusiv a celor pe suport electronic, etc.

II.Principiul unităţii bugetului:

Art. 10. - (1) Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
(2) Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în
bugetul de stat, urmând regulile şi principiile acestui buget, cu excepţia celor prevăzute la art. 62 alin. (1) lit.
b) şi c) şi la art. 68, precum şi a celor pentru constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a
personalului.
(3) Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi ale Fondului special
al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmând
regulile şi principiile acestui buget.

Toate veniturile şi cheltuielile statului trebuie cuprinse într-un singur document după o schemă
unitară de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor (de regulă clasificaţia funcţională ce ține seama de
destinațiile acestora).
Avantajele unui astfel de aranjament instituțional sunt de ordin politic, tehnic dar și practic, astfel:
 permite prezentarea exactă a surselor de provenienţă a resurselor bugetului şi a utilizării lor,
înlesnind analiza și controlul, dificil de realizat din punct de vedere tehnic, dar și costisitoare în timp
şi bani, atunci când sunt mai multe conturi.
 permite realizarea unor analize comparative la nivel internaţional, dar și intern pe serii cronologice,
relevante statistic.
 creează posibilitatea determinării exacte a modului în care a fost realizat - respectiv echilibrat,
excedentar, deficitar - execuția bugetară fiind mult mai greu de urmărit în condițiile în care ar exista
numeroase conturi.
Această regulă nu trebuie interpretată, în sensul că, anual se aprobă și execută doar un singur buget,
la nivelul tuturor instituţiilor publice, aşa cum am arătat în capitolul consacrat componentelor sistemului
financiar public.
 Pe de altă parte, legislația financiară permite rectificări bugetare (două)28, cu anumite
condiționări (nu pot fi făcute în primele șase luni ale execuției bugetare, dar nici mai tărziu de 30
noiembrie), ce schimbă datele iniţiale ale execuţiei bugetare.
De asemenea legislația naţională interzice suplimentarea cheltuielilor publice, cu excepția
suplimentării sumelor vărsate în contul datoriei publice și a celor vizând contribuția României la bugetul
UE29.
Acest principiu nu este riguros respectat, în practica bugetară, deoarece se întocmesc şi alte categorii de
bugete cum sunt:
 bugete autonome - pentru instituţii ale statului cu autonomie financiară deplină şi personalitate
juridică care nu figurează în bugetul general.
 bugete anexe – în care sunt cuprinse anumite resurse financiare alocate pentru destinații specifice.
Acestea sunt alăturate bugetului statului sau bugetuli de asigurari sociale de stat, operațiunile fiind
previzionate, autorizate și executate după procedurile celor două categorii de bugete mai sus
menţionate. În cadrul acestor bugete viramentele și transferurile sunt interzise.
 bugete extraordinare – pentru înscrierea unor cheltuieli cu caracter extraordinar, temporar cum ar
fi un buget în caz de război, calamităţi naturale,crize economice, realizate pe baza unor venituri
speciale.
 conturile speciale de trezorerie – evidenţiază anumite încasări ce nu reprezintă un venit la bugetul de
stat şi plăţi fără caracter definitiv.Tipologie:
 conturi cu afectaţie specială- specified purpose account - (pentru cheltuieli cu acoperire
în resurse special disponibilizate;) Aceste conturi descriu operaţiuni finanţate prin
resursele adoptate prin decizii legislative speciale, cheltuielile făcute fiind în relație
directă cu veniturile încasate, legiuitorul permitând transgresarea regulii neafectării
veniturilor bugetare. Sumele angajate trebuie să fie egale cu cele așteptate din venituri.
Ex. conturile în care sunt încasate sumele provenind din tarife percepute de oficiile
Registrului comerțului).
 conturi de comerţ (pentru operaţiuni cu caracter comercial ale unor instituţii ale statului,
fără personalitate juridică; aceste conturi derivă din activităţile industriale şi comerciale
efectuate cu titlu auxiliar prin serviciile publice ale statului; Dintre aceste operațiuni
putem menționa vânzări, de exemplu, contul de recepţionare şi vânzare a mărfurilor
primite ca ajutor străin).

28
Legea 69-2010, „Într-un an bugetar nu pot fi aprobate mai mult de două rectificări bugetare şi acestea nu pot fi promovate în
primele 6 luni ale anului”, art.23, alin.2.
29
Legea 69-2010, „Cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, excluzând asistenţa financiară din partea Uniunii Europene
şi a altor donatori, pot fi suplimentate cu ocazia rectificărilor bugetare numai pentru plata serviciului datoriei publice şi pentru
plata contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene”, art.24.
  conturi de reglementare cu guvernele altor ţări (pe baza unor acorduri internaţionale alte
state contribuie la finanţarea unor cheltuieli publice ale ţării care deschide aceste conturi;
aceste conturi descriu operaţii monetare efectuate cu guverne străine sau organisme
internaţionale)
 conturi de operaţiuni monetare (pentru venituri şi cheltuieli rezultate din emisiunea
monetară metalică sau din operaţiunile ţării cu FMI).
 conturi de avans (pentru avansuri acordate colectivităţilor locale până la încasarea
impozitelor locale).
 bugete bazate pe programe - pentru perioade mai mari de un an.

Principiul unităţii este prezent şi în cadrul procedurilor la nivelul bugetului Uniunii Europene. Articolul
268 din Tratat prevede că Uniunea Europeană are un singur buget.

Urmând practica naţională excepţiile sunt şi ele prezente la acest nivel, astfel:

• Agenţiile europene au propriile lor bugete,

• Fondul european de dezvoltare.
• Politica Externă şi de Securitate Comună, Justiţia şi Afacerile Interne sunt şi ele finanţate din
bugetul general al U.E., dar trebuie făcută distincţia între cheltuielile administrative (care se
regăsesc în bugetul general) şi cheltuielile de operare (operative), care pot lipsi din bugetul
general, dacă Consiliul European decide în unanimitate acest lucru.
• Un caz aparte poate fi observat la capitolul Politica Externă şi de Securitate Comună, atunci când
se fac precizări referitoare la cheltuielile legate de operaţiuni militare sau de apărare. În aceste
situaţii de excepţie, cheltuielile trebuie să fie susţinute de statele membre, în corelaţie cu PNB-
urile proprii, dacă Consiliul nu decide în unanimitate altceva.

Şi la nivelul bugetului Uniunii Europene se admit rectificări, fără a exista un plafon al acestora.

Abaterile de la principiul unității bugetare, după cum am exemplificat, sunt acceptate, ba chiar
unele promovate, devenind practică bugetară comună. În anumite situaţii, ele pot determina creșterea
eficienței utilizării resurselor publice prin stimularea apariției unor comportamente apropiate de
principiile economiei de piața, în care nivelul plăților serviciilor este apropiat de standardele de calitate
ale acelor servicii (preţurile sunt semnificative ecconomic).
 Utilizarea excesivă a fondurilor extrabugetare ca principiu de finanțare și utilizare a banilor publici poate
avea și efecte negative, după cum urmează:30

 Poate diminua capacitatea de control a modului în care sunt realizate cheltuielile publice prin
înmulţirea operaţiunilor birocratice pentru aceasta;
 Poate determina o creştere a costurilor de funcţionare prin nevoia de personal suplimentar
însărcinat cu gestionarea şi controlul acestor fonduri;
 Poate distorsiona alocarea resurselor, prin ocolirea procedurilor publice privind procesul
bugetar;
 Diminuarea transparenței alocative, sursă pentru ineficiență și utilizare improprie a fondurilor;
 Facilitarea comportamentului de rent-seeking și abuzul de putere de monopol.
 Conduce la mai puţină flexibilitate în alocarea și realocarea veniturilor bugetare, în lipsa unei puteri
discreţionare care, atunci când se impune, poate lua decizii privind realocările de resurse financiare
publice.
 Nu în ultimul rând poate determina apariţia unei grupări privilegiate de ordonatori de credite. Anumite
venituri pot fi realizate mult mai uşor decât altele, datorită modului în care este aşezată asieta fiscală.
De pildă, o taxă pentru autostradă, ca procent din preţul unui litru de benzină este uşor de încasat şi
practic sigură, deoarece cererea de benzină este relativ inelastică la creşterea preţului la pompă. Astfel,
un buget bazat pe aceste încasări este mult mai uşor de executat, faţă de unul în care impozitul pe
profit ar reprezenta tipul predominant de venit.

30
www.imf.org