Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele

XVIII-XX)
Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi
separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la
viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.

Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei
ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană
şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi
pusă în practică prin reforme.

Modernizarea socială presupune:

- desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai importante privilegii amintim: boierii nu
plăteau taxe la stat, puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi după alte legi decât
oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.
- desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII, în număr foarte mic. Majoritatea ţăranilor
erau dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii dependenţi nu aveau pământ; ei munceau o
bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să
plătească o sumă de bani (cens) şi să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu
aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.
- acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

- adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii, separaţia
puterilor în stat;
- participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
- realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul XVIII, în mai multe state. Ei doreau să
alcătuiască un stat care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu depindă de nicio putere străină
(stat independent). Ţările Române erau state vasale Imperiului otoman (sau sub suzeranitate otomană), adică
plăteau tribut turcilor şi nu aveau politică externă proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate de turci,
adică nu aveau ambasadori proprii şi nici nu primeau, pe teritoriul românesc ambasade ale altor ţări). Românii
locuiau în mai multe state, unele teritorii româneşti aflându-se sub stăpânire străină. În Imperiul habsburgic
trăiau românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a
făcut parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de tradiţii, istorie, limbă şi cultură a
tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara Românească şi Moldova. Un rol
important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu,
Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a
românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate
categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii politici şi de cultură, care
mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au încercat să le pună în practică. În
 statele occidentale modernizarea a fost susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de
comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab
reprezentată, prin câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai important în
modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris; mulţi dintre ei erau fii de boieri.
Intelectualii români au avut ca model în special revoluţiile politice şi reformele realizate în Franţa. Unii dintre
domnitori, până la 1859, au fost favorabili modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice.
Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost Imperiul otoman, care accepta
cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care
le reduceau puterea politică. Un caz special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor
Române, iar după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

Proiecte politice din Principatele Române până la jumătatea secolului al XIX-lea

a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)
Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către Sultanul turcilor, din
rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav autonomia Ţărilor
Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici măcar nu au mai numit
domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca
fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.
În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte dificilă, iar majoritatea
locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către Imperiul otoman, creşterii
birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau
prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să aibă în zilele negre ce vor
urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii dintre ei fiind chiar
executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de succesiuni la domnie, iar în Moldova 37. Numărul
domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii au avut mai multe domnii sau au
fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea
mică nici cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi
numiţi arnăuţi, care erau albanezi.

Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o contribuţie importantă la începerea
procesului de modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi
cunoscători ai mai multor limbi străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1741-1749). El a domnit alternativ în Ţara
Românească şi Moldova şi făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi administrative:
- a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală. Pentru că ţăranii nu au primit
pământ, majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul boierilor, prestând munci agricole în
schimbul loturilor primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
- a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci existau tot felul de impozite şi
taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era fumăritul, care era un impozit pe
coşul casei (de fapt pe familie; acolo unde erau mai multe fumuri, era o familie mai mare);
- a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de identitate pentru locuitori;
- a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă franceză.
O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea primelor coduri de legi: Codul Calimah în Moldova
(1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), după numele domnitorilor reformatori.
Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-a dat seama
că societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să
redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei,
Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au alcătuit gruparea
numită partida naţională deoarece se opunea domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în
Ţările Române în număr mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:

 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în raporturile cu

Imperiul otoman, ca în vremea marilor voievozi.
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să limiteze puterea
domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte care au propus transformarea ţării în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost:

 Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada 1716-1718, prin care se cerea
protecţia Austriei şi recunoaşterea dreptului boierilor români de a alege domnitorul.
 Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate cu ocazia unor tratative de
pace purtate la Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile
pământene, autonomia internă şi unirea celor două ţări sub protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei.
 Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El a propus instaurarea unui regim în
care puterea politică să fie în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de boierime, iar
domnitorul să aibă un rol minor. Acest tip de conducere se apropia de sistemul parlamentar englez. A
dorit desfiinţarea privilegiilor fiscale prin plătirea impozitelor de către toată lumea.

Societatea în Ţările Române la începutul secolului al XIX-lea

Principalele categorii sociale
Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi modificase sensul din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, nu însemna un mare proprietar de pământ, ci desemna o persoană care deţinea
dregătorii în stat (numite boierii). Domnii fanarioţi oferiseră o serie de dregătorii unor oameni de încredere greci
pe care îi aduseseră în Principate. Aceştia rămăseseră aici şi după plecare domnitorilor respectivi şi îşi
cumpăraseră moşii. Ei nu erau agreaţi de boierii pământeni deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau
concurenţă. Cu timpul, cei mai vechi dintre ei se împământeniseră, prin căsătorii cu fete ale boierilor
pământeni. Conflictul dintre boierii greci şi boierii pământeni a existat pe toată perioada domniilor fanariote. Din
1775, boierii erau împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de dregătoriile deţinute. Dar toţi dregătorii erau şi proprietari
de moşii, aşa că sensul iniţial de boier proprietar de moşie se păstrase. Boierii nu plăteau impozite şi aveau
monopol asupra producţiei de alcool şi asupra măcinării cerealelor, adică clăcaşii nu puteau cultiva vie şi pomi
fructiferi şi nu aveau voie să macine la morile din satele libere. De asemenea, aveau dreptul să impună
restricţii de păşunat clăcaşilor Aceste avantaje îi făceau foarte urâţi printre ţărani, inclusiv printre cei liberi, de
care abuzau adesea, răpindu-le păşunile, livezile sau pământurile arabile.

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau descendenţi ai boierilor de rangul I şi II
şi care nu mai aveau dregătorii. Ei erau scutiţi de impozite. Alte categorii scutite de impozite erau scutelnicii şi
posluşnicii, nişte ţărani de pe pământul mănăstirilor, respectiv al boierilor, care erau scutiţi de impozite către
stat pentru că prestau mai multe dări către moşieri.

Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care nu aveau pământ şi cultivau loturi pe
pământul boierilor, pentru care dădeau dijma (o parte din recoltă) şi prestau clacă (muncă gratuită). Zilele de
clacă erau 12 pe an în Ţara Românească şi 24 pe an în Moldova (situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună
decât a iobagilor din Transilvania care prestau 3-4 zile de muncă gratuită pe săptămână). Dar ţăranii clăcaşi
erau liberi să îşi găsească şi alte ocupaţii sau să plece în alt sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele erau puţine; majoritatea aşezărilor
urbane erau târguri, unde se practica şi agricultura. Marii negustori, numiţi toptangii, se ocupau cu
achiziţionarea şi vânzarea de cereale, vite şi sare. Mulţi dintre ei erau străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei
urmăreau ascensiunea socială prin cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în categoria
boierilor. O altă activitate care aducea mulţi bani era arendarea minelor de sare şi a vămilor. Comerţul în Ţările
Române nu s-a putut dezvolta normal datorită obligaţiile pe care românii le aveau de a aproviziona Imperiul
otoman cu cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână în cale dezvoltării comerţului erau vămile
interne, care trebuiau plătite la trecerea pe moşiile boiereşti. Meşteşugarii aveau mici ateliere în care
produceau alimente, îmbrăcăminte, bunuri gospodăreşti şi materiale de construcţie. Ei erau organizaţi în
bresle. Autorizaţia de înfiinţare a breslelor era dată de domnitor. Atelierele meşteşugăreşti în care lucrau mai
mulţi angajaţi (ucenici şi calfe) erau puţine. În general lucra un singur meşteşugar şi un ajutor.

Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană.

Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii. Tributul faţă de turci a crescut constant.
Spre exemplu, în 1774 acesta era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara Românească şi 135 pentru Moldova. În
1812 aceste sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500 de pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru a se
menţine în scaun. De exemplu, Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul domnesc, în 1782, cu un milion
de piaştri, în timp ce venitul anual al Moldovei era de 4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau cele
pentru confirmarea în funcţie, o dată la trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri oficiale prevăzute în registrele
otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse evenimente festive). La aceste plăţi oficiale se adăugau cele
neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le plăteau diverşilor funcţionari otomani pentru a avea sprijin
permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile datorate dependenţei otomane, să
achite impozitele datorate statului şi erau obligaţi să găzduiască funcţionarii publici care strângeau dările.
Aceşti funcţionari îşi cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe spatele contribuabililor. Ba mai mult,
trebuia să aibă şi ei un câştig substanţial în plus din strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa locuitorilor devenise
de nesuportat la începutul secolului XIX. În perioadele de secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi
domnitorii renunţau să mai strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de început de secol anumite trupe militare
rebele din Imperiul otoman jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai celebru a fost paşa din Vidin,
Pazvantoglu, care îşi crease un teritoriu aproape independent la sudul Dunării. Trupele lui, numite de popor
pazvangii, au prădat constant în perioada 1798-1807. În 1800 au ars aproape complet oraşul Craiova. Sultanul
trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe pazvangii, dar de multe ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin
pentru a prăda. O altă problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe teritoriul
Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi şi austrieci. Populaţia era obligată să aprovizioneze
armata otomană, iar celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce aveau nevoie, producând pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor fanariote
printr-o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care
luptase, ca ofiţer în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812 şi era comandantul grănicerilor din judeţul
Gorj, numiţi panduri. Momentul prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului 1821, când
moare domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării, până la venirea altui domnitor, este preluată de un
organism alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de Oblăduire.

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în Rusia (la Odesa) şi avea drept scop
eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a popoarelor din
Balcani împotriva Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în aceeaşi perioadă ar fi ajutat foarte mult
pentru că i-ar fi făcut pe turci să îşi disperseze armat în mai multe direcţii. Tudor a semnat cu doi dintre
membrii Eteriei o înţelegere prin care se angaja să participe împreună cu ei la revolta antiotomană. Principala
cauză pentru care el a acceptat colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră că vor obţine sprijinul
militar al Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină oficial această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români, locuitorii ţării şi eteriştii aveau un
obiectiv comun, lupta antiotomană, dar şi alte obiective specifice care îi puneau în contradicţie pe unii cu
ceilalţi. Boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor greci, care erau majoritari în Divan
(Sfatul Ţării). Ţăranii aveau nemulţumiri împotriva tuturor boierilor, făcând cu greu distincţie între greci şi
români sau între boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui. Obiectivele lor erau
scăderea fiscalităţii şi împroprietărirea cu pământ. Negustorii îşi doreau libertatea comerţului extern, prin
desfiinţarea obligaţiilor de aprovizionare a Imperiului otoman şi exportul libert precum şi libertatea comerţului
intern, prin desfiinţarea vămilor interne (taxe ce trebuiau plătite la trecerea pe pământurile boiereşti).

Proiectul lui Tudor Vladimirescu.

Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita o intervenţie armată
otomană în Ţara Românească, spunând că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca
să ridice ţara la luptă, a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să amintească ţăranilor să nu facă pagube
boierilor români patrioţi. Cel mai important document elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un
proiect de organizare a ţării prin care să se limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia
erau:

 limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);

 plata impozitelor de către categoriile scutite;
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
 înfiinţarea unei armate naţionale;
 numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor.

Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti. Programul lui Tudor nu este foarte radical,
în primul rând pentru că îşi propunea să adune lângă el cât mai multe categorii sociale şi apoi pentru că a
încercat să evite intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii români au considerat ridicarea la luptă a lui
Tudor drept răscoală şi nu revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale moderate şi participării masive a
ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca mişcarea lui Tudor să fie considerată revoluţie este scopul său
fundamental, acela de a răsturna ordinea politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta
este împotriva căpeteniilor noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti. Totodată mişcarea lui Tudor s-a
bucurat de participarea unor largi categorii sociale: pandurii, negustorii, micii boieri şi iniţial, unii dintre marii
boieri.
Desfăşurarea revoluţiei*
În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu la Bucureşti şi au discutat
cum să înceapă revolta. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu unde şi-a alcătuit rapid o armată al cărei nucleu îl
constituiau trupele de grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le
cerea locuitorilor să vină la luptă alături de el, de boierii patrioţi şi de Adunarea obştească. Această proclamaţie
a fost tipărită şi citită de emisari ai revoluţiei în sate. Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare
obştească sau Adunarea norodului (poporului). Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul Ţânţăreni din judeţul
Gorj, unde au petrecut timp de o lună. Aici au venit locuitori din toată Oltenia, aşa încât Adunarea obştească a
ajuns la peste 5000 de membri. Mănăstirile şi schiturile din nordul Olteniei au fost organizate pentru o
rezistenţă militară în cazul unei năvăliri turceşti.

În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat să mai presteze muncă gratuită în
folosul lor, în ciuda proclamaţiilor lui Tudor. Aceste acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii dintre boierii patrioţi să
fugă din ţară în Transilvania. Adunarea norodului s-a manifestat, însă, ca o armată disciplinată. Tudor
Vladimirescu a interzis orice acte de vandalism, ajungând până la a-i executa pe cei care comiteau furturi şi
omoruri. Spre deosebire de alte armate de la vremea respectivă, care jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor
cumpăra de la locuitori toate proviziile de care avea nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană, el a trimis
mai multe scrisori sultanului în care l-a asigurat că ridicarea la luptă a românilor este împotriva fanarioţilor şi nu
a stăpânirii otomane.
Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii martie, fiind atunci în număr de
aproximativ 8000. Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni şi a obţinut colaborarea oficială cu boierii care
alcătuiau guvernarea provizorie până la venirea noului domnitor, încheind cu ei un pact. Boierii au recunoscut
legitimitatea mişcării lui Tudor şi poziţia acestuia de comandant militar şi de decizie în politica externă. Tudor a
dat mai multe proclamaţii în care cerea poporului să-şi unească eforturile cu cele ale boierilor pentru a
câştiga drepturile ţării. El a renunţat să mai menţioneze revendicările sociale, pentru a obţine alăturarea tuturor
categoriilor privilegiate la lupta naţională. Prestigiul lui Vladimirescu a ajuns atât de mare încât populaţia îi
spunea Domnul Tudor, chiar dacă el nu a pretins că este domnitor.
Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*
Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării, venind din Rusia prin Moldova.
Domnitorul Moldovei, Mihail Şuţu, prin faptul că a permis trecerea eteriştilor prin ţara sa, a contribuit la revolta
generală a românilor din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi trupele eteriste în apropiere de Bucureşti.
Tudor Vladimirescu nu dorea o colaborare directă cu Eteria după ce a aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea, de
teama unei intervenţii otomane. Când Ipsilanti a ajuns cu armata în apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a
permis să intre în capitală, ci l-a convins să meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească tabăra la
Târgovişte.

În luna mai, trupele otomane au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la nordul Dunării şi au intrat în Ţara
Românească. Vladimirescu trimisese mai multe scrisori unor comandanţi militari din cetăţile de graniţă pentru
a evita o intervenţie armată otomană, dar condiţia pusă de aceştia era depunerea armelor şi colaborarea cu
turcii împotriva eteriştilor. El a refuzat aceste condiţii şi a plecat din Bucureşti, îndreptându-se cu Adunarea
Norodului spre mănăstirile fortificate din Oltenia. Eteriştii au interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că
s-a înţeles cu turcii împotriva lor, l-au arestat şi l-au judecat pentru trădare, astfel că el a fost ucis şi trupul său
aruncat într-o fântână. Arestarea lui Tudor a fost posibilă şi datorită faptului că disciplina foarte severă pe care
a impus-o pandurilor i-a nemulţumit pe mulţi dintre apropiaţii săi. Această severitate ajunsese până la
executarea unor căpitani de panduri. După moartea lui Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a împrăştiat şi o
alta s-a alăturat eteriştilor. Trupele otomane au învins fără dificultate armata eteristă aliată cu o parte a
pandurilor în bătălia de Drăgăşani (7 iunie 1821).

Consecinţele revoluţiei
Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat pragmatismul programului
revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea domniilor fanariote
şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel principalul scop al revoluţiei. Prin Tratatul de la
Adrianopol (1829), dintre Rusia şi Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările Române. În
1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte două dintre
prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne şi înfiinţarea armatei naţionale.

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea
la domniile pământene. În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi
Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Deşi cei doi domni au încercat unele reforme, ei s-au confruntat cu o grava
criză financiară.
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Rusia
devenea putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest stat avea dreptul să
intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului otoman dar şi că avea un anumit
drept de control asupra politicii acestora. Tot acest tratat a prevăzut şi libertatea comerţului în Ţările Române,
fără obligaţia de a aproviziona Imperiul otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol
modernizator pentru ca apoi să devină o piedică în calea schimbării.

Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman să accepte adoptarea unor
legi cu valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au numit Regulamente
organice. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia
legislativă românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de constituţie. Regulamentul
Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele
organice prevedeau separaţia puterilor în stat.

 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii boieri
erau membrii de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar
(votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea domnitorului, votarea legilor
şi votarea bugetului.
 Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştrii. Domnitorul
era ales pe viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca miniştrii, putea
dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept
de graţiere.
 Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era instituţia
supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului juridic
modern.

O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne.
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi nu prevedea
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De asemenea, el era un simbol
al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane.

Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din 1834 până la 1848, s-au numit domni
regulamentari. Ei au fost Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în
Moldova. Deşi ei au făcut unele reforme administrative şi culturale, au avut conflicte cu Adunarea obştească
sau au fost contestaţi de boieri datorită guvernării lor autoritare.
Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească. În anii '30 boierii din partida
naţională, grupaţi în jurul lui Ioan Câmpineanu, au elaborat mai multe proiecte de reformă, cerând
independenţa Ţării Româneşti şi unirea românilor într-un singur stat. Câmpineanu a alcătuit un proiect de
constituţie liberală care prevedea egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor,
reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare, monarhie ereditară.

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi
Christian Tell. Membrii ei şi-au propus înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor şi
instaurarea unei republici democratice.
Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de reviste şi cărţi care au promovat, în spirit romantic, idealul
unităţii naţionale, mai ales prin scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor (de exemplu, revistele Dacia
literară, Iaşi, 1840,Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti, 1845).

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic

paşoptist
Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având ca scop înlocuirea
regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii moderne (care să
prevadă respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de
vot, împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori. Toate aceste revoluţii au fost pregătite de o societate
secretă, Masoneria, care avea filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel,
revoluţionarii din toate ţările au colaborat între ei şi au pus la cale începerea revoluţiilor peste tot în acelaşi an.

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*. Revoluţia în Principatele Române a fost organizată de

intelectualii cu vederi liberale, majoritatea proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră
studii la Paris, unde luaseră contact cu ideile liberale promovate de Masonerie sau de unii profesori
universitari. În 1845 s-a creat Societatea Studenţilor Români din Paris, al cărei lider incontestabil a devenit
Nicolae Bălcescu. Membrii ei şi-au propus schimbări fundamentale în organizarea socială, politică şi
economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită şi de mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion
Câmpineanu, de societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea socială sau politică. Marii boieri şi
boierimea mică erau nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau nemulţumiţi de
impozitele prea mari şi de legislaţia care nu le permitea să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială
foarte dificilă deoarece crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri (zilele de clacă sporiseră
constant deoarece boierii doreau să producă pentru export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte
mare în anii anteriori revoluţiei.
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist). Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot
fi deduse din proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile revoluţionarilor.
Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:

 Politice: - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri
prea mari domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale: - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.
 Naţionale:
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea protectoratului rusesc şi a
suzeranităţii otomane);
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional.

Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare, mai moderate sau mai radicale,
în funcţie de împrejurările în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice, programele nu
conţin toate obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a le face mai practice
la momentul respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul să le aprobe unele revendicări, de
aceea programul lor este foarte moderat; revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi
independenţa de teama unor prea mari complicaţii internaţionale).

Desfăşurarea revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi Moldova:

Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se remarcase prin guvernarea sa
autoritară, cenzură severă, vinderea funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale, aici
mişcările conspirative şi societăţile secrete nu au avut amploarea celor din Ţara Românească. Revoluţionarii
de la 1848 trebuiau să ţină cont atât de experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul că ţara se
învecina cu puterea protectoare, Rusia, care ar fi putut interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice
radicale. M. Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.

Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu)
au organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de persoane,
boieri şi orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe
care l-au înaintat spre aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul moderat
cerând printre altele: respectarea Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea
presei, responsabilitatea miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească,
înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni s-au temut de o intervenţiei a armatei ruse, de
aceea nu au pus în program revendicări radicale.

Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare. Mihail Sturdza a
discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora; nu a fost de acord doar cu două
dintre revendicări, dealtfel cele mai importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În
aceeaşi seară însă a organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au
reuşit să evadeze şi au plecat în străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au
elaborate alte programe de revendicări, de această dată radicale, cerând unirea tuturor românilor şi
independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de constituţie. În Programul numit Prinţipiile
noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii moldoveni aflaţi în exil în Transilvania
au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe
principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest program
a cuprins de fapt obiectivele maximale ale revoluţiei române.

Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)

Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El a moştenit de la
predecesorul său, Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a
scăpa de această problemă, Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-un mod autoritar, fără să
convoace Adunare, prin emiterea unor decrete cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această atitudine
de Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o nouă Adunare dar a folosit toate mijloacele
pentru a evita alegerea opozanţilor săi politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în luna mai a alcătuit un Comitet
revoluţionar.Comitetul a popularizat ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul
populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor şi a locuitorilor oraşelor în mai multe
localităţi simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost prezentat programul
numitProclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând:
desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din
toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu
despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei,
gardă naţională.

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul
domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a
avut rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de temea
Rusiei şi Turciei. Puterea a fost preluată de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion Heliade
Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol important în guvern şi în
succesul iniţial al revoluţiei l-a avut Christian Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională.
Guvernul a încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri reformatoare:

 abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;

 înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor Comisari de Propagandă (care să
meargă în fiecare judeţ să explice scopurile guvernului revoluţionar);
 înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din această comisie au făcut parte
reprezentanţi ai ţăranilor şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat
concret;
 adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie, când Suleiman Paşa a fost
trimis la Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat să
discute atât cu marii boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o poziţie de forţă, reprezentantul
otoman a impus înlocuirea guvernului revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea
locul domnitorului), revenind astfel la o situaţie politică în spiritul Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a
fost alcătuită din trei revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară a obţinut o legitimare. Drept
urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost mulţumiţi de activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la
insistenţele ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa, care avea ca misiune reprimarea revoluţiei.
Revoluţionarii au organizat o rezistenţă armată folosind brigada de pompieri a oraşului şi un batalion de
infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii au fost înfrânţi şi turcii au ocupat
Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe ruseşti de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat
Regulamentul Organic.

Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele revoluţiilor de la 1848 au cuprins

cele mai importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice
anterioare, cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de
proiect, principalele reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*
Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea: reintroducerea
Regulamentelor organice, numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi înlocuirea
Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut de funcţionari
otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească; ei
au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în exil unde au militat pentru unirea românilor
într-un singur stat şi au făcut cunoscută problema românească în presa şi în rândul oamenilor politici din
Franţa, Anglia şi statele italiene. Domnitorul Moldovei a permis revenirea revoluţionarilor în ţara; aceştia au
organizat o mişcare unionistă (au creat asociaţii şi au înfiinţat reviste care militau pentru unire).

a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor

Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi Turcia care se
încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia (un stat
german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit la Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta
pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi problema
Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau
favorabile. În Tratatul de Pace de la Paris (1856),actul adoptat la acest congres, exista o secţiune separată
pentru Principate, care prevedea:

 desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se
păstra însă suzeranitatea otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale), una în Ţara
Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă special pentru aceasta. Adunările ad-
hoc se întruneau doar pentru hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate. Alegerile pentru Adunările ad-hoc
au fost câştigate de partida unionistă (partida naţională) în ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate
toate categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în fiecare judeţ. Hotărârile
Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească:

 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România

 conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi moştenitorii săi să fie crescuţi în
religia ţării;
 respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă moderată pentru
că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor.
Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia
de la Paris care are rol de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea:

 unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare
principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi
încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări elective) .
  singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi) şi
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)
 Puterile în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare, Comisia
Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi puterea judecătorească.
 Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea deoarece
prevedea egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană şi
garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia de la
Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele
principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la realizarea unirii:

- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.

- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi).

- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui
Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.

- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri depline.

- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei
lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.

- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se
reunesc la Bucureşti, care devine capitala ţării.

c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin reformele înfăptuite
de acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite din partida naţională: conservatorii,
reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii revoluţionari de la 1848), care aveau două facţiuni,
moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide politice în adevăratul sens al cuvântului
deoarece nu aveau o organizare statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de personalităţi
care aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea statului. Proiectul de modernizare gândit de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale societăţii româneşti:
împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot. Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu
liberalii moderaţi, întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim constituţional
în care puterile domnitorului să fie foarte reduse. După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns
în conflict cu toată clasa politică.

Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în Adunare. Prim
ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza realizarea reformei agrare
prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece considera că se încălcă astfel dreptul de
proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a spus voi prefera moartea, înainte de a se încălca vreuna
dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat; nici astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la
autorii asasinatului. Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu
(1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme.
Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor

mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile închinate
erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în proprietatea
călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din pământurile ţării de pe
care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit trecerea averilor
lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman faţă de această lege care
ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti, care
totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe
care cele greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până
la urmă bunurile naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de vite pe
care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie
să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7
clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea autoritară a lui Cuza (1864-1866)

În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să adopte
legea rurală. El a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a redus
censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot). Noua constituţie,
numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în stat ale domnitorului,
atât executive cât şi legislative:

 domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre aprobare, Adunării, prin
intermediul unui organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membrii aleşi prin vot
cenzitar, şi Senatul (Corpul Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de domn (ultimii
erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea schimbării constituţionale de către puterile
garante. Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit să
abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali, intrată în istorie sub
numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări erau total opuse ca ideologie; singura idee
comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o
Locotenenţă domnească alcătuită din trei persoane.

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în această
perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii fundamentale. Armata naţională, Universităţile,
Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus sistemul metric de măsuri şi
greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a adoptat o legislaţie modernă în multe domenii. România a
deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca suzeranitatea otomană să fie aproape formală.
3. Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol
I (1866-1914)
După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea ţării un prinţ străin,
aşa cum prevedeau programele politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Cu sprijinul Franţei
este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu regele Prusiei (Prusia este statul în jurul
căruia s-a format Germania modernă, capitala sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui Carol I este aprobată prin
votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă prin da sau nu la întrebarea privind guvernarea României de
către prinţul Carol). Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea
de rege).

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului (stat liberal). În
1866 este adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii. Grupările politice
liberalii şi conservatorii devin partide politice moderne. Din punct de vedere economic şi cultural este creată
Banca Naţională a României (1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei
naţionale, este reorganizat învăţământul, este creată Academia Română.
România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877 are loc războiului de independenţă în
urma căruia ţara noastră nu mai este vasală Imperiului otoman. Acest fapt este recunoscut la Congresul de
Pace de la Berlin din 1878. După proclamarea regatului, în 1881, România este considerată una dintre cele
mai importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât
bulgarii i-au propus să devină şi regele ţării lor (oferta este refuzată).
Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi conservator care au alternat la guvernare şi au
avut fiecare propriul proiect de modernizare.

Proiectele de modernizare liberal şi conservator*

Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul Liberal), prin unirea liberalilor moderaţi
(gruparea Mihail Kogălniceanu) şi a liberalilor radicali (gruparea Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii săi
erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii, comercianţii) dar şi mici boieri.
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de ani, în alternanţă cu Partidul
Conservator. Preşedinţii partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ionel
Brătianu (1909-1927). Cea mai lungă guvernare a fost în 1876-1888, prim-ministru fiind Brătianu.
Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau modernizarea României prin
realizarea unor reforme accelerate, având ca model statele dezvoltate din occidentul Europei. De aceea ei au
fost acuzaţi de conservatori că au importat modelul occidental fără să-l adapteze la realităţile româneşti
(acuzaţia este în parte exagerată). În acelaşi timp ei au încurajat industria naţională şi comerţul românesc.
Politica lor economică era sintetizată în deviza prin noi înşine care presupunea sprijinul direct al statului
pentru industrializarea ţării şi folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această politică de intervenţie
a statului în economie era total opusă ideologiei liberale occidentale care mergea pe principiul libertăţii
economice totale şi neintervenţiei statului. Cele mai importantelegi şi reforme liberale au fost:

 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii de credit.

 Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe vamale şi terenuri de construcţii (pe
timp de 90 de ani) pentru cetăţenii români şi străini care înfiinţau întreprinderi industriale cu un capital
de 5000 de lei şi minim 25 de muncitori.
 Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au impus tarife vamale protecţioniste
(taxele vamale erau mai mari la acele articole care le concurau pe cele româneşti).
 Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza învăţământul secundar în trei secţiuni:
clasică, modernă şi reală; instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi meşteşuguri, şcolile
teologice şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul Petru Poni înfiinţa grădiniţele de copii.

Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost Lascăr Catargiu (1880-1899),
Gheorghe Cantacuzino (1899- 1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914). Partidul dispare
după 1918, când se adoptă votul universal. Membrii Partidului Conservator au fost la început marii proprietari
funciari, dar cu timpul au aderat şi o serie de intelectuali care se opuneau politicii Partidului Liberal.
Conservatorii au alternat la guvernare cu liberalii. Cele mai importante guvernări ale conservatorilor au fost în
1871-1876 şi 1888-1895, primul ministru fiind Lascăr Catargiu.

Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare conservator. Conservatorii erau de părere că

modernizarea trebuia să se producă treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii româneşti şi nu prin preluarea
instituţiilor occidentale. Prin aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar fi acceptat fără discernământ modelul politic
şi cultural occidental, aplicându-l fără a ţine cont de tradiţiile instituţionale, structura socială şi spiritualitatea
românilor. Ei au considerat că, astfel, liberalii au creat doar nişte forme fără fond. Teoria formelor fără fond a
fost elaborată de membrii grupului literar Junimea, care făceau parte din Partidul Conservator sau erau
simpatizanţi ai acestuia. Cei mai importanţi junimişti au fost Petre Carp, Titu Maiorescu, Caragiale şi
Eminescu. Pentru conservatori, cea mai importantă ramură a economie era agricultura.
Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru organizarea creditului rural şi a unor bănci
populare. Una dintre cele mai importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din 1895,
care proclama dreptul statului asupra resurselor subsolului (cu excepţia petrolului) şi permitea străinilor să
deţină proprietăţi funciare.

4. Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate punctele sale în
timpul domniei regelui Ferdinand I. În 1918, după participarea României la Primul război mondial, este realizat
statul naţional unitar român (Marea Unire) prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În 1922
Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat şi legea care
introducea votul universal, iar în 1919 au fost organizate primele alegeri pe baza sa. În 1921 s-a realizat o
nouă reformă agrară, mai amplă decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în care predomină
proprietatea mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o constituţia democratică.
În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă, împroprietărirea ţăranilor, legislaţie
modernăputem spune că era pe deplin realizat.

http://istorie-bacalaureat-manual.ro/cuprins/statul-roman-modern-de-la-proiect-politic-la-realizarea-romaniei-
mari.html