Sunteți pe pagina 1din 23

ARGUMENT

Relația de cuplu este una dintre cele mai importante relații pe care o persoană o dezvoltă
de-a lungul vieții. Astfel, relația cu partenerul va avea o influență semnificativă cu privire la
satisfacția sau insatisfacția în relația de cuplu. Acest nivel are un rol relevant în funcționarea și
păstrarea relației respective. Deși în zilele noastre cuplurile aleg să nu se mai căsătorească ci să
stea în uniune liberă, totuși căsătoria oferă o anumită certitudine și stabilitate atât la nivel juridic
cât și psihologic. Fundamentul unei relații conjugale este bazat pe: încredere, respect, iubire,
angajament, responsabilitate, fidelitate, comunicare, acceptare reciprocă, libertate, intimitate şi
dorinţa de a evolua împreună. Este foarte important ca un cuplu să treacă prin cele trei faze ale
iubirii după Ollie Pocs (Mitrofan, Ciupercă, 2002): iubirea oarbă, pasională de la început, iubirea
romantică și iubirea matură. Iubirea matură este o transformare a iubirii romantice, dacă iubirea
romantică nu se transformă în nimic, cuplul va ajunge la disoluție.
Sunt foarte mulți factori care ne influențează de-a lungul dezvoltării noastre ca oameni
începând din copilărie prin relaționarea cu îngrijitorii (părinți, rude). Un factor foarte important
în constituirea relaţiei de cuplu îl are familia de origine care influențează în mod indirect anumite
introiecții cu privire la percepțiile care se formează în legătură cu partenerul, cu relația, cu
așteptările pe care le avem de la acesta. Toate aceste tipare constituie baza formării stilului
relațional din perioada adolescentă și adultă. Toate aceste scheme și tipare învățate pot fi
disfuncționale în anumite situații, astfel este nevoie de o bună cunoaștere de sine pentru a putea
utiliza doar ceea ce ne ajută și ni se potrivește din interacțiunile cu ceilalți.
Ținând cont de aceste tipare învățate în copilărie ce pot fi dezadaptative, dorim să
investigăm dacă există diferențe statistic semnificative între femei și bărbați căsătoriți cu privire
la dezvoltarea autonomiei și performanței. După cum evidențiază numeroase studii, bărbații și
femeile au structuri și conexiuni diferite în mai multe planuri – psihologic, medical (diferențe
între structuri ale creierului), profesional.
De asemenea, în această lucrare vom investiga dacă există o legătură între nivelul
satisfacției în cuplu și nivelul autonomiei și performanței. Luând în considerare autonomia și
performanța ca schemă dezadaptativă, această schemă dezadaptativă se activează în situații de
stres negativ, iar satisfacția în cuplu depinde de starea de bine pe care partenerii o resimt în
relație. Astfel, putem pleca de la premiza că între cele două există o legătură și se vor influența
reciproc iar o insatisfacție în relația de cuplu, deci o stare de distres, poate activa tiparul de
comportament dezadaptativ legat de autonomie și performanță. Există tipare cognitive și

1
emoționale care se constituie timpuriu în dezvoltarea noastră, dar care în viața adultă nu mai sunt
adaptative. Astfel, comportamentele dezadaptative sunt declanşate de evenimentele vieţii pe care
indivizii le percep (inconştient) ca similare cu experienţa (traumatică) din copilărie. Atunci când
un comportament dezadaptativ este declanşat, persoana experimentează emoţii negative
puternice, precum durere, mâhnire, rușine, teamă sau furie. Cu privire la autonomie și
performanță comportamentul dezadaptativ se va reflecta în incapacitatea persoanei de a
supraviețui și funcționa independent, având o părere generală despre ea că este incapabilă de a
face lucrurile bine.
Presupunem că un nivel slab al autonomiei și o performanță scăzută individuală va
influența într-un mod decisiv relația conjugală și implicit satisfacția în cuplul marital.
Cercetarea se axează pe stabilirea asemănărilor sau diferențelor dintre femei și bărbați în
legătură cu aspectele enunțate anterior.

2
CAPITOLUL 1
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

1.1 Delimitări conceptuale: cuplu, căsătorie, familie

Cuplul

Prima definiție din DEX a cuplului este „pereche formată din persoane (de sex opus)
unite prin căsătorie sau dragoste.” (https://dexonline.ro/definitie/cuplu)
O definiție mai complexă dă Iolanda Mitrofan „o structură bipolară, de tip
biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se
dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul
celuilalt).” (Mitrofan, Ciupercă, 1998). Un cuplu erotic este format din două persoane (de obicei
de sexe diferite) care împărtășesc sentimente de afecțiune reciprocă (iubire, respect, atașament),
atracție sexuală (care poate duce sau nu la relații sexuale), scopuri comune, timp petrecut
împreună și dorința de a fi împreună pe o perioadă mai lungă de timp. Cuplul reprezintă unitatea
de bază a perpetuării vieții.
Calitatea vieții de cuplu se poate analiza din două perspective exterioară și interioară.
Perspectiva exterioară se referă la cadrul social-cultural și la nevoile materiale (hrană, locuință,
situație financiară, confort). Determinantul exterior se referă la calitatea relaţiilor dintre
parteneri.
Perspectiva interioară face referință după cum spun Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă
la climatul socio-afectiv, bunăstarea sexuală, autenticitatea şi completitudinea comunicării între
parteneri, echilibru dinamic între fuziune şi autonomie psihologică a parterilor, influenţa
graniţelor intergeneraţionale, gradul de confort şi securizare psihică rezultat din sentimentul
aparteneţei, sănătatea psihică şi somatică a partenerilor, coerenţa şi consensul modelelor de rol
conjugal, capacitatea de păstrare și transmitere a modelelor spiritual-valorice pozitive,
prosociale.
Dr. Radu Vraști în articolul său Stadiul evoluției relației de cuplu (2008), vorbește despre

3
cinci stadii de evoluție a unui grup, încercând să surprindă esența dinamicii de cuplu. Astfel,
primul stadiu este stadiul de simbioză (stadiul de naștere al cuplului, acum partenerii pun accent
pe asemănările dintre ei și ignoră diferențele, pe primul plan sunt dragostea și satisfacerea
emoțiilor, scopul acestui stadiu este crearea atașamentului; dacă diferențele importante sunt
ignorate mult timp aceasta poate duce la conflicte). Al doilea stadiu este stadiul de diferențiere
(partenerii încep să fie văzuți mai obiectiv iar diferențele dintre cei doi încep să iasă la iveală; cei
doi încep să-și arate personalitatea, să stabilească granițe și să impună limite, este stadiul în care
încep să îl vadă pe celălalt mai clar cum este cu adevărat, încep să se diferențieze). Al treilea
stadiu este stadiul autonomiei (partenerii se îndepărtează, fiecare are interese și relații în care
celălalt nu este implicat, individualismul primează, partenerii se redescoperă ca indivizi având
decizii individuale, care pot genera conflicte în cuplu). Al patrulea stadiu este stadiul de
reapropiere (odată ce partenerii și-au definit scopurile, identitatea și competența încep să caute
din nou intimitatea în cuplu, acum cei doi au nevoie de comfort, liniște și tandrețe; se negociază
din nou un echilibru între nevoia de independență și cea de intimitate). Al cincilea stadiu este cel
al interdependenței mutuale (cuplul ajunge la maturitate, acum se găsește cu adevărat echilibrul
dintre independență și intimitate; aceasta este faza de constanță în care reziliența cuplului este
cea mai mare).
Un cuplu care reușește să treacă prin toate etapele de dezvoltare poate ajunge la
legalizarea relației, la căsătorie ajungând să formeze o familie.

Căsătoria

În sens juridic, după cum prevede Codul Familiei art. 3 „Numai căsătoria încheiată în
fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute în prezentul
cod.”
Căsătoria are următoarele caracteristici: este monogamă, are un caracter solemn, are un
caracter civil, se întemeiază pe deplina egalitate în drepturile dintre bărbat și femeie. Prin Codul
Familiei se stabilesc obligațiile reciproce dintre soți care fac referire la: bărbatul și femeia au
drepturi egale în căsătorie și stabilesc de comun acord în tot ce privește căsătoria. Soții își vor
alege de comun acord numele pe care îl vor purta în căsătorie. Acest nume va putea fi schimbat

4
doar pe cale administrativă și cu acordul ambilor soți dacă aceștia au optat să poarte un nume
comun. De asemenea, soții au obligația de a contribui la cheltuielile căsniciei și obligații legate
de patrimoniu.
Codul civil reglementează și el căsnicia prin art. 271 „Căsătoria se încheie între bărbat şi
femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora.”
Atât Codul Familiei cât și Codul civil românesc reglementează condițiile de fond pentru
încheierea căsătoriei. Astfel, se stipulează vârsta matrimonială; căsătoria se poate încheia între
persoane majore (vârsta biologică 18 ani), între minori care au vârsta de 16 ani împliniți cu
încuviințarea părinților sau a tutorelui în temeiul unui aviz medical. Este interzisă prin lege
bigamia, căsătoria între rude, între tutore și persoana minoră, între alienatul mintal şi debilul
mintal și căsătoria dintre persoane de același sex.
În legislația românească sunt foarte clar stipulate formalitățile pentru încheierea
căsătoriei. Astfel, se ține cont de starea de sănătate a ambilor parteneri (este necesar ca viitorii
soţi să declare că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii), de locul încheierii căsătoriei (care se
va oficia la sediul primăriei în a cărei rază teritorială își are reședința cel puțin unul dintre soți),
de declarația de căsătorie (declarație făcută personal la sediul primăriei unde urmează să se
încheie căsătoria prin care se arată că nu există nici un impediment legal de căsătorie), de
alegerea numelui de familie (viitorii soți își pot păstra numele dinaintea căsătoriei, pot lua
numele oricăruia dintre ei sau pot reuni cele două nume) și publicitatea declarației de căsătorie
(„căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în care se
cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.” – art. 283, alin.3, Cod Civil). Pentru
celebrarea căsătoriei, „viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei,
pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa
ofiţerului de stare civilă.” (art. 287, alin.1 – Cod Civil).
În vechiul Cod Penal (1985-2006), art. 304 prevedea obligația de fidelitate, încălcarea
fidelității constituind infracțiunea de adulter. În actualul Cod Penal (Legea 278/2006 pentru
modificarea și completarea Codului Penal) acest art. este abrogat, nemai existând infracțiunea de
adulter.
Căsătoria este ocrotită de lege deoarece constituie baza familiei, căsătoria fiind cauza
necesară și determinantă a familiei.

5
Familia

Noțiunea de familie poate fi privită din mai multe perspective, sociologic, juridic, istoric,
antropologic, genetic, genealogic, psihologic, biologic.
Familia este considerată o formă universală elementară de organizare a vieții în comun a
oamenilor, constând dintr-un grup social, alcătuit din parteneri maritali, uniți prin căsătorie și
descendenții acestora.
Din punct de vedere sociologic, familia poate fi definită ca un grup de indivizi uniți prin
căsătorie sau rudenie, care trăiește după anumite reguli, obiceiuri și tradiții, caracterizată prin
interese comune și întrajutorare.
Elisabeta Stănciulescu (1997) consideră familia ca „o unitate socială constituită din
adulţi şi copii, între care există relaţii de filiaţie – naturală sau socială – indiferent de orice alte
considerente.”
În Dicționarul de filozofie (1978) familia este definită ca: „Formă primară de comunitate
umană care cuprinde un grup de oameni legați prin consanguinitate și înrudire.”
Dicționarul UNESCO înțelege prin familie „Forma de comunitate umană întemeiată prin
căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic,
economic, psihologic și spiritual.“ (Stănoiu, Voinea, 1983). Din punct de vedere juridic, căsătoria
care reprezintă baza familiei este stipulată prin lege, așa cum s-a arătat anterior. De asemenea,
Constituția României prin art. 48 reglementează familia: „Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de
nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”
(http://www.constitutiaromaniei.ro/)
Din punct de vedere istoric, familia din cadrul societăților primitive reprezenta un grup
din cadrul tribului sau al clanului care era întemeiată exogamic, de tip matriarhal sau patriarhal și
însemna coabitarea mai multor generații de rude directe sau colaterale. O dată cu trecerea
timpului, modelul de organizare a familiei a evoluat considerabil la familia modernă de tip
nuclear sau conjugal.

6
Abordarea antropologică a familiei s-a făcut din perspectiva mariajului și a sistemelor
parentale care au constituit obiectul predilect de investigaţie antropologică. Astfel, accepțiunea
lărgită identifică familia cu „Un grup social caracterizat printr-o reședință comună, cooperare
economică și reproducere. Ea include adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin doi au relații
sexuale recunoscute social și unul sau mai mulți copii, proprii sau adoptați, pe care îi cresc și îi
îngrijesc.” (Mudrock, 1949). Pornind de la această definiție Enciclopedia Britannica enunță trei
caracteristici principale ale familiei, și anume, locuința comună a membrilor, cooperarea
economică și reproducerea biologică.
Din punct de vedere genetic, genealogic și biologic, familia poate fi privită din
perspectiva reproducerii și a perpetuării speciei, și a materialului genetic transmis de la o
generație la alta. Molecula de ADN este sediul stocării informației genetice codificate pe baza
căreia se realizează sinteza tuturor proteinelor din organism cu ajutorul cărora au loc creșterea,
dezvoltarea și repararea corpului uman. Genomul uman poartă proximativ 25.000 de gene, iar
lungimea totală a ADN-ului desfășurat este de aproximativ 1 metru. Gena este unitatea de bază a
eredității. Genealogia studiază nașterea, evoluția familiilor, precum și înrudirile care se stabilesc
între persoane. Genealogiile sunt înșiruiri sistematice ale membrilor unei familii, făcute pentru a
stabili originea și gradul lor de rudenie.
Din punct de vedere psihologic, în acepțiunea lui Carl Gustav Jung (1994), familia și
implicit „căsătoria ca relaţie psihologică, este o construcţie complicată. E alcătuită dintr-o serie
întreagă de date subiective şi obiective, avînd, indiscutabil, o natură foarte eterogenă. Cum în
expunerea mea aş vrea să mă limitez la problema psihologică a căsătoriei, voi fi nevoit să
exclud, în esenţă, datele de natură juridică şi socială, deşi aceste fapte influenţează relaţiile
dintre soţi în extrem de mare măsură. Ori de cîte ori vorbim de o «relaţie psihologică»,
presupunem existenţa unui conştient.(...) Din clipa formării unui conştient coerent, este dată
posibilitatea unei relaţii psihologice. Conştientul este întotdeauna, în măsura în care ne putem
noi da seama, o conştiență de sine. Spre a fi conştient de mine însumi, trebuie să mă pot distinge
de ceilalţi. Numai dacă această distincţie este făcută, se poate stabili o relaţie.”
Familia reprezintă o aspirație continuă și încorporare a aspectelor sexuale, afective și
sociale într-o nouă personalitate – cea a cuplului căsătorit. Este nevoie de o integrare reciprocă a
personalității soților într-o nouă personalitate, cu scopul satisfacerii nevoilor biologice (de
reproducere), nevoilor afective (de dragoste, iubire), nevoilor spirituale (ascensiune spre noi

7
valori) și nevoilor materiale.
Deși s-a încercat o analiză separată a familiei din mai multe perspective, juridic, istoric,
antropologic, genetic, genealogic și psihologic, aceste perspective în realitate se întrepătrund, se
completează și sunt greu de separat.

1.2 Caracterizarea sistemului familial

Conform DEX-ului sistemul este definit ca „ Ansamblu de elemente (principii, reguli,


forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu
de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale
naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. (...) Totalitatea
relațiilor pe baza cărora este constituit un sistem.” (https://dexonline.ro/definitie/sistem)
Astfel, sistemul familial poate fi definit ca ansamblul de elemente aflat într-o ordine clară,
care funcționează pe baza unor reguli și se află în echilibru. În sistemul familial unul din
aspectele importante îl reprezintă interacțiunea dintre membri.
Ca și sistem familia are următoarele caracteristici:
 are capacitate de reglaj (liniar și circular),
 are capacitatea de a-și menține echilibrul,
 are capacitatea de modificare, de creștere, de schimbare,
 este un sistem organizat ierarhic fiind compus din mai multe subsisteme (conjugal,
fraternal),
 este un sistem deschis spre exterior, care integrează informații din mediul extern, dar este
și un sistem închis care se autoprotejează și are propriile valori.

Virginia Satir este cea care a clasificat sistemul familial ca sistem închis și sistem deschis.
Sistemele închise nu comunică cu mediul exterior și se caracterizează prin stimă de sine scăzută,
relații conflictuale, reguli rigide care nu sunt negociabile, comunicarea din interiorul familiei este
indirectă, vagă, neclară, atitudinea față de lumea externă este rigidă și în defensivă, temele
principale ale familiei sunt despre viață și moarte, nu se caută înțelegerea problemelor,

8
rezultatele sunt destructive și indecvate, iar schimbarea este dificilă, greu de suportat, reușita
nefiind ceva acceptat de membrii familiei. Sistemul deschis se caracterizează prin stimă de sine
bună, relații deschise, reguli flexibile, comunicarea în interiorul familiei este clară, deschisă,
directă, atitudinea față de lumea externă este deschisă și orientată spre încredere, temele
principale ale familiei se referă la proiecte, schimbare, creștere, dezvoltare, se încearcă
înțelegerea problemelor, rezultatele sunt adaptative, creative iar schimbarea este trăită ca un
fenomen natural.
O altă abordare a familiei ca sistem se poate face din perspectiva ciberneticii care a
abordat familia prin conceptul de buclă de feedback. Această buclă de feedback este mecanismul
prin care familia prelucrează informațiile venite din exterior scopul fiind reglarea, stabilitatea și
echilibrul sistemului. Feedback-urile pot fi pozitive și negative. Feedback-urile pozitive
semnalează nevoia de modificare a sistemului pentru a-l face să evolueze. Un exemplu de
feedback pozitiv este începerea de către copil a școlii. Îm funcție de reacțiile copilului, de
caracteristicile școlii, părinții își vor adapta programul în consecință reorganizându-și stilul de
viață și ținând cont de programul zilnic, timpul liber, timpul alocat activităților extrașcolare,
timpul alocat pentru teme. Feedback-ul negativ semnalează nevoia de reechilibru al sistemului
datorită unei perturbări. Feedback-urile negative sunt reprezentate de pedepsire, ceartă,
învinovățire, umilire cu scopul de a corecta comportamentele membrilor care alcătuiesc sistemul.
Structura sistemului familial este setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează
modurile în care membrii familiei interacţionează. Familia operează prin intermediul pattern-
urilor tranzacționale ce pot fi verbale sau non-verbale, cunoscute sau necunoscute. Funcția
acestor pattern-uri este de a regla comportamentul membrilor familiei. Aceste tipare sunt
menținute prin două tipuri de constrângeri, unul generic care face referire la regulile universale
care guvernează organizarea familiei, iar celălalt specific care se referă la expectaţiile reciproce
ale unor membri particulari ai familiei, expectații care s-au format în timp în urma negocierilor
dintre aceștia. Fiecare membru al familiei contribuie la dezvoltarea şi întărirea acestor aşteptări.
Structura familială are nevoie atât de flexibilitate cât și de adaptabilitate pentru menținerea
funcționalității, iar acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale. Cele mai
des întâlnite subsisteme sunt: subsistemul conjugal (al soților), subsistemul parental (când apare
primul copil) și subsistemul fraternal (format de copiii din familie). Diferențierea subsistemelor
este dată de granițe care sunt de trei tipuri: rigide (interacțiune și comunicare minimală între

9
subsisteme), clare (comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor) și difuze (definirea vagă a
funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme).
Pentru evaluarea sistemului familial, Salvador Minuchin propune analizarea următoarelor
aspecte: structura familiei (subsisteme și granițe), flexibilitatea familiei (adaptarea la schimbare),
rezonanța (sensibilitate, afectivitate), cadrul de viață (sursele de stres), stadiul de dezvoltare a
familiei (ciclul de viață) și funcția simptomului (cum comportamentul unui membru al familiei
susține tiparele comportamentale ale familiei).

1.2.1 Funcţiile familiei

Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă în cartea Incursiune în psihosociologia şi


psihosexologia familiei (1998) vorbesc despre 2 categorii de factori care influențează funcțiile
unei familii, factori externi și factori interni. Factorii externi se referă la factorii care provin din
afara familiei, precum caracterul totalitar sau democratic al societății care influențează funcția de
solidaritate și socializare, nivelul de dezvoltare economică a societății care influențează funcția
economică și reproductivă, legislația care influențează funcția reproductivă și sexuală și nivelul
de educație care influențează funcția de socializare și de reproducere. Factorii interni provin din
interiorul familiei și fac referire la dimensiunea familiei care influențează funcția de socializare,
structura familiei care influențează funcția economică și de reproducere, diviziunea rolurilor și
autorității care influențează funcția de solidaritate.
Maria Voinea în cartea sa Sociologia familiei (1993) descrie principalele funcții ale
familiei și anume:
 Funcția economică care presupune asigurarea resurselor materiale și financiare (mâncare,
locuință, haine). Această funcție este importantă prin faptul că dacă este îndeplinită
corespunzător familia îți poate satisface celelalte funcții. Această funcție este îndeplinită de
ambii soți prin profesia fiecăruia și aducerea veniturilor în familie. Dacă în familia tradițională
această funcție se baza pe componenta productivă (producerea de bunuri necesare familiei),
componenta profesională (transmiterea meseriilor din generație în generație) și componenta
financiară (administrarea veniturilor și cheltuielilor) în familia modernă membrii sunt dependenți
de veniturile provenite din afara gospodăriei, transmiterea meseriilor din generație în generație

10
este tot mai rară iar bugetul nu este unul constant din cauza veniturilor sporadice și a cheltuielilor
diferite. Bugetul de venituri și cheltuieli este un indicator important al nivelului de trai al
familiei, iar la nivel social indică mai multe aspecte: relația dintre venituri și mărimea familiei,
sursa de proveniență a veniturilor și constanța lor, numărul persoanelor care nu sunt apte de
muncă și structura cheltuielilor.

 Funcția de socializare (de educare) implică transmiterea valorilor, atitudinilor, principiilor


și modelelor de comportament cu scopul asimilării mai ales de către copiii familiei. Scopul
acestei funcții este integrarea socială a copilului, integrare care se face la nivel psihologic, moral,
material, fizic și spiritual. Funcția are patru subfuncții și anume: integral-formativă (specifică
perioadei de ontogeneză a familiei), psiho-morală prin modelele oferite de părinți și climatul
familial, social-integrativă care are rol de adaptare și integrare în societate a membrilor și
cultural-formativă prin cultivarea interesului spiritual și cultural. În familia modernă mare parte
din acestă funcție a fost preluată de sistemul educativ, astfel avem trei tipuri de familii înalt
educogene, satisfăcător educogene și slab educogene.
 Funcția de solidaritate se referă la asigurarea unității și stabilității familiei. Acestă funcție
implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familiei, de
încredere reciprocă între membri, de ajutorare, susținere și dezvoltarea intimității. Solidaritatea
poate fi privită în funcție de subsistemul conjugal, parental și fraternal. În subsistemul conjugal
solidaritatea se construiește prin intercunoaștere, prin satisfacere reciproce a nevoilor
partenerilor, prin perioada în care cuplul a stat în uniune liberă, dacă părinții au aprobat sau nu
căsătoria, nivelul de educație, vârstă (anterioare mariajului), modelul egalitar, satisfacția vieții
sexuale, complementaritate în gândire, dorințe și acțiuni. În subsistemul parental solidaritatea se
construiește prin metodele folosite în educarea copiilor, fie că avem o mamă perseverentă și
rigidă și un tată care are întotdeauna dreptate , fie avem o mamă care se axează pe dezvoltarea
capacităților educative ale copilului și un tată flexibil. În subsistemul fraternal solidaritatea se
reflectă în relațiile dintre copiii aceleiași familii, relații care se pot baza pe solidaritate și
afecțiune sau pe rivalitate, caz în care aceste relații pot fi conflictuale.
 Funcția sexual-reproductivă este legată de satisfacerea sexuală a celor doi soți și de
aducerea pe lume a copiilor. În funcție de cultura din care fac parte, gradul și tipul de educație,
de credințele religioase și de caracteristicile psihologice ale partenerilor, unele familii pun accent

11
pe satisfacerea sexuală în timp ce alte familii pun accent pe aducerea pe lume a copiilor.
Un climat familial pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor acestor funcții atât ale cuplului
conjugal cât și al grupului familial la cote înalte de eficiență.

1.2.2 Roluri familiale

Rolul este setul de comportamente coerente pe care o persoană îl are în virtutea poziției
sociale pe care o are într-un grup. Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente al
membrilor familiei, în funcţie de poziţia pe care o ocupă în sistemul familial.
După cum spun Iolanda și Nicolae Mitrofan (1994): „ Rolul marital include un ansamblu
de comportamente menit să asigure desfășurarea vieții familiale. Fiecare partener își asumă și
își exercită rolul marital într-un stil personal care participă la crearea unei ambianțe familiale,
adică a unui climat de intimitate socio-afectivă specific.”
Se pot identifica 3 tipuri de roluri familiale: conjugal (vizează relaționarea dintre soți),
parental (vizează relaţionarea părinţilor cu copiii) și fraternal (vizează relaţionarea între fraţi,
surori). Nu există comportamente standard pentru definirea rolurilor. Fiecare persoană are
anumite așteptări de comportamente pe care consideră că celălalt ar trebui să le aibe.
Cu toate acestea se pot sintetiza anumite elemente comune pentru fiecare rol:
Rolul conjugal se axează pe cunoașterea de sine și a partenerului, satisfacerea nevoilor
afectiv-sexuale, susţinere reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei, modelarea
intimității și a vieții de cuplu, stimularea funcționării cuplului prin resursele individuale ale
partenerilor.
Rolul parental implică creșterea și educarea copiilor, formarea identității sexuale a
copiilor, stimularea evoluției și dezvoltării personalității copiilor.
Rolul fraternal face referire la învățarea traiului alături de egali prin afecţiune, rivalitate,
solidaritate, competiţie, conflict, negociere.
În unele familii, pot exista carenţe în îndeplinirea rolurilor familiale precum exagerarea
rolului conjugal (sufocarea și controlarea partenerului) și ignorarea rolului parental (ignorarea
copiilor) sau invers, ignorarea rolului conjugal și exacerbarea rolului parental (de exemplu,

12
mamele care fac din maternitate scopul lor de a exista).
La începutul căsătoriei, maniera de adoptare și exercitare a rolului familial este
determinată socio-educațional, cei doi parteneri raportându-se unul la celălalt conform modelelor
preluate de la părinții lor. Astfel, se constată că soția preia și imită, mai mult sau mai puțin
conștient, conduitele de rol ale mamei sale, pe care le interiorizează și le filtrează prin propria
personalitate iar similar, soțul reproduce în comportamentul său de rol atitudini și expresii de
comunicare preluate din modelul oferit de tatăl său. Deși rolul familial se preia prin imitația
modelelor din familia de origine, el se exersează continuu în propria familie pentru asigurarea
unui optim funcțional în cuplu. Homeostazia interacțională și stabilitatea căsătoriei sunt foarte
mult influențate de o structură a rolului conjugal. Pentru menținerea unui echilibru psihic și fizic
al celor doi membri, este importantă adoptarea, asumarea și exercitarea adecvată a rolurilor
familiale.

1.2.3 Etapele vieţii familiale

Familia este un sistem în continuă mișcare în funcție de evenimentele care au loc în


interiorul sau în exteriorul acesteia. Astfel, familia este într-o continuă reorganizare în funcție de
apariția sau dispariția unora dintre membri, creșterea și dezvoltarea membrilor (copiii, de
exemplu) sau de apariția unor evenimente precum intrarea copilului la grădiniță sau școală,
schimbarea locului de muncă al unuia dintre parteneri, pensionarea, boala sau chiar divorț. O
schimbare care are loc într-o generație va influența și celelalte generații, ca de exemplu când
copilul începe să meargă la școală acest lucru va influența programul și activitățile părinților.
Uneori schimbările se fac destul de brusc, în general sunt foarte stresante, indiferent dacă sunt
schimbări plăcute sau dureroase.
Salvador Minuchin identifică patru etape de dezvoltare care apar în majoritatea familiilor,
și anume:
 constituirea cuplului – diada maritală formează un nou sistem în care se vor negocia
granițele, regulile prin unirea a două stiluri de viață.
 familia cu copii mici – cuplul se reorganizează pentru a se adapta noii vieți și noului rol

13
de părinte.
 familia cu copii școlari și adolescenți – părinții se adaptează emancipării copiilor,
sistemului școlar, noului cerc de prieteni al copilului.
 familia cu copii mari – relațiile se adaptează pentru a deveni relație de tip adult-adult.
Betty Carter și Monica McGregor (psihoterapeuți de familie) au făcut o etapizare care
cuprinde șase perioade uzuale și două etape care nu sunt specifice și anume divorțul și
recăsătoria. Această etapizare este considerată cea mai cuprinzătoare și demonstrată clinic. Cele
șase etape sunt:
 inițiativa tânărului adult
 căsătoria
 familia cu copii mici

 familia cu adolescenți

 inițiativele copiilor și părăsirea căminului

 familia la bătrânețe

1.2.4 Dimensiunea afectivă a familiei

Conform definiției din DEX, afectivitatea înseamnă „totalitatea procesele afective,


comportare emotivă, sensibilitate.” (https://dexonline.ro/definitie/afectivitate)
„Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări
fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoționale
(gesturi, mimică, etc.) și printr-o trăire subiectivă.” (Anucuța, 2000, după Radu, 1991).
Familia și relațiile familiale reprezintă o sursă importantă pentru viața afectivă a omului.
Două dintre cele mai importante sentimente sunt iubirea și intimitatea care reprezintă
fundamentul vieții de cuplu și de familie.
Iubirea este „sentimentul de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor sau
sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva.”
(https://dexonline.ro/definitie/iubire)
„Iubirea este sentimentul puternic de afecțiune, atracție și unire a celor doi parteneri
14
care formează cuplul (marital sau nu), ea fiind principala motivație de transformare a cuplurilor
erotice în cupluri conjugale (căsătorie).”
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei)
De-a lungul timpului s-a încercat o clasificare a iubirii și a comportamentelor de
parteneriat erotic. Ollie Pocs distinge trei tipuri de iubire (dragoste): oarbă, romantică și matură.
(Mitrofan, Ciupercă, 2002). Dragostea oarbă se caracterizează prin idealizarea iubirii care în
general este inaccesibilă sau este către o persoană nepotrivită. Este începutul atracției fizice,
intensă, bulversantă din punct de vedere emoțional.
Dragostea romantică în opinia lui Z. Rubin (Mitrofan, Ciupercă, 2002), se caracterisează
prin trei elemente, și anume: atașamentul și nevoia de a iubi pe cineva, predispoziția de a-l ajuta
pe cel iubit și absorbția în relație până la excluderea celorlalți. Există de asemenea, tendința de
idealizare a personei de sex opus și atracția fizică puternică. În această etapă există riscul (destul
de mare) de deziluzionare deoarece persoana nu-și poate privi obiectiv partenerul, acesta fiind
investit cu anumite caracteristici pe care nu le are în realitate. Cele două comportamente
specifice acestui tip de iubire sunt: comportamentul pasional, fascinant, exclusivist față de
partener și preocuparea totală manifestată prin grijă și apărare necondiționată a celuilalt. Iubirea
romantică se transformă, trecând de la etapa atracției irezistibile, urmând o perioadă de
aprofundare a relației până când se ajunge la o satisfacție în cuplu ca apoi trăirile să se diminueze
progresiv. După acest punct iubirea se poate eroda ceea ce va duce la dispariția cuplului erotic.
Ea se poate transforma, de asemenea, progresiv în iubire matură. Iubirea romantică este trăită la o
intensitate mare, în care accentul cade pe fuziune și nu pe independența psihologică.
Dragostea matură se bazează pe stabilitate și înseamnă a sta cu cineva, a avea un sprijin
în partener. Relația afectivă se bazează pe: respect, admirație, încredere, sensul mutual al valorii
personale, grija față de celălalt, atașamentul și obligația autoasumată. „A iubi matur echivalează
cu un mod activ de a conviețui pozitiv („a fi bine”) unul cu celălalt, de a răspunde și veni fiecare
în întâmpinarea nevoilor celuilalt, de a-i simți nevoile și problemele, înainte ca el să le
comunice, de a-i respecta individualitatea și a-l percepe și evalua suficient de corect, pentru a
nu-ți alimenta sentimentele din erori de cunoaștere.” (Mitrofan, Ciupercă, 2002).
Una din cele mai cunoscute tipologii ale iubirii în căsnicie este făcută de E. Wheat
(Mitrofan, Ciupercă, 2002).
Epithumia este dorința fizică puternică exprimată prin dragoste sexuală plină de

15
satisfacție fiind un indicator al sănătății căsniciei, chiar dacă relațiile sexuale nu sunt aspectul cel
mai important al căsătoriei.
 Eros este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul și care
presupune mai ales ideea de fuziune cu ființa iubită, dar și dorința de a o poseda total (fizic,
mental, spiritual). Este o iubire pasională și sentimentală reprezentând cel mai adesea punctul de
plecare în căsătorie.

 Storge este forma de dragoste care înglobează o afecțiune naturală și sentimentul


de apartenență reciprocă (relație confortabilă) și care se bazează pe loialitate mutuală care se
manifestă în relații realizând sentimentul de apartenență la un grup unit.

 Fileo este genul de iubire care se manifestă prin gingășie, dar care așteaptă un
răspuns întoteauna prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează prieteni, în strânsă apropiere. Ei își
mărturisesc lucruri intime, pe care nu le-ar putea discuta cu altcineva. Ei își împart timpul și
interesele, ceea ce conferă căsătoriei siguranță.

 Agape este dragostea lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi continuu,
fără a aștepta nimic în schimb fiind dincolo de emoțiile și sentimentele pasionale, este rodul unei
opțiuni conștiente, al unei alegeri libere. Este definită ca o dragoste a acțiunii, presupunând
ajutorarea celuilalt, fiind mai degrabă o atitudine și un comportament motivat spiritual și foarte
puțin emoție.

„Conectarea emoţională reprezintă fundamentul care asigură securitatea şi confortul


partenerilor unui cuplu, motivându-i să-şi evalueze propriile nevoi emoţionale şi, în acelaşi timp,
să evalueze relaţia în care sunt. Au fost descrise trei dimensiuni ale conectării emoţionale:
accesibilitatea, disponibilitatea şi implicarea emoţională. Prima se referă la capacitatea de a
rămâne deschis pentru partener, chiar şi atunci când există îndoiala sau sentimentul de
nesiguranţă.(...) Cea de-a doua dimensiune implică abilitatea de adaptare la nevoile şi
răspunsurile emoţionale şi comportamentale ale partenerului de viaţă, de a-i înţelege emoţiile
(...) de a conferi un rol prioritar semnalelor emoţionale pe care partenerul le transmite şi, mai
ales, abilitatea de a trimite semne clare de confort şi grijă, atunci când partenerul are nevoie.
Implicarea emoţională se referă la acel tip de atenţie pe care o persoană îl arată unei alte
persoane apropiate şi prin care o face să se simtă specială. De-a lungul timpului, dimensiunile
conectării emoţionale au fost studiate separat, rezultatele investigaţiilor evidenţiind rolul lor

16
predictiv în raport cu experimentarea intimităţii (Laurenceau, Barett şi Pietromonaco, 1998),
satisfacţia faţă de relaţia maritală (Hatch, 2008; Weidle şi Clark, 2011) sau percepţia cu privire
la calitatea relaţiei (Huston et al., 2001).” (Turliuc, Herb, 2015).
Despre intimitatea în cuplu a vorbit Dennis Bagarozzi în cartea Stimularea intimității
maritale (2001) care consideră că aceasta se manifestă prin relațiile afectuoase dintre parteneri,
încredere, cunoaștere și înțelegerea deplină a celuilalt. Bagarozzi consideră că există nouă
componente ale intimității:
 intimitatea emoțională este nevoia de a împărtăși cu partenerul toate sentimentele, atât
pozitive cât și negative. Dacă credințele persoanei sunt că poate manifesta doar sentimente
pozitive (bucurie, iubire) și nu poate manifesta sentimente negative (tristețe, furie), această
nevoie de intimitate emoțională nu este satisfăcută.
 Intimitatea psihologică este nevoia persoanei de a împărtăși cu partenerul caracteristici
ale propriului sine, precum vise, speranțe, fantezii dar și îndoieli, nemulțumiri, temeri. Poziția și
reacția partenerului este foarte importantă deoarece persoana devine vulnerabilă prin destăinuire.
 Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica idei, valori, credințe cu partenerul de
cuplu și presupune capacitatea partenerului de a vedea lumea prin ochii celuilalt fără a-l judeca.
 Intimitatea sexuală este nevoia de a comunica sentimentele de natură sexuală și care
presupune săruturi, atingeri, îmbrățișări, relații sexuale.
 Intimitatea fizică, nonsexuală este nevoia de contact fizic, îmbrățișări, atingeri, tineri de
mână, fără tentă sexuală.
 Intimitatea spirituală este nevoia partenerului de a împărtăși cu partenerul ideile despre
viață, moarte, religie, lucru destul de intim deoarece nu este obligatoriu ca partenerii să adere la
aceleași idei, practici.
 Intimitatea estetică este nevoia de a împărtăși cu celălalt ideile despre artă, natură,
muzică, pictură, literatură, arhitectură.
 Intimitatea socială și recreațională este nevoia de a face activități plăcute împreună cu
partenerul și eventual, cu prietenii sau rudele.
 Intimitatea temporală este nevoia de a petrece timp cu partenerul pentru a face diferite
activități împreună. Această nevoie diferă de la persoană la persoană, și chiar de la partener la
partener în cadrul aceluiași cuplu.
 Sentimentele pozitive precum, dragostea, bucuria cât și satisfacerea nevoii de intimitate

17
duc la o relație de cuplu armonioasă pe termen lung și implicit la satisfacere maritală.

1.3 Satisfacția în cuplu

Satisfacția în cuplu constă în evaluarea subiectivă a relației și în impresia subiectivă de


fericire a celor doi parteneri. Ea rezultă din compararea așteptărilor cu experiența trăită, cu
situațiile prezente. Satisfacția în cuplu poate fi obținută atunci când există armonie între parteneri
legat de modul în care își percep și își gândesc viața și relația. Ea depinde de caracteristicile
fiecărui partener, de caracteristicile cuplului și de capacitatea de a căuta o relație care să fie
satisfăcătoare pentru ambii parteneri. „Puţine relaţii pot oferi la fel de multe recompense ca un
mariaj fericit, altfel spus, puţine legături interpersonale sunt la fel de satisfăcătoare ca o relaţie
de cuplu reuşită.” (Turliuc, 2017).
„Satisfacţia maritală este o variabilă atitudinală şi este privită ca un continuum de la
satisfacţia ridicată la insatisfacţia ridicată. Fericirea în cuplu nu este mereu resimţită la fel de
ambii parteneri. De obicei, ei văd relaţia diferit. Nu doar că nu sunt de acord cu privire la
gradul de satisfacţie maritală, dar pot avea şi percepţii diferite în privinţa anumitor aspecte ale
vieţii lor în comun. Aşadar, evaluarea satisfacţiei maritale este o problemă subiectivă. Un cuplu
poate vedea relaţia ca fiind foarte satisfăcătoare, pe când cineva din exterior poate vedea relaţia
ca fiind extrem de nesatisfăcătoare.” (Stog, Herlea, 2012).
Unul dintre aspectele importante și care influențează starea de satisfacție în cuplu este
angajamentul. Angajamentul este un legământ scris sau verbal, o promisiune de a realiza ceva, în
acest caz de a forma un cuplu. Ca în multe alte domenii, la începutul unei relații partenerii fac un
contrat nescris, mutual prin care stabilesc termenii și condițiile relației respective. Angajamentul
este starea psihologică care se dezvoltă pe baza dependenței emoționale și cognitive a persoanei
cu privire la implicarea în relație pe termen lung. Persoanele care sunt angajate în relație își
doresc să fie alături de partenerii lor și își doresc continuarea relației pe termen lung. Multe studii
arată că satisfacția maritală se asociază pozitiv cu starea de bine fizică și psihică, subiectiv
exprimată de către partenerii de cuplu.
După cum precizează Boncu Ș. și Turliuc Maria Nicoleta (2016) în cartea Relațiile
intime, atracție interpersonală și conviețuire în cuplu, mai multe studii, precum Fiske (2004) și

18
Acitelli (1992) arată că există diferențe în funcție de gen cu privire la satisfacția maritală. Atât
bărbații, cât și femeile vin cu expectanțe diferite în cuplu, iar cele masculine de regulă sunt mai
satisfăcute. Femeile sunt mai sensibile la dificultățile relaționale ceea ce determină o satisfacție
mai redusă. Bărbații răspund mai repede schimbărilor intime indiferent de stadiul în care se află
relația. Studiile empirice au concluzionat că, cu cât bărbatul este mai conștient de relație cu atât
cu este mai fericit. Caracteristici precum abilitățile interpersonale și intimitate matură întâlnite la
bărbați arată o satisfacție relațională mai ridicată, aspect care nu este valabil și în cazul femeilor
deoarece aceste caracteristici sunt des întâlnite la acestea. Nefiind niște caracteristici frecvent
întâlnite la bărbați, acestea arată o satisfacție mai crescută la parteneră. De asemenea, datorită
atenuării diferențelor de gen ca urmare a apropierii rolurilor de gen maritale, studiile arată că,
gradul de conștientizare a relației și similaritatea partenerilor se asociază cu o satisfacție crescută
a celor doi. Alte studii (Blum și Mehrabian, 1999) arată că trăsăturile temperamentale
(stabilitatea și extraversia) se asociază semnificativ cu satisfacția maritală. Satisfacția relației este
adesea influențată de modul cum indivizii își percep partenerii și de cum sunt ei percepuți de
către parteneri.
Un bun predictor pentru satisfacția maritală îl reprezintă echitatea care este raportul dintre
beneficiile și contribuțiile oferite de parteneri în cadrul relației.
Comunicarea este un alt predictor important pentru satisfacția maritală prin abilitatea de
rezolvare a conflictelor și neînțelegerilor din cuplu.
Un alt aspect care influențeză satisfacția în cuplu este stilul de atașament. Teoria
atașamentului a fost introdusă de John Bowlby (1969). Atașamentul poate fi definit ca o legătură
emoțională de lungă durată cu o anumită persoană. Conform teoriei atașamentului, indivizii
dezvoltă pe parcursul copilăriei modele de lucru interne ale sinelui și ale figurilor de atașament.
Există trei tipuri de atașament:
 securizant – îngrijitorii au îndeplinit nevoia de apropiere fizică și siguranța a copilului;
 anxios-ambivalent (insecurizant) – semnalele de distres ale copilului sunt asociate cu
răspunsuri inconsistente din partea îngrijitorului iar copilul învață că emoțiile negative sunt
insuficiente în a provoca răspunsuri și astfel ei le exagerează;
 evitant (insecurizant) – p – p copiii se adaptează la stilul comportamental al îngrijitorului
prin inhibarea exprimării emoțiilor negative;
Astfel, tipul de atașament creat în copilărie va influența adultul în realțiile de cuplu pe

19
care le va avea și nu numai.

1.4 Autonomie

Conform, DEX, autonomia (despre oameni) înseamnă „libertate de acțiune sau de


dezvoltare.”
Paul Popescu Neveanu (1978), definește autonomia ca fiind „modalitatea de a fi a unui
organism, persoană, grup (sisteme în genere), care funcționează independent, se determină în
baza propriei sale structuri, a legilor sale interne.” Același autor afirmă că în viziunea kantiană
autonomia înseamnă libertatea omului care prin efortul propriei sale reflexii, își dă sieși principii
de acțiune, iar în psihologia contemporană autonomia are un sens apropiat de cel al
autodeterminării mijlocite prin autoreglaj conștient.
„Autonomia personală este o trăsătură a personalităţii care constă, pe de o parte, în
capacitatea de autodeterminare a individului, în abilitatea sa de a lua singur decizii cu privire la
propria viaţă şi în capacitatea sa de a duce la îndeplinire aceste decizii, prin iniţierea,
organizarea, supervizarea şi revizuirea acţiunilor proprii fără a fi controlat de forţe externe sau
de constrângeri, evaluând opţiunile existente şi luând în considerare propriile interese, nevoi şi
valori, iar pe de altă parte, în sentimentul pe care îl are persoana că dispune atât de abilitatea
de a face alegeri cu privire la direcţia acţiunilor sale, cât şi de libertatea de a duce la îndeplinire
aceste alegeri. Sau, pe scurt: autonomia personală constă în capacitatea de a controla propria
viaţă împreună cu sentimentul că există posibilitatea de a exercita acest control.” (Albu, 2007).
Pentru a deveni autonom din punct de vedere emoțional, este necesar întâi să dobândim o
independență emoțională. Independența afectivă (emoțională) înseamnă că o persoană are
suficientă iubire față de sine pentru a nu mai depinde de dragostea altora. Această independență
emoțională îi permite persoanei să nu mai fie deranjată de judecățile și opiniile eronate pe care
alții le-ar putea avea asupra sa. Persoana știe că percepția ei despre ea însăși este mai importantă
și mai reală decât percepțiile pe care alții le pot avea despre ea. Știe diferența dintre o critică
constructivă și cea a unei critici absurde. Ea se simte liberă să fie ea însăși și se simte
responsabilă pentru propria ei fericire.
Într-un sistem (cuplu) cei doi parteneri este nevoie să aibe o autonomie individuală cât și
o autonomie a cuplului, a sistemului (de exemplu, să poată lua decizia de a face ceva împreună
fără a implica prieteni, rude). Un sistem este autonom dacă își utilizează propriile informații

20
pentru a-și modifica propriul mediu și pentru a-și îmbunătăți supraviețuirea, răspunzând atât
stimulilor mediului, cât și stimulilor interni modificându-și funcțiile de bază pentru a-și crește
viabilitatea. Autonomia este fundamentul funcționalității, intenționalității și sensului unui sistem.
Autonomia poate fi analizată din mai multe perspective, și anume:
 autonomia atitudinală se referă la luarea în considerare a unor posibilități și luarea unei
decizii în funcție de opțiunile existente.
 Autonomia cognitivă se referă la capacitatea de a raționa independent, de a avea
încredere în propriile decizii luate.
 Autonomia emoțională se referă la eliberarea nevoii de a fi aprobat tot timpul și de a
primi asigurări de la cei din jur.
 Autonomia comportamentală se referă la reglarea propriului comportament și acționarea
conform propriilor decizii.
 Autonomia funcțională constă în dezvoltarea unei strategii pentru atingerea scopurilor
prin autoreglare și autocontrol.
 Autonomia valorilor se referă la deținerea unui set independent de valori, principii și
credințe rezistente la presiunea celorlalți.

1.5 Performanța

În Dicționarul de psihologie Paul Popescu Neveanu (1978) definește performanța ca fiind


o „acțiune cu un efect ce depășește nivelul comun, este superior, poate constitui chiar un record.
În psihologie se apreciază că performanță toate rezultatele activității, ce dețin un rang maxim și
aceasta fie în ordinea individuală fie în cea colectivă.”

Performanța poate fi analizată din mai multe perspective ca de exemplu, performanță


profesională și performanță sportivă.

Există o legătură strânsă între performanță, motivație și satisfacție individuală. Satisfacția


obținută de o persoană în activitatea prestată îl poate motiva să continue. Astfel, motivația și
satisfacția se raportează la performanță. Cu cât persoana este mai satisfăcută cu atât motivația
este mai mare, performanța este mai crescută, ceea ce determină o satisfacție mai ridicată. O

21
persoană nu poate avea performanțe ridicate dacă nu este suficient de motivat, iar absența
performanțelor duce la scăderea satisfacției în activitatea prestată. Satisfacția depinde de raportul
dintre așteptările persoanei și rezultatele obținute efectiv, adică nivelul performanței.
Performanța este cea care determină satisfacția în muncă. Acest lucru este puternic influențat de
factorii de personalitate a persoanei, factori instrinseci, precum și de mediu, de diferiți factori
extrinseci.

De asemenea, performanța vizează atât rezultate cât și comportamente. Reușita și eșecul


ca forme de manifestare ale performanței lasă în urma lor tensiuni motivaționale. Din aceste
considerente, performanța poate fi privită ca aspect al motivației. Aprecierea, reamintirea
succesului sau eșecului se află în strânsă legătură cu imaginea de sine, iar nivelul eului se
concretizează în nivelul de aspirație al persoanei. Nivelul de aspirație include atât așteptările cât
și imaginea de sine iar aceasta determină motivul de performanță care indică ambițiile și
performanțele individului.

În organizații este foarte importantă obținerea unui randament atât individual cât și
colectiv. Obținerea unui randament crescut și orientarea spre o activitate performantă depinde de
factorii de personalitate ale persoanei dar și de personalitatea firmei și de climatul organizațional.
Una dintre cele mai studiate trăsături de personalitate în raport cu performanța este
conștiinciozitate. Aceasta face referire la măsura în care o persoană este dedicată, perseverentă și
organizată în activitatea pe care o desfăşoară. Alte aspecte importante în obținerea performanței
sunt inteligența cognitivă și inteligența emoțională. O persoană care are suficiente cunoştinţe şi
idei inteligente, dacă nu îşi cunoaşte şi nu reuşeşte să-şi gestioneze emoţiile şi sentimentele,
poate întâmpina dificultăţi în încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi și implicit o carieră
profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaştere îşi dau seama cum
sentimentele lor îi afectează, atât pe ei, cât şi pe cei din jur. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale
ne permite să ne punem în valoare aptitudinile intelectuale și creativitatea asigurându-ne reuşita,
atât în plan personal, cât şi în cel profesional.

22
1.6 Autonomie și performanță în modelul schemelor dezadaptative
timpurii

Young (2003) definește schemele dezadaptative timpurii ca fiind teme largi cu privire la
sine și la relațiile cu ceilalți, care sunt dezvoltate în copilărie sau adolescență și care sunt
elaborate pe parcursul vieții într-o manieră disfuncțională. Pentru o persoană adultă, schemele
dezadaptative sunt activate de evenimente zilnice, pe care persoanele le percep inconștient ca
fiind similare evenimentelor traumatice (dar nu obligatoriu) din copilărie, generând în momentul
activării emoții negative.
Caracteristicile acestor scheme dezadaptative sunt:
 se dezvoltă în copilărie ca urmare a interacțiunii dintre copil și îngrijitor cu privire la
experiențele negative ce apar zilnic;
 generează un distres emoțional puternic;
 împiedică dezvoltarea autonomiei, exprimării proprii, acceptării și buna interrelaționare;
 sunt tipare adânc înrădăcinate, teme centrale ale sinelui care sunt autoperpetuate ;
 sunt activate de evenimente cotidiene congruente cu schemele;
Pentru evaluarea acestor scheme, Young și colaboratorii săi au dezvoltat Chestionarul
Schemelor Cognitive care evaluează cinci categorii: separare și respingere, autonomie și
performanță, deficiența limitelor, dependența de alții și hipervigilența și inhibiția. Al doilea
domeniu al chestionarului, autonomie și performanță, face referire la perceperea propriei
incapacități de a supraviețui și funcționa independent (slabă autonomie și performanță scăzută).
Schemele cognitive dezadaptative stau adesea la baza conflictelor de cuplu. Ele sunt
tipare care interferează cu experiența și ajută individul să își explice realitatea, să-și medieze
percepțiile și să-și ghideze răspunsurile. Este posibil ca persoana să aștepte să fie tratată de
partener la fel cum era tratat în copilărie.
Acest aspect va fi cercetat în lucrarea de față.

23

S-ar putea să vă placă și