Dumitru Cristea, deţinut de două ori la Aiud.

O dată pentru atitudinea

lui făţiş anticomunistă şi a doua oară pentru că reţinuse pe dinafară 300 de

poezii ale lui Radu Gyr. Comuniştii încercau astfel să aresteze şi memoria.

Şi în carte scria: „în seara aceea am asistat la o execuţie. Deasupra

noastră era tavanul şi acolo, ne-au zis bătrânii puşcăriaşi, acuma îl vor executa

pe un ţăran ce n-a făcut nimic decât că a fost doar împotriva cooperativizării. Şi

cum este execuţia? Cică îl pune desculţ, numai în izmene şi­n cămăşuţă, la

minus 30 de grade. Şi zice: stai puţin, că acum va începe să alerge, ca să nu

moară de frig. Şi, cică, îi ascultam paşii şi paşii lui deveniseră toacă şi clopote

de parastas. Dacă i-am ascultat paşii nu-i nimic, că pe urmă a început să strige

să­i dea drumul, că n-a făcut nici un rău, că are 7 copii acasă, şi către

dimineaţă nu s-a mai auzit nimic şi mi-am dat seama că a murit”.

Am reprodus astea la Alexandria. Te duci la Alexandria, zici: domne, un

oraş mic, un orăşel unde nu se întâmplă evenimente! Şi povesteam eu, Dan

Puric, oamenilor cât de impresionat am fost de mărturisirea lui Dumitru

Cristea. Atunci, o doamnă, cu o faţă aşa, de icoană, din lumea aia cenuşie şi

gri, din poporul acela care a fost tot timpul insultat că este de hoţi, de

nenorociţi, s-a sculat, ca o icoană, şi­a zis:

— Domnul Dan, pot să completez ceva?

Zic:

— Da, sigur că da, doamnă.

— Eu sunt soţia celui care relatează. Şi mi-a spus aşa: nu numai că el şi­

a strigat copiii, dar stătea de vorbă cu ei; zicea: Ioane tată, tata nu o să mai

ajungă acasă, să ai grijă de ţară; Gheorghe tată, nu o să mai vin acasă, să ai

grijă de maică­ta.

Era parastasul viu al neamului!

Şi, zice, dimineaţă s-a schimbat plutonierul care păzea şi acesta a cântat

o doină de a încremenit puşcăria, şi prin doina aceea noi toţi am ştiut că el a

murit.

Iată România profundă! Ala avea uniformă şi putea să fie o bestie, ca

plutonierul dinaintea lui, dar el a cântat doina.

 Mi-a zis maestrul meu, Dem Rădulescu:

— Gică, tu ştii din ce e făcută doina?

Zic:

— Din suferinţă, domnule profesor!

— Da, băi Gică (că aşa ne zicea la toţi: Gică), dar e din suferinţă

continuă.

— Adică cum, domnul profesor?

— E, ia pune tu mâna pe masă, eu îţi dau cu ciocanul; faci: au, au! Şi

când îţi mai trece, îţi mai dau: au, au! Şi când să te refaci, îţi mai dau: au, au,

au! Băi, e suferinţă fără pauză: au, au, au, of, of, of!

Remarcabil! Nici un antropolog n-a găsit explicaţia asta: că doina este

suferinţa fără pauză.