Sunteți pe pagina 1din 80

METODE AVANSATE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

MASTERAT CONSILIERE EDUCAȚIONALĂ AN 1 SEM. 2

Lector. univ. dr. CRISTIANA BĂLAN

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

· Să ofere cursanţilor un set de cunoştinţe, însoţite de explicaţii, în domeniul metodologiei


cercetării psihologice. Sunt prezentate patru mari metode: observaţia, experimentul, interviul
şi ancheta.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

· Să se cunoască principalele probleme ridicate de specificul ştiinţelor sociale în comparaţie cu


celelalte ştiinţe;
· Să se cunoască principalele etape ale cercetării ştiinţifice şi caracteristicile acestora;
· Să se înţeleagă principiile observaţiei şi factorii determinanţi ai acesteia.
· Să se cunoască elementele fundamentale ale experimentării, precum şi tipurile de planuri
experimentale.
· Să se cunoască elementele fundamentale legate de caracteristicile interviului.
· Să se înţeleagă problemele intervievării.
· Să se prezinte fazele anchetei, precum şi elementele definitorii ale acesteia;
· Să se cunoască rolul chestionarului în anchetă, tipurile şi modul de construcţie a chestionarului.

EVALUARE

Criterii:
· Modul de înţelegere a cunoştinţelor.
· Aplicarea cunoştinţelor acumulate în interpretarea unui fenomen social.
· Capacitatea de construcţie a unor secţiuni de cercetare (etape).
· Capacitatea de construcție a unui chestionar.

Modalităţi de evaluare:
Demonstrarea (în cadrul evaluării finale) a însuşirii aspectelor teoretice şi practice fundamentale ale
disciplinei. Promovarea este condiţionată de obţinerea a minim 50% (3.5p) din punctajul de la
evaluarea finală.

1
INTRODUCERE ÎN METODOLOGIE

PARTICULARITĂŢI TEORETICE ŞI METODOLOGICE ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE

Se face o permanentă distincţie între ştiinţele fizice, numite uneori naturale, şi cele sociale
sau umane. Distincţia aceasta se manifestă atât în limbajul curent, neştiinţific (spunem ştiinţe
exacte vs. alte ştiinţe, ştiinţe ale naturii vs. ştiinţe ale omului, ştiinţe reale vs. ştiinţe umane), cât
şi în cel ştiinţific, unde specialiştii utilizează un discurs diferit, o conceptualizare şi o interpretare
specifică a datelor. Un anume limbaj utilizează fizicianul, un alt limbaj sociologul sau
psihologul, chiar dacă astăzi există termeni care trec dintr-o parte în alta (de exemplu, noţiunea
de câmp social vehiculată de Lewin şi preluată din fizică). Dacă toată lumea este de acord asupra
faptului că există o serie de diferenţe, dificultatea constă în a arăta care sunt aceste diferenţe.
Deseori, se încearcă realizarea unei comparaţii între ştiinţele sociale şi cele exacte. Această
temă de reflecţie, câteodată subiect de controversă, este de domeniul epistemologiei sau de cel al
filosofiei ştiinţei. Aici înregistrăm cel puţin două poziţii distincte:
1. Prima este fundamentată pe filosofia pozitivistă şi ignoră diferenţa dintre lumea fizică şi
cea socială, solicitând o abordare similară a celor două realităţi. Este ceea ce E. Durkheim cerea
sociologilor: cercetarea obiectivă a faptelor sociale (Durkheim, 2002). Prin mecanismul
obiectivării, ştiinţele sociale au tratat obiectul cunoaşterii la fel ca în ştiinţele naturale, adică s-a
încercat o exteriorizare a lui. O asemenea concepţie epistemologică a generat modificări la nivel
metodologic: fenomenologia şi introspecţionismul au fost marginalizate în favoarea “metodelor
obiective” de cercetare a faptelor sociale. Experimentul şi testul standardizat devin astfel
metodele favorite. Din perspectiva acestei poziţii, comparaţia dintre ştiinţe este foarte posibilă,
ştiinţele sociale fiind considerate ca “slabe”, iar cele exacte ca “tari”. La cele dintâi, metodele de
cercetare admise sunt mai firave, mai puţin sigure, iar teoriile sunt însoţite de alternative
numeroase şi legile au aplicabilitate limitată. Ştiinţele au un discurs comun, numai că cele “tari”
beneficiază de un discurs lipsit de ambiguităţi şi legi cu aplicabilitate universală. Comparaţia este
aşadar posibilă.
2. A doua poziţie se sprijină pe opinii care apără ideea conform căreia este imposibil de a
realiza o comparaţie obiectivă între teoria şi metoda ştiinţelor sociale şi a celor exacte, datorită
faptului că există o diferenţă esenţială între obiectele cunoaşterii celor două domenii (lumea
fizică şi lumea socială). Fenomenul uman, psihologic şi social, este guvernat de un relativ
indeterminism. Această slabă determinare a acţiunii umane, care a făcut subiectul a numeroase
dispute filosofice şi religioase, provine din complexitatea spiritului uman şi din principiul
libertăţii de alegere. De aceea, vorbim în ştiinţele sociale mai degrabă de posibilitate, decât de
certitudine. Se consideră, prin urmare, că legea ştiinţifică din domeniul social are un caracter
special şi ea nu poate fi comparată cu cea din ştiinţele exacte.
În ştiinţele sociale, cu privire la unul şi acelaşi fenomen, există mai multe discursuri
ştiinţifice, adică teorii care să propună o explicaţie, în timp ce în celelalte ştiinţe nu există, de
regulă, o astfel de diversitate explicativă. Spre exemplu, facilitarea socială este explicată prin mai
multe teorii (teoria impulsului, frica de evaluare sau teoria distragere-conflict), pentru atitudine
există mai multe modele explicative etc. Ca un exemplu opus, în ştiinţele exacte se ştie clar care
este cauza producerii mareelor, respectiv atracţia lunii. Excepţie fac totuşi fenomenele de la
graniţa cunoaşterii, unde există, chiar şi acolo, mai multe propuneri explicative.
La fel cum există mai multe teorii concurente, ne confruntăm în ştiinţele sociale şi cu o
metodologie extrem de diversă. Metodele s-au multiplicat în decursul timpului, “dispozitivele de
observare” atingând o complexitate şi o înaltă diversitate, în special în sociologie (Combessie,
1996). Odată cu diversificarea metodelor s-au declanşat şi disputele metodologie, fapt care
determină anumiţi cercetători să afirme că în ştiinţele sociale se discută mai mult metodele, în
timp ce în cele naturale se discută descoperirile (Dogan şi Pahre, 1997).
Ne putem întreba de ce stau aşa lucrurile. În decursul istoriei au existat şcoli ale
cunoaşterii, focare de cultură şi civilizaţie. Exponenţii acestor şcoli (profesori, filosofi)
colecţionau fapte din imediata lor apropiere (de exemplu: ciclul lunar, anotimpuri, inundaţii etc.).
Pe baza lor, inferau ulterior legi. Nu exista însă conştiinţa necesităţii de a construi cadre
teoretice explicative şi unificatoare, adică acel suport care să permită corelarea faptelor
acumulate. Mai târziu, apare tendinţa unificatoare - crearea unor ştiinţe universale care să
formuleze legi care să explice totul (omul, natura, societatea). Tendinţele unificare ale
fenomenelor s-au văzut în crearea marilor discipline sau a disciplinelor tari (matematica, fizica,
astronomia). În aceste domenii, lucrurile au fost relativ mai simple, comparativ cu domeniile
sociale. Datorită recenţei lor, ştiinţele sociale nu au avut timpul suficient necesar unificării
discursurilor şi cadrelor explicative. Mai mult decât atât, limbajul lor este deseori diferit chiar în
interiorul aceleaşi ştiinţe, existând o mulţime de concepte, cu niveluri diferite de generalitate,
desemnând aceeaşi realitate psihică sau socială. Ca urmare, se organizează congrese, sesiuni de
comunicări pentru unificarea limbajului.
O altă explicaţie posibilă pentru această diversitate este originea duală a ştiinţelor sociale
care trebuie căutată, pe de o parte, în discipline reflexive, ca filosofia şi istoria, iar pe de altă
parte, în cele exacte. Ca urmare a impactului cu acestea din urmă, a trebuit să se realizeze, după
cum remarca Combessie (1996), “un transfer al procedurilor de tip experimental”, adică
recurgerea la definirea precisă, operaţională a termenilor, enunţarea ipotezelor, aplicarea
protocoalelor experimentale şi elaborarea relaţiilor de cauzalitate. Impactul ştiinţelor naturii a
fost decisiv asupra dezvoltării ştiinţelor sociale, după Renaştere dezvoltându-se şi impunându-se
spiritul ştiinţific în întreaga gândire europeană (Grawitz, 1996).
Orice comparaţie trebuie să ţină cont şi de exactitatea ştiinţelor. Exactitatea derivă din
modul de construcţie a legilor şi din capacitatea de predicţie a lor. În ştiinţele exacte, legile sunt
generale, ele nu admit excepţii, adică se aplică tuturor fenomenelor, spre deosebire de ştiinţele
sociale, unde nu există decât legi aproximative, statistice (Loubet Del Bayle, 1991). În funcţie de
valoarea predictivă a legilor, unele ştiinţe sunt “mai predictive” decât altele (de exemplu, se
poate prevedea cu mare precizie o eclipsă de soare, dar nu şi creşterea economică a unei ţări).
Problema predicţiei se leagă de calitatea aplicativă a unei ştiinţe, fapt care îi sporeşte prestigiul,
recunoaşterea sa. În decursul timpului, ştiinţele exacte şi-au dobândit un statut clar, recunoscut,
iar cele sociale au trebuit să înveţe de la ele. Anumite ştiinţe exacte, ca fizica spre exemplu, au
valoare maximă de predicţie (exemplu legea atracţiei universale), în timp ce altele, ca sociologia
de exemplu, se află la polul opus, având capacitate predictivă minimă (spre exemplu fenomenul
revoluţiilor, revoltelor populare etc., care scapă măsurării, cuantificării, predicţiei). Psihologia s-
ar situa undeva, între ele.
O altă variabilă, care trebuie luată în considerare în cadrul unei comparaţii între ştiinţe, este
cea a obiectivităţii. Obiectivitatea presupune adecvarea teoriei, conceptualizării, la realitatea
studiată. Obiectivitatea, atât de râvnită în ştiinţele sociale, este limitată datorită a trei mari cauze:
existenţa valorilor şi a judecăţilor de valoare, distanţarea cercetătorului faţă de obiectul lui de
studiu şi, în al treilea rând, problema reprezentărilor asupra realului care sânt luate drept real
(Mouchot, 1986).
Faptul social, spre deosebire de cel natural, este el însuşi normativ, adică este inserat într-
un cadru de norme şi valori. Valorile sunt cele care decid ce anume trebuie studiat sau nu, ce
mod de abordare să se prefere, ce metode să se utilizeze etc. Rezultatul cercetării serveşte, de
asemenea, o cauză sau alta. Problema care se pune este dacă valorile nu înlătură definitiv
obiectivitatea din cadrul ştiinţelor sociale. Acest lucru nu se întâmplă deoarece obiectul cercetării
este iniţial definit cu titlu provizoriu (previne o greşeală de cercetare din start, prin pre-
structurare). Apoi se constituie un acord general între diverşi gânditori şi există o desfăşurare
logică mentală a fenomenelor (discursul este coerent, atât la nivelul domeniului cât şi la nivelul
interdisciplinar).
Decentrarea şi distanţarea sunt, de asemene, fenomene care au generat o naştere tardivă a
ştiinţelor sociale. Multă vreme omul, ca obiect de studiu, a fost apanajul filosofiei. Exista
credinţa potrivit căreia omul se găseşte în centrul universului şi cunoaşterea lui nu se poate
realiza decât în mod direct şi total şi nu prin reluarea unor cunoştinţe fragmentare, risipite în
diverse discipline. Se viza astfel totalitatea, integralitatea fiinţei umane – o perspectivă holistă,
cum am spune astăzi.
Decentrarea rezultă din atitudinea cercetătorului de a considera omul ca oricare alt obiect al
cunoaşterii, la fel ca, de pildă, arborii sau pietrele etc. Această obiectivare este lăudabilă, dar a
avut şi consecinţe nefaste prin faptul că s-a ajuns la un mecanicism, la o simplificare exagerată a
lucrurilor. Astăzi există luări de poziţie contrare: psihologia umanistă, transpersonală etc.
Tendinţa de a lua reprezentările realului drept real presupune cercetătorului ca să ia drept
real ceea ce nu există decât în propria sa imaginaţie (de exemplu, anumite erori de cercetare pot
genera date false şi de aici rezultate false). Acest risc este mult mai crescut în ştiinţele sociale
(Mouchot, 1986).

I. METODOLOGIE, METODE, TEHNICI, PROCEDEE, INSTRUMENTE

În această secţiune vom face câteva precizări terminologice privitoare la utilizarea unor
concepte precum metodologie, metode, tehnici, procedee şi instrumente.

a. Metodologia cercetării
În general, metodologia desemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor, pe două
direcţii: analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea de strategii privind derularea
acesteia (Chelcea, 2001). Termenul este de obicei utilizat cu trei înţelesuri majore: ca o reflecţie
critică asupra metodelor, în general, ca ansamblu al strategiilor de cercetare într-o situaţie
concretă şi ca ansamblu al metodelor, în general. Metodologia este „reflecţia prealabilă asupra
metodei care se cuvine a fi pusă la punct pentru a conduce o cercetare” (Mucchielli, 2002).
Lazăr Vlăsceanu, de asemenea, defineşte metodologia ca „o analiză a metodelor şi tehnicilor
aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale. (Zamfir şi Vlăsceanu, 1993).

b. Metodele de cercetare
Metoda de cercetare (gr. methodos = cale, mijloc) este un demers de cunoaştere sistematică
a realităţii bazat pe o serie de etape clar definite care conduc spre atingerea unui scop, în general
fixat dinainte. Mărginean (2000) defineşte metoda drept procedură relativ simplă de lucru, dar
care conţine şi elemente mai generale, cum ar fi cele de tipul strategiei de cercetare. Metoda este
mai complexă decât tehnica, o cuprinde pe aceasta; la fel se întâmplă cu procedeele şi
instrumentele. Unii autori refuză, din cauza ambiguităţilor existente, să distingă între metodă şi
tehnică, folosind sintagma metode şi tehnici.
În ştiinţele sociale, putem enumera metode precum: observaţia, experimentul, ancheta,
sondajul de opinie, interviul, metoda biografică, studiul de caz, analiza documentară,
monografia sociologică, testul psihologic, analiza secundară, sociometria, analiza reţelelor
sociale etc.
Din punctul nostru de vedere, mergând pe deosebirea dintre metodă şi tehnică pe care o
vom explica mai departe, considerăm că se pot defini clar patru metode mari, relativ
independente:
- observaţia
- interviul
- ancheta
- experimentul.

Comparaţia dintre principalele metode de cercetare (observaţia, interviul, ancheta şi


experimentul), din perspectiva caracteristicilor, avantajelor şi limitelor, poate fi observată în
schemele de mai jos (adaptare după Angers, 1996).
Problema comparată
CARACTERISTICILE METODEI

Tip de metodă

Observaţia Interviul Ancheta Experimentul

 Contact direct  Contact direct  Contact direct  Contact direct


 Posibilitatea  Interogare  Interogare  Situaţie provocată
observării grupurilor individuală sau de individuală  Culegerea datelor
 Non-implicarea grup  Culegerea datelor cantitative
cercetătorului  Culegerea datelor cantitative  Structurare directivă
 Culegerea datelor calitative  Structurare
calitative Structurare non- directivă
Structurare non- directivă
directivă

Problema comparată
AVANTAJELE METODEI

Tip de metodă

Observaţia Interviul Ancheta Experimentul

 Analiza unei  Flexibilitate  Tehnică puţin  Stabilirea unor


realităţi imediate  Răspunsuri costisitoare raporturi cauzale
 Înţelegerea nuanţate  Rapiditate de  Controlul relativ bun
profundă a  Suscitarea execuţie al situaţiei
elementelor interesului  Preluarea unor  Posibilitatea unei
 Posibilitatea  Perceperea comportamente non- măsurări exacte
creionării unui portret globală a observabile
global al situaţiei intervievatului  Comparabilitatea
Situaţia este naturală  Perceperea răspunsurilor
globală a grupului  Număr mare de
subiecţi
Problema comparată
LIMITELE METODEI

Tip de metodă

Observaţia Interviul Ancheta Experimentul

 Amploare  Răspunsuri  Deformarea  Simplificare mare a


restrânsă mincinoase voluntară a obiectului realului
 Imposibilitatea  Rezistenţa cercetării  Non-
provocării intervievatului  Obţinerea unor reprezentativitate a
evenimentelor  Subiectivitatea informaţii sumare subiecţilor
 Lipsa omogenităţii intervievatorului  Incapacitatea unor  Posibilitate redusă
materialelor  Lipsa anchete de a obţine de extindere a
 Responsabilitatea comparabilităţii informaţii esenţiale rezultatelor
mai mare a răspunsurilor  Refuzul mare al
cercetătorilor  Obstacole răspunsurilor
circumstanţiale

c. Tehnici, procedee, instrumente


Tehnica desemnează o concretizare a metodei, aspectul ei practic, în relaţie concretă cu
obiectul cercetării. O metodă cuprinde mai multe tehnici, procedee şi instrumente. Procedeul se
prezintă ca o particularizare a tehnicii, o modalitate anume, în aplicarea instrumentelor de
cercetare. Schema următoare poate ilustra această ierarhizare:

Metodologie
(reflexie critică asupra metodelor şi
strategiilor de cercetare)

Metode Tehnici Procedee Instrumente

Vom lua două exemple. Metoda anchetei poate fi aplicată prin tehnica chestionării (sau a
intervievării, într-o altă variantă), prin procedeul expedierii prin poştă (sau procedeul aplicării
faţă în faţă sau colective ca variante), utilizând ca instrument chestionarul. În mod similar,
metoda interviului poate fi implementată prin tehnica interviului semi-directiv (alternative:
interviul non-directiv sau directiv), prin procedeul interviului individual (alternative: interviul
clasic de grup sau focus-grup), având ca instrument de lucru ghidul de interviu.

TEORIA ŞTIINŢIFICĂ ŞI FAZELE CERCETĂRII

a. Fazele demersului de cercetare


Wallace avansează o paradigmă a traseului cercetării, în care elementele fundamentale sunt
teoriile şi observaţiile empirice. Cu ajutorul metodei deductive se poate ajunge de la teorii spre
observarea realităţii prin intermediul formulării de ipoteze şi prin recurgerea la instrumente şi
eşantionare. Pe cale inductivă, se continuă procesul de cercetare de la realitatea empirică la
construcţia teoretică cu ajutorul generalizărilor empirice, a formulării conceptelor şi a
teoretizării.
Mai jos, este prezentată paradigma lui Wallace (1971, adaptare după Rădulescu, 1994):

Formularea Teorii Deducţie


conceptelor

Ipoteze
Generalizări
empirice

Instrumente şi
Măsurare Observaţii eşantionare

Generalizările empirice sunt elementele principale ale interpretării datelor. Generalizările


sunt enunţuri ştiinţifice care reflectă uniformităţi observate ale relaţiilor dintre două sau mai
multe variabile. Pe baza acestora se elaborează conceptele şi se construiesc modelele teoretice.
Dintr-o altă perspectivă, demersul de cercetare s-ar putea sistematiza, la nivelul cel mai general,
în următoarele etape:
a) Faza inductivă: Teoria trebuie să se fondeze pe fapte, acestea stând la baza stabilirii
cunoaşterii ştiinţifice şi a legilor.
b) Faza de sistematizare a datelor: Aceasta este etapa de clasare şi ordonare a faptelor, precum
şi de constituire a unui ansamblu coerent şi organizat, simplificator al realităţii.
c) Faza deductivă: În măsura în care tezele fundamentale ale teoriei sunt elaborate, se pot
deduce alte idei, teze secundare, corolare.

b. Teoria şi teoretizarea
Teoria este un ansamblu de propoziţii ai căror termeni sunt riguros definiţi, sistem elaborat
pe baza unei conceptualizări a relaţiilor percepute şi observate. Trebuie să distingem, pentru
început, între teoria ştiinţifică şi teoria normativă. Teoria normativă se caracterizează prin aceea
că este o speculaţie a gândirii (cu privire la ceea ce trebuie sau ar trebui să fie). Ea se constituie
din judecăţi de valoare formulate asupra realităţii. Teoriile normative se plasează într-un cadru de
filosofie socială şi nu de ştiinţă socială. Pentru evitarea unor confuzii este mai bine ca în acest
caz să se folosească termenul de doctrină în loc de teorie. Teoria ştiinţifică nu se interesează de
ceea ce ar trebui să fie, ci sistematizează ceea ce este.
Teoria ştiinţifică are un dublu caracter: sintetic şi ipotetic. Caracterul sintetic al teoriilor
rezidă în aceea că scopul teoriei este de a descoperi legături între fapte şi cunoştinţe şi de a
construi un model care să le cuprindă într-un plan mai general. În ceea ce priveşte caracterul
ipotetic al teoriilor, el rezultă din faptul că teoria ştiinţifică merge dincolo de cunoaşterea
ştiinţifică, depăşind-o şi înglobând-o. În munca de cercetare, activitatea nu se rezumă doar la
sistematizarea datelor, ci continuă prin emiterea de supoziţii care nu pot fi verificate momentan.
Toate teoriile au o componentă imaginativă, inventivă. În concluzie, teoria ştiinţifică constituie
un sistem intelectual care are ca scop sinteza cât mai simplă şi completă a faptelor în vederea
stabilirii legilor prin procesul de cercetare.
II. METODA OBSERVAŢIEI

DEFINIRE ŞI CARACTERISTICI

Observaţia este o metodă de cercetare care permite apropierea ştiinţifică directă de


fenomenul psihosocial supus studiului (comportamentul uman). Această metodă presupune
înregistrări cât mai fidele şi complete ale faptelor sociale în raport cu o anumită problematică de
cercetare. Observaţia este un procedeu ştiinţific care presupune examinarea metodică şi
intenţionată a unui obiect sau proces, fără a interveni în desfăşurarea sa. În general, metoda
observaţiei este opusă experimentului, unde sunt manipulate anumite aspecte. De regulă,
observaţiei i se atribuie un caracter relativ pasiv, deşi alţi cercetători resping această idee
(Dafinoiu, 2002).
Se pot descrie câteva caracteristici principale ale metodei observaţiei:
1. Reprezintă o abordare intersubiectivă în care atât observatorul, cercetătorul angajat în
acest demers, cât şi cel observat se situează într-o relaţie dinamică, complexă, influenţată de
factori psihologici (legile percepţiei) şi psihosociali (stimă de sine, categorizare, stereotipuri,
reprezentări sociale etc.) (Bordeleau, 1997).
2. Se constituie într-o metodă reflexivă în măsura în care individul reflectează asupra
datelor observaţiei şi selectează din mulţimea acestora acele aspecte care sunt reprezentative
pentru descrierea anumitor stări de lucruri sau situaţii (Grawitz, 1996).
3. Dispune de un plan de desfăşurare, deoarece cercetătorul care declanşează un astfel de
demers elaborează dinainte o schemă (ghid, grilă, ansamblu de itemi etc.) în vederea înregistrării
sistematice a faptelor observate.
4. Este o metodă a cărui obiectivitate depinde de numeroşi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt gradul de implicare a cercetătorului, caracterul complet al grilei de observaţiei şi
dinamica fenomenului observat.
5. Reprezintă o metodă în care cercetătorul este principalul instrument (Dafinoiu, 2002).
Pregătirea observatorului (studii, experienţă) şi personalitatea sa determină acurateţea, natura şi
înţelegerea datelor culese.
6. Este o formă a cunoaşterii ştiinţifice care dispune de cele mai variate modalităţi şi de
cea mai mare deschidere epistemică. Aşa cum vom vedea ulterior, metoda oferă posibilităţi
infinite de realizare practică, constrângerile metodologice relativ slabe lăsând loc diversităţii,
originalităţii cercetătorului, creativităţii şi spontaneităţii sale.
Metoda observaţiei, cu introspecţia ca tehnică de bază, a fost privilegiată în psihologie
până în perioada interbelică când a început să cedeze treptat locul experimentului. În deceniile
din urmă, ca o consecinţă a revirimentului calitativismului în cercetarea socială, a început să fie
revalorizată. Explicaţiile sunt multiple. După Massonat (1987) observaţia este singura metodă
aplicabilă în anumite cazuri ale cercetării. De exemplu, în studiul comportamentelor copiilor
mici (psihologia infantilă), al bolnavilor psihici gravi (psihopatologie), al indivizilor care vorbesc
altă limbă decât cea a observatorilor (antropologie, etnologie), observaţia este predilectă. De
asemenea, s-au constatat frecvent diferenţe între declaraţiile de opinii ale subiecţilor şi
comportamentele lor, ceea ce reduce din valoarea chestionarelor şi sporeşte importanţa
observaţiilor directe. Posibilitatea asocierii observaţiei cu aproape toate metodele (interviu,
experiment, anchetă şi studiu de caz), în vederea amplificării volumului de date supuse studiului,
face din această metodă un procedeu ştiinţific indispensabil cercetătorului. De altfel, sunt autori
care consideră că metoda observaţiei nici n-ar trebui să existe independent, deoarece se
regăseşte, mai mult sau mai puţin şi într-o formă diluată, în cadrul celorlalte metode. Dar tradiţia
metodologică a impus-o ca formă autonomă a cunoaşterii ştiinţifice. Asocierea cu alte metode
sau tehnici de cercetare determină pe unii cercetători să ţină cont în definirea observaţiei de
dublul aspect menţionat anterior.
TIPURI DE OBSERVAŢIE

Aşa cum precizam anterior, se pot descrie numeroase tehnici ale observaţiei. Clasificările
s-au construit în jurul unor criterii, cum ar fi: mediul de observaţie, gradul de structurare, gradul
de participare a observatorului sau nivelul disimulării (divulgării) observatorului etc. În
continuare, dezvoltăm cele mai importante taxonomii întâlnite:

A. În funcţie de mediul de observare


Se poate deosebi între observaţia în mediul natural şi observaţia de laborator. Pentru prima
situaţie, observaţia în mediul natural, remarcăm ca şi caracteristici faptul că avem de-a face cu
un grad mai ridicat de complexitate a fenomenelor observate, cu prezenţa unor variabile
perturbatoare în raport cu cercetarea şi cu dificultatea surprinderii unor comportamente relevante
ca urmare a disipării acestora printre altele, neimportante. În cadrul observaţiei de laborator,
dimpotrivă, cercetătorul are posibilitatea de a-şi focaliza mai uşor atenţia asupra unor aspecte de
regulă deja selectate, de a recurge la mijloace de înregistrare mai performante şi de a utiliza
observatori ascunşi (de exemplu, prin intermediul pereţilor cu vedere într-un singur sens). Astfel,
metoda atinge nivelul ei maxim de obiectivitate în stocarea datelor ştiinţifice.

B. În funcţie de gradul de sistematizare (structurare)


Ca şi în cazul interviurilor, putem vorbi de mai multe niveluri ale structurării, mergând de
la observaţia foarte structurată la cea slab structurată sau nestructurată. Structurarea (sau
sistematizarea, după Grawitz, 1996) se referă la rigoarea sau precizia abordării, pe următoarele
paliere: grila de observare, modalităţile tehnice de înregistrare a datelor, eşantionarea
observaţiilor în timp etc. Observaţia structurată se caracterizează prin precizarea în detaliu a
parametrilor observabili (unităţi comportamentale, număr subiecţi, perioade) şi prin posibilitatea
verificării ipotezelor de cercetare (se constituie adesea ca fază centrală a unei cercetări
ştiinţifice). Observaţia nestructurată permite o abordare mai directă şi mai bogată a
comportamentelor umane în lipsa unor limitări generate de grilele de observaţie. Este de
asemenea, spontană, flexibilă şi creativă. Este utilizată în fazele exploratorii ale cercetării când se
caută ipoteze de lucru şi piste pentru verificarea unor relaţii între faptele observate. Referitor la
acest tip de observaţie, Bordeleau (1997) consideră că în absenţa grilei relatarea faptelor
observate poate îmbrăca un caracter narativ, în funcţie de personalitatea şi stilul observatorului.
De asemenea, Grawitz (1996) propune, pentru acelaşi criteriu, trei tipuri de observaţie:
observaţia nesistematizată, observaţia sistematizată sau elaborată (préparée) şi observaţia
întărită (armée). Evident, primele două corespund observaţiei nestructurate şi celei structurate.
Cea de a treia se referă la cazul testelor şi a observaţiilor controlate.

C. După nivelul cuantificării


Este un criteriu propus de Madelaine Grawitz (1996). Autoarea distinge între observaţii
mai puţin cuantificate şi observaţii puternic cuantificate. La un pol avem, aşadar, observaţia
calitativă, utilizată atunci când limităm cercetarea la simpla descriere a obiectului de studiu, când
abordăm un fenomen complex pentru a-i atribui un concept abstract sau când pregătim o
observaţie cantitativă sau o generalizare a rezultatelor. Observaţia cantitativă este favorizată
atunci când ne propunem verificarea unor ipoteze, compararea unor situaţii sau generalizarea
statistică. Între cele două niveluri se găsesc grade intermediare şi, de asemenea, se poate pendula
permanent, în cadrul aceleaşi cercetări între un aspect şi altul. De exemplu, putem culege datele
observaţiei într-o manieră cantitativă, dar interpretarea acestora şi raportarea la context sau alte
variabile să se facă în manieră calitativă.

D. În funcţie de raportul spontan/ştiinţific.


Observaţii spontane facem zilnic, chiar dacă nu suntem cercetători. În funcţie de aceste
observaţii, ne orientăm comportamentele, ne definim intenţiile, judecăm semenii şi integrăm o
masă mare de date experienţei noastre. După Miftode (1995), observaţia spontană se
caracterizează prin lipsa selectivităţii şi intervenţia întâmplării, caracterul fragmentar al activităţii
de examinare, subiectivitatea, lipsa simţului critic şi lipsa fundamentării teoretice a acestei
acţiuni. Această formă de observară nu este caracteristică muncii ştiinţifice, deoarece este
dominată de inexactităţi, confuzii, fracţionări. Cu toate aceste, ea nu lipseşte cu desăvârşire din
viaţa unui cercetător; nu de puţine ori astfel de observaţii, absolut întâmplătoare, au condus la
mari descoperi ştiinţifice. Observaţia ştiinţifică se caracterizează prin fundamentare teoretică,
sistematizare, integralitate, caracter metodic, integrare în ansamblul unui demers sistematic de
cercetare, repetabilitate şi verificabilitate (Miftode, 1995).

E. După gradul de participare a observatorului


Cercetătorul are mai multe posibilităţi pentru implicarea sa în cadrul activităţii de
observare, de la lipsa implicării (participării) până la un grad ridicat de participare. Astfel,
observatorul poate să devină un participant activ la fenomenul observat, un participant
observator, un observator participant sau simplu observator.
Potrivit lui Bordeleau (1997), participantul este observatorul care ia parte activă la
situaţia de cercetare. El poate trăi în interiorul unui grup pentru o perioadă dată pentru a observa
mai bine reacţiile, comportamentele membrilor grupului. De exemplu, el poate intra într-o
organizaţie, firmă, fabrică etc. pentru a studia modul în care relaţionează membrii acestor
organisme sociale. El poate observa cum se conduc grupurile, cum este construită ierarhia, ce se
întâmplă cu luarea deciziilor, care este fundamentarea scopurilor etc. Este o persoană exterioară
grupului care nu anunţă celorlalţi scopul prezenţei sale decât în final.
Dimpotrivă, participantul observator declară explicit scopul prezenţei sale în cadrul
grupului. El vine din exteriorul acestuia, dar ia, de asemenea, parte activă la viaţa organizaţiei, se
integrează acesteia, întreţine relaţii cu ceilalţi. Observatorul participant adoptă mai degrabă un
statut de expert în cadrul grupului. El explică din start scopul prezenţei sale în grup,
interacţionează cu membrii grupului, dar nu se implică activ în activităţile acestora. Rămâne
relativ exterior grupului. În sfârşit, observatorul este cel care adoptă o atitudine absolut neutră.
El îşi culege datele fără a interveni în viaţa de grup, încearcă să fie neutru, obiectiv, degajat în
raport cu situaţia de cercetare. Majoritatea cercetătorilor, însă, împart observaţiile grosso modo
în două categorii: observaţii participative şi neparticipative. Dăm, în chip de concluzie, definiţia
lui Alex Mucchielli (2002) privitoare la observaţia participativă: „…Observaţia participativă
constă în participarea în mod real la viaţa şi activităţile subiecţilor observaţi, conform
categoriei de vârstă, sex sau statut în care cercetătorul reuşeşte să se situeze prin negocierea cu
gazdele sale în funcţie de propriile deziderate sau de locul pe care acestea din urmă consimt să
i-l acorde”.

F. După focalizare (concentrare)


În funcţie de acest criteriu, Massonat (1987) deosebeşte două tipuri de observaţie. Pe de o
parte, se poate defini o observaţie globală. Aceasta nu are o direcţie precisă, este flotantă,
aplicată întregului câmp perceptiv, bazată pe un evantai foarte larg de întrebări, itemi
observaţionali, comportamente extrem de variate. Atenţia este liberă, nu există restricţii, limitări
ale câmpului, nu sunt selecţii ale stimulilor în funcţie de semnificativitate; selecţia este spontană,
aleatorie. Pe de altă parte, observaţia focalizată (centrată) presupune o limitare a percepţiei în
funcţie de anumite reguli, grile, principii, regularităţi ale fenomenelor observabile etc. De regulă,
grilele de observaţie însoţesc aceste demersuri. De exemplu, grilele pentru recenzarea anumitor
comportamente în grup, de observare a expresiilor faciale, de înregistrare a comportamentelor
copilului mic etc.

G. În funcţie de contribuţia observatorului


Observatorul poate interveni mai mult sau mai puţin la nivelul observaţiilor realizate.
Astfel, acelaşi Massonat (1987) deosebeşte între observaţia narativă şi cea atributivă.
Observaţia narativă presupune notarea evenimentelor, faptelor, comportamentelor (ca frecvenţe,
asocieri sau cronologic) cu precizie şi fără nici o intervenţie, comentariu etc.
Observatorul se doreşte obiectiv, desprins epistemic de faptul observat. Prin observaţia
atributivă (evaluativă), cercetătorul se implică în evaluarea fenomenului observat prin atribuirea
unor proprietăţi sau parametri faptelor examinate (evaluarea intensităţii, amplitudinii etc.). Chiar
repartizarea faptelor în categorii observaţionale implică o evaluare a observatorului.

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ ACURATEŢEA OBSERVAŢIILOR

Observarea nu este o acţiune neutră, complet exterioară faptului examinat, absolut


obiectivă. Factorul uman implicat în acest proces modifică, influenţează actul observaţional, îi dă
un sens, o direcţie, o interpretare. Dificultăţile unei observaţii au fost sintetizate de Roger
Mucchielli (1991). Ele ţin de percepţia umană, de personalitatea cercetătorului, de cadrele de
referinţă teoretico-conceptuale ale acestuia şi de modificarea de către subiecţi a situaţiilor supuse
observaţiei.

a. Dificultăţi generale determinate de percepţie ca activitate umană


O primă problemă ridicată de Mucchielli (1991) se referă la impactul localizării
observatorului în tip şi spaţiu. Apoi, prezintă interes imprecizia mijloacelor noastre senzoriale,
accentuată de focalizarea oscilantă a atenţiei, fluctuaţia şi fatigabilitatea acesteia. Selectivitatea
atenţiei este un alt factor care influenţează observaţiile. Un consemn anume orientează atenţia
spre anumite aspecte; elemente observabile care intră în sfera ineditului poate capta mai mult
atenţia în detrimentul altora etc. Importante în activitatea de observaţie sunt şi selectivitatea
memoriei şi deformările introduse inconştient de activitatea de rememorare.
O serie de efecte de câmp perceptiv (efectul de centrare, de asimilare, de contrast, de
ancorare şi halo) se adaugă factorilor perturbatori ai obiectivităţii observaţiilor. Astfel, efectul de
centrare descris de Jean Piaget explică tendinţa de a supraevalua obiectul asupra căruia ne-am
focalizat atenţia în detrimentul celorlalte. De asemenea, când ne centrăm atenţia asupra unor
diferenţe minime, tindem să le supraestimăm (eroarea de contrast), în timp ce în situaţii când
atenţia nu ne este atrasă de aceste diferenţe, tindem să le asimilăm (eroarea de asimilare). De
asemenea, deşi credem totdeauna că evaluăm doar obiectul asupra căruia ne focalizăm atenţia, în
realitate evaluăm şi impactul contextului asupra acelui obiect, aşa cum au arătat gestaltistii
(eroarea de ancorare). În sfârşit, efectul de halo apare la evaluări în serie şi se manifestă prin
aprecieri ale obiectului condiţionate de prezenţa anterioară ale altora, din aceeaşi serie.
La cele de mai sus se adaugă categorizarea spontană (plasarea spontană a datelor
observaţiei într-o categorie mentală) şi factorii sociali ai percepţiei. Astfel, pentru ultimul aspect,
apartenenţa socială de origine a observatorului, precum şi apartenenţa actuală de grup generează
presiuni spre anumite observaţii. Apartenenţa culturală, ideologică, valorică şi aspiraţiile
individuale furnizează anumite cadre perceptuale cărora un observator, oricât de obiectiv s-ar
dori, nu le poate scăpa (Mucchielli, 1991).

b. Personalitatea cercetătorului
Observaţiile sunt, de asemenea, determinate de tipul de personalitate (tipul perceptual) al
observatorului. Astfel, Mucchielli (citându-l pe Alfred Binet) expune patru mari tipuri
perceptuale: cel descriptiv (analitic, care pune accentul pe relatarea seacă, plată a faptelor), cel
evaluativ (care are tendinţa evaluării datelor, estimării şi judecării lor), tipul erudit (furnizarea
savantă a datelor, îmbogăţirea, comentarea detaliată şi pertinentă a lor) şi tipul imaginativ
(poetic, relativ neglijent în observaţiile sale). De asemenea, alte elemente ţinând de structura de
personalitate, inteligenţă şi memorie sunt prezente în actul observaţional. Amintim aici
capacitatea individului de a integra noile observaţii în ansamblul datelor deja prezente,
articularea datelor observaţiei unele cu altele, lărgimea sau îngustimea câmpului observaţional
(ca raport între suprafaţa şi concentrarea atenţiei), precum şi capacitatea de rezistenţă la factorii
perturbatori ai atenţiei (Mucchielli, 1991).
c. Probleme derivând din cadrele teoretice de referinţă şi din aşteptările observatorului
Mai multe cercetări în psihologie au arătat importanţa setului de aşteptări, a stării de
pregătire care influenţează percepţia. Atitudinile preperceptive orientează observatorul spre
anumite aspecte în defavoarea altora. Cercetătorul care se angajează în actul observaţional nu
este complet în afara problemei de cercetare, ci dispune de o schemă preperceptivă derivată din
teoria la care aderă şi din abordarea metodologică la care subscrie. Grila de observaţie elaborată
va cuprinde acele elemente observabile care au o filiaţie teoretică, conceptuală şi este produsul
unei elaborări în raport cu o serie de reguli metodologice. Relaţii, ipoteze şi cunatificări sunt
incorporate în fiecare instrument de observaţie. Mai mult decât atât, chiar şi decodarea ulterioară,
interpretarea şi generalizarea stau sub semnul aceluiaşi ansamblu teoretico-metodologic care a
fundamentat aspectele descrise anterior (Mucchielli, 1991).

d. Modificări ale situaţiei şi subiecţilor în cadrul observaţiei


Observatul, ca fiinţă umană, nu este pasiv. Pe de o parte, subiectul este în continuă
schimbare şi ca urmare a dinamismului şi complexităţii sale devine o ţintă dificil de examinat. Pe
de altă parte, faptul de a fi observat nu îl lasă pe acesta lipsit de reacţie. Intervin modificări
comportamentale generate de reacţiile de apărare, tendinţa de ţinere la distanţă a observatorului,
prezentarea favorabilă de sine etc. Situaţia este, de asemenea, în continuă schimbare. Ea capătă
structurări mai mult sau mai puţin evidente în funcţie de raporturile simbolice dintre observator
şi observat, de presiunile specifice situaţiei de examinare etc. (Mucchielli, 1991).

GRILA DE OBSERVAŢIE

De regulă, pentru realizarea unei observaţii ştiinţifice, cercetătorul utilizează un ghid (grilă)
pentru colectarea datelor într-o manieră sistematică. Grila nu este obligatorie, mai ales în
situaţiile de debut ale cercetării. În cazul în care asociem metoda observaţiei cu alte metode sau
tehnici care reclamă exactitate deosebită, cum ar fi experimentul de exemplu, prezenţa grilei
devine obligatorie. După Massonat (1987), grila de observaţie reprezintă „un sistem de analiză
sistematică, intermediară între obiectul observat şi reprezentarea sa teoretică, în care regulile
de selecţie şi atribuire a informaţiei sunt riguros definite”.
În esenţă, o grilă de observaţie cuprinde un ansamblu de categorii în care sunt plasate
comportamentele observate.
Construcţia grilei presupune trecerea prin următoarele etape:
1. Recenzarea exhaustivă a comportamentelor observabile. Presupune înregistrarea unui
număr cât mai mare de comportamente posibile, observabile în domeniul studiat. De exemplu,
putem înregistra toate reacţiile afective, pozitive şi negative, pe care fiinţa umană le poate
manifesta. Această acţiune presupune o observaţie nestructurată, repetată şi însoţită de mijloace
tehnice care să permită înregistrarea, vizionarea şi revizionarea unui număr mare de situaţii în
care se manifestă comportamentele respective. Se elaborează astfel unităţile de decupare a
realităţii (itemii observabili). Massonat (1987), de exemplu, recenzează următoarele
comportamente (gesturi parazite) ale elevilor pe parcursul ultimei ore de şcoală din zi:
manipularea fără zgomot a obiectelor, ciocnirea repetată a unui obiect de pupitru, luarea unui
obiect de la vecin, lovirea uşoară a unui vecin (la cap sau în spate), desenare, mişcarea gambelor,
lovirea pardoselii cu tălpile, lovirea cu piciorul a genţii vecinului, privirea aiurea, strigarea unui
coleg, schimbul verbal la distanţă etc.
2. Gruparea faptelor în categorii (elaborarea propriu-zisă a grilei). Comportamentele
observate sunt repartizate, prin intermediul tehnicii analizei de conţinut, în categorii
corespunzătoare. Se etichetează categoriile cu denumirile cele mai potrivite. Operaţia se bazează
pe elaborarea unui sistem de relaţionare logică (subordonare-supraordonare) care stabileşte
raporturi între categorii şi unităţile de decupare a realităţii. Numărul categoriilor trebuie să fie
relativ limitat, aproximativ la 10, deoarece mai multe generează dificultăţi de orientare pentru
observator.
3. Filtrarea categoriilor. Este o etapă prin care diminuează redundanţa itemilor
observabili. De asemenea, se definitivează apartenenţa itemilor la categorii, etichetele categoriale
etc.
4. Pretestarea grilei. Se testează grila de observaţie pe teren, înregistrându-se primele
comportamente. Operaţia presupune o evaluare ulterioară, se elimină anumiţi itemi şi se introduc
alţii. Se definitivează, astfel, ansamblul categoriilor cu itemii corespunzători.
5. Elaborarea instrucţiunilor de utilizare. După definitivarea grilei se trece la redactarea
unui set de instrucţiuni pe care observatorul le va avea în vedere în examinare. Instrucţiunile
cuprind regulile de eşantionare, regulile de observare, de atribuire eventuală a unor valori
comportamentelor utilizate etc.
De-a lungul timpului s-au elaborat în psihologie numeroase grile de observaţie. De
exemplu, Robert Bales (1951) a utilizat în studiul interacţiunilor de grup (dinamica de grup) o
grilă de observaţie alcătuită dintr-un ansamblu de categorii, foarte generale, în care fiecare
comportament al unui individ poate fi încadrat (apud Mucchielli, 1991; Dafinoiu, 2002; Chelcea,
2001).
Detaliem mai jos prima categorie a grilei lui Bales, plecând de la specificările oferite de
Mucchielli (1991):
Dovedeşte solidaritate, valorizează pe
ceilalţi, ajută, sprijină, încurajează
(Mucchielli, 1991)
A. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) care exprimă solidaritatea,
afecţiunea, prietenia, atracţia interpersonală, bunăvoinţa, dorinţa de apropiere, curtoazia,
politeţea etc.
B. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) arătând aprobarea, valorizarea,
încurajarea, susţinerea, întărirea, facilitarea încrederii, felicitarea, recunoaşterea
statutului etc.
C. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) exprimând intervenţiile verbale
care oferă ajutorul, care oferă servicii, punerea la dispoziţia celuilalt, supunerea la
decizia de grup, acceptarea sarcinii, partajarea resurselor etc.
D. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) care exprimă dorinţa de a calma
pe celălalt, de a aplana conflictele, de a facilita relaţiile dintre membrii grupului, de a
Guittet
consola, (2002)
proteja, de apropune,
mângâia deetc.asemenea, o grilă de analiză a interviului. Această grilă
permite observarea şi evaluarea derulării interviului, reperarea şi interpretarea acţiunilor pornind
de la comportamente observabile. Prezentăm mai jos, o formă restrânsă şi adaptată, această grilă:

Ţinta Item observabil Precizări


observabilă
Dispunerea spaţială a participanţilor
Observaţii (cu Clarificarea şi explicitarea scopurilor Se observă elementele care, de regulă,
privire la interviului, a finalităţii acestuia fac parte din consemn
situaţie) Clarificarea rolurilor participanţilor
Verificarea adeziunii intervievatului la
scopul
interviului
Instaurarea unui climat deschis,
relaxant
Reacţii afective imediate ale
intervievatului
Prezentarea de sine În ce măsură este favorabilă,
Observaţii (cu defavorabilă,
privire la neutră
intervievat) Răspunsurile ezitante Ce explicaţii au, în ce context au fost
date,
ce semnificaţii se pot desprinde

Răspunsurile care eludează Se explică recursul la aceste strategii şi


adevărul sau sunt adevăruri pe se pun în acord cu alte date despre
jumătate spuse intervievat
sau situaţia de interviu
Menţinerea contactului vizual cu
intervievatorul
Modul în care dezvoltă argumentaţia Se observă coerenţa, pertinenţa
argumentelor, eşuarea în argumentare
Observaţii (cu Gradul de respectare a ghidului Se observă ordinea întrebărilor,
privire la adaptarea la situaţie, exhaustivitatea
intervievator) Empatia cu intervievatul Imersiunea în universul subiectiv al
intervievatului
Sugerarea răspunsurilor,
orientarea răspunsurilor
Acceptanţa şi permisivitatea
Se observă măsura în care
Recentrarea interviului intevievatorul reuşeşte să readucă
intervievatul la tema
centrală a discuţiei
Punerea unor întrebări neutre, Se observă punerea întrebărilor,
clare şi facilitatoare utilizarea
relansărilor, reformulărilor şi
gradul de facilitare a discuţiei

Se va observa aspectul la două niveluri,


Păstrarea sincronizării verbal şi non-verbal, menţinerea
contactului vizual cu intervievatul
Receptarea semnalelor non-verbale
esenţiale
emise de interlocutor
Explorarea şi exploatarea momentelor
„de
acord” şi „de dezacord”
Varierea atitudinilor în funcţie de
momentele
discuţiei
Se observă modul în care
Exploatarea „derivelor” intervievatorul
reuşeşte să exploreze în folosul
cercetării divagările subiectului

AVANTAJE ŞI LIMITE

Ca orice altă metodă de cercetare, observaţia prezintă avantaje şi dezavantaje. Dintre


avantaje, cele mai importante par a fi:
1. Accesul direct al cercetătorilor la comportamentele subiecţilor. Spre deosebire de alte metode
(cum ar fi chestionarul) cunoaşterea subiectului nu este mediată de alte instrumente.
2. Este metoda de cercetare cu cea mai mare flexibilitate. Observaţia oferă numeroase
posibilităţi, prezintă o mare deschidere din punct de vedere metodologic, se aplică unei mari
varietăţi a problemelor de studiu.
3. Permite cercetarea subiecţilor în cadrul lor natural. Spre deosebire de experiment care aduce
individul îl laborator, observaţia naturală permite abordarea subiectului în condiţiile vieţii
obişnuite.
4. Dă posibilitatea studierii problemelor în profunzime. Observaţia participativă permite
cercetătorului să observe subiecţii din interiorul grupului, cu acces nemijlocit la datele
existenţei acestora.

Principalele dezavantaje se referă la:


1. Costurile ridicate ale cercetării. Deplasarea în teren a observatorilor, echipamentele tehnice,
durata mare a observaţiilor fac din această metodă una dintre cele mai costisitoare modalităţi
de cercetare. De exemplu, pentru cercetările de tip etnologic în populaţiile primitive, se
cheltuiesc sume mari cu susţinerea logistică a anchetei la distanţe apreciabile faţă de centrele
civilizate.
2. Subiectivitatea metodei. După cum s-a prezentat anterior, implicarea observatorului
(percepţie, personalitate, pregătire teoretico-metodologică) este foarte ridicată.
3. Modificarea permanentă a condiţiilor observării. Obiectul observat este într-o dinamică
continuă, deseori influenţând actul observaţiei. Reproductibilitatea observaţiilor este foarte
redusă, verificarea acestor prin replicare mergând aproape la 0.
4. Prelucrarea dificilă a datelor. Datele obţinute sunt adesea de factură calitativă. Fără îndoială,
grilele permit în majoritatea cazurilor cuantificarea, dar operaţiile statistice ulterioare sunt
limitate, subsumate nivelului nominal. Evaluările itemilor observaţi pot spori bogăţia
interpretării, ridicând nivelul măsurării la scala ordinală sau de interval.
5. Generalizarea limitată a datelor.
Datele obţinute sunt mai degrabă cu caracter ideografic, generalizările sunt limitate. Sunt
permise validări locale în cazul unor eşantionări adecvate. Contextul, o variabilă parazită, are un
impact nedorit asupra situaţiei.

III. METODA EXPERIMENTALĂ

DEFINIREA METODEI EXPERIMENTALE

Cercetarea experimentală este o abordare ştiinţifică a realităţii cu scopul stabilirii unei


relaţii de tip cauză-efect între două fenomene observabile şi măsurabile. Cercetătorul îşi propune
să stabilească această relaţie păstrând unele condiţii nemodificate, controlate şi variind altele, in
funcţie de ipotezele formulate. Datorită rigurozităţii sale, experimentul este considerat prototipul
metodelor de cercetare ştiinţifică (Deaux şi Wrightsman, 1988; Christensen, 2001). Experimentul
este, aşadar, o metodă de cercetare ştiinţifică a relaţiilor dintre diverse fenomene într-un cadru
strict controlat, bazată pe modificarea unor factori şi menţinerea constantă a altora.
Cea mai importantă caracteristică a experimentării este aceea de a fi o metodă predictivă.
Prin aceasta, cercetătorul poate indica cu siguranţă că, în anumite condiţii, un anume fenomen se
va întâmpla cu regularitate. Pentru atingerea acestui scop, este necesar ca predicţia respectivă să
fie testabilă, adică să existe posibilitatea practică de manipulare a condiţiilor de derulare a
fenomenelor studiate şi de observare a lor (Myers şi Hensen, 1997).
În esenţă, experimentul psihologic presupune măsurarea comportamentului uman în cel
puţin două situaţii în care s-au montat condiţii diferite de manifestare. Schimbarea
comportamentală observată, aşadar diferenţa dintre cele două măsurări, stă la baza confirmării
sau infirmării ipotezelor formulate. Noţiunile de „variabilă” şi „plan experimental”, ca şi
distincţia experiment – cvasi-experiment, sunt fundamentale în acest tip de cercetare.

VARIABILELE EXPERIMENTALE

În psihologie, prin termenul variabilă se desemnează o anumită proprietate (caracteristică


fizică sau socială) măsurabilă a unui obiect sau fenomen care poate lua două sau mai multe valori
situate de-a lungul unui continuum psihologic (McBurney, 1994, Frankfort-Nachmias şi
Nachmias, 1996, Nation, 1997).
În general, trei tipuri de variabile sunt invocate în cercetarea ştiinţifică: independente,
dependente şi de control.
1. Variabile independente
Variabila independentă este un factor experimental considerat responsabil de variaţiile
unui comportament şi care este manipulat de experimentator. Manipularea variabilei
independente permite să se studieze impactul acesteia asupra unor comportamente ale
subiecţilor. În practica cercetării, se vorbeşte de nivel al variabilei, adică valoarea pe care
experimentatorul o dă acestei variabile. Variabilele independente sunt de trei categorii: de mediu,
de sarcină şi de personalitate.
Variabilele de mediu se referă la aspecte ale mediului fizic care sunt modificate de
cercetător în cadrul experimentului. De exemplu, iluminarea (puternică, medie, slabă), zgomotul
(intens,redus), temperatura camerei (ridicată, medie, scăzută) etc. sunt variabile de mediu.
Variabilele de sarcină sunt cele care corespund unor variaţii ale sarcinilor experimentale. De
exemplu, se poate varia complexitatea sarcinii (simplă, complexă), nivelul înţelegerii (silabe cu
sens, silabe fără sens), prezentarea materialului (auditiv, vizual) etc.
Variabilele de personalitate sunt cele referitoare la vârstă, personalitate, sex, apartenenţă
socială, etnică, religioasă etc. Acest tip de variabilă este specifică studiilor cvasi-experimentale.
Practic, cercetătorul nu manipulează variabila, ci selectează anumite valori ale acesteia care vor
utilizate în cercetare. În strânsă legătură cu variabilele independente se află noţiunea de condiţie
experimentală. Condiţia experimentală este modul particular în care este tratat un grup de
subiecţi.

2. Variabile dependente
Variabilă dependentă este rezultatul manipulării variabilei independente. Din perspectiva
relaţiei stimul-răspuns, variabila independentă ar fi stimulul, iar cea dependentă răspunsul
(Nation, 1997). Ea este ceea ce de fapt observă şi măsoară cercetătorul şi exprimă, în mod
matematic, comportamentele subiecţilor. După Nation (1997), există mai multe tipuri de
variabile dependente: comportamentale, cognitive şi biologice. Variabilele dependente biologice
se referă la măsurări obţinute prin înregistrări fiziologice cu privire la morfologia sau fiziologia
organismului. Pot fi date referitoare la presiunea sanguină, undele cerebrale, ritmul cardiac,
rezistenţa galvanică a pielii, temperatura corpului etc. Variabilele dependente comportamentale
sunt observabile empiric şi direct măsurabile. Ele se referă la cele mai variate comportamente ale
subiecţilor, cum ar fi viteza de reacţie la anumiţi stimuli, recunoaşterea unor semne sau silabe,
aprecierea unor distanţe etc. Prin colectarea acestor răspunsuri, experimentatorul poate stabili o
legătură directă între manipularea experimentală şi manifestarea unui comportament. Variabilele
dependente cognitive au în vedere manifestări ale subiectului care pot fi doar indirect măsurate,
cum ar fi cele legate de gândire, rezolvare de probleme, raţionament etc. Prin măsurarea acestor
variabile se pot infera explicaţii privitoare la procesele cognitive neobservabile în mod direct.

3. Variabile de control
În cercetarea experimentală, se utilizează termenul de variabilă de control pentru a
desemna variabila al cărei efect vrem să-l controlăm sau să-l eliminăm (Punch, 1998). Se verifică
astfel certitudinea relaţiei dintre variabila independentă şi cea dependentă, altfel spus, efectul
obţinut să nu fie explicat prin prezenţa altei variabile decât cea independentă (Frankfort-
Nachmias şi Nachmias, 1996). Practic, dacă influenţa altor variabile este controlată sau
eliminată, iar valoarea variabilei dependente se menţine, atunci relaţia cauză-efect (variabilă
independentă-variabilă dependentă) este una adevărată. În general, ne propunem să controlăm
acele variabile pentru care există suspiciunea că ar influenţa rezultatele cercetării.
Variabilele pot fi clasificate şi după alte criterii. O distincţie se face între variabilele
discrete şi cele continui (Christensen, 2001). Variabilele discrete se prezintă în unităţi sau
categorii. De exemplu, sexul, numărul de copii din familie, prezenţa sau absenţa unui stimul etc.
Variabilele continui sunt cele ale căror valori se exprimă de-a lungului unui continuum, de
numere întregi şi fracţionate, teoretic fără posibilitatea stopării fracţionării.
De exemplu, putem măsura timpul de latenţă în secunde, dar aparate mai perfecţionate pot
măsura în zecimi de secundă, sutimi, miimi etc. Practic, nu există decât o limitare a percepţiei şi
a aparatelor noastre.
Din perspectiva nivelurilor măsurării, se disting două tipuri de variabile dependente:
calitative (categoriale) şi cantitative (numerice). Cele categoriale variază ca tip şi corespund
nivelului nominal de măsurare: sex (masculin şi feminin), religie (ortodox, catolic, protestant),
mediu de provenienţă (rural, urban) etc. Variabilele cantitative aparţin nivelurilor ordinal şi de
interval de măsurare.
Astfel, pentru variabila independentă, se mai utilizează termeni precum factor, cauză,
variabilă explicativă sau predictivă. Pentru variabila dependentă se mai folosesc şi termenii
efect, măsurare sau rezultat experimental. Însă cele mai răspândite sunt denumirile de variabilă
independentă şi dependentă, valabile pentru oricare tip de cercetare, experimentală sau non-
experimentală.

CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR

1. Experimente şi cvasi-experimente
Din perspectiva controlului variabilelor şi deci a preciziei datelor obţinute, se face
distincţia între experimente şi cvasi-experimente. Experimentele sunt proceduri de cercetare în
care experimentatorul are un control ridicat asupra tuturor aspectelor implicate şi, prin urmare,
posibilitatea tragerii unor concluzii indubitabile asupra cauzelor unui fenomen psihologic
(McBurney, 1994). Aceasta presupune manipularea variabilelor independente în conformitate cu
ipotezele cercetării, repartizarea randomizată a subiecţilor în condiţiile experimentale şi controlul
deplin al variabilelor implicate în studiu.
Cvasi-experimentele sunt proceduri ştiinţifice în care cercetătorul exercită un control mai
slab asupra derulării cercetării. Dacă în experimente se manipulează variabila, în cvasi-
experimente se observă manifestarea variabilei. Dacă într-un experiment, putem creşte sau
scădea gradul de manifestare al unei variabile, obţinând astfel diverse variaţii, într-un cvasi-
experiment trebuie sa ne mulţumim cu ceea ce natura ne poate pune la dispoziţie. De asemenea,
pentru cvasi-experimente se selectează subiecţii din grupuri pre-existente. Cvasi-experimentele
mai sunt denumite şi ex post facto, tocmai datorită faptului că dispunem de grupuri deja formate
(McBurney, 1994). De exemplu, dacă ne propunem să studiem efectele recompensei în învăţare
la copiii de o anumită vârstă, vom organiza un experiment în care vom putea varia tipul de
recompensă (mare, mică), materialul învăţării (scris, imagistic) şi vom repartiza subiecţii într-o
manieră randomizată.

2. Experimente de teren şi experimente de laborator


Este ideal ca în laborator să putem reproduce acele situaţii naturale pe care vrem să le
studiem. Di păcate, ceea ce câştigăm pe de o parte (prin controlul condiţiilor experimentale)
pierdem pe de alta (scăderea validităţii externe). Alain, Pelletier şi Boivin (2000) fac o
comparaţie între cele două tipuri, luând în calcul avantajele şi dezavantajele, aşa cum se poate
vedea în tabelul următor:
Experimentul Experimentul
de teren de laborator
Controlul variabilelor Slab Ridicat
Avantajul Repartizarea aleatorie Aproape întotdeauna Totdeauna
laboratorului utilizată utilizată
Practic şi economic Puţin semnificativ Foarte semnificativ
Realism Ridicat Slab
Avantajul Efectul variabilei Mai ridicat Mai puţin ridicat
terenului independente
Reducerea suspiciunii Da Nu
Validitatea externă Ridicată Slabă
ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE

În ultimii ani, psihologii au devenit tot mai conştienţi de diversele probleme etice care pot
fi asociate practicii cercetării sociale. APA (American Psychological Association) a redactat, în
mai multe rânduri, manuale privind aspectele etice ale cercetării implicând subiecţi umani şi
animali.
Una dintre principalele griji ale psihologului este aceea de a nu induce subiectului un stres
psihologic excesiv. Mai multe comportamente pot fi incluse în această categorie a stresului
psihologic: invazia intimităţii, situaţii umilitoare pentru natura umană, situaţii penibile etc.
Psihologul social doritor de a înţelege mai bine fenomene sociale îşi propune să le studieze într-
un context cât mai real posibil. Astfel de abordări pot determina cercetătorul să “monteze”
aspecte negative ale comportamentului social şi să creeze experimental anumite situaţii care riscă
să fie mai mult sau mai puţin defavorabile psihic subiectului.
Alt aspect etic este înşelarea subiecţilor, o practică curentă şi discutabilă. Deseori, subiecţii
nu trebuie să afle de la început scopurile experimentului, deoarece cunoaşterea lor ar compromite
întreaga cercetare. De aceea, o strategie utilizată de psihologi pentru a contracara această
influenţă asupra derulării studiului este de a prezenta cercetarea în aşa fel încât să ascundă scopul
său real. Prin urmare, cercetătorul omite să ofere anumite informaţii subiectului sau chiar
prezintă un alt scop, evident fals, al studiului respectiv.
Etica cercetării cere, de asemenea, ca subiecţii participanţi la experiment să fie suficient de
bine informaţi pentru a alege între participarea sau neparticiparea la acesta. Mai mult decât atât,
subiecţii trebuie să aibă dreptul de a înceta participarea la experiment atunci când li se pare că
situaţia impune acest lucru (acest aspect i se explică subiectului chiar de la începutul derulării
experimentului şi deseori apare în consimţământul scris – acordul în cunoştinţă de cauză - pe
care acesta îl dă la începerea experimentului).

Acord în cunoştinţă de cauză


pentru participarea la un proiect de cercetare

Numele participantului
Titlul proiectului
Numele cercetătorului
Sunt de acord să particip de bună voie la acest studiu. Am înţeles că pot să-mi încetez participarea în orice
moment al cercetării, fără ca acest lucru să-mi pericliteze situaţia mea la Universitatea
(numele universităţii). Cercetarea mi-a fost descrisă de către experimentator, care mi-a răspuns la toate întrebările
legate de aceasta. Drept care autorizez această persoană să măsoare anumite comportamente ale mele. Am înţeles
că cercetarea presupune ca eu să (se numesc procedurile experimentale).
Rezultatele acestei cercetări pot fi prezentate la întruniri profesionale sau publicate în reviste de specialitate. După
terminarea cercetării, rezultatele îmi vor fi comunicate personal. Participarea mea este condiţionată de următoarele
aspecte:
1. Luarea tuturor măsurilor pentru menţinerea confidenţialităţii răspunsurilor mele.
2. Numele meu sau al familiei mele nu vor fi folosite şi nici nu vor fi create condiţii de identificare în materialele finale.
3. Rezultatele mele individuale nu vor fi raportate, ci numai cele comune tuturor subiecţilor sau ale unui grup.

(Semnătura participantului) (Semnătura cercetătorului)


(Data)

O altă obligaţie a experimentatorului este aceea de a organiza un debriefing. În cercetare,


acest termen se referă la o serie de proceduri post-experimentale cum ar fi relaxarea subiecţilor,
reconfortarea psihică a participanţilor la experiment; explicarea scopurilor adevărate ale
cercetării (dacă s-a folosit procedura înşelării subiecţilor); explicarea planurilor experimentale, a
procedurilor şi semnificaţiei acestora; anularea efectelor modificărilor opinionale, atitudinale sau
ale învăţării anumitor comportamente; prezentarea rezultatelor individuale şi colective, dacă
acest lucru este posibil imediat după experiment etc.
PLANURILE EXPERIMENTALE

Un plan experimental reflectă structura generală a unui experiment (variabile, condiţii


experimentale) şi nu dă detalii despre modul de desfăşurare, ipoteze etc. Sunt mai multe
elemente implicate în clasificarea planurilor experimentale: numărul variabilelor independente,
numărul condiţiilor experimentale date de nivelurile variabilelor independente şi utilizarea unui
singur grup (comparaţii în cadrul aceluiaşi grup) sau a mai multor grupuri (comparaţii între ele)
(Christensen, 2001). În forma sa cea mai simplă, experimentul presupune efectuarea a două
măsurări: una înaintea manipulării experimentale, iar cealaltă după aceasta. Diferenţa dintre
prima măsurare (pre-testare) şi a doua măsurare (post-testare) reflectă efectul variabilei
independente (Frankfort-Nachmias şi Nachmias, 1996). Deseori, în cercetarea experimentală se
utilizează un grup de control (uneori numit şi „grup martor”). Această opţiune s-a conturat în
metoda experimentală începând cu anul 1910 şi defineşte acel grup de subiecţi care este supus
stării nule a variabilei independente (nu trece prin tratamentul sau intervenţia experimentală)
(Rateau, 2004). Grupul de control serveşte la atingerea a două obiective. Pe de o parte, el este
utilizat ca sursă de comparare, iar pe de altă parte ca modalitate de control pentru variabilele
implicate în experiment.
Deşi am intitulat această secţiune „planuri experimentale”, vom trata aici şi alte categorii
de planuri de cercetare care nu fac propriu-zis parte din această categorie, cum ar fi planurile pre-
experimentale şi cele cvasi-experimentale.

A. Planuri pre-experimentale
Aceste planuri nu permit stabilirea unei relaţii de cauzalitate între variabila independentă şi
cele dependente. Sunt planuri mai puţin riguroase, utilizate în fazele de început ale cercetării
(Delhomme şi Meyer, 1997). Putem deosebi două categorii: planuri posttest şi planuri pretest-
posttest.
a. Planuri posttest
Este un plan foarte simplu în care răspunsurile subiecţilor unui grup sunt colectate după o
intervenţie a cercetătorului. De exemplu, nişte subiecţi pot urma un curs de perfecţionare a unei
deprinderi şi apoi se măsoară performanţa pentru a se vedea eficienţa metodei şi nivelul atins de
participanţi. Această modalitate este imprecisă, deoarece nu permite o comparaţie între nivelul de
plecare al subiecţilor şi cel atins după intervenţia experimentală.

Intervenţie experimentală Măsurare posttest

b. Planuri pretest - posttest


Pentru a înlătura neajunsul de mai sus, se impune o măsurare înainte şi după intervenţia
experimentală. În această situaţie, comparaţia este posibilă. De exemplu, efectele unui nou
medicament pot fi evaluate dacă se realizează o măsurare a funcţiilor biologice ale unui grup de
subiecţi înainte şi după administrarea respectivului medicament. Diferenţa dintre cele două
măsurări indică efectul intervenţiei experimentale.

Măsurare Intervenţie experimentală Măsurare


pretest posttest
Comparare

Principala critică a planurilor pre-experimentale este aceea că nu foloseşte pentru


comparaţie un grup care să nu treacă prin intervenţia experimentală.
B. Planuri cvasi-experimentale
Presupune prezenţa mai multor grupuri de participanţi între care se încearcă o comparaţie.
Astfel de planuri sunt frecvent întâlnite în psihopatologie, psihologia educaţiei, psihologia
copilului, acolo unde variabilele „sunt puternic ancorate în istoria participanţilor (apartenenţe
culturale sau socio-economice, credinţe etc.” (Delhomme şi Meyer, 1997). În cadrul acestei
categorii, deosebim planurile posttest cu grupuri non-echivalente, planurile pretest – posttest cu
grupuri non-echivalente, planurile cu serii temporale simple şi planurile cu serii temporale
multiple. Sunt planuri care recurg la grupuri deja existente, etichetându-se sau invocându-se o
variabilă independentă. Participanţii nu pot fi distribuiţi aleatoriu în condiţiile experimentale.
Există însă avantajul de a putea testa relaţiile dintre variabila independentă şi cele dependente.
a. Planuri posttest cu grupuri non-echivalente
Sunt comparate două grupuri de participanţi, un grup experimental şi un grup de control.
Măsurarea se face la ambele grupuri după ce unul dintre ele a trecut prin intervenţia
experimentală. Menţionăm că cele două grupuri, ca urmare a faptului că subiecţii nu au fost
distribuiţi prin hazard, nu sunt echivalate din start.

Intervenţie Măsurare
experimentală posttest
Grup B Ae
experimental
Grup de control Ac
Se compară: Ae - Ac

b. Planuri pretest – posttest cu grupuri non-echivalente


Sunt comparate două grupuri de participanţi non-echivalente. Unul dintre ele trece prin
intervenţia experimentală (grupul experimental), în timp ce celălalt nu (grupul de control). Spre
deosebire de situaţia anterioară, ambele grupuri suferă două măsurări, una înainte de intervenţia
experimentală, cealaltă după.

Măsurare Intervenţie Măsurare


pretest experimentală posttest
Grup Ae1 B Ae2
experimental
Grup de control Ac1 Ac2
Se compară: (Ae2-Ae1) – (Ac2-Ac1)

c. Planuri cu serii temporale simple


Aceste planuri presupun o serie de măsurări (minim 3) ale unui grup sau ale unui individ
înainte de intervenţia experimentală, urmate de un număr de măsurări echivalent după această
intervenţie a cercetătorului. Se compară diferenţele dintre cele două serii (înainte şi după
intervenţie. O condiţie este stabilitatea seriei (Havârneanu, 2000).

Intervenţie
experimentală
A1 A2 A3 B A5 A6 A7
Se compară pretest / posttest

d. Planuri cu serii temporale multiple


Se mai numesc şi planuri cu serii temporale însoţite de grup de control. Planul permite
studiul a două grupuri, din care doar unul este supus intervenţiei experimentale.
Intervenţie
experimentală
Ae1 Ae2 Ae3 B Ae5 Ae6 Ae7
Ac1 Ac2 Ac3 Ac5 Ac6 Ac7
Se compară grupul experimental (pretest-posttest) cu cel de control (pretest-posttest)

C. Planuri experimentale veritabile


În acest tip de planuri, principala sarcină a experimentatorului este repartizarea
randomizată a subiecţilor în grupuri, astfel încât să existe o bună echivalare a lor. De regulă,
planurile experimentale cu două sau mai multe grupuri sunt clasificate în două categorii: planuri
cu o singură variabilă independentă şi planuri cu două sau mai multe variabile independente
(planuri factoriale).
I. Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă
a. Planuri posttest cu grup de control
Compară două grupuri independente, cu subiecţi plasaţi prin randomizare, din care unul a
trecut prin intervenţia experimentală. Schema clasică este următoarea:

Intervenţie Măsurare
experimentală posttest
Grup B Ae
experimental
Grup de control Ac
Se compară: Ae-Ac

b. Planuri cu măsurări repetate


Grupul experimental trece prin mai multe măsurări, iar comparaţia rezultatelor oferă o
imagine asupra efectului manipulării variabilei independente.

Condiţia Condiţia 2 Condiţia


1 …n
A1 A2 A…n

c. Planuri pretest – posttest cu grup de control


Acestea presupun existenţa unui grup experimental (subiecţii aflaţi în condiţia
experimentală, supuşi manipulării, tratamentului experimental) şi a unui grup de control
(subiecţi aflaţi în condiţia de control, care nu trec prin manipularea experimentală). Practic,
pentru aceştia din urmă variabila independentă rămâne neschimbată şi cercetătorul măsoară
variabila dependentă, în afara oricărei influenţe, ca în schema de mai jos:

Măsurare Intervenţie Măsurare


pretest experimentală posttest
Grup Ae B Ae
experimental 1 2
Grup de control Ac Ac
1 2
Se compară: (Ae2-Ae1) – (Ac2-Ac1)
d. Planul lui Solomon cu o singură variabilă independentă
Se poate realiza o combinaţie a planurilor precedente (planuri pretest-posttest cu grup de
control şi planuri posttest cu grup de control), după cum se poate observa în schema următoare
(adaptare după Delhomme şi Meyer, 1997):

Măsurare Intervenţie Măsurare


pretest experimentală posttest
Grup experimental Ae1 B Ae2
Grup de control 1 Ac1 Ac2
Grup de control 2 B Ac3
Grup de control 3 Ac4

II. Planuri cu două sau mai multe variabile independente (planuri factoriale)
Aceste planuri sunt mult mai complexe, teoretic putând fi luate în calcul o mulţime de
variabile independente, dar practic rar depăşindu-se cifra de trei variabile. Planurile factoriale de
tip 2 × 2 sunt cele mai simple şi mai frecvent utilizate în practica experimentală. Se împart în trei
categorii: planuri cu grupuri independente (between subjects designs), planuri cu măsurări
repetate (within subjects designs) şi planuri mixte (mixed designs).
a. Planuri cu grupuri independente (between subjects designs)
Să luăm un exemplu, după Martin (1996), privind atingerea consensului în cadrul
discuţiilor de grup. Una dintre variabilele independente poate fi lider, cu două niveluri: prezenţa
sau absenţa din grup a unui lider desemnat. A doua variabilă ar putea fi mărimea grupului, având
şi ea două valori: 3 şi 6 membri. Acest plan experimental este unul de forma 2 × 2, cu patru
grupuri.

Număr de membri
3 membri 6 membri
Lider Cu lider A1 A2
Fără lider A3 A4

Planul poate fi transformat uşor într-unul de tip 2 × 4, dacă ne propunem să surprindem


manifestarea a încă două niveluri ale variabilei mărimea grupului (9 şi 12 de membri). În
experimentul astfel modificat este nevoie de 8 grupuri.

Număr de membri
3 6 9 12
membri membri membri membri
Cu lider A1 A2 A3 A4
Lider Fără lider A5 A6 A7 A8

Desigur, cu cât mărim numărul de variabile, cu atât avem nevoie de mai mulţi subiecţi şi
de modele tot mai complexe de prelucrare a datelor. Studiul interacţiunii dintre variabile este
avantajul major al montării experimentelor cu planuri factoriale.
b. Planuri cu măsurări repetate (within subjects designs)
Este vorba de un plan de experimentare care utilizează un singur grup. Grupul de studiu
este trecut prin cel puţin patru condiţii experimentale (corespunzătoare la cel puţin două variabile
independente). Două mari neajunsuri se pot înregistra: pierderea pe parcurs a subiecţilor şi
oboseala acestora. Un exemplu este experimentul descris de Michele Robert privitor la copiii
autişti care practică automutilarea. Se poate cerceta dacă şocurile electrice aplicate după apariţia
comportamentului diminuează intensitatea acestuia. Se variază intensitatea unui şoc electric
(prima variabilă independentă cu trei modalităţi: slabă, medie şi puternică) şi numărul şocurilor
administrate (a doua variabilă independentă cu două niveluri: unul sau două şocuri). Dispunem
de un plan factorial de tip 3 x 2, cu măsurări repetate, în care ambele variabile sunt within
subjects. Fiecare copil din lotul supus studiului a trecut prin cele 6 situaţii experimentale (Robert,
1988).
c. Planuri mixte (mixed designs)
Se pot combina variabile between subjects cu cele within subjects. Rezultatul este un plan
factorial combinat sau mixt. Putem avea mai multe variabile independente, dar pentru a discuta
despre un design mixt trebuie să dispunem în această combinaţie de cel puţin o variabilă
independentă between subjects şi cel puţin una within subjects. Un exemplu este experimentul
realizat de Perloff şi Fetzer (1986), privitor la optimismul comparativ, citat de Delhomme şi
Meyer (1997). Participanţii la acest experiment au primit sarcina de a face evaluări pentru sine şi
pentru alţii (variabilă within). Ţinta comparării prezenta 5 niveluri: persoană de acelaşi sex,
student la aceeaşi şcoală, cel mai apropiat prieten, cel mai apropiat prieten de aceeaşi vârstă şi
unul dintre părinţi (variabilă between). O jumătate dintre subiecţi a făcut evaluări pentru sine
apoi pentru alţii, în timp ce cealaltă jumătate a început cu evaluările celorlalţi şi a încheiat cu cea
proprie (variabilă between).

D. Planuri incomplete
Se mai numesc şi planuri de descompunere canonică incompletă (Sockeel şi Anceaux, 2002).
Sunt de două feluri: planuri în pătrate latine şi planuri în pătrate greco-latine.
a. Planuri în pătrate latine
În momentul în care introducem o nouă variabilă independentă ridicăm semnificativ
numărul grupurilor experimentale, prin urmare controlul situaţiei şi prelucrarea datelor devin
dificile. Pentru a evita aceste inconveniente s-au propus planurile în pătrate latine, care sunt
parţiale, cu număr mai redus de condiţii experimentale. De exemplu, într-un experiment avem 3
variabile cu câte patru niveluri fiecare (4x4x4). Avem nevoie de nu mai puţin de 64 de grupuri.
Un astfel de plan poate fi redus la 16 condiţii experimentale.
De exemplu, într-o cercetare pe tema eficienţei conducerii întreprinderii, ne propunem să
studiem relaţiile dintre trei variabile independente: vârsta subiectului (A, B, C, D unde A= 19-29
ani, B=30-39 ani, C=40-49 ani, D=50-59 ani), nivelul educaţiei (1, 2, 3, 4 unde 1=studii
gimnaziale, 2=studii profesionale, 3=studii liceale, 4=studii universitare) şi tipul stilului de
conducere (I, II, III, IV unde I=stimulativ, II=antrenorial, III=delegativ, IV=directiv). Planul va
arăta în felul următor:

I II III I
V
1 A B C D
2 B C D A
3 C D A B
4 D A B C

În tabelul de mai sus, se observă pe primul rând modalităţile variabilei stil de conducere,
pe prima coloană modalităţile variabilei nivel al educaţiei, iar în restul căsuţelor modalităţile
celei de-a treia variabile, vârsta subiectului.
b. Planuri în pătrate greco-latine
Sunt planuri mai complexe, care merg la fel pe principiul reducerii condiţiilor
experimentale, utilizând patru variabile independente. Principiul este de a asocia unei litere latine
una grecească, într- un plan experimental ca cel anterior. Literele greceşti asociale corespund
modalităţilor a încă unei variabile independente. De exemplu, putem transforma planul anterior,
reducând modalităţile variabilelor (câte trei la fiecare), dar suplimentând cu încă o variabilă
independentă, mărimea grupului condus, cu trei niveluri (α =3 membri, β =6 membri, γ=9
membri).
Noua schemă va arăta aşa:

I II III
1 Aα Bβ Cγ
2 Bγ Cα Aβ
3 Cβ Aγ Bα

ANALIZA STATISTICĂ A DATELOR

Aşa cum precizam anterior, esenţială în cercetarea experimentală este analiza comparativă
a datelor. Fiecărui design experimental îi corespunde un anumit model de analiză a datelor,
centrat pe testele de semnificaţie. Alegerea unui astfel de test trebuie să ţină cont de câteva
aspecte: nivelul măsurării variabilei dependente, numărul variabilelor independente şi numărul
condiţiilor experimentale. Prezentăm în continuare două tabele care indică alegerea testului de
semnificaţie în cazul design-urilor cu una şi două variabile independente.

Selecţia testelor statistice în experimentul cu o singură variabilă


independentă (după A. Myers & C. Hansen, 1997)

O variabilă independentă
Nivelul Două condiţii Mai mult de două condiţii
măsurării experimentale experimentale
variabilei Două grupuri Două grupuri Mai multe Mai multe grupuri
dependente independente echivalente grupuri echivalente
independente
Scale de interval Testul t Testul t One-way One-way
şi Pentru grupuri pentru grupuri ANOVA ANOVA
raporturi independente echivalente (măsurări repetate)
Scale ordinale Testul U Testul Testul Testul
(Mann-Whitney) Wilcoxon Kruskal-Wallis Friedman
Scale nominale Testul Testul
Χ2 Χ2

III. METODA INTERVIULUI


MODULUL 1: INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA INTERVIULUI

1. INTRODUCERE

Metoda interviului are o lungă istorie, dar accepţiunile termenului şi modul de realizare s-
au schimbat în timp. Ca în orice altă metodă de cercetare, nu a existat de la bun început o
teoretizare şi o distincţie clară faţă de alte metode sau tehnici de obţinere a datelor. Nici astăzi
situaţia nu este suficient clarificată.
Unii autori nu consideră interviul ca o metodă de sine stătătoare. De exemplu, în România,
unii metodologi ca Lazăr Vlăsceanu, Septimiu Chelcea, Traian Rotariu sau Petru Iluţ consideră
interviul ca o tehnică care ţine de metoda anchetei. Astfel, ancheta s-ar realiza prin două mari
tehnici: interviul şi chestionarul. Şi în literatura metodologică occidentală se întâlnesc destui
autori care adoptă o poziţie similară, ca de exemplu Alain Blanchet, Anne Gotman, Rodophe
Ghiglione etc. Se consideră că orice cercetare în domeniul sociologic este, fundamental, o
anchetă. Riscul este ca aici să includem, ca tehnici, şi alte modalităţi de colectare a datelor, ca
observaţia sau studiul de caz, considerate, de regulă, metode de sine stătătoare.
De exemplu, într-o lucrare a lui Blanchet şi col.(1987) observaţia figurează ca tehnică a
anchetei alături de interviu şi chestionar). De asemenea, construcţia de ansamblu a cercetării
(indiferent dacă metoda principală este interviul sau chestionarul) este cvasi-identică, iar
tehnicile de eşantionare utilizate sunt comune etc.
Sunt însă alţii care argumentează că interviul trebuie considerat ca o metodă de sine
stătătoare, alături de anchetă, observaţie sau experiment. Printre autorii din a doua categorie, se
include, de la noi, Ioan Radu sau, dintre străini, Madelaine Grawitz, Jean Claude Combessie etc.
Se invocă în sprijinul acestei opinii marea varietate (diversitate) a formelor de interviu şi
amploarea metodei nu permit o subsumare faţă de anchetă, scopul multiplu al interviurilor (există
interviuri ale căror scopuri principale nu au în vedere cercetarea sau numai cercetarea, cum ar fi
interviul clinic care nu are puncte comune cu ancheta clasică), precum şi existenţa unei tradiţii
independente de dezvoltare comparativ cu ancheta. În ceea ce ne priveşte, vom trata în acest curs
interviul ca o metodă autonomă, exprimată prin mai multe tehnici.
O definiţie simplă a interviului ne este propusă de Yvan Bordeleau (1997). Potrivit acestui
autor, interviul este „o modalitate de cunoaştere ştiinţifică bazată pe interacţiunea intervievator-
intervievat”. Mai complet, Alain Blanchet (1985) consideră că o definiţie minimală a interviului
trebuie să fie următoarea: „interviul este o convorbire între două persoane, un intervievator şi un
intervievat, condusă şi înregistrată de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza
producerea unui discurs pe o temă definită de un cadru de cercetare” (Blanchet şi col., 1985).
Ce este un interviu? Un fapt de vorbire, o interacţiune socială în care se schimbă informaţii
verbale. Dar interviul este şi o improvizaţie, deoarece cercetătorul încearcă adaptarea la o situaţie
nouă şi, implicit, un itinerar, un produs al interacţiunii sociale (De Singly şi col., 1998).

2. ISTORIA INTERVIULUI

a. „Metoda clinică”
Încă din 1926, Jean Piaget arăta importanţa interviului în cercetarea unei probleme
psihologice, folosind, pentru a denumi această cale, un termen preluat din psihopatologie:
metoda clinică. În studiile sale asupra construcţiei realităţii la copil, asupra dezvoltării
inteligenţei sau a genezei judecăţii morale, Piaget a optat pentru investigarea fenomenului psihic
într-o manieră liberă, nestandardizată, în care, spune autorul elveţian, “arta clinicianului constă
nu în a provoca răspunsuri, ci în a provoca vorbirea liberă şi în a descoperi tendinţele spontane,
în loc să le canalizeze şi să le stăvilească” (Blanchet şi col., 1985).

b. Standardizarea relativă la Kinsey


Opţiunea lui Hyman pentru standardizare a fost însuşită şi de Alfred Kinsey. Acesta a
condus o anchetă uriaşă pe tema comportamentul sexual uman. Din 1938 până în 1947, el a
realizat cu ajutorul unui protocol detaliat de peste 300 de itemi nu mai puţin de 12.000 de
interviuri. Munca sa este remarcabilă în istoria interviului, pentru că pune problema artei
intervievării în anchetă şi a abilităţilor operatorului de interviu. Remarcabilă la ancheta lui
Kinsey a fost abordarea standardizată relativă deoarece, datorită varietăţii subiecţilor şi mediilor
sociale abordate, s-au făcut permanent modificări în derularea interviului.

c. Abordarea non-directivă
Însă orientarea metodologică aspre standardizare a lui Hyman şi Kinsey, ca şi a altora, a
fost percepută, în special în psihologie, ca un soi de contra-reformă, care a generat o reacţie
adversă la nivelul anilor ’50, odată cu dezvoltarea remarcabilă a interviului non-directiv.
În interviul non-directiv, respondentul îşi organizează singur discursul plecând de la o temă
care îi este propusă (stimul sau consemn). El alege singur ideile pe care vrea să le expună şi le
dezvoltă liber, fără un cadru prestabilit. Intervievatorul joacă rolul de stimulator şi facilitator şi,
prin intervenţiile sale, el arată că ascultă şi înţelege ceea ce spune intervievatul. El trebuie să
manifeste o atitudine neutră (neutralitate binevoitoare), care să evite evaluarea sau argumentarea
discursului respondentului.
Prin crearea acestui climat de încredere, informaţiile obţinute pot fi bogate şi nuanţate,
tehnica de bază fiind aceea a asociaţiilor de idei.
Abordarea non-directivă presupune ca, după ce clientului (pacientului) i se oferă o temă de
discuţie, clinicianul (cercetătorul) să identifice, recunoască şi să interpreteze stări emoţionale ale
acestuia pe perioada intervievării. Demersul se bazează pe o structurare liberă a discursului
respondentului, cu punctări (clarificări) precise din partea intervievatorului.

d.Interviul focalizat
În anii ‘60, Robert K. Merton a elaborat interviul focalizat în manieră non-directivă. Non-
directivitatea în interviu semnifica pentru acest autor interesul şi încrederea susţinută a
intervievatorului, precum şi intervenţiile sale non-structurate. Demersul presupunea în linii mari:
conducerea explorării dinspre general spre particular; povestirea experienţei personale;
cercetarea progresivă specifică (focalizarea pe detalii semnificative, punerea în relaţie a
discursului cu experienţa trăită, cererea de precizie etc.); căutarea profunzimii prin reformularea
sentimentelor implicite exprimate; explorarea contextului personal, psihologic şi social al
intervievatului (centrarea pe elemente semnificative).

3. CRITERII DE CLASIFICARE

Sunt mai multe criterii după care interviurile pot fi clasificate. Cele mai importante sunt
următoarele: conţinutul comunicării, domeniul aplicării, repetabilitatea interviului, numărul
persoanelor participante, funcţia pe care o au interviurile în cercetare, tipul de subiecţi,
modalitatea de comunicare, gradul de standardizare, gradul de libertate a cercetătorului
(directivitate şi structurare), calitatea informaţiilor obţinute, etc. (Loubet Del Bayle, 1991;
Grawitz, 1996; Boutin, 1997; Chelcea, Mărginean şi Cauc, 1998; Chelcea, 2001 etc.).

1. Conţinutul comunicării (obiectul cercetării)


Clasificarea se bazează pe o distincţie între interviul de opinie (sau de opinie, atitudine şi
personalitate) şi cel documentar. Interviul de opinie are în vedere mai degrabă nu ceea ce ştie
subiectul despre o anumită temă, ci ceea ce este el, cu alte cuvinte se urmăreşte obţinerea unor
date privitoare la: opinii despre comportamente proprii în situaţii date; atitudini şi
comportamente mai constante şi mai profunde; motive, explicaţii sau analize ale unor
comportamente etc. Limitele majore ale utilizării acestui tip de interviu sunt: sinceritatea
subiectului şi capacitatea sa de auto-explorare sau introspecţie. Prin interviul documentar
cercetătorul se informează asupra cunoştinţelor intervievatului cu privire la un subiect de
cercetare (evenimente, fapte etc.).

2. Domeniul aplicării
Din perspectiva acestui criteriu am putea vorbi despre: 1.Interviul clinic 2..Interviul de
cercetare (din psihologie) 3.Convorbirea (din sociologie) 4.Interviul de recrutare a personalului
5.Interviul ziaristic 6.Interogatoriul poliţienesc 7.Confesiunea etc.

3. Repetabilitatea interviului (numărul interviurilor)


Se pot distinge trei categorii de interviuri: unice, multiple şi repetate (panel). Interviul unic
este cel mai des utilizat. Totul se derulează cu ocazia unei singure întâlniri cu subiectul. Interviul
multiplu presupune mai multe întâlniri cu acelaşi subiect. Scopul este de a pune întrebări diferite
pentru a completa datele, a aduce noi precizări, a pătrunde în profunzimea unor evenimente sau
situaţii, a cunoaşte mai bine personalitatea intervievatului. Limita principală a acestui tip de
interviu este dată de disponibilitatea subiectului. În sfârşit, interviul panel este o tehnică de
intervievare a aceloraşi subiecţi, la intervale de timp variabile, utilizând aceleaşi întrebări.
4. Numărul persoanelor participante
La un interviu individual, evident, participă un singur subiect şi aceasta este situaţia cea
mai frecventă. Se întâmplă, deşi rar, ca această relaţie diadică să se transforme într-o triadă: un
intervievator şi doi subiecţi. Intrarea unui al doilea subiect în joc prezintă avantajul unor date în
plus, dar sporeşte dificultatea intervievării.
Interviul de grup se bazează pe interacţiunea participanţilor, schimbul de replici, de opinii
şi idei. În acest tip de interviu, nu ne interesează în primul rând câţi spun un lucru sau altul, ci ce
anume spun oamenii, cum o spun, cum se modifică pe parcurs cele spuse etc. (Iluţ, 1997).
Interviul clasic de grup necesită existenţa a patru condiţii generale: să fie grup natural
(preexistenţa structurii grupului), să se discute liber (fără întrebări prestabilite), să existe o
problemă din viaţa grupului şi să se realizeze sub conducerea unei persoane competente,
specializate (Mucchielli, 1968). O variantă a interviului de grup este focus-group-ul.

5. Funcţia interviului în cercetare


Distingem, după acest criteriu, următoarele tipuri: de explorare, principal şi de completare
a datelor. Primul tip, interviul de explorare, poate fi folosit în: precizarea obiectivelor şi
strategiilor unei cercetări mai ample; identificarea variabilelor şi a eşantioanelor posibile în
cadrul unei cercetări; precizarea temelor care vor fi abordate printr-o cercetare mai extinsă;
construcţia unui instrument mai precis de cercetare (scală, chestionar, ghid de interviu mai amplu
etc.). Interviul principal este varianta care sprijină fundamental un demers de cercetare.
Corespunde, practic, aşa-numitei anchete prin interviu. O variantă este interviul de testare, care
are ca scop colectarea unor date foarte riguroase necesare testării unor ipoteze de cercetare.
Forma structurată a interviului este predilectă pentru această abordare. Prin interviul
complementar se culeg date suplimentare celor obţinute prin alte metode sau tehnici. De
exemplu, recurgem la un experiment ca metodă principală a cercetării şi dorim apoi să
aprofundăm datele. Interviul este în acest caz metoda cea mai potrivită.

6. Tipul de subiecţi
Vârsta apare ca diferenţiator din perspectiva tipului de subiecţi la anumiţi autori (Chelcea,
Mărginean şi Cauc, 1998; Chelcea, 2001). Aceştia disting între interviuri cu subiecţi copii,
adolescenţi, adulţi şi bătrâni. Distincţiile sunt justificate întrucât există diferenţe uneori destul de
mari de abordare a intervievaţilor. Alţi autori vorbesc despre interviul cu persoane sănătoase
(sau normale) şi interviul cu handicapaţi, bolnavi (Boutin, 1997). În sfârşit, Loubet Del Bayle
(1991) face distincţie între interviul cu persoane obişnuite şi interviul cu personalităţi (lideri,
elite).

7. Modalitatea de comunicare
Sunt două posibilităţi. Prima dintre ele, interviul face-to-face este cea mai veche, clasică, şi
în acelaşi timp cea mai utilizată formă de interviu. Are multiple avantaje: posibilitatea corectării
pe parcurs, obţinerea tuturor răspunsurilor, „citirea” reacţiilor subiectului, posibilitatea lucrului
cu materiale ajutătoare (planşe, cartonaşe, postere, filme etc.). Interviul telefonic, al doilea caz, a
căpătat amploare după anii ’70 în special în SUA. Două explicaţii pot fi date (Chelcea, 2001):
creşterea numărului persoanelor posesoare de telefon şi dezvoltarea eşantionării RDD (Random
Digit Dialing) care presupune utilizarea listei abonaţilor telefonici ca bază de eşantionare şi
generarea aleatorie a numerelor corespunzătoare subiecţilor din eşantion.

8. Gradul de standardizare
Mai mulţi autori fac distincţia între interviuri la nivelul standardizării întrebărilor. În
primul dintre ele, interviul standardizat, numărul şi ordinea întrebărilor sunt constante pentru toţi
subiecţii cuprinşi în cercetare. Avantajul major este dat de standardizare: comparabilitatea
răspunsurilor şi analize de conţinut de maximă fidelitate şi validitate. Dezavantajul vine din
pierderea profunzimii, a particularităţilor de expresie a subiectului. În cazul celui de-al doilea,
numit interviu nestandardizat, nu există constrângeri de acest tip. Astfel, între interviuri pot
exista diferenţe de durată, mod de conducere şi interogare, tipuri diferite de întrebări, număr şi
ordine proprii. În privinţa avantajelor şi dezavantajelor este exact invers comparativ cu tipul
precedent de interviu.

9. Gradul de libertate a cercetătorului (directivitate sau structurare)


După acest criteriu, mai mulţi autori (Grawitz, 1996, Chelcea, 2001) consideră că
interviurile se pot plasa pe un continuum. La un pol se află interviul non-directiv, numit şi
interviu liber, caracterizat printr-o mare marjă de iniţiativă acordată cercetătorului. Anumite
aspecte sunt însă şi aici prevăzute din start: obiectul cercetării, temele de explorat, anumite
moduri clasice de intervenţie ale operatorului. Însă întrebările nu sunt redactate dinainte, nu au
un număr determinat sau o ordine prestabilită. La capătul opus al acestui continuum se situează
interviul directiv. Ghidul de interviu seamănă cu un chestionar cu întrebări deschise, diferenţa
faţă de acest instrument fiind aceea că răspunsurile se dau oral şi sunt înregistrate sau
consemnate ca atare. Operatorul nu poate modifica forma întrebărilor, numărul sau ordinea lor.
Undeva între aceste două variante se găseşte interviul semi-directiv. Aici cercetătorul îşi recapătă
libertatea. El dispune de un ghid de interviu cu funcţie orientativă. În derularea interviului, el va
apela la întrebările din ghid, dar are libertatea de a explora teme suplimentare, de a căuta date
noi, de a explora sensuri care nu au fost prevăzute iniţial, dar care pot reieşi din spusele
subiectului. Ghidul rămâne însă instrumentul de bază al acestui tip de interviu.

10. Calitatea informaţiilor obţinute (profunzime)


Profunzimea informaţiilor obţinute se corelează deseori cu durata intervievării: cu cât
interviul este mai lung, cu atât profunzimea este mai mare. Se disting două forme: interviul
extensiv şi interviul intensiv. În interviul extensiv (numit şi superficial) se urmăreşte obţinerea
unor date simple, precise şi într-o manieră standardizată. Numărul de întrebări puse este limitat
şi, în general, se aplică unui număr ridicat de subiecţi. Dimpotrivă, prin interviul intensiv (numit
şi de profunzime) cercetătorul este interesat de aspecte ale personalităţii subiectului. Datele
obţinute sunt mai nuanţate, durata interviului este mai mare, dar numărul de persoane este mai
mic.

Tipuri principale de interviu

Libertate

Profunzime

Directivitate

Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3


Interviul nestructurat Interviul semi-structurat Interviul structurat
Interviul clinic Interviul ghidat Interviul cu într. deschise
Interviul în profunzime Interviul focalizat Interviul cu într. închise

1. Interviul clinic. Este interviul frecvent utilizat în psihanaliză şi psihoterapie. Non-


directivitatea presupune un număr redus de întrebări, formularea spontană a întrebărilor,
obţinerea unui volum mare de informaţii. Convorbirea are rol terapeutic, cercetătorul creează
cadrul de manifestare a subiectului şi explorează personalitatea acestuia. Derularea acestui
interviu este centrată pe client sau pe o temă dinainte precizată. Gradul de libertate a interviului
este maxim şi nivelul foarte profund. Terapeutul adoptă o atitudine non-directivă, preferând mai
mult să „acompanieze” interlocutorul decât să-l dirijeze în exprimarea sa.
Într-un interviu clinic, apar fenomene de interacţiune mai profundă între participanţi
(empatia, identificarea, proiecţia etc.). Reformulările (reflectarea, clarificarea etc.) sunt strategii
care stau la baza acestei tehnici şi nu se regăsesc decât parţial în cazul altor tipuri de interviuri.

2. Interviul în profunzime (liber – depth interview). Se mai numeşte şi interviu liber


(Mayer şi col. 2000). În linii mari seamănă cu interviul clinic, cu deosebirea că interesul ne
poartă nu numai spre persoane, ci şi spre teme exterioare subiectului. În general, scopul este
obţinerea unor date valide pentru cercetare şi nu pentru rezolvarea unei probleme a individului.
Interviul liber are în vedere profunzimea unui fapt şi permite exprimarea liberă a personalităţii
respondentului. Utilizarea sa este multiplă: diagnosticul persoanei, studii de motivaţie, explorarea
în profunzime a practicilor şi proceselor (Boutin, 1997). În practică se întâlnesc mai multe
variante ale acestui tip de interviu: interviul biografic (memorial, maximalist), interviul narativ
(istoria vieţii sau povestirea vieţii în variantă minimalistă), interviul etnografic etc.

3. Interviul ghidat (cu răspunsuri libere). Acest tip de interviu este cel mai frecvent
folosit în cercetarea ştiinţifică. El oferă un grad de libertate mai redus decât un interviu
nestructurat, întrucât derularea sa are la bază o serie de teme sau întrebări pregătite dinainte. Spre
deosebire de formele anterioare, interesul pentru persoană tinde să scadă şi mai mult în favoarea
celui pentru o temă anume (socială, de exemplu). Se păstrează însă un grad relativ ridicat de non-
directivitate. Acest tip de interviu are la bază, cu funcţie orientativă, ghidul de interviu.

4. Interviul focalizat (centrat - focused interview). Pentru interviul focalizat, tema este
foarte bine conturată, întreaga discuţie este în jurul temei. Persoana prezintă o importanţă mai
mică, non-directivitatea tinde să se schimbe spre directivitate.

5. Interviul cu întrebări deschise. Deja este un interviu structurat, directivitatea este destul
de mare, libertatea respondentului rămâne numai la nivelul formulării răspunsului şi nu la
ansamblul discuţiei. Temele din ghid sunt respectate cu stricteţe, atât ca ordine cât şi ca
formulare.

6. Interviul cu întrebări închise. Se apropie de structura chestionarului, unii autori


considerând acest tip de interviu ca fiind chiar sinonim cu chestionarul. Răspunsurile subiectului
pot fi de tipul da/nu sau cu alegeri prestabilite. Madeleine Grawitz (1996) sistematizează
caracteristicile interviurilor, derivate din raporturile directivitate / structurare / profunzime /
standardizare, pe un continuum ca cel invocat în schema precedentă.

Structurare (directivitate) redusă Structurare (directivitate) ridicată


Standardizare redusă Standardizare ridicată
Profunzime mare Profunzime mică
Libertate mare Libertate mică

1. Întrebări rare, formulare neriguroasă, 1. Întrebări formulate din ce în ce mai


nici prestabilită; rigid şi prestabilite;
2. Răspunsuri bogate, complexe, cu 2. Răspunsuri scurte, precise şi cu un
conţinut profund; conţinut mai limitat;
3. Libertate foarte mare atât a 3. Libertate foarte mică atât a
intervievatorului, cât şi a intervievatului; intervievatorului, cât şi a intervievatului;
4. Durată practic nelimitată; 4. Durată limitată, derulare rapidă a
5. Repetarea posibilă a interviului; interviului;
6. Scop: atenţie acordată consilierii, 5. Interviu în general unic;
vindecării, cercetării aprofundate; 6. Scop: atenţie acordată obiectivelor
7. Interviul este centrat pe persoană. anchetei;
7. Interviul este centrat pe o problemă
exterioară individului.
4. INTERVIUL SEMI-DIRECTIV: REALIZAREA INTERVIULUI

4.1. INTERVIUL DE CERCETARE

Sintagma interviu de cercetare este folosită frecvent în opoziţie cu interviul clinic sau
interviul terapeutic. Raporturile sunt, însă, mai nuanţate, iar Alain Blanchet (1987) încearcă o
distincţie între cele trei. Astfel, consideră autorul citat, interviul de cercetare urmăreşte
construcţia şi redarea unei cunoaşteri socialmente împărtăşită (cum ar fi reprezentările sociale,
de exemplu). Dimpotrivă, interviul terapeutic vizează, mai degrabă, o cunoaştere personală, utilă
subiectului. Confuzia dintre ele, atunci când se face, se datorează vecinătăţii cu interviul clinic.
Interviul de cercetare este o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane.
Realizarea unui interviu de cercetare presupune un demers specializat, desfăşurat în mai
multe faze. De exemplu, Steinar Kvale (1996) identifică şapte etape în cercetarea bazată pe
interviu.
1. Tematizarea: Presupune formularea scopului cercetării şi descrierea conceptelor şi domeniului
de investigat.
2. Design-ul: Cuprinde stabilirea planului cercetării (planul de interviu), luarea în calcul a celor
şapte etape ale studiului, înainte de cercetarea propriu-zisă.
3. Intervievarea: Presupune conducerea interviurilor, bazată pe ghidul de interviu şi abordarea
interpersonală neutră, potrivită a situaţiei.
4. Transcrierea: Se referă la pregătirea interviurilor pentru analiză, adică transpunerea unui
material oral într-unul scris.
5. Analizarea: Presupune deciderea pe baza scopurilor cercetării şi a materialului cules ce tip de
analiză de conţinut este cel mai potrivit.
6. Verificarea: Se verifică posibilitatea generalizării datelor, fidelitatea şi validitatea cercetării.
Însă toate cele trei trebuie avute în vedere de la început.
7. Raportarea datelor: Presupune comunicarea rezultatelor (constatărilor) cercetării şi a
metodelor aplicate în conformitate cu standardele ştiinţifice, luarea în consideraţie a
aspectelor etice etc.
În continuare ne vom referi la interviul semi-structurat (semi-directiv), ca tehnică
fundamentală de culegere a datelor prin interviu. Maurice Angers (1996) defineşte acest tip de
interviu drept o tehnică de investigaţie ştiinţifică, utilizată fie pentru un individ izolat, fie pentru
un grup de indivizi, care permite o interogare de tip semi-directiv in vederea obţinerii unor date
de profunzime pe care aceştia le deţin.
Orice interviu semi-structurat dispune de un plan de interviu. Un plan de interviu ar trebui
să cuprindă organizarea generală a interviului (derularea logică, cronologică), modalităţile de
ameliorare a fidelităţii şi validităţii, modalităţile de câştigare a încrederii şi respectului
intervievatului. Planul de interviu este strategia de ansamblu a cercetătorului, operaţionalizarea şi
proiectarea acţiunii de intervievare propriu-zisă. În general, planul de interviu trebuie să
cuprindă:
1. Ghidul de interviu (consemnul şi ansamblul organizat al temelor şi întrebărilor pe care dorim
să le explorăm);
2. Strategiile de recrutare a subiecţilor (primul contact, prezentarea şi obţinerea acceptului
pentru intervievare);
3. Strategiile de ascultare, intervenţie şi relansare3 (cum menţinem atenţia intervievatului, cum
cerem precizări, clarificări, cum lucrăm cu tăcerile etc.);
4. Conduita personală în timpul interviului (cum ne comportăm, care sunt punctele slabe, ce
expectanţe trebuie să avem etc.);
5. Tipurile de discurs care pot fi obţinute (se poate vorbi de două tipuri de secvenţe: secvenţe
narative (relatări ale evenimentelor, stimulate de intervenţii, completări ale operatorului şi de
solicitarea unor precizări şi secvenţe informative (opinii şi sentimente stimulate de relansări
mai interpretative);
6. Strategiile de încheiere a interviului şi retragere;
7. Tipurile de observaţii care trebuie consemnate după realizarea interviului (date factuale
despre subiect, descrieri ale locuinţei, observaţii asupra personalităţii, observaţii asupra
derulării interviului etc.).

4. 2. GHIDUL DE INTERVIU

Este un ansamblu organizat de teme şi/sau întrebări care structurează activitatea de


ascultare şi de intervenţie a celui care intervievează. Gradul de formalizare a ghidului depinde
de: natura temei studiate, de cunoştinţele anterioare ale cercetătorului despre temă, de tipul de
anchetă (exploratorie, principală, complementară), de tipul de interviu preconizat (structurat,
nestructurat), precum şi de modul de analiză a datelor. Ghidurile de interviu cunosc o mare
varietate de forme, începând de la unele ce cuprind doar câteva teme mai generale, până la altele
cu o listă lungă de subiecte sau de întrebări specifice. De asemenea, utilizarea ghidului comportă
mai multe niveluri: 1. Pentru forma non-directivă a interviului, ghidul este alcătuit din doar
câteva teme, prefaţate de un consemn iniţial; 2. Pentru forma semi-directivă a interviului, ghidul
este compus dintr-un număr mai mare de teme şi are rol orientativ, oscilând între o formă fixă
(rigidă) şi una evolutivă, între un număr fix de întrebări şi unul liber etc.;
3. Pentru forma directivă ghidul este compus dintr-o succesiune de întrebări sau teme care nu se
schimbă, nu se modifică pe tot parcursul cercetării.
Cum începem să construim un ghid de interviu? Nu există, se pare, strategii anume. Fiecare
cercetător are modul său propriu de a alcătui grila întrebărilor. Totuşi, sunt descrise, în general,
trei posibilităţi la care se apelează mai des. Prin prima dintre ele se elaborează cât mai multe
întrebări posibile, urmând ca cele potrivite să fie selectate în momentul derulării interviurilor
(structurare ad-hoc, spontaneitate, dar deficienţă în standardizare). Prin cea de a doua se
elaborează o strategie generală a interviului, apoi se notează toate întrebările care ne vin în minte.
La final, acestea sunt ordonate pe categorii, teme. În sfârşit, prin cea de a treia construieşte iniţial
ansamblul temelor, se ordonează acestea şi apoi se alcătuieşte ghidul tematic. Ulterior, temele
sunt transformate în întrebări. Este o modalitate relativ, comodă, sigură, dar săracă în
originalitate, spontaneitate.

Câteva îndrumări pot fi formulate pentru alcătuirea ghidului de interviu:


1. Temele sau întrebările cuprinse în interviu trebuie să acopere pe cât posibil întreg spaţiul
domeniului sau obiectul cercetat;
2. Urmărirea unei structuri pe cât posibil simple, cu o logică internă care să asigure o derulare
optimă a discuţiei şi o memorare facilă;
3. Evitarea întrebărilor lungi sau a celor duble sau triple care pot deruta subiectul;
4. Utilizarea mai întâi a întrebărilor deschise, apoi a celor închise;
5. Alegerea unor cuvinte uzuale şi lipsite de ambiguitate;
6. Dacă este posibil, ghidul de interviu să fie structurat pe întrebări principale şi întrebări
secundare (să se marcheze în vreun fel relaţiile de subordonare) (Angers, 1996);
7. Să existe întotdeauna mici fraze de trecere de la o temă la alta (de exemplu, „Să vorbim acum
despre…”, „Dar ce puteţi spune despre…” etc.;
8. În măsura posibilului, se va trece de la subiecte impersonale spre subiecte mai personale,
pentru a câştiga încrederea intervievatului;
9. În măsura posibilului, se va trece în construcţia întrebărilor de la prezent spre trecut şi apoi
spre viitor (prezentul facilitează reamintirea, ca şi proiecţia în viitor). Problema este însă
discutabilă, pentru că se poate argumenta şi contrariul: perspectiva ordinii temporale fireşti
poate asigura o coerenţă a discursului şi o mai bună încadrare a evenimentelor.
Anumiţi cercetători, precum Ferman şi Levin (1975) sugerează începerea interviului cu
întrebări factuale (vârstă, adresă, sex, slujbă etc.). Dacă datele nu sunt solicitate într-o manieră
inhibitoare, strategia aceasta are darul de a rupe barierele şi de a securiza respondentul. Această
abordare nu are efect dacă nu are în vedere prezentarea reciprocă - operatorul, la rândul lui,
trebuie să împărtăşească anumite informaţii despre sine. Dimpotrivă, alţi autori ca Daunais
(1984) arată că există un risc major în începerea interviului prin întrebări factuale. Argumentul
său se sprijină pe observaţii care arată că subiecţii răspund scurt la întrebările factuale şi
prelungesc această manieră la nivelul întrebărilor deschise, acolo unde se cere o prezentare a mai
largă a temei, libera exprimare etc.
Ghidurile de interviu sunt foarte diverse şi exprimă abordarea personală a cercetătorului,
caracteristicile sale de formare, personalitatea sa etc. În continuare, vom prezenta mai multe
ghiduri de interviu, utilizate cu prilejul unor cercetări. Primul dintre ele, înfăţişat mai jos într-o
formă adaptată, a fost utilizat într-o cercetare pe tema poluării de către Denise Jodelet (1974).

Tema din ghidul de interviu Tipul de gândire- Relansările verbale prevăzute


exprimare solicitat
subiectului
1. Tipologia poluării Gândire descriptivă 1. Ce înţelegeţi dvs.
(taxonomică, asociativă) prin cuvântul
“poluare”?
2a. Fenomenele prezentate vi
2. Aspecte generale Gândire se par noi?
2a. Apariţia problemei descriptivă(factuală şi 2b. Unde anume întâlniţi
2b. Surse locale ale evaluativă) acest gen de probleme?
poluării 2c. Ce credeţi despre importanţa
2c. Gradul de importanţă acestor fenomene?
3. Cauzalitate (legătura cu ştiinţa, Gândire 3. Care sunt motivele (cauzele)
progresul tehnologic etc.) explicativă acestor fenomene?
4. Ce credeţi că ar trebui să se
4. Remedii Gândire practică facă pentru a remedia aceste
fenomene?
5. Canale de informare Gândire descriptivă 5. Cum anume aţi aflat despre
şi explicativă fenomenul de poluării?
6. Imaginea viitorului Gândire imaginativă 6. Cum credeţi că va evolua
(proiectivă) fenomenul acesta al
poluării?
7. Mediul înconjurător ideal Gândire imaginativă Puteţi să descrieţi locul ideal
(proiectivă) în care aţi vrea să trăiţi?

După Angers (1996), un ghid de interviu se construieşte cu ajutorul unor întrebări


principale şi a altora secundare, derivate din acestea. Trebuie, de asemenea, să se marcheze
aceste raporturi prin utilizarea unei numerotări adecvate (care să arate relaţiile de subordonare).
Această modalitate are ca avantaje: o reţinere mai uşoară a ghidului în memorie, un mai bun
control al interviului (a trecerii de la o fază a acestuia la alta) şi un mai bun marcaj pentru analiza
de conţinut (avem deja evidenţiate categoriile şi temele – vezi analiza de conţinut!).

Prezentăm mai jos un ghid de interviu în care se utilizează această modalitate (Angers,
1996, p. 196), utilizată într-o cercetare asupra dragostei şi căsătoriei. Întrebările sunt adresate
unor copii ai căror părinţi sunt divorţaţi.
SĂ VORBIM PENTRU ÎNCEPUT DESPRE PĂRINŢII TĂI:
1. Ce se întâmplă cu ei de când nu mai locuiesc împreună?
1.1. Ce face mama ta?
1.2. Ce face tatăl tău?
1.3. Crezi că viaţa este mai uşoară pentru unul dintre ei?
1.4. Crezi că viaţa este mai dificilă pentru unul dintre ei?
2. Cum era când ei trăiau împreună?
2.1. Cum se comporta mama ta?
2.2. Cum se comporta tatăl tău?
2.3. Crezi că viaţa era mai uşoară pentru unul dintre ei?
2.4. Crezi că viaţa era mai dificilă pentru unul dintre ei?

SĂ VORBIM ACUM PUŢIN ŞI DESPRE TINE:


3. Ce situaţie ai acum faţă de familia ta?
3.1. Care sunt relaţiile tale cu mama?
3.2. Care sunt relaţiile tale cu tatăl?
3.3. Care sunt relaţiile tale cu ceilalţi membri ai familiei?
4. Care era situaţia ta faţă de familie înainte de divorţ?
4.1. Care erau relaţiile tale cu mama?
4.2. Care erau relaţiile tale cu tatăl?
4.3. Care erau relaţiile tale cu ceilalţi membri ai familiei?
Să vorbim acum puţin şi despre divorţ, în general, în societate:
5. Ce crezi despre acest subiect?
5.1. După părerea ta, cum se vor comporta generaţiile următoare?
5.2. Este un lucru bun sau rău faptul că se permite soţilor să divorţeze?

Înainte de a începe cercetarea propriu-zisă este recomandabil ca intervievatorul să testeze o


serie de aspecte, cum ar fi: înţelegerea întrebărilor, reacţia subiecţilor, reacţia operatorilor etc.
Pentru aceasta se intervievează un număr redus de subiecţi, dar care reflectă compoziţia
eşantionului vizat, urmărindu-se aspectele de mai jos:
1. Testarea înţelegerii explicaţiilor corelate interviului. Este vorba de modul în care
subiectul înţelege, din consemnul formulat, ceea ce are de făcut. Concret, se cere subiectului să
exprime cu propriile cuvinte ce a înţeles din explicaţiile furnizate de operator.
2. Testarea înţelegerii întrebărilor. Este prezentată fiecare întrebare şi subiectul este
întrebat cu privire la conţinutul solicitat de anchetă. Dacă acest conţinut coincide cu expectanţele
generale ale cercetătorilor, atunci se poate vorbi de un bun ghid de interviu. Tot aici se are în
vedere şi forma întrebărilor (repetiţii, neclarităţi în formulare, lipsa relevanţei, vocabularul
inadecvat etc.). După parcurgerea acestor verificări se elaborează noua formă a ghidului de
interviu.
3. Testarea derulării propriu-zise a interviului. Este o etapă a pretestării, posterioară
verificării aspectelor de mai sus. Se trece la realizarea interviului (cu noua formă a ghidului) pe
un grup mic de subiecţi (altul decât cel precedent) care să reflecte, din nou, eşantionul mare, al
cercetării. Se redactează apoi, după noi modificări, ultima formă a ghidului.

4.3. REALIZAREA INTERVIULUI

Pe timpul derulării interviului, operatorii vor avea în vedere mai multe elemente: punerea
întrebărilor, supravegherea atitudinii subiectului, supravegherea propriei atitudini, construirea
unei relaţii bune cu subiectul etc. Dezvoltăm câteva aspecte în continuare.
a. Punerea întrebărilor. Michael Brenner accentuează asupra importanţei formulării
întrebărilor în faza intervievării. O serie de reguli trebuie urmate. De exemplu, atunci când
subiectul solicită repetarea unei întrebări, intervievatorul trebuie să o repete. Atunci când
respondentul solicită clarificări, intervievatorul trebuie să le dea, într-o manieră non-directivă,
indiferent de tipul de interviu. Clarificarea trebuie să nu inducă un răspuns sau să dirijeze
discursul subiectului spre o anumită direcţie. De asemenea, când intervievatul dă un răspuns
neadecvat, intervievatorul trebuie să solicite răspunsul adecvat într-o manieră non-directivă, fie
prin repetiţia consemnului sau întrebării, fie prin clarificarea de mai sus. În sfârşit, când
intervievatul refuză răspunsul la o întrebare, operatorul de interviu trebuie să accepte refuzul.
(Brenner, Brown şi Canter, 1985).

b. Supravegherea atitudinii subiectului


Când intervievatorul este faţă în faţă cu intervievatul, nu numai că îl ascultă, dar îi observă
şi gesturile, mimica, reacţiile spontane. Coroborarea tuturor acestor aspecte permite ca
cercetătorul să judece autenticitatea unor răspunsuri, să menţină interesul intervievatului, să
solicite detalii suplimentare, să evalueze implicarea emoţională a vorbitorului etc. Observarea şi
interpretarea semnalelor furnizate de subiect permite nuanţarea abordării, „acordarea” cu acesta,
reajustarea unor reacţii, reevaluarea situaţiei etc.

c. Interacţiunea intervievat–intervievator din perspectiva variabilelor socio-demografice.


Analizele de fidelitate realizate asupra mai multor interviuri în baza unor variabile ca sexul,
pătura socială a intervievatului etc. au arătat diferenţe semnificative. Aceste rezultate atrag
atenţia asupra importanţei statutelor persoanelor angajate în interacţiune. Jacqueline Palmade
(1988) centralizează o serie de cercetări privitoare la relaţiile dintre intervievat şi intervievator în
baza celor două variabile menţionate mai sus. Ea a identificat două tipuri de relaţii standard:
conivenţa defensivă (complicitate, înţelegere reciprocă, apelul la „locuri comune”) şi
neutralitatea binevoitoare (acceptarea cu rezerve, starea de expectativă, colaborarea
respectuoasă etc.). Rezultatele observaţiilor sale pot fi sintetizate în următoarele idei: atunci când
un bărbat intervievează un alt bărbat relaţia este de conivenţă defensivă; când o femeie
intervievează o femeie, relaţia este mai degrabă una de „neutralitate binevoitoare”; atunci când
intervievatorii sunt într-o situaţie hetero-sexuală, distribuţia celor două modele este aleatorie;
atitudinea de „neutralitate binevoitoare” corespunde mai degrabă păturii medii a populaţiei;
conivenţa ideologică apare în cazul cadrelor superioare şi a muncitorilor specializaţi.

d. Flexibilitatea intervievatorului
Orice situaţie de interviu este unică în felul ei. Un intervievator se va confrunta, aşadar, de-
a lungul mai multor interviuri cu multiple situaţii care vor necesita adaptări repetate şi rapide.
Întrebările puse nu au aceeaşi rezonanţă pentru toţi subiecţii, fiecare dintre aceştia va elabora
răspunsuri care reflectă modul lor de a înţelege întrebarea, contextul intelectual în care s-a
format, experienţa personală. De asemenea, întrebările puse în cadrul unui interviu semi-directiv
solicită răspunsuri deseori superficiale; aspecte precum motivaţia, aşteptările, elaborările
explicative complexe scăpând acestei tehnici (Nahoum, 1977). La rândul său, subiectul are
deseori dorinţa de a comunica propriile sale probleme, angoase, dorinţe, temeri etc. De aceea, se
recomandă intervievatorilor o oarecare flexibilitate, o „oscilaţie” în cadrul ghidului de interviu, o
pendulare sau negociere între ceea ce doresc să afle de la subiecţi şi ceea ce vor aceştia să spună.
O altă soluţie este completarea interviului principal cu un altul liber, suplu, adaptabil; acest fapt
însă
e. Construirea unei relaţii bune cu subiectul
Comunicarea într-un interviu se desfăşoară în cadrul unei relaţii complexe, clădită pe
raporturi interpersonale derivând din scopurile cercetării şi modulate de caracteristicile de
personalitate ale participanţilor la interacţiune. Este important ca, încă de la începutul întâlnirii,
să stabilim o relaţie bună cu subiectul pe trei direcţii: 1. Mărirea gradului de receptivitate la
cercetare (dispoziţia subiectului de a participa, de a colabora la tema propusă); 2. Menţinerea
motivaţiei de participare a subiectului şi
3. Acordarea respectului reciproc (climatul de stimă reciprocă, valorizare profesională sau de
altă natură).
4.4. PROBLEME ALE INTERVIEVĂRII

A. Distorsiuni datorate subiectului


Cercetările metodologice au pus în evidenţă o serie de factori care ţin de subiecţi şi care se
constituie în potenţiale bias-uri ale cercetării. Am selectat, mai jos, câţiva factori care sunt mai
des invocaţi în lucrările de specialitate.

a. Încrederea în intervievator. Situaţia de interviu este una, fără îndoială, mai specială. Ea
se prezintă, în primul rând, ca o experienţă deseori inedită pentru subiect. Reprezentările pe care
acesta le are asupra situaţiei de interviu, şi care pot fi mai mult sau mai puţin conturate, nu pot
substitui experienţa personală. Prin urmare, potenţialul intervievat doreşte cât mai multe
informaţii despre ceea ce se va întâmpla, iar operatorul trebuie să satisfacă această cerere. În al
doilea rând, dincolo de desfăşurarea acţiunii, acceptarea intervievării conduce subiectul spre o
serie de interogaţii care ţin de confidenţialitate: este acest om (intervievatorul) de cuvânt, ce se
va întâmpla cu datele mele, cum vor fi analizate, cui vor folosi, va apărea numele meu undeva?
Numai în momentul în care subiectul este convins că deţine „toate datele problemei” va furniza
date autentice, utile cercetării.

b. Problema răspunsurilor mincinoase. Fără îndoială, conştient sau mai puţin conştient,
intervievatul poate introduce o serie de denaturări ale adevărului (de la minciuni sfruntate până la
mici alterări sau omisiuni). Este foarte greu, deseori, să identifici astfel de bias-uri ale cercetării
din cauza timpului relativ scurt de interacţiune cu intervievatul, a numărului ridicat al
intervievaţilor dintr-o cercetare, precum şi a datelor puţine de care de obicei dispunem cu privire
la subiecţi etc. Denaturarea adevărului apare mai ales când, în răspunsurile sale, subiectul trebuie
să introducă date concrete (nume de lucruri sau persoane, adesea importante pentru situaţia sa).
De exemplu, întrebări privind venitul sau comportamente private pot genera erori. În general,
apelul la elementele concrete din cercetare trebuie să pună intervievatorul totdeauna în gardă. De
asemenea, intervievatorul trebuie să acorde o atenţie mai mare subiectului în cadrul acelor pasaje
din interviu în care acesta vorbeşte despre sine. Probabilitatea înregistrării unor date parţial
adevărate sau neadevărate creşte iarăşi.

c. Reacţia de prestigiu. În cadrul interviului, unii subiecţi au tendinţa de a evita


răspunsurile corespunzătoare stării lor şi de a emite răspunsuri care ar determina din partea
operatorului o judecată favorabilă. Această distorsiune este frecvent inclusă la categoria „erori
ale subiectului”, deoarece s-a constatat că, în cea mai mare parte a cazurilor, reacţia este generată
de trăsături din personalitatea subiectului şi mai rar este determinată de intervievator. Se poate
întâmpla însă ca şi operatorul să declanşeze o astfel de reacţie în situaţii în care, de exemplu,
afişează distanţa socială, este mai puţin empatic etc.

d. Ignoranţa. Ne putem, de asemenea, confrunta cu situaţia în care subiectul nu are un


răspuns la întrebare şi emite o serie de judecăţi false pentru a masca ignoranţa sa. Fenomenul
este mai intens observat la subiecţii neasertivi care nu au curajul de a mărturisi deschis “nu ştiu”.

e. Eroarea de rol social. Acest aspect se referă la faptul că răspunsurile subiectului sunt în
conformitate cu rolul ce decurge din poziţia sa socială şi nu din opiniile, convingerile sale
autentice. Fenomenul poate fi mai frecvent întâlnit atunci când intervievăm elite, subiecţi cu
angajamente sociale complexe (oameni politici sau de afaceri etc.) sau exponenţi recunoscuţi ai
unor clase sociale.

f. Eroarea de opinie comună. Uneori intervievatul consideră că există răspunsuri bune sau
rele, potrivite sau nepotrivite. De frică să nu greşească şi să atragă evaluări negative din partea
operatorului, îşi maschează propria poziţie în spatele uneia comune, împărtăşită de un anumit
grup sau clasă socială. Astfel, subiectul se simte protejat, la adăpost de eventualele critici.
B. Erori ale operatorului
Metodologii au identificat o serie de greşeli pe care le poate comite operatorul în realizarea
unui interviu şi care pot denatura datele. Prezentăm, mai jos, câteva considerate mai importante.
a. Manifestarea atitudinii proprii. Alături de câştigarea încrederii subiectului,
neutralitatea este a doua mare condiţie necesară unui bun interviu. Operaţional, părăsirea
neutralităţii s-ar traduce mai ales prin două comportamente: trădarea, într-un fel sau altul, a
propriei atitudini şi manifestarea aşteptării unor anumite răspunsuri.
b. Stabilirea unei relaţii de tip amical. Boutin (1997) consideră că alunecarea într-o astfel
relaţie, nocivă acurateţei datelor de cercetare, riscă să apară atunci când intervievatorul are unele
puncte comune cu subiectul, cum ar fi apartenenţa la aceeaşi breaslă sau o experienţă de viaţă
care îi apropie unul de altul. De exemplu, pot fi citate situaţii în care un student intervievează un
alt student sau profesorul unei şcoli pe un coleg al său de breaslă.
c. Stabilirea unei relaţii de tip medic-pacient. Se poate întâmpla, din cauza unei false
reprezentări de obicei, ca intervievatul să confunde interviul de cercetare cu unul terapeutic. În
acest caz, subiect solicită ascultarea problemelor sale, suportul sau, şi mai grav, soluţii. Dacă se
întâmplă o astfel de confuzie şi subiectul împinge interviul pe terenul terapiei, intervievatorul
este obligat să clarifice imediat lucrurile, să reamintească scopul şi contextul întâlnirii.
d. Stabilirea unei relaţii de tip profesor-elev. Alţi subiecţi, tot ca urmare a unei false
reprezentări, identifică intervievatorul cu un profesor. Intervievaţii aflaţi în această confuzie
aşteaptă de la intervievator îndemnuri repetate de a continua (altfel discuţia trenează), confirmări
ale „corectitudinii” celor spuse, „dăscăliri” repetate etc. O situaţie de acest tip creează mari
probleme intervievatorului. Ca soluţii, se recomandă reamintirea consemnului, clarificări
suplimentare etc. Boutin (1997) recomandă intervievatorului adoptarea poziţiei celui care
încearcă să înveţe de la subiect, să înţeleagă (ignoranţa stimulativă).
e. Introducerea propriilor cunoştinţe sau date. După mai multe interviuri, din cadrul
aceleaşi cercetări, un intervievator dispune de un volum mare de informaţii, referitor la temă.
Acesta provine din două surse: de la un nivel teoretic (din documentaţia ştiinţifică a cercetării) şi
de la un nivel empiric (din ansamblul datelor furnizate de subiecţii investigaţi deja).
Intervievatorul înregistrează, prin urmare, un ascendent informaţional asupra subiectului, care îl
poate determina să introducă involuntar propriile date în cercetare sau să dirijeze discursul
acestuia spre elemente care să-i confirme opiniile.
f. „Capcana” relaţiei de tip inchizitor. Trebuie evitată, în relaţia intervievat-intervievator,
confruntarea, stabilirea cu înverşunare a adevărului (obţinerea mărturisirii) etc. Trebuie remarcat
faptul că studiile metodologice realizate asupra comportamentului intervievatorilor au arătat că
frecvenţa cazurilor nu este ridicată.
g. Afişarea distanţei sociale. Intervievatorul trebuie să arate cât mai puţin din apartenenţa
sa la o clasă socială anume, la un grup, la o regiune geografică etc. Dacă consideră că aceste
aspecte pun într-o lumină defavorabilă subiectul, atunci trebuie să evite dezvăluirea lor.

C. Situaţii neprevăzute
Dorinţa firească pentru oricare cercetător sau operator de teren este să prevadă totul, să
pregătească totul dinainte astfel încât să nu apară surprizele, neprevăzutul, în derularea unui
interviu. Uneori, în ciuda tuturor pregătirilor, apar momente neplăcute care trebuie depăşite
spontan de către intervievator.
a. Transformarea interviului individual într-unul colectiv. În situaţiile în care interviul se
derulează la domiciliul subiectului mai pot interveni şi alte persoane în discuţie, membre ale
familiei. Pentru a evita acest fapt se solicită subiectului izolarea împreună cu operatorul într-o
cameră, unde să nu fie deranjaţi (se găseşte o formulă verbală care să nu trezească suspiciuni
subiectului). La fel şi la locul de muncă.
b. Abandonul. Este posibil ca pe parcursul discuţiei, dintr-un motiv sau altul, subiectul să
încerce un abandon, un refuz de a continua discuţia. O astfel de reacţie nu apare brusc, ea este
anunţată de semne pe care operatorul trebuie să le decripteze preventiv: ezitări tot mai dese,
evitarea răspunsurilor, nervozitate etc. Esenţial este să se găsească cauza şi să se remedieze
situaţia pe parcurs.
c. Pierderea controlului situaţiei. O temă mai incitantă, un operator mai puţin energic sau
un intervievat dominant pot conduce la pierderea controlului situaţiei de interviu, manifestată
prin: abateri mari de la ghid, alunecarea în banalitate, transformarea interviului într-o discuţie
obişnuită etc. Operatorul trebuie să anticipeze astfel de pierderi ale controlului, să le evite şi să
vegheze la respectarea ghidului de interviu.
d. Intervenţii externe (întreruperi şi fragmentări ale interviului). Uneori condiţia de
izolare nu poate fi respectată şi atunci sarcina operatorului devine mai dificilă. În acest caz se
recomandă utilizarea mai intensă a reformulărilor.
e. Condiţii exterioare nefavorabile. Se poate întâmpla ca locul intervievării să devină la
un moment dat neadecvat. De exemplu, respondentul nu se simte în largul său (stare de
disconfort) din cauza zgomotului, căldurii excesive etc. Apariţia unor zgomote neprevăzute,
modificări ale temperaturii din cameră sau ale iluminării pot compromite interviul. Se poate
schimba cadrul ambiental, iar dacă nu există o altă posibilitate se reprogramează interviul.
f. Situaţia în care intervievatului nu îi place o anumită caracteristică din persoana
operatorului. Aceste caracteristici se pot referi la vârstă, sex, statut, aspect fizic etc.

4.5.INTERVIEVAREA UNOR CATEGORII DEOSEBITE DE PERSOANE

Există o serie de recomandări în literatura metodologică privind intervievarea anumitor


categorii de persoane, cum ar fi copiii, adolescenţii, persoanele în vârstă sau cele cu handicap.
Orice intervievator va trebui să aibă în vedere câteva aspecte, care să asigure validitatea
conţinuturilor verbale obţinute de la aceste categorii de subiecţi:
1. Cunoaşterea particularităţilor psihologice caracteristice acelui grup;
2. Înţelegerea contextului social, a condiţiilor de dezvoltare şi manifestare a personalităţii,
general valabile pentru un anumit segment mai dificil de populaţie;
3. Cunoaşterea barierelor, blocajelor, piedicilor posibile în realizarea interviului,
specifice grupului respectiv;
4 . Stăpânirea modalităţilor de contracarare a aspectelor enumerate mai sus.

a. Intervievarea copiilor. Boutin (1997) observa faptul că sunt relativ puţine lucrări
metodologice care să trateze problema intervievării copiilor. Este posibil ca acest aspect să
reflecte numărul redus de cercetări care utilizează copiii ca subiecţi. În general, se poate vorbi
totuşi despre o creştere a numărului de studii de acest tip, în special având ca temă diverse
reprezentări sociale, cum ar fi reprezentările eului, reuşita sau eşecul şcolar, reprezentarea puterii
(Galli şi Nigro, 1992), reprezentarea radioactivităţii (Galli şi Nigro, 1987) etc. Trecând în revistă
mai multe studii, se constată deseori formulări inadecvate ale întrebărilor (slabă raportare la
mediul de viaţă şi vârsta copiilor, dificultate ridicată), încălcări ale eticii cercetării (Boutin,
1997). Se neglijează adesea faptul că la acest tip de subiecţi familiaritatea contextului în care se
realizează interviul are un impact mai mare asupra discuţiei, iar influenţa personalităţii
intervievatorului este net ridicată.
Intervievarea copiilor ridică cel puţin două întrebări majore: sunt copiii capabili să spună
adevărul? şi există riscul tulburării echilibrului lor psihologic? O serie de cercetări au răspuns
pozitiv la prima întrebare. Astfel, pentru copiii din ciclul primar, studiile metodologice au indicat
capacitatea acestora de a spune adevărul, de a manifesta responsabilitatea afirmaţiilor, de a
diferenţia comportamentele observate în funcţie de conotaţiile afective şi normele sociale
existente (Blumenfeld şi alţii, 1982, citaţi de Boutin, 1997). În ceea ce priveşte a doua problemă,
riscul există, dar precauţiile şi pregătirea bună a intervievatorului pot reduce sau anula această
influenţă. Pentru copil, situaţia de interviu este una de interogare susţinută, uşor asimilabilă unei
situaţii cotidiene, deseori de tip conflictual sau punitiv: încălcări ale disciplinei şcolare,
nerealizarea unor sarcini, acte de „nesupunere” faţă de normele familiei etc.
Pentru a proteja copilul, încă de la început, intervievatorul îi va propune acestuia o
disociere de aceste situaţii dificile, prezentând întreaga acţiune sub forma unui joc. Ideea de joc
va fi permanent în atenţia cercetătorului: elemente ale jocului vor însoţi întrebările, chiar
întrebările vor aminti, în formularea lor, despre joc etc. Elemente precum desenul, jocul de rol,
poveştile, teatrul, cărţile vor acompania interviul în funcţie de vârsta copilului. Aceste mijloace
nu au întotdeauna efectul scontat şi nu trezesc aceleaşi reacţii copiilor. Mai mulţi factori, ţinând
în special de educaţie, temperament, mediu de formare îşi spun cuvântul în situaţia utilizării
jocului sau desenului (Chiland, 1999).
Idei de reţinut: 1. Orice cercetare prin interviu, privind copiii, trebuie precedată de
observaţii sistematice asupra comportamentelor acestora, a mediului în care aceştia trăiesc şi a
relaţiilor pe care le dezvoltă cu adulţii din preajmă. 2. La copiii de vârstă preşcolară –
interviurile non-directive sunt mai indicate, cele semi-directive vor conţine doar câteva întrebări
simple, prin care se pot solicita discursuri descriptive. Deseori, aceste întrebări pot fi însoţite de
planşe, desene, obiecte reprezentative etc. 3. La copiii de vârstă şcolară – Se va ţine cont, în
demersul de cercetare, de faptul că există o ruptură între „lumea lor”, guvernată de norme
valabile în grupurile de elevi şi în familiile de origine, şi „lumea adulţilor”.

b. Intervievarea adolescenţilor. Deşi, în linii mari, intervievarea unui adolescent decurge


aproape la fel cu a unui adult, câteva particularităţi, generate de transformările identitare şi de
personalitate ale acestuia, atrag atenţia. Adolescenţa este una dintre perioadele cele mai dificile
ale vieţii unui individ. Este o perioadă de căutare a propriei identităţi şi de reevaluare permanentă
a relaţiilor cu adulţii. Această relaţie dificilă cu adulţii poate fi translatată la nivelul interviului.
Castarède şi Chiland (1999), analizând aceste aspecte, observă că relaţiile dintre
adolescenţi şi adulţi (în special părinţi) sunt determinate, în această perioadă, de reevaluarea
imaginii adulţilor pe de o parte şi de reacţiile deseori nepotrivite ale acestora, pe de altă parte, în
contactele cu adolescenţii. De la început, intervievatorul trebuie să se propună o relaţie de
egalitate de statut, adolescentul solicitând respect, tratament egal cu al adulţilor. Intervievatorul
va insista asupra acestui aspect şi-l va reaminti dacă consideră necesar pe parcursul intervievării.
Se va ţine cont, in intervievare de impactul foarte ridicat al grupurilor de prieteni, de faptul că
societatea are, de regulă, cerinţe mai ridicate decât de la altă vârstă, de dificultatea pentru această
vârstă de clarificare a raporturilor dependenţă-independenţă şi de dificultatea „definirii” propriei
identităţi.

c. Intervievarea persoanelor în vârstă. Cercetările cu subiecţii din această categorie au


dintre cele mai diverse teme: reprezentări din domeniul medical-farmaceutic (impactul unor
terapii sau medicaţii, influenţa unor medii speciale ca azilul sau casele de bătrâni, hobby-uri,
etc.); reprezentări ale evenimentelor trecute (memoria socială); reprezentări ale eului (legate de
procesele involutive specifice vârstei etc.), relaţii sociale (interpersonale şi comunitare, familia
etc.). Paradoxal, deşi considerate în viaţa de zi cu zi ca dificile, persoanele în vârstă manifestă
deseori o mare disponibilitate pentru a accepta şi participa ulterior la un interviu de cercetare.
Faptul poate fi explicat prin nevoia crescută a acestor oameni de a vorbi şi de a se face utili,
generată de retragerea lor din activitatea socială şi restrângerea ansamblului de relaţii umane.
Idei de reţinut: 1. Să se menajeze obişnuinţele persoanei respective, mult mai elaborate şi
rigide decât la altă vârstă (program, ore de masă sau somn); 2. Arătarea respectului pentru vârstă
este esenţială; 3. Să se aştepte mai mult pentru formularea ideilor şi să se tolereze într-un grad
mai ridicat divagaţiile, parantezele; 4. Să se asigure că este auzit şi înţeles; 5. Să se asigure că nu
suprasolicită prin prezenţa şi acţiunile sale persoana în vârstă (să testeze aşadar rezistenţa sa la un
efort mai intens).

d. Intervievarea subiecţilor cu handicap. Cercetări asupra reprezentărilor sociale ale


anumitor boli sau a diverselor handicapuri pot privi persoanele cu nevoi speciale. În funcţie de
handicap, interviul va îmbrăca forme mai deosebite: 1. Pentru nevăzători, de exemplu, se va
menţine contactul prin atingerea mâinii (dacă subiectul permite); 2. Pentru hipoacuzici, interviul
poate fi desfăşurat într-o manieră mixtă (întrebări scrise cu răspunsuri verbale – deşi tehnica
alunecă spre chestionar); 3. Pentru surdo-muţi se poate apela la un interpret etc. În general, vom
adapta cerinţele clasice ale unui interviu deficienţelor persoanei intervievate.
Idei de reţinut: 1. Orice cercetare asupra unor persoane cu un anumit handicap trebuie
prefaţată de o documentare temeinică asupra aspectelor medicale şi psihologice implicate; 2.
Întotdeauna, înainte de a obţine consimţământul persoanei respective, trebuie obţinut
consimţământul medicului curant sau aparţinătorilor (familiei); 3. Nu este indicat să se manifeste
o compasiune exagerată privitoare la problema medicală a subiectului, ci mai degrabă este bine
să se abordeze temele din interviu pe un ton optimist, tonic. 4. Este recomandată o atenţie sporită
problemelor etice ale cercetării.

e. Intervievarea subiecţilor internaţi în instituţii speciale (persoane private de libertate,


delincvenţi). Cercetările bazate pe interviu din psihologia judiciară şi sociologia delincvenţei
sunt cele mai dificile. Atât studiile din sfera psihologiei martorului, cât şi cele din cadrul
mediului penitenciar solicită la maxim intervievatorul şi ridică probleme dificile cu privire la
validitatea cercetărilor. Grupurile din penitenciar deţin o subcultură proprie, deseori
impenetrabilă în care normele sunt rigide şi prevăzute cu sancţiuni drastice. La acestea se adaugă
regulile externe, impuse de autoritate; nu de puţine ori unele sunt în conflict cu celelalte. Daca
pentru un om aflat în stare de libertate solicitarea de a participa la un interviu de cercetare este
rar suspectată de intenţii ascunse, în cazul subiectului privat de libertate aproape invariabil apare
această suspiciune. Un deţinut se întreabă imediat pentru cine strânge intervievatorul aceste date,
cu ce se ocupă de fapt, dacă i se cere sau nu să încalce normele grupului. El va încerca să
manipuleze persoana din faţa sa, să-i prezinte denaturat faptele etc. Pentru intervievator, acestea
sunt bariere foarte greu de trecut.
Idei de reţinut: 1. Întotdeauna, înainte de intervievare, un operator de interviu se va
interesa în cele mai mici detalii de cazul intervievatului şi de evoluţia sa din perioada de detenţie;
2. Primul lucru pe care trebuie să-l urmărească un intervievator este să câştige şi să menţină
încrederea subiectului (mai mult decât în alte situaţii); 3. În situaţia în care vizăm, prin cercetare,
să studiem mediul penitenciar este bine să încrucişăm datele provenite atât de la subiecţi
internaţi în instituţie, cât şi de la cei care au părăsit-o de curând; 4. Folosirea „autorităţilor”
(gardieni, director) este total contraindicată. Medierea prin psihologul închisorii poate da
rezultate în anumite cazuri. Abordarea directă este cea mai bună, deşi este şi cea mai dificilă; 5.
Intervievatorul va aborda temele cu calm, ferm şi nu va ezita să contrazică subiectul pe un ton
neutru, pe baza cunoaşterii cazului, atunci când acesta minte în privinţa sa (acţionând astfel, un
operator de interviu arată că nu poate fi manipulat uşor).

5. INTERVIUL SEMI-DIRECTIV: ÎNCHEIEREA ŞI ANALIZA INTERVIULUI

5.1. ÎNCHEIEREA INTERVIULUI

În afara situaţiilor în care apar situaţii neprevăzute, interviul se consideră terminat în


următoarele cazuri: atunci când expunerea subiectului devine redundantă şi nu mai există nici un
plus de informaţie; atunci când subiectul a obosit (mai evident in interviurile cu copii sau
bătrâni); în situaţiile în care tăcerile devin tot mai numeroase, mai prelungite şi, prin urmare, mai
jenante şi în situaţia unui interviu cu structurare puternică, când s-a epuizat ghidul de interviu.
Odată încheiată partea de expunere a respondentului, intervievatorul nu pleacă brusc. O
serie de acţiuni sunt necesare:
1. Rezumarea interviului. Operatorul prezintă un scurt rezumat al interviului (câteva fraze).
Scopul este de a verifica dacă subiectul a spus cu adevărat acele lucruri, dacă nu cumva şi-a
schimbat între timp punctul de vedere sau dacă nu cumva mai are ceva de adăugat la cele spuse.
2. Solicitarea impresiilor subiectului. Intervievatorul solicită subiectului să-şi exprime
impresiile sale cu privire la derularea interviului, sentimentele trăite de el, dificultăţile întâlnite,
modul în care a trecut peste ele, ceea ce consideră că a mers rău, observaţii cu privire la modul de
lucru şi atitudinea operatorului. Toate aceste informaţii sunt trecute separat, pe o foaie care se
ataşează ulterior interviului. Informaţiile pot fi notate în ordinea spusă de subiect sau pot fi
contabilizate într-o lista (grilă) de astfel de observaţii elaborată în prealabil şi utilizată
standardizat pentru toţi intervievaţii.
3. Solicitarea datelor de identificare. Se pun întrebările particulare din lista de identificare
care însoţeşte interviul. De regulă, acestea se referă la detalii legate de datele personale ale
subiectului (sex, vârstă, studii). Sunt itemi care apar şi la sfârşitul oricărui chestionar.
4. Despărţirea de intervievat. Ultimele acţiuni se referă la mulţumiri, rămas bun etc. Dacă
interviul este repetat, se fixează evident data următoarei şedinţe.

5.2. ANALIZA DATELOR

Analiza datelor se face prin intermediul diferitelor forme ale analizei de conţinut. Berelson
(1952) defineşte analiza de conţinut ca “tehnică de cercetare care are ca obiect o descriere
obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al unei comunicări” (apud. Ghiglione
şi col. 1980). Analiza de conţinut constă în descompunerea ansamblului unui discurs în elemente
simple şi cuantificarea lor cu scopul clasificării, măsurării sau ierarhizării acestora. Metoda se
referă la analiza cantitativă a documentelor, urmărindu-se evidenţierea unor teme, tendinţe,
atitudini, valori, pattern-uri având ca mecanism convertirea unui material simbolic calitativ în
unul cantitativ (Bardin, 1993).
Analiza de conţinut a fost utilizată pentru prima dată de către aliaţi în studiul propagandei
naziste, în general în studiul opiniei publice (echipa lui H. Lasswell). Tehnica a devenit ulterior
predilectă pentru anumite ştiinţe ale socialului. În sociologie se utilizează în studiul mass-media,
originea fenomenului social, delincvenţa etc., iar în politologie se foloseşte pentru cercetarea
opiniei politice, liderilor de opinie, comportamentului electoral. În psihologie se utilizează, în
special, în ramurile socială (evidenţierea aspectelor legate de studiul maselor, reclama, studiul
mentalităţilor, manipulării, sistemelor de credinţe, valori, atitudini, reprezentările sociale) şi
clinică (studiul producţiilor discursive ale pacienţilor) (Ghiglione şi col. 1980).
a. Clasificarea analizelor de conţinut
Analiza tematică este cea mai veche formă a analizei de conţinut. Constă într-un decupaj
transversal asupra corpusului discursiv. Unitatea de decupaj este tema, care reprezintă un
fragment de discurs. Fiecare temă este definită printr-o grilă de analiză a discursurilor, elaborată
empiric, pe baza datelor obţinute în interviuri. Modul de decupaj rămâne acelaşi de la un interviu
la altul. O clasificare facilă a analizelor de conţinut, după Quivy şi Campenhoudt (1995), ne
trimite la stabilirea a două categorii:
 Cantitative (extensive, axate pe gruparea unui număr mare de date, cu scopul de a stabili
frecvenţe de apariţie şi corelaţii între ele);
 Calitative (intensive, axate pe analiza detaliată şi complexă a unui număr restrâns de date).
O altă clasificare este propusă de Laurence Bardin (1993) care împarte ansamblul
analizelor în trei categorii: 1. formale (analiza exprimării, analiza formulării), 2. tematice
(analiza tematică, analiza evaluativă, şi 3. structurale (analiza structurală, analiza co-
ocurenţelor).
b. Materialul analizei de conţinut.
În conversaţia cotidiană, oamenii fac o analiză de conţinut a discursului interlocutorului
sau a altor mesaje în mod spontan, natural. Deficienţele unei asemenea analize sunt evidente:
lipsa de specializare a analistului, lipsa de antrenament, dezavantajele nesistematizării (Ghiglione
şi col. 1980).
Etapele analizei de conţinut.
O primă etapă presupune stabilirea scopului şi obiectivelor analizei. Acestea se referă la
tema cercetării. Spre exemplu, ne propunem să vedem în ce măsură s-a schimbat opinia tinerilor
despre droguri în ultimii ani şi argumentarea asociată acestei probleme. În acest caz, scopul este
explorarea acestei atitudini, iar obiectul analizei este categoria de populaţie tânără.
A doua etapă, producerea datelor, depinde de natura cercetării. Spre exemplu, dacă vrem
să analizăm discursul politic al unui partid, avem posibilitatea de a studia documentele scrise ale
acestuia (de exemplu, declaraţii din ziare, documente emise de conducerea partidului, statutul
acestuia, procesele verbale ale şedinţelor etc.), dar şi conţinutul unor eventuale interviuri date
cercetătorului de diverse persoane înscrise în partid sau chiar de lideri ai acestuia. Avem, prin
urmare, o metodă combinată de producere a datelor. În situaţia în care folosim diverse
documente scrise, ne interesează şi latura calitativă: cine a scris documentul, cum l-a scris, în ce
împrejurări, ce efect a avut asupra altor persoane etc. Contextul poate fi, uneori, mai important,
mai expresiv decât mesajul însuşi. Oricum, se recomandă ca întotdeauna să se aibă în vedere
contextul social în care s-a emis un mesaj sau un set de mesaje.
Cercetătorul trebuie să-şi adapteze grila de categorii la tipul de material utilizat. Spre
exemplu, într-un fel se face o analiză pe materialele cuprinse în dosare (care au un stil de
redactare oficial, eliptic, sistematizat) şi altfel se realizează acelaşi lucru pe un interviu
nestructurat (care are un stil liber, multe paranteze, repetiţii etc.). De fapt, există o deosebire
mare între materialele scrise şi cele vorbite ale analizei, existând pentru analist avantaje şi
dezavantaje în ambele situaţii. Astfel, materialele scrise au avantajele de a fi mai precise,
concentrate ca sens, dar dezavantajele de a nu fi spontane (sunt supuse deja unei prelucrări) sau
de a fi destinate unui scop care le poate, uneori, denatura obiectivitatea. Materialele verbale au,
de regulă, calităţi opuse (Ghiglione şi col. 1980).
Alegerea categoriilor de analiză reprezintă cea de a treia etapă. De obicei, această operaţie
este precedată de o transcriere a materialului (cu excepţia cazurilor în care îl avem deja în formă
scrisă). Cercetătorii evită, în ultima vreme transcrierea, economisind timp prin lucrul direct de pe
bandă. Astfel se analizează o cantitate mai mare de material. Nu se recomandă totuşi această
metodă începătorilor.
Ghiglione (1980) consideră că există trei elemente care pot fi luate în calcul:
1. Categoria tematică. Are un grad mare de generalitate şi se referă la aspectele
fundamentale, centrale, ale discursului. Într-o categorie tematică sunt cuprinse mai multe teme,
asociate ideii centrale, care fundamentează categoria.
2. Tema. Are un grad de generalitate mai mic decât categoria, fiind subsumată acesteia. În
fapt, ea este o idee, o unitate de sens, o remarcă, un cuvânt, propoziţie, frază, o situaţie de un
anumit tip care străbate un text, cu mici variaţii. Caracteristica temei este aceea de a putea fi
recunoscută ca atare, indiferent de variaţia, fluctuaţia şi, în general, individualitatea discursului.
3. Specificarea. Este aspectul particular al temei, variaţia de care aminteam mai sus. În
fapt, specificaţiile sunt diverse propoziţii care conţin o temă. Specificarea nu mai reţine decât un
element minor (dar definitoriu) din generalitatea elementelor de mai sus (Ghiglione şi col. 1980).
Se poate lua, ca exemplu, o temă: Violenţa stradală în România.
Vom avea următoarele date:
a. Categorii posibile (pot fi stabilite anticipat şi pot transpare în ghidul de interviu): explozia
fenomenului delincvenţial, tipuri noi de violenţă, violenţa la adolescenţi, problema recidiviştilor,
atitudinea poliţiei etc.
b. Teme posibile (sunt de la prima categorie şi se stabilesc după producerea materialului,
reprezentând o expresie a analizei acestuia): delincvenţa în continuă creştere, delincvenţa extinsă
la alte vârste, categorii sociale, delincvenţa la ţară, delincvenţa neraportată etc. c. Specificări
posibile (se referă la prima temă, cea cu delincvenţa în continuă creştere): “cred că a crescut
delincvenţa în ultimul timp”, “tot mai mulţi oameni încalcă legea”, “puşcăriile nu mai încap de
delincvenţi” etc.
Unii autori fundamentează alte elemente ale analizei: stabilirea temelor principale
(eliminându-se l a analizei din perspectiva categoriilor:
I. Analiza deschisă (demers inductiv). Nu există categorii prestabilite, ele se definesc
treptat, pe măsură ce apar tipuri noi de informaţii, de teme, unităţi de semnificaţie. Acestea sunt
elaborate în funcţie de înrudirea, similitudinea sau regruparea lor naturală.
II. Analiza închisă (demers deductiv). Presupune existenţa unor categorii prestabilite,
formulate de către cercetător, în care vor fi regrupate temele şi specificaţiile.
Există riscul ca acest sistem de categorii să nu fie adecvat scopului cercetării sau
materialului de analizat. Este preferabil ca el să fie experimentat deja în alte împrejurări.
III. Analiza mixtă (demers combinat). Presupune atât existenţa unor categorii prestabilite,
cât şi identificarea altor categorii pe parcurs. O altă modalitate mixtă e să se utilizeze categorii
prestabilite şi să se lase la nivelul conţinutului temele şi specificaţiile. Prin urmare, temele ar
rezulta din analiza conţinutului.
Există o serie de prevederi pe care trebuie să şi le ia analistul. În primul rând, el trebuie să
transcrie cât mai fidel informaţiile înregistrate, apoi să lectureze în mod repetat informaţiile
pentru identificarea corectă a temei şi, în final, să cuprindă în analiză întreg materialul obţinut.
Ultima etapă a analizei de conţinut se referă la interpretarea datelor. Interpretarea poate fi
în primul rând cantitativă şi aici se au în vedere frecvenţele obţinute prin însumarea
specificaţiilor. Cu anumite precauţii se pot calcula procente şi chiar diferenţe semnificative (chi
pătrat). Trebuie să se respecte cerinţele statistice impuse de această metodă (spre exemplu, să fie
o frecvenţă de minim 5 apariţii per grup). O altă cale cantitativă este analiza concomitenţelor
tematice. Aceasta e o metodă structurală şi permite punerea în evidenţă a asociaţiilor şi a
incompatibilităţilor între specificări. În al doilea rând, când analiza este calitativă, se impune
stilul personal, inteligenţa, experienţa şi imaginaţia analistului. Este o analiză de profunzime,
originală şi, prin urmare, subiectivă.

5.3. AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE UTILIZĂRII INTERVIULUI

Mai mulţi metodologi au analizat avantajele şi dezavantajele utilizării interviului


(Sarantakos, 1998; Angers, 1996).

Avantajele utilizării interviului


1. Abordarea în profunzime a temei de cercetare. Metoda interviului permite studierea
unor probleme mai complexe prin utilizarea unor ghiduri de interviu amănunţite, de o mai mare
subtilitate. Răspunsurile la interviu sunt mai personale, mai profunde şi mai utile în cercetări
vizând personalitatea, motivaţia etc.
2. Flexibilitatea metodei. Există, după cum s-a văzut o multitudine de forme ale
interviului. Metoda poate fi ajustată pentru diverse tipuri de investigaţie, scopuri şi destinaţii
diverse.
3. Controlul ridicat al situaţiei. Metoda interviului asigură operatorului controlul asupra
succesiunii întrebărilor, adaptarea acestora la subiect, posibilitatea corectării răspunsurilor etc.
4. Observarea comportamentelor non-verbale. În situaţia de interviu, cercetătorul are
posibilitatea de a observa comportamentele non-verbale ale subiectului. În acest fel, se poate
mări cantitatea şi calitatea informaţiilor obţinute.
5. Rata ridicată a răspunsurilor. Contactul direct reduce rata refuzului de participare la
cercetare. De asemenea, prin interviu se poate asigura răspunsurile la toate întrebările, ceea ce
permite acumularea tuturor datelor necesare verificării ipotezelor cercetării. Dimpotrivă, rata
non-răspunsului este foarte ridicată în cazul chestionarului.

Limitele metodei interviului


1. Dificultatea de comparabilitate a interviurilor sau a răspunsurilor. Bogăţia
răspunsurilor din interviuri depinde de personalitatea şi de starea de moment a intervievatului.
Astfel, avem unele interviuri mai lungi şi altele mai scurte, unele presărate cu pauze mai lungi
sau mai multe, altele extrem de dense. Fiecare interviu este o unitate de cercetare greu
comparabilă cu alta, deoarece are individualitatea sa, caracteristicile sale proprii, de construcţie
unică. Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor poate fi depăşită prin apelul la
conducerea directivă, dar în acest caz se pierde din profunzime.
2. Costul ridicat al realizării cercetării ). Ancheta prin interviu presupune costuri mai mari
decât cea realizată prin chestionar, deoarece cheltuielile sporesc ca urmare a măririi duratei de
interacţiune cu subiectul, a utilizării operatorilor specializaţi, a prelucrării mai îndelungi şi
anevoioase etc. Deseori, soluţia adoptată de cercetători pentru diminuarea cheltuielilor constă în
reducerea eşantioanelor ceea ce are un efect negativ asupra rezultatelor anchetei.
3. Eroarea introdusă de operatorul de interviu. Am discutat la capitolul referitor la erorile
introduse de intervievator acest aspect. Efectul de operator este fără îndoială mai ridicat aici
comparativ cu cel înregistrat în aplicarea unui chestionar.
4. Incertitudinea asigurării anonimatului. Problema se referă la faptul că intervievatul
prezintă date care ating deseori persoana sa în profunzime mai mult decât în alte metode de
investigare. Această situaţie creează dificultăţi în culegerea datelor şi distorsiuni la nivelul
autenticităţii acestora. Aşa cum am arătat anterior, câştigarea încrederii respondentului este prima
şi cea mai dificilă sarcină a intervievatorului.
5. Dificultăţi ale subiectului de a formula răspunsurile. Spre deosebire de un chestionar,
unde răspunsurile sunt scrise, în interviu subiectul trebuie să-şi formuleze singur răspunsul, să-şi
caute cuvintele prin care să exprime o idee. Creşte, din această cauză, dificultatea de recoltare a
răspunsurilor, se manifestă cu mai mare acuitate subiectivitatea intervievatorului care încearcă să
sprijine exprimarea intervievatului etc.
6. Subiectivitatea analizei de conţinut. Deşi se vrea o tehnică care să se înscrie în sfera
cantitativismului (prin transformarea unui conţinut calitativ într-unul cantitativ), analiza de
conţinut are la rândul ei limite greu de depăşit. De exemplu, codorii introduc distorsiuni în
alegerea temelor şi categoriilor, anumite secvenţe nu sunt luate în analiză, grilele iniţiale de
analiză nu acoperă întreg corpusul discursiv etc.

6. FOCUS-GRUP

6.1. DEFINIREA ŞI EVOLUŢIA FOCUS-GRUPULUI

David Morgan defineşte focus-grupul ca o metodă de cercetare socială, de natură


calitativă, care constă în a recruta unul sau mai multe grupuri, de şase până la douăsprezece
persoane în funcţie de criterii omogene, apoi a suscita o discuţie deschisă pornind de la temele
de studiu pentru ca la sfârşit să se facă analiza pe viu coroborând punctul de vedere al
participanţilor. Recent, Morgan a lărgit viziunea sa asupra focus-grupului, definindu-l ca tehnică
de cercetare care colectează date prin intermediul interacţiunii de grup pe o temă propusă de
cercetător (Morgan, 2002).
Dar evoluţia metodologică a focus-grupului nu este atribuită sociologilor sau psihologilor,
ci consultanţilor în domeniul marketingului pentru care focus-grupul a devenit metoda centrală
pentru a răspunde la întrebarea “de ce consumatorii se comportă aşa cum se comportă?”. În anii
‘60 şi ’70 dezvoltarea industrială a antrenat şi o diversificare a producţiei de bunuri şi servicii.
Datorită concurenţei dintre firmele de pe piaţa occidentală, s-a încetăţenit expresia “clientul
nostru, stăpânul nostru”. Astfel, producţia a fost orientată spre cerere şi clienţii (cumpărătorii) au
fost puşi în situaţia de a-şi spune cuvântul. Grupurile de discuţie de tipul focus-grupului au
devenit la modă (Millward, 1995).
În psihologie, focus-grupul şi-a recâştigat locul şi o substanţială dezvoltare începând abia
din anii ’80, fiind utilizat mai ales în psihologiile relativ aplicate, în mod deosebit în psihologia
socială şi clinică. În ultimii ani, creşterea gradului de utilizare de către cercetători a focus-
grupului a fost remarcabilă. După Morgan (2002), o trecere în revistă a rezumatelor ştiinţifice din
psihologie şi sociologie arată că în anii ’80 doar câteva cercetări utilizau această tehnică. Dar
lucrurile s-au schimbat din 1990, când a început să se acorde o atenţie tot mai mare focus-
grupului, pentru ca spre sfârşitul anilor ’90 numărul articolelor bazate pe această tehnică să
treacă de 200 anual. Flexibilitatea acestei tehnici este fără îndoială unul dintre motivele
popularităţii sale în cadrul ştiinţelor sociale. De asemenea, costurile scăzute, dinamismul
derulării şi interesul manifestat de subiecţi au fost atuuri în acceptarea focus- grupului ca tehnică
de cercetare.
6.2. TAXONOMII ALE FOCUS-GRUPURILOR

1. Clasificarea grupurilor de tip focus după gradul de structurare


Morgan (2002) consideră că putem plasa un focus-grup în funcţie de structurare pe un
continuum în care la un capăt s-ar afla abordarea mai structurată, în timp ce la celălalt capăt s-ar
găsi abordarea mai puţin structurată. În tabelul de mai jos, autorul citat a sintetizat principalele
caracteristici ale celor două extreme:

Comparare între abordările mai mult sau mai puţin structurate a focus-grupurilor
Abordări mai structurate Abordări mai puţin structurate
– Scop: Răspunsul la întrebările cercetătorilor – Scop: Înţelegerea gândirii participanţilor
– Interesele cercetătorilor sunt dominante – Interesele participanţilor sunt dominante
– Întrebări specifice şi în număr mai ridicat – Întrebări mai generale şi în număr scăzut
– Un timp predeterminat pentru fiecare – Alocarea flexibilă a timpului
întrebare
– Moderatorul direcţionează discuţia – Moderatorul facilitează discuţia
– Moderatorul refocalizează permanent – Moderatorul poate explora noi direcţii, fără
exprimările în afara temei a pierde însă focalizarea
– Participanţii se adresează moderatorului – Participanţii vorbesc între ei

În general, aşa cum am precizat la secţiunea privitoare la interviul individual, focalizarea


(caracteristică fundamentală) presupune permanenta raportare la tema centrală, la stimulul
central, ceea ce conduce la încadrarea tehnicii focus-grup, ca şi a interviului focalizat, în sfera
semi-structurării, cu anumite variaţii, aşa cum se poate observa mai sus.

2. Forme particulare de focus-grup (Greenbaum, 1998)


Greenbaum (1998) individualizează trei forme de focus-grup: grupurile complete (full-
groups), grupurile mici (minigroups) şi grupurile telefonice (telephone-groups). Caracteristicile
lor principale sunt prezentate în schema următoare (selectiv):

TIPURI DE FOCUS-GRUP (Greenbaum, 1998)

GRUPUL COMPLET MINIGRUPUL GRUPUL TELEFONIC


– Implică 8-10 persoane; – Implică 4-6 persoane; – Durează 60 min.;
– Durează 90-120 min.; – Durează 90-120 min.; – Datele obţinute sunt
– Datele obţinute sunt de – Conduce la obţinerea unor date superficiale;
profunzime medie; de mare profunzime; – Se desfăşoară în sistemul
– Media de timp de care – Media de timp de care dispune teleconferinţă;
dispune un subiect: 10 un subiect: 20 min.; – Interacţiunea dintre
min.; – Participanţii sunt solicitaţi mai participanţi este mai slabă;
– Interacţiunea dintre mult, sunt mai vizibili. – Participanţii sunt mai puţin
participanţi este medie; – Interacţiunea dintre participanţi expuşi (mai multă
este mai ridicată; anonimitate);
– Cercetarea este mai puţin
costisitoare.
6.3. ALEGEREA SUBIECŢILOR

Eşantionarea în focus-grup
Odată stabilită clar problema se poate trece la etapa a doua a cercetării, stabilirea
eşantionului. Deoarece deseori nu ne propunem să generalizăm rezultatele, eşantionul trebuie
să fie doar o bună aproximaţie a populaţiei ţintă. De exemplu, dacă cercetarea este interesată
de opiniile profesorilor de liceu cu privire la reforma din învăţământul românesc, listele de
profesori puse la dispoziţie de directorii câtorva licee sunt suficiente ca bază de eşantionare
(Bulai, 200).
O modalitate frecvent utilizată în eşantionarea pentru focus-grup este
reprezentativitatea modală (Bulai, 2000). Pentru asigurarea unei astfel de reprezentativităţi
se porneşte în primul rând de la stabilirea categoriei de subiecţi necesară studiului (în baza
unei variabile), derivată din ipotezele sau obiectivele cercetării. Pasul următor este de a
defini modal această categorie, adică de a stabili tipurile cele mai reprezentative de subiecţi.
De exemplu, dacă cercetarea se realizează cu subiecţi funcţionari, trebuie să cuprindem în
eşantion acele persoane care corespund descrierii „funcţionarului tip”.
Mai mulţi cercetători (Stewart şi Shamdasani, 1990; Millward,1995; Bulai, 2000)
consideră oportună prezenţa a maximum trei variabile într-un eşantion. Dincolo de acest
număr, organizarea este dificilă şi cercetarea greu de controlat. În conformitate cu ipotezele
cercetării, aceste variabile pot lua, la rândul lor, două sau trei valori (de exemplu, „vârsta”
poate fi sub 40 de ani şi egal şi peste 40 de ani; „sexul” masculin şi feminin; „vechimea în
muncă” sub 10 ani vechime şi egal şi peste 10 ani vechime). În acest caz, atât numărul de
subiecţi, cât şi numărul de grupuri creşte sensibil.

Compoziţia grupului
După construcţia eşantionului, următoarea problemă este distribuţia participanţilor în
grupuri de discuţie. Ca şi la eşantion, se ridică problema omogenităţii-eterogenităţii
participanţilor. După Millward (1995) există două opinii printre cercetători. Unii susţin
omogenitatea participanţilor, adică subiecţii pot fi de acelaşi sex, acelaşi statut socio-
profesional etc. Avantajele sunt date de securizarea participanţilor, facilitarea conducerii,
autenticitatea datelor obţinute. Dintre dezavantaje, amintim faptul că discuţia poate fi plată
sau neproductivă, manifestarea opiniei comune etc. Alţii optează pentru susţinerea
eterogenităţii participanţilor. Grupul este compus din subiecţi diferiţi, în raport cu
variabilele cercetării, cu reprezentare proporţională pe aceste variabile. Avantajele sunt
obţinerea unor opinii variate şi confruntarea unor puncte de vedere divergente etc. Ca
dezavantaje, amintim posibilitatea inhibării fluxului discuţiei din cauza lipsei unor aspecte
comune şi dominanţa unor membri ca urmare a unui statut mai ridicat (socio-economic,
educaţie etc.). Cercetările au arătat că bărbaţii şi femeile interacţionează diferit în grupurile
mixte comparativ cu grupurile omogene şi de aceea sunt sugestii că şedinţele trebuie să fie
omogene din punctul de vedere al sexului (Stewart şi Shamdasani, 1990). Alte studii au
indicat faptul că prezenţa unor persoane foarte diferite în grup inhibă fluxul discuţiei, dar
alteori acest fapt este stimulativ.

Mărimea eşantionului şi a grupului de subiecţi


Mărimea eşantionului este extrem de variabilă. Nu există studii care să fi analizat
această problemă şi fără îndoială decizia este dependentă de obiectivele cercetării. O trecere
în revistă a studiilor care au utilizat tehnica focus-grup arată că preponderent cercetătorii se
orientează spre circa o sută de subiecţi. În general, este indicat să se recruteze un număr puţin
mai mare de participanţi decât cel dorit, deoarece există riscul „pierderii pe drum” a
subiecţilor.
În ceea ce priveşte mărimea grupului, cercetările menţionează o medie de 9 participanţi
pe şedinţă, cu limite extreme între 6 şi 12. Mulţi consideră că mărimea optimă este de 7
persoane, arătând că mărimea grupului este invers relaţionată cu gradul de participare a
membrilor. Argumente pentru a avea un grup mai mic: 1. Grupul mic este mai uşor de
organizat şi de controlat de către moderator; 2. Grupurile mari se fragmentează în grupuri
mai mici, care poartă discuţii „locale”; 3. În grupurile mari, participanţii nu au suficientă
răbdare pentru a aştepta să vorbească: uneori fiecare se aude doar pe sine, suprapunerile
verbale sunt mai numeroase etc. 4. Grupurile mari sunt greu de înregistrat: subiecţii vorbesc
cu intensitate diferită şi la distanţe variabile de microfon.

7. ALEGEREA MODERATORULUI

Greenbaum (1998) indică trei posibilităţi de evaluare şi alegere a unui moderator:


1. Evaluarea prin intermediul observării directe a şedinţelor focus-grup. Prin această
modalitate, se poate observa moderatorul în acţiune, modul în care este condus interviul,
abilităţile acestuia, reacţiile participanţilor. Este metoda cea mai bună, dar şi cea mai greu de
pus în aplicare. Dificultatea rezidă în faptul că se întâlneşte frecvent opoziţia clienţilor
(beneficiarilor), care se prevalează de dreptul de confidenţialitate asupra datelor.
2. Ascultarea benzilor audio sau vizionarea înregistrărilor filmate. Şi această
posibilitate încalcă confidenţialitatea, dar măcar nu presupune prezenţa unui supraveghetor în
plus care ar jena cu prezenţa sa activitatea moderatorilor şi pe cea a participanţilor.
3. Discuţii cu beneficiarii. Este o modalitate indirectă, cu condiţia să avem o bază de
date din care să putem selecta foştii clienţi care au beneficiat de serviciile moderatorului
respectiv.

7.1. ORGANIZAREA SPAŢIULUI ŞI A PARTICIPANŢILOR

Alegerea locului trebuie să ţină cont atât de nevoile cercetătorului, cât şi de cele ale
participanţilor. Acest fapt nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Din perspectiva participanţilor
sunt necesare accesibilitatea şi confortul (Millward,1995). Pentru cercetător, dincolo de
aceste aspecte de care trebuie să ţină seama, mai contează posibilitatea mânuirii materialelor
(camere video, planşe, chestionare) şi securizarea subiecţilor.

Sunt descrise, de regulă, trei posibilităţi, locuri în care se pot organiza focus-grupuri :
a. Cadrul instituţional. Reprezintă un loc special amenajat aflat într-o instituţie care
organizează cercetarea (institut de sondare, universitate, agenţie de marketing, agenţie de
publicitate etc.). Adesea, acestea sunt săli amenajate special, dotate cu aparatură şi tot
materialul necesar derulării în condiţii optime a interviului. Acest cadru prezintă avantaje
precum: confortul maxim al participanţilor, prestigiul cercetării, seriozitatea anchetei şi
dotarea tehnică necesară. Dezavantajele sunt date de creşterea efectului de dezirabilitate
socială şi securizarea mai dificilă a subiecţilor, cadrul străin activităţilor lor zilnice creând
inhibiţii.
b. Cadrul familiar. Locul poate fi unul în care subiecţii îşi desfăşoară activitatea lor
zilnică. În raport cu profesiunile şi funcţiile, de exemplu, un focus-grup cu profesorii poate
avea loc în cancelaria şcolii; unul cu muncitori se poate desfăşura într-un atelier de fabrică;
un focus-grup cu inginerii dintr-o întreprindere se poate organiza într-o sală de consiliu etc.
De asemenea, în educaţie, un focus-grup cu elevii sau studenţii se poate organiza în săli de
curs în care mesele sunt mobile, iar în medicină focus- grupurile cu bolnavii pot avea loc în
saloane de spital.
c. Cadrul neutru. Bulai (2000) consideră că acest tip de cadru este cel optim. Este
vorba despre un loc în care subiecţii nu îşi desfăşară în mod obişnuit activitatea, dar care le
este familiar. De exemplu, pot fi preferate instituţii publice (primărie, cămin cultural, şcoli
etc.). Însă şi aici pot exista inconveniente.

7.2. REALIZAREA INTERVIULUI

Introducerea în discuţie
A se afla la un loc cu alţii pentru a discuta pe o temă anume este o situaţie mai puţin
obişnuită pentru unii oameni. Prin urmare, aceştia au nevoie de o perioadă variabilă (de la 10
la 30 de minute) pentru „adaptare”. Practic, în acest timp, ei se familiarizează cu
moderatorul, cu ceilalţi participanţi, cu atmosfera în general. În situaţia în care participanţii
sunt invitaţi direct în sala de desfăşurare a focus- grupului şi imediat se trece la derularea
interviului, acest timp este „rupt” din perioada alocată acţiunii propriu-zise.
Geoffrion (1997) consideră că, la începutul unei discuţii de grup, fiecare participant
trebuie să furnizeze celorlalţi câteva date despre sine. De exemplu, animatorul poate cere
fiecăruia să-şi spună numele, locul de muncă, funcţia pe care o ocupă şi minime date despre
familie (căsătorit sau nu, copii etc.). Această prezentare are ca scop „spargerea gheţii” sau
securizarea iniţială a participanţilor, precum şi o primă informare a moderatorului (în situaţia
în care nu a avut deja o primă întrevedere, individual, cu aceştia). Odată cu prezentarea,
animatorul cere subiecţilor să-şi noteze numele mic, cu litere de tipar, pe un carton sau o
foaie care se aşează apoi la loc vizibil. Această acţiune se însoţeşte de către animator cu
îndemnul ca fiecare să se adreseze celuilalt utilizând prenumele. De la regulă nu va face
excepţie nici moderatorul.
Înainte de începerea propriu-zisă a interviului, animatorul explică participanţilor
necesitatea înregistrării discuţiei şi prezintă regulile care trebuie respectate de toată lumea.
Aceste reguli formează un consemn pe care moderatorul trebuie să-l înveţe pe de rost.
Consemnul poate avea următoarea formă: “Pentru ca această discuţie să-şi atingă scopul
ştiinţific vă rog să respectaţi o serie de reguli. Fiţi aşadar atenţi: vorbiţi suficient de tare
pentru a fi ascultat şi înregistrat; discutaţi tot timpul la obiect, evitând divagaţiile, temele care
nu au legătură cu subiectul nostru de discuţie (regula are în vedere respectarea criteriului
focalizării); discutaţi pe rând dar fără o ordine anume, formulaţi-vă mental ce aveţi de spus şi
nu întrerupeţi pe nimeni; nu cenzuraţi cele spuse de dvs. şi nici pe cele ale colegilor de
discuţie; nu există răspunsuri bune sau rele, orice opinie este binevenită; fiecare este dator să
participe la discuţie, să-şi aducă contribuţia proprie.”
Cercetarea care utilizează ca metodă focus-grupul are drept caracteristică principală
focalizarea pe o temă, pe o problematică. Nu este o conversaţie liberă şi la întâmplare între
membrii grupului, nici un interviu într-un grup natural, ci o discuţie centrată, jalonată de un
ghid de interviu şi o tehnică pusă la punct şi respectată în totalitate. Interviul poate fi prefaţat
de un stimul focal, adică de prezentarea unui obiect, imagine, text, înregistrare audio,
chestionar, sarcină de lucru etc. care are rolul de a se constitui într-un punct de plecare în
discuţie. Pornind de la ceea ce s-a prezentat, subiecţii intră treptat în problematică,
moderatorul preluând ulterior controlul interviului prin intermediul ghidului de pe care îl are
la dispoziţie.

Stiluri de moderare a grupului


Moderarea efectivă poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de accentul pus de
intervievator: pe proces (procedură) sau pe conţinut (date). În funcţie de cele două criterii,
Millward (1995) a analizat modalităţile de animare a grupurilor şi a identificat patru tipuri de
moderare (vezi figura).
1. Standardizare: înalt control al procesului şi înalt control al conţinutului. Segmentul
1 al figurii se referă la direcţionarea şi control maximal al conţinutului şi procesului. Acest
stil de moderator este caracterizat printr-un schimb standardizat de întrebări şi răspunsuri,
foarte bine reprezentat în interviurile puternic structurate faţă în faţă (individuale). Este un
procedeu utilizat în cercetarea care are în vedere mai degrabă realizarea unor comparaţii între
diverse grupuri, decât explorarea unui fenomen. În forma sa extremă, moderatorul rosteşte în
întrebare sau pune o problemă şi ceilalţi invitaţi vorbesc pe rând într-o ordine stabilită de
cercetător.
2. Expertiză: înalt control al conţinutului şi scăzut control al procesului. Segmentul 2
este caracteristic modalităţii în care facilitatorul este interesat mai puţin de relaţiile de grup,
de interacţiunile dintre participanţi şi mai mult de conţinutul problemei. Acest stil de
moderator este benefic pentru a obţine informaţii în relaţiile doctor-pacienţi, profesor-elevi
etc. Raportul de putere existent denaturează destul de tare obiectivitatea informaţiei.
3. Facilitare: scăzut control al conţinutului şi un înalt control al procesului. Este stilul
cel mai potrivit pentru a conduce un focus-grup. Moderatorul facilitează interacţiunile dintre
participanţi, asigurând că productivitatea discuţiei (toate aspectele relevante sunt acoperite
într-o suficientă profunzime). Aspectul ce trebuie focalizat este determinat dinainte, dar
controlul conţinutului este minimal. În esenţă, moderatorul valorizează aspectele pozitive ale
interacţiunii ridicate şi este ajutat în munca sa de observatori.
4. Autoconducere: scăzut control al procesului şi scăzut control al conţinutului. Acest
segment caracterizează grupul auto-coordonat, în care participanţii îşi organizează singuri
discuţia lor. Climatul este favorabil discuţiilor în contradictoriu sau asupra unor teme
sensibile care ar putea astfel să ameninţe raportul dintre participanţi, dacă cercetătorul le
introduce. Principalul dezavantaj, desigur, este completa absenţă a standardizării, ceea ce
poate face imposibilă compararea rezultatelor de-a lungul diferitelor focus-grupuri din cadrul
aceluiaşi proiect. Fără a fi propuse, anumite teme ar putea să nu fie discutate.
Alfred Bulai (2000) identifică alte trei stiluri distincte de moderare: stilul neutru,
empatic şi agresiv („avocatul diavolului”).
1. Stilul neutru. Presupune o tratare „echidistantă a problematicii discutate”.
Exprimarea moderatorului este neutră atât în plan opinional, cât şi afectiv. De asemenea, un
astfel de animator temperează implicarea emoţională excesivă a participanţilor,
„regularizează” discuţia şi pune accentul pe „obiectivitatea” datelor.
2. Stilul empatic. Acest tip de moderare favorizează exprimarea stărilor afective ale
participanţilor. Se recomandă în cercetările pe teme delicate, intime, personale etc. sau în
cercetări asupra persoanelor cu nevoi speciale, adolescenţi etc.
3. „Avocatul diavolului”. Se recomandă atunci când moderatorul se confruntă cu un
grup ai cărui membri adoptă în unanimitate un punct de vedere. Bulai (2000) consideră că
animatorul poate ieşi din neutralitatea sa şi argumenta împotriva majorităţii. Această
strategie permite participanţilor să emită contra-argumente, să-şi clarifice poziţia, să nuanţeze
opinia comună etc.

Intervenţii nepotrivite ale moderatorului


Geoffrion (1997) arată că există unele intervenţii ale moderatorului care pot influenţa
derularea acesteia într-un mod nedorit. Astfel, emiterea unor încurajări cum ar fi “este bine”,
“excelentă idee” nu sunt recomandate etc. Trebuie să utilizăm unele expresii cu conotaţii
neutre, ca de exemplu “Hmm! Hmm !” sau „Da, da...” etc.. De asemenea, manifestarea
nerăbdării când anumite puncte de vedere sunt deranjante pentru ceilalţi, orientarea discuţiei
în direcţia care corespunde opiniilor animatorului, favorizarea persoanelor care susţin puncte
de vedere similare cu cele ale animatorului şi favorizarea persoanelor care plac mai mult
animatorului sau se exprimă mai clar pot influenţa negativ derularea interviului.
Procese întâlnite în focus-grup
Stewart şi Shamdasani (1990) consideră că grupul conduce la apariţia unor fenomene
care facilitează obţinerea datelor de cercetare. Prezentăm mai jos cele câteva procese
remarcate în discuţiile de grup:
a. Efectul de avalanşă (înlănţuirea). În interviul de grup apare un efect de avalanşă
atunci când un comentariu făcut de cineva antrenează o înlănţuire de răspunsuri din partea
celorlalţi participanţi.

b. Stimularea. De obicei după o scurtă perioadă de început în care se acomodează,


membrii devin din ce în ce mai incitaţi şi doresc din ce în ce mai mult să-şi expună ideile şi
sentimentele.

c. Securizarea. Într-o situaţie intervievator - intervievat (faţă în faţă), cei care răspund
s-ar putea să nu fie dispuşi să-şi dezvăluie opiniile de teama de a nu părea neinformaţi,
“dezinteresaţi”, “radicali” etc. Într-un grup, individul poate să se simtă mai în largul său
observând că ideile sale nu diferă mult de ale celorlalţi şi că şi le poate exprima fără a fi
necesar să le apere, fără să le ducă până la capăt sau să le elaboreze.

d. Spontaneitatea. În situaţia de focus-grup, individul nu trebuie să răspundă la orice


întrebare. Aşadar, răspunsurile sale pot fi mai spontane, mai puţin convenţionale şi pot da o
imagine mai exactă a poziţiei persoanei într-o anumită problemă. În interviul de grup cel care
răspunde o face numai dacă are sentimente sau idei bine definite despre un subiect anume şi
nu doar pentru că o întrebare necesită un răspuns.

IV. METODA ANCHETEI

MODULUL 1: INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA ANCHETEI

1. DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE ANCHETEI

Lazăr Vlăsceanu (1986) defineşte ancheta ca fiind “culegerea de date sau informaţii
despre entităţile sociale cuprinse într-un eşantion pe baza chestionării orale şi/sau scrise în
vederea identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii (asocieri, covariaţii, raporturi
funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii sau variabilele care corespund unui model
teoretic şi pentru extrapolarea concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de
referinţă”. Unităţile de analiză (sau sociale) sunt foarte diverse: persoane, grupuri,
organizaţii, zone geografice sau culturale, instituţii sau segmente economice. Modalitatea
fundamentală pentru recoltarea datelor empirice în cadrul anchetei este chestionarul.
Anchetele sunt realizate de laboratoarele de cercetare ale unor universităţi cu resurse
proprii (în general anchete de dimensiuni mici, cu slabă reprezentativitate), de institute
specializate private sau publice la comandă, pe bază de contract (cu reţele constante de
operatori şi în general cu toată logistica necesară) sau, în mod “accidental”, în baza unor
proiecte individuale sau de grup finanţate de diverse fundaţii, fonduri specializate în
finanţarea cercetărilor de profil.
Ca metodă, ancheta prezintă următoarele caracteristici:
1. Standardizarea
Ancheta, în accepţiune modernă, este un tip de cercetare care presupune utilizarea unor
instrumente de investigaţie standardizate. În marea lor majoritate anchetele se bazează pe
chestionar, în special pe tipurile cu întrebări închise şi semi-închise.
Această opţiune a apărut ca urmare a necesităţii analizei a unui număr mare de entităţi
sociale, de măsurare şi comparare cât mai exactă a lor. Rotariu şi Iluţ (1997) consideră că
standardizarea este accentuată de faptul că numărul, ordinea, formularea întrebărilor şi
numărul de subiecţi sunt de la bun început stabilite, alcătuind ceea ce se numeşte “schema
anchetei”.

2. Eşantionarea
De regulă, ancheta foloseşte eşantioane reprezentative, pentru că aria lor de investigare
este prea vastă pentru a include toate unităţile în calcul. Eşantionarea permite apoi estimarea
rezultatelor la nivelul întregii populaţii din care s-a extras eşantionul. Se folosesc, de regulă,
eşantioane mari, de la sute până la câteva mii de persoane.

3. Amploarea şi elaborarea
Ancheta se realizează de către echipe mari de cercetători, uzează de operatori şi de un
personal auxiliar divers (statisticieni, tehnicieni etc.). Are în vedere, de asemenea, un univers
social mai larg comparativ cu alte metode de cercetare, însă nu pot colecta decât informaţii
relativ simple. Rămân deseori neexplicate motivaţiile opţiunilor şi comportamentelor
subiecţilor investigaţi.

2. REPERE ISTORICE

Perioada de debut, în sensul ştiinţific, a anchetelor a fost legată de apariţia în Anglia a


“aritmeticii politice”, practicată la început de John Graunt (1620-1674) şi, mai ales, de
Wiliam Petty (1623-1687). O anchetă celebră a fost cea a lui William Petty. El a pornit de la
o evaluare a activităţilor fiscale din Londra, privitoare la numărul fumurilor ca bază de
impunere a impozitului respectiv (se ştie că şi la noi a fost un impozit pe fumuri - fumărit).
El a verificat cu metode proprii acest număr, ajungând la o cifră sensibil egală cu cea a
fiscului londonez, adică 105.315 de fumuri.
Un pas important a fost făcut, după 1800, în metodologia anchetei de către Frédéric Le
Play (1806-1882). Anchetele acestuia au fost de un tip special, deoarece a practicat, printre
alte metode, şi studiul de caz. S-a orientat în anchetele sale asupra unor grupări muncitoreşti:
familii, grupuri de muncă, cazuri individuale. Este mai important să asculţi decât să
interoghezi, spunea el. De altfel, a remarcat că săracii manifestă reticenţă în a furniza
informaţii şi a suporta interogatoriul. Din această perioadă datează obişnuinţa anchetatorului
sociolog de a cere consimţământul celui anchetat.
De asemenea, Emile Durkheim face un studiu asupra sinuciderii. Meritul acestei
anchete (publicată în 1895 sub titlul “Le suicide”) este acela că depăşeşte simpla descriere
(sociografia) şi îmbină datele statistice cu teoria socială (elaborată până atunci într-o manieră
deductivă). Durkheim nu s-a deplasat pe teren. El a utilizat datele cuprinse în arhivele
naţionale franceze, vechile anchete şi rapoartele oficiale nepublicate. De asemenea, lucrarea
este o contribuţie importantă şi din perspectivă metodologică, nu numai teoretică, afirmând
importanţa anchetelor şi a datelor furnizate de acestea.
Originea sondajului de opinie se poate identifica în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în
SUA. Începând cu această dată, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, se organizează un “vot de
paie”, adică un vot fictiv (Stoetzel şi Girard, 1975). Prin intermediul unei maniere primitive
de sondare a opiniei publice, organizatorii urmăreau să prezică rezultatele alegerilor.
Procedeul consta, spre exemplu, în a plasa urne fictive la intersecţii. Trecătorii erau solicitaţi
să completeze buletine de vot. Se contabilizau modo grosso rezultatele. Tehnica nu avea
nimic ştiinţific şi deseori dădea greş.
În 1936, în Statele Unite, s-au desfăşurat alegeri prezidenţiale. Unul dintre candidaţii la
preşedinţie era Franklin D. Roosevelt, care cerea alegătorilor un al doilea mandat. O revistă
la modă pe atunci, Literary Digest, a publicat rezultatele unui “vot de paie”, a nu mai puţin
de 2,4 mil. de persoane, care arăta clar înfrângerea lui Roosevelt în faţa contracandidatului
său, London. În paralel, s-au făcut două sondaje de opinie publică, fiecare pe un număr
restrâns de persoane (3000 de persoane Gallup). Aceste sondaje au arătat, din contră, victoria
lui Roosevelt. Mai mult decât atât, chiar proporţia voturilor obţinute după alegeri era foarte
apropiată de cea prevăzută de cei trei. Explicaţia fenomenului constă în faptul că numărul
mare de răspunsuri nu oferă o garanţie pentru reprezentativitate. Revista a utilizat abonaţii
telefonici. Majoritatea acestor abonaţi era din clasa superioară a societăţii, clasă defavorabilă
lui Roosevelt.
Revenind la problema marilor anchete din SUA, remarcăm că în 1899 Du Bois
realizează primul studiu sistematic asupra unei comunităţi urbane, intitulat The Philadelphia
Negro. Autorul şi-a propus o amplă anchetă asupra vieţii negrilor din oraşul Philadelphia. A
utilizat pentru această cercetare datele statistice, documentele oficiale, dar şi ancheta de teren
şi observaţia participativă. Este ceea ce astăzi numim studiu pluri-metodologic.
Această ultimă anchetă a constituit un veritabil model pentru lucrările de mai târziu ale
grupului de cercetători reuniţi sub numele de Şcoala de la Chicago. Printre principalele
realizări ale Şcolii de la Chicago se numără o serie de anchete asupra dezvoltării vieţii urbane
în America anilor 20, dezvoltarea delincvenţei, evoluţia familiei, sinuciderea, bolile psihice
şi impactul lor social. Cercetările au evidenţiat o fragmentare culturală la nivelul oraşelor:
cartiere rezidenţiale, cartiere muncitoreşti de albi şi ghetouri de negri. Aceste rezultate erau
previzibile, numai că cercetările au pus în evidenţă şi o serie de subculturi aferente. Spre
exemplu, oraşul Chicago se caracteriza, la acea vreme, prin cea mai mare rată a
criminalităţii, alcoolism, jocuri de noroc, prostituţie. Aceste fenomene erau legate de sărăcie,
şomaj, cerşetorie şi, evident, de cartierele sărace şi ghetouri. S-a remarcat, de asemenea,
extrem de rapida expansiune a oraşului american şi modificările socio-culturale antrenate de
industrializarea masivă.
Elton Mayo începe, în 1929, la Western Electric Company Hawthorne, o anchetă de
evaluare a relaţiilor interpersonale pentru motivaţia muncii, iniţiind ceea ce s-a numit Şcoala
relaţiilor umane. La început, a fost centrată pe rolul condiţiilor materiale în productivitatea
muncii, însă autorii au descoperit piste noi de cercetare. Tehnicile abordate au fost cele de
observaţie directă şi convorbire, metode mai vechi, dar şi unele metode mai noi, cum ar fi
analiza de conţinut a interviurilor, experimentul şi chestionarul standardizat. Practic, după
această dată, chestionarul devine instrumentul indispensabil oricărei anchete. Concluzia
anchetei a fost că randamentul muncii depinde nu atât de condiţiile de mediu, cât mai mult de
natura relaţiilor sociale întreţinute de muncitori cu colegii lor şi cu staff-ul întreprinderii.
În România, Dimitrie Gusti a fost cel care a introdus metoda marilor anchete,
înfiinţând Şcoala monografică românească. Numite monografii săteşti, aceste anchete se
doreau a fi imagini sintetice asupra unor comunităţi ţărăneşti din România: Nerej. Un sat
într-o regiune arhaică (Vrancea); Drăguş. Un sat din ţara Oltului; Clopotiva. Un sat din
Haţeg etc. Anchetele au fost realizate în deceniile 3 şi 4 ale secolului nostru. Gusti a condus
echipe interdisciplinare, dar o contribuţie esenţială a fost adusă de participarea echipelor
studenţeşti de voluntari. Metodologia utilizată se remarca prin varietate, apelându-se şi la
tehnici antropologice, folclorice, lingvistice, medicale. În mod esenţial, se practica observaţia
directă şi convorbirea detaliată, aprofundată. S-au folosit mijloace moderne de cercetare la
acea vreme: înregistrări fonologice, fotografierea, tehnica cinematografică etc.
3. TIPURI PRINCIPALE DE ANCHETĂ

Există mai multe clasificări ale anchetelor. Astfel, în raport cu poziţia cercetătorilor
faţă de obiectul anchetei se disting două categorii: participative şi nonparticipative. De
asemenea, după modul de colectare şi prelucrare a datelor, se face deosebirea între anchete
calitative şi cantitative etc. În continuare vor fi dezvoltate cinci criterii: scopul,
completitudinea, modalitatea culegerii datelor, conţinutul problemelor investigate şi
derularea în timp.

1. Criteriul scopului cercetării


După scopul lor, anchetele se clasifică în patru categorii: anchetele sociografice,
exploratorii, de diagnostic şi de intervenţie.
a. Ancheta sociografică
Are ca scop descrierea unui fenomen social sau a unei populaţii date. Se aseamănă cu
ancheta de tip etnografic. Accentul cercetării cade pe investigarea şi prezentarea tuturor
detaliilor legate de structura fenomenului sau populaţiei şi mai puţin pe cauzalitatea
implicată şi predicţii. Aceste studii care se opresc, prin urmare, la un nivel descriptiv sunt cel
mai bine ilustrate prin monografiile sociologice.
b. Ancheta exploratorie
Nici acest tip de anchetă nu depăşeşte stadiul descriptiv. Scopul ei este prospectiv, de
familiarizare a cercetătorilor sau beneficiarilor cu o anumită problematică. De regulă, este o
etapă preliminară a unei cercetări mai mari: o anchetă naţională, un set de experimente sau o
anchetă de diagnostic. Ancheta exploratorie furnizează cadre de analiză, suport pentru
construcţia indicatorilor, baza pentru o primă conceptualizare. Analiza este predominant
calitativă.
c. Ancheta de diagnostic
Are ca scop principal cercetarea cauzalităţii şi oferirea de predicţii, depăşind simpla
descriere. Metodologia utilizată este mai complexă, incluzând pe lângă mijloacele clasice şi
experimentarea sau cvasi-experimentarea. Cercetătorul pleacă, de obicei, de la un set de date
preliminare (existente deja) şi urmăreşte să adâncească analizele, să verifice anumite ipoteze,
să stabilească structuri latente etc.
d. Ancheta intervenţie
Cercetătorii americani, care au dezvoltat mult această formă de anchetă, au numit-o
action research. Ancheta de acest tip le depăşeşte pe cele anterioare, incluzându-le. Dincolo
de descriere şi diagnostic, ea presupune şi o acţiune practică, o modificare operată de
psiholog sau sociolog în universul cercetării sale. Simpla prezenţă a cercetătorilor, faptul că
oamenilor li s-a acordat atenţie, a dus la modificarea relaţiilor sociale într-o manieră pozitivă,
adică la creşterea productivităţii muncii.
Ancheta antrenează în acţiune populaţia respectivă, o informează asupra problemelor
comunitare, o sensibilizează şi, implicit, o transformă. Roger Mucchielli (1989) consideră că
sunt două tipuri de anchete action-research: 1. Anchete psiho-sociale având drept scop
acţiunea ca decizie luată după obţinerea rezultatelor cercetării. Cu alte cuvinte, acestea sunt
precedate de anchete-diagnostic. 2. Anchete psiho-sociale având direct scopul de a modifica
mediul social.

2. Criteriul completitudinii populaţiei investigate


Se consideră că trebuie depăşită dihotomia practicată în metodologie între ancheta pe
eşantion (un număr reprezentativ extras în conformitate cu anumite reguli dintr-o populaţie)
şi recensământ (anchetarea întregii populaţii). Prin urmare, în funcţie de cuprinderea lor,
anchetele pot fi clasificate în trei categorii: complete, incomplete şi selective.
a. Anchetele complete
Sunt acele anchete care cuprind toate unităţile unei populaţii supuse studiului. Aici
avem recensământul şi studiul pe populaţii restrânse (ex. populaţia unui sat, elevii unei şcoli,
muncitorii unei fabrici). Cea de a doua categorie se practică destul de rar, deoarece chiar şi în
această situaţie cercetătorii preferă să recurgă la eşantionare, în ciuda numărului mic de
unităţi.
b. Anchetele incomplete
Aceste sunt anchete în care se practică reprezentativitatea, dar, din diverse motive, o
parte a populaţiei nu poate fi cuprinsă în eşantion (spre exemplu, cercetătorul nu are acces la
acea categorie). Tot aici intră şi anchetele în care nu se practică o eşantionare riguroasă.
c. Anchetele selective
Reprezintă tipul cel mai frecvent de anchetă şi se bazează pe procedee de eşantionare.
Eşantioanele sunt calculate conform unui algoritm şi rezultatele pot fi extinse cu o anumită
marjă de eroare la întreaga populaţie din care s-a extras eşantionul.

3. Criteriul modalităţii de culegere a datelor


Este o distincţie sugerată Rotariu şi Iluţ (1997). Aceşti autori consideră că există două
forme fundamentale: ancheta directă (orală) şi ancheta indirectă (în scris).
a. Ancheta directă
Este cea mai des folosită, iar exemplele clasice sunt sondajele de opinie, anchetele de
marketing. Se pot realiza prin modalitatea “faţă în faţă” sau prin telefon. Cel mai frecvent se
anchetează persoana cuprinsă în eşantion la domiciliul acesteia.
Acest tip de anchetă prezintă unele avantaje care vor fi prezentate la discutarea
chestionarului, dar se poate spune că în general, furnizează date de o calitate mai bună,
tocmai datorită unei interacţiuni directe (se înregistrează mai rar non-răspunsuri).
b. Ancheta indirectă
Presupune autoadministrarea chestionarului şi are câteva modalităţi mari: trimiterea
chestionarului prin poştă, administrarea colectivă şi plasarea chestionarelor în ziare, reviste
sau prospectele unor mărfuri. Prezintă avantajele costului redus şi a reducerii influenţei
perturbatoare a operatorului, dar şi dezavantaje lipsei de certitudine în privinţa persoanei
respondente şi a numărului mare de non-răspunsuri.

4. Criteriul conţinutului problemelor investigate


Este un criteriu propus de Chelcea, Mărginean şi Cauc (1998). Ei disting următoarele
tipuri principale de anchetă:
a. Anchete socio-economice naţionale
Astfel de anchete sunt derulate pe eşantioane naţionale cu înaltă reprezentativitate.
Indicatori vizaţi pot fi: nivelul de trai, calitatea vieţii pe anumite categorii populaţionale etc.
b. Anchete asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane
Cuprind indicatori precum: sistematizarea şi modernizarea oraşelor, factorii de
industrializare locală, mobilitatea urbană sau rurală etc. Sunt utilizate eşantioane locale.
c. Anchete de opinie publică
Aceste anchete au în vedere opinii asupra diverselor probleme sociale, economice, politice
etc.
Ca şi în primul caz, eşantioane naţionale sunt predilecte.
d. Anchete comerciale
Sunt studii de marketing, prospectarea pieţei, optimizarea comerţului etc. Eşantioane
utilizate sunt de diferite mărimi şi grade de reprezentativitate.
e. Anchete asupra mijloacelor de comunicare în masă
Astfel de anchete au ca obiectiv studiul audienţei TV, radio, studiul calităţii şi tirajului
ziarelor. Din nou, eşantioanele utilizate sunt de tipuri foarte diverse.

5. Criteriul derulării în timp


N. Berthier (1998) propune o clasificare a anchetelor în funcţie de factorul temporal,
identificând două mari grupe: anchete transversale şi anchete longitudinale.
a. Ancheta transversală
Presupune descrierea unei stări de fapt, la un moment dat, pentru o populaţie anume.
Astfel de cercetări pot privi eşantionul mare în ansamblu şi/sau diversele grupuri
populaţionale desprinse din acesta. Analizele comparative pot întregi abordarea de acest tip.
b. Ancheta longitudinală
Astfel de cercetări sunt utile pentru observarea derulării unui fenomen social în timp.
Cele mai importante sunt studiile de serie cronologică, studiile de cohortă, cercetarea panel
etc.

4. ETAPELE ANCHETEI

Ancheta este un demers planificat, derulat în baza unui program riguros, în cadrul
căruia distingem mai multe etape, dispuse într-o succesiune logică. Nu există un consens
asupra denumirii şi numărului etapelor unei anchete.
Cele trei mari faze (pregătirea, derularea anchetei şi analiza şi interpretarea datelor)
sunt defalcate într-un număr mai mare de unităţi, variind de la 8 (Chelcea, Mărginean şi
Cauc, 1998) la 12 (Chelcea, 1975). Alţi autori propun, însă, o etapizare extrem de rafinată,
cum face de pildă Ioan Mărginean (2000), care identifică nu mai puţin de 43 de faze ale
cercetării de tip anchetă. Practic, avem tot atâtea etapizări câţi autori există.
Mult mai simplu, Nicole Berthier (1998) propune o schemă generală a derulării unei
anchete clasice:
Concepţia generală a anchetei
 Comanda (cerinţa beneficiarului)
 Obiectivele specifice
 Constrângerile materiale

Planul de observaţie

Eşantionarea Construcţia chestionarului sau


ghidului de interviu

Codificarea şi analiza datelor

Raportul de cercetare

În continuare, vom dezvolta câteva dintre aceste etape, socotite mai importante.
A. Stabilirea şi delimitarea temei
În principal, etapa presupune stabilirea temei de cercetare şi identificarea paradigmei
teoretice (teoriei sau subteoriei) în cadrul căreia se situează aceasta, urmând o serie de
constrângeri de ordin epistemic, metodologic şi practic. Alte limitări sunt date de cunoaşterea
din domeniu (nivelul cunoaşterii), finanţarea anchetei, posibilităţile practice etc.
De regulă, o anchetă răspunde unei necesităţi de ordin practic. Fie că o anchetă face
parte dintr-un plan de cercetare mai amplu, de ansamblu, fie că se derulează de sine stătător,
scopul practic rămâne factorul comun.

Din această perspectivă, ancheta poate fi centrată pe:


1. O problemă imediată (spre exemplu, găsirea unei soluţii în cadrul unei politici
guvernamentale în ceea ce priveşte muncitorii străini);
2. Previziunea unei probleme (de pildă apariţia unor generaţii, în anii următori, cu o
anumită calificare pe piaţa de muncă);
3. Nevoia obţinerii unei informaţii urgente (de exemplu anchetele de opinie pentru
guvern, partid politic sau firmă industrială).

B. Documentarea în baza temei


În privinţa documentării, se discută două aspecte: documentarea ştiinţifică
bibliografică şi documentarea de teren.
a. Documentarea ştiinţifică bibliografică
Presupune utilizarea unor tehnici de documentare bibliografică în funcţie de mijloacele
disponibile. Se poate recurge, de exemplu, la consultarea unor bibliografii publicate,
specializate pe domenii şi teme de interes (aflate în posesia bibliotecilor) sau la utilizarea
unor baze de date informatizate (cu autori, titluri, rezumate, texte integrale etc.). În cazul
lipsei unor astfel de mijloace, cercetătorul trebuie să recurgă la un procedeu empiric şi la
construcţia prin efort propriu a listei bibliografice de lucrări (o modalitate este de a porni de
la referinţele bibliografice ale lucrărilor consultate).
b. Documentarea de teren
Pe teren, principalele surse de informare sunt, în primul rând populaţia, dar şi
instituţiile statului (primărie, poliţie, arhivele statului), mass-media, etc. Pentru François de
Singly (1998) primele faze ale anchetei sunt concomitente. Documentarea, familiarizarea cu
obiectul şi formularea problemei teoretice sunt trei operaţii prealabile desfăşurate simultan.

C. Fixarea obiectivelor şi a ipotezelor


Mărginean (2000) consideră că obiectivele unei anchete pot fi de următoarele tipuri:
1. Evidenţierea specificului unui fenomen (de exemplu, descrierea lui);
2. Realizarea unei diagnoze (de exemplu, determinarea frecvenţei de manifestare a
fenomenului);
3. Formularea de explicaţii privind relaţiile dintre fenomene;
4. Elaborarea unor predicţii cu privire la derularea în viitor a evenimentelor etc.
5. Ipotezele sunt elaborate în strânsă legătură cu obiectivele.

Ipoteza este un enunţ cu privire la relaţia dintre două sau mai multe variabile.
Elaborarea ipotezei se poate sprijini pe un ansamblu de date obţinute empiric, pe dezvoltarea
unor studii, cercetări anterioare sau semnalarea faptului insolit, al relaţiei neobişnuite dintre
fenomene.
Mai mulţi autori accentuează asupra calităţilor unei bune ipoteze:
1. În ştiinţele sociale, orice ipoteză trebuie să permită verificarea sa empirică, să se
refere aşadar, la noţiuni măsurabile;
2. Ipoteza trebuie să fie verosimilă, plauzibilă, pertinentă în sfera cercetării ştiinţifice;
3. Orice ipoteză trebuie să fie ataşată unei teorii ştiinţifice (psihologice sau
sociologice) şi să prezinte concordanţă, coerenţă şi justificare în raport cu aceasta;
4. Ipoteza formulată trebuie să se refere şi să permită selectarea faptelor psihologice
sau sociale semnificative;
5. Orice ipoteză trebuie să fie elaborată în concordanţă cu metoda sau tehnica
folosită pentru testarea ei.

D. Determinarea “universului cercetării”


Sunt două operaţii care se realizează în cadrul acestei etape.
a. Stabilirea colectivităţii generale
Se determină universul populaţional sub raportul limitelor sale (populaţia asupra căreia
vom extinde rezultatele). La o anchetă generală, pe întreaga populaţie, se ia ca bază
electoratul (anchetele, în general, se desfăşoară pe adulţi). La o anchetă de mică anvergură,
se porneşte de la înregistrări ale populaţiei respective, care este dispersată în ansamblul
populaţiei (de exemplu, număr de studenţi înregistrat – la o anchetă cu studenţi).
Determinarea universului cercetării are, aşadar, următoarele patru caracteristici: se
bazează pe înregistrări anterioare, nivelul de lucru este cel statistic, nu este necesară
interacţiunea cu populaţia, presupune o manieră exhaustivă de abordare a problemei.
b. Stratificarea sau gruparea populaţiei
Se determină calităţile populaţiei cu care lucrăm (caracteristicile: sex, vârsta, studii etc.).
Caracteristicile (variabilele) cele mai importante se clasifică în patru mari grupe:
 Caracteristici socio-demografice (sex, vârstă, stare civilă, structură familială etc.);
 Caracteristici socio-profesionale (tipul profesiei, locul de muncă, forma de calificare,
vechimea în muncă etc.);
 Caracteristici sociale (mediul de provenienţă, mediul de rezidenţă apartenenţa la un grup
social etc.);
 Caracteristici economice (venitul, tipul şi structura locuinţei etc.).

E. Construcţia eşantionului
Există mai multe modalităţi de eşantionare. O primă distincţie se face între modalităţile
aleatoare (probabilistice) şi cele nealeatoare (neprobabilistice). În cazul modalităţilor
probabilistice, alegerea se face absolut întâmplător. Altfel spus, o procedură de eşantionare
este aleatoare atunci când pentru fiecare individ din populaţie există o şansă calculabilă şi
non-nulă de a fi ales în eşantion. Cercetătorul are posibilitatea determinării şansei sau
probabilităţii de includere a fiecărui element (subiect). Modalităţile probabilistice sunt:
eşantionarea simplă, eşantionarea stratificată, eşantionarea multistadială şi eşantionarea
multifazică.
În ceea ce priveşte modalităţile neprobabilistice, alegerea se face în baza unor tehnici
care nu ţin cont de reprezentativitate. Cercetătorul nu cunoaşte probabilitatea statistică a unui
element de a fi inclus în eşantion. Ea este utilă atunci când scopul cercetării este să descopere
o relaţie între variabile independente şi variabile dependente şi nu există intenţia generalizării
rezultatelor pe o populaţie mai mare. Modalităţile neprobabilistice sunt: eşantionarea pe cote,
eşantionarea de convenienţă, eşantionarea prin tehnica “bulgărelui de zăpadă”, eşantionarea
“intenţionată” şi eşantionarea dimensionată.
a. Eşantionarea simplă
Este procedura cea mai simplă, deoarece nu presupune nici un fel de operaţii prealabile
de grupare a indivizilor sau de repetare a selecţiei. Indivizii care alcătuiesc eşantionul sunt
aleşi uniform şi există o probabilitate identică pentru fiecare de a face parte din eşantion.
Este indicată pentru populaţii relativ omogene. Procedura este de tipul loteriei, adică de
tragere la sorţi în conformitate cu anumite reguli. Practic, ar trebui să facem câte un bileţel
sau bilă pentru fiecare subiect. Acestea ar fi amestecate şi am extrage subiecţii care ne
trebuie. În realitate, la eşantioane mari acest lucru nu e posibil. Se alcătuiesc, atunci, volume
mari de pagini care au şiruri de coloane de numere de 4 sau 6 cifre generate aleator. Aceste
volume pot fi folosite de mai multe ori. Cercetătorul numerotează indivizii din populaţie de
la 1 la n. Se deschide cartea cu numerele aleatoare la o pagină şi se alege un număr de
pornire (primul sus-stânga, de exemplu). Individul care are acest număr se include în
eşantion. În mod similar se face şi cu următorul, luând numere la rând, pe coloană în jos, de
vreme ce ele sunt generate aleator (Rotariu şi Iluţ, 1997).

b. Eşantionarea stratificată
Se referă la populaţiile neomogene, cu mai multe straturi sau structuri demografice,
adică cu mai multe populaţii relativ individualizate. Presupune, mai întâi, o clasificare pe
straturi a populaţiei, iar apoi stabilirea eşantioanelor pentru fiecare populaţie în parte. De
exemplu, în sondajele de opinie sunt utilizaţi mai mulţi factori de stratificare: sexul, zona
geografică de rezidenţă, tipul de localitate, vârsta etc. Argumente: din două eşantioane de
volum egal, cel realizat prin stratificare are o reprezentativitate mai mare decât faţă de cel
realizat prin eşantionare aleatoare simplă şi se poate realiza comparaţii între diverşi indicatori
(variabile), deoarece avem subpopulaţii în cadrul eşantionului.

c. Eşantionarea multistadială.
Principiul acestei eşantionări este următorul: orice populaţie poate fi privită ca fiind
formată din indivizi ce aparţin unor grupuri, acestea sunt formate din grupuri mai mici şi tot
aşa, până la nivelul individului. Eşantionarea poate porni nu numai cu individul, ci şi cu
grupul, mergând succesiv de sus în jos. Se alege, iniţial, un eşantion de grupuri la cel mai
înalt rang, apoi din fiecare un eşantion de grupuri de rangul doi, apoi de rangul trei, până se
ajunge la un eşantion simplu de indivizi. De exemplu, vrem să construim un eşantion
reprezentativ de studenţii pentru România. Vom merge succesiv pe centre universitare,
institute de învăţământ universitar, facultăţi, secţii, ani, grupe, apoi indivizi.

d. Eşantionarea multifazică.
Faţă de eşantionarea multistadială, acest tip presupune combinarea mai multor sondaje
succesive asupra unor fracţiuni din populaţia totală. Ea constă în alegerea, iniţial, a unui
eşantion de dimensiune mare, la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare simplu.
Apoi acest eşantion se supune unor operaţii succesive de eşantionare, determinându-se
loturi din ce în ce mai mici, cărora li se vor aplica şi alte instrumente, de regulă mai
complexe, care ţintesc mai în adâncime. Explicaţia şi raţiunea folosirii acestui tip de
eşantionare constă în faptul că reprezentativitatea unui eşantion depinde de caracteristica
(variabila) studiată. Pentru fiecare întrebare (item, variabilă) din chestionar e nevoie de un
eşantion de mărime diferită (Mărginean, 2000).

e. Eşantionarea pe cote.
Se bazează pe calcularea unor cote, adică ale unor frecvenţe a indivizilor care prezintă
anumite caracteristici. Formal, procedeul seamănă cu eşantionarea prin stratificare (se face
practic o stratificare pe baza unor variabile), dar diferenţa constă în faptul că extragerea
eşantionului nu se face aleator, ci prin includerea subiecţilor disponibili. În momentul în
care, în cursul eşantionării, se atinge cota stabilită pentru o categorie, nu se mai adaugă
elemente din acea categorie în eşantion. Probleme pot apărea în acest tip de eşantionare
datorită cercetătorului, care poate introduce un anumit grad de părtinire în alegerea
subiecţilor.
Prezentăm, în continuare, un exemplu (Rotariu şi Iluţ, 1997). Să presupunem că avem
o populaţie şi ne interesează variabila sex. Avem, aşadar, 51% femei şi 49% bărbaţi în
populaţia generală. Dacă eşantionul propus are 1000 de persoane, atunci vom avea în
eşantion 510 femei şi 490 de bărbaţi. Aşa cum se prezintă situaţia mai sus, avem “cote
independente”. Dar există şi “cote legate”. Mai introducem şi variabila urban/rural. Avem
40% urban şi 60% rural. Atunci din 510 femei, vom avea în eşantion 40% urban şi 60%
rural. La fel şi la bărbaţi. La final, eşantionul va arăta aşa: Femei/Urban = 204, Femei/Rural
= 306, Bărbaţi/Urban = 196, Bărbaţi/Rural = 294.

f. Eşantionarea de convenienţă.
Nu are practic reguli. Presupune luarea oricăror subiecţi de care dispune cercetătorul.
Ce rezultă nu se poate nici măcar numi eşantion, de aceea cercetătorii vorbesc de “lot de
subiecţi”. Denumirea corectă ar fi totuşi de eşantion nereprezentativ. Se foloseşte adesea în
cercetările experimentale sau cvasi-experimentale. Se impune totuşi să amintim că este
necesară o anume randomizare: repartizarea subiecţilor în loturi experimentale cu controlul
anumitor variabile. Datorită scopurilor cercetării, reprezentativitatea este mai puţin
importantă în unele experimente. Acestea servesc la determinarea existenţei unei legături de
tip cauză-efect. Gradul de generalizare a acestor date devine important abia după ce s-a
stabilit existenţa unei legături.

g. Tehnica “bulgărelui de zăpadă”.


Se începe cu câteva cazuri de tipul celor pe care dorim să le studiem şi acestea ne
conduc la următoarele, mai multe la număr, şi aşa mai departe. Eşantionul se construieşte
treptat, exponenţial, pe măsură ce se adaugă noi cazuri. Este util mai ales în eşantionarea
subpopulaţiilor în care membrii lor interacţionează între ei. Generalizările sunt limitate,
permise doar la nivelul grupurilor asemănătoare ca şi componenţă cu eşantionul utilizat. De
exemplu, suntem interesaţi de studiul elitei culturale şi politice româneşti după al doilea
Război Mondial. Prin intermediul unor modalităţi simple (arhive ale închisorilor, cărţi
apărute după 1989 etc.) ajungem la anumite cazuri de supravieţuitori. Aceştia, la rândul lor
vor cunoaşte alţi supravieţuitori şi cercetarea se extinde. Condiţia fundamentală este să existe
o legătură între cazuri.

h. Eşantionarea “intenţionată”.
Presupune folosirea judecăţii, cunoştinţelor sau experienţei anterioare a cercetătorilor
în alegerea acelui eşantion care ar servi cel mai bine intereselor studiului. În această situaţie
se merge pe intuiţie, se ţinteşte un anumit grup. Acest eşantion reprezintă mai degrabă un
grup pe care se verifică iniţial nişte ipoteze, la scară mică, ulterior trecându-se la scară mare.
Este procedura folosită, de exemplu, în studiile de caz.

i. Eşantionarea dimensională.
Înseamnă selectarea unor eşantioane mici, astfel încât să le crească reprezentativitatea.
Se aseamănă cu eşantionarea pe cote, numai că aceasta are în vedere dimensiunile şi
variabilele studiului şi nu trebuie să respecte proporţiile. Se urmează câţiva paşi. În primul
rând se specifică toate dimensiunile sau variabilele care sunt importante. Apoi, se alege un
eşantion care să cuprindă cel puţin un caz reprezentând fiecare combinaţie posibilă a
dimensiunilor. Avantajele tehnicii sunt date de rapiditate şi economicitate, utilitatea în studii
aflate în faze exploratorii, procurarea de detalii pentru fiecare caz, situaţie etc.

F. Construcţia şi pretestarea instrumentului


În raport cu fazele anterioare se aleg instrumentele de cercetare. Această acţiune trebuie să
țină seama de câteva reguli (Mărginean, 2000):
 Adecvarea fiecărei tehnici la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite;
 Existenţa unor surse de informare disponibile (accesibile) pentru metodele, tehnicile şi
procedeele propuse;
 Triangulaţia: combinarea metodelor, tehnicilor şi procedeelor;
 Accesul la logistica necesară realizării cercetării potrivit schemei anchetei (resurse
umane, materiale etc.);
Se pot întâlni două situaţii:
1. Uneori există instrumente deja elaborate (teste, scale, chestionare) şi cercetătorul
poate dispune de ele fără modificări. Dar, de cele mai multe ori, ele trebuie adaptate
(actualizate, traduse, etalonate, verificate etc.).
2. A doua situaţie se referă la necesitatea construirii propriilor instrumente de
cercetare (scheme de categorii observaţionale, ghidul de interviu, chestionare etc.). În acest
caz, există imperativul respectării regulilor generale de construcţie a instrumentului
prevăzute de normele metodologice.
Operaţionalizarea conceptelor (analiza dimensională) este aspectul principal al
elaborării instrumentelor. De ea depinde direct construcţia instrumentelor de cercetare,
aşadar şi rezultatele. În esenţă, operaţionalizarea presupune transformarea unui concept în
indicatori direct observabili şi măsurabili. Această transformare se realizează printr-o schemă
clasică: concept – dimensiuni – indicatori – indici. Prin urmare, recurgem, operaţionalizând,
la o substracţie a spaţiului de atribute, adică la o reducere a conţinutului conceptului la o
serie de elemente supuse ulterior măsurării (Chelcea, 2001).
După construcţia lor, instrumentele sunt obligatoriu pretestate, verificate pe teren.
Unii autori acordă o importanţă ridicată acestei acţiuni, considerând-o o fază separată a
cercetării, denumită ancheta-pilot.

G. Administrarea (aplicarea) pe teren a instrumentelor de cercetare


Pe baza premiselor anterioare se aplică instrumentul de cercetare (conform cu
procedurile sau tehnicile respective) la toţi subiecţii eşantionului. Se au în vedere regulile de
cercetare expuse la fiecare metodă, precum şi eventualele bias-uri ale cercetării. Regula cea
mai importantă este atenţia la recoltarea şi conservarea datelor, precum şi controlul culegerii
datelor (verificarea în teren a operatorilor fie în timpul derulării cercetării, fie ulterior).

H. Verificarea şi analiza datelor

Sunt câteva operaţii subsumate acestei faze de cercetare.


a. Verificarea informaţiei recoltate precedă prelucrarea propriu-zisă. Moser (1967)
consideră că sunt trei mari obiective de urmărit:
▪ Completitudinea informaţiilor (gradul de colectare a informaţiei - dacă lipsa însumează
mai mult de 25% pe chestionar acesta se elimină şi se caută un subiect cu aceleaşi
caracteristici);
▪ Exactitatea informaţiei (identificarea contradicţiilor între datele obţinute);
▪ Uniformitatea în culegerea datelor (se verifică uniformitatea în aplicarea instrucţiunilor
pentru fiecare operator etc.).
b. Codificarea (precodificarea) datelor
Codificarea se defineşte ca o operaţie de reprezentare convenţională a unei informaţii
cuprinse în chestionar. De cele mai multe ori, informaţia este precodificată, răspunsurile
primind câte o cifră. Uneori trebuie să recurgem la operaţia numită postcodificare, mai ales
în situaţii în care avem o întrebare deschisă sau o întrebare în care una dintre variantele de
răspuns este lăsată deschisă. În acest caz se codifică pe categorii răspunsurile.
c. Alcătuirea bazelor de date în baze proprii programelor statistice;
d. Analizele statistice propriu-zise
În metodologia anchetei există sintagma „machetă de prelucrare a datelor” cu referire
la ansamblul operaţiilor statistice prevăzute pentru tratarea datelor culese. Posibilităţile de
calcul se decid în funcţie de ipotezele elaborate şi de tipul de itemi din chestionare (nivelul
de măsurare corespunzător). Acestea pot fi dintre cele mai diverse: stabilirea frecvenţelor, a
proporţiilor şi procentelor, identificarea valorilor centrale (mediile), stabilirea diferenţelor
semnificative, calculul corelaţiilor, analize factoriale, de regresie etc.

I. Interpretarea rezultatelor
Ioan Mărginean (2000) accentuează, la nivelul interpretării datelor, asupra împletirii a
două niveluri de analiză. Pe de o parte este vorba de nivelul teoretico-metodologic
(conceptual) care orientează activităţile de elaborare a ipotezelor, de determinare a
universului anchetei, a eşantioanelor şi de construcţie a instrumentelor de cercetare. Cel de-al
doilea nivel, concret (empiric), are rolul de „a reflecta cât mai obiectiv, cât mai fidel
realitatea socială studiată într-o continuă transformare” (p. 95). Interpretarea are în vedere o
continuă articulare între cele două aspecte, teoretic şi empiric, astfel încât cercetarea efectivă
să poată „reformula, reorienta şi clarifica teoria” (p. 96). În absenţa acestei articulări,
considerăm că cercetarea ştiinţifică nu-şi atinge scopul propus.

J. Redactarea raportului de cercetare, a lucrării, a articolului ştiinţific


Scopul principal al raportului este comunicarea rezultatelor cercetării, popularizarea
acestora în rândul altor cercetători sau al publicului larg. Raportul trebuie redactat într-un stil
ştiinţific, cu maximum de claritate (Ferreol şi Flageul, 1998). Aceasta presupune utilizarea
unor specificaţii aparte, a unui limbaj caracteristic ştiinţei, care să fie puternic structurat şi
concis comparativ cu alte tipuri de redactare. Stilul trebuie să fie simplu, lipsit de
ambiguitate, cu fraze în jur de două-trei propoziţii, accentul să cadă pe maniera ştiinţifică şi
mai puţin pe coloritul personal al autorului. Este bine să se evite abundenţa citărilor în text,
trecându-se doar numele de importanţă pentru ilustrarea unei teorii şi, acolo unde este cazul,
sursa bibliografică (se evită astfel aglomerarea de nume şi se uşurează lectura). În general,
textul trebuie să fie accesibil, fluid, adecvat lecturii, dar fără a cădea în simplitate, să ofere un
maximum de informaţii cu un minimum de cuvinte. Trebuie să se manifeste o prudenţă
maximă pentru alegerea cuvintelor ambigui, deoarece acestea pot duce la o interpretare
greşită (McBurney, 1994). Capitolele esenţiale ale raportului sunt: 1. Expunerea bazei
teoretice şi a modului în care s-a construit obiectul cercetării; 2. Metodologia de cercetare
folosită (inclusiv instrumente, subiecţi); 3. Rezultatele obţinute, modul de prelucrare a
datelor; 4. Interpretarea datelor şi discuţii.
MODULUL 2: OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

1. DEFINIRE NOMINALĂ ŞI DEFINIRE OPERAŢIONALĂ


Conceptul se defineşte ca o construcţie mentală abstractă, care reflectă un set de
proprietăţi esenţiale ale unui obiect (obiect în sensul cel mai filozofic, cel mai general). Ca şi
construcţie mentală, el nu poate fi măsurat. Pentru a construi un instrument de cercetare
şi a accede prin măsurare la „obiectul epistemic” trebuie să recurgem la analiza
conceptuală şi operaţionalizarea conceptelor.
Scopul primei etape este acela de a furniza o definiţie nominală conceptului central al
cercetării. Definirea în manieră nominală constă în specificarea înţelesului unui termen cu
ajutorul altor termeni, respectiv se recurge la o descriere a obiectului. Definiţiile nominale nu
ne pot ajuta direct în cercetare, deoarece sunt descrieri (explicări) ale conceptului
inaccesibile măsurării directe (de fapt, ele cuprind alte concepte cu o sferă mai mică de
cuprindere).
Pentru a ajunge la nivelul măsurării recurgem la definirea operaţională a conceptelor.
Astfel, conceptul este definit prin elemente direct observabile şi măsurabile. Din perspectiva
cercetării, definiţia operaţională este esenţială. O definiţie operaţională conţine specificarea
tuturor operaţiilor necesare pentru ca oricine să ajungă la acelaşi rezultat (produs, sens,
conţinut etc.). Cineva observa: “definiţia operaţională a unei mâncări este reţeta sa”. Prin
urmare, o definiţie este operaţională în măsura în care include o procedură pentru obţinerea
definitului şi dovedeşte o mare fidelitate.
Se pot evidenţia câteva raporturi între definirea nominală şi cea operaţională. Astfel, se
consideră că definirea operaţională se bazează pe cea nominală, unul şi acelaşi concept (cu
una şi aceeaşi definiţie nominală) poate avea mai multe definiţii operaţionale şi, în sfârşit,
sfera definiţiei operaţionale poate cuprinde integral sau doar o parte din sfera definiţiei
nominale) (Mărginean, 2000).

2. ETAPELE PRINCIPALE ALE OPERAŢIONALIZĂRII


Operaţionalizarea reprezintă ansamblul etapelor, procedurilor şi tehnicilor prin care
un concept este pus în relaţie directă cu realitatea empirică şi în baza cărora diferitele
manifestări ale acestei realităţi dobândesc statutul de referinţe empirice ale conceptului
respectiv (Luduşan şi Voiculescu, 1997).
I. Definirea nominală
De regulă, definirea nominală este considerată o etapă anterioară operaţionalizării
propriu-zise (Mărginean, 2000; Chelcea, 2001), dar alţii o includ în această activitate
(Luduşan şi Voiculescu, 1997). Indiferent de plasarea sa din perspectivă metodologică, fără
definirea nominală operaţionalizarea nu poate fi realizată.
II. Stabilirea dimensiunilor
Dimensiunile sunt de fapt concepte cu un nivel mai redus de generalitate. Ceea ce
poate fi dimensiune pentru o cercetare poate deveni un concept central pentru alta.
Dimensiunile fac trecerea de la concept spre indicatori şi indici, adică spre aspectele concrete
ale măsurării.
Pentru definiţia familiei de mai sus, o dimensiune poate fi statusul socio-profesional al
acesteia. Dar statusul familiei poate fi tratat ca şi concept, aşa cum fac Luduşan şi Voiculescu
(1997), care dau următoarea definiţie nominală: „Statusul socio-profesional al familiei
desemnează poziţia deţinută de familie în cadrul comunităţii sociale dată de locul său în
sistemul de stratificare socială şi profesională”.
III. Stabilirea indicatorilor
Indicatorii sunt elemente observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi
caracterizate calităţile unităţilor sociale (entităţile eşantionate).
a. Exprimarea la nivel nominal a indicatorilor
La nivel nominal, un indicator poate fi exprimat printr-un ansamblu de valori din care
se extrag una sau mai multe prin măsurare. De exemplu, sexul este un indicator cu cele două
valori ale sale: masculin şi feminin.
b. Exprimarea de la nivelul ordinal în sus a indicatorilor
Construcţia scalelor este o procedură operaţională particulară, constând dintr-o
descriere a fenomenelor sociale prin ordonarea lor în funcţie de intensitatea pe care o
exprimă în raport cu o anumită caracteristică. Concret, elaborarea scalelor reprezintă o fază a
cercetării necesară în construcţia instrumentelor precum chestionarele, testele psihologice,
grilele de observaţie etc. Orice procedură de construcţie a scalelor cuprinde trei elemente:
fenomenul ce urmează să fie scalat sau obiectul de măsurat, scala sau instrumentul de
măsurare şi regulile de atribuire a valorilor scalei fenomenului studiat, în funcţie de
intensitatea caracteristicilor sale. Scala este instrumentul de măsurare care se compune dintr-
un set de propoziţii, expresii simple sau simboluri ce alcătuiesc un spaţiu liniar
unidimensional gradat de-a lungul căruia se distribuie elementele sale componente în funcţie
de intensitatea pe care o exprimă.

3. EXEMPLE DE OPERAŢIONALIZARE ŞI RISCURILE OPERAŢIONALIZĂRII

Chelcea (2001) prezintă un exemplu de operaţionalizare realizată într-o cercetare


privind adaptarea în muncă în sectorul industrial. Autorul a propus următoarea definiţie
nominală:
„Modificarea de durată a structurilor fiziologice şi psihologice ale individului uman
în raport cu solicitările, cerinţele şi valorile muncii industriale, cu organizarea formală şi
informală a întreprinderii industriale, concomitent cu modificarea structurii muncii şi
structurii organizaţionale a întreprinderii în vederea creşterii productivităţii şi satisfacţiei
muncii”.
Operaţionalizarea s-a realizat prin două categorii de indicatori: obiectivi şi subiectivi.
Prezentăm, mai jos, într-o formă adaptată, această operaţionalizare.

ADAPTAREA ÎN MUNCĂ

Indicatori referitori la Indicatori referitori la


fenomene obiective fenomene subiective

 Realizarea sarcinilor Dimensiunea 1 Dimensiunea 2 Dimensiunea 3


 Absenteismul Adaptarea la Adaptarea la Adaptarea la munca
 Fluctuaţia forţei de solicitări munca în echipă în întreprindere
muncă
 Accidentele de muncă
 Conflictele
 Preferinţa pentru
 Morbiditatea  Preferinţa  Preferinţa pentru munca în
pentru munca munca în echipă întreprinderea în
în industrie  Lipsa conflictelor care se află
 Realizarea  Implicarea în
personală a problemele
sarcinii întreprinderii
Un alt exemplu de operaţionalizare sugerează Bordeleau (1997), pentru o anchetă cu
privire la consecinţele consumului de alcool asupra performanţei muncii. Autorul consideră
că s-ar putea propune trei dimensiuni operaţionale ale conceptului “consum de alcool”:
dimensiunea fiziologică, dimensiunea psihologică şi cea socială.
Această operaţionalizare se poate reprezenta ca în schema de mai jos:

CONSECINŢELE CONSUMULUI DE ALCOOL ASUPRA


REZULTATELOR MUNCII

Dimensiunea A Dimensiunea B Dimensiunea C


Efecte fiziologice Efecte psihologice Efecte sociale

Indicatori Indicatori Indicatori


Alcool în sânge Halucinaţii Insolenţă
Tremurături Pierderea motivaţiei Agresivitate
Tulb. hepatice etc. Tulb. de atenţie etc. Izolare etc.

MODULUL 3: CHESTIONARUL - INTRODUCERE

1. DEFINIRE, NECESITATE ŞI DOMENII DE APLICARE

Roger Mucchielli, (1989) dă cea mai simplă definiţie, dar şi mai puţin completă
chestionarului. Acesta poate fi considerat drept o listă de întrebări la care subiectul trebuie
să ofere răspunsuri în funcţie de scopurile cercetării.
Jacqueline Freyssinet-Dominjon (1997) defineşte chestionarul ca un instrument de
cercetare care se compune dintr-un număr mai mic sau mai mare de întrebări sau itemi,
prezentaţi în scris subiectului cu privire la opiniile, sentimentele şi judecăţile sale, precum şi
la comportamentul său în situaţii precise.
Septimiu Chelcea, (2001) oferă o definiţie mai amplă acestui instrument de cercetare.
Pentru autorul citat, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi corespunzător, un
instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual,
imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de
anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri
ce urmează a fi înregistrate în scris. Întrebările sau imaginile cuprinse în chestionar
declanşează comportamente verbale sau nonverbale, care sunt influenţate de o serie de
factori, cum ar fi: factorii de personalitate (personalitatea celui anchetat, personalitatea
operatorului), factorii de situaţie (situaţia cadru de desfăşurare a anchetei, timpul, situaţia
socială globală), factorii care ţin de tema cercetării (alegerea temei, ipoteze, eşantion) şi
factorii care se referă la instrumentul de cercetare şi tehnica aplicată (tipul de chestionar,
structura chestionarului, modul de aplicare) (Chelcea, 2001).
O sistematizare a domeniilor psihologiei şi sociologiei în care poate fi utilizat
chestionarul oferă Patricia Delhomme şi Thierry Meyer (1997). Prezentăm mai jos câteva din
aceste domenii:
1. Judecata directă de valoare - Reprezintă o modalitate de atribuire valorică explicită
unui obiect social (proces, fenomen etc.). Însuşi subiectul poate face obiectul acestei
evaluări.
2. Atribuirea de cauzalitate şi responsabilitate - Acest domeniu al chestionării implică
mai multă elaborare, o mai profundă explorare şi analiză. De exemplu: „Care sunt, în opinia
dvs. cauzele eşecului şcolar?”.
3. Cunoştinţe atestabile - Se porneşte de la premisa că există un răspuns adevărat, iar
participantul trebuie să dea un astfel de răspuns.
4. Opinii, credinţe - Spre deosebire de cazul precedent, nu există răspunsuri bune sau
rele (sunt acceptate diferenţele individuale). De exemplu: “Sunteţi de acord cu clonarea?” Se
poate răspunde pe o scală de la 1 la 5 (Dezacord total…Acord total).
5. Intenţii comportamentale - Întrebările vizează proiectele intenţiile, comportamentele
încă nerealizate. De exemplu: “Consideraţi că vă veţi lăsa de fumat?” (răspunsuri posibile:
Da/Nu, dacă da, Când?).
6. Declaraţii privind unele comportamente trecute sau actuale - De exemplu: „Cât de
des citiţi ziare? (1. Zilnic, 2. De câteva ori pe săptămâna, 3. O dată pe săptămână, 4. De
câteva ori pe lună, 5. O dată pe lună, 6. De câteva oro pe an, 7. Niciodată.
7. Raportarea stărilor mentale şi fizice.

2. CLASIFICAREA CHESTIONARELOR

I. Clasificarea chestionarelor după conţinut


Chelcea (1975, 2001) consideră că, din perspectiva acestui criteriu, există mai multe
tipuri de chestionare: chestionare de date factuale, chestionare de opinie, chestionare speciale
şi chestionare omnibus.
a. Chestionarul de date factuale
Este un tip de chestionar, utilizat de regulă în administraţia publică, care colectează
date referitoare la fapte obiective, caracteristici personale etc. Aspectul definitoriu al
chestionarelor factuale este posibilitatea observării obiective a datelor culese şi a
verificabilităţii lor. Potrivit lui Chelcea (2001) un astfel de ansamblu de întrebări poate fi
preluat de cercetător şi transferat în ştiinţele sociale, aspect remarcat, de altfel, la finalul
oricărui chestionar, unde sunt plasate întrebări factuale: nume, vârstă, profesie, studii, venit,
loc de muncă, apartenenţă religioasă, apartenenţă etnică, componenţa familiei etc. Datele
acestea nu pot fi puse în general la îndoială, deşi există şi excepţii. De regulă, cel solicitat fie
oferă informaţii exacte (datorită verificabilităţii lor), fie refuză să răspundă. O formă mai
aparte este chestionarul de cunoştinţe. Acesta caută să verifice gradul de cunoaştere a unei
probleme de către populaţie (de exemplu, cunoştinţele populaţiei despre costurile integrării
europene a României).
b. Chestionare de opinie
Caracteristica fundamentală a datelor culese este aceea că ele nu se pretează la o
evaluare obiectivă. Deşi se numesc de opinie, aceste chestionare investighează şi aspecte
considerate de mai mare profunzime, cum ar fi motivaţiile, interesele, atitudinile, valorile etc.
George Gallup (citat de Chelcea, 2001) a propus o schemă de realizare a chestionarului de
opinie în care întrebările închise alternează cu cele deschise. De regulă, se începe cu
întrebări filtru pentru stabilirea gradului de cunoaştere de către cel anchetat a problemelor
puse în discuţie (închise, cu răspunsuri multiple precodificate). Urmează una sau mai multe
întrebări deschise privind atitudinea faţă de respectiva problemă, apoi un sistem de întrebări
închise (cu răspunsuri multiple, precodificate) referitoare la aceeaşi problemă. Se succed în
continuare întrebări deschise vizând motivaţia opiniilor exprimate şi se încheie cu întrebări
închise, cu răspunsuri multiple, precodificate pentru măsurarea intensităţii opiniilor.
c. Chestionare speciale
După Chelcea (2001), întrebările din aceste chestionare sunt concentrate exclusiv în
jurul unei teme. Cel mai adesea sunt folosite în marketing pentru a investiga calităţile şi
receptivitatea unui anumit produs. De asemenea, o utilitate şi-au găsit în campaniile
electorale sau în studiile privind opţiunile de vot şa ieşirea de la urne. Aceste chestionare
sunt destinate aflării anumitor fenomene (au funcţie diagnostică) şi au mai puţin scopul de a
explica relaţiile dintre indicatori. Se recomandă, de asemenea, în anchete şi sondaje efectuate
prin intermediul presei scrise, al ziarelor, revistelor (evaluarea publicaţiilor).
d. Chestionarele omnibus
Aceste chestionare, la care apelează şi cercetarea sociologică, conţin mai multe teme şi
sunt cel mai frecvent utilizate. Solicită, de obicei, o cantitate mai mare de informaţii cu
privire la fiecare fenomen social în parte (cuprind adesea până la 300 de întrebări). Deseori,
acest tip de chestionar este relaţionat cu eşantionul panel (fix, cu cercetări repetate), ceea
ce conduce la abordarea complexă a unor fenomene sociale (posibilitatea stabilirii unor
relaţii între un număr ridicat de variabile) şi la surprinderea transformării acestora de-a
lungul unor perioade de timp (Chelcea, 2001).

II. Clasificarea chestionarelor după forma întrebărilor


Se pot distinge: chestionare cu întrebări închise, cu întrebări deschise şi întrebări semi-
deschise.
1. Chestionare cu întrebări închise (precodificate)
Subiectul primeşte prin acest tip de chestionar o gamă de răspunsuri, alese de către
cercetător, şi are sarcina de a bifa acea variantă care corespunde cel mai bine opţiunii sale.
Două aspecte se pot remarca. Pe de o parte, în astfel de situaţii, riscul ca respondentul să nu
aibă un răspuns care să figureze printre variantele oferite şi atunci alegerea sa să fie forţată
(să opteze pentru ceea ce este mai aproape de ceea ce crede el) sau să refuze răspunsul. Pe de
altă parte, construcţia unor astfel de chestionare este relativ dificilă, deoarece necesită din
partea cercetătorului o explorare temeinică a realităţii spuse investigaţiei. În legătură cu acest
aspect, pretestarea întrebărilor este salutară. Un exemplu, general, ar putea fi următorul:
„Cunoştinţele obţinute în perioada studiilor universitare vă ajută munca actuală?” (variante
de răspuns: a. Da, b. Nu, c. Nu ştiu).
Există mai multe variante de construcţie a întrebărilor închise (Chelcea, 2001):
a.) Întrebări cu răspunsuri unice. Iată câteva exemple: “Care este vârsta dvs.?” sau “În
ce an v-aţi născut?”. La aceste întrebări se indică direct valoarea, cifra, pe un spaţiu liber.
b.) Întrebări cu posibilităţi dihotomice de răspuns. Sunt întrebări cu două variante
categoriale de răspuns, de regulă da/nu, fals/adevărat etc.
c.) Întrebări precodificate multiplu. Întrebările sunt prevăzute cu un evantai de
posibilităţi, iar subiectul trebuie să opteze pentru una sau mai multe dintre ele dintre ele. De
exemplu: „Ce v-a determinat să intraţi într-un partid politic?” (1. Mă pasionează politica, 2.
Am mult de câştigat în plan material, 3. Este prea multă nedreptate în ţară, 4. Ca să am
relaţii, 5. Vreau să mă implic în schimbarea societăţii româneşti, 6. Îmi place să conduc alţi
oameni, 7. Alt motiv – care?-).
d.) Întrebări de clasament. Solicită subiectului să claseze un set de răspunsuri într-o
anumită ordine. Uneori i se poate cere şi o alegere iniţială, apoi vine sarcina de ordonare. „În
general, ce apreciaţi cel mai mult la Universitate? Vă rugăm să citiţi cu atenţie această listă şi
să alegeţi 3 şi numai 3 variante în ordinea importanţei pe care o prezintă pentru dvs.” (1. Îmi
permite să fiu creativ(ă), să am iniţiativă, 2. Mă face să aflu lucruri noi, 3. Îmi permite să
cunosc oameni, 4. Îmi oferă o ocupaţie, 5. Mă face să mă cunosc mai bine pe mine însumi, 6.
Îmi oferă o formare pentru viaţă, 7. Găsesc modele pentru viaţă, 8. Mă face să mă simt
important).
Există o serie de avantaje şi dezavantaje ale acestor tipuri de chestionare. Astfel, acest
tip de chestionare oferă un grad sporit de siguranţă şi încredere respondentului (nu apare
scrisul lui, ci doar o bifare cu pixul); oferă puncte de sprijin mnezic; permite construcţia unor
instrumente mai lungi, cu mulţi itemi (efortul subiectului este mai mic decât în cazul
întrebărilor deschise) şi facilitează analiza statistică a răspunsurilor. Dintre dezavantajele
întrebărilor închise menţionăm faptul că nu pot surprinde fenomenul social în profunzimea
sa, că se poate înregistra un „bias” de sugestibilitate ca urmare a prezentării precodificate a
răspunsurilor şi că nu oferă date privind personalitatea respondentului şi situaţia de anchetă.
2. Chestionare cu întrebări deschise (postcodificate)
Aceste întrebări sunt redactate grafic cu un set de linii între ele, loc unde vine plasat
răspunsul subiectului. În timpul redactării răspunsului, operatorul are datoria să nu intervină
deloc, pentru a nu structura sau determina în vreun fel datele culese. Întrucât nu se cunoaşte
dinainte amplitudinea răspunsului, trebuie să se rezerve în chestionar un spaţiu destul de larg.
S-a constatat, însă, că mărimea spaţiului are o influenţă psihologică asupra subiectului - la
dimensiuni mai mari induce refuz, generează teamă, retragere. Întrebările au formulări
introductive de genul: “Care este părerea dvs. în legătură cu…”, “Ce se poate spune
despre…”, “Ce opinie aveţi în legătură cu…” etc.
Dintre avantajele mai importante ale utilizării, amintim faptul că oferă o mai mare
libertate respondentului în formularea răspunsului său; aduce unui plus în cunoaşterea
particularităţilor unei populaţii, datele obţinute sunt mai variate, mai personale,
sugestibilitatea este mai scăzută şi subiecţii pot exprima judecăţi de profunzime (Chelcea,
2001). Dintre dezavantajele principale amintim dificultatea codificării şi prelucrarea statistică
(se recurge la tehnici calitative ale analizei de conţinut) şi faptul că subiectul are sentimentul
că nu i se oferă o bună confidenţialitate (răspunsul este mai personal, creşte nivelul de auto-
dezvăluire). De asemenea, nu este o modalitate recomandabilă pentru populaţiile slab
alfabetizate sau slab instruite; redactarea întrebărilor este mai dificilă, deoarece claritatea
devine în acest caz esenţială şi răspunsul este mai dificil datorită lipsei de suport a
răspunsurilor oferite de cercetător.
3. Chestionare cu întrebări semi-deschise (semi-închise)
Caracteristica fundamentală: principalele răspunsuri sunt codificate, redactate deja, dar
se lasă posibilitatea adăugării răspunsurilor libere. De exemplu, la întrebarea „Vă place să
mergeţi la teatru?”, avem următoarele variante de răspuns: 1. Da, 2. Nu, 3.
Nu ştiu, 4. Alt răspuns . Această ultimă variantă este caracteristică întrebărilor
semi- deschise, permiţând subiectului să exprime o opinie care nu apare în opţiunile
cercetătorului.
Chestionarele cu întrebări semi-deschise permit prelucrarea relativ uşoară a datelor,
întrucât o parte a răspunsurilor este deja precodificată. Din păcate, subiecţii tind să aleagă,
din comoditate, partea precodificată a răspunsurilor, dar alteori se înregistrează un
dezechilibru: dacă variantele precodificate sunt prea puţine sau prost alese, partea cealaltă a
răspunsului va fi mult mai reprezentată – fapt care complică postcodificarea.

III. Clasificarea chestionarelor după modul de aplicare


Există două mari categorii, cu forme corespunzătoare: chestionare autoadministrate
(poştale, administrate în ziare, reviste sau prospectele unor mărfuri şi colective) şi
chestionare administrate de operatorii de anchetă (de scurtă durată şi de lungă durată).
1. Chestionare autoadministrate
Înşişi subiecţii înregistrează răspunsurile la întrebări. Se presupune că în absenţa
operatorului subiecţii sunt mai dispuşi să răspundă la întrebări personale. În acelaşi timp, se
consideră că pot formula răspunsuri mai elaborate, să evolueze în ritmul lor propriu etc. În
realitate, cercetările metodologice au arătat că subiecţii evită deliberat răspunsul la anumite
întrebări şi formulează într-o măsură mai mare răspunsuri de faţadă. Deseori subiecţii se
inspiră din întrebările următoare. Citesc, uneori, mai întâi chestionarul în întregime şi apoi
răspund în ordinea dorită de ei şi nu cea prevăzută de succesiunea întrebărilor din chestionar.
Aceste chestionare colectează cel mai mare număr de erori în culegerea datelor.
a) Chestionarele poştale
Un avantaj indiscutabil al chestionarelor poştale este costul redus al anchetei. Pe de altă
parte, dacă chestionăm în maniera clasică, populaţia poate fi extrem de dispersată şi fondurile
disponibile reduse; prin urmare, soluţia cea mai practică este tot chestionarul prin
corespondenţă.
O altă problemă este cea legată de reprezentativitate. Chiar dacă noi eşantionăm corect,
faptul că numai un procent din subiecţi răspunde la întrebările noastre dă peste cap
eşantionarea.
O altă problemă este aceea că răspunsurile la chestionar trebuie considerate ca
definitive. Nu mai există posibilitatea revenirii asupra răspunsurilor decât dacă chestionarele
sunt retrimise sau sunt colectate de operatori (cazuri foarte rare). Practic, nu se pot aprofunda
răspunsurile date, nu se pot clarifica anumite răspunsuri. De asemenea, nu dispunem de
informaţii complementare chestionarului: descrierea locuinţei, ambianţa persoanei,
înfăţişarea şi manierele, atitudinea faţă de anchetă etc. Moser (1967) propune combinarea
trimiterii prin poştă cu interviul, obţinându-se astfel datele care ne interesează. Fie trimitem
chestionarele prin poştă şi operatorii le colectează, fie le distribuie operatorii şi sunt colectate
prin poştă.
Care sunt factorii care modifică procentajul celor ce răspund la chestionarele poştale?
1. Atractivitatea chestionarului. Lizibilitatea este un factor important de influenţă.
Cercetările au arătat că există diferenţe de cel puţin un procent în plus în situaţiile în care
chestionarul este tipărit şi nu tras la xerox, este scris cu caractere mai mari şi cu o spaţiere
adecvată între rânduri.
2. Scrisoarea de însoţire. Chestionarul se însoţeşte de o scrisoare (cover letter) prin
care se solicită cooperarea subiectului la anchetă, se prezintă importanţa temei şi contribuţia
sa la cercetare. Cu cât această scrisoare este mai meşteşugit alcătuită cu atât avem şanse să
obţinem returnarea chestionarului. Se face apel la prestigiul instituţiei, la amabilitatea
respondentului, la asigurarea anonimatului şi la cuvinte de mulţumire în finalul scrisorii.
3. Lungimea şi simplitatea formularului. Cu cât chestionarul este mai scurt, cu atât
creşte probabilitatea de răspuns la solicitare. De asemenea, întrebările mai scurte, cu variante
mai puţine de răspuns, cu întrebări închise sporesc şansele.
4. Apartenenţa iniţiatorului. S-a constatat că persoanele răspund în proporţie mai mare
cu cât instituţia care organizează ancheta este mai prestigioasă. Însă nu de acelaşi respect se
bucură instituţiile guvernamentale.
5. Subiectul anchetei. Tema poate fi sau nu de interes pentru respondent. Este un factor
necontrolabil pentru cercetător. Evident, pentru o temă de interes proporţia chestionarelor
primite poate fi mai mare.
b) Chestionare publicate în ziare / reviste sau prospectul unor mărfuri
Limitele pentru astfel de chestionare sunt şi mai mari, utilitatea lor ştiinţifică fiind
minimă. Unele reviste trimit astfel de chestionare pentru a afla: categoriile de cititori,
gusturile şi sugestiile acestora pentru îmbunătăţirea calităţii publicaţiei etc. Poate fi, de
asemenea, orientativ pentru o firmă. Spre exemplu, un produs nou este însoţit de un
chestionar care ar trebui completat după o lună de utilizare a acelui produs şi sunt şanse ca
firma să descopere anumite neajunsuri şi să facă remedierile necesare. Cum observa Chelcea
(2001), aceste instrumente au darul de a face mai degrabă reclamă firmei decât de a fi un
instrument de informare.
c) Chestionarele autoadministrate colectiv
Madelaine Grawitz (1996) consideră că aceasta este o categorie de chestionare aplicate
în situaţii de lucru cu colectivităţi umane cum ar fi: armata, şcoala, universitatea, fabrica.
Mai sunt numite şi chestionare scrise colective. Subiecţii sunt adunaţi în încăperi mari, li se
distribuie formularele şi li se prezintă consemnul. Prezintă marele avantaj al economiei de
timp, de fonduri, dar şi neajunsul influenţării rezultatelor între subiecţi. Dată fiind
asemănarea cu extemporalul, este o tehnică uşor acceptată de subiecţii din şcoli.
O altă formă de chestionare pe care nu am prins-o în clasificarea de mai sus, dezvoltată
în ultima vreme, este aceea a formularului prin internet (Novak, 2003).

2. Chestionare administrate de operatorii de anchetă


Reprezintă modalitatea cea mai des utilizată de culegere a datelor în anchete. Se pot
identifica două tipuri mari de chestionare: de scurtă durată şi de lungă durată.
a. Chestionare de scurtă durată (circa 5-10 min.)
Combessie (1999) le numeşte “anchete de stradă”. Ele sunt specifice sondajelor de
opinie rapide (de genul opiniilor cu privire la un produs, la o acţiune guvernamentală etc.).
Nu necesită o pregătire deosebită a chestionarelor şi nici a operatorilor, dar au o slabă
valoare ştiinţifică. De regulă, subiecţii sunt întrebaţi pe stradă, fără a se urmări o schemă
anume de eşantionare. Se culeg unele caracteristici, la nivel minimal (sex, vârstă). Uneori
selecţia debutează cu o întrebare care permite includerea sau excluderea din start a
subiecţilor în cercetare. De exemplu: “Aţi utilizat vreodată produsul….?”. De mare
importanţă este consemnul deoarece de formularea sa depinde derularea ulterioară a
chestionării. Dacă am întreba direct subiecţii: “Nu doriţi să-mi răspundeţi la câteva
întrebări?”, vom constata că mulţi se vor eschiva (“nu am timp”, “nu pot” etc.). Trebuie să se
specifice prin consemn durata scurtă a chestionării.
George Gallup propune un consemn mai elaborat, în care să fie afirmată în primul rând
apartenenţa operatorului la o instituţie prestigioasă: “Sunt din partea Institutului American
de Opinie Publică – Institutul Gallup – şi trebuie să fac o cercetare de opinie. În fiecare
oraş, întrebăm săptămânal diferiţi oameni ce gândesc despre unele probleme de însemnătate
naţională. M-aş bucura să aud opinia dvs. prin răspunsul la câteva întrebări. Numele dvs.
nu mă interesează, mă interesează doar opinia dvs.”.
b. Chestionare de lungă durată (circa 30-45 min.)
În astfel de chestionare sunt utilizate întrebări într-un număr mai ridicat, ceea ce
conduce la o abordare mai complexă a temei sau temelor de cercetare. De regulă fac parte
din anchete de mai mare profunzime, iar chestionarele trebuie aplicate de către operatori sau
persoane specializate. Reprezintă modalitatea cea mai eficientă de anchetă, deoarece
furnizează un volum apreciabil de date despre temă, asigură un control maximal asupra
situaţiei de anchetă şi asigură, de regulă, un cadru mai adecvat interogării (domiciliul
subiectului). Aplicarea acestui tip de chestionar va fi dezvoltată pe larg în modulul ulterior.

CONSTRUCŢIA ŞI APLICAREA CHESTIONARELOR

1. TEHNICI GENERALE DE CONSTRUCŢIE

Construcţia unui chestionar este o muncă colectivă. Se aprofundează înţelegerea unor


probleme, se unifică anumite puncte de vedere şi există o stimulare mentală propice creării
unui bun instrument. Participarea mai multor cercetători conduce la o mai bună
operaţionalizare şi la emiterea mai multor întrebări şi la o mai mare varietate a lor. De
asemenea, acest fapt dă posibilitatea eliminării întrebărilor nepotrivite, a celor puţin
productive, a acelor prost formulate etc.
Chestionarul trebuie, pe cât posibil, să aibă o ordine logică a întrebărilor, să permită
reţinerea uşoară din partea operatorului, să fie mai puţin obositor pentru intervievat etc.
Întrebările trebuie să se succeadă natural, fiecare să aibă o relativă legătură cu precedenta,
fără ruptură bruscă. Dacă se trece de la un calup de întrebări la altul, operatorul anunţă
aceasta, printr-o formulă convenabilă.
După Sarantakos (1998), există şase modalităţi mari de dispunere a întrebărilor în
chestionar:
1. Formatul „pâlnie”. Fundamentul aceste tehnici presupune trecerea de la general la
particular în construcţia întrebărilor. Subiectul răspunde mai întâi la un set de întrebări
generale, apoi la un altul cu itemi mai specifici, particulari. Prin urmare, această tehnică
presupune formularea unor întrebări deschise, libere şi în final a unor întrebări închise. În al
doilea rând, întrebările trebuie dispuse de la impersonal spre personal, de la întrebările mai
puţin sensibile sau dificile spre cele mai sensibile şi mai dificile.
2. Formatul „pâlnie răsturnată” (inversată). Are în vedere o dispunere în sens invers a
întrebărilor, de la particular către general. Prin ea, subiectul e ajutat să dea răspuns la una sau
mai multe întrebări generale. Se recomandă folosirea acestei tehnici la chestionarea
persoanelor cu un nivel scăzut de pregătire.
3. Formatul „romb” (caro). În prima parte, se aplică formatul pâlniei inversate, pentru
ca mai apoi să se recurgă la cel de-al doilea format, al pâlniei obişnuite.
4. Formatul „X”. Conţine, în prima parte, întrebări în format pâlnie, iar în partea a
doua se recurge la formatul inversat. Cu alte cuvinte, se porneşte cu un set de întrebări
generale, mai puţin sensibile, se ajunge spre mijlocul chestionarului spre întrebări
particulare, iar spre final se revine la stilul iniţial.
5. Formatul „cutie”. Este caracteristic chestionarelor care conţin întrebări de acelaşi
nivel din perspectiva aspectelor enunţate anterior: nivel de generalitate, sensibilitate, adresare
personală.
6. Formatul „mixt”. În ansamblul chestionarului nu se poate identifica un anumit
format al întrebărilor. Această structurare, mixtă, poate fi observată în cadrul chestionarelor
mari. Dată fiind structura modulară (succesiune de teme, domenii) a acestora, se mai poate
ţine cont de raportul general-particular doar în interiorul fiecărui modul. Mare importanţă
prezintă modul în care se face trecerea de la o temă la alta a chestionarului.

2. NUMĂRUL, TIPUL ŞI FORMULAREA ÎNTREBĂRILOR

Nu este necesar ca într-o cercetare să fie reţinuţi toţi indicatorii rezultaţi din
operaţionalizare. Alegerea pentru cercetare doar a indicatorilor principali sau numai a unora
dintre ei reprezintă partea cea mai dificilă în a descrie sau măsura fenomenele sociale.
Meritul cercetătorului este acela de a alege din universul indicatorilor posibili pe cei
esenţiali. Trebuie să se reţină un număr optim de indicatori. Cu cât sunt mai mulţi indicatori,
cu atât scade şansa ca respondentul să ofere un răspuns mai corect, mai adecvat. Acest
fenomen se datorează oboselii, scăderii interesului etc.
Lungimea chestionarului este rodul unui compromis între domeniul de investigat,
timpul pe care îl presupune obţinerea răspunsurilor de la subiect, resursele materiale,
numărul şi tipul ipotezelor etc. Există chestionare doar cu câteva întrebări, dar şi unele care
depăşesc 100. În general, este bine ca numărul întrebărilor să nu depăşească 35-40. Acest
lucru presupune că cel mai rapid chestionat răspunde cam în 20-25 de minute, iar cel mai lent
până într-o oră. Există, în general, o tendinţă a cercetătorului de a introduce în chestionar mai
multe întrebări decât este necesar. Unii autori recomandă ca în cazul chestionarelor foarte
lungi să se recurgă la o segmentare a acestora şi aplicarea lui în două tranşe.
Există însă şi neajunsuri ale acestei tehnici, ca de exemplu faptul că subiectul, care
devine deodată interesat de o problemă, se documentează. E posibil, de asemenea, să se
răzgândească (refuză ulterior) sau să nu mai fie acasă etc. O soluţie bună ar fi să se rezolve
întreg chestionarul într-o şedinţă, dar cu o pauză între secţiuni.
În ceea ce priveşte tipurile de întrebări care pot intra în componenţa unui chestionar,
Sarantakos (1998) consideră că, în funcţie de relevanţa faţă de teme cercetării, se identifică
următoarele categorii:
1. Întrebări primare. Acestea colectează răspunsuri strict legate de tema de cercetare.
Fiecare întrebare corespunde la unul sau mai mulţi indicatori rezultaţi din operaţionalizare.
2. Întrebări secundare. Nu sunt legate direct de tema de cercetare, sunt de importanţă
mai redusă, dar au rolul de a păstra „integritatea” informaţiilor oferite de respondent, de a
dirija completarea şi de a asigura fidelitatea răspunsurilor. Evident, din punctul de vedere al
datelor referitoare la tema de cercetare, nu aduc noutăţi. Rolul lor este, prin urmare,
metodologic.
3. Întrebări terţiare. Nu au nici rol metodologic, nici informaţional. Scopul lor este de
a asigura un anumit confort sau sprijin respondentului în acţiunea de completare a
chestionarului. Saratakos consideră că reprezentative sunt întrebările „padding”. Aceşti
itemi, „de umplutură”, sunt dispuşi de regulă înainte sau după câte o întrebare „sensibilă”, în
ideea de a detensiona subiectul, de „a-i oferi o gură de aer”.
O altă clasificare a întrebărilor propune Septimiu Chelcea (2001). După acest autor, se
pot identifica următoarele tipuri de întrebări:
1. Întrebări introductive. Regula fundamentală a chestionarului este aceea ca prima
întrebare să nu se refere la date personale şi nici la lucruri foarte complicate. Întrebările
introductive (numărul lor depinde de mărimea chestionarului şi de tipul de subiecţi) au rolul
de a familiariza pe subiect cu tema, dar şi de a încălzi atmosfera şi a da subiectului
sentimentul de încredere în cercetător şi în el însuşi. Sunt recomandabile întrebările care
solicită asociaţii verbale.
2. Întrebări de trecere. Întrebările de trecere marchează apariţia unei noi grupe de
întrebări, referitoare la o altă problemă. Ele au formulări de genul “Vă rugăm acum să vă
concentraţi asupra temei…”, “Trecând la problema…”, Vă voi pune acum nişte întrebări
despre…” etc. Din perspectiva subiectului, ele au rolul de a organiza gândirea, de a risipi
confuzia şi de a facilita concentrarea.
3. Întrebări filtru. Au funcţie contrară întrebărilor anterioare. Ele opresc trecerea unor
subiecţi la întrebările următoare şi reprezintă un control al calităţii răspunsurilor. Formularea
clasică este următoarea: “Pentru cei care au răspuns DA se trece la întrebarea următoare”,
iar “Pentru cei care au răspuns “Nu” sau “Nu ştiu” se trece direct la întrebarea …. De
exemplu, la întrebarea “Sunteţi căsătorit?” se poate răspunde prin două variante: Da şi Nu.
În cazul în care ne interesează date despre familia subiectului, ar trebui să răspundă doar cei
căsătoriţi. Urmează un set de întrebări despre familie. Subiecţii care răspund “nu” la
întrebarea cu căsătoria, vor sări peste aceste întrebări, conform consemnului, mergând la
întrebarea care urmează celor despre familie.
4. Întrebări bifurcate. Au menirea de a realiza o separaţie în răspunsurile subiecţilor şi
de a-i orienta spre calupuri diferite de întrebări din chestionar. Întrebările bifurcate îşi găsesc
sensul atunci când lucrăm cu opinii pro sau contra. Noi trebuie să intercalăm o serie de
întrebări în scopul adâncirii opţiunii respective (motivaţii, de exemplu). Dacă nu ar fi această
bifurcare, s-ar îngreuna urmărirea logicii chestionarului de către subiect sau operator. De
exemplu, la întrebarea “Mergeţi, de obicei, la cinema?” se poate răspunde prin două
variante: Da şi Nu. În dreptul lui DA, apare consemnul “Pentru cei care au răspuns DA se
trece la întrebarea…X, iar în dreptul lui NU apare consemnul “Pentru cei care au răspuns
NU se trece la întrebarea…Y. Operatorul va rosti întrebarea sau întrebările din calupurile
corespunzătoare celor două orientări ale subiecţilor. În cel mai simplu caz, la exemplul de
mai sus, putem avea: întrebarea X: “Dacă da, cât de des mergeţi?” şi întrebarea Y: “Dacă
nu, de ce nu mergeţi?”. Cele două calupuri apar în chestionar unul după altul. După primul,
apare menţinea pentru operator: “Acum treci la întrebarea…” pentru ca să se sară peste al
doilea calup.
5. Întrebări “De ce ?”. Au, de regulă, rolul de a solicita explicaţii în raport cu
diferitele opinii exprimate. Prin natura lor, sunt întrebări perturbatoare în raport cu celelalte
întrebări din chestionar, deoarece scot subiectul dintr-o rutină a răspunsurilor, obosindu-l.
6. Întrebări de control. Aceste întrebări nu au rolul de a aduce informaţii noi, ci de a
verifica constanţa opiniei exprimate, sinceritatea subiectului. De obicei, întrebarea de control
reia o întrebare anterioară, dar într-o formă verbală diferită.
7. Întrebări de identificare (de colectare a caracteristicilor personale). Servesc, în
general, la diferenţierea grupurilor, claselor de subiecţi. Se recomandă ca aceste întrebări să
încheie chestionarul. Ele se pot referi la sexul, vârsta, nivelul de şcolarizare, situaţia
profesională, starea civilă, religia subiectului etc. Există două posibilităţi de a obţine aceste
date. Cea mai uzuală este de a trece aceste solicitări sub forma simplă a unor rubrici dintr-un
tabel. A doua modalitate este de a formula întrebări clare. De exemplu. “Dvs. de ce religie
sunteţi?”: 1. ortodox, 2. catolic, 3. protestant, 4. neoprotestant, altele…
În ceea ce priveşte redactarea întrebărilor din chestionar, cercetătorul trebuie să ţină
seama de următoarele aspecte: 1. De dificultăţile populaţiei de a înţelege un anumit nivel al
limbajului, adică de resursele cognitive mobilizate pentru a răspunde la întrebarea respectivă;
2. De cât este de obositoare sub aspectul formulării; 3. Dacă întrebarea generează reacţii de
protejare a imaginii personale sau este prea intimă şi 4. Dacă este plicticoasă sau naşte teamă
subiectului.
Care sunt regulile pentru construcţia întrebărilor? Nicole Berthier (1998) formulează
un set de reguli generale. Astfel, se consideră că din întrebare să nu fie omise formulele de
politeţe: “vă rugăm…”, “dvs.” şi construcţia ei să nu fie complicată, cu înflorituri; să fie
gramatical corectă şi să respecte topica frazei. De asemenea, să nu se pună două întrebări
odată (interpretarea răspunsurilor la o întrebare nu este posibilă decât dacă întrebarea este
unidimensională) şi să nu se pună o întrebare tendenţioasă sau orientată care sugerează un
răspuns într-o direcţie mai degrabă decât în alta (de exemplu: “Nu credeţi că…”, Nu găsiţi
că…”, “Nu ar trebui să…”).
Apoi, întrebarea nu trebuie să lase a se presupune un comportament trecut, prezent sau
viitor (de exemplu, “De când aveţi în vedere să diminuaţi consumul dvs. de tutun?”). Trebuie
să se evitare introducerea în text a unor termeni tehnici sau din jargonul ştiinţific; termenii să
fie obişnuiţi, familiari subiectului.
De asemenea, sunt importante evitarea introducerii în întrebare a negaţiilor şi a
dublelor negaţii, precum şi evitarea introducerii unor cuvinte încărcate emoţional sau valoric
care riscă să creeze participanţilor prejudecăţi. Berthier (1998) atenţionează şi asupra
formulării unor întrebări imprecise, vagi, ambigui (de exemplu: “De cât timp locuiţi aici?”,
în loc de “De cât timp locuiţi în acest imobil, cartier, oraş?” (este totdeauna necesar să se dea
un cadru de referinţă participanţilor dacă se vrea limitarea interpretărilor inadecvate), precum
şi asupra introducerii în întrebare a cuvintelor extreme (cuvinte ca “tot”, “nimeni”, “nici
unul”, “totdeauna”, “niciodată” au un sens restrictiv).
În general, întrebările să nu fie repetitive, şablonate, deoarece conduc la rutină, la
scăderea atenţiei, la pierderea profunzimii judecăţii (există formule care să exprime acelaşi
lucru, dar în termeni diferiţi).
3. PRETESTAREA CHESTIONARULUI

Se poate cere unor experţi să citească chestionarul pentru a corecta diferitele erori, dar
acest lucru nu permite trecerea peste încercarea care se face în teren. Oricare ar fi experienţa
cercetătorului, probarea instrumentului de anchetă asupra unui număr limitat de subiecţi este
o etapă obligatorie.
Pretestarea trebuie să răspundă la o serie de întrebări legate în special de pertinenţa
informaţiilor recoltate, dificultăţile întâlnite şi timpul necesar aplicării. Practic, chestionarul
se aplică în condiţii asemănătoare celor reale, asupra a 20-50 de persoane cu un maximum de
diversitate. În timpul aplicării, operatorul notează ezitările, întrebările subiecţilor. După
colectarea răspunsurilor, operatorul poartă o serie de discuţii cu respondentul Interviul post-
test vizează şi modul în care respondentul interpretează întrebarea. Tehnica eficace este
aceea de a-i cere să gândească cu voce tare. I se cere, de asemenea după răspunsuri, să
explice aceste răspunsuri, pentru a afla modul în care a înţeles situaţiile. De asemenea,
interesează ceea ce l-a jenat, la interesat, ce are de criticat, insatisfacţii, dacă găseşte
chestionarul prea lung sau prea dificil, care sunt sugestiile cu privire la adăugarea sau
înlăturarea din chestionar a unor întrebări, dacă trebuie să se clarifice instrucţiunile sau să se
modifice modul de prezentare etc.
Berthier (1998) prezintă, cu privire la această problemă, o serie de criterii care trebuie
urmărite pentru a ameliora chestionarul. Se va observa dacă întrebările sunt înţelese de
subiect, dacă subiecţii dau mai multe răspunsuri la aceeaşi întrebare, dacă există întrebări
care antrenează frecvent non- răspunsuri, dacă trimiterile întrebărilor filtru sunt eficiente şi
nu derutează operatorii (sau subiecţii în caz de autoadministrare). De asemenea, ne
interesează dacă lista modalităţilor de răspuns este pertinentă şi exclusivă (modalitatea
“altele” nu colectează prea multe răspunsuri), dacă întrebările produc suficiente variaţii ale
răspunsurilor (evitarea cvasi-unanimităţii pe un singur răspuns) şi dacă nu se înregistrează
efecte negative legate de ordinea şi numărul întrebărilor.
Din punct de vedere cantitativ, se calculează la pretestare un coeficient de consistenţă
internă. Într-un chestionar, există o anumită dependenţă a itemilor unii faţă de alţii.
Fidelitatea reflectată în indicele de consistenţă internă ne arată cât sunt de coerenţi itemii
între ei. Aceasta se măsoară prin coeficienţi precum Alfa de Cronbach (pentru scale) sau
coeficientul Kappa (pentru date categoriale). Ambii coeficienţi trebuie să fie de minim 0,7.
(Cramer, 1998). Metoda este aplicată în chestionarele relativ omogene (cele de personalitate,
de atitudini) sau pe secţiuni omogene (dimensiuni) ale unor chestionare mai ample. Ideal,
alpha de Cronbach trebuie să se situeze între 0,70 şi 0,90 (unii autori acceptă şi cifre mai
mici pentru alpha, începând cu 0,60). Scorul mai mic al lui alpha indică o consistenţă internă
săracă din cauză că itemii care intră în componenţa chestionarului sunt slab relaţionaţi unii cu
alţii. Un alpha foarte înalt indică faptul că itemii sunt foarte apropiaţi ca sens, aproape
identici, redundanţi.
Construcţia incorectă a chestionarelor poate genera o serie de erori, cu următoarele cauze:
a. Erori din cauza formulării întrebării. Pot fi datorate utilizării unui limbaj inadecvat
(pentru o vârstă, categorie socială etc.) sau sugerării răspunsurilor prin formulare.
b. Erori datorate formei de răspuns la întrebare. Spre exemplu, subiectului i se
sugerează variante de răspuns atunci când el, de fapt, nu are un răspuns. Sau se poate
întâmpla o inadecvare a sistemului de categorii stabilite ca variante de răspuns la conţinutul
întrebării.
c. Erori generate de ordinea întrebărilor. În ceea ce priveşte ordinea întrebărilor,
problema principală este cea a contaminării răspunsurilor (efectul “halo”) - faptul că
răspunsul la o întrebare anterioară influenţează, într-un fel sau altul, răspunsurile la
întrebările următoare.
d. Erori produse de construcţia grafică a chestionarului. La chestionarele
autoadministrate, se întâmplă ca subiectul să nu vadă anumite trimiteri sau să completeze alte
casete decât cele care trebuie ca urmare a unui aranjament grafic defectuos. Se pot întâmpla
erori şi la nivelul operatorilor, deşi mai rar.

4. APLICAREA CHESTIONARELOR

Operatorii de anchetă trebuie să parcurgă un instructaj sub îndrumarea coordonatorilor


cercetării, în mai multe etape:

1. Prima etapă: distribuirea materialelor necesare informării operatorilor

În prima şedinţă, cercetătorul distribuie fiecărui operator următoarele documente: un


rezumat al proiectului de cercetare; un exemplar al chestionarului; o fişă de instructaj (o listă
precisă de instrucţiuni); o fişă pentru identificarea persoanelor cuprinse în eşantion; o fişă
pentru listarea nominală a subiecţilor; o fişă pentru descrierea persoanelor interogate, a
locuinţei şi a situaţiei de interviu.

a. Aspecte generale
Fiecare operator trebuie să aibă asupra sa actele de identitate personale (carnet de
student, buletin de identitate) şi o adeverinţă de la una dintre instituţiile implicate în
cercetare. Este necesar ca operatorul de interviu să-şi prezinte calitatea sa de colaborator al
unei instituţii şi să asigure subiectul de caracterul anonim al chestionarului (operatorul se
prezintă şi citeşte partea introductivă din chestionar). Operatorul va avea o ţinută decentă şi
un mod de adresare civilizat, indiferent de persoana cu care realizează interviul. Se va urmări
ca ora chestionării să fie una potrivită (se poate recurge la o întâlnire prealabilă sau un
telefon prevenitor).

b. Aspecte privind eşantionarea


Operatorul va primi din partea coordonatorului adresele unde trebuie să efectueze
ancheta. De la fiecare adresă, operatorul va alege persoana care corespunde datelor de
identificare primite din partea coordonatorului. Dacă în locuinţa respectivă nu va fi găsită
nici o persoană care să corespundă datelor de identificare se trece la următoarea adresă. În
cazul în care la una dintre adresele indicate nu va fi găsit nimeni acasă, operatorul va
consemna în fişă şi va reveni (de minim 2 ori, dacă este cazul). Dacă persoana intervievată
refuză să răspundă, se consemnează în fişa operatorului şi se merge la următoarea adresă.
Fiecare operator va primi un număr de adrese de rezervă care vor fi utilizate în cazul
refuzurilor sau neconcordanţei cu datele de identificare;

c. Aspecte privind completarea chestionarului


Înainte de a începe ancheta, fiecare operator trebuie să citească chestionarul de mai
multe ori pentru a evita posibilele dificultăţi din timpul aplicării. Pentru a verifica dacă
subiectul poate răspunde întrebărilor din chestionar, se vor adresa primele trei întrebări din
chestionar, dar fără a se completa răspunsurile direct în acesta. Dacă persoana corespunde,
răspunsurile vor fi completate în chestionar şi interviul poate continua. Dacă persoana nu
corespunde, operatorul se va deplasa la adresa următoare, consemnând situaţia în fişă.
În cazul eşantionării pe cote, chestionarele nu vor fi aplicate decât persoanelor care
corespund grilei de selecţie primită din partea coordonatorului. În cadrul unei locuinţe nu va
fi completat decât un singur chestionar, chiar dacă există mai multe persoane care corespund
grilei de selecţie.
Chestionarele vor fi completate doar de către operatorul de interviu. Se interzice
completarea chestionarului de către intervievat. Operatorul trebuie să aibă grijă ca
răspunsurile să aparţină doar subiectului şi să nu fie dat “în colaborare” cu alţi membri ai
familiei;
În timpul completării, operatorul trebuie să fie foarte atent la indicaţiile care îi sunt
formulate cu litere cursive în chestionar. Se vor completa cu atenţie toate rubricile din
chestionar. În cazul non- răspunsului la un item, operatorul va consemna asta în dreptul
itemului respectiv: “nu ştie” - NS, “nu răspunde”- NR sau “nu este cazul” – NC. Unde este
indicat în paranteză, operatorul va prezenta subiectul fişele sau scalele respective. De
asemenea, operatorul va utiliza rubrica de observaţii din partea finală a chestionarului (dacă
este prevăzută) pentru a consemna, după efectuarea interviului, anumite reacţii semnificative
ale subiecţilor, explicaţii suplimentare sau eventualele ambiguităţi, probleme privind
chestionarul sau aplicarea acestuia. Operatorul va accentua cuvintele, sintagmele din
interiorul întrebării scrise cu majuscule sau cu alt corp de literă (de la caz la caz). Operatorul
va trebui să fie atent la avertismentele plasate în dreptul unor întrebări. Ele pot avea forme de
tipul: atenţie la întrebarea ………….în cazul în care…..se procedează…etc.

d. Aspecte privind verificarea corectitudinii muncii operatorului


Efectuarea interviului la adresa indicată şi aplicarea întregului chestionar vor fi
verificate ulterior prin sondare de către alte persoane. Plata operatorului va fi efectuată abia
după realizarea verificărilor.

A. Fişa eşantionării
Mai jos se poate observa un exemplu de fişă de eşantionare pe cote.

Instituţia: Universitatea “SPIRU HARET” București, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
Brașov
Cercetarea: Fenomenul emigraţiei româneşti spre ţările occidentale
Coordonatorul cercetării: ………………..
Operator: ……………………..Cod operator…………….
Aria aplicării: Judeţul………, Localitatea…………….
Subiecţii (total subiecţi = 10)
Cota atribuită Bărbaţi Femei
Vârstă 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
sub 25 ani X X
25-35 ani X X
36-45 ani X X
46-55 ani X X X
56-65 ani X
peste 65 de ani
Studii
Între 1 şi 4 clase
Între 5 şi 8 clase X X X
Şcoală profesională X X X
Liceu X X
Şcoală postliceală X
Facultate X
B. Formularul pentru listarea subiecţilor
După ce identificăm subiecţii şi aplicăm chestionarul, trecem într-un formular, ca cel
de mai jos, o serie de date precise. Atenţie! Aceste date nu apar pe formularul chestionarului,
ci sunt centralizate în liste care ajung la coordonatorul cercetării pentru a putea verifica în
teren corectitudinea operatorilor. Anonimatul se păstrează şi se explică subiecţilor de ce se
procedează în acest mod.

Lista nominală a subiecţilor investigaţi

Cod operator
Localitate

Nr. Numele şi Data / ora Observaţii


crt. prenumele Adresa Telefon I-a vizită A II-a A III-a (refuzuri etc.)
subiectului vizită vizită
1
2
3
4

Tot în cadrul acestei prime întâlniri se explică conţinutul, utilitatea şi modul de


completare a formularelor în teren. Se fixează, de asemenea, data următoarei întâlniri. Alţi
cercetători, mult mai scrupuloşi în privinţa confidenţialităţii datelor, nu recurg la astfel de
liste, chiar cu riscul diminuării corectitudinii datelor. O bună soluţie este aceea de a lua de la
subiect doar numărul de telefon, ca singură posibilitate de verificare a corectitudinii
operatorului de teren.

2. A doua etapă: Studierea prealabilă a chestionarului şi a celorlalte materiale primite


acasă.
Operatorii au datoria de a parcurge instrucţiunile date, de a se familiariza cu
formularele, chestionarul etc. De asemenea, ei trebuie să noteze neclarităţile, observaţiile etc.

3. A treia etapă: Şedinţa de discuţii şi clarificări


 Coordonatorul cercetării răspunde la întrebările operatorilor de teren;
 Se aplică apoi chestionarul de către coordonator pe unul dintre operatori;
 Operatorii aplică între ei chestionare;
 Distribuirea ultimelor materiale (chestionarele necesare şi cele de rezervă, scrisorile de
însoţire şi legitimaţiile).

4. A patra etapă: Memorarea întrebărilor (pe cât posibil) şi a instrucţiunilor.

5. Aplicarea în teren a chestionarelor


În perioada în care cercetarea se derulează efectiv, coordonatorul sau coordonatorii
anchetei trebuie să ţină contactul permanent cu operatorii (să răspundă telefonic oricăror
solicitări, întrebări etc.). De asemenea, trebuie să convoace periodic operatorii pentru discuţii
şi informare cu privire la mersul anchetei (numărul de chestionare deja aplicate, problemele
întâlnite, verificarea primelor chestionare etc.), să colecteze chestionarele deja completate şi
să verifice respectarea eşantionării (dacă se respectă cotele sau pasul statistic de pe listele
electorale etc.). Alte sarcini privesc organizarea introducerii datelor, respectarea planului
calendaristic stabilit şi verificarea activităţii operatorilor prin sondaj (vizite la domiciliu,
telefoane etc.).

5. PROBLEME ALE CHESTIONĂRII “FAŢĂ ÎN FAŢĂ”

La aplicarea chestionarelor, operatorul poate să se confrunte, în relaţia cu subiectul, cu


o serie de situaţii care fac dificilă sau chiar imposibilă colectarea unor date corecte. Aceste
situaţii sunt prevenite printr-un consemn corespunzător, dar există posibilitatea ca subiectul
să nu ţină cont de acest lucru.
a) Situaţia când subiectul “nu ia în serios” cercetarea, este ironic, sceptic sau zeflemitor.
Soluţii posibile: convingerea subiectului, aducerea lui spre o atitudine mai bună – dacă nu
e posibil, se abandonează şi se înlocuieşte cu alt subiect.
b) Situaţia în care subiectul se consideră manipulat, folosit, obiect al cercetării. Soluţii
posibile: Crearea impresiei că subiectul este mai important, sub dimensiunea sa umană,
decât cercetarea însăşi şi manifestarea unei maxime flexibilităţi în raporturile cu
subiectul.
c) Situaţia în care subiectul confundă chestionarea cu psihoterapia sau discuţia amicală şi
consideră că ancheta îi oferă posibilitatea “descărcării”. Soluţii posibile: “refocalizarea”
subiectului.
d) Situaţia în care subiectul solicită informaţii suplimentare pe parcursul chestionării, de la
operator sau de la alţi membri ai familiei, care l-ar influenţa în elaborarea răspunsurilor.
Soluţii posibile: Refuzul operatorului de a furniza date suplimentare, precum şi
împiedicarea delicată de a face schimb de impresii cu familia.
e) Situaţia în care subiectul confundă cercetarea cu ancheta poliţienească şi constatăm
teamă, precauţii, întrebări multe înainte de a răspunde – mai ales cu privire la destinaţia
datelor furnizate. Soluţii posibile: clarificarea poziţiei operatorului şi rostului cercetării.
f) Situaţia în care subiectul solicită o plată pentru răspunsurile la chestionar. Soluţii
posibile: convingerea subiectului să coopereze fără plată, iar în caz de refuz abandonarea
şi înlocuirea cu alt subiect.
ÎNTOCMIREA UNUI PROIECT DE CERCETARE

Asemănări şi deosebiri între cercetarea cantitativă şi cercetarea calitativă.


În cercetarea cantitativă rezultatele sunt :
- regulamentare, clare
- ipotezele se stabilesc înainte
- obiective
- prelucrare statistică
În cercetarea calitativă ( comprehensivă ) rezultatele sunt:
- subiective
- măsurarea se face prin ceilalţi
- validarea se face prin semnificaţie
- generalizarea este analitică
În cercetarea calitativă flexibilitatea este foarte mare. Ipoteza este un scop, dar nu o
condiţie. Se ţine seama de context – realitatea socială şi de principiile explicaţiei şi
flexibilităţii.
Principiul explicaţiei presupune că trebuie să le spui participanţilor la ce se aşteaptă de la ei.
Principiul flexibilităţii presupune că totul poate fi schimbat pe parcursul cercetării.

Prezentarea unui model de cercetare cu titlu : „Fenomenul emigraţiei româneşti spre ţările
occidentale”

Concluzii şi discuţii :
- interpretarea psihologică a rezultatelor
- legătura cu problemele sau cu problema iniţială
- noile teorii în psihologie
- continuarea cercetării
Bibliografie:
Se prezintă sursele

COMPONENTELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE : ETAPE

I. Introducere
II. Prezentarea metodelor
III. Concluzii
IV. Bibliografie şi materiale

I. INTRODUCERE :
a)– problema
b) – obiectivele
c)– ipotezele

II. PREZENTAREA METODEI:


a)– subiectul (subiecţii) sau obiectul de cercetare
b) – instrumente şi materiale
c)– designul (măsurarea variabilelor)
d) – prezentarea cercetării
e)– analiza datelor ( statistica matematică, analiza tematică de conţinut, triangulaţia)
III. CONCLUZII :
- analiza psihologică a datelor aprioric – analizarea datelor înainte
- analiza psihologică a datelor aposteoric – analiza datelor după
- analiza datelor totale – arată limitele cercetării

IV. BIBLIOGRAFIE
- prezentarea surselor (citate, texte, publicaţii, contribuţii, etc.)

I. INTRODUCERE
a) PROBLEMA :
- ALEGEREA PROBLEMEI ŞI MOTIVAREA PROBLEMEI
..între ceea ce este acum şi ceea ce eu doresc...
Relaţia : ce ştim acum şi ce vrem să ştim!
Fixarea problemei : în funcţie de asta va urma restul...

MOTIVAREA PROBLEMEI : de ce este importantă pentru noi actualitatea problemei,


influenţarea zonelor, descoperiri, clarificarea unor elemente de metodologie, îmbunătăţirea
situaţiei, demers teoretic pentru alte cercetări, bază de la care se pleacă.

b) OBIECTIVE :
- să fie specifice
- să le putem măsura
- să le încadrăm bine în timp
- ne vom folosi de metodologie
- avem cazuri 1,2, 3, etc – nu descriem cazul
- ce fel de caz : holistic, cu un singur subiect, caz multiplu, sau alt caz cu unităţi de analiză
înglobate
- să spunem de ce nu folosim anumite aspecte (psihologie, psihoterapie, relaţiile părinţi-copii,
îmbunătăţirea relaţiilor părinţi – copii.

În funcţie de obiective cercetarea poate fi empirică sau nonempirică


- Dacă este o cercetare empirică – relaţiile sunt observabile acum şi poate fi realizată prin trei
demersuri.
- Dacă este o cercetare nonempirică – au fost făcute observaţii.

CERCETAREA EMPIRICĂ
1. INDUCTIV ( observare după o teorie – demers inductiv pentru a stabili ipoteze), DEDUCTIV
(fixarea ipotezelor cercetării), INDUCTIV ( pentru a verifica şi pune în concordanţă observaţia
actuală cu metoda de observare)
2. INDUCTIV, INDUCTIV. În cercetarea calitativă ipoteza poate să nu apară.
Observaţia duce la datele din teren. Analiza la ceea ce a fost şi la ceea ce este. Se mai numeşte şi
dublu inductiv.
3. INDUCTIV SIMPLU. Nu există ipoteze. Efectul psihoterapiei adleriene în rezolvarea cazurilor de
atac de panică

c) IPOTEZELE
Reprezintă o prezumpţie deductivă dintr-o teorie.
Sunt în relaţie cu teoria.
Dacă......atunci....... (în cercetarea cantitativă)
Sunt diferenţe între ipoteze şi afirmaţii.
II.PREZENTAREA METODEI :
a) subiecţi – alegerea unui lot repezentativ sau studiu de caz, dacă vrem validitate externă
atunci apelăm la un eşantion reprezentativ şi generalizăm; dacă vrem validitate internă atunci alegem
metode metode de cercetare calitativă şi reprezentativ va fi cazul.
b) instrumente şi materiale – instrumente proiective
c) designul cercetării – structura variabilelor puse în legătură cu obiectivele, ipotezele cu
instrumentele de cercetare; - cadrul care corelează cercetarea propriu zisă.
d) prezentarea cercetării : clar, detaliat, este o procedură
e)analiza datelor : în funcţie de cercetare- cantitativă sau calitativă.

III. CONCLUZII :
- interpretarea psihologică a rezultatelor-analizei aprioric
- legătura cu problema iniţială
- noile teorii (după ce avem totul putem face evoluţia psihologiei)
- se poate continua cercetarea

IV. BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE

▪ Bulai, A., 2000, Focus-grupul în investigaţia socială. Bucureşti: Ed. Paideia


▪ Chelcea, S., 2001, Metodologia cercetării sociologice: metode cantitative şi calitative.
Bucureşti: Editura Economică.
▪ Chelcea, S., Mărgineanu, I., Cauc, I., 1998, Cercetarea sociologică – metode şi tehnici.
Deva: Ed. “Destin”;
▪ Culic, Irina, 2004, Metode avansate în cercetarea socială. Analiza multivariată de
interdependență, Iași, Editura Polirom
▪ Dafinoiu, I., 2002, Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul.
Iaşi: Polirom.
▪ Dincă, Margareta, Mihalcea, A, 2016, Metode de cercetare in psihologie, București, Editura
Universitara
▪ Durkheim, E., 2002, Regulile metodei sociologice, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică.
▪ Ferman, G.S.; Levin, J., 1975, Social science research: a handbook for students. New York:
John Wiley & Sons.
▪ Ferreol, G.; Flageul, N., 1998, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Iaşi: Polirom.
▪ Hăvârneanu, C., 2000, Metodologia cercetării în ştiinţele sociale. Iaşi: Erota.
▪ Iluţ, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului. Iaşi: Polirom.
▪ Mărginean, I., 2000, Proiectarea cercetării sociologice. Iaşi: Polirom.
▪ Mucchielli, A., 2002, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale. Iaşi: Polirom.
▪ Novak, A., 2003, Statistică şi tehnica sondajului. Bucreşti: Editura Sylvi.
▪ Rateau, P., 2004, Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane. Iaşi: Polirom.
▪ Rotariu, T. , Culic, Irina, Bădescu, G., Mezei, E., Mureșan, Cornelia, 2006, Metode statistice
aplicate în științele sociale, Iași, Editura Polirom

S-ar putea să vă placă și