Succesul/Reusita; Insuccesul/Nereusita

Precizări conceptuale sau concepte esențiale:

 Succesul, respectiv insuccesul școlar, sunt considerate ca exprimând
gradul de adecvare care există între nivelul dezvoltării psiho-fizice la
care se află elevul și solicitările obiective la care este acesta supus în
cadrul procesului de învățământ;
 Noțiunile de succes/insucces, reușită/nereușită sunt noțiuni calitative
care fac referire la: 1. Gradul de satisfacere a unor interese sau
aspirații personale și 2. Satisfacerea unor cerințe și exigențe
normative, externe;
 Succesul/Insuccesul țin mai degrabă de individ, de capacitățile sale și
sunt rezultatul confruntării acestuia cu sine însuși;
 Reușita/Nereușita sunt rezultatul raportării persoanei la ceialți, având
la bază niște reguli, cerințe normative, impuse din exterior; au un
caracter de obiectivitate mai mare; Relația dintre aceste concepte
este una de interdependență, din mediul individual la cel școlar;

Insuccesul școlar: tipuri și faze parcurse

 Insuccesul școlar: când elevul înregistrează o rămânere în urmă la
învățătură sau când nu poate îndeplini cerințele impuse în cadrul
procesului instructiv-educațional, fiind efectul discrepanței dintre
exigențe, posibilități și rezultate;
 Manifestările insuccesului școlar:
o În funcție de gradul de extindere – GENERALIZAT (dificultăți de
adaptare ale elevului la viața școlară în ansamblul ei) și LIMITAT
(sunt vizibile doar prin rezultate de la anumite materii studiate);
o În funcție de factorii psihologici implicați – de tip COGNITIV
(nerealizarea obiectivelor pedagogice, manifestate prin rezultate
slabe urmate de corigențe sau repetenție) și de tip NON-
COGNITIV (inadaptarea la exigențele ambianței școlare);
o În funcție de persistența în timp – cu caracter EPISODIC (de
scurtă durată) sau de DURATĂ (care se extinde pe o perioadă
mai lungă de timp);
  În funcție de asta, insuccesul școlar parcurge mai multe
faze (persistența în timp) – 1. Faza premergătoare = primele
probleme, nemulțumirea elevului, lipsa interesului și a
dorinței de a învăța; 2. Faza de retrapaj propriu-zis = goluri
mari la nivel de cunoștințe, aversiunea față de învățătură,
profesori și autoritatea școlară; 3. Faza eșecului formal =
repetenție sau abandon școlar;

Factorii implicați în insuccesul școlar

 Factorii socio-pedagogici: structura instituțională a învățământului;
organizarea pedagogică a procesului de învățământ; factorii familiali;
 Factorii bio-psihologici;
 Factorii asupra căroa se poate interveni și acționa mai ușor:
o Factorii familiali: situația economică a familiei, statutul socio-
profesional, nivelul cultural și educațional al părinților; stilul
educațional familial; structura familiei; relațiile intrafamiliale și
tipul de coeziune familială
o Stilul educațional familial face referire la natura și
caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se
desfășoară procesul educativ: permisiv (Control scăzut, nivel
ridicat al susținerii), autocrat ( control înalt, susținere slabă),
autoritar ( control ridicat, susținere ridicată)
o Factorii de ordin școlar: profesorul și didactogenii (greșeli
didactice care nu constituie rezultatul unei acțiuni intenționate,
ci reprezintă consecința unor gesturi insuficient controlate în
raporturile pedagogilor cu elevii); Aceste greșeli pot fi datorate:
personalității profesorului sau exercitării inadecvate a rolurilor;
Așteptările profesorului – profeția de auto-împlinire;

Teorii motivaționale care ajută elevul în vederea producerii

succesului/reușitei școlare, dar și ameliorării insuccesului școlar
 Teoria expectanței (Vroom) – intensitatea efortului depus de o
persoană depinde de valoarea recompensei pe care persoana se
așteatpă să o primească în schimb; Are 3 componente:
 o Așteptarea: relația dintre efort și performanță (Cât de greu
trebuie să muncesc pentru a atinge obiectivul?)
o Instrumentalitatea: relația dintre performanță și rezultat (Vor
observa ceilalți efortul pe care l-am depus?)
o Valența: valoarea pe care o au rezultatele pentru persoană (Care
este recompensa primită pentru efort și performanță?)
 Teoria echității (Adams): compararea efortului pe care o persoană îl
depune cu efortul depus de ceilalți, respectiv a recompenselor primite
de el și de ceilalți; În urma unor comparații, el va simți un sentiment de
inechitate sau echitat; Modalități de a elibera acest sentiment:
o Modificarea efortului depus;
o Modificarea recompenselor obținute;
o Distorsiunea cognitivă asupra efortului și a recompenselor;
o Acțiunea asupra celorlalți;
 A. Bandura – teoria auto-eficienței (self-efficacy)
o Auto-eficiența – convingerea persoanei că poate face față în mod
adecvat unei situații anume;
 Simțul eficienței personale: abordează sarcinile cu
încredere, ele fiind provocări (și nu amenințări), această
percepție influențează alegerea pattern-urilor de coping și
răspuns la situațiile de stres, precum și la nivelul stimulării
fiziologice;
 Sentimentul ineficienței personale: evitarea sarcinilor
dificile (amenințări personale), eșecurile sau obstacolele îl
fac să renunțe ușor;
o Procesele psihologice influențate de auto-eficiență
o 1. Procesele cognitive: Convingerile individului își pun
amprenta asupra tipului de scenariu elaborat (tentă
optimistă sau pesimistă), asupra capacității sale de a
rămâne centrat pe sarcină în condiții dificile și de a face
față repercusiunilor acestora;
o 2. Procesele motivaționale: Ele influențează atribuirile
cauzale, rezultatele așteptate și stabilirea obiectivelor;
o 3. Procesele afective: Afectează modul în care
experimentează situațiile stresante, dificile și încărcate de
anxietate, dar și nivelul motivației. Atât percepția asupra
 eficienței strategiilor de coping, cât și cea referitoare la
eficiența controlului asupra mediului, reduc anxietatea și
comportamentele evitante;
o 4. Procesele de selecție: Prin alegerile pe care le face,
individul își dezvoltă anumite comportamente, interese și
rețele sociale care își pun amprenta asupra evoluției sale
personale și sociale;
 Surse de influențare a auto-eficienței

 Valoare aplicativă:
Prevenirea insuccesului școlar
 1. Proiectarea unor strategii de instruire individualizate;
 2. Elaborarea unui curriculum flexibil și diferențiat;
 3. Adaptarea modelelor și mijloacelor de predare-învățare-evaluare în
funcție de varietatea activităților și de particularitățile elevilor;
 4. Gândirea unor programe de instruire corectivă sau cu activități
stimulatoare;
 5. Eficientizarea pregătirii de specialitate și a celei psiho-pedagogice a
profesorilor;
 6. Transformarea orientării școlare și profesionale a elevilor într-o
practică obligatorie în cadrul fiecărei instituții școlare;
 7. Construirea de relații pozitive școală-familie (vezi subcapitolele 2.6.
și 4.7.)