Sunteți pe pagina 1din 14

Facultatea de Științe Politice

Departamentul de Științe Politice în limba română

Anul III

SISTEM JUDICIAR ROMÂNESC

Sistemul de Probatiune din România

Prof. Univ. FELICIA BEJAN

Student: UNGUREANU GEANINA – ROXANA

BUCUREȘTI

2017
Cuprins
I. Abordare conceptuală ............................................................................................................. 4

Serviciul de probațiune ........................................................................................................... 4

Consilierul de probațiune ....................................................................................................... 4

II. Scurt istoric al probațiunii ................................................................................................... 5

Apariția probațiunii în lume ................................................................................................... 5

Apariția probațiunii în România ............................................................................................ 7

III. Probațiunea și Codul Penal ............................................................................................. 9

Amânarea executării pedepsei................................................................................................ 9

Suspendarea executării pedepsei .......................................................................................... 10

Liberarea condiționată ......................................................................................................... 10

IV. Organizarea Serviciului de Probațiune .......................................................................... 12

V. Spețe .................................................................................................................................. 13

Bibliografie............................................................................................................................... 14

2|Pagină
Tema aleasă pentru această lucrare a început să mă pasioneze relativ recent, după ce am
învățat că în viață trebuie să mă feresc de tentația de a emite judecăți, pentru că adeseori esența
și realitatea nu stau doar în ceea ce se vede la suprafață, iar în definitiv, cine suntem noi să-i
judecăm pe ceilalți?! Am înțeles că sunt tot un om cu bune și cu rele, tot un om cu multe greșeli,
mai mici și mai mari, unele poate chiar de condamnat. Am înțeles că nu sunt unic din această
privință, și că toți avem greșeli și eșecuri, cu toții am trecut prin momente de cumpănă, în urma
cărora, poate, de multe ori, am acționat în pripă. Totodată, am înțeles că nimeni nu e rău pentru
că așa vrea el să fie. De obicei, este așa pentru că ceilalți îl determină să fie, îndeosebi, societatea
în care trăim cu membrii săi extrem de perfecționiști. Am învățat că nu trebuie să discriminez
și prin exemple practice am înțeles de ce.

Am început să cred cu tărie în dorința oamenilor de a se schimba, de a deveni mai buni,


să cred în capacitatea lor de a-și asuma greșelile și de a le îndrepta, în dăruința lor de a învăța
și de a se educa. Am început să cred în o a doua șansă!

Aceștia sunt principalii factori care m-au atras de domeniul vast al probațiunii, pe care
îmi propun să-l cercetez atât în de-aproape, încât să ajung să fiu capabilă să-i ajut să se
reintegreze în familie și în societate pe cei care, certați fiind cu legea, au primit pedepse
privative de libertate sau măsuri de reabilitare, consiliere și supraveghere în comunitate.

În paginile ce urmează voi face o scurtă descriere a sistemului de probațiune din


România, atingând puncte precum istoricul acestui serviciu, activitățile desfășurate, organizarea
instituțională, și cum importanța exemplelor este în mod clar la un nivel înalt, nu vor lipsi nici
spețele!

3|Pagină
I. Abordare conceptuală
Serviciul de probațiune
„Serviciile de probațiune sunt servicii publice care asigură supravegherea modului în
care infractorii menținuți în stare de libertate își respectă condițiile și își îndeplinesc obligațiile.
În general, scopul acestor servicii este de a întări siguranța publică prin reabilitarea
comportamentală a infractorilor. Pentru îndeplinirea acestui scop, consilierii de probațiune
(cum se numesc angajații acestor servicii) desfășoară o serie de activități specifice, cum ar fi:
întocmesc referate de evaluare pentru parchete sau instanțe, supraveghează infractorii în
comunitate, asistă și consiliază infractorii în vederea acoperirii nevoilor criminogene, pregătesc
deținuții pentru eliberare etc..”

Activitățile consilierului de probațiune gravitează, așadar, în jurul făptuitorului


considerat ca având un grad scăzut al pericolului, motiv pentru care s-a calificat pentru
pedepsele neprivative de libertate. „Nu toate tipurile de infracțiuni sunt atât de grave, încât să
necesite detenții costisitoare. Cei aflați sub probațiune pot obține sau își pot menține serviciul
în acest fel plătind impozite și taxe, pot avea grijă de propriile familii și își pot îndeplini celelalte
obligații financiare fără să devină o povară pentru stat” .

Pe toată durata ispășirii pedepsei sub lupa serviciului de probațiune, făptuitorul are
datoria de a respecta și de a îndeplini un set de reguli și activități impuse de instanța
judecătorească. În situațiile în care prezintă o conduită ireproșabilă și manifestă interes pentru
obligațiile ce îi revin, se poate dispune micșorarea pedepsei, la fel cum, în caz contrar, se poate
stabili schimbarea regimului de sancționare într-unul privativ de libertate.

Specific pentru România în sistemul de probațiune îl reprezintă rolul „de a reintegra


social infractorii și de a supraveghea executarea obligațiilor stabilite de instanță. Prin stabilirea
acestui rol, legiuitorul român a reamintit cele două componente esențiale ale activității de
probațiune: asistența și supravegherea.”

Consilierul de probațiune
Specialistul care își asumă exercitarea acestei munci trebuie să fie unul ale cărui valori
se îndreaptă cu deschidere către ființa umană ale cărei obiceiuri sunt cu grad de risc ridicat, atât
pentru propria persoană, cât și pentru societate, însă care crede în schimbare, evoluție și care
înțelege că judecățile sunt pentru cei slabi. Pentru a avea rezultate, această muncă, poate mai

4|Pagină
mult decât altele, trebuie să se desfășoare dezinteresat și cu dăruință totală, atât din partea
specialistului, cât și a beneficiarului.

„Activitatea consilierilor de probațiune presupune contactul direct cu mediul în care au


evoluat infractorii; ne referim aici la familie, grup de prieteni, școală, victime, vecini etc. În
același timp, consilierul vine în contact și cu instituțiile care au informații privind persoana
infractorului: școala, sistemul de sănătate, poliția, parchetul, tribunalul, penitenciarul. Pornind
de la aceste informații, consilierul își elaborează referatul de evaluare și activitatea de
supraveghere.”

Specialistul are rolul de a echilibra beneficiarul său din punct de vedere socio-psiho-
emoțional. Acest fapt implică două componente. Prima se referă la activități ce vizează
îndreptarea comportamentului, conștientizarea greșelilor, distingerea între bine și rău, adică se
lucrează strict pe reabilitarea persoanei acuzate, iar a doua componentă are ca scop pregătirea
societății pentru a primi beneficiarul. Aceasta presupune facilitarea reintegrării în câmpul
muncii, în mediul familial și nu numai.

II. Scurt istoric al probațiunii


Apariția probațiunii în lume
„Începuturile probațiunii sunt marcate de numele lui John Augustus, un filantrop din
statul Massachusetts care obișnuia să participe la ședințele de judecată ale instanțelor din
Boston, uneori plătind și cauțiunile pe care instanța de judecată le stabilea în sarcina
inculpaților.”1 Impresionat profund de cazul unui infractor consumator de alcool, el a solicitat
instanței să i se ofere posibilitatea de a-l supraveghea pe inculpat timp de trei săptămâni,
asumându-și răspunderea cu privire la prezența acuzatului la următorul termen de judecată.
După cele trei săptămâni, judecătorul a observat o serie de modificări pozitive în
comportamentul inculpatului și a decis aplicarea unei măsuri simbolice, o pedeapsă ce viza
achitarea unei amenzi în valoare de un singur cent și, bineînțeles, plata cheltuielilor de judecată.

„Activitatea lui John Augustus în cadrul intervențiilor sale în relația cu instanța de


judecată a fost una fructuoasă în anii care au urmat. Astfel, până la moartea sa, survenită în anul
1858, avea să asiste un număr de 1.946 de persoane, cu rezultate remarcabile. După decesul său

1
Oancea, G. (2012). Probațiunea în România. Evaluări normative și sociologice. Editura C. H. Beck: București,
p. 44

5|Pagină
activitatea sa avea să fie continuată de către Haskins, un preot care avea să contribuie la
reabilitarea a nu mai puțin de 3.000 de băieți și de către un anume Cook, pictor, capelan al
penitenciarului și primul agent al Societății pentru Ajutorarea Copiilor care avea să asiste un
număr de 450 de persoane. Succesele înregistrate de către aceștia pe tărâmul reintegrării sociale
a infractorilor avea să conducă la apariția primei reglementări referitoare la probațiune din statul
Massachusetts (1878), reglementare care permitea primarului Bostonului posibilitatea de a
angaja ofițeri de probațiune al căror scop era acela de a îndrepta fără a pedepsi.” 2

În anii ce au urmat au fost întemeiate tot felul de reglementări care au extins ramura
dreptului penal, fapt ce a făcut posibilă și o mai vastă activitate pentru instanțele judecătorești
și, de asemenea, au creat un cadru favorabil colaborării cu poliția. Tot în această perioadă au
apărut și primele forme de închisori moderne. Cu toate acestea, putem vorbi de apariția
probațiunii abia în spațiul Angliei, odată cu „adoptarea lui The Probation of Offender Act (1907)
care permitea atât instanțelor de rang inferior cât și a celor superioare să angajeze ofițeri de
probațiune și le ofereau posibilitatea de a suspenda aplicarea unei pedepse persoanelor care își
recunoșteau vinovăția, pe o durată de timp cuprinsă între 1 și 3 ani, timp în care erau încredințați
supravegherii unei persoane desemnate în cadrul ordinului de probațiune (probation order).”3

În ceea ce privește organizarea sistemului de probațiune în interiorul statului, remarcăm


dominanța apartenenței lui la organele judiciare din domeniul public, însă au fost și situații în
care acest domeniu și-a căutat independența în sfera serviciilor private, cum este cazul Olandei.

În ceea ce privește cadrul spațio-temporal de maxim interes în lucrarea de față, Direcția


Națională de Probațiune din România este organizată în cadrul Ministerului de Justiție.

Așadar, concluzionând cu privire la apariția sistemului de probațiune în lume, trebuie


reținut că, „deși nu există un consens, se presupune că originea legală a probațiunii se află în
SUA, unde la începutul secolului al XIX-lea existau două practici judiciare ce au condus la
nașterea probațiunii. Acestea erau eliberarea pe încredere (…) și eliberarea cu garanți (…).”4

2
Oancea, G. (2012). Probațiunea în România. Evaluări normative și sociologice. Editura C. H. Beck: București,
pp. 44-45
3
Oancea, G. (2012). Probațiunea în România. Evaluări normative și sociologice. Editura C. H. Beck: București,
p. 45
4
Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România (pp. 483-507) ÎN Buzducea, D. (2010). Asistența
socială a grupurilor de risc. Editura Polirom: Iași, p. 483

6|Pagină
În primul caz, eliberarea inculpatului se făcea în urma promisiunii acestuia că nu va mai
vomite infracțiuni, iar a doua situație implica prezența unui terț care să-și asume răspunderea
pentru infractor și să garanteze prezența celui din urmă la toate termenele de judecată.

Apariția probațiunii în România


În cazul României, problema originii probațiunii este una delicată, întrucât este dificil
de stabilit dacă anumite practici din istorie pot fi considerate ca aparținând acestui serviciu. În
lucrările de specialitate s-a remarcat că România a cunoscut elemente de probațiune încă din
timpul lui Carol al II-lea.

„Una dintre instituțiile de drept penal consacrate în Codul Penal din 1936 este libertatea
supravegheată, așa cum rezulta din art. 146:

Art. 146. – Libertatea supravegheată este lăsarea adolescentului în libertate, timp de


un an, veghiat de aproape. Darea hotărârii se amână până la expirarea acestui termen de

încercare. Aceasta măsură de siguranță nu se poate pronunța contra adolescentului


care a suferit o pedeapsă privativă de libertate mai mare de o lună. Când instanța pronunță
libertatea supravegheată, ea încredințează supravegherea adolescentului reprezentantului său
legal, sau îl încredințează unui azil de copii al Statului, ori altei instituții publice, creată în
acest scop, sau unei societăți de patronaj pentru minori, ori chiar unei persoane de încredere,
care voiește să primească o asemenea sarcină. Acela căruia i s-a încredințat supravegherea,
trebue să o exercite continuu asupra purtării adolescentului, iar la expirarea termenului de
încercare, trebuie să raporteze instanței respective, fără întârziere, cum s-a purtat
adolescentul. (Textul a fost transcris cu ortografia epocii – n.n.).

În cazul în care minorul a avut o comportare bună pe durata termenului de încercare,


«acțiunea deschisă în contra lui se declară stinsă prin hotărâre judecătorească» (art. 147, Cod
penal).”5

Așadar, Codul Penal din 1936 a inaugurat două dintre cele mai importante măsuri
alternative pedepsei cu închisoarea, și anume, pe de o parte, eliberarea condiționată, iar pe de

5
Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România (pp. 483-507) ÎN Buzducea, D. (2010). Asistența
socială a grupurilor de risc. Editura Polirom: Iași, p. 486

7|Pagină
altă parte, libertatea supravegheată. În completarea acestuia, Codul Penal din 1968 adaugă și
suspendarea condiționată.

„O altă etapă importantă în dezvoltarea măsurilor și sancțiunilor comunitare în România


a fost reprezentată de adoptarea Decretului nr. 218/ 1977 privind unele măsuri tranzitorii
referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte
prevăzute de legea penală. Potrivit acestui act normativ, pedepsele cu închisoarea de până la
cinci ani puteau fi înlocuit cu munca.”6

Din cele deja relatate reiese faptul că România a beneficiat de un sistem de probațiune
începând cu anul 1936, însă doar dacă ne referim la cadrul legal de desfășurare. Problematica
este însă mult mai vastă și trebuie tratată din mai multe puncte de vedere. O definiție extrem de
cunoscută a probațiunii e cea a lui Hamei, care amintește de cinci mari criterii la care un sistem
de probațiune trebuie să răspundă : trebuie să aibă o funcție judiciară, un mandat legal, un loc
în comunitate, presupune supraveghere și dispune de organizare distinctă în cadrul sistemului
de justiție penală.

„Din acest punct de vedere, România a început să aibă un sistem de probațiune abia în
anul 2001, când primele servicii de reintegrare socială și supraveghere (cum se numeau atunci
serviciile de probațiune), înființate legal, au început să funcționeze.”7

Când vine vorba de evoluția sistemului de probațiune din România, trebuie amintite cele
trei mari etape de-a lungul căruia acesta și-a concretizat existența.

Vorbim în primul rând despre faza experimentală, ce s-a desfășurat între anii 1997 și
2000 și „a testat n practică o serie de activități si tactici specifice probațiunii: întocmirea
referatelor de evaluare pentru instanță, supravegherea modului în care persoanele condamnate
își respectă măsurile și își îndeplinesc obligațiile etc. Între 1997 și 2000 au fost înființate 11
astfel de centre experimentale de probațiune (Arad, Găești, Focșani – 1997; Gherla, Dej, Cluj,
Iași – 1998; Pitești, Târgoviște, Timișoara – 1999; București – 2000).”8

A urmat faza de dezvoltare a infrastructurii cuprinsă între anii 2000 și 2007. „În anul
2000 a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea

6
Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România (pp. 483-507) ÎN Buzducea, D. (2010). Asistența
socială a grupurilor de risc. Editura Polirom: Iași, p. 486
7
Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România (pp. 483-507) ÎN Buzducea, D. (2010). Asistența
socială a grupurilor de risc. Editura Polirom: Iași, p. 487
8
Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România (pp. 483-507) ÎN Buzducea, D. (2010). Asistența
socială a grupurilor de risc. Editura Polirom: Iași, p. 488

8|Pagină
serviciilor de reintegrare socială și supraveghere. În baza acestui act normativ au fost înființate
servicii de probațiune p lângă toate treibunalele din țară. (…) În anul 2004 a fost adoptat un nou
cod penal (Legea nr. 301/2004, Codul penal), ce cuprinde prevederi extinse cu privire la
atribuțiile serviciilor de probațiune.” 9

Intrarea în vigoare a Noului Cod Penal în februarie 2014 aduce cu sine faza de
consacrare legislativă, ce implică măsurile și sancțiunile comunitare valabile și astăzi.

III. Probațiunea și Codul Penal

După cum am mai explicat, pedepsele neprivative de libertate se aplică acelor


persoane care nu impun un grad ridicat al pericolului și care se pot reabilita ispășind
obligațiile instanței în libertate. Supravegherea lor în comunitate se execută de către
Serviciul de Probațiune, ce este direct subordonat Ministerului Justiției.
Au dreptul la acest tip de pedeapsă aceia care, în instanță, nu au primit o
condamnare mai mare de 3 ani și care nu au antecendente penale, adică se află la
prima abatere.
Principalele modalități prin care primesc acest tip de sancțiune sunt de fapt o
individualizarea a pedepsei principale (închisoarea) de către judecător.
Modalitățile de personalizare a pedepsei sunt, conform Codului Penal,
amânarea executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei și liberarea
condiționată.

Amânarea executării pedepsei


Aceasta este posibilă, conform articolelor 83-90 din Codul Penal, dacă inculpatul a
primit de la instanță o pedeapsă de maxim doi ani sau amendă, dacă nu a mai fost condamnat
la pedeapsa închisorii anterior, dacă și-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată
în folosul comunității, dacă a manifestat o conduită exemplară anterior și dacă a manifestat
interes remedierii faptei comise.

9
Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România (pp. 483-507) ÎN Buzducea, D. (2010). Asistența
socială a grupurilor de risc. Editura Polirom: Iași, p. 488

9|Pagină
În cazul în care se îndeplinesc cumulativ aceste condiții, se poate dispune un termen de
supraveghere de 2 ani, timp în care trebuie să îndeplinească un set de 5 măsuri și 10 obligații.

Suspendarea executării pedepsei


Aceasta este posibilă, conform articolelor 91-98 din Codul Penal, dacă inculpatul a
primit de la instanță o pedeapsă de maxim trei ani sau amendă, dacă nu a mai fost condamnat
la pedeapsa închisorii anterior, dacă și-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată
în folosul comunității, dacă a manifestat o conduită exemplară anterior și dacă a manifestat
interes remedierii faptei comise.

În cazul în care se îndeplinesc cumulativ aceste condiții, se poate dispune un termen


de supraveghere cuprins între 2 și 4 ani, timp în care trebuie să îndeplinească un set de 5
măsuri și 10 obligații.

Față de amânare, la suspendare individul este condamnat, fapt ce va fi consemnat


inclusiv în cazierul judiciar.

Liberarea condiționată
Când vorbim de liberare condiționată, înseamnă că inculpatul a ispășit deja o parte din
pedeapsă și poate fi liberat, conform articolelor 99-106 din Codului Penal, după cum urmează:

 Pentru cei condamnați la detențiune pe viață, se poate dispune liberarea


condiționată dacă a ispășit efectiv cel puțin 20 ani din pedeapsă, dacă a avut o conduită
foarte bună, dacă îndeplinește obligațiile civile și dacă instanța are convingerea că s-a
îndreptat și se poate reintegra în comunitate.
 În cazul închisorii, dacă a ispășit 2 treimi (la pedeapsa de până la 10 ani)
sau, după caz, trei pătrimi din pedeapsă (la pedeapsa cuprinsă între 10 și 20 ani) și
aceleași criterii anterioare (dacă a avut o conduită foarte bună, dacă îndeplinește
obligațiile civile și dacă instanța are convingerea că s-a îndreptat și se poate reintegra în
comunitate.)

10 | P a g i n ă
Aflat în perioada termenului de supraveghere, inculpatul are obligația de a respecta
cele cinci măsuri pe care instanța le dispune, aceleași atât pentru amânare, suspendare cât și
pentru cazul liberării condiționate. La acest nivel nu se poate negocia în nici un fel cu
judecătorul, căci ele sunt valabile pentru toți cei aflați în situația de fapt, și se impune
respectarea lor totală, și nu parțială. Aceste cinci măsuri obligatorii și general valabile sunt,
conform Codului Penal, următoarele:

1. Să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta


2. Să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu
supravegherea sa
3. Să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare
care depășește 5 zile, precum și întoarcerea
4. Să comunice schimbarea locului de muncă
5. Să comunice informații și documente de natură a permite
controlul mijloacelor sale de existență.

Cele zece obligații, în schimb, sunt de fapt un set din care instanța poate alege una, mai
multe, toate sau chiar niciuna. La acest nivel, consilierul de probațiune poate cere instanței
modificarea, înlocuirea, adăugarea sau eliminarea vreo uneia dinte ele. Acestea sunt, conform
Codului Penal, următoarele:

1. Să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională


2. Să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității ( la amânare
între 30-60 zile, la suspendare între 60-120 zile)
3. Să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din
comunitate
4. Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală
5. Să nu comunice cu victima, familia acesteia sau cu persoanele cu care a
săvârșit infracțiunea, dar și altele, impuse de instanță, ori să nu se apropie de acestea
6. Să nu se afle în anumite locuri publice, manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice stabilite de instanță
7. Să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță
8. Să nu dețină sau să folosească arme
9. Să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței
11 | P a g i n ă
10. Să nu ocupe/ execute funcția ori activitatea de care s-a folosit pentru a
comite infracțiunea

IV. Organizarea Serviciului de Probațiune

Articolul 1 din Ordonanța Guvernului numărul 92/ 2000 face referire concretă la felul
în care serviciile de probațiune sunt înființate în România, și anume sub autoritatea Ministerului
de Justiție. Articolul 1 din Hotărârea Guvernului numărul 1239/ 2000 clarifică faptul că
serviciile de probațiune sunt organisme specializate lipsite de personalitate juridică și că
funcționează pe lângă fiecare tribunal, în funcție de care sunt și organizate. Articolul 3 din H.G.
nr. 1239/ 2000 prevede că Direcția de Probațiune din Ministerul Justiției se ocupă atât de
coordonarea activităților din cadrul serviciilor, cât și de controlul acestora.

Șefii de serviciu sunt cei care conduc serviciile de probațiune, iar ei pot fi acei consilieri
care au o vechime de minim trei ani, nu au fost sancționați disciplinar în ultimii doi ani, au
obținut calificativele maxime la evaluările din ultimii doi ani și, nu în ultimul rând, cei care au
promovat concursul pentru ocuparea acestei funcții. Conform Ordonanței Guvernului nr.
26/2010, mandatul este de patru ani și este permisă reinvestirea în condițiile prevăzute de legea
în vigoare.

Consilier de probațiune poate deveni orice absolvent al facultăților de Drept, Asistență


Socială, Pedagogie și Psihologie, care promovează concursul pentru intrarea pe post.

„După angajare, consilierul de probațiune parcurge o carieră profesională structurată pe


patru grade: debutant, consilier de probațiune gradul III, consilier de probațiune gradul II,
consilier de probațiune gradul I. Trecerea de la un grad la altul este condiționată de vechimea
acumulată și de rezultatele la examenul de grad.”10

10
Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România (pp. 483-507) ÎN Buzducea, D. (2010). Asistența
socială a grupurilor de risc. Editura Polirom: Iași, p. 490

12 | P a g i n ă
V. Spețe

La un moment dat în viață, fiecare dintre noi se poate afla sub imperiul executării unei
pedepse neprivative de libertate, iar aria faptelor incriminatoare este extrem de vastă. De
aceea, voi expune cazuri reale pentru a facilita înțelegerea serviciului de probațiune.
A. Sorin, în vârstă de 16 ani, a bătut, împreună cu prietenii, un copil și i-au furat
telefonul. A fost prins imediat de către poliție, iar fapta sa a fost încadrată de
către instanță ca fiind una cu grad de pericol scăzut, interpretare la care s-a ajuns
în urma referatului de evaluare de la serviciul de probațiune. Din acest motiv,
termenul de supraveghere stabilit de instanță pentru minor este de 3 luni.
Consilierul de probațiune a stabilit frecvența întrevederilor, fiind săptămânale, a
luat legătura cu familia, cu cei de la liceul în care învață și i-a stabilit un plan
zilnic, pe ore, cu toate activitățile pe care le are de făcut. De supravegherea lui
efectivă se ocupă bunicul.

B. O situație relativ recentă și care a avut un impact răsunător în rândul populației


este aceea a recursului compensatoriu, în urma căruia deținuții aflați pe ultima
sută de metri a executării pedepsei și care nu reprezintă un pericol pentru
societate au fost liberați, însă pedeapsa lor nu s-a încheiat, ci au trecut la un regim
mai ușor al executării. Ei au trecut în supravegherea serviciului de probațiune pe
termene de supraveghere de maxim 4 ani, timp în care trebuie să respecte un set
de măsuri și obligații individualizate.

13 | P a g i n ă
Bibliografie

Durnescu, I. (2010). Serviciile de probațiune în România. În D. Buzducea, Asistența socială a


grupurilor de risc (pg. 483-507). Iași: Polirom.

Lupașcu, D. (2017). Cod Penal și de Procedură Penală. București: Universul Juridic.

Oancea, G. (2012). Probațiunea în România. Evaluări normative și sociologice. . București:


Editura C. H. Beck.

14 | P a g i n ă