Sunteți pe pagina 1din 23

Alfabetul

Tudor Arghezi (1880-1967)

Cine vine mandru si calare


Si nici cal macar nu are? (M)
Ureghile au crescut
Pe magarul nevazut. (V)
1880-1967
Ce bortos si ce fudul
Si niciodata satul! (B)
Ca sa-i ramaie peltica
I-a ramas limba mai mica. (F)
Are la buza un glont
Sau un par cu scarliont. (G)
O sa-ti fac o intrebare:
Cine-i gol, rotund si mare? (O)
Mi-a venit de la parinti
Un pieptene cu trei dinti. (E)
Fuge dupa coada
Si n-o poate prinde. (C)
Cine seamana din voi
C-un catel de usturoi? (D)
Deselat, rascracarat,
Spune, cum te-am botezat? (H)
Ii atarna, de caldura,
Pana-n praf limba din gura. (R)
Rama o litera stie
Si numai pe ea o scrie. (S)
Ati vazut cumva sa stea
Bratul drept, fara proptea? (I)
Cobilita din spinare
Ii sta-n cap si nici nu-l doare. (T)
Vine schiop dar umbla bine:
Asa schiop nu-i orisicine. (N)
3 s-a-ntors de-a-ndoasele
Sa-si numere oasele. (3)
Ca sa nu-i ramaie goala
Inima, i-am pus pedala. (Q)
Cine-i chior si cine are
Ochiul lui intre picioare? (A)
Frunza - Emil Garleanu
S-a desfacut din mugur, într-o dimineaţa calda, a începutului de primavara. Cea dintai raza
de soare s-a împletit pe ea, ca o sarma de aur, facand-o sa tremure de fericirea unei asemenea
atingeri. Ziua întai i s-a parut scurta şi apropierea nopţii o mahni. Lumina se stinse, racoarea o facu
sa se zgribuleasca, sa se vare între celelalte şi sa aştepte, aţipind pana a doua zi, venirea soarelui. *
Cu ce revarsare de stralucire se ridica stapanitorul lumii, pana sus pe cer! Raza se scoborî
din nou, şi toata ziua, încalzita, frunza se scalda în albastrul vazduhului.
In scurta vreme se desfacu mare, verde, mai frumoasa ca toate, mai sus decat celelalte, tocmai în
varf. De deasupra îi cadea lumina, dedesubt se ridica pana la ea mireasma crinilor albi, singuratici,
cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit strain o mira. Şi cea dintai randunica, venita de departe, taie albastrul ca o sageata,
înconjura copacul de cateva ori, cu strigate de bucurie, apoi se aşeza pe streaşina casei, cantand
mereu…
Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi
picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar
mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând
parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică
cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la
adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită,
din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o
ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din
înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care
îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină,
prea multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic
noapte…
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai
reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau
şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în
toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai
repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor
ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe
deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai
domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai
într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele
de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri
întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea,
când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi
celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi
când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să
întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.
Puisorii - Emil Garleanu

Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă
neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile
scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc,
din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.
În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de
prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul
sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se
avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o
iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un
uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt
de îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu
repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus,
crezând că l-or mai vedea; zarea rămîne însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe
vârful şurelor de paie…
Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului
de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină.Îi căpătase dar
de la mămuca lui.
De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or
creşte mari!”
Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit
zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi.
Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă
altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s
aşa de sus, aşa de sus!…
Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au
ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei,
apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de
la cuibul lor de humă.
Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.
Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse mânuşiţele la
ochi şi începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe; în cuvinte dezmierdătoare îl întrebă
ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrămi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul
care lunecă în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:
— Puişorii ….
Mama îl strînge la sân şi îl săruta cu drag:
— Nu plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi… la primăvară …
Copilaşul se linişteşte; punând mânuşiţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, privesc împreună
stolul pe zarea depărtată a cerului.
Şi lumina slabă a duiosului asfinţit de toamnă le îneacă ochii înrouraţi acum la amândoi.
Ghiocelul
Hans Christian Andersen

Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare intepator, inauntrul usilor inchise era
cald si bine, dar in afara caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui radacina,
ingropata sub pamantul acoperit de zapada.
Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au
atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de
soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa
freamate o reinnoita viata.
„Vino la mine,” i-a zis floarea.
„Nu pot,” i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa!
Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.
„Cand va veni vara?” a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza
de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada
intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.
„Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?” isi spunea floarea. „Simt un asa de mare
neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies
afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii „buna dimineata”! Ah, ce vremuri fericite ma
asteapta!”
Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il
inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a
iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau
ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai
ales ca raza de soare devenea tot mai puternica.
„Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra
zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a
desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de
bucurie si modestie.
„Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si
esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste
pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la
putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si
trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!”
Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de
frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi
atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand
vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile
inghetate continua sa sufle peste pamant.
„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe
pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu
a venit inca timpul tau!”
Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de
soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa
putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa
apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas
plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei,
in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.
„Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat
ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce
primesti, aiurita indragostita a verii.”
„O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce
frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”
Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si
razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in
mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in
apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.
Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica,
la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita
indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe
care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”.
„Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu
frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si
floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in
radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si
ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar, pana la urma, chinurile au luat sfarsit.
Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce
fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase
versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar
asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.
Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si
iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc
fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era,
desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga
in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori…
Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata
rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.
A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea.
Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa,
gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri –
niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.
Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo
pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez
Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.
„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet!
Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit
indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta
cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un
mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate.
Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet
danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost
pus aici cu un scop anume.”
In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un
simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un
ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles
aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru. Aceasta este povestea
ghiocelului.
Bradul
după Hans Cristian Andersen

Creştea într-o pădure un brad tânăr. Creştea într-un loc bun, unde avea aer şi soare mai mult
decât suficient. În jurul lui creşteau tovarăşi mai în vârstă, brazi şi pini. Dar bradul cel mic era
foarte nerăbdător să ajungă mare, şi se grăbea să crească. Nu se gândea la soarele cald şi aerul
proaspăt şi nici nu-l interesau copiii din sat care treceau pe lângă el râzând şi glumind, plecaţi la
cules de fragi şi zmeură. Câteodată veneau cu un coş plin sau cu fragi înşiraţi pe o trestie, se aşezau
în jurul brăduţului şi ziceau:
- Ah. ce frumos e!
Dar brăduţul nu voia să audă nimic din ce spuneau.
În anul următor i-a crescut un inel , şi după încă un an, unul şi mai mare; - şi astfel întotdeauna
se poate află vârstă unui brad, după numărul inelelor.
- Ah, dacă aş fi la fel de mare că ceilalţi arbori - suspină brăduţul - şi aş putea să-mi întind
ramurile de jur-împrejurul meu şi să zăresc din vârf întreagă lume! Păsările şi-ar face cuib în
ramurile mele şi, când ar suflă vântul, vârful meu s-ar clatină cu multă solemnitate.
Nu se bucură de razele soarelui, nici de păsări, nici de norii roşietici care treceau pe deasupra
lui la răsăritul soarelui şi în amurg.
Când a venit iarnă şi zăpadă albă scânteia în jurul lui, adesea venea în fugă o iepuroaică şi
sarea peste el; oh, ce enervantă era! Dar au trecut două ierni şi, în cea de-a treia, arborele era atât de
mare încât iepurica n-a mai putut decât să alerge în jurul lui. Oh, să creşti, să creşti, să te faci mare
şi să ajungi bătrân este singură bucurie din această lume, se gândea copacul.
Toamna veneau mereu tăietorii de lemne şi tăiau câţiva dintre arborii cei mai mari. An după
an trecea şi tânărul brad, care deja crescuse mult, începea să tremure ori de câte ori îi vedea pe
tăietori, căci uriaşii, splendizii arbori, cădeau la pământ cu un zgomot îngrozitor. Le tăiau ramurile
şi păreau goi, lungi şi subţiri; de-abia dacă-i mai recunoştea, dar erau încărcaţi în căruţe şi caii îi
scoteau din pădure. Încotro se duceau? Ce destin îi aştepta?
Primăvară, când se întorc rândunelele şi berzele, le-a întrebat bradul:
- Voi ştiţi unde sunt duşi? V-aţi întâlnit cu ei?
Rândunelele nu ştiau nimic, dar braza a rămas pe gânduri, apoi dădu din cap şi spuse:
- Da, cred că da. Am întâlnit multe vapoare când zburăm spre Egipt. Aveau nişte catarge
magnifice; aş zice că erau ei, miroseau a brad. Te rog să primeşti felicitările mele, căci…se înălţau
atât de majestuos!
- Af, dacă aş fi destul de mare că să zbor pe deasupra marii! Cum e marea? Cu ce seamănă?
- Ei, nu-i uşor de explicat, a spus barza şi şi-a luat zborul.
- Bucură-te de tinereţea ta - i-au spus bradului razele soarelui - bucură-te de statura ta, de
viaţă care este în ţine!
Vântul a sărutat copacul, vărsând câteva lacrimi asupra lui, dar bradul nu auzea.
În apropierea Crăciunului au fost tăiaţi mulţi arbori tineri, care nu erau mai vârstnici decât
bradul nostru, care în continuare nu avea linişte, dorind mereu să plece. Aceşti arbori tineri, care
erau şi cei mai frumoşi, şi îşi păstrau bine ramurile, erau încărcaţi în căruţele trase de cai şi
dispăreau din pădure.
- Unde vor ajunge? - se întreba bradul -. Nu sunt mai mari decât mine, doar unul e mai mic.
De ce îşi păstrează toate ramurile? Unde îi duc?
- Noi ştim noi ştim! - piuiră vrăbiile -. Ne-am uitat prin ferestre, acolo, în oraş. Noi ştim unde
îi duc! Oh! îi aşteaptă o splendoare şi o glorie mai mari decât ţi-ai putea imagina. Am privit prin
ferestre şi am văzut că îi pun în centrul unor saloane confortabile şi îi împodobesc cu lucruri de
mare preţ, mere aurii, brioşe cu miere, jucării şi sute de lumini.
- Şi apoi? - întreba bradul, tremurând cu toate ramurile -. Şi apoi? Ce se întâmplă apoi?
- N-am mai văzut, dar era minunat.
- Oare mă vor lua şi pe mine pe acest drum al strălucirii? - se bucură copacul - E mai bine
chiar decât să traversezi marea! Sunt atât de bucuros că vine Crăciunul. Acum sunt la fel de înalt că
cei care s-au dus anul trecut. Oh, dacă aş fi şi eu în căruţă! Dacă aş fi deja în confortabilul salon,
înconjurat de atâta strălucire şi onoare! Şi apoi? Da, trebuie să am ceva şi mai bun, ceva mai
frumos, căci dacă nu… De ce mi-ar trebui toate podoabele astea? Trebuie să se întâmple ceva mai
important, mai frumos. Dar ce? Oh, cât mi-o doresc! Cu câtă nerandare am aşteptat! Nici eu-însumi
nu-mi dau seama ce mi se întâmplă.
- Bucură-te - au spus aerul şi soarele - Profită de tinereţea ta în aer liber!
Dar nu se bucură de nimic; creştea şi creştea, şi iarnă şi vara rămânea verde, verde-închis.
Văzându-l, oamenii spuneau:
- Ce copac frumos!
Şi de Crăciun, el a fost primul pe care l-au tăiat. Toporul s-a înfipt adânc în lemn. Copacul a
căzut la pământ cu un geamăt. A simţit o durere, o stare de leşin, şi n-a mai avut gânduri fericite. A
simţit durerea de a fi smuls din căminul sau, din locul în care crescuse. Ştia că niciodată nu-şi va
revedea tovarăşii iubiţi, nici micuţii arbuşti şi florile care creşteau în jurul sau, şi poate nici măcar
păsările. Călătoria nu avea nimic plăcut.
Ajuns la destinaţie, a fost descărcat în curte, împreună cu ceilalţi arbori, şi a auzit un bărbat
spunând:
- Este superb! Îl luăm pe asta.
Apoi au venit nişte servitori în uniforme şi au dus bradul într-un salon frumos. Pe toţi pereţii erau
agitate portrete, şi lângă marea sobă de porţelan erau nişte vase chinezeşti cu capace sculptate în
formă de lei. Erau acolo balansoare, canapele imbricate în mătase, cărţi scumpe, cu ilustraţii pe foiţa
de aur şi jucării scumpe, de sute de coroane - cel puţin, după cum spuneau copiii -.Şi arborele a fost
pus într-o cutie mare plină cu nisip; dar nimeni nu putea să vadă că era doar o cutie, pentru că era
învelită cu o pânză verde şi aşezată pe un imens covor persan. Cum tremură copacul! Ce urmă să se
întâmple? Atât servitorii, cât şi domnişoarele din casă au venit să-l împodobească. I-au atârnat de
ramuri nişte plase mici, făcute din hârtie colorată; fiecare plasuta era plină cu caramele; mere şi nuci
aurite atârnau că şi cum ar fi crescut acolo şi peste 100 de lumânărele roşii, albastre şi albe au fost
fixate pe ramuri. Păpuşi care păreau vii - arborele nu mai văzuse niciodată ceva asemănător -
atârnau de ramuri, şi chiar în vârf i-a fost pusă o stea mare de hârtie aurită. Totul era xtraordinar.
- Noaptea asta! - spuneau toţi - Noaptea asta va fi plină de strălucire!
“Oh - s-a gândit arborele - ce bine-ar fi să fie deja noapte şi toate luminile să fie aprinse şi să
strălucească! Şi ce s eva întâmplă? Vor veni copacii din pădure să mă vadă? Vor veni în zbor
vrăbiile la fereastră? Voi prinde rădăcini aici şi voi continuă să trăiesc aşa împodobit şi iarnă şi
vara?”
Erau multe pe care nu le ştia, nu vi se pare? Şi îl durea scoarţă din cauza neliniştii, şi durerea de
scoarţă pentru un copac este că durerea de cap pentru noi.
În cele din urmă au aprins lumânările. Câtă strălucire, câtă splendoare! Arborele tremură din
toate ramurile, mai ales că una dine ele i-a luat foc de la o lumânare. Of, ce tare durea!
- Dumnezeule! strigară domnişoarele şi o stinseră repede.
Atunci arborele n-a mai îndrăznit să mişte nici măcar un ac. Oh, era oribil! Îi era atât de frică
s anu piardă ceva din orbitoarea lui frumuseţe; era ameţit de atâta strălucire şi…deodată uşa
salonului s-a deschis larg şi o grămadă de copii au năvălit spre el că şi cum ar fi vrut să-l răstoarne.
Adulţii veneau foarte serioşi, în spatele copiilor; cei mici s-au liniştit un moment, dar imediat a
reînceput vacarmul. Au dansat în jurul arborelui şi au desfăcut cadou după cadou.
“Oare ce fac? - s-a gândit arborele _ Ce o să se întâmple?” Şi lumânările au scăzut, aproape
ajungând la ramuri sic and s-au consumat, le-au stins, şi atunci copiilor li s-a dat voie să scoată
podoabele din pom. Ah, s-au repezit la el de aproape i-au rupt toate crengile; dacă n-ar fi avut vârful
fixat de tavan, l-ar fi răsturnat.
Copiii au ţopăit în jurul lui cu dulciurile şi jucăriile pe care reuşiseră să pună mâna. Nimănui nu-i
mai pasă de arbore, cu excepţia bătrânei doici, care continuă să verifice cu privirea printre ramuri,
să vadă dacă nu fusese uitată vreo smochină sau vreun măr.
- O poveste, o poveste - strigară copiii, împingând un omuleţ obez înspre arbore. S-a aşezat
sub el.
- Că şi cum am fi în pădure - zise -: arborele ştia că îi va face plăcere să-l asculte. Dar voi
spune doar o poveste. Vreţi să auziţi povestea lui Ivede-Avede, sau cea a lui Terron Coscorron, care
a căzut pe scară dar s-a suit pe tron şi s-a căsătorit cu prinţesă?
- Ivede-Avede! - strigară unii - Terron Coscorron! - strigară alţii. Totul era o hărmălaie
îngrozitoare; doar bradul rămânea tăcut şi se gândea:
“Oare va trebui să intervin? Va trebui să fac ceva?”
Dar este limpede că intervenise şi făcuse tot ce trebuia să facă.
Şi omul cel grăsuţ a spus povestea lui Terron Coscorron, care a căzut pe scară dar, totuşi, a
ocupat tronul şi s-a căsătorit cu prinţesă. Şi copiii au aplaudat şi au strigat:
- Povesteşte, povesteşte! - pentru că vroiau să asculte şi povestea lui Ivede-Avede, dar au
trebuit să se mulţumească doar cu cea a lui Terron Coscorron.
Arborele rămânea în continuare foarte liniştit şi gânditor: niciodată păsările din pădure nu
povestiseră ceva asemănător.
“Terron Coscorron a căzut pe scară şi totuşi s-a căsătorit cu prinţesă. Da, da, aşa merg
lucrurile în lume! - s-a gândit bradul, convins că era adevărat ceea ce povestise acel domn atât de
fin - Doamne-ajută, cine ştie, poate cad şi eu de pe scară şi mă căsătoresc cu o prinţesă”, şi s-a
bucurat la gândul că în ziua următoare va fi acoperit cu lumânări şi jucării şi fructe aurite.
“Mâine n-o să-mi fie frică! - s-a gândit - O să mă bucur pe deplin de toată splendoarea mea!
Mâine o să ascult din nou povestea lui Terron Coscorron şi poate şi pe cea a lui Ivede-Avede” şi
arborele a rămas în continuare tăcut şi gânditor toată noaptea.
De dimineaţă au intrat un servitor şi o servitoare.
“Acum -s-a gândit arborele- vor începe din nou să mă împodobească” dar l-au scos din salon
şi, urcându-l pe scări, l-au pus în pod şi l-au lăsat acolo, într-un colţ întunecos, unde nu ajungea
lumina.
“Ce să fie asta? -s-a gândit arborele- Ce va trebui să fac aici? Ce va trebui să ascult?”
Şi a rămas sprijinit de perete şi s-a gândit , şi s-a gândit. Şi a trecut mult timp, zile şi nopţi. Nu urcă
nimeni la el şi când, în cele din urmă, a apărut cineva, a fost doar că să pună nişte cutii mari într-un
colţ. Arborele era destul de bine ascuns, s-ar fi putut spune că fusese complet uitat.
“Acum e iarnă! -s-a gândit Arborele- Pământul e îngheţat şi acoperit de zăpadă, oamenii nu
mă pot sădi; deci trebuie să stau aici aşteptând primăvară. Bine gândit! Ce inteligenţi sunt oamenii!
Dacă n-ar fi însă atât de întuneric şi n-aş fi atât de singur. Nici măcar un iepuraş nu trece. Era atât de
plăcut acolo, în pădure, când era zăpadă şi treceau iepurii ţopăind. Da, chiar când sarea peste mine,
deşi atunci nu-mi plăcea. Singurătatea asta e insuportabilă!”
-Pi, pi!- spuse chiar atunci un şoricel, urmat imediat de un altul. Mirosiră bradul şi alergară
printre ramurile lui.
- E un frig cumplit! -exclamă şoricelul-.Dacă ar fi mai cald, ar fi chiar foarte bine aici. Nu-i
aşa, bătrâne brad?
- Nu sunt bătrân! - spuse bradul - Sunt mulţi care sunt mai bătrâni că mine!
- De unde vii? - întrebară şoriceii -. Şi ce ştii? (erau teribil de curioşi). Vorbeşte-ne despre
locul cel mai frumos de pe pământ. Ai fost acolo? Ai fost în cămară, unde există brânzeturi şi
şuncile atârnă sub tavan, unde se dansează peste lumânări de seu şi unde intri slab şi ieşi gras, gras?
- Nu ştiu nimic despre asta - spuse bradul - dar cunosc pădurea, unde străluceşte soarele şi
cânta păsările. Şi a început să le povestească despre tinereţea lui. Şoriceii nu auziseră niciodată ceva
asemănător. Au ascultat cu gură căscată de uimire şi au spus:
- Oh, câte ai văzut! Ce noroc ai avut!
- Eu? - spuse bradul, şi începu să se gândească la ceea ce le povestise - Da, la urmă urmelor,
au fost vremuri foarte plăcute şi distractive. Şi le poveşti ce s-a întâmplat în noaptea de Crăciun,
când fusese împodobit cu lumânări şi dulciuri.
- Oh, spuseră şoriceii - Ce noroc ai avut, bătrâne brad!
- Eu nu sunt bătrân! - a exclamat arborele - Va spun că, în iarnă în care am fost adus aici din
pădure, eram în plină tinereţe, de-abia mă oprisem din creştere.
- Ce frumos povesteşti! - au spus şoriceii.
Şi în noaptea următoare au venit însoţiţi de încă patru şoricei, că să asculte arborele spunându-şi
povestea şi, pe măsură ce povestea, îşi amintea totul şi se gândea:
“În ciuda a tot ce s-a întâmplat, au fost vremuri frumoase, care vor reveni. Terron Coscorron a
căzut de pe scară şi, cu toate astea, a devenit rege şi s-a căsătorit cu prinţesă. Poate şi eu mă voi
căsători tot cu o prinţesă”
Şi atunci şi-a amintit despre un mesteacăn graţios care creştea în pădure şi care, pentru brad,
era o adevărată prinţesă.
- Cine e Terron Coscorron? - întrebară şoriceii.
Şi atunci bradul le-a spus toată povestea. Şi-o amintea cuvânt cu cuvânt, şi şoriceii s-au
distrat atât de tare încât au sărit aproape până în vârful arborelui.
Noaptea următoare au venit şi mai mulţi şoareci şi duminică s-au adăugat şi două soricute.
Dar au spus că povestea nu era deloc amuzantă şi şoriceii, auzind asta, s-au întristat, şi atunci s-au
gândit şi ei că nu era cine ştie ce poveste.
- Şi asta-i singură poveste pe care o ştii?- întrebară soricutele.
- Doar asta - a răspuns arborele -. Am auzit-o povestită în cea mai fericită noapte a mea, dar
pe atunci nu-mi dădeam seama cât de fericit eram.
- E o poveste foarte urâtă! Nu ştii nici o poveste despre slănină şi lumânări de seu? Nici o
poveste despre cămări?
- Nu! - a răspuns arborele.
- Atunci mulţumim - au răspuns soricutele şi s-au întors în casă.
Până la urmă nici şoriceii n-au mai venit, şi arborele a început să ofteze şi să suspine:
- Ce plăcut era să-i văd pe şoricei aia răutăcioşi aşezaţi în jurul meu, ascultăndu-mi povestea.
Acum şi ei s-au dus! Nu-i nimic, osa mă distrez din nou când voi reîncepe să ies.
Dar oare când avea să reînceapă să iasă?
Şi aşa s-a întâmplat că, într-o dimineaţă au apărut oamenii din nou în pod. Au dat deoparte
lăzile şi cutiile şi au scos arborele; l-au tarat pe podea fără să-i dea prea multă atenţie, dar repede un
servitor l-a împins pe scări, unde era lumina.
“Acum începe din nou viaţă!” s-a gândit copacul. A simţit aerul curat, primele raze de soare,
şi atunci a văzut că ajunsese în curte. Totul s-a petrecut atât de repede încât arborele a uitat să se
privească, atât era de ocupat să se uite în jur. Curtea dădea într-o grădina unde totul înflorea.
Trandafirii proaspeţi şi înmiresmaţi atârnau peste balustradă, teii erau în floare, şi rândunelele
zburau şi spuneau: “chuit, chuit, chuit, a venit soţul meu!”, dar nu se refereau la brad.
- Acum o să trăiesc!- a strigat plin de bucurie, întinzându-şi ramurile.
Vai, erau toate uscate şi galbene. Căzuse într-un colţ, între buruieni şi urzici. Încă mai avea în
vârf steaua de hârtie aurită, care strălucea în soarele orbitor.
În curte se jucau câţiva copii veseli, care dansaseră în jurul bradului în noaptea de Crăciun.
Unul dintre ei se repezi şi-i smulse steaua de aur.
- Uite ce a mai rămas din pomul asta bătrân şi urat de la Crăciun! -spuse, călcând pe ramurile
care au scârţâit sub cizmele lui.
- Şi arborele a privit toată splendoarea florilor şi prospeţimea grădinii, apoi s-a privit pe el şi
s-a gândit că mai bine n-ar mai fi ieşit din ungherul sau întunecos din pod. Şi-a amintit tinereţea să
în pădure, veselă noapte de Crăciun şi şoriceii care , cu atât bucurie, ascultaseră povestea lui Terron
Coscorron.
George Topârceanu - Balada unui greier mic

Peste dealuri zgribulite,


Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,


Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,


Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuş,


Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!
Nu este voie
de Tudor Arghezi

Mitu si Barutu au capatat de la Tatana o masa mica si doua scaune mici, de bambus. Dimineata, la
pranz si seara, ei se aseaza, ca doi consumatori care platesc, cu servetele cu sireturi legate la barbie.
Mitu e mare si Barutu e mic : Mitu are patru ani si fratele ei are trei. "Manca-l-ar mama!" zice Mitu,
cand Barutu pierde intre farfurie si gura prea devreme deschisa, trei sferturi din lopata furculitii.
Privirea lui se umfla de ciuda, uimita de chibzuinta mancarilor de-a fugi din tacamuri si de-a sari
din farfurii. Intai, ele nu vor sa vie in lingura si furculita lui. Supa sta in blid si pe urma ii scapa pe
piept. Daca ar avea si el un alt lucru, o cana sau un robinet, ca sa ia din farfurie si sa umple lingura
cu varf...
-Cu mana dreapta!striga maicuta de la masa ei. Nu ti-am spus sa nu mai tii furculita cu stanga?
Lui parca i-ar veni mai bine cu mana, cu care nu are voie sa se slujeasca, si pana sa ia o data,
munceste din tot sufletul si da uneori si din picior. Ceva se vede clar ca-l stanjeneste in mintea lui,
zbarcita a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte : pentru ce atatea predici in
calea poftei de mancare? Fata de masa, care nu trebuie murdarita, servet alb, farfurii, cani, pahare si,
pe deasupra, atatora predici, si lingurita, si furculita, ca sa se lungeasca asteptarea gurii lui, deschisa
dinaintea bucatelor, ca un plisc de pui de vrabioi. Barutu ar prefera sau sa duca de-a dreptul la gura
mancarile cu mana sau sa-si bage gura in ele si sa se sature mai iute.
Odata a facut asa : a luat castronul cu compot, l-a baut, l-a mancat, l-a lins de jur-imprejur si a fost
bun. El ar admite numai castronul.Dar nici nu va inchipuiti ce s-a intamplat atunci. Barutu a fost
facut "porc", "mitocan", "scarbos" si "lenes". Cuvantul porc nu l-a ranit prea mult. Sunt in curte
cativa porci, cu care el se joaca voios pana-n troaca, incaleca pe ei, intra cu pantofii in mamaliga lor
si se pomeneste calare inauntru cocinii, fara sa simta alceva decat foarte multa bucurie. Dar l-au
jignit zbieratele familiei si tonusul de insulta pe care il luau cuvintele blajine. Poate ca mai exista un
fel de porc, pe care Barutu nu-l cunoaste si care mananca toata ziua compoturi cu castornul: el ar
vrea sa fie porcul ala.
Mancarea ar fi gustoasa, daca nu ar fi atatea reguli racnite la fiece miscare si ar fi acceptabila viata
in genere, de dimineata pana seara. Nimic nu e voie. Nu e voie sa freci paretii odailor cu varful unui
creion rosu sau albastru. Nu e voie sa zgarii usile cu grebla. Nu e voie sa cari pamant cu galetile si
sa faci cozonaci cu apa in mijlocul odaii. Nue voie sa dai cu pietre in lampa. Nu e voie sa tai
canapeaua. Nu e voie sa rupi cartile si sa versi cerneala din calimarile lui tatutu. Nu e voie sa te
pudrezi cu "Houbigant" si sa te faci rosu pe fata, dupa ce te-ai facut negru la bucatarie si te-ai tavalit
in funingini. Nu e voie sa suni la clopotel toata ziua. Si nu e oie macar sa te culci nespalat si sa
dormi cu botul tau plin de noroi in puful alb, brodat la colt cu un gandac si cu o floare de musetel.
Dar Barutu e revoltat si de altceva. De vreme ce-l spala seara la culcare, se intreaba la ce mai
foloseste spalarea de dimineata, cand el e curat. Si, stiti cate neplaceri se strang intr-un spalat. Apa
calda, apa rece. Sapun mult. Curatatul urechilor cu pamatufuri de vata. Suflatul nasului : o data, de
doua ori, de trei ori si " Mai sufla o data, ca tot a mai ramas ceva" - intotdeauna.
Barutu doreste o viata ilegala, prin curte, pe camp, la rate, la gaini, la caini, la pisici, fara trei, patru
schimbari de primeneli pe zi, fara ochiul ca un scai, al maicutii, lipit de urmele lui. Sa intre subt pat
si sa stea acolo, pana i-o veni sa se urce pe dulap; sa intre pe subt lemne; sa se joace cu ciocanul si
cutitul, sa stea pe burta in gainat, sa calce in mocirla pana la ciorapi si apoi sa intre in praf. De cand
e, el nu a putu inca niciodata sa ias ala drum si sa treaca de-a fuga pe dinainte, in momentul cand
trece un cal sau un automobil. El nu se poate plimba decat insotit, franat in toate vointele lui: sa
umble incet cand merge repede, sa mearga repede cand umbla incet, sa stea cand porneste, sa se
miste cand s-a oprit, sacait de toata societatea civilizata.
Noroc ca nu se cunoaste cu nimeni din marea lui generatie si ca nu l-am lasat sa se grupeze. Intr-
astfel, nevasta, el ar scoate un ziar si ne-ar da la cap.
Nu este voie
de Tudor Arghezi

Mitu si Barutu au capatat de la Tatana o masa mica si doua scaune mici, de bambus.
Dimineata, la pranz si seara, ei se aseaza, ca doi consumatori care platesc, cu servetele cu sireturi
legate la barbie. Mitu e mare si Barutu e mic : Mitu are patru ani si fratele ei are trei. "Manca-l-ar
mama!" zice Mitu, cand Barutu pierde intre farfurie si gura prea devreme deschisa, trei sferturi din
lopata furculitii.
Privirea lui se umfla de ciuda, uimita de chibzuinta mancarilor de-a fugi din tacamuri si de-a
sari din farfurii. Intai, ele nu vor sa vie in lingura si furculita lui. Supa sta in blid si pe urma ii scapa
pe piept. Daca ar avea si el un alt lucru, o cana sau un robinet, ca sa ia din farfurie si sa umple
lingura cu varf...
-Cu mana dreapta!striga maicuta de la masa ei. Nu ti-am spus sa nu mai tii furculita cu
stanga?
Lui parca i-ar veni mai bine cu mana, cu care nu are voie sa se slujeasca, si pana sa ia o data,
munceste din tot sufletul si da uneori si din picior. Ceva se vede clar ca-l stanjeneste in mintea lui,
zbarcita a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte : pentru ce atatea predici in
calea poftei de mancare? Fata de masa, care nu trebuie murdarita, servet alb, farfurii, cani, pahare si,
pe deasupra, atatora predici, si lingurita, si furculita, ca sa se lungeasca asteptarea gurii lui, deschisa
dinaintea bucatelor, ca un plisc de pui de vrabioi. Barutu ar prefera sau sa duca de-a dreptul la gura
mancarile cu mana sau sa-si bage gura in ele si sa se sature mai iute.
Odata a facut asa : a luat castronul cu compot, l-a baut, l-a mancat, l-a lins de jur-imprejur si
a fost bun. El ar admite numai castronul.Dar nici nu va inchipuiti ce s-a intamplat atunci. Barutu a
fost facut "porc", "mitocan", "scarbos" si "lenes". Cuvantul porc nu l-a ranit prea mult. Sunt in curte
cativa porci, cu care el se joaca voios pana-n troaca, incaleca pe ei, intra cu pantofii in mamaliga lor
si se pomeneste calare inauntru cocinii, fara sa simta alceva decat foarte multa bucurie. Dar l-au
jignit zbieratele familiei si tonusul de insulta pe care il luau cuvintele blajine. Poate ca mai exista un
fel de porc, pe care Barutu nu-l cunoaste si care mananca toata ziua compoturi cu castornul: el ar
vrea sa fie porcul ala.
Mancarea ar fi gustoasa, daca nu ar fi atatea reguli racnite la fiece miscare si ar fi acceptabila
viata in genere, de dimineata pana seara. Nimic nu e voie. Nu e voie sa freci paretii odailor cu varful
unui creion rosu sau albastru. Nu e voie sa zgarii usile cu grebla. Nu e voie sa cari pamant cu
galetile si sa faci cozonaci cu apa in mijlocul odaii. Nue voie sa dai cu pietre in lampa. Nu e voie sa
tai canapeaua. Nu e voie sa rupi cartile si sa versi cerneala din calimarile lui tatutu. Nu e voie sa te
pudrezi cu "Houbigant" si sa te faci rosu pe fata, dupa ce te-ai facut negru la bucatarie si te-ai tavalit
in funingini. Nu e voie sa suni la clopotel toata ziua. Si nu e oie macar sa te culci nespalat si sa
dormi cu botul tau plin de noroi in puful alb, brodat la colt cu un gandac si cu o floare de musetel.
Dar Barutu e revoltat si de altceva. De vreme ce-l spala seara la culcare, se intreaba la ce mai
foloseste spalarea de dimineata, cand el e curat. Si, stiti cate neplaceri se strang intr-un spalat. Apa
calda, apa rece. Sapun mult. Curatatul urechilor cu pamatufuri de vata. Suflatul nasului : o data, de
doua ori, de trei ori si " Mai sufla o data, ca tot a mai ramas ceva" - intotdeauna.
Barutu doreste o viata ilegala, prin curte, pe camp, la rate, la gaini, la caini, la pisici, fara
trei, patru schimbari de primeneli pe zi, fara ochiul ca un scai, al maicutii, lipit de urmele lui. Sa
intre subt pat si sa stea acolo, pana i-o veni sa se urce pe dulap; sa intre pe subt lemne; sa se joace
cu ciocanul si cutitul, sa stea pe burta in gainat, sa calce in mocirla pana la ciorapi si apoi sa intre in
praf. De cand e, el nu a putu inca niciodata sa ias ala drum si sa treaca de-a fuga pe dinainte, in
momentul cand trece un cal sau un automobil. El nu se poate plimba decat insotit, franat in toate
vointele lui: sa umble incet cand merge repede, sa mearga repede cand umbla incet, sa stea cand
porneste, sa se miste cand s-a oprit, sacait de toata societatea civilizata.
Noroc ca nu se cunoaste cu nimeni din marea lui generatie si ca nu l-am lasat sa se grupeze.
Intr-astfel, nevasta, el ar scoate un ziar si ne-ar da la cap.
PUIUL DE ELEFANT - de Rudyard Kipling
În timpurile cele străvechi și de mult apuse, Elefantul, dragii
mei, nu avea trompă. Avea doar un nas negricios, mare cât o
gheată, pe care-l putea răsuci după voie încoace și-ncolo; dar să
ridice lucruri de jos cu el, nici vorbă. Numai că a fost o dată un
anumit Elefant – un Elefant nou – un Pui de Elefant – care era plin
de o nesățioasă curiozitate, adică, cu alte cuvinte, punea o
mulțime de întrebări. Și cum trăia în Africa, umplea toată Africa
cu nesfârșita lui curiozitate. L-a întrebat o dată pe lunanul său de
unchu, Struțul, de ce îi cresc chiar așa penele din coadă, și
Struțul cel înalt l-a plesnit cu gheara lui aspră, tare. A întrebat-o și
pe lungana de mătușă-sa, Girafa. ce a făcut-o să aibă pielea
pătată, și mătușa cea înaltă, Girafa, l-a plesnit cu copita ei tare și
grea. Și tot nu se sătura de atâta curiozitate !
L-a mai întrebat pe unchiul său cel lătăreț, Hipopotamul, de
ce are ochii roșii, și Hipopotamul cel lat în spate l-a lovit cu copita
lui lată, grea; și a întrebat-o pe mătușa cea păroasă, Maimuța, de
ce au pepenii galbeni gust de pepeni, și Maimuța cea păroasă l-a
plesnit cu laba ei plină de păr. Și tot nu se sătura de atâta
curiozitate ! Punea întrebări despre tot ce vedea sau auzea sau
simțea, sau mirosea sau atingea, și toți unchii și mătușule lui îl
plesneau. Dar el tot plin de curiozitate rămânea.
Într-o bună dimineață, cam pe la începutul primăverii, acest
nesățios Pui de Elefant născoci o nouă întrebare pe care n-o mai
pusese niciodată înainte. A întrebat: ”Ce mănâncă Crocodilul la
prânz ?”
Atunci toată lumea a spus tare: ”Ssst !” pe un ton
amenințător, și s-au pornit pe dată și fără zăbavă să-l plesnească,
și au ținut-o așa o bună bucată de timp.
Într-un târziu, când s-a sfârșit și asta, elefantul cel mic dădu
de Pasărea Kolokolo, care stătea în mijlocul unui mărăciniș, și-i
spuse:
– Tata m-a plesnit și mama m-a plesnit, toți unchii și mătușile
mele m-au plesnit pentru nesățioasa mea curiozitate, și totuși
vreau să știu ce mănâncă Crocodilul la prânz !
Atunci, pasărea Kolokolo răspunse cu un țipăt de jale:
– Du-te la malurile marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și
mțlos, pe unde cresc arborii de arșiță, și descoperă singur.
Nesățiosul pui de elefant n-a mai zăbovit, și chiar în
dimineața următoare a luat o sută de livre de banane (din cele
mici și roșii) și o sută de livre de trestie de zahăr (din soiul cel
lung și vinețiu) și șaptesprezece pepeni (din soiul cel verde cu
coajă tare) și a spus tuturor rudelor sale dragi :
– Rămâneți cu bine. Eu mă duc la râul Limpopo cel verde-
cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii arșiței, să aflu ce
mănâncă Crocodilul la prânz.
Iar ei l-au mai plesnit încă o dată, ca să-i poarte noroc, deși
el i-a rugat foarte politicos să înceteze.
Apoi a plecat, cam înfierbântat, dar nicidecum uimit,
mâncând pepeni și aruncând coaja pe jos fiindcă nu avea cum s-o
ridice.
A mers din orașul lui Graham la Kimberley și de la Kimberley
în țara lui Khama, și din țara lui Khama a luat-o către răsărit, pe la
miazănoapte, mâncând tot timpul pepeni, pînă ajunse, în cele din
urmă, la malul marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos,
pe unde cresc arborii de arșiță, tocmai așa cum îi spusese
pasărea Kolokolo.
Acum, dragii mei, voi trebuie să știți și să înțelegeți că până
în săptămâna și ziua și ora aceea, chiar până în minutul acela,
acest nesățios Pui de Elefant nu văzuse niciodată un Crocodil și
nu știa cum arată așa ceva. Totul pornise de la nesățioasa lui
curiozitate.
Primul lucru peste care a dat a fost un Pithon, un șarpe de
stâncă bicolor, încolăcit în jurul unei stânci.
– Vă rog să mă scuzați, spuse Puiul de Elefant, dar n-ați văzut
cumva pe aici vreun Crocodil ?
– Dacă am văzut un Crocodil ? zise Pithonul, șarpele-de-
stâncă bicolor, cu o voce plină de dispreț nimicitor. Aș vrea să văd
ce-ți trece prin cap să mă mai întrebi.
– Iertați-mă, vă rog, spuse Puiul de Elefant, dar n-ați vrea să-
mi spuneți ce mănâncă el la prânz ?
Atunci, Pithonul bicolor s-a descolăcit cu mare grabă de pe
stâncă și l-a plesnit pe Puiul de Elefant cu coada lui nuieloasă și
solzoasă.
– Asta e într-adevăr ciudat, observă Puiul de Elefant, fiindcă
și tata, și mama, și unchiul, și mătușa, fără să mai vorbesc de
cealaltă mătușă Maimuța și de celălalt unchi Hipopotamul, m-
au plesnit cu toții pentru nesățioasa mea curiozitate – și bănuiesc
că acum trebuie să fie vorba despre același lucru.
Astfel își luă rămas bun foarte politicos de la Pithonul,
șarpele-de-stâncă bicolor, îl ajută să se încolăcească la loc și își
continuă drumul cam înfierbântat, dar nicidecum uimit, mâncând
pepeni și aruncând coaja pe jos, fiindcă nu avea cum s-o ridice,
până când călcă pe ceva ce i se păru a fi un buștean, culcat chiar
pe malul râului Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde
cresc arborii de arșiță.
Dar bușteanul era de fapt Crocodilul, dragii mei, și crocodilul
clipi dintr-un ochi, cam așa:
– Scuzați, vă rog, zise Puiul de Elefant, foarte politicos, dar nu
vi s-a întâmplat să vedeți vreun Crocodil prin ținuturile acestea
pestrițe ?
Atunci, Crocodilul clipi din celălalt ochi și-și ridică coada pe
jumătate afară din mâl, iar Puiul de Elefant se trase îndărăt cu
multă politețe, fiindcă nu voia să fie iarpși plesnit.
– Vino mai aproape, micuțule, zise Crocodilul, de ce întrebi
asemenea lucruri ?
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant foarte politicos, dar tata m-
a plesnit, și mama m-a plesnit, fără să mai pomenesc de unchiul
meu cel înalt Struțul și de mătușa mea cea înaltă Girafa, care știe
să pocnească cu copita, nu glumă, și de unchiul cel lătăreț
Hipopotamul și de mătușa cea păroasă Maimuța, și chiar de
Pithonul, șarpele de stâncă bicolor, care stă mai us pe mal și care
plesnește mai tare decât toți ceilalți cu coada lui solzoasă și
nuieloasă: așa că dacă nu aveți nimic contra, n-aș mai vrea să fiu
iarăși plesnit.
– Apropie-te, micuțule, zice Crocodilul, căci eu sunt
Crocodilul, și vărsă căteva lacrimi de Crocodil, ca să arate că era
chiar așa.
Atunci, Puiul de Elefant își pierdu răsuflare și, gâfâind, se
lăsă în genunchi pe mal și zise:
– Dumneavoastră sunteți tocmai persoana pe care o caut de
zile întregi. Vreți, vă rog, să fiți așa de amabil și să-mi spuneți
ce mâncați la dejun ?
– Vino mai aproape, micuțule, zise Crocodilul, și am să-ți
șoptesc la ureche.
Atunci, Puiul de Elefant își lăsă capul în jos până lângă gura
colțoasă și tăioasă a Crocodilului, și Crocodilul îl prinse de năsuc,
care până în săptămâna, ora și clipa aceea nu fusese mai mare
decât o gheată, deși era mult mai folositor.
– Am impresia, zise Crocodilul – și o spunea printre dinți, cam
așa: Am impresia că azi am să încep masa cu un pui de elefant !
Văzând aceasta, dragii mei, Puiul de Elefant fu foarte necăjit
și spuse vorbind pe nas:
– Tă-mi drumul ! Bă toare !
Atunci, șarpele-de-stâncă bicolor, Pithonul, se lăsă să
alunece de pe mal și zise:
– Tinere prieten, dacă nu te hotărăști numaidecât și fără
întârziere să tragi din toate puterile, părerea mea că această
cunoștință a dumitale, purtând un pardesiu de piee în carouri
mari…(vrând să spună ”Crocodilul”) te va prăvăli în unda limpede
a râului de față, mai înainte de a putea zice ”pește”.
Așa vorbesc întotdeauna Pithonii, șerpii-de-stâncă bicolori.
Atunci, Puiul de Elefant se proptește pe picioarele dinapoi și
trage, și trage, și nasul începe să i se întindă. Iar Crocodilul se
vânzolește în apă, pe care o face albă de spumă, plesnind
încoace și-ncolo din coadă, și trage, și trage și el din răsputeri.
Și nasul puiului de elefant e tot întinde, iar puiul de elefant
își încordează toate patru picioarele și trage, și trage, iar nasul i
se tot lungește; și Crocodilul bate din coadă ca dintr-o vâslă, și
trage, și trage și el cu nadejde, și cu fiecare smucitură, nasul
Puiului de Elefant e lungește – și îl doare de vede stele verzi.
După un timp, Puiul de Elefant simți că-i alunecă lăbuțele și
zise, vorbind pe nas, care se făcuse acum aproape de cinci
picioare:
– Nu bai bă țin buterile !
Atunci, Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, e prelinse în jos
pe mal și se înnodă pe picioarele dindărăt ale Puiului de Elefant
într-un dublu nod pecărec, zicând:
– Călător nesocotit și nepriceput, ne vom reuni acum forțele
pentru o tracțiune ceva mai încordată; căci, altfel, dacă nu privim
chestiunea cu toată seriozitatea, impreia mea este că acel vas de
război autopropulsat, cu puntea superioară blindată….(și prin
aceste cuvinte, dragii mei, voia să spună ”Crocodilul” îți va
distruge în chip iremediabil viitoarea dumitale carieră”.
Așa vorbesc întotdeauna Pithonii, șerpii-de-stâncă bicolori.
Și atfel trase și el și Puiul de Elefant și trase și Crocodilul; dar
Puiul de Elefant și cu șarpele au tras mai tare, și în cele din urmă,
Crocodilul scăpă din dinți nasul Puiului de Elefant cu un plescăit,
care răsună până departe în susul și-n josul râului Limpopo.
Apoi, Puiul de Elefant se așeză cam brusc, izbindu-se rău de
pamânt, dar mai întâi avu grijă să-i spună ”Mulțumesc !”
Pithonului, șarpele-de-stâncă bicolor; după care, se îngriji de
bietul său nas lungit peste masură și-l obloji în frunze răcoroase
de banan și-l lăsă să atârne în apa verde-cenușie a marelui și
măloului râu Limpopo, ca să se răcorească.
– De ce faci asta ? întrebă Șarpele.
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant, dar nasul meu s-a
deformat groaznic, și acum aștept să se tragă la loc.
– In cazul acesta, o ă trebuiască să aștepți cam mult, zise
Șarpele. Unii nu știu singuri cele trebuie.
Puiul de Elefant stătu acolo trei zile, așteptând să-i intre
nasul la apă. Dar nu se scurtă de loc și pe deasupra trebuia să
se uite cruciș. Voi, dragii mei, cred că ați observat și ați înțeles că,
datorită Crocodilului, nasul acela devenise o adevărată trompă,
așa cum au astăzi toți elefanții.
La sfârșitul celei de-a treia zile, veni o muscă și îl pișcă de
umăr, și înainte de a-și da seama ce face, micul elefant își ridică
trompa și omorî musca dintr-o plenitură.
– Avantajul numărul unu ! zise Pithonul, șarpele-de-tâncă
bicolor. N-ai fi putut să faci așa ceva cu nasul tău cel vechi, mare
cât un zbenghi; acum încearcă să mănânci ceva.
Puiul de Elefant nu stătu mult pe gânduri; întinse
numaidecât trompa și smulse un smoc mare de iarbă, o scutură
de praf, lovind-o ușurel de picioarele din față, și o înfundă apoi în
gură.
– Avantajul numărul doi !, zie Pithonul, șarpele-de-stâncă
bicolor. N-ai fi putut face așa ceva cu nasul tău cel vechi, mare
cât un zbenghi. Nu ți se pare că soarele e cam fierbinte pe aici ?
– Ba da, spuse Puiul de Elefant și, fără a mai sta mult pe
gânduri, adună o turtă de nămol de pe malul marelui râu
Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos și și-o lipi de creștet, unde
stătea ca un fel de scufie de nămol mustind de apă și picurându-i
răcoare în doul urechilor.
– Avantajul numărul trei !, zise Pithonul, șarpele-de-stâncă
bicolor. N-ai fi putu face asta cu un nas mare doar cât un zbenghi.
Și acum ce crezi, ai vrea ă te mai plesnească cineva?
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant, dar mie nu mi-ar plăcea de
loc.
– Dar dacă tu ai putea să plesnești pe cineva ? întrebă
Șarpele.
– Asta mi-ar plăcea chiar foarte mult, zise Puiul de Elefant.
– Ei bine, zise Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, o să vezi că
nasul dumitale cel nou e foarte folositor pentru a plesni pe alții.
– Vă mulțumesc, zise Puiul de Elefant, o să țin minte ce mi-ați
spus; și acum cred că mă voi întoarce la iubitele mele rude, să
încerc.
Și astfel, Puiul de Elefant porni spre casă prin Africa,
zbenguindu-se și răsucindu-și trompa. Când voia să mănânce
fructe, le culegea din pom, în loc să aștepte să cadă fructul jos,
așa cum făcea înainte. Când voia iarbă, o zmulgea din pământ, în
loc să se așeze în genunchi ca să pască, cum făcea altădată.
Când îl pișcau muștele, rupea o creangă de pom și o folosea
ca apărătoare; își făcu și o nouă tichie de nămol tescuită și
umezită ca să-l apere de dogoarea oarelui.Când se plictisea, tot
umblând de unul singur prin Africa, își cânta din trompă și făcea
un tărăboi mai mare decât câteva fanfare la un loc. Ba se și abătu
din drum, ca să găsească un Hipopotam lătăreț (nu era nicidecum
rudă cu el), și îl plesni cât putu de tare, ca să se convingă că
șarpele-de-stâncă bicolor spusese adevărul despre noua lui
trompă. În restul timpului aduna de pe jos cojile de pepene pe
care le aruncase în drumul său spre râul Limpopo, căci era un
pachiderm ordonat.Într-o seară, pe înoptate, ajunse acasă la
iubitele sale rude; își făcu trompa colac și zise:- Bine v-am găsit !
Fură cu toții foarte bucuroși să-l vadă, și pe dată îi spuseră:
– Vino încoace să te plesnim pentru nesățioasa ta curiozitate.
– Aș ! zie Puiul de Elefant; nu prea îmi vine să cred că voi vă
pricepeți la așa ceva; stați să vă arăt eu treaba asta.
Apoi își desfăcu trompa și pocni pe doi dintre frații lui, de se
duseră de-a berbeleacul.
– Ei, fir-ar să fie de banane ! ziseră ei, unde ai învățat figura
asta și ce ți-ai făcut la nas ?
– Am căpătat unul nou de la Crocodilul de pe malul marelui
râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos, zise Puiul de Elefant. L-
am întrebat ce mănâncă la dejun și mi-a dat asta s-o păstrez
amintire de la el.
– Arată tare urât, zise mătușa sa cea păroasă, Maimuța.
– Așa este, zise Puiul de Elefant, dar e foarte folositor.
Și pe dată o apucă de picior pe mătușă-sa cea păroasă,
Maimuța, și o cocoță tocmai pe un cuib de viespi.
Pe urmă, Puiul acela rău de Elefant își plesni toate iubitele
rubedenii un timp mai îndelungat, până când fură cu toții tare
înfierbântați și extrem de uimiți. Smulse penele din coada
unchiului său Struțul, iar pe mătușa sa cea înaltă Girafa o apucă
de piciorul de dinapoi și o trase într-un mărăciniș; strigă cât îl
ținea trompa la unchiul său cel lătăreț, Hipopotamul, și-i suflă apă
în ureche în timp ce dormea în mocirlă, după maă, dar nu lăsă pe
nimeni să se atingă de pasărea Kolokolo.
În cele din urmă, lucrurile au devenit atât de încordate, încât
toate iubitele lui rude s-au dus într-un suflet, unul câte unul, pe
malurile râului Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc
arborii de arșiță să împrumute nasuri noi de la Crocodil. Când s-
au întors, nimeni n-a mai plesnit pe nimeni; iar din ziua aceea,
dragii mei, toți Elefanții pe care îi veți vedea vreodată și cei pe
care nu-i veți vedea au trompe întocmai ca trompa nesățiosului
Pui de Elefant.
SAREA IN BUCATE

A fost o data un imparat, care avea trei fete pe care le iubea


foarte mult. Mai ales de cand i-a murit sotia, se ocupa mult de
educatia fetelor si le indelpinea orice dorinta.
Le-a cumparat fetelor cele mai frumoase rochii, cele mai
scumpe bijuterii si cele mai minunate carti. La randul lor fetele il
indrageau nespus pe tatal lor.
Intr-o zi imparatul a intrebat-o pe fata cea mare, cat de mult
il iubeste.
-Te iubesc ca mierea. -raspunse fata.
Tatal a fost multumit de raspuns si a intrebat-o si pe fata cea
mijlocie.
-Eu te iubesc ca zaharul. -raspunse aceasta.
Imparatul era de-a dreptul induiosat de atata iubire.
Atunci a intrebat-o pe fata cea mica:
-Si tu fetito, cat de mult ma iubesti?
-Eu te iubesc ca sarea in bucate, tata -raspunse mezina.
Surorile ei au inceput sa rada de ea si imparatul s-a infuriat.
-Ce fel de raspuns este acesta. Sa pleci din casa mea!
Fata nu a fost lasata sa dea nici o explicatie si a fost
alungata. Surorile si-au batut joc de prostia ei si s-au bucurat ca
pleaca, fiindca tot nu prea o aveau la inima. Mezina s-a imbracat
in niste haine simple si a plecat mahnita, cu lacrimi in ochi.
Dupa o cale lunga a ajuns la palatul unui alt imparat si s-a
angajat servitoare. Era atat de harnica si de priceputa, incat toata
lumea a ajuns sa o indrageasca. Stia sa pregateasca bucate alese
si facea curatenie luna.
Imparateasa a auzit de servitoarea cea isteata si a chemat-o
la dansa. Dupa ce au vorbit ele putin, au devenit nedespartite.
Fata nu mai trebuia sa munceasca la bucatarie, statea numai cu
imparateasa, brodand sau pictand si tot ceea ce facea era
neasemuit de frumos.
Imparatul a trebuit sa plece la razboi, luandu-l cu el si pe fiul
sau. Printul a fost ranit, iar imparatul si imparateasa erau foarte
necajiti. Imparateasa nu s-a miscat zi si noapte de langa patul
bolnavului, iar fata de imparat statea si ea cu dansii. L-a ingrijit
foarte bine pe baiat, simpla atingere a mainii sale delicate alina
orice durere.
Cand s-a inzdravenit, printul a mers la imparateasa si i-a
spus ca vrea sa se insoare. Imparateasa s-a bucurat si l-a intrebat
daca vrea sa se insoare cu cine anume. Printul i-a spus ca vrea sa
se insoare cu servitoarea care l-a ingrijit cand era bolnav, ca alta
fata mai frumoasa si mai cuminte nu cunoaste. Imparateasa la
inceput nu a fost de acord, vrand pentru fiul sau o mireasa de
sange nobil, dar pana la urma printul a convins-o. Impreuna nu le-
a fost greu sa-l convinga si pe imparat si au si fixat data nuntii.
Tanara mireasa i-a rugat pe viitorii socri sa-l invite si pe un
anume imparat, dar nu a marturisit ca acesta este tatal ei. A
venit si ziua mult asteptata a cununiei. Fata a pregatit separat
bucatile pentru tatal sau si a dat porunca unui slujitor sa i le duca
personal si nu cumva sa ajunga din greseala la vreun alt oaspete.
Imparatul de cum a sosit s-a tot uitat la frumoasa mireasa si
i se strangea inima gandindu-se ce mult seamana cu fata lui, pe
care nu a mai vazut-o de foarte mult timp.
Cand au aparut pe masa bucatele imbietoare toti mancau cu
pofta, numai imparatul, tatal fetei inghitea cu greu cate ceva ce i
se paru rau si fara nici un gust. A intrebat in dreapta si in stanga,
daca e buna mancarea si toti au raspuns ca sunt cele mai
delicioase bucate pe care le-au gustat vreodata. A luat si el
de la vecini un pic cu furculita si s-a convins ca intr-adevar erau
foarte bune.
Pana la urma nu a mai putut rabda si s-a ridicat in picioare,
acuzandu-l pe imparatul gazda ca isi bate joc de dansul. Acesta a
chemat bucatarii, ca sa-i pedepseasca pe cel care a facut pozna
atunci mireasa a recunoscut ca ea a gatit pentru tatal sau doar cu
miere si zahar si chiar si in solnita a turnat zaharul praf, sustinand
ca imparatul prefera mierea si zaharul in locul sarii.
Tatal si-a recunoscut greseala si a imbratisat-o cu drag pe
fata pe care a crezut-o pierduta. Iar celalalt imparat s-a bucurat
ce nora vrednica si desteapta are, si mai e si fiica de imparat pe
deasupra.

Aceasta povestioara subliniaza faptul ca atunci cand iei


decizii pripite, mai ales la suparare, este foarte posibil sa realizezi
ca ai facut o greseala pe care sa o regreti mai tarziu.

De aici, putem invata sa ne controlam pornirile si sa ne


gandim de mai multe ori inainte de a face ceva.