Sunteți pe pagina 1din 25

CAPITOLUL I

Scurt istoric și dezvoltarea științei măcinării

Din cele mai vechi timpuri, cerealele și materia primă furajeră au avut un rol foarte important atât
în hrana animalelor, cât și în hrana oamenilor. Astfel, în urmă cu 800 000 de ani, oamenii își asigurau
hrana vegetală prin culegerea accidentală a fructelor, a semințelor sau a părților de plante. Foarte târziu
oamenii au început să facă o selecție a hranei, urmând să le sfărâme prin tehnici destul de primitive.

Multe decoperiri arheologice însă atestă preocuparea oamenilor pentru cultivarea cerealelor din
timpuri străvechi. Drept dovadă sunt mărturiile arheologice, care ne relevă unelte agricole, vase ceramice
sau chiar monede gravate cu spice de grâu, acestea evidențiind preocuparea pe care o aveau pentru cultura
cerealelor și pentru agriculutură.

Din momentul în care producția de cereale în general a luat amploare, s-a impus necesitatea
păstrării acestora în condiții și stări cat mai bune pentru o perioadă de timp cât mai lungă. Inițial, cerealele
erau păstrate în pământ, în gropi săpate adânc, sau chiar în stâncă. Pentru ca acestea să fie ferite de
umezeală, gropile se acopereau cu argilă care era ulteior arsă.

Momentul în care producerea făinii de cerealea căpătat interes, fiecare familie a început sa
folosească diferite unelte ce erau necesare măcinării. Romanii foloseau mai multe tipuri de făină:
“polen”, “floare de făină”, “faină mijlocie” și “făină inferioară”.

Perfecționarea și dezvoltarea tehnicii de măcinare este îmm strânsă legătură cu evoluția


tehnologiei pe plan mondial. Apariția motorului cu abur a făcut posibilă construirea morilor în zone
apropiate de producătorii de cereale, dar și de consumatorii de făină.

Motoarele cu aburi, având o putere suportată mare, au ajutat la creșterea capacității de măciniș,
dar și la creșterea numărului de măcinișuri repetate, rezultatul final fiind creșterea și îmbunătățirea
calității făinii. O etapă foarte importantă în dezvoltarea morăritului o reprezintă perfecționarea utilajelor
de curățat și de măcinat cereale.
În jurul anului 3000 î.e.n. au apărut primele mori cu pietre (Fig. 1.1.). Acestea erau inițial
antrenate de brațe și ulterior de animale. Tot atunci se face și trecea de la boabele consumate fierte la
coacerea turtelor, obținute în urma sfărâmării cerealelor. Acestea au o vechime de neegalat. Moara cu
pietre s-a păstrat până astăzi, lucru ce demonstrează că măcinarea cerealelor prin această metodă este cea
mai naturală metodă. De asemenea, făina care se obține își păstrează toat elementele nutritive, fiind
măcinată fără creșterea temperaturii.

Figura 1.1. – Moară cu pietre

(https://www.flickr.com/photos/robintelro/9358314195)

Ceva mai târziu, popoarele din Orientul Mijlociu au început să prepare un aluat ce avea o
consistență redusă, care era frământat în cuve mari din pământ, fermentat sau nu și ulterior uscat (inițial
la soare, după care coacerea avea loc în cuptoare). După poziția socială pe care o ocupau, se stabilea
ordinea consumatorilor astfel: șrotul de grâu era destinat oamenilor de rând, făina cernută pentru stăpânii
sclavilor, în timp ce făina foarte fină era adesea îmbogățită cu fructe (smochine, curmale) și destinată
clerului și faraonilor.

Cu trecerea timpului și apariția industriei, fenomene legate strâns de suprapopulare și schimbarea


gusturilor în alimentație, au apărut mecanizarea și automatizarea proceselor de morărit și panificație la
începutul secolului XIX. Aceasta modernizare a avut loc și odată cu modificaera principiilor tehnice și a
modificării sistemelor de lucru.
În România, primele unități industriale au apărut la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului
XX și au fost construite de către armată, urmând ca după Primul Război să se construiască unități mari,
cu malaxoare și cuptoare încălzite cu abur. Producţia de panificaţie realizată în Timișoara era recunoscută
în toată regiunea. În afară de patru mori mai mici, aici mai erau trei mori mari, cu aburi, precum moara
Elisabeta, cea mai mare din oraş (Fig. 1.2.). Aceasta a funcţionat din anul 1869, ca proprietate a Societăţii
morilor cu aburi din Banat, iar în 1880 a cumpărat-o Societatea morilor cu aburi Elisabeta din Budapesta
şi a funcţionat ca filială a acesteia până în anul 1909. Moara ocupa o suprafaţă de 14 890 de metri pătraţi,
avea o linie ferată industrială cu o lungime de un kilometru, iar puterea electrică a motoarelor cu aburi şi
electrice era de 900 de cai putere. Se măcinau anual 475.000 de chintale de grâu, din care o parte pentru
export. Mai târziu, producţia anuală depăşea 600.000 quintale, din care 450.000 făină, iar 150.000 pentru
furaje.

Figura 1.2. – Moara Elisabeta

(https://www.pressalert.ro/wp-content/uploads/2014/10/moara-elisabeta.jpg)

În România, o etapă de mare importanță în industria morăritului o reprezintă perioada de după


anul 1989, atunci când a avut loc o creștere a capacității totale de măcinare, asta în urma apariției unui
număr foarte mare de mori particulare, cu capacități mici, iar în același timp introducerea unor instalații
și tehnici moderne. Din cauza faptului că cea mai mare parte din aceste mori mici nu au dispus de
specialiști și nici nu dotarea tehnică performantă, calitatea produsului finit era moderată, chiar scăzută.

În același timp, în unitățile mari și dezvoltate de morărit încep să fie folosite la scară largă
instalațiile și utilajele moderne, fapt ce asigură creșterea calității produselor finite.

La început, industia morăritului era caracterizată prin utilizarea unor tradiții meșteșugărești,
moștenite din tată în fiu sau dobândite după o activitate îndelungată în acest sector. Experiența a fost însă
cumulată și transmisă în timp, fiind mereu completată cu idei noi și inovatoare, fapt ce a contribuit la
ridicarea nivelului în ceea ce privește calitatea produselor, precum și a utilajelor și tehnologiilor de
măcinare.

Primele activităţi ce au avut un caracter ştiinţific sunt înteprinse prin stabilirea calitaţii cerealelor.
O etapă importantă este marcată de studiile pentru stabilirea structurii anatomice şi compoziţiei chimice
a cerealelor.
CAPITOLUL II

Principalele materii prime furajere

Materiile prime furajere sunt diferite produse de origine fie vegetală, fie animală, al căror scop
este să răspundă în principal nevoilor nutriționale ale animalelor. Acestea pot fi în starea lor naturală,
proaspete sau conservate, precum și produse derivate din prelucrarea lor industrială, dar și substanțe
organice sau anorganice care conțin - sau nu - aditivi pentru furaje, destinate hrănirii animalelor pe cale
orală (fie direct, ca atare, fie după prelucrare, sau pentru prepararea furajelor combinate) sau ca suport
pentru preamestecuri.

Clasificarea materiilor prime furajere:

1.1.1. Grăunțele de cereale, produsele și subprodusele lor;


1.1.2. Boabe și fructe oleaginoase, produsele și subrodusele lor;
1.1.3. Boabe de leguminoase, produsele și subprodusele lor;
1.1.4. Tuberculi, rădăcini, produsele și subprodusele lor;
1.1.5. Alte semințe și fructe, produsele și subprodusele lor;
1.1.6. Nutrețuri și furaje grosiere;
1.1.7. Alte plante, produsele și subprodusele lor;
1.1.8. Produse lactate;
1.1.9. Produse provenite de la animale terestre;
1.1.10. Pești, ale animale marine, produsele și subprodusele lor;
1.1.11. Minerale;
1.1.12. Diverse.

Grăunțele de cereale, produsele și subprodusele lor


Cerealele reprezintă în acest moment baza hranei pentru aproximativ întreaga populație a
globului, fiind utilizate sub mai multe forme, macinate, sub formă de pâine, griș, paste făinoase, fierte
sau consumate direct, ca atare.

Pentru hrana animală, cerealele sunt utilizate pentru toate speciile crescute de către om fie ca
boabe întregi/măcinate, fie ca plante verzi uscate/însilozare, fie ca produse secundare (pleavă, tulpini,
paie) și subproduse (tărâțe).

Cerealele (grâu, triticale, orz, ovăz, secară, mei, orez, porumb, sorg) au mai multe caracteristici ce
le fac să fie valoroase și foarte apreciate de către om. Acest lucru a făcut ca pe parcursul timpului,
cerealele să fie și să rămână și în viitor grupul de plante cu cea mai mare importanță pentru om și animale.
Printre aceste caracteristici se numără:

 un raport de 1:6 între proteine şi hidraţi de carbon, foarte favorabil organismului uman;
 diferite alternative de utilizare, cerealele putând fi utilizate în alimentaţia oamenilor,
furajarea animalelor şi ca materie primă pentru diferite industrii;
 un conţinut scăzut de umiditate (de obicei între 11-14%), ceea ce asigură o bună
conservabilitate pe perioade mari de timp şi transportul cu uşurinţă pe distanţe mari;
 o mare plasticitate ecologică, cerealele fiind cultivate pe tot globul
 unele cereale au o perioadă scurtă de vegetaţie, după recoltarea acestora putându-se
cultiva culturi succesive (porumb timpuriu, fasole, etc.), mai ales în condiţii de irigare;
 erealele au un sistem radicular fasciculat, rădăcinile fiind răspândite în stratul superficial
al solului de unde îşi extrag elementele nutritive, putând intra în rotaţii cu plantele care au
un sistem radicular mai profund (leguminoase pentru boabe, plante tehnice), care-şi
procură elementele nutritive din straturile mai adânci ale solului;
 produsele alimentare obţinute din cereale pot fi consumate zilnic, fără probleme pentru
organismul uman;
 au o tehnologie de cultivare complet mecanizată şi relativ simplă, fără probleme
deosebite;
 sunt plante anuale ce realizează într-o perioadă relativ scurtă de timp producţii mari la
unitatea de suprafaţă;

Cerealele, produsele și subprodusele acestora sunt: ovăzul (grăunțe de Avena sativa L. plus alte
soiuri cultivate, fulgi și tărâțe de ovăz), orzul (grăunțe de Hordeum vulgare L., tărâțe și proteină de orz),
mei (grăunțe de Panicum miliaceum L.), secară (grăunţe de Secale cereale L., șrot de secară, secară
furajeră, tărâțe de secară), sorg (grăunțe de Sorghum bicolor), grâu (grăunțe de Triticum aestivum,
Triticum durum și alte soiuri cultivate de grâu, șrot de grâu, grâu furajer, tărâțe de grâu, germeni de grâu,
gluten de grâu și gluten de grâu furajer, amidon de grâu), triticale (grăunțe de hibrizi Triticum X Secale),
porumb (grăunțe de Zea mays, șrot de porumb, tărâțe de porumb, turte germeni de porumb, șrot din
germeni de porumb, gluten de porumb și gluten din porumb furajer, amidon de porumb), colți de malț
(subprodus rezultat de la maltificare, constituit în principal din radicele uscate de cereale germinate),
borhot de bere (subprodus rezultat în industria berii obţinut prin deshidratarea reziduurilor de cereale
maltificate sau nemaltificate şi din alte produse amidonoase), borhot deshidratat de cereale (subprodus
rezultat în urma distilării alcoolului obţinut prin deshidratarea reziduurilor solide de cereale fermentate),
borhot de cereale (subprodus de distilerie obţinut prin deshidratarea reziduurilor solide de cereale
fermentate la care a fost adăugată o parte de sirop sau de reziduuri rezultate din evaporarea apei de
înmuiere).

Boabe și fructe oleaginoase, produsele și subrodusele lor

Plantele oleaginoase sau plantele uleioase sunt acele plante ce au capacitatea de a acumula
cantități mari de lipide în boabe (semințe/fructe). Conținutul de lipide este cuprins de regulă între 20 și
60%. Plantele oleaginoase fac parte din mai multe familii bitanice,cum sunt: Lamiaceae, Asteraceae,
Euphorbiaceae, Brassicaceae și Linaceae.

O mare parte din speciile oleaginoase ierboase sunt cultivate pentru obținerea exclusivă de ulei
(plantele oleaginoase propriu-zise). Acestea pot fi uleiuri comestibile (cum sunt cele de floarea soarelui,
șofrănel, susan sau rapiță), ulei pentru industrie (cum este cel de in sau ricin) sau chiar uleuri pentru
utilizare mixtă (ca cel de floarea soarelui sau rapiță). Pe lângă cele enumerate anterior, există și alte specii
ierboase anuale cultivate pentru alte destinații, cum sunt soia și arahidele. Există și plante oleaginoase
perene și lemnoase care produc ulei, cum sunt măslinul, palmierul de ulei sau cocotierul.

De la plantele oleaginoase se obţin uleiuri vegetale utilizate în alimentaţia omului în mod direct
sau sub formă de diferite preparate în industria alimentară. Aceste uleiuri reprezintă o formă concentrată
de energie, cu o putere calorică ridicată, comparabilă cu cea a grăsimilor animale.
Turtele şi şroturile ce rezultă în urma obţinerii uleiului sunt de regușă utilizate în hrănirea
animalelor, fiind bogate mai ales în proteină (30-55%), grăsimi şi vitamine. Turtele ce rămân după
extragerea uleiului la rece la unele plante oleaginoase (floarea-soarelui, susan) servesc la prepararea de
halva şi alte produse de patiserie.

În anul 2008 (după datele FAO), plantele oleaginoase au fost cultivate pe glob pe o suprafaţă de
261,5 milioane ha, din care 106,9 milioane ha sunt cultivate cu plante oleaginoase tipice. După suprafaţa
cultivată, cele mai importante plante oleaginoase tipice sunt următoarele: rapiţa (30,3 milioane ha),
floarea-soarelui (25,0 milioane ha), palmierul de ulei (14,6 milioane ha), cocotierul (11,2 milioane ha),
măslinul (10,8 milioane ha), susanul (7,5 milioane ha), inul pentru ulei (2,4 milioane ha).

Boabele și fructele oleaginoase, produsele și subrodusele lor sunt: boabe de rapiță (boabe de rapiţă
Brassica napus L. ssp. Oleifera, turte de boabe de rapiță, șrot de boabe de rapiță, coji de boabe de rapiță),
soia (boabe de Glycine max. L., turte de soia boabe prăjită, șrot de soia boabe prăjită, decojită, concentrat
proteic de soia, coji de soia boabe), floarea soarelui (semințe de Helianthus annuus L., turte de semințe
de floarea soarelui, șrot de semințe de floarea soarelui), in (semințe de Linum usitatissimum L., turte de
semințe de in, șrot de semințe de in), turte de arahide parțial decorticate, șrot de arahide parțial
decorticate.

Boabe de leguminoase, produsele și subprodusele lor

Leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, soia, năut, linte, bob, lupin, arahide, fasoliţă, latir)
fac parte din ordinul Leguminosales (Fabales), familia Leguminosae (Fabaceae sau Papilionaceae) şi
au o serie de însuşiri morfologice, biologice, ecologice şi tehnologice comune.

Leguminoasele pentru boabe se caracterizează prin seminţe cu un conţinut ridicat în proteină,


ceea ce le conferă o valoare alimentară ridicată. Conţinutul de proteine din seminţele de leguminoase
depăşeşte de 2-4 ori pe cel din boabele de cereale, ceea ce face ca seminţele de leguminoase să reprezinte
alimente şi furaje concentrate în proteină. Valoarea proteinelor din seminţele de leguminoase este
apropiată de cea a proteinelor de origine animală. De asemenea, proteina din seminţele de leguminoase
are o digestibilitate ridicată (circa 90%) şi nu formează acizi urici (ca în cazul proteinelor animale) a
căror acumulare în organism este dăunătoare.
Seminţele de leguminoase măcinate (uruite), cum sunt cele de mazăre, şi şrotul de soia intră în
compoziţia furajelor concentrate, asigurând componenta proteică a acestora. De asemenea,
leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea animalelor ca masă verde sau siloz, singure sau în
amestec cu alte plante (în amestec cu cereale, în componenţa borceagurilor). Resturile vegetale rămase
după recoltarea leguminoaselor pentru boabe au un conţinut ridicat de proteină (8-14%), de cca. 10 ori
mai mare decât paiele de cereale (0,7-1,3%). Ca atare, resturile vegetale (vrejii) de mazăre, linte, latir,
fasole şi fasolită se folosesc în furajarea animalelor, în special în hrana ovinelor.

În anul 2008 (după datele FAO), leguminoasele pentru boabe au fost cultivate pe glob pe o
suprafaţă de 185,5 milioane ha. În România, în anul 2008 (după datele FAO), suprafaţa totală cultivată
cu leguminoase pentru boabe a fost de 100,1 mii ha, din care: 46,1 mii ha soia, 36,1 mii ha fasole, 17,4
mii ha mazăre, 0,5 mii ha năut.

Boabele de leguminoase, produsele și subprodusele lor sunt: năut (boabe de Cicer arietinum L.),
linte (boabe de Lens culinaris), lupin dulce (boabe de Lupinus ssp. cu conţinut scăzut în materii amare),
fasole (boabe de Phaseolus sau Vigna ssp. supuse unui tratament termic adecvat în vederea distrugerii
lectinelor toxice), mazăre (boabe de Pisum spp., făină furajeră de mazăre, tărâțe de mazăre), bob (boabe
de Vicia faba L. ssp. Faba), măzăriche (boave de Vicia sativa L. var. sativa).

Tuberculi, rădăcini, produsele și subprodusele lor

Rădăcinoasele și tuberculiferele sunt în gereral nutrețuri cu un conținut în apă foarte ridicat (70-
90%), în timp ce substanța uscată conține în același timp mici cantități de proteină, grăsimi, glucide și
celuloză. De asemenea, au un conținut scăzut de calciu și fosfor, însă unul ridicat de potasiu.

Dintre rădăcinoase, în hrana animalelor se pot folosi: sfecla furajeră, sfecla de zahăr, morcovul
furajer și gulia furajeră. Rădăcinoasele folosite în hrana animalelor determină creșterea digestibilității
rației la vaci de lapte și odată cu aceasta va crește ingestia de substanță uscată, ceea ce duce la mărirea
producției de lapte. Rădăcinoasele activează secreția sucurilor digestive, iar saponinele, când sunt în
cantități mici determină îmbunătățirea absorbției substanțelor nutritive. Conținutul ridicat în saponine,
ca și nitrații, pot să producă intoxicații la animale. Glucidele din aceste nutrețuri (zahărul, amidonul)
fermentează rapid și la nivelul rumenului rezultă cantități mari de acizi grași volatili (AGV) care
determină creșterea acidității conținutului rumenal, creându-se astfel condiții favorabile pentru apariția
acidozei cu consecințe destul de negative asupra producției și sănătății animalelor. Aceste nutrețuri se
conservă mai greu datorită conținutului ridicat de apă, fapt pentru care trebuie consumate în prima parte
a sezonului de stabulație.

Din grupa tuberculiferelor, în hrana animalelor se pot utiliza cartoful și topinamburul.


Cartoful are un conținut de apă cuprins între 80 și 83% și 17 – 20% substanță uscată, din care
predominant este amidonul, în proporție de 75%. Are un conținut scăzut în calciu, fosfor și mai ridicat
în potasiu, fiind bogat și în vitamina C. Conține solanină - care este un amestec de 6 glicozizi, dintre
care cel mai important este alfa – solanina. Conținutul în solanină este ceva mai redus în toamnă și crește
mereu primăvara. Încolțirea, mai ales la lumina solară, determină creșterea conținutului în solanină până
la 2 – 4 g/kg. Concentrația de peste 150 mg/kg este dăunătoare pentru animale. Cartofii încolțiți se pot
da în hrană, dar în cantități mai mici și numai duăa îndepărtarea colților și opărire.

Topinamburul sau napul porcesc are o valoare nutritivă mai mare decât sfecla furajeră
și este consumat cu plăcere de porcine. Porcinele adulte pot consuma 8 – 10 kg/zi, rația
completându-se cu un supliment de cereale.

În mod curent, rădăcinoasele și tuberculii sunt supuse acțiunilor de spălare, de tocare și de


fierbere. Spălarea se face pentru îndepărtarea pământului aderent pe suprafața lor, care poate reprezenta
5 - 15%. Tocarea de regulă se face în scopul ușurării masticației, dar și în vederea amestecării cu alte
nutrețuri. Tocarea se poate face în bucăți mai mari sau mai mici, în funcție de specia și categoria de
vârstă. Pentru bovine, ovine și cabaline, tocarea se face în mod obișnuit, sub forma de bucăți, iar la
porcine ți păsări sub formă măruntă, răzuită.

Nutrețuri și furaje grosiere

Nutrețurile grosiere sunt acelea care provin din partea aeriană a plantei, însă după ce au fost
recoltate grăunțele sau semințele. În acestă grupă se încadrează cocenii, paiele și vrejii de plante
leguminoase. Acestea sunt de regulă nutrețuri energetice care au ca și caracteristică un conținut foarte
mare de substanță activă (90% la paie, în timp ce la cocenii de porumb conținutul este cuprins între 50 si
53%). Există nutrețuri bogate în celuloză(40-43% la paie și 30% la coceni), sărace în proteină (2-12 g la
paie și 20-22 g coceni). În ceea ce privește conținutul în calciu, fosfor și magneziu, această categorie este
sărăcă.

Celuloza din aceste nutreţuri este puţin digestibilă, digestibilitate care scade pe măsură ce este
impregnată cu lignină, datorită celulozei, digestibilitatea celorlalte substanţe organice este redusă (42 %
paie, 57 % coceni, 47 % vreji).

Valoarea nutritivă a nutrețurilor grosiere este de 0,3 - 0,4 UNL / kg de paie şi 0,3 UNL / kg de
coceni. După prepararea nutrețurilor prin diferite moduri (tocare, tratamente chimice sau înmuiere),
valoarea nutritivă de regulă crește.

Se pot utiliza: făină de lucernă (obținută prin uscarea și măcinarea lucernei tinere – Medicago
sativa L.), brichete de lucernă, concentrat proteic de lucernă, făină de trifoi (obținut prin uscarea și
măcinarea trifoiului tânăr – Trifolium spp.), paie de cereale.

Alte semințe și fructe, produsele și subprodusele lor

Denumire Descriere
Păstăi de roșcovă Produsul obţinut prin zdrobirea fructelor uscate (păstăilor) de Ceratonia
seliqua L. din care au fost îndepărtate învelişului extern;

Pulpă de citrice Subprodus obţinut în cursul fabricării sucului de citrice prin presarea fructelor
de Citrus ssp.

Pulpă de mere Subprodus obţinut în cursul fabricării sucului de mere prin presarea fructelor;

Pulpă de tomate Subprodus obţinut prin presare în cursul fabricării sucului de tomate Solanum
lycopersicum
Turte de extracție din Subprodus obţinut în cursul extragerii uleiului din sâmburii de struguri.
sâmburi de struguri

Boască Pulpă de struguri deshidratată rapid după extracţia alcoolului din care au fost
îndepărtate pe cât posibil sâmburii şi pedunculii;

Sâmburi extraşi din boabele de struguri din care a fost îndepărtat uleiul.
Sâmburi de struguri
Acestea se utilizează după cum urmează: 3-5 kg pe zi paie și 5-6 kg pe zi coceni pentru vacile de
lapte, iar la tineretul supus îngrășării 10 kg/zi nutrețuri grosiere, care să fie însă tratate.

În hrana animală se mai pot utiliza, pe lângă cele menționate anterior, o gamî foarte largă de
produse: melasă din trestie de zahăr, borhot din trestie de zahăr, făină de alge, lapte praf degresat, zer
praf, pudră de proteină din zer. De asemenea, sunt utilizate și produse de natură animală: făină de carne,
făină din carne și oase, făină de oase, făină de pene hidrolizată, făină de sînge sau grăsime animală, făină
de pește, ulei de pește.

Făina de carne reprezintă produsul rezultat prin încălzire, uscare și măcinarea a unui corp animal
terestru cu sânge cald (sau a unei părți din corp), din care a fost extras în prealabil grăsimea. Produsul
rezultat nu trebuie să conțină copite, coarne, pene sau păr. Tubul digestiv trebuie să fie golit. Făina de
sânge este obținută prin deshidratarea sângelui provenit tot de la animale terestre cu sânge cald care au
fost sacrificate.

Ultima categorie de produse utilizate în alimentația animalelor o reprezintă mineralele: carbonat


de calciu, carbonat de calciu și magneziu, alge marine calcaroase, oxid de magneziu, sulfat de magneziu,
fosfat monocalcic-dicalcic, clorură de sodiu, propionat de magneziu, fosfat de magneziu, bicarbonat de
sodiu.
CAPITOLUL III

Considerații generale despre măcinarea materiilor prime furajere

Procesul de măcinare reprezintă prelucrarea materiilor prime în scopul obținerii unor subproduse
destinate consumului, precum și separarea endospermului de învelișul său (în cazul cerealelor).

În ceea ce privește măcinarea cerealelor, acest proces este operațiunea prin care integritatea
boabelor de cereale este distrusă, astfel încât să se facă separarea între particulele de endosperm și
particulele de înveliș, după care, ulterior, să se transforme în făină prin zdrobire. Scopul principal al
măcinării este acela de a obține particule de dimensiuni uniforme.

Măcinarea are loc în secția de măciniș, care nu este altceva decât moara. Prin această operațiune se
urmărește transformarea materiilor prime în făinuri sau în fragmente de mici dimensiuni, această
transformare având loc într-un flux complex de operațiuni tehnologice. Acestea sunt mărunțirea, cernerea
(sau sortarea dimensională) și curățirea produsului intermediar (sortarea calitativă).

Industria morăritului prelucreză materiile prime pentru a obține diferite sortimente de făină de
grâu, secară, orez, porumb sau alte făinuri utilizate atât în alimentația oamenilor, cât și a animalelor, în
scop furajer.

Mărunțirea are ca scop reducerea dimensiunilor geometrice ale produsului prin învingerea
forțelor de coeziune moleculară sub acțiunea unor eforturi mecanice exterioare (Fig. 3.1). În urma
mărunțirii rezultă particule amestecate, de forme și dimensiuni diferite. Mărunțirea se apreciază prin
gradul de făinare. Factorii care influențează măcinarea sunt:
 caracteristicile finale;
 însușirile fizico-mecanice ale cerealelor;
 caracteristicile utililajului de mărunțit.

1 2

3 4

Figura 3.1. – Mărunțirea bobului de grâu


(https://muehlenchemie.de)

Caracteristicile finale

Prin măcinare de regulă se urmărește obținerea de făină, în timp ce prin mărunțire se urmărește
doar sfărâmarea boabelor / materiei prime. Când se urmărește obținerea de făină pe diferite calități, pe
lângă operațiunea de mărunțire se ia în considerare și o separare cât mai precisă a particulelor de
endosperm de înveliș, în așa fel încât în particulele de înveliș să nu existe fragmente de endospermși nici
invers. Dacă se urmărește acest aspect, mărunțirea se realizează în două faze:
-șrotuirea – ce reprezintă o sfărâmare grosieră a materiilor;
-măcinarea propriu-zisă – ce se realizează la măcinătoare.

Învelișurile fizico – mecanice

Cea mai însemnată caracteristică ce influențează mărunțirea este rezistența boabelor sau a
materiilor ce sunt supuse mărunțirii. Pentru ca mărunțirea să fie eficientă, se impune cunoașterea energiei
spefice de sfărâmare a tensiunii de mărunțire și a forței de sfărâmare a învelișului.

Caracterele utilajelor de mărunțire

Utilajul cu care se realizează mărunțirea este valțul de moară, un utilaj modern, care este
automatizat complet și mecanizat. Organele de lucru ale acestuia sunt reprezentate de tăvălugi care se
rostogolesc în sensuri contrare cu viteză diferită. Mărunțirea are astfel loc în urma forfecării și strivirii
din zona respectivă.

Măcinarea ingredientelor crește digestia, ușurează amestecarea și granularea, iar în unele cazuri
sporește densitatea. Prin acest proces, boabele de produs primar sunt fărâmițate într-o moară pentru a
obține făina. Factorii determinanți pentru calitatea făinii rezultate sunt omogenitatea și temperatura la
care ajunge produsul în timpul măcinării. În funcție de ingrediente și rețete, procesul de măcinare poate
fi separat în câteva faze și pot fi utilizate diverse tipuri de echipamente.

Măcinarea se realizează cu echipamente care acționează asupra produsului în trei feluri: lovire,
uzura și tăiere. Pentru cereale, cele mai folosite sunt morile cu ciocane. Acestea sunt aparate de măcinare
pe bază de impact în care produsul este spart prin lovirea cu niște bare metalice numite ciocane sau
ciocănele. Alte dispozitive utilizate uzual sunt morile cu role, în care boabele sunt presate între două roți
zimțate. În cazurile produselor finite de înaltă calitate (e.g., mâncare pentru animale tinere sau pești) pot
fi folosite măcinătoare cu lame care lucrează la temperaturi scăzute.

În unele situații este dificil ca un produs să fie măcinat complet într-o singură moară. De aceea,
se pot lega în serie câteva echipamente de măcinare cu proprietăți de lucru diferite (ex, temperatura, tipul
măcinării, dimensiunea particulelor raezultate).

Măcinarea are drept scop transformarea materiilor prime în particule cu finețea și unifirmitatea
dorită. Spre exemplu, folosirea materiilor prime măcinate la alcătuirea nutrețurilor combinate ușurează
amestecarea și omogenizarea acestora, scade activitatea de masticație și pe cea de digestie și totodată
consumul de energie pentru aceste acțiuni.

Există mai multe tipuri de măciniș, în funcție de diametrul particulelor componente:

 foarte fin – sub 0.55 mm (pentru pui si tineret în timpul alăptării);


 fin – 0.5 – 1 mm (pentru porcine, tineret înțărcat, precum și tineret aviar);
 mijlociu – 1 – 2 mm (pentru păsări adulte);
 grosier – 2 – 4 mm (pentru rumegătoare adulte și cabaline).

Uneori, dacă măcinișul este prea fin, pot apărea tulburări gastrice în cazul porcinilor, iar în cazul
păsărilor reprezintă un consum suplimentar de energie.

Unitățile de morărit, indiferent de scopul pe care îl au sau de produsele pe care le prelucrează,


sunt alcătuite din diferite secții în care este desfășurată întreaga activitate. Fiecare dintre aceste secții
îndeplinește un rol important în întreaga activitate.

În funcție de procesul tehnologic, aceste secții sunt:

1) silozul de cereale;
2) secția de curățire și de condiționare;
3) moara;
4) secția de omogenizare;
5) secția de ambalare sau depozitare;
6) laboratorul destinat analizelor fizice și chimice;
7) secția de întreținere și reparație;
8) conducerea tehnico-economică a unității.

Silozul de cereale – este secțiunea în care sunt primite, precurățate, compartimentate și păstrare
cerealele ce urmează a fi măcinate. Pentru a putea fi îndeplinit acest scop, sunt necesare câteva condiții
pe care trebuie să le îndeplinească silozul:

 capacitatea de depozitare să fie corelată cu capacitatea de producție a morii pe o perioadă de


minimum 20 de zile;
 să fie dotat cu instalații de preluare, transport intern și precurățire corelate capacitiv, în așa fel
încât pe fluxul tehnologic să nu apară avalanșe sau ștrangulări prin înfundare;
 să fie dotat cu instalații de dozare și evacuare corespunzătoare cu cele de preluare din secția de
curățire și condiționare;
 -compartimentarea silozului trebuie în așa fel făcută, încât să existe posibilitatea ca cerealele să
se depoziteze în loturi cu indici calitativi apropiați;
 capacitatea totală de depozitare, precum și capacitatea celulelor, determină de multe ori și
materialele din care se construiesc silozurile. Silozurile de pe lângă morile de medie și mare
capacitate se construiesc
 din beton armat, silozurile de capacitate mai mică se pot construi și din profiluri din otel;
 amplasarea silozului se stabilește în așa fel încât să existe cele mai bune condiții de primire din
 mijloacele de transport, dar și de evacuare și alimentare cu cereale a secției de curățire și
condiționare. La amplasarea silozului nu trebuie să se piardă din vedere faptul că praful mineral
și vegetal, existent în masa de cereale, prin vehiculare crează mediu prielnic pentru explozie și
pune în pericol existența întregii unități. Din acest motiv este necesar ca silozul și instalațiile lui
de vehiculare internă să nu fie un corp comun cu celelalte secții.

Secția de curățire și condiționare – această secție cuprinde o largă gamă de instalații și utilaje, cu
ajutorul acestora efectuându-se operațiunile tehnologice de îndepărtare a diferitelor tipuri de impurități
din masa de cereale. Aici este necesar să fie extras un număr cât mai mare de impurităâi, astfel încât
procesele de măcinare și cernere să aibă loc cât mai ușor.
Moara propriu-zisă – aceasta este secția unde sunt desfășurate operațiunile tehnologice de
transformare a materiilor în produse finite. În această secție au loc procesele de măcinare, sortare,
cernere.
Secția de omogenizare – aici are loc omogenizarea produselor obținute în urma măcinării, astfel
încât calitatea producției să fie cât mai uniformă din punct de vedere calitativ.
Secția de ambalare și depozitare – aici vine producția de la secția de omogenizare. De regulă,
ambalarea produselor se face în pungi sau în saci de diferite dimensiuni, cu ajutorul mașinilor de ambalat.
Laboratorul de analize fizice și chimice – aceasta este o secție ce trebuie să fie nelipsită din orice
unitate modernă de morărit. Trebuie utilizată tehnologia corespunzătoare, asta pentru a valorifica întreaga
materie primă cât mai eficient. Pentru a se întâmpla acest lucru însă, este necesar ca moara să fie dotată
cu un astfel de laborator, tocmai pentru a cunoaște cât mai precis însușirile materiei prime.
Secția de întreținere și reparații – și aeasta ocupă un loc important în orice unitate. Instalațiile și
utilizajele utilizate sunt de regulă moderne și complexe și tocmai din acest motiv, în cazul în care se
impune intervenția mecanică asupra acestora, este indicat ca reparația să aibă loc într-un timp cât mai
redus.
Conducerea tehnico-econimică – secția este indicat să își aibă sediul în incinta unității. Trebuie
avut în vedere că în unitatea de morărit își execută funcțiile șeful unității, tehnologii, maiștrii, serviciul
aprovizionare-desfacere. Din această unitate nu trebuie să lipsească spațiul în care se găsește literatura
de specialitate.
CAPITOLUL IV
Compoziția chimică a boabelor de porumb și grâu

Porumbul și grâul ocupă primele două poziții în topul plantelor cultivate pe glob, fiind urmate de
orez. Ambele culturi au întrebuinâări multiple, lucru ce le clasează în acest top, dintre care o serie de
particularități, cum sunt:

 o capacitate de producție mai ridicată decât alte cereale ce se cultivează;

 platicitate ecologică mare, lucru ce duce la un areal mare de răspândire și cultivare;

 grâul și porumbul reprezintă materie primă în producerea și extragerea substanțelor utile ce intră

în procesarea unei mari diversităţi de produse agroalimentare;

 se pot utiliza direct în hrana animală, mai exact tărâțele ce sunt rezultate în urma mărăritului, asta

deoarece conțin multe substanțe proteice, minerale și grăsimi;

 ambele se recoltează mecanizat, fără prea multe pericole de scuturare;

 sunt plante premergătoare foarte bune, mai ales grâul, care are o perioadă de vegetație scurtă,

lucru ce favorizează realizarea în cele mai optime condiții a lucrărilor de pregătire a patului

germinativ pentru cultura următoare.

Grâul de toamnă (Triticum aestivum) și porumbul (Zea mays) fac parte din familia Granineae, sunt
ambele cereale.
Porumbul (Zea mays) este o plantă cu un conținut de substanțe proteice și minerale mai scăzut decât
alte cereale, însă cu un conținut mai mare de grăsimi și substanțe extractive neazotate. Bobul de porumb
și bobul de grâu au structura anatomică asemănătoare. Forma acestora poate fi prismatică, alungită sub
formă de fus sau rotund comprimată. Un lucru ce trebuie menționat este acela că boabele nu au aceeași
uniformitate pe întreaga suprafață a știuletelui – acestea sunt mai scurte și mai mici la vârf. La unele
specii culoarea este albă, la altele galbenă, portocalie sau chiar violetă – roșiatică. Suprafața este uneori
netedă, alteori ridată.

Compoziția chimică a boabelor de porumb (după F. Ciobanu, 1974 citat de P. Pirsan, 2003), este
prezentată în Tab. 4.1.

Compoziția chimică a boabelor de porumb Tabel 4.1.

Componenta Procentul (%)


Apă 13.31
Proteine brute 10.05
Grăsimi brute 4.76
Substanțe extractive neazotate: 68.17
-zaharuri 2.23
-dextrine 2.47
-amidon
59.09
-pentozani
4.38
Celuloză brută 2.25
Cenușă 1.45

Boabele de porumb și grâu, din punct de vedere chimic, au o compoziție complexă, motiv pentru
care toate componentele chimice sunt distribuite neuniform în părțile anatomice. Totodată, compozițiile
chimice sunt influențate de o serie de factori, așa cum sunt: soilul cultivat, solul, îngășămintele utilizate,
tehnologia de cultură, dar și condițiile climatice.

După cum reiese din Tab. 4.2., în cazul bobului de porumb, glucidele se regăsesc în proporție de
aproximativ 80%, din care cea mai mare pondere o are amidonul. Alături de acesta se mai regăsesc și
zaharuri complexe și dextrine (3%) și pentozani (6%).
Compoziţia chimică pe diferite părţi componente ale bobului de porumb Tabel 4.2.

Partea bobului Procent (%)


Proteină brută Grăsime brută Substanțe neazotate Celuloză brută
Endospermul 12.2 1.5 85 0.6
(84%)
Embrionul 21.7 29.6 34.4 2.9
(10%)
Învelișul + stratul 6.6 1.6 74.1 16.4
aleuronic (6%)

În linii mari, după nenumărați autori, grâul ar conțile între 62-75.7 % substanțe extractive
neazotate, între 8 -24 % proteine, între 1.5 – 2% grăsimi, între 2-3 % celuloză și între 1.5-2 % substanțe
minerale, plus apă.

Din analiza datelor prezentate, se poate constata faptul că endospermul este partea cea mai bogată
în substanțe extractive neazotate, însă este și cea mai săracă în substanțe minerale. Datorită ponderii
ridicate pe care o are însă endospermul, cantitatea de substanțe minerale pe care o conține reprezintă o
treime din totalul substanțelor minerale din bob.

Fructul grâului este cariopsa. Aceasta este de formă ovală, cu una dintre părți ușor concavă (fața
ventrală), în timp ce cealaltă parte este ușor convexă. De-a lungul părții concave se regăsește sănțulețul,
iar la unul dintre cele două capete embrionul. Cariopsa poate avea culoarea galbenă, galben-deschisă,
până la roșiatică.

Dimensiunule cariopselor este cuprinsă între 5-8 mm, iar lungimea între 2.8-3.3 mm grosime.
Aceste dimensiuni variază însă în funcție de specie.

Glucidele reprezintă cea mai mare parte din bobul de grâu, iar componentul de cea mai mare
importanță este amidonul. Amidonul din grâu se prezintă sub formă de granule de diferite forme :
lenticulară, ovoidală, sferică, alungită, poliedrică.

Bobul de grâu este constituit în mare parte din substanțe extractive neazotate, dar și substanțe
proteice și apă. Regăsim și substanțe grase, minerale, vitamine și enzile, dar în proporții mai reduse.
Asemenea bobului de porumb, și în cazul grâului substanțele sunt distribuite neuniform în bob,
după cum urmează în Tab. 4.3.

Compoziţia chimică pe diferite părţi componente ale bobului de grâu Tabel 4.3.

Partea bobului Procent (%)


Substanțe minerale Proteină brută Grăsime brută Celuloză Amidon
Endospermul 28.3 72.1 45.6 10.8 100
(82.4%)
Embrionul 9.1 6.6 26.7 2.8 -
(2.0%)
Învelișul + fructul 11.7 2.8 1.6 62.8 -
+ sămânța (6.1%)
Strat aleuronic 50.8 18.4 26.1 23.6 -
(8.3%)
CAPITOLUL V

Operațiile dinaintea măcinării materiei prime

Procesul de măcinare este unul complex, ce presupune numeroase operațiuni și implicit o gamă
largă de utilaje. Acest proces presupune prelucrarea materiilor prime cu scopul de a obține făină, tărâță
sau alte produse, după necesități.

Înainte de măcinare, porumbul și grâul trec printr-o serie de procese. Acestea vor fi prezentate în
cele ce urmează.

Recepția cerealelor este operațiunea de preluare a acestora de către cumpărător sau beneficiar de
la furnizor pe baza unor acte normative (așa cum sunt contractele încheiate între părți, precum și
respectarea tuturor standardelor calitative și cantitative, obligatorii pentru ambele părți). Recepția are loc
pe două planuri – recepția cantitativă și recepția calitativă.

Recepția cantitativă reprezintă măsurarea gravimetrică sau volumetrică a lotului de cereale primit.
Mărurarea volumetrică nu este recomandată din cauza faptului că apar erori de cântărire de cele mai
multe ori.

Dacă transportul este efectuat cu autocamioane, porumbul și grâul treuie să fie cântărite atât la
furnizor (doar în prezența unui delegat al cumpărătorului), cât și la beneficiar pentru a elimia orice eroare,
dar și pentru a oferi o siguranță mai mare persoanelor care se ocupă de gestionarea cerealelor și
introducerea în depozit/siloz.

Există și situații în care produsele sunt transportate în vagoane CFR, caz în care se impun cântăriri
pe podul-basculă cu sigiliul firmei furnizoare atașat pe uși, ferestre și șubere de golire. În cazul în care
cantitatea declarată nu corespunde cu cea din documentele de expediție, desigilarea vagonului se poate
face numai după acordul furnizorului (asta în cazul în care s-a aplicat toleranța admisă).

Recepția calitativă este cea care evidențiază cât mai corect indicii calitativi declarați ai lotului,
indici ce trebuie să se încadreze neapărat în limitele unor standarde sau a unor condiții speciale (care sunt
prevăzute în contractele sau convențiile încheiate între cele două parți). Această recepție cuprinde trei
etape: recoltarea și pregătirea probelor, efectuarea analizelor și calcularea indicilor de calitate și
compararea rezultatelor.

Prima etapă se realizează cu echipamente speciale numite sonde. După recoltare, probele brute
merg în laborator, acolo unde se omogenizează. În faza a doua se determină calităţile senzoriale (aspect,
culoare, miros, gust) şi fizico-chimice (conţinut de impurităţi, greutate hectolitrică, conţinut de umiditate,
sticlozitate, conţinut de gluten în şrot total, gradul de infestare). Ultima fază compară rezultatele obţinute
în urma analizelor cu indicii calitativi înscrişi în buletinul de calitate emis de furnizor.
De cele mai multe ori, pentru a evita divergențele între client și vânzător, se acceptă o serie de
toleranțe/diferențe între probele și analizele celor două părți. La moară, pentru producţie sunt luaţi în
considerare indicii de calitate determinaţi în laboratorul propriu.

Precurățirea este o operațiune de curățire sumară, grosieră. Această etapă presupune o separare
superficială a corpurilor străine ce se găsesc în masa de cereale în vederea depozitării pentru o perioadă
mai lungă sau mai scurtă de timp. Principalele corpuri străine care se elimină în această fază sunt: bucățile
de lemn și pământ, pietrele, foliile de plastic, paiele, frunzele sau cocenii și spicele.

Precurățirea este foarte importantă, aceasta reducând riscuri precum creearea unui mediu
neprielnic pentru desfășurarea activităților normale de lucru (cauzate de praf/impuritățile din aer), oprirea
scurgerii cerealelor din celule, favorizarea dezvoltării insectelor/agenților patogeni, ocuparea unui spațiu
de depozitare.

Pentru realizarea precurățirii se utilizează echipamente și utilaje ce realizează separarea


impurităților pe baza diferenței caracteristicilor granulometrice, a proprietăților aerodinamice li
magnetice. La noi în țară, în precurățătoriile morilor se găsesc două tipuri de utilaje: tararul aspirator și
separatorul Classifier tip MTRA.
Depozitarea are mai multe scopuri: se formează o rezervă de cereale pentru o bună funcționare a
morilor, asigurându-se un flux continuu, conservarea și păstrarea cerealelor o anumită perioadă de timp
(până la momentul optim sau până când sunt eliberate morile).

Cerealele recepționare se grupează în trei categorii:


- care sunt măcinate singure și pot fi utilizate la ameliorarea unor loturi mai slabe;
- care sunt măcinate singure și nu pot fi utilizate pentru ameliorarea loturilor mai slabe;

- care nu pot fi măcinate singure, deoarece au o calitate tehnologică slabă.

Păstrarea cerealelor destinate prelucrării industriei morăritului se face în două tipuri de depozite:
magazii şi silozuri.

Magaziile sunt construite, în general, din cărămidă sau lemn, iar depozitarea se face pe orizontală.
Silozurile sunt construite din cărămidă, beton armat sau din profile de tablă şi oţel, iar depozitarea
cerealelor se face pe verticală. Acestea construcţii sunt compartimentate celular şi extinse pe înălţime
până la 25-30m. În prezent, cele mai folosite silozuri pentru depozitarea porumbului și grâului sunt cele
din beton armat.

Curățirea are drept scop principal separarea într-un mod cât mai eficient a cerealelor de corpurile
străine și impurităților (care nu au caracteristici comune cu produsul – dimensiune, formă și masă
specifică), în vederea pregătirii pentru măciniș și care nu au fost eliminate în prima fază de curățare
(precurățire).