Sunteți pe pagina 1din 2

Saladin sau Ṣalāḥ ad- Dīn Yūsuf ibn Ayyūb (arabă: ‫صالح الدين يوسف بن أيوب‬, Ṣalāḥ al-Dīn

Yūsuf
ibn Ayyūb, kurdă: ‫سهالحهدين ئهيوبی‬, Selah'edînê Eyubî, persană: ‫صالحالدين ايّوبی‬, Salāh-ed-Dīn
Ayyūbi) (n. 1138 – d. 4 martie 1193) a fost un musulman kurd din Tikrit[3], devenit primul sultan
Ayyubid al Egiptului și al Siriei. Ascensiunea la putere a acestuia a dus și la o unificare
religioasă în cadrul comunității islamice între sunniți, acesta vizând coalizarea forțelor siriene
și egiptene pentru a lupta împotriva cruciaților.[4]A condus opoziția musulmană
împotriva francilorși altor cruciați din Levant. La apogeul puterii sale a domnit
peste Egipt, Siria, Yemen, Irak, Mecca, Hejaz și Diyarbakır. În ciuda faptului că era adversarul
principal al cruciaților, cronicile creștine menționează acțiunile sale onorabile, mai ales în
timpul asediului cetății Al Karak, cu care a câștigat respectul multor europeni, mai ales al
lui Richard Inimă de Leu.
Pe fondul lipsei de unitate din sânul comunității islamice, cruciații au ajuns în 1096 în Levant,
întemeind formațiuni statale ale căror capitale erau la Edessa, Antiohia, Ierusalim și Tripoli. În
1127 Zengi, un ofițer turc din trupele selgiucide, sub dominația cărora se aflau
orașele Alep și Damasc, a cucerit Mosulul. După aceasta a întemeiat și consolidat un stat
musulman în zona Siriei și a nordului Mesopotamiei. Politica de cuceriri a fost continuată de fiul
său Nūr ad-Dīn[5] care în 1154 a cucerit Damascul. Unul dintre generalii săi - Ṣalāḥ ad- Dīn – a
fost trimis la Cairo unde a devenit vizir al fatimizilor. În 1172 a dezintegrat califatul fatimid și a
preluat conducerea, recunoscând și reinstaurând autoritatea califului abbasid de la Bagdad,
numele acestuia fiind reinclus în rugăciunea de vineri. După moartea lui Nūr ad-Dīn a
adăugat Siria musulmană, la conducerea căreia se afla fiul acestuia al-Ṣāliḥ[6], la teritoriile pe
care le controla, pentru ca mai apoi să organizeze un front de ofensivă împotriva cruciaților. Prin
dezmembrarea dinastiilor șiite se urmărea o refacere a unității politice a comunității islamice,
amenințată de cruciați din vest, de migratori dinspre est și din interior de scindări.[7]
La baza jihadului inițiat de Saladin au stat acțiuni ofensive ale mercenarului cruciat Renaud de
Châtillon, care nerespectând un tratat de pace semnat de Saladin și regele Ierusalimului a
prădat caravanele negustorilor musulmani alături de care călătoreau pelerini în drum
spre Mecca. Mai mult decât atât, a condus o ofensivă pe mare pentru a face incursiuni pe
țărmurile arab și african ale Mării Roșii. A incendiat vase sub pavilion musulman în
porturile Medinei și chiar ale Meccăi[8]. Un act similar s-a petrecut în 1187 când piratul genovez
Guglielmo Grasso și Fortis din Pisa au atacat o navă venețiană la bordul căreia se aflau
ambasadorii lui Saladin la curtea regelui Bizanțului, Isaac Anghelos. Aceștia au fost uciși iar
cadoul pe care Saladin îl trimisese – un fragment din crucea lui Isus- a fost disputat de cei doi
corsari[9].Saladin a fost numit în funcția de vizir la vârsta de 31 de ani, în 1169. Și-a început
activitatea prin aducerea membrilor propriei familii -cu acordul califului de la Bagdad- la Cairo și
atragerea de partea sa a funcționarilor experimentați din administrația precedentă pentru a-și
realiza un cabinet în care putea să se încreadă. În vara lui 1169 Mutamin, mai-marele eunucilor
palatului, a complotat cu francii pentru a-i detrona pe ayyubizi dar manevra sa a fost
descoperită, el fiind executat împreună cu agentul secret cu care cooperase. În primul său an
de vizirat a înnăbușit o revoltă a 50.000 de soldați nubieni. În același an regele Amalric al
Ierusalimului a inițiat un nou atac în zona deltei Nilului, Saladin câștigând această confruntare.
În 1171, profitând de decesul iminent al sultanului fatimid al-Adid aflat pe moarte(în vârstă de
douăzeci de ani), Saladin a inițiat răsturnarea dinastiei fatimide, în vinerea de 10 septembrie a
acestui an fiind rostit la rugăciune numele califului de la Bagdad. Nur ad-Din a decedat la data
de 15 mai 1174, lăsând în urmă un fiu, al-Ṣāliḥ, în vârstă de 11 ani. Saladin a fost și el
preocupat de asigurarea unei continuități pe linie masculină a familiei sale, la vârsta de 36 de
ani având deja cinci fii, cel mai mare având 6 ani. Deși i-a jurat oficial credință lui al-Ṣāliḥ planul
său era să preia puterea întregii zone pe care acesta o moștenise de la tatăl său. Pe 28
octombrie 1174 a intrat pașnic în Damasc, urmând ca în continuare să își extindă autoritatea
asupra orașelor Homs, Baalbek si Hama, ajutat de comandantul Ibn al-Muqaddam. Toate
aceste cuceriri le pune sub semnul jihadului. Tentativele sale de cucerire a Siriei au fost
îngreunate de implicarea Asasinilor, sub comanda lui Rashid al-Din Sinan. La cererea
conducătorului Alepului acesta a organizat o serie de tentative de ucidere a lui Saladin, tentative
ce au încetat odată cu ultimul atac lansat asupra asasinilor. Întrucât regele Ierusalimului era din
ce în ce mai bolnav iar unirea Siriei cu Egiptul fusese deja realizată, francii au căutat să se
alieze cu acesta, trimițându-l pe Renard de Châtillon drept ambasador regal la Constantinopol.
În luna septembrie 1177 Raymond al III-lea de Tripoli și Filip de Flandra au încercat în zadar să
cucerească Hama și Harimul. În același timp, Saladin a pornit o serie de incursiuni în Palestina
în fruntea unei armate de mai mult de 20.000 de călăreți. Saladin pierde bătălia de la Mont
Gisard și se întoarce la Damasc. Pe 29 august 1179 Saladin distruge castelul construit de
regele Balduin și îi ucide pe toți templierii care fuseseră staționați acolo. În 1180 conducătorul
Mosulului și fratele acestuia au murit, fiind urmați de al-Ṣāliḥ în 1181, facilitându-i astfel lui
Saladin expansiunea teritorială. La 12 iunie 1183 Saladin intră pașnic în Alep. În 1183 și 1184
Saladin a atacat Ierusalimul prudent, mai mult din interese strategice. În anul 1187 a început să
pregătească o campanie pentru invadarea Palestinei, adunând trupe din Siria, Egipt, Diyarbakir
și Jazira. La 4 iulie armata francilor fusese înfrântă la Hattin, grație geniului militar și strategic al
lui Saladin. Pe 2 octombrie 1187 Saladin a intrat în Ierusalim. Nu la mult timp după aceste
victorii succesive, va intra în luptă împotriva lui Richard Inimă-de-Leu în contextul celei de-a
treia cruciade. Pe 8 iunie 1181 monarhul englez debarcă la Acra, alăturându-i-se în luptă lui
Filip August. Pe 12 iulie 1191 Acra a capitulat, urmând ca și Jaffa să cadă în mâinile cruciaților
spre sfârșitul aceluiași an. Richard Inimă-de-Leu nu a reușit însă niciodată să cucerească
Ierusalimul. Saladin a murit în 1193, teritoriul condus de el fragmentându-se rapid.[10]