Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept
Departamentul Drept Penal

Referat
La disciplina : Drept penal
Tema: «Eroarea în dreptul penal»

A efectuat
Studenta grupei 1805
Șaporda Ecaterina

Profesor universitar
Ulianovschi Gheorghe

Chișinău,2019
 Capitolul I. Noțiuni introductive privind eroarea în
dreptul penal

Este cunoscut faptul, că în dreptul penal totul se începe cu vinovăția, aceasta jucând un
rol principal pentru atragerea persoanei la răspunderea penală și stabilirea pedepsei penale
aplicate. Astfel, principiu stipulat în art.6 CP, conform căruia persoana răspunde penal doar
pentru faptele săvârșite cu vinovăție presupune aprecierea tuturor reprezenărilor
făptuitorului asupra faptei săvârșite și asupra urmărilor survenite. Din acest motiv, o
importanța deosebită reprezintă posibilitatea erorii a făptuitorului, care poate determina
conținutul laturii subiective, astfel eroarea poate influența în mod considerabil calificarea
faptei săvârșite.
Vorbind despre legislația penala în vigoare a RM, aceasta nu conține prevederi exprese
despre eroarea, spre deosebire de codul penal al României (art.30 CP român), de aceea
putem vorbi doar despre abordarea doctrinară a acestei probleme.
În doctrina dreptului penal, eroarea este definită ca fiind reprezentarea greșită de către
cel ce săvârșește o faptă prevăzută de legea penală a realității din momentul săvârșirii faptei,
reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității,
fie a unor dispoziții legale.1
Astfel, atragem atenție la faptul că eroarea influențează nemijlocit conținutul subiectiv
al infracțiunii, deci nu putem echivala răspunderea penală în cazul unei infracțiuni comise
cu reprezentarea corectă a tuturor circumstanțelor atât de drept, cât și de fapt, cu acea
infracțiune în cadrul căreia subiectul a fost dus în eroare și nu reprezenta pe deplin toate
circumstanțele faptei sale.
Totodată, o importanță în problema dată constituie deosebirea erorii de îndoială pe
care o poate avea subiectul. În cazul erorii subiectul ori nu cunoaște deloc unele aspecte de
drept sau de fapt, ori le cunoaște greșit, iar în cazul îndoielii subiectul totuși are o anumită
reprezentare a caracterului faptei sale și a urmărilor care aceasta le poate provoca, și admite
posibilitatea survenirii acestora, ceea ce este asimilat cu intenția indirectă.
Răspunderea penală și pedeapsa aplicată în cazul unei erori se deosebește în
dependență de caracterul erorii prezente. Astfel, clasificarea erorii este esențială la
calificarea infracțiunii comise cu prezența erorii subiectului.
În general, eroarea în dreptul penal poate fi clasificată conform mai multor criterii.
Astfel putem vorbi despre eroarea principală și secundară (în funcție de efectele sale
juridice), eroarea prin necunoaștere sau inducerea în eroare (în funcție de factorii care
detemină eroarea), eroarea esențială și neesențială (în funcție de consecințele pe care le
poate avea), eroarea de neînlăturat sau înlăturabilă (în funcție de posibilitate de evitare a
erorii). Însă, cea mai răspândită și importantă clasificare a erorii este cea în funcție de
obiectul său, deci eroarea de drept și eroarea de fapt.

1
M. Grama, S. Botnaru, A. Șavga, V. Grosu, Drept Penal ,Partea Generală, Volumul I, p.259
 Capitolul II. Eroarea de drept și influența ei asupra
răspunderii penale

Cum am menționat în capitolul anterior, una din categoriile principale ale erorii în
dreptul penal este eroarea de drept. Aceasta constă în necunoaşterea subiectului sau
cunoaşterea greşită a unei norme juridice.
În legislația penală română se deosebesc două modalități a erorii de drept, una fiind
eroarea de drept extrapenal și eroarea de drept penal.
Eroarea de drept extrapenal constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
norme de drept extrapenal: drept civil, drept administrativ, dreptul muncii etc., de a cărei
cunoaştere depinde existenţa infracţiunii. Aceasta, în principiu, produce aceleași efecte ca și
eroarea de fapt, despre care vom vorbi ulterior. 2
Pe noi, însă, mai mult interesează eroarea de drept penal, fiindcă aceasta poate
determina existența infracțiunii și, respectiv, atragerea la răspundere penală și aplicarea
pedepsei penale. Aceasta categorie de eroare, la fel, poate fi clasificată în mai multe
tipuri(situații).
Primul tip sunt erori de drept, ce se referă la caracterul prejudiciabil al faptei săvârșite.
În acest caz avem posibile două forme de manifestare ale acestei erori.
În primul caz, este posibil ca persoana care săvârșește o faptă, dă fie convinsă că a
comis o infracțiune, lezând un obiect ocrotit de legea penală, însă, în realitate, Codul penal
nu are nici o prevedere referitor la fapta săvârșită. Respectiv, în cazul dat, nu putem vorbi
despre existența unei infracțiuni, chiar dacă latura subiectivă și subiectul avem, nu putem
vorbi despre existența obiectului și laturii obiective. Deci, în cazul dat, răspunderea penală
este exclusă. În al doilea caz, este prezentă reprezentarea greșită asupra faptului că, fapta
săvârșită nu constituie o infracțiune și este legală, dar conținutul Codului penal atribuie
fapta respectivă la categoria infracțiunii. În situația respectivă deja nu putem vorbi despre
excluderea răspunderii și pedepsei penale aplicate pentru fapta săvârșită, fiindcă
necunoașterea legii penale nu eliberează de răspundere penală. Subiectul își dădea seama că
săvârșește o faptă periculoasă și putea să prevadă urmarile acesteia, doar că el credea că
aceasta nu are reglementare juridică și nu constituie infracțiune conform legislației penale,
deci vinovăția aici există și poate fi exclusă, căci cunoașterea legii penale este datoria
fiecărui cetățean.
Al doilea tip erorilor de drept penal, sunt erori de calificare a faptei. În cazul dat,
persoana care săvârșește o infracțiune își reprezintă greșit norma și conținutul normei,
conform căreia va fi trasă la răspundere. Acest tip al erorii de drept, de fapt, nu are nici o
semnificație juridică și nu produce efecte asupra răspunderii penale a subiectului și pedepsei
aplicate acestuia, fiindcă nu determină schimbarea formei de vinovăție a subiectului sau
calificării nemijlocite a faptei.

2
Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2014, p.46
 Ultimul tip al erorii de drept penal este reprezentarea greșită a cuantumului și a tipului
pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii. Acest tip seamănă cu cel precedent, fiindcă
nicidecum nu influențează forma vinovăției și calificarea faptei comise. Respectiv, nici acest
tip de eroare nu influențează răspunderea penală a subiectului.
Reieșind din cele expuse anterior putem să facem concluzie, că în cazul existenței unei
erori de drept penal se ia în considerare voința inițială a legiuitorului, deci se va lua în
vedere ce a avut în vedere legiuitorul, când a inclus o anumită componența de infracțiune cu
elementele acesteia în conținutul Codului penal, și nu ceea ce reprezenta subiectul când
săvârșea o faptă. Aici este relevant de menționat și principiul legalității în dreptul penal,
stipulat în art.3 CP, conform căruia orice incriminare și atragere la răspundere penală trebuie
să fie doar în baza prevederilor legii penale.
 Capitolul III. Eroarea de fapt și influența ei asupra
răspunderii penale

Spre deosebire de eroarea de drept, eroarea de fapt poate fi definită ca necunoașterea

sau reprezentarea greșită de către subiectul a unor stări, situații sau împrejurări de fapt în
care a fost comisă infracțiunea și care poate reprezenta, fie un element constituitiv al
infracțiunii, fie o circumstanța agravantă, care o însoțește.
Analizând toate tipurile erorilor de fapt, putem deosebi cinci categorii principale.
Prima categorie sunt erorile în obiect. Aceasta modalitate a erorii constă în
reprezentarea greșită a subiectului asupra naturii sociale și de drept a obiectului atentatului.
Aici deosebim trei situații. În primul caz, este posibil ca persoana care comite o infracțiune
să considere că lezează un anumit obiect generic, deci atentează la o anumită categorie de
relații sociale, ocrotite de legea penală, însă în realitate se lezează cu totul alt obiect. În acest
caz, răspunderea penală va surveni conform intenției infractorului, și va fi aplicată pedeapsa
pentru tentativa de infracțiune. În al doilea caz, este posibilă și cunoașterea greșită a
calităților obiectului la care atentează infractor, sau necunoașterea unor circumstanțe care
schimbă aprecierea socială și de drept ai obiectului. În cazul dat, tot va fi luată în
considerare intenția cu care a acționat infractor. În al treilea caz, este posibilă eroarea
infractorului în obiectul material, care este condiționată de reprezentarea greștă a unor
calități și caracteristici materiale ale obiectului. Aici, putem spune că acest fel de eroare nu
afectează nici forma vinovăției, nici calificarea faptei, respectiv nici răspunderea penală.
Mai este și încă o situație, similară cu cea precedentă, eroarea în persoana-victimă a
infracțiunii, care la fel nu influențează forma vinovăției, calificarea faptei și răspunderea
penală.
A doua categorie sunt erori în caracterul acțiunii sau inacțiunii. Aceasta modalitate a
erorii se poate manifesta în două situații. Prima situație există atunci, când persoana care
comite infracțiune apreciază greșit fapta săvârșită ca fiind prejudiciabilă, aceasta în realitate
neconstituind o infracțiune. Aceasta eroare însă nu înlătură vinovăția subiectului, intenția lui
rămânând determinătoare, respectiv va surveni răpunderea penală pentru tentativa de
infracțiune. A doua situație se caracterizează prin faptul că persoana crede că săvârșește o
faptă legală, însă în favoarea unor condiții ce nu depind de voința acesteia, fapta se califică
drept o infracțiune. În acest caz avem lipsa intenției ifracționale, respectiv, persoana nu va
putea fi trasă la răspunderea penală.
A treia categorie sunt erori care se referă la calitatea și cantitatea urmărilor survenite.
Subiectul unei infracțiuni poate reprezenta greșit prejudiciul provocat prin fapta sa. Aici, la
fel, există mai multe modalități. Dacă vorbim despre eroarea în calitatea urmărilor survenite,
deosebim situații când persoana nu prevede anumite urmări, care în realitate s-au produs sau
prevederea unor urmări, care de fapt nu au survenit. În primul caz va fi vorba despre
infracțiunea săvârșită cu două forme de vinovăție, urmările neprevăzute fiind abordate ca
cele survenite din imprudența, intenția fiind exclusă. În al doilea caz, se va ține cont de
intenția infracțională a subiectului, respectiv va fi vorba despre tentativa de infracțiune. În
cazul erorii ce ține de cantitatea urmărilor infracționale, dacă aceasta este una esențială, la
fel se va ține cont de intenția infracțională a subiectului.
A patra categorie privește eroarea în legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și
urmarea survenită. Aici ne va interesa doar acea eroare, când se produce o altă urmare,
decât cea prevăzută de infractor. În cazul dat, va apărea o nouă calificare a faptei, respectiv
persoana va fi trasă la răspunderea penală pentru fapta săvârșită inițial cu intenție, și, în
dependență de urmările survenite în realitate, pentru a doua săvârșită din imprudență.
Ultima categorie a erorii de fapt privește eroarea în circumstanțele agravante ale
infracțiunii. Aceasta se poate manifesta ori prin reprezentarea greșită de către infractor că
astfel de circumstanțe există, când ele,de fapt, nu sunt prezente sau necunoașterea existenței
unor astfel de circumstanțe. În primul caz, fapta va fi calificată ca tentativa de infracțiune cu
circumstanțe agravante, ținând seama de intenția infractorului, iar în al doilea caz, fapta va fi
calificată, ca fiind săvârșită fără circumstanțe agravante.
 Bibliografia

1. Codul penal al Republicii Moldova, nr.985/2002, din

18.04.2002, republicat din 14.04.2009
2. M. Grama, S. Botnaru, A. Șavga, V. Grosu, Drept Penal ,
Partea Generală, Volumul I
3. Matveenko A.I , Понятие ошибки в уголовном праве,
Minsk, 2009
4. Elena-Giorgiana Simionescu, Eroarea din perspectiva dreptului
penal, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu
Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2014