Valori expresive ale părților de vorbire

Substantivul – parte de vorbire care, denumind obiecte, creează, în general, imagini.

 participă la constituirea:
 epitetelor (ex: pădurea de aramă)
 personificărilor (ex: voioşia pădurii)
 metaforelor (ex: soarele iubirii)
 hiperbolelor (ex: „Şi vodă-i un munte” -G. Coşbuc)
 comparaţiilor (ex: „O lumină cât un sâmbure de mac” – M. Eminescu)
 folosit în alcătuirea textelor de maximă concentrare (titluri, reclame etc.)
 regăsibil în texte memorialistice, reportaje de călătorie, în stilul jurnalistic,
îndescrieri
 se utilizează în construirea câmpurilor semantice
 vocativele au valoare accentuat afectivă putând exprima: duioșie, mirare,
admirație, dezgust, exasperare, vehemență. Un sens exprimat este și cel
peiorativ: „Măgarule!” sau notă a limbajului de mahala: „Soro!”, „Țațo!”.

 Adjectivul
 parte de vorbire, care denumind însuşiri ale obiectelor
 explicitează încărcătura afectivă: „câmpia tăcută”
 creează, în general, imagini (vizuale, auditive, motorii etc.).
 intră în componența unor figuri de stil: epitet („culoare trandafirie”),
antiteză („bun/ rău”) etc.
 este folosit, de obicei, în descrieri, alături de substantiv
 poate dezvolta serii sinonimice: „câmpie veștedă, brumărie, înfrigurată.”
 valoarea lui stilistică este dată şi de formele superlativului absolut, obţinute cu
mijloace afective: Ex: Era frumoasă-frumoasă / frumoasa frumoaselor! Era
frrumoasă / frumoaaasă! Ce frumoasă erai! Era dată naibii de frumoasă / frumoasă
foc. Era o preafrumoasă fată etc.
 valoare expresivă au şi locuţiunile adjectivale precum: din topor (necioplit), de nimic
(netrebnic, josnic), de căpetenie (fundamental, esenţial), într-o ureche (nebun), cu
stea înfrunte (excepţional, deosebit) etc.
 creează expresivitate și adjectivele cu valoare diminutivală: mititică, frumușel
 unele adjective creează subiectivitate: prostuț, tărișor
 substantivizarea adjectivelor (prezentă adesea în proverbe) le amplifică
sensul: „Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește.”
 prin inversiune i se poate conferi valoarea de superlativ absolut: „Dragu-mi era satul
nostru …” (I. Creangă)- satul îmi era foarte drag.
 Pronumele
 generează construcţii afective precum:
 dativul etic („Vor să mi te-omoare” -Mioriţa)
  dativul posesiv („Dară ochiu-nchis afară, înăuntru-i se deşteaptă” – M. Eminescu)
 stilul ceremonios rezultat din utilizarea pronumelor de politeţe („Dumnealui
Ioniţă comisul avea o pungă destul de grea în chimir.” – M. Sadoveanu)
 expresii pronominale: care mai de care, nu ştiu care, nu ştiu cine, care pe care,
te miri cine etc.
 are de obicei și funcții individualizatoare („Ea trebui de el în somn/ aminte să-
și aducă”- M. Eminescu)
 poate fi utilizat cu rol diferențiator: „lumina mea”/ „lumina altora”
 construiesc subiectivism prin utilizarea persoanei I și a II-a
 „noi” poate exprima o amprentă colectivă în lirica declamatorie, retorică: „Iară
noi, noi epigonii… ”- M. Eminescu
 reflexivul folosit la persoana I poate dramatiza sau hiperboliza: „mă-
ntunec” (Eminescu)
 posesivele pot sugera solidarizarea: „Cântarea pătimirii noastre” (Goga)
 pot avea statut peiorativ prin articularea formelor populare: un ăla, pe aia etc. sau
a celor negative: un nimeni

Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în
cadrul comunicării.
 Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea,
dinamismul, agitaţia, frământarea, iureşul etc.
 Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:
 repetiţia – Ex: „De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând…” (G. Bacovia)
 enumeraţia- Ex: „A cunoaşte, a iubi, înc-o dată iar şi iară…” (L. Blaga) ◦
 Exprimă:
 indicativul (merge; trecea; văzuse etc.): acţiuni reale, certe
 conjunctivul (să arate etc.): acţiuni realizabile, posibile, ipotetice
 condiţional-optativul (aş începe etc.): acţiuni dorite, puternic subiective,
 imperativul (Scrie! Poftiţi!): acţiuni privite ca îndemn, rugăminte, amenințare,
sfat, încurajare, ironie, specific oralității, accentuează valoarea afectivă în
combinație cu vocativul și interjecțiile, în vorbirea populară insinuează
detașare: „Ei, apoi? Lasă-te în seama lor …‖ (Creangă), este prezent și în
proverbe și zicători: „Dă-i cu cinstea, să piară rușinea.‖, dramatizează
acțiunea: „Aide, ieși!” (Caragiale) –
 gerunziul (urmând etc.): acţiuni în desfăşurare, continuitatea, prelungirea
unei acțiuni, este un mod dinamic, cu proprietatea de a concentra mesajul:
„Din ochi lăcrimând, Pe câmpii alergând …” (Miorița), folosite în succesiune
pun accent pe mișcarea prelungită, sugerând zbucium, tensiune, emoție
intensă: „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se ….” (N.
Stănescu), la final de vers au muzicalitate de bocet: „Aud materia plângând
…” (Bacovia)-
  infinitivul (a şti etc.): numele acţiunii, ton sentențios: „A fi om e lucru mare‖,
enunțuri lapidare adresate tuturor: „A nu se călca iarba”, impersonalitate:
„Probabilitatea de a ilustra ….”, condensează esența unor conținuturi: „A fi
sau a nu fi…” (Shakespeare)
 participiul: poate oferi concretețe temporală: „Un chip de-a pururi adorat …”
(Eminescu), precedată de prepoziții acțiunea denumită poate primi statut de
permanență: „Ieși Zamfira-n mers isteț…” (Coșbuc)
 Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare.
 Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică, cititorul asistă la
evenimente ce se desfășoară sub ochii lui; când adevărurile sunt general valabile
apare prezentul etern: „Vreme trece, vreme vine” (Eminescu) sau în componența
zicătorilor: „Cine se trezește de dimineață …”, prezentul descriptiv conferă
valoare durativă peisajelor: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.”
(Alecsandri), prezentul narativ conferă autenticitate, prezentul atemporal,
întrebuințat în stilul științific: „Substantivul este partea de vorbire…”
 Articolul:
 uneori lipsa de articulare poate exprima permanență, indispensabilitate („Peste
vârfuri rece lună….”- M. Eminescu)
 articularea substantivelor comune creează arhaicitate: faptele Bălcescului
 articolul nehotărât poate conferi valoare depreciativă: Un ăla!
 Adverbul:
 poate ilustra indeterminarea: așa și-așa, delimitare spațială și temporală:
devreme, acolo, aprobare, mirare, îndoială, surpriza, conferă substanțialitate
verbelor pe care le determină
 superlativ afectiv al adverbului: beat tun, îndrăgostit lulea, supărat foc
 superlativul absolut e folosit mai des în stilul colocvial: teribil de …., fantastic de…,
nemaipomenit de …. prin diminutivare se obține o notă de voioșie, grație, gingășie,
afectivitate: încetișor, fuguța
Prepoziția:
 folosită cu sens conectiv intrapropozițional
 „de pe la”- imprecizia
 învăț în Goga, dă la crap, sub tratament- inovație lingvistică prepozițiile arhaice sunt
prezente în texte religioase sau arhaice: pre noi, dintru, întru
Conjuncția

 element relațional în frază și în propoziție

 elipsa unei conjuncții (asindet) conferă dinamism
 suplimentarea conjuncției (polisindetul) conferă individualitate fiecăruia dintre
termeni: „și tare-i târziu …./ și n-am mai murit.” (Bacovia)

 „și” narativ- face legătura dintre secvențe: „Și el e emirul…” (Macedonski)

  „ba”, frecventă în limbajul popular sugerează povara, repetabilitatea
 „nici” repetat are sens privativ
 „ci”- intensitate adversativă
Interjecția:
 are o încărcătură afectivă maximă
 caracterul ei este unul concret senzorial
 pot exprima: dezorientare, buimăceală, regret, nemulțumire, durere, dispreț,
ironie, plictiseală, surpriză, bucurie, încântare, entuziasm, speranță, orgoliu,
admirație, mustrare
 Numeralul:
 are valoare simbolică în basme și în literatura fantastică: 4 punctele cardinale
și anotimpurile, 3- Trinitate sau simbolul familiei, 7- simbolul perfecțiunii
creației, 12- simbol al lunilor anului și al apostolilor. Ele au un rol magic și ritualic.
 Pot fi expresive în cadrul unor unități frazeologice: cu ochii-n patru, scurt pe doi
 poate indica unicitatea: „Și era una la părinți …” (M. Eminescu)