Sunteți pe pagina 1din 3

În secolul XIX, societatea aristocratică fusese cucerită de inteligența, frumusețea și curajul unei

prințese românce. Dora D`Istria, pe numele său real Elena Ghica, s-a născut în Bucureşti, la 3
februarie 1828, fiind prima dintre cei cinci copii ai banului Mihalache Ghica şi nepoata
domnitorului Grigore al IV-lea Ghica.

Dacă intervențiile sale din politica rusească (a fost căsătorită cu ofițerul rus Alexandr Kolțov
Masalski) au fost contracarate prin biciuirea tinerei la Prefectura din Sankt Petersburg, îndârjirea
sa în cucerirea vârfului Monch a făcut-o să intre în istorie drept una dintre primele femei
alpiniste ale Europei.

În primăvara lui 1855, Elena Ghica a decis să plece în Occident cu scopul de a-și expune planurile
umanitare și viziunile progresiste. Pentru a părăsi tărâmurile rusești, prințesa a susținut că asprul
climat petersburghez îi șubrezește sănătatea. Părăsind cetatea, Dora D`Istria s-a stabilit temporar
în Elveția, unde avea să scrie istorie. Pe de o parte, a publicat o serie de scrieri feministe, iar pe
de altă parte, a realizat o premieră în alpinismul vremii.

Plănuirea expediției

La scurt timp de la stabilirea în Elveția, Elena Ghica își anunță cercul de prieteni că vrea să ajungă
pe vârful Monch și că are nevoie de ajutor pentru a-și îndeplini visul. Prietenii săi fie au crezut că
bravează, fie au încercat să o convingă că o asemenea expediție este irealizabilă.

”Îngrijorarea lor a crescut în clipa în care au aflat că a expediat scrisori prin care solicita să i se
înfățișeze cei mai pricepuți ghizi din satele din împrejurimi. Totuși, mai credeau că, odată sosiți,
ghizii îi vor arăta pericolele la care se expune și că, măcar atunci, va abandona”, povestește
Valentin Borda în volumul ”Hronic pe Glob” din 1983.

Ca să o descurajeze, unul dintre confidenții prințesei Ghica i-a adus în camera hotelului tot soiul
de cărți cu întâmplări tragice din timpul escaladărilor anterioare și i le citea româncei, însă nu s-a
lăsat înduplecată. Astfel, confidentul său ”i-a procurat contesei costum special pentru astfel de
împrejurare – pantaloni de lână cu dungi albe și negre, haină lungă până la genunchi, cu nasturi,
pălărie rotundă de fetru, asemănătoare celor purtate de oamenii de munte, cizme largi – ”,
potrivit descrierilor oferite de Borda. De asemenea, Elena Ghica a primit și o pereche de ochelari
cu lentile albastre, pentru situația în care, ajunsă la mare altitudine printre nămeți, să nu
”orbească” din cauza reflexelor orbitoare ale zăpezii.

După aceea, Elena Ghica a discutat cu patru ghizi, Pierre Bohren, Jean Almer, John Jaun de
Meyringen și Ulrich Lauener de Lauterbrunnen, despre chestiuni referitoare la traseu, la starea
vremii și a stabilit că, alături de ei, pe munte vor urca și patru ajutoare, cu misiunea de a căra
alimentele, scările, corzile și hârlețele.

Furtună și pâlcuri de spini

Pe 8 iunie 1855, Elena Ghica a plecat din Interlaken spre Grindelwald, hotărâtă să urce Alpii cu
orice preț. Însă vremea făcea ravagii pe crestele munților, astfel că a fost nevoită să aștepte, după
cum a povestit în cartea pe care a scris-o post-expediție, ”La Suisse allemande”.

”Când călătorii au pătruns între stâncile munților, deasupra lor s-a pornit canonada fulgerelor și
tunetelor. Vântul sufla în rafale, că arborii de pe înălțimi abia se mai țineau în rădăcini.
Spectacolul, în noaptea căzând neagră ca smoala, i se părea româncei sublim. Îi amintea de
dezlănțuiri similare ale naturii, din munții Valahiei”, mai amintește Borda.

Deși furtuna s-a liniștit în noaptea de 8 spre 9 iunie, drumeții au așteptat până pe 10 iunie să
înceapă ascensiunea. În acea duminică, soarele strălucea pe cer ”ca niciodată parcă”, iar culmile
Schreckhorn, Eiger și Vieschorn îi copleșeau cu măreția lor.

În urcușul de ghețar, ghizii au lăsat-o pe Elena Ghica la conducerea grupului, convinși de


siguranța de deplasare a româncei. După ce au trecut de ”marea de gheață”, aventuroșii au
înfruntat pantele abrupte ale Zagenbergului.

”La un moment dat, alpiniștii au ajuns în mijlocul unui deșert de stânci. Săreau peste blocurile de
piatră ascuțite având, în stânga lor, vârfurile înzăpezite. Urcușul devenea din ce în ce mai greu.
Din când în când, pentru a înainta, se târau în patru labe ori, dimpotrivă, trebuiau să sară de pe o
piatră pe alta. Ca să nu cadă, mai ales când nu se găseau în rocă fisuri pentru sprijin, se prindeau,
cu mâinile, de pâlcurile de spini întâlnite, ca printr-o minune, în cale. Din cauza înțepăturilor, din
palme li se scurgeau picături de sânge…”, mai este notat în capitolul ”Stegul Valahiei pe înălțimile
Alpilor”.
La ora 18, drumeții au făcut un popas mai lung, iar pentru a scăpa de frig au făcut un foc, la
flăcările căruia au fiert ceai din flori de rhododendron și ienupăr. O oră mai târziu, au reluat
drumul către o grotă din apropiere, unde urmau să înnopteze, feriți de pericolul avalanșelor, de
vânt și de frigul ce se lăsa odată cu întunericul.

În grotă, Elena Ghica a fost îndemnată să se odihnească, însă prințesa nu a putut adormi,
fascinată de experiența ieșită din comun pe care avea privilegiul să o trăiască. A rămas trează
alături de bărbați, bând cafea și fredonând arii populare elevețiene.

Dorință prea puternică

Către ora trei dimineața, grupul a luat-o din loc, cu ghizii Jaun, Almer și Lauener făcând potecă
prin stratul gros de zăpadă. Însă, cu fiecare metru al urcușului, aerul se rarefia și puterile
începeau să o părăsească pe Elena Ghica. La un moment dat, când prințesa s-a aplecat după un
bulgăre de zăpadă pentru a-și potoli setea, din gură i s-a prelins un fir de sânge. Elena nu a cedat,
dorința sa de a ajunge pe vârful Monch era prea puternică.

În 11 iunie 1855, la ora 10, grupul s-a oprit la poalele vârfului Monch și a încercat să o convingă
pe Elena Ghica să se întoarcă din drum, fiindcă vremea prevestea o furtună puternică.

Cu toate acestea, îndârjirea prințesei i-au purtat pe drumeți, în zigzag, pe pantele abrupte, încă
cinci ore. La ora 15, cei nouă temerari au atins vârful, iar steagul, pe care era brodat numele țării
atât de dragi Elenei, ”Valahia”, a fost înfipt la 4.105 de metri altitudine.

Ascensiunea Dorei D`Istria a fost o premieră pentru că traseul era parcurs, pentru prima dată, pe
versantul grindelwaldez. Elena Ghica a fost a treia femeie care a ajuns pe un vârf din Alpi, fiind
precedată de Maria Paradis (1808) și de Henriette d’Angeville (1838).