1.1.Prezentați contextul apariției și evolutiei noțiunii de audit.

Termenul de audit provine din limba latină de la cuvântul audit-auditare, care are semnificaţia „a
asculta” dar despre audit se vorbeşte de pe vremea asirienilor, egiptenilor, din timpul domniei lui
Carol cel Mare sau a lui Eduard I al Angliei. Activităţi de audit s-au realizat în decursul timpului şi în
România, dar purtau alte denumiri. În general prin audit (în sesn modern) se înţelege examinarea
profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii responsabile şi independente prin
raportarea ei la un criteriu (standard, normă) de calitate, în vederea satisfacerii nevoilor unor
utilizatori de informaţii.
Utilizarea termenului de audit în accepţiunea folosită în prezent este relativ recentă şi se plasează în
perioada crizei economice din 1929 din SUA, când întreprinderile erau afectate de recesiune
economică şi trebuiau să plătească sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea
conturilor tuturor întreprinderilor cotate la bursă. Marile întreprinderi americane foloseau deja
serviciile oferite de Cabinete de Audit Extern, întreprinderile au început să-şi organizeze propriile
Cabinete de Audit Intern. Întreprinderile au început să-şi organizeze propriile Cabinete de Audit
Intern
După trecerea crizei economice, rolul şi necesitatea auditorilor interni a crescut continuu şi a fost
unanim acceptat, motiv pentru care aceştia au simţit nevoia de a se organiza şi de a-şi standardiza
activităţile practice.!1941, s-a creat în Orlando, Florida, SUA, Institutul Auditorilor Interni – I.I.A.
care a fost recunoscut internaţional. Ulterior, a aderat Marea Britanie, !iar în 1951 Suedia, Norvegia,
Danemarca şi alte state. În prezent, la acest institut s-au afiliat peste 90 de institute naţionale ale
auditorilor interni şi membri din peste 120 ţări, în urma obţinerii calităţii de C.I.A. – Auditor Intern
Certificat, acordată de I.I.A., pe baza examene profesionale.
În România, auditul intern a fost adoptat ca un termen la modă în domeniul controlului financiar, însă
cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern. În prezent, există o
problemă cu înţelegerea sistemului de control intern, care fiind obiect al auditului intern, înglobează
toate activităţile de control intern realizate în interiorul unei entităţi şi riscurile asociate
acestoraAuditul intern este considerat ca fiind ultimul nivel al sistemului de control intern al entităţii.
Auditorii interni izolaţi sunt ineficienţi şi de aceea ei trebuie să lucreze în echipă.

1.2. Definiți conceptul de audit bancar

Există o multitudine de definiţii date auditului, dar nu în accepţiunea sa generală, ci pe componente ale
sale:
Compania Naţională a Comisarilor de Conturi din Franţa : examinarea realizată de un profesionist
competent şi independent de organizaţie, în vederea exprimării unei opinii motivate asupra
regularităţii, sincerităţii şi imaginii fidele a conturilor anuale ale băncii.
Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi (AICPA) : o examinare ordinară a situaţiilor
financiare, efectuată de un contabil public autorizat, în vederea exprimării unei opinii cu privire la
corectitudinea cu care aceste documente prezintă situaţia financiară, rezultatele operaţiunilor efectuate
şi schimbările intervenite în situaţia financiară a organizaţiei, în conformitate cu principiile contabile
general acceptate (Standardul de Audit nr. 1).
În România, Ordonanţa de Urgenţăa Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar - cu
modificările ulterioare: “activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a
unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu
standardele internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România.

1
!AB - activitatea, realizată de persoane autorizate, de examinare obiectivăa ansamblului activităţilor
entităţii economice, care are ca rezultat formularea unei evaluări independente a managementului
riscului, a controlului şi proceselor de conducere, şi a unor sugestii pentru îmbunătăţirea eficacităţii
operaţiunilor, în scopul sprijinirii realizării obiectivelor entităţii economice.

1.3. Prezentați cracteristicile Auditului Bancar

Organizarea funcţiei de audit intern în cadrul entităţilor bancare impune luarea în consideraţie a
următoarelor caracteristici: universalitatea; independenţa; periodicitatea.
Universalitatea funcţiei de audit intern trebuie înţeleasă în raport cu aria de aplicabilitate, scopul,
rolul şi profesionalismul persoanelor implicate în realizarea acestei funcţii.
Auditul intern există şi funcţionează în toate organizaţiile, oricare ar fi domeniul de activitate al
acestora. El s-a născut din practica întreprinderilor internaţionale, apoi a fost transferat celor naţionale,
după care a fost asimilat în administraţie şi în domeniul bancar.
Auditul financiar are ca obiect activităţile din domeniul financiar şi contabil, pe când auditul intern are
o arie mai extinsă, cuprinde toate activităţile desfăşurate în cadrul entităţii, de aici universalitatea
funcţiei. Putem afirma că acolo unde există control intern există control intern există şi audit intern,
deoarece „materia primă” a auditului intern este controlul intern. Datorită faptului că auditul intern are
scopul de a ameliora controlul intern, iar controlul intern este universal atunci putem afirma că şi
auditul intern este universal.
Independenţa auditorului intern presupune că acesta trebuie să aibă o gândire neîncorsetată, fără
idei preconcepute ca de exemplu: „totul merge foarte bine sau totul merge foarte prost”. Auditorul
intern nu poate fi controlor, pentru că atunci când va audita va face control financiar de gestiune, şi
inspector pentru că în acest caz se va comporta ca un inspector fiscal. Auditorul intern nu poate fi
altceva, respectiv nu poate fi manager sau o persoană care realizează procesul de achiziţii
Periodicitatea auditului intern este o funcţie permanentă în cadrul entităţii, dar este şi o funcţie
perioadică pentru cei auditaţi. Frecvenţa auditurilor va fi determinată de activitatea de evaluare a
riscurilor. Astfel, auditorii interni pot audita o entitate 8-12 săptămâni şi apoi să revină după o
perioadă de 2-3 ani, în funcţie de riscurile care apar.
Periodicitatea auditului intern nu înseamnă jumătate de normă ci trebuie avut în vedere faptul că
auditorul intern poate reveni oricând acolo, dacă, consideră că este nevoie. Auditul intern este o
funcţie periodică deoarece se realizează conform unui plan şi pe baza unor programe de activitate,
comunicate şi aprobate anticipat.

1.4. Obiectivele și modalitatile de actionare ale Auditului Bancar.

O.U.G. nr. 57/1999, cu modificările ulterioare, identifică următoarele obiective ale auditului intern:
a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile, programele şi
managementul acestuia, în conformitate cu prevederile legale
b)evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare dispuse şi
efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii economice;
c)evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare destinate
conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;
d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere,
e) identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

2
Prin urmare, se poate sintetiza că obiectivul auditului intern bancar este cel de a contribui la
îndeplinirea obiectivelor băncilor (îmbunătăţirea activităţii reprezentând obiectivul primar şi general al
unei bănci), iar obiectivele punctuale, pe domenii de activitate, sunt: a) asigurarea concordanţei
activităţii cu politicile, programele, normele şi prevederile legale; b) creşterea eficacităţii activităţii de
control; c) îmbunătăţirea calităţii procesului decizional; d) creşterea eficienţei activităţii băncii
Pentru realizarea acestor obiective, auditul bancar intern acţionează pe următoarele mijloace
1. evaluarea eficienţei şi gradului de adecvare a sistemului de control intern
2. evaluarea modului de aplicare şi a eficacităţii procedurilor de administrare a riscurilor şi a
metodologiilor de evaluare a riscurilor semnificative
3. analiza relevanţei şi integrităţii datelor furnizate de sistemele informaţionale de gestiune şi
financiare, inclusiv de sistemul informatic
4. evaluarea acurateţei şi credibilităţii înregistrărilor contabile şi situaţiilor financiare;
5. evaluarea gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii ale instituţiilor de credit în
funcţie de riscurile la care acestea sunt expuse;
6. evaluarea modului în care se asigură protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi
extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel;
7. testarea atât a operaţiunilor, cât şi a funcţionării procedurilor specifice de control;
8. evaluarea eficienţei operaţiunilor instituţiilor de credit;
9. evaluarea modului în care sunt respectate dispoziţiile cadrului legal, cerinţele codurilor de
conduită, precum şi evaluarea modului în care sunt implementate politicile şi procedurile
instituţiei de credit;
10. testarea integrităţii, credibilităţii şi, după caz, a oportunităţii raportărilor, inclusiv a celor
destinate utilizatorilor externi
După cum se observă, aria de competenţă alocată auditului intern bancar este atotcuprinzătoare:
sistem de control intern, administrarea riscurilor, sistem informaţional, contabilitate, calitatea
administrării patrimoniului, operaţiuni. Astfel, auditul intern apare ca un supra-controlor al controlului
intern, este mai mult decât orice formă de control extern sau de supraveghere, dar în acelaşi timp, parte
a sistemului de control intern al unei bănci.

3
2.1. Prezentati principiile auditului bancar:
A: independența- Departamentul de audit intern al unei bănci trebuie să fie independent de
activităţile auditate. Astfel, pentru asigurarea independenţei sale faţă de restul activităţilor băncii,
departamentul de audit intern trebuie să fie subordonat direct conducerii executive a băncii sau
consiliului de administraţie sau comitetului de audit (de pe lângă consiliul de administraţie).
Pe lângă asigurarea independenţei departamentului în cadrul organigramei băncii, principiul acesta
trebuie să se aplice şi activităţii sale. Departamentul de audit intern trebuie să-şi poată exercita
atribuţiiledin iniţiativă proprie în toate departamentele, sediile şi activităţile băncii. Rezultatele
activităţii sale, evaluările sale trebuie să poată fi făcute cunoscute, pe plan intern, şi, în unele cazuri,
chiar direct consiliului de administraţie, comitetului de audit sau auditorului extern (de exemplu, când
se apreciază că o decizie a conducerii executive a băncii a fost luată fără respectarea prevederilor
legale). Banca Naţională a României subscrie întru totul la aceste cerinţe privind asigurarea
independenţei auditului intern, atât prin mijloace organizatorice, cât şi funcţional – instituţionale, şi
optează pentru subordonarea departamentului de audit intern faţă de consiliul de administraţie al
băncii, nu faţă de conducerea executivă.
B: Imparţialitatea “Departamentul de audit intern ar trebui să fie obiectiv şi imparţial, ceea ce
înseamnă că ar trebui să fie într-o poziţie care să-i permită realizarea atribuţiilor fără părtinire şi fără
ingerinţe.” Acest principiu vine în completarea primului principiu enunţat, accentuând aspectul de
independenţă a judecăţii pe care auditorii interni trebuie să fie capabili să o facă. Prin urmare, auditorii
interni trebuie să nu fie implicaţi în operaţiunile băncii sau în proiectarea procedurilor şi
implementarea măsurilor de control intern, iar cei recrutaţi din interiorul băncii trebuie să nu fi fost
implicaţi în trecutul apropiat în activităţile auditate; totodată, se are în vedere rotirea periodică a
domeniilor auditate.
Totuşi, asigurarea imparţialităţii auditorilor interni nu înseamnă că departamentului de audit intern nu
i se pot solicita opinii, de către conducerea băncii, în legătură cu principiile controlului intern, cu
planurile de reorganizare, cu iniţierea unor activităţi noi importante sau cu risc ridicat, cu gestiunea
sistemului informatic şi informaţional. Implicarea sa trebuie, însă, să se limiteze la acest rol
consultativ, şi să nu se extindă asupra măsurilor de implementare.
În practica unor bănci, pentru asigurarea imparţialităţii auditorilor interni, sunt impuse reguli cu privire
la recrutarea acestora din afara băncii, necorelarea remunerării acestora cu performanţa sau profitul
băncii, separarea atribuţiilor în ceea ce priveşte implementarea recomandărilor, neimplicarea
auditorilor în activitatea de proiectare a procedurilor de control sau administrative. În România, Banca
Naţională restricţionează accesul la responsabilitatea de auditori interni persoanelor care sunt soţi, rude
sau afini până la gradul al patrulea inclusiv cu conducătorii unei bănci.
C: Competenţa profesională
“Competenţa profesională a fiecărui auditor intern şi a departamentului de audit intern, ca întreg, este
esenţială pentru îndeplinirea corespunzătoare a rolului auditului intern”.
Departamentul de audit intern trebuie să acopere toate activităţile băncii, iar acestea devin din ce în ce
mai complexe; mai mult, acestui departament i se pot cere opinii cu privire la noi domenii care ar
putea fi introduse în nomenclatorul băncii. Prin urmare, un auditor intern trebuie să aibă cunoştinţe
înalte, experienţă vastă, să se pregătească continuu şi să îşi actualizeze permanent cunoştinţele în
domeniul bancar şi în cel al tehnicilor de audit. Totodată, acesta trebuie să aibă capacitatea de a colecta
informaţii, de a le examina, de a evalua situaţia şi de a comunica concluzii. La aceste cerinţe privind
pregătirea profesională, Banca Naţională a României adaugăexigenţe morale: auditorii interni trebuie
să fie corecţi, oneşti şi incoruptibili. Cu un astfel de “portret - robot”, recrutarea de specialişti pentru
departamentul de audit intern al unei bănci apare ca o provocare pentru departamentul de resurse

4
umane. Aprecierea adecvării nivelului de pregătire a candidaţilor pentru posturile de auditori interni
ţine de politica fiecărei bănci în domeniu; unele bănci (în special cele mici) pun accentul, în recrutarea
personalului pentru audit, mai mult pe cunoştinţe şi experienţă profesionale, decât pe existenţa unor
titluri profesionale

!Competenţa profesională trebuie menţinută prin pregătire la locul de muncă, pregătire internă şi
externă, rotaţia personalului în cadrul departamentului de audit etc

2.2.Prezentați cadrul normativ al acțiunii de Audit bancar.

În ceea ce priveşte domeniul bancar există recomandări cu titlu de îndrumar la nivel internaţional,
reflectate la nivel naţional prin reglementări ale băncilor centrale, iar la nivelul fiecărei instituţii
bancare – prin Statutul (carta) auditului intern bancar “Carta auditului garantează statutul şi
autoritatea departamentului de audit intern al băncii”.
Carta auditului trebuie să cuprindă, conform principiului enunţat de Comitetul de Supraveghere
Bancară de la Basel, cel puţin următoarele: -obiectivele şi sfera de activitate; -poziţia departamentului
în cadrul organizaţiei, drepturile şi obligaţiile sale; -responsabilităţile conducătorului
departamentului de audit intern.
Carta trebuie să fie întocmită şi revizuită periodic de către departamentul de audit intern, aprobatăde
conducerea băncii şi de consiliul de administraţie (cu avizul comitetului de audit) şi adusă la
cunoştinţa întregului personal al băncii.
Conform acestui document, misiunea auditului intern este aceea de a asigura realizarea operaţiunilor
băncii în conformitate cu cele mai înalte standarde.
Potrivit Cartei, sfera de activitate a auditului intern include revizuirea procedurilor de management al
riscurilor, a sistemului intern de control, a sistemelor informaţionale şi a procesului de conducere. În
ceea ce priveşte autoritatea, Carta statuează dreptul auditului intern de a avea acces în toate domeniile
băncii, la toate documentele, la toate informaţiile necesare, din documente, înregistrări sau de la
persoane, de a comunica cu orice membru al personalului băncii.
Responsabilităţile definite în acest document se referă atât la nivelul departamentului de audit intern,
cât şi la conducătorul acestuia, legate de planificarea, desfăşurarea, raportarea activităţii de audit
intern, precum şi de relaţia cu auditul extern. Carta stipulează faptul că activitatea de audit intern ar
trebui să se desfăşoare în conformitate cu standardele celei mai bune practici profesionale (“best
professional practice”), aşa cum au fost acestea definite de Institutul Auditorilor Interni sau de
Comitetul de Supraveghere Bancarăde la Basel. După cum se poate observa, statutul activităţii de
audit intern reprezintă actul normativ care reglementează activitatea de audit intern, regulamentul de
organizare şi funcţionare a departamentului respectiv în cadrul băncii.
-Standardele internaţionale de audit intern ale Institutului Auditorilor Interni (Institute of
Internal Auditors)
Dată fiind diversitatea de medii culturale şi legale, de organizaţii în care funcţionează auditul intern,
Institutul Auditorilor Interni a emis în iunie 1999 un set de “Standarde Internaţionale pentru Practica
Profesională a Auditului Intern”, pentru a stabili responsabilităţile esenţiale ale acestei activităţi,
indiferent de domeniul sau mediul în care se desfăşoară (aplicabile, deci, şi băncilor) şi care constituie,
practic, echivalentul principiilor enunţate de Bank for International Settlements.
Aceste Standarde definesc principiile de bază şi cadrul de desfăşurare (“Attribute Standards”),
cuantificarea performanţei auditului intern (“Performance Standards”) şi modul de aplicare a
standardelor cu caracter general la unele acţiuni concrete (“Implementation Standards”).

5
Astfel, activitatea auditorului intern trebuie să se înscrie pe următoarele coordonate: -integritate; -
obiectivitate (analiza realizată de auditorul intern trebuie să fie echilibrată şi neinfluenţată de propriile
interese sau interesele unor alte persoane); -confidenţialitate (auditorul intern trebuie să nu dezvăluie
informaţiile la care are acces în activitatea sa decât în situaţiile prevăzute prin reglementări); -
competenţă (auditorul intern trebuie să aibă pregătirea şi experienţa necesare pentru activitatea sa).

2.3.Prezentati cadrul de organizare a Auditului Bancar

Activitatea operativa de audit intern bancar se realizează prin două forme organizatorice:
1. Departamentul de audit intern şi 2. Comitetul de audit.
Departamentul de audit intern-

!Activitatea departamentului de audit intern se desfăşoară în baza unui plan de audit, întocmit de
conducătorul departamentului, avizat de comitetul de audit şi aprobat de către consiliul de
administraţie şi de conducătorii băncii. La baza întocmirii planului de audit trebuie să se afle
înţelegerea activităţilor semnificative ale băncii şi evaluarea riscurilor asociate acestora. Evaluarea
riscurilor are loc pe baza unei metodologii, a unor principii stabilite de către conducătorul
departamentului de audit intern, care trebuie actualizate periodic astfel încât să reflecte schimbările din
sistemul de control intern, din activitatea băncii (atât din punct de vedere operaţional, cât şi din punct
de vedere strategic).
Evaluarea riscurilor se face pentru toate activităţile şi toate entităţile băncii, precum şi pentru întregul
sistem de control intern. Pe baza rezultatelor acestor evaluări se întocmeşte planul de audit, un plan
multianual; acesta trebuie să încorporeze, astfel, şi o componentă de previziune, respectiv inovările şi
dezvoltările estimate şi gradul general de risc mai ridicat asociat noilor activităţi.
Planul trebuie să cuprindă termenele, natura şi frecvenţa angajamentelor planificate, precum şi
resursele necesare pentru realizarea acestuia, inclusiv cele de personal (atât din punct de vedere
numeric, cât şi din punct de vedere al competenţei profesionale).
Pentru derularea fiecărui angajament de audit se realizează un program de audit; acesta descrie
obiectivele urmărite şi etapele activităţii de audit. În realizarea acestuia, auditorii interni trebuie să
ţină seama de: -obiectivele activităţii auditate şi mijloacele prin care activitatea îşi controlează
performanţa; -riscurile semnificative pentru activitatea respectivă, obiectivele, resursele, operaţiunile
şi metodele prin care impactul potenţial al riscului este menţinut la un nivel acceptabil; -adecvarea şi
eficacitatea administrării riscurilor şi a sistemelor de control în comparaţie cu un model de control
relevant; -oportunităţile de a aduce îmbunătăţiri semnificative activităţii de administrare a riscurilor şi
de control. !obiectivele programului trebuie să reflecte rezultatele evaluării riscurilor identificate
pentru activitatea auditată. Resursele şi perioada de timp alocate trebuie să corespundă caracteristicilor
activităţii auditate, complexităţii acesteia şi expunerilor la risc. Programul de audit reprezintă un
instrument relativ flexibil, ce poate fi adaptat şi completat în funcţie de riscurile identificate pe
parcursul derulării angajamentului; acesta, precum şi modificările ulterioare, fac obiectul aprobării de
către conducătorul departamentului de audit intern. Procedurile de identificare, analiză, evaluare şi
înregistrarea a informaţiilor pe perioada de desfăşurare a angajamentului de audit sunt cuprinse, după
metode bine determinate, în fişe de lucru, aprobate de conducătorul departamentului de audit intern
înainte de începerea angajamentului.
La nivelul departamentului de audit intern se păstrează evidenţa angajamentelor de audit şi a
rapoartelor rezultate în urma acestora Pe această bazăse poate face evaluarea eficienţei programului de
asigurare a calităţii activităţii de audit, respectiv: -evaluarea conformităţii cu normele de audit intern
şi codul de conduită; -adecvarea activităţii de audit intern la statutul auditului intern, obiectivele,

6
politicile şi procedurile aferente; -contribuţia auditului intern la îmbunătăţirea procesului de
administrare a riscurilor, de conducere şi la sistemul de control intern; modul în care auditul intern a
contribuit la îmbunătăţirea activităţii băncii
Pentru evaluarea calităţii activităţii departamentului de audit intern într-o anumită perioadă de timp se
pot folosi o serie de indicatori: -indicatori ai activităţii: număr de angajamente realizate; numărul
activităţilor şi structurilor auditate; numărul recomandărilor propuse; numărul recomandărilor aplicate,
numărul de zile alocate, în medie, unui angajament; numărul de zile alocate, în medie, pentru fiecare
fază a angajamentelor; evoluţia numărului şi tipului de deficienţe constatate; -indicatori de gestiune:
cheltuieli cu salarizarea auditorilor interni; cheltuieli cu pregătirea profesională a auditorilor interni;
alte cheltuieli; -indicatori de organizare: număr de angajamente pe auditor intern; număr de teme noi
pe auditor intern; -indicatori de animaţie: număr de şedinţe în echipă; număr de zile alocate pentru
formarea profesională a auditorilor interni.
În ultimă instanţă, performanţele financiare ale instituţiei bancare obţinute în condiţii de bună
gestionare a riscurilor reprezintă indicatorul final care exprimăşi eficienţa şi eficacitatea activităţii de
audit intern.
2. Comitetul de audit
Norma Băncii Naţionale a României nr. 17/2003, instituie obligativitatea existenţei unui comitet de
audit în cadrul fiecărei bănci. Motivaţia acestei recomandări rezidă în necesitatea existenţei unui organ
consultativ, cu caracter permanent, care să sprijine consiliului de administraţie al unei bănci în
îndeplinirea dificilei sarcini de a menţine şi întări sistemul de control intern.
activitatea comitetului trebuie să se desfăşoare pe baza unui regulament aprobat de către consiliul
de administraţie: membrii să fie membri ai consiliului de administraţie, dar să nu fi fost sau să nu fie
conducători ai acesteia, experiența corespunzătoare, iar cel puţin un membru să aibă experienţă în
domeniul auditului sau contabilităţii.
Competenţele comitetului sunt fie de ordin general: încurajarea comunicării dintre consiliul de
administraţie, conducătorii băncii, auditul intern, auditorul extern şi organismul de supraveghere
bancară, fie specifice: -avizarea cartei auditului intern, a planului de audit şi a necesarului de resurse
pentru această activitate; -asigurarea relaţiei cu auditorul extern, în sensul primirii planului de audit de
la auditorul extern, a concluziilor şi recomandărilor acestuia; -analiza constatărilor şi recomandărilor
auditului intern şi a planului de implementare a acestora.
Zonele principale de preocupare a comitetului de audit se referă la funcţionarea sistemului de
control intern şi a departamentului de audit intern, ariile de risc ce trebuie acoperite de auditul intern şi
cel extern, corectitudinea şi credibilitatea informaţiilor financiare furnizate conducerii băncii şi altor
instituţii, conformarea băncii cu prevederile cadrului legal şi normativ.
Stabilirea periodicităţii întrunirilor comitetului de audit este lasată de Banca Naţională a României
la latitudinea băncilor, pentru a fi stabilităîn cadrul regulamentului comitetului. După unele păreri,
comitetul de audit ar trebui să se întâlnească de cel puţin patru ori pe an, iar una dintre aceste întruniri
trebuie să fie dedicată situaţiilor financiare anuale

7
2.4. Tipologia misiunilor de Audit Bancar.
Auditul bancar reprezintă ansamblul de acţiuni de evaluare, verificare şi control al activităţii băncii,
implicit al documentelor financiar-contabile finale elaborate de acesta (bilanţul contabil, contul de
profit şi perderi) pentru a stabili dacă acestea oferă o imagine fidelă a activităţii perioadei
Se pot distinge două trăsături fundamentale ale auditului bancar: depistarea erorilor şi a fraudei;
prevenirea erorilor şi a fraudei.
Auditul poate releva prezenţa umore greşeli sau a unei fraude, dar aceste elemente sunt trăsături
secundare, ce apar în urma unei activităţi normale de audit. Auditul implică, în principal, activităţi de
verificare şi control al activităţii băncii şi certificarea în final a corectitudinii, sub toate aspectele
semnificative a cifrelor înscrise în documentele financiar-contabile finale.
În funcţie de modalitatea de organizare a activităţii de audit, se pot distinge două tipuri de audit:
Auditul bancar extern este activitatea de audit orgnizată de către un auditor independent – o firmă
specializată în activitatea de audit, ca urmare a solicitării băncii, contra unui comision plătit de
banca comercială respectivă.
Auditul bancar intern este activitatea de audit organizată în interiorul unei bănci comerciale de
către un departament specializat al băncii, inclus în organigrama acesteia, la un nivel care să permită
independenţa activităţii de audit şi a opiniei formulate şi transmise conducerii băncii în urma
auditului efectuat.
Acestea se poate defini ca o examinare de specialitate, ca o evaluare a activităţii desfăşurate de bancă
atât la nivelul direcţiilor generale, direcţiilor de specialitate şi compartimentelor funcţionale din cadrul
centralei băncii respective, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale, având ca obiect sprijinirea conducerii
centrale şi a unităţilor teritoriale în vederea adoptării celor mai adecvate măsuri în activitatea proprie,
în raporturile cu Banca Naţională a României, cu acţionarii şi clienţii băncii comerciale.
De asemenea, auditul intern exercită controlul final, ce cuprinde analize ale sistemului intern de
control, în vederea informării conducerii asupra deficienţelor constatate, inclusiv a măsurilor ce se
impun a fi luate
Aşadar, auditul intern reprezintă o verificare de tip: engogen (verificarea este realizată printr-o
structură specializată din interiorul băncii); ex-post (verificarea este realizată la sfârşitul unei acţiuni
sau decizii puse în aplicare de compartimentele de specialitate ale băncii comerciale); continuu
(verificarea este realizată pe parcursul unui an calendaristic asupra activităţii globale desfăşurate de
sistemul auditat, în scopul identificării părţilor slabe ale sistemului şi luării măsurilor ce se impun
pentru remedierea lor în timp util).
Departamentul de audit intern pe baza unui plan şi a unei metodologii prestabilite, va realiza un
diagnostic general al băncii, sub aspect tehnic, managerial şi financiar-contabil. Funcţiile structurii
organizatorice de audit intern sunt direct proporţionale cu responsabiliatăţile pe care conducerea i le-a
atribuit, cu mărimea şi structura băncii, cu calitatea auditorului.
Auditul băncilor comerciale poate fi obiectul atât al activităţii de audit extern (prin intermediul unei
societăţi de audit specializate), cât şi al celei de audit intern. Planul de audit intern este plurianual (în
general trienal) şi presupune inspectarea: serviciilor operaţionale şi a serviciilor descentralizate
(operaţiuni de încasări şi plăţi, operaţiuni de casierie, activităţi de creditare etc.); servciilor
funcţionale sau centrale (departamentul juridic, de trezorerie, de informatică, de personal, decontări
externe, decontări interne, activitatea pe bază de carduri etc.).
Misiunile de audit intern ce pot fi întreprinse sunt de tipuri diferite, întrucât ele trebuie să răspundă
unor obiective variate. Astfel,

8
 1. Misiunile clasice sunt cele realizate în mod normal în cadrul unui program de audit şi care vizează
un sector de activitate, un departament al băncii, o sucursală a acesteia etc. Obiectivele unei astfel de
evaluări sunt cele tradiţionale pentru acest tip de misiune: securitatea, eficacitatea şi calitatea
serviciilor bancare, respectarea dispoziţiilor legale de către bancă, fiabilitatea/exhaustivitatea
informaţiilor etc. În acest cadru, controlul serviciilor operaţionale este cel mai adesea anual, în timp ce
controlul serviciilor funcţionale nu este efectuat decât o dată în cursul planului plurianual.
2. Misiunile „flash” sunt misiuni scurte, având ca obiectiv realizarea rapidă a unui diagnostic sau
verificarea rapidă a unuia sau mai multor puncte specifice. Ele pot constitui o etapă pregătiroare a unei
misiuni clasice, respectiv de luare la cunoştinţă sau pot declanşa o astfel de misiune. Obiectivele unei
astfel de misiuni „flash” pot fi spre exemplu: de a verifica respectarea limitelor de risc de schimb de
expunere pe anumite instrumente; de a verifica justificarea conturilor unui departament sau ale unei
sucursale (numărul conturilor utilizate, soldurile şi mişcările acestora); de a verifica existentul din
tezaurul societăţii bancare, cum ar fi numerarul, hârtiile de valoare, metalele preţioase etc. de a
verifica aplicarea unei proceduri specifice (spre exemplu, implementarea unei proceduri speciale de
lucru pentru mesajul SWIFT MT940, implementarea unei proceduri speciale pentru un client
important al băncii); de a verifica controlul intern al unei entităţi determinate etc.
3. Investigaţiile sunt declanşate ca urmare a apariţiei unei probleme specifice: pierderi (în general,
fiecare sucursală este organizată ca centru de profit), depăşiri de limite (delegarea competenţelor în
teritoriu implică impunerea unor limite de acţiune care nu trebuie depăşite decât cu acordul prealabil al
centralei colaborarea cu băncile corespondente trebuie să fie condusă în cadrul unor limite de risc şi de
exepunere), fraude, deturnări etc. Obiectivul lor este de a ancheta circumstanţele care au condus la
apariţia problemei, de a stabili responsabilităţile, de a trage învăţăminte şi de a da recomandări pentru
ca aceste situaţii să nu apară.
4. Misiunile tematice sau transversale au drept scop studierea unei problematici identificabile în
prealabil, care se regăseşte unei problematici identificabile în preabil, care se regăseşte în toată banca
sau la mai multe entităţi:funcţia comercială a băncii (activitatea de vânzare a produselor şi serviciilor
băncii), gestiunea riscurilor de credit sau a riscurilor de dobândă, capacitatea informaticii de a satisface
nevoile diverşilor utilizatori, eficienţa funcţiei de control de gestiune sau de gestiune a activului şi
pasivului etc. Acest tip de misiune are rolul unei consultanţe interne şi constituie prelungirea firească a
funcţiei de audit.
5. Auditul de management. Acest tip de misiune depăşeşte rolul tradiţional al auditului, în sensul în
care, la obiectivele clasice, se adaugă o apreciere motivată asupra capacităţii oamenilor şi a
organizaţiei de a profita de mediu şi de mijloacele disponibile. Aceasta este o sarcină grea, care cere
auditori experimentaţi şi adevăraţi profesionişti. Evaluarea trebuie însoţită de recomandări şi se
desfăşoară având în vedere mai multe aspecte: pertinenţa obiectivelor fixate; adecvarea
mijloacelor puse în practică în plan comercial, de gestiune internă, în plan uman etc. calitatea
personalului şi a conducerii băncii; performanţele realizate în funcţie de obiectivele fixate de mediu
Normele B.N.R. nr. 17/200334 preiau, atunci când se referăla formele de audit intern, specifice unui
angajament de audit, clasificarea dată de Comitetul de la Basel: a) audit financiar – în scopul
evaluării credibilităţii sistemului contabil şi informatic şi a situaţiilor financiare anuale; b) audit de
conformitate – referitor la conformitatea activităţii băncii cu legile, reglementările şi procedurile;
c)audit operaţional – constă în verificarea calităţii şi adecvării sistemelor şi procedurilor, analiza
criticăa structurii organizatorice, evaluarea adecvării metodelor şi resurselor în raport cu obiectivele
stabilite; d)audit al conducerii – cu obiectivul de a evalua din punct de vedere calitativ modul în care
este exercitată funcţia de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor instituţiei de credit.
Departamentul de audit intern al unei bănci examinează şi evaluează toate activităţile băncii,
desfăşurate de toate entităţile acesteia. Prin urmare, auditul intern nu trebuie să se concentreze numai

9
pe un anumit tip de audit, ci să utilizeze forma de audit cea mai adecvată obiectivului de audit ce
trebuie atins.
Banca Naţională a României identifică, de asemenea, şi următoarele tipuri de servicii de
consultanţă pe care departamentul de audit le poate realiza: -angajamente oficiale de consultanţă –
planificate şi formalizate într-un document scris; -angajamente neoficiale de consultanţă –
participarea la comitete permanente, proiecte pe durată limitată, întruniri ad-hoc şi schimb de
informaţii; -angajamente speciale de consultanţă – participări la fuziuni şi achiziţii; -angajamente de
consultanţă pentru cazuri deosebite – participarea într-o echipă stabilită pentru redresarea sau
menţinerea activităţilor după un dezastru sau alt eveniment extraordinar sau într-o echipă desemnată să
acorde bancar intern sprijin pentru îndeplinirea unei cerinţe special.

3.1.Prezentati tehnicile utilizate in Audit Bancar:

Tehnicile sunt un set de operatiuni prin care se realizeaza o operatiune, un obiectiv.
Tehnica sondajului
Sondajul este definit ca o tehnică ce constă în selecţionarea unui anumit număr sau părţi dintr-o
mulţime, aplicarea la acestea a tehnicilor de obţinere a elementelor probante şi extrapolarea
rezultatelor obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime.
Sondajele pe care le realizează auditorul în cursul misiunii sale sunt de două naturi diferite: cu
ocazia verificării funcţionării controlului intern, auditorul caută să demonstreze că elementele care
constituie masa (mulţimea) prezintă o caracteristică comună (de exemplu, vizarea sau aprobarea
comenzilor cu ocazia cumpărărilor); sondajele efectuate în astfel de cazuri sunt sondaje asupra
atribuţiilor; cu ocazia controlului conturilor, auditorul caută să verifice valoarea dată unei mulţimi
sau unei mase; acestea sunt sondaje asupra valorilor.
Auditorul poate folosi, în general, două tipuri de sondaje: sondajul statistic şi sondajul nestatistic,
bazat exclusiv pe experienţa sa profesională; acesta din urmă, însă, nu permite o extrapolare riguroasă
a rezultatelor obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime. Alegerea între cele două
tipuri de sondaje depinde de pregătirea profesională a auditorului şi de gradul de credibilitate pe care
acesta doreşte să îl dea concluziilor sale. !respectate câteva reguli riguroase privind decizia asupra
eşantionului şi pentru parcurgerea unor etape obligatorii. Eficacitatea unui sondaj este determinată de
definirea precisă a obiectivelor sale. Auditorul trebuie deci, să explice: ce urmăreşte să demonstreze,
să probeze. Această etapă îi permite să definească apriori caracteristicile a ceea ce va trebui să fie
considerat ca o eroare sau o anomalie. ca rata erorilor existente în mulţime (masă) nu depăşeşte rata
maximă acceptabilă de anomalii de funcţionare, adică pragul peste care auditorul va considera că nu
funcţionează controlul intern de o manieră satisfăcătoare.
În general, auditorul nu examinează totalitatea informaţiilor la care are acces pentru a-şi colecta
elementele probante cu privire la sistemul contabil şi al controalelor sale interne, ci aplică tehnica
sondajului bazată pe gândirea sa profesională sau pe eşantionul statistic. Folosirea metodei sondajului
în audit este esenţială şi permite auditorului să tragă concluzii cu mai multă rigoare decât utilizând alte
metode. Corect utilizat, sondajul asigură calitatea examinării (controalelor) efectuate în cadrul
auditului. Tehnica sondajului necesită însă un demers logic, implicând o succesiune de alegeri
raţionale (mărimea eşantionului, gradul de precizie, nivelul de încredere...) care, în final, pot să aducă
dovezi convingătoare în cazul unor inerente arbitraje, comune tuturor lucrărilor privind exprimarea
unei opinii.
Tehnica observării fizice
Observarea fizică este mijlocul cel mai eficace de verificare a existenţei unui activ, însă ea nu aduce
decât o parte din elementele probante necesare auditorului şi anume numai existenţa bunului respectiv;

10
celelalte elemente probante ca: proprietatea asupra bunului, valoarea atribuită etc., trebuie verificate
prin alte tehnici.
Acţiunile întreprinse de auditor pe linia controlului stocurilor au ca obiective asigurarea că:
entitatea publică a prevăzut mijloace corespunzătoare care permit recenzarea activelor în condiţii de
fiabilitate; această fază a intervenţiei constă în studierea procedurilor de inventariere şi se situează,
deci, înaintea inventarierii propriu-zise; aceste mijloace sunt puse în aplicare în mod satisfăcător;
această fază constă în verificarea faptului că persoanele însărcinate cu inventarierea aplică în mod
corect procedurile şi se localizează în timpul inventarierii propriu-zise; lucrările de inventariere au
fost corect exploatate (valorificate);
Această fază constă în a controla dacă acele cantităţi recenzatesunt cele utilizate pentru evaluarea
sumei stocurilor şi se situează, deci, după inventarierea propriu-zisă. Ca tehnică de colectare a
elementelor probante, aceasta este, de regulă, utilizată pentru ca auditorul să înţeleagă mai bine cum
este organizată şi efectuată o anumită procedură a auditului intern sau un anumit tip de control din
cadrul procedurii respective.
De exemplu: auditorul poate examina modalitatea de efectuare a procedurii de recepţie a bunurilor;
auditorul poate să se încredinţeze că măsurile luate de entitatea publică pentru protejarea fizică a
bunurilor sunt efective sau că transportul banilor, în numerar, de la bancă la instituţie şi invers se
execută cu respectarea Regulamentului operaţiilor de casă; sau că dispoziţiile instituţiei privind
modalitatea de anulare a documentelor justificative ale trezorerieri, au fost respectate; observarea
fizică în cadrul organizării, efectuării şi valorificării rezultatului inventarierii patrimoniului este
singura tehnică ce îl poate asigura pe auditor că procedurile de inventariere au fost respectate.
Tehnica interviului
Tehnica interviului, aplicată în cadrul lucrărilor de audit public, este o metodă de investigare destinată
cunoaşterii în profunzime a comportamentului uman în însuşirea şi aplicarea unor proceduri
componente ale auditului intern sau controlului conturilor.
Tehnica interviului presupune o discuţie/dialogare între cel care aplică interviul, denumit intervient şi
subiectul (subiecţii) interogat denumit intervievat. Fiind o metodă delicată şi pretenţioasă, cere o
perfecţionare personală a celor care iau interviuri, ceea ce îi duce la: ♦ o mai bună înţelegere a ceea ce
se petrece în sinea lor şi în gândurile celorlalţi în cursul interviului; ♦ o mai bună înţelegere a poziţiei
intervievatului în contextul lui psihologic; ♦ o mai bună înţelegere a exprimării altuia; ♦ o mai bună
situare a interviului în contextul mai vast al auditului public, în cadrul căruia el nu este decât un
element; ♦ o mai bună apreciere în cursul interviului a modului în care au fost înţelese şi aplicate
procedurile.
Interviul, de regulă, este axat pe o anumită temă şi cu un anumit scop, ambele dinainte stabilite, în
cadrul unui program precis elaborat, cu ajutorul unor anumite reguli adaptate domeniului investigat,
denumite „ghiduri de orientare” şi „chestionare”.
Există mai multe feluri de interviuri, dintre care menţionăm:
interviul liber, denumit şi de profunzime, nedirijat, nestandardizat, nondirecţionat, neformal,
extensiv, care constă în înregistrarea intervievatului sau intervievaţilor de către intervient cu ajutorul
unei foi de lucru, rolul acestuia fiind să-i facă pe cei ascultaţi să vorbească liber şi pe larg, fără
întrerupere, fără să-i influenţeze într-un fel în expunerea ideilor; deşi nu asigură obţinerea unor
informaţii cantitative, procedeul permite culegerea de idei din care se degajă ipoteze pentru interviuri
viitoare.
interviul cu chestionar, denumit şi standartizat, direcţionat, sistematizat, formal, intensiv, dirijat
etc, pe care intendentul de obicei îl angajează cu un singur intervievat şi care se desfăşoară pe baza

11
unor întrebări, într-o anumită ordine şi formă stabilite, de la care intendentul nu se abate. Luarea unui
interviu cere un mare efort mintal. Este o muncă anevoioasă şi nu trebuie efectuată mai mult de două
ore consecutiv. Efectuarea unui interviu cu chestionar trebuie pregătit cu grijă şi cu mai multe
precauţii decât pare necesar la prima vedere

3.2- Prezentati tehnicile utilizate in AB:

Tehnica examinării analitice
Examinarea analitică este o metodă globală destinată să constate numai erorile sau omisiunile
importante, fără să aducă, prin ea înseşi, elemente doveditoare a erorilor sau omisiunilor constatate,
acestea urmând a fi determinate prin celelalte tehnici (sondaj, teste) care permit cuantificarea cât mai
precisă a acestora.
În fapt, efectuarea examinării analitice se realizează în funcţie de aprecierea auditorului. Dacă se face
o abordare, având în vedere riscurile, atunci cu cât acestea sunt mai importante, cu atât mai puţin
trebuie să se acorde valoare probantă rezultatelor examinării analitice, aplicându-se în schimb teste
detaliate (de conformitate şi de permanenţă) sistemelor de audit intern şi de control al conturilor.
Un aspect metodologic al tehnicii examinării analitice îl constituie efectuarea unor calcule aritmetice
şi analize, estimări şi confruntări între informaţiile şi documentele din: ■ amontele sistemului
informaţional al instituţiei; ■ avalul sistemului informaţional al instituţiei
Procedurile tehnicii examinării analitice prezintă avantajul de a putea fi folosite de către auditori în
diferite faze de realizare a auditului financiar cum ar fi: în etapa de acceptare a mandatului şi de
orientare şi planificare a misiunii; examinarea analitică va putea fi utilizată pentru o cunoaştere mai
bună a entităţii publice şi la identificarea zonelor de risc potenţial, contribuind astfel la o mai bună
programare a misiunii; în etapa de supraveghere a gestiunii entităţii publice (aprecierea auditului
intern şi controlul conturilor) auditorul va folosi această tehnică pentru colectarea elementelor
probante privind credibilitatea sau caracterul rezonabil al sistemelor de audit intern, al conturilor
individuale sau a grupelor de conturi; în etapa examinării conturilor anuale, auditorul utilizând şi
tehnica examinării analitice îşi va putea colecta elementele probante care să-i argumenteze
convingerea că sunt asigurate condiţiile de regularitate şi sinceritate şi că acestea dau o imagine fidelă
a patrimoniului, rezultatelor şi situaţiei financiare a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului respectiv.
Tehnica testării sistemelor şi conturilor semnificative
În auditul financiar se consideră semnificativ orice element sau grup de elemente susceptibil să aibă o
influenţă asupra conturilor anuale şi a utilizatorilor acestora - proprietari, creditori, investitori ş.a.
Încă din etapa orientării şi planificării auditului public, auditorul identifică sistemele şi conturile
semnificative, în scopul stabilirii care din: ♦ sistemele semnificative şi procedurile componente ale
auditului intern al instituţiei vor face obiectul evaluării acestora în scopul stabilirii fiabilităţii lor; ♦
conturile semnificative ce prin valoarea şi/sau natura lor pot să ascundă erori sau inexactităţi a căror
importanţă relativă e direct legată de regularitatea şi sinceritatea contabilităţii, influenţând astfel
semnificativ conturile anuale.
După identificarea acestora potrivit planului misiunii, în cadrul supravegherii gestiunii instituţiei de
către auditor pe tot parcursul exerciţiului financiar, acesta va colecta toate elementele probante
necesaren exprimării opiniei sale, prin intermediul tehnicilor şi procedurilor de audit financiar.
Tehnica testării utilizează posibilităţile tuturor celorlalte tehnici. În general, testul este cunoscut ca o
metodă de examinare, fie a diferitelor caracteristici ale personalităţii umane, fie ca o metodă de
cercetare a fenomenelor în desfăşurarea cărora nu se poate interveni; valoarea rezultatelor obţinute

12
prin testare depinde întotdeauna de modul în care acestea se raportează la concluziile obţinute prin
alte metode de investigare, aceste rezultate având un caracter constatativ.
În cadrul lucrărilor de audit public tehnica testării domeniilor semnificative are ca obiective: ♦
sistemele şi procedurile de audit intern semnificative privind corecta elaborare şi însuşire, de către
utilizatori, aşa cum sunt ele prevăzute în instrucţiunile - deciziile - instituţiei, existente în manualul de
proceduri; ♦ controlul conturilor semnificative supus testului de conformitate şi testul de permanenţă.
Tehnica examinării conturilor anuale
Conturile anuale (bilanţ, contul de profit şi pierdere şi anexele) constituie documente de sinteză ale
contabilităţii asupra cărora auditorul îşi exprimă opinia.
Controalele efectuate asupra conturilor i-au permis auditorului să obţină unele elemente probante pe
baza cărora să tragă concluzii cu privire la diferite posturi şi rubrici din conturile anuale. Pentru a-şi
putea exprima opinia, auditorul trebuie să confirme că toate conturile anuale sunt în acord cu
concluziile sale, că ele reflectă corect deciziile conducerii instituţiei, dau o imagine fidelă activităţii şi
situaţiei financiare a acestora.
Examenul conturilor anuale are ca obiect verificarea: ■ faptului că bilanţul, contul de profit şi
pierdere şi anexele sunt coerente, concordă cu datele din contabilitate, sunt prezentate conform
principiilor contabile şi reglementărilor în vigoare şi ţin cont de evenimentele posterioare datei de
închidere; ■ faptului că anexele comportă toate informaţiile de importanţă semnificativă asupra
situaţiei patrimoniale, financiare şi rezultatelor obţinute.
Tehnicile de examinare a conturilor anuale se sprijină în mod esenţial pe examenul analitic şi, în mod
deosebit, pe: stabilirea ratiourilor (indicatorilor) de analiză financiară şi compararea lor cu cele ale
exerciţiilor precedente şi ale sectorului de activitate; comparaţiile între datele reieşite din conturile
anuale şi datele anterioare, posterioare şi previziunile întreprinderii sau ale altor întreprinderi similare;
compararea în procent faţă de cifra de afaceri a diferitelor posturi din contul de profit şi pierdere.
Examinarea de ansamblu a bilanţului contabil are ca obiective principale verificarea dacă bilanţul,
contul de profit şi pierdere şi anexele îndeplinesc următoarele cerinţe: ■ sunt coerente, ţinând cont de
cunoaşterea generală a instituţiei, de sectorul de activitate şi de mediul social-economic; ■ sunt
prezentate după principiile contabile şi reglementările în vigoare; ■ ţin cont de evenimentele
posterioare datei de închidere; ■ prezintă o imagine fidelă, clară şi completă a: a) patrimoniului, prin:
ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii; existenţa inventarierii patrimoniului, a corectei valorificări
a acesteia şi a cuprinderii acestui rezultat în bilanţ; preluarea corectă în balanţa de verificare a
datelor din conturile sintetice şi concordanţa dintre acestea şi conturile analitice; corecta efectuare a
operaţiilor legate de înregistrarea sau modificarea capitalului social; corecta evaluare a
patrimoniului conform reglementărilor în vigoare; întocmirea bilanţului contabil pe baza balanţei de
verificare a conturilor sintetice; corelarea datelor din anexe cu cele din bilanţ. b) rezultatelor, prin:
întocmirea contului de profit şi pierdere pe baza datelor din contabilitate privind perioada de
raportare; c) situaţiei financiare, prin: existenţa garanţiilor pentru împrumuturile şi creditele
obţinute; existenţa suficientă a resurselor financiare.
Examinarea analitică este un ansamblu de proceduri de audit public constând în: ■ a compara datele
din conturile anuale cu date anterioare, posterioare şi previzionale ale instituţiei sau date ale altor
instituţii similare şi a stabili relaţii între ele; ■ a analiza fluctuaţiile şi tendinţele; ■ a studia şi a analiza
elementele neobişnuite care rezultă din aceste comparaţii.
Limitele încrederii pe care auditorul o poate acorda rezultatelor aplicării procedurilor de exprimare
analitică depind, de asemenea, de următorii factori: a) obiectivele procedurii aplicate; b) importanţa
relativă şi natura elementelor în cauză în raport cu ansamblul conturilor anuale; c) celelalte proceduri
de audit public aplicate de auditor şi care au aceleaşi obiective; d) precizia cu care se pot prevedea

13
rezultatele aplicării procedurilor de examinare analitică; e) aprecierea auditului intern. Când aplicarea
procedurilor de examinare analitică permite auditorilor să constate fluctuaţii şi elemente neobişnuite,
respectiv care fac să apară relaţii neobişnuite sau care nu concordă cu informaţiile obţinute din alte
surse, este necesar să se aplice şi alte proceduri pentru a obţine explicaţiile necesare. Aceste proceduri
se pot desfăşura în doi timpi: a) prin tehnica interviului, obţinerea de la cel ce gestionează patrimoniul
instituţiei a răspunsurilor corespunzătoare şi aprecierea adecvată - de exemplu, comparându-le cu
celelalte informaţii şi elemente probante colectate în timpul efectuării auditului; b) recurgerea la alte
proceduri de audit public pentru a ajunge la o concluzie satisfăcătoare, atunci când cel ce gestionează
patrimoniul nu poate furniza explicaţii sau dacă aceste explicaţii nu sunt considerate corespunzătoare
de către auditor.

3.3 Prezentati instrumentele de interogare utilizate in AB.

În realizarea unei activităţi de calitate într-o misiune de audit public, se utilizează şi instrumentele de
interogare care întregesc tehnicile şi procedurile de colectare a elementelor probante
Instrumentele de interogare sunt: - sondajele statistice, - interviurile şi întrebările scrise, -
instrumentele informatice, - verificări şi comparări diverse.
A – Sondajele statistice
. 1 - Informarea statistică -În orice organizaţie există 3 niveluri de informare statistică, pe care
auditorul intern le va utiliza pentru a-şi conduce investigaţia. Primul nivel: datele elementare
Auditorul intern le va pune adesea în ordine, adică le va tria pentru a putea fie să tragă concluzii, fie să
găsească piste de studiu. Aceste trieri sunt de două feluri: - anchetele (sau trieri simple) care vor
permite aflarea procentajului subiecţilor care vor răspunde afirmativ sau negativ. - trierea încrucişată şi
puţin mai elaborată deoarece utilizează 2 variabile, Al doilea nivel: statisticile interne, elaborate de
toată lumea şi mai ales de către controlul de gestiune. Trebuie să amintim aici rolul important jucat de
controlul de gestiune ca „furnizor” de informaţii pentru auditul intern. Al treilea nivel, este cel al
eşantionului statistic aplicat prin tehnica sondajului. Se utilizează foarte uşor, cu condiţia să se
respecte un anumit număr de reguli esenţiale.
2 - Menţionarea definiţiilor -Sondajul statistic este o metodă care ne permite: - să pornim de la un
eşantion, ales în mod aleatoriu, din cadrul unei populaţii de referinţă, - să generalizăm observaţiile
desprinse din eşantion la întreaga populaţie. Populaţia reprezintă aşadar ansamblul asupra căruia dorim
să efectuăm cercetarea. Acest ansamblu poate fi compus din indivizi, cifre, obiecte, facturi... cabine
telefonice! Eşantionul este ales din cadrul populaţiei asupra căreia vom lucra.Trebuie să fie ales în
mod aleatoriu. Pentru aceasta, există mai multe tehnici, de la cele mai sofisticate (programe
informatice de calcul al numerelor aleatorii), până la cele mai elementare (tragere la sorţi, metoda pas
cu pas). In general, se folosesc tabele prestabilite de numere aleatorii.
3 - Modalităţi de aplicare Cercetările auditorului intern pot fi de 3 tipuri : - sondaje de depistare: sunt
cele pe care auditorul ar trebui să le realizeze atunci când caută o eroare pe o factură, date inexacte
privind salariul, omisiuni în măsurarea cantităţii fabricate etc... Sondajul de depistare trebuie
considerat aşadar un test, un studiu care să permită identificarea disfuncţiilor. - sondaje de acceptare:
în ce proporţie o procedură este aplicată sau nu? O anumită regulă de siguranţă este cunoscută sau nu?
Aici sondajul are un rol mixt: depistare posibilă, dacă nu cunoaştem nici un element de răspuns, sau
apreciere a ordinului de mărime, dacă am descoperit o disfuncţie. - sondaje de estimare a atributelor:
sunt în marea lor majoritate pur informative. Pentru Auditorul Intern sondajul statistic nu este un scop
în sine. Nu trebuie numai să obţinem o informaţie, ci, mai ales, să aflăm cauzele fenomenului după ce
i-am măsurat amploarea.

14
B - INTERVIURILE -auditorul intern îl utilizează frecvent, dar o misiune de audit care nu ar fi
efectuată decât cu ajutorul interviurilor nu ar putea fi considerată o misiune de Audit Intern.
Interviul de Audit Intern nu trebuie confundat cu tehnicile asemănătoare: - nu este o discuţie şi nici o
conversaţie; - nu este un interogatoriu. Interviul de Audit Intern nu este o discuţie
Auditorul intern nu este în postura unui ziarist care intervievează un om politic, la cererea sa. Aici, cel
care ascultă (auditorul) este cel care a solicitat discuţia. Interviul nu poate fi considerat nici
conversaţie, deoarece interviul de audit este organizat şi urmăreşte atingerea unor obiective, adică
obţinerea unui anumit număr de informaţii. Interviul nu este un interogatoriu în care raportul ar fi cel
al unui acuzat în faţa acuzatorului său. Dimpotrivă, atmosfera unui interviu de Audit Intern trebuie să
se caracterizeze prin colaborare.
Etapele 1 - Pregătirea interviului Este o regulă absolută: un interviu nu se improvizează, se pregăteşte.
Nu este o discuţie mondenă. A pregăti un interviu înseamnă: Definirea prealabilă a subiectul
interviului: care sunt informaţiile pe care auditorul doreşte să le obţină? Aceste informaţii îi pot fi
necesare fie pentru a obţine informaţii suplimentare despre domeniul de auditat, fie pentru a aprecia un
anumit aspect al controlului intern, fie pentru a valida o informaţie deja primită.
Pregătirea interviului mai înseamnă şi cunoaşterea subiectului, ceea ce presupune două lucruri
importante: - cunoaşterea persoanei cu care ne vom întâlni: care sunt activităţile sale, ce
responsabilităţi are, ce loc are în ierarhie...
Pregătirea interviului mai înseamnă şi formularea întrebărilor. Este vorba, de adresarea întrebărilor
potrivite pentru a obţine răspunsul. De aceea, întrebările vor fi mereu deschise, nu închise.
Fixarea întâlnirii este un element indispensabil pentru buna desfăşurare a interviului. Chiar dacă
întrevederea a fost anunţată la prima reuniune a misiunii, auditorul nu trebuie să se prezinte fără să se
fi anunţat.
2 - Începutul interviului Trebuie să începem prin a ne prezenta: auditorul se prezintă din nou, arată
care este obiectul misiunii şi ce a făcut până acum în acest sens. Încă de la început, precizează ce
tehnică va folosi: întrebări formulate în prealabil, notiţe, explicând că aceasta este procedura normală
într-un interviu de Audit Intern.. La începutul interviului, auditorul studiază atitudinea
interlocutorului său pentru a putea adresa întrebările la momentul potrivit. Auditorul se foloseşte de
ele nu pentru a-1 judeca pe interlocutorul său, ci pentru a-şi alege mai bine cuvintele. Căci scopul său
este să obţină informaţii.
3 - Întrebările Dacă întrebările au fost bine formulate, dacă sunt adresate unei persoane receptive,
auditorul va reuşi să obţină informaţiile dorite, cu condiţia să-şi ia două măsuri de precauţie: Să
verifice întotdeauna dacă a înţeles bine răspunsul interlocutorului său, repetând răspunsul reţinut
pentru a vedea dacă este aprobat. Adică „dacă am înţeles bine...” Să-1 lase întotdeauna pe cel
auditat să se exprime. Răspunsurile vor fi notate, dar fără a întrerupe ritmul interviului: luarea de notiţe
se face în timpul discuţiei, iar momentele de tăcere trebuie evitate.
4 - Încheierea interviului A încheia înseamnă a începe validarea generală, rezumând principalele
probleme notate pentru a se asigura că nu există greşeli de interpretare şi nici omisiuni.
C - INSTRUMENTELE INFORMATICE Sunt tot mai numeroase şi sunt cu atât mai greu de
inventariat cu cât majoritatea serviciilor de audit intern preferă să îşi creeze propriile lor instrumente
decât să preia programe informatice puţin adaptate funcţiei.

!clasament al diferitelor instrumente utilizate, eventual cu câteva comentarii. Se pot defini trei
categorii de instrumente informatice: instrumentele de lucru ale auditorului, instrumentele de
realizare a misiunilor, instrumentele de gestiune a serviciului. 1 - Instrumentele de lucru ale

15
auditorului Suntem în domeniul programelor informatice de pe piaţă, foarte cunoscute şi pentru care o
simplă enumerare este suficientă: - programe de procesare text: utilizate în permanenţă. - programe de
desen (Power point - Flow charting...), utile mai ales pentru reprezentarea rapoartelor şi realizarea
diagramelor de circulaţie. - foi de calcul: foarte utilizate pentru a pune ordine în cifre. - programe de
reprezentări grafice, foarte utile şi ele. 2 - Instrumentele de realizare a misiunilor La acest paragraf
găsim atât programe de pe piaţă cât şi programe concepute de serviciu. - Instrumente metodologice:
care permit auditorului intern să conceapă tabelul de riscuri, să stabilească şi să urmărească
desfăşurarea Chestionarului său de Control Intern, să standardizeze foile F.I.A.P., etc. - Instrumente de
interogare şi extragere a fişierelor. 3 - Instrumentele de gestiune a serviciului Sunt în mare parte
concepute chiar de către serviciu, deoarece variază în funcţie de organizarea şi de modalitatea de
gestiune a fiecăruia. Găsim la această rubrică: programele de elaborare a planului şi de monitorizare
a realizării acestuia. programele de monitorizare a timpului de lucru al auditorilor. instrumente de
măsurare a eficacităţii misiunilor de audit. bazele de date conţinând constatări şi recomandări.
controlul bugetar al unităţii, etc. Majoritatea acestor instrumente sunt desigur la dispoziţia
responsabilului auditului intern deoarece acestea contribuie la gestionarea funcţiei.
D - VERIFICĂRI ŞI COMPARĂRI DIVERSE Acestea nu sunt nişte instrumente propriu-zise, ci mai
degrabă procedee, utilizate de către auditor în munca de teren. Aceste procedee sunt foarte utilizate: -
atât de către toţi responsabilii însărcinaţi cu verificarea la primul grad, - cât şi de către auditorii
externi. Auditorii interni nu recurg la ele decât pentru a se asigura de validitatea operaţiunilor
efectuate: orice eroare duce la o cercetare cauzală. 1 - Verificările Sunt diverse: cele mai numeroase
sunt verificările aritmetice. Verificărilor aritmetice le putem asimila utilizarea procentelor, foarte des
folosite în auditul contabil. Auditorul intern poate recurge şi el la acestea, dar cu condiţia să aibă la
dispoziţie un sistem de referinţă (absolut sau în timp) care să-i permită să identifice abaterile. 2 -
Comparările Comparările reprezintă pentru auditorul intern o tehnică de validare, confirmăm
identitatea unei informaţii de îndată ce o obţinem din două sunrse diferite: este ceea ce numim cross
control. De exemplu: Efectivul determinat de către serviciul personal şi efectivul cunoscut al
unităţii. Stocul contabil şi stocul real. Vânzarea de produse unei filiale şi achiziţiile filialei pentru
societatea-mamă. Intrările şi ieşirile din birou şi situaţia orelor suplimentare. Astfel, putem continua
cu exemplele: aceste tehnici sunt deseori bogate în informaţii, orice diferenţă indicând o anomalie.
Pentru utilizarea acestor tehnici de comparare, auditorul intern va trebui să dea dovadă de imaginaţie
pentru a căuta - dacă nu le poate bănui - răspunsurile la chestionarul său de control intern. 3 -
Confirmarea de către terţi Auditorii externi o utilizează foarte mult în măsura în care constituie o
dovada a certificării pe care o acordă. Auditorii interni o utilizează, mai rar şi mai puţin sistematic, ca
mijloc de validare a consta
tărilor şi observaţiilor. Această confirmare poate fi solicitată din partea tuturor terţilor cu care
organizaţia are legături, şi poate îmbrăca mai multe forme.

3.4.Prezentati instrumentele de descriere in AB.

A – Observarea fizica Auditorul intern nu rămâne în biroul său: profită de orice ocazie pentru a merge
pe teren şi a practica observarea fizică. „A merge pe teren” poate însemna să mergi într-o uzină, să
vizitezi un sector comercial... sau să mergi într-un alt birou. În fiecare din aceste cazuri auditorul nu
efectuează numai interviuri, ci şi observă. Practica observării fizice necesită îndeplinirea a trei condiţii:
1. Observarea nu trebuie să fie clandestină. 2. Observarea nu trebuie să fie punctuală: fie durează un
anumit timp, fie se reia de mai multe ori. 3. Observarea trebuie să fie întotdeauna validată deoarece
este nesigură, cu excepţia cazului în care este ea însăşi o validare. 1 - Ce putem observa? Observarea
fizică efectuată de către auditor este un instrument cu aplicare universală, deoarece totul este
observabil. O misiune de audit care s-ar limita numai la interviuri ar putea fi considerată drept un
sondaj de opinie, nu o misiune de Audit Intern. Putem observa procesele Cum se efectuează o
operaţiune de recrutare. Cum are loc ieşirea camioanelor. Cum are loc întocmirea, controlul şi

16
achitarea notelor de cheltuieli. Cum are loc un proces de back-up. Cum are loc achiziţionarea şi
aprovizionarea cu materii prime, etc. La efectuarea acestor observaţii, auditorul nu trebuie să se
comporte ca un pândar sau ca un spion. Agenţii sunt la curent cu observarea lui: dacă este condusă cu
atenţie, va identifica cu uşurinţă insuficienţele sau disfuncţiile. Putem observa bunurile
„Observarea” elementară a bunurilor înseamnă inventarul. Dar pe lângă observarea cantitativă a
bunurilor mai există şi observarea calitativă. Putem constata, de exemplu, că o anumită instalaţie a
unei uzine nu mai funcţionează cu toate că nu a fost dezafectată. Există o disfuncţie care indică o lipsă
de control asupra situaţiei, o slăbire a controlului intern ale cărei cauze trebuie să fie identificate.
Putem observa documentele Şi aici seria observărilor posibile este aproape infinită: de la documente
contabile, care sunt primele la care ne gândim, până la notiţe, proceduri şi diverse documente, numărul
lor este infinit. Acest lucru înseamnă că auditorul nu se va mulţumi niciodată să audă pe cineva
afirmând sau explicând care este regula, ci va cere întotdeauna să vadă documentul. Putem, în sfârşit,
să observăm comportamentele Comportamentul oamenilor la locul de muncă: astfel auditorul constată
(auditul gestionării personalului) că nimeni nu prezintă legitimaţia la intrarea în birouri; sau că
purtarea căştii sau interdicţia de a fuma în locuri periculoase nu este respectată, sau că o întreprindere
strânge deşeurile într-o uzină, în condiţiile în care a încheiat un contract forfetar anual cu alta.
Domeniul observărilor este deci considerabil, şi esenţial. Aceste observări se pot realiza în două
moduri. 2 - Cum să observăm Există două categorii de observări: observarea directă şi observarea
indirectă. Observarea directă este cea care permite constatarea imediată a fenomenului: angajaţii nu
prezintă legitimaţia la intrarea în birouri. Chiar această observare va apărea pe FIAP, ea fiind
constatată direct de auditor. Observarea indirectă, dimpotrivă, apelează la un terţ care va observa în
locul auditorului şi care îi va comunica rezultatul observării sale. Este cazul binecunoscut al circuitului
datoriilor şi creanţelor, unde observarea este de două ori indirectă deoarece: - rezultă din afirmaţia
unui client sau a unui furnizor, - cel mai adesea informaţia este transmisă printr-un comisar de conturi
sau un auditor extern. Observarea indirectă se întâlneşte la fel de des în cazul procedurilor penale în
care auditorul cunoaşte faptele, mărturiile care îi sunt comunicate, dacă acest lucru este posibil din
punct de vedere legal, de către autorităţile care se ocupă de acea chestiune.
B - Naratiunea
Există două tipuri de naraţiune, ambele utilizate în Auditul Intern: naraţiunea făcută de către auditat şi
naraţiunea făcută de către auditor. Prima este orală, a doua este scrisă. Ceea ce au în comun este faptul
că nu necesită nici o pregătire şi nu presupun cunoaşterea nici unei tehnici. 1 - Naraţiunea făcută de
către auditat Este instrumentul cel mai simplu posibil, dar care nu trebuie neglijat din acest motiv.
Auditorul îl utilizează în mod pasiv, se mulţumeşte să asculte şi să noteze - cât poate de bine -
povestirea interlocutorului său. Spre deosebire de interviu, care este pregătit şi efectuat cu un scop
precis, naraţiunea nu are alt scop decât să descrie un cadru general. 2 - Naraţiunea făcută de către
auditor Transcrierea narativă a unei prezentări orale este deja o naraţiune a auditorului. Însă găsim
transcrieri narative ale auditorilor pornind de la observaţii fizice, de la constatări, de la concluziile
testelor etc, de îndată ce auditorul se limitează la a „povesti” fenomenul, rezultatul sau procesul
constatat. Nu este nevoie de nici o altă tehnică în afară de cea a unei redactări de calitate, şi nici de
vreo pregătire profesională specială.
C – Organigrama functionala Organigrama funcţională va fi creată de către auditor, dacă acesta
consideră că este necesar, pentru a avea o imagine mai clară asupra structurii organizaţiei. Auditorul o
schiţează pornind de la informaţiile obţinute prin observare, interviuri, naraţiuni... în principiu chiar de
la începutul misiunii sau la începutul etapei de realizare. Această organigramă se caracterizează prin
faptul că acele cuvinte care figurează în căsuţe nu sunt nume de persoane (organigramă ierarhică), ci
denumiri ale funcţiilor. Iar cele două organigrame nu se confundă deoarece: - aceeaşi persoană poate
avea mai multe funcţii, - aceeaşi funcţie poate fi îndeplinită de mai multe persoane, - funcţie poate să
nu fie atribuită nimănui, - persoană poate să nu aibă nici o funcţie. Schiţarea unei organigrame

17
funcţionale permite îmbogăţirea cunoştinţelor obţinute pornind de la combinarea organigramei
ierarhice cu analizele postului. Aceasta reprezintă, în general, documentul care permite trecerea de la
organigrama ierarhică la analiza postului, ea indicând totalitatea funcţiilor existente şi permiţându-ne
astfel să le regăsim în analizele posturilor. Aşadar în acest stadiu iniţial de analiză, organigrama
funcţională permite o primă abordare a problemei separării sarcinilor, chestiune im
portantă pe care auditorul trebuie să o abordeze. Dar pentru a efectua o analiză mai profundă a acestei
chestiuni, auditorul dispune de un instrument mai eficace: grila de analiză a sarcinilor, a cărei
organigramă ierarhică se face în general dinainte.
D - GRILA DE ANALIZĂ A SARCINILOR Va face într-adevăr legătura între organigrama
funcţională şi organigrama ierarhică şi va justifica analizele postului. Având în vedere că toate aceste
documente reflectă o situaţie la un moment dat, putem spune acelaşi lucru şi despre grila de analiză a
sarcinilor, care reprezintă „fotografia” repartizării muncii la un anumit moment T. Citirea acesteia va
permite descoperirea fără erori a lipsurilor în materie de separare a sarcinilor şi, deci, remedierea lor.
Această grilă reprezintă primul pas în analiza sarcinilor de muncă ale fiecăruia. 1 - Structura grilei
Putem concepe o grilă pentru fiecare funcţie importantă sau pentru fiecare proces elementar: fiecare
grilă va conţine separarea unitară a tuturor operaţiunilor legate de funcţia sau procesul în cauză.
Calitatea unei grile constă în această detaliere iniţială în cursul căreia nu trebuie nimic omis din
desfăşurarea secvenţială a operaţiunilor. Putem, de asemenea, să stabilim în prealabil grile de analiză a
sarcinilor: - pentru funcţia de cumpărare, - pentru funcţia de vânzări, - pentru funcţia de trezorerie, -
pentru funcţia de investiţii etc. - pentru orice funcţie ale cărei sarcini pot fi enumerate în mod
secvenţial. În coloana a doua se indică natura sarcinii, referindu-ne la marile categorii în principiu
ireconciliabile, dacă se doreşte o separare clară; se indică aşadar dacă este vorba de: - simplă sarcină
de executare, - sau de autorizare, - sau de înregistrare contabilă, - sau financiară, - sau de control
(verificare). Următoarele coloane ale grilei sunt destinate indicării persoanelor vizate. 2 - Modalitatea
de utilizare Pentru fiecare sarcină şi începând cu prima, auditorul va căuta să afle cine a efectuat-o. De
fiecare dată când întâlneşte o persoană nouă, îi notează numele în capătul coloanei şi bifează sarcina
respectivă: a completa o grilă însemnă deci identificare şi bifare. Este prevăzută şi o ultimă coloană
pentru sarcinile neîndeplinite.
E – Diagrama de circulatie Dacă grila de analiză a sarcinilor este statică, diagrama de circulaţie este
dinamică: una este fotografia, cealaltă filmul. Diagrama de circulaţie, denumită şi flow chart, ne
permite să reprezentăm circulaţia documentelor între diversele funcţii şi centre de responsabilitate, să
precizăm originea şi destinaţia lor şi, deci, să oferim o imagine completă a itinerarului informaţiilor şi
a suportului lor. Aceasta metodă de schematizare înlocuieşte o lungă descriere şi avantajele sale sunt
mult mai numeroase decât dezavantajele. 1 - Aplicarea Tehnica diagramei de circulaţie va fi utilizată
cel mai adesea pentru a testa aplicarea unei proceduri. Aşadar, va reprezenta, pentru început, un audit
de conformitate, deci un mijloc precis şi eficient de a se asigura printr-o sinteză rapidă că procedura
examinată este corectă (sau să identifice punctele pentru care analiza nu este corectă). Dar, în acelaşi
timp, reprezintă şi un audit de eficienţă, deoarece diagrama este în acelaşi timp şi un instrument de
analiză care va permite identificarea punctelor slabe ale aplicării procedurii testate. Şi aceste puncte
slabe vor apărea cu atât mai clar cu cât auditorul va fi avut grijă să noteze pe diagramă punctele
speciale în care sunt - sau ar trebui să fie - aplicate dispozitivele specifice de control intern. Dar pentru
ca documentul să-şi joace bine rolul, trebuie să se respecte un anumit număr de reguli. Auditorul,
după ce a ales simbolurile pe care le va folosi, adoptă o abordare secvenţială a procesului.
Informaţiile strânse pentru desenarea diagramei provin din toate sursele posibile: documentaţia,
naraţiunea, interviurile, organigramele etc. trebuie să fie validate cât mai repede posibil. În
executarea diagramei, auditorul îşi ia o serie de măsuri de precauţie: - să evite detaliile excesive, - să
se asigure că fiecare document are un scop final, - să limiteze la minimum notele suplimentare care
trebuie să rămână o excepţie. Exactitatea şi integralitatea organigramei (flow-chart) sunt validate
prin discuţii cu cei auditaţi. Simbolurile utilizate pot fi extrem de diferite: informaticienii, analiştii,

18
organizatorii utilizează aceleaşi simboluri; însă, în general, auditorul nu are nevoie de o asemenea
varietate.
Pe lângă diagrama de circulaţie „orizontală” descrisă mai sus şi care este cel mai des folosită de către
Auditorii Interni, mai găsim: Diagrama „verticală” în care procedura este reprezentată pe o singură
coloană, diversele servicii succedându-se pe verticală. Detalierea: procedeu care constă în a lua un
anumit element al diagramei şi a-1 detalia într-o nouă diagramă. Această tehnică este tot mai utilizată
împreună cu programe informatice de flowchart care permit sistematizarea procedeului. Unii
organizatori şi unele servicii de audit utilizează o versiune diferită şi mai simplă a diagramei de
circulaţie. Este vorba de o reprezentare care nu-şi propune să descrie circulaţia documentelor, ci numai
fluxul tranzacţiilor. Se obţine astfel o reprezentare mult mai simplă, care permite formarea unei
imagini generale a tranzacţiilor. Această metodă, deosebit de bogată şi de utilă, urmăreşte mai degrabă
sinteza decât analiza şi, deci, mai degrabă explicarea şi descrierea, decât detectarea. Ea permitea
adesea un demers în două etape: mai întâi înţelegerea fluxului tranzacţiilor, apoi descrierea analitică
prin analiză tradiţională. 2 - Alte diagrame
Din gama de programe informatice de desenare, auditorul intern utilizează multe alte diagrame. Să
menţionăm câteva, mai importante: Sistemul S.C.O.M. (Serviciul Central de Organizare şi Metodă)
care este o sinteză a diagramei de circulaţie şi a grilei de analiză a sarcinilor. Planificarea GANTT,
programul PERT care permit măsurarea timpilor şi definirea direcţiilor critice. În fine, mai putem
adăuga aici gama nesfârşită a graficelor în cerc şi a altor grafice atât de des folosite. F – Pista de audit
A fost la origine - şi mai este încă - un instrument de control contabil, care, de aici înainte, va fi aplicat
în contabilitatea informatizată. Dispoziţiile reglementare şi profesionale au impus obligativitatea
aplicării acestei tehnici. 1 - Concepţia reglementară Este definită de articolul 103 din Legea 89*935
din 29-12-89 privind controlul fiscal al contabilităţilor informatizate. Dispoziţiile acestei legi au fost
reluate de mai multe regulamente profesionale, în special de Regulamentul 97-02 al Comitetului de
Reglementare bancară. Toate aceste texte definesc pista de audit ca un ansamblu de proceduri interne
permanente care permit: „reconstituirea elementelor de gestiune în ordine cronologică”; „justificarea
fiecărei informaţii pornind de la documentul de sinteză şi până la sursă, printr-un parcurs neîntrerupt şi
reciproc”; „înregistrarea elementelor care permit explicarea trecerii de la o decizie la alta şi obţinerea
acestei informaţii într-o formă uşor de consultat”. Este vorba aşadar de o întoarcere la originea
operaţiunilor care au condus la determinarea rezultatului (parcurs de pistă). Pentru a putea realiza acest
parcurs în orice moment, este necesar ca: documentele justificative să fie datate şi păstrate în ordine
cronologică (ne putem imagina complexitatea secvenţelor de procesare informatică), regulile de
efectuare a copiilor informatice de rezervă să fie definite, fişierele informatice care conţin
elementele în cauză să fie uşor de utilizat de auditor. Astfel concepută, pista de audit apare mai
degrabă ca un dispozitiv de control intern, decât ca un instrument la dispoziţia auditorului. Această
caracteristică din urmă este susţinută mai mult în concepţia operaţională care se referă la toate
activităţile, nu numai la cele de tip exclusiv contabil. 2 - Concepţia operaţională Concepută ca un
mijloc specific de investigare de către auditorii interni. pista de audit sau parcursul de audit este astfel
o metodă de testare care se bazează pe un document final sau pe rezultatul unei operaţiuni şi care
permite întoarcerea la sursă parcurgând toate etapele intermediare. Aşadar, caracteristicile acestei
metode sunt următoarele: Nu vizează decât câte o singură operaţiune, Porneşte de la documentul
sau rezultatul final în vederea întoarcerii la sursă, Permite controlul - pentru această operaţiune
determinată - tuturor stadiilor intermediare, al tuturor elementelor justificative. Permite efectuarea
testului tuturor interfeţelor şi, deci, verificarea punctelor specifice de intersecţie pe parcursul
operaţiunilor. Cere, dacă este cazul, validarea şi constatarea pe teren. În Auditul Intern, pista de audit
poate fi utilizată în toate funcţiile şi pentru toate operaţiunile, şi iată câteva exemple: - identificarea
retrospectivă a tuturor operaţiunilor legate de vânzarea unui produs, - identificarea retrospectivă a
tuturor operaţiunilor legate de cumpărarea unui material, - identificarea retrospectivă a tuturor
operaţiunilor legate de plata unui salariu, - verificarea logicii unei procesări informatice atunci când

19
datele parcurg secvenţe informatizate. În acest caz, pista de audit prezintă caracteristicile specifice al
unui audit informatic, - identificarea retrospectivă a tuturor operaţiunilor legate de o intervenţie legată
de întreţinere unei maşini, - identificarea retrospectivă a tuturor operaţiunilor legate de fabricarea unui
anumit obiect, - identificarea retrospectivă a tuturor operaţiunilor legate de fabricarea unui ulei de bază
pe tot parcursul ciclului de fabricaţie, - reconstituirea diferitelor etape ale unei recrutări etc. Este un
instrument foarte eficient utilizat pentru a ne asigura că dispoziţiile de control intern au fost aplicate pe
tot parcursul procesului şi că şi-au atins scopul.

4. 1.-Prezentati faza preleminara a misiunii de AB : cunoasterea clientului

In cazul unei misiuni de audit extern, auditorii trebuie să obţină cunoştinţe suficiente despre banca-
client. Obţinerea informaţiilor despre client este un proces continuu şi cumulativ de culegere,
completare şi evaluare de informaţii, astfel:
a) înainte de acceptarea misiunii, auditorul trebuie să obţină cunoştinţe preliminare despre: •
specificul sectorului de activitate şi al societății bancare; • structura proprietăţii ; •
structura, competenţa şi integritatea conducerii; • situaţia economico-financiară, riscurile şi
perspectivele entităţii; • particularităţile tranzacţiilor şi operaţiunilor etc.
Nu pot exercita auditări specialiştii care: • primesc o remuneraţie de la banca sau
administratorii respectivi pentru alte activităţi decât pentru activitatea de auditare; • au ei
însuşi, sau membrii familiei lor, anumite legături de afaceri sau anumite interese în entitatea
respectivă. În al doilea rând, aceste cunoştinţe preliminare îi sunt utile auditorului pentru a evalua
dacă are competenţa şi timpul necesar îndeplinirii misiunii, având în vedere talia şi particularităţile
băncii. În funcţie de aceste particularităţi se determină fondul de timp necesar pentru îndeplinirea
misiunii şi onorariile.
b) după acceptarea misiunii, auditorii colectează informaţii mai detaliate despre entitatea-
client.. În acelaşi timp, aceste cunoştinţe îi sunt necesare auditorului pentru evaluarea controlului
intern şi a riscurilor auditului pentru evaluarea probelor de audit şi pentru fundamentarea sfaturilor.
c) în cazul misiunilor recurente (succesive), aceste cunoştinţe despre client se revăd şi se
completează de fiecare dată. „Cunoaşterea clientului"" cer ca această cunoaştere generală a clientului
să includă: 1) o cunoaştere globală a mediului economic şi financiar în care banca îşi desfăşoară
activitatea; 2) o cunoaştere a particularităţilor sectorului de activitate din care banca face parte 3) o
cunoaştere a specificului organizării şi activităţii clientului. Auditorul trebuie să cunoască bine
produsele şi serviciile oferite de bancă. Auditorul trebuie să fie în măsură să identifice şi să evalueze
riscurile inerente şi evidenţierile contabile. Activitatea preliminară de cunoaştere a entităţii auditate,
care se concretizează în informaţii şi documente, trebuie consemnată în documente personale de lucru
care servesc la lărgirea orizontului de cunoaştere. Sursele semnificative de informaţii pentru auditor
privind activitatea băncii şi a partenerilor săi sunt: discuţiile cu personalul din diferite
departamente, filiale, sucursale/şi sau centrala băncii; discuţiile cu structurile interne de
control; discuţiile cu auditorii legali solicitarea managementului băncii de a furniza
informaţii scrise referitoare la aspectele semnificative desprinse din situaţiile financiare .

4.2.Stabilirea termenelor si conditiilor contractelor de audit.

Termenii, condiţiile şi obiectivele unui angajament de audit se consemnează într-o "Scrisoare
de angajament" sau într-un "Contract". Forma scrisorii de angajament, sau a contractului, variază în
funcţie de circumstanţe. Ȋn esenţă, o scrisoare de angajament cuprinde: 1. Obiectivul
angajamentului; 2. Responsabilitatea conducerii privind întocmirea situaţiilor financiare; 3.
Aria de cuprindere a angajamentului 4. Faptul că există un risc inevitabil ca anumite anomalii
semnificative să rămână nedescoperite; 5. Dorinţa auditorului de a avea acces nelimitat la
documentele justificative şi la registrele contabile 6. Descrierea rapoartelor şi a altor scrisori pe

20
care auditorul urmează să le remită către conducerea societăţii bancare auditate; 7. Baza de calcul
a onorariilor şi eşalonarea plăţilor.
Legislaţia românească cere ca la baza plăţii serviciilor prestate de către terţi să stea un
„Contract de prestări de servicii". Din conţinutul contractului nu pot lipsi: ♦ Părţile contractante; ♦
Obiectivele misiunii; ♦ Responsabilităţile auditorilor şi ale conducerii entităţii; ♦ Aria de cuprindere a
misiunii, făcându-se referiri la etapele auditului şi la reglementările legale şi profesionale; ♦ Precizarea
fapailui că există riscul ca anumite anomalii semnificative să rămână nedescoperite; ♦ Dorinţa
auditorului de a se întâlni cu conducătorii de la diferite niveluri ierarhice din ♦ Cerinţa auditorului de a
avea acces nelimitat la documentele justificative♦ Acordul entităţii pentru folosirea de către auditor a
altor specialişti; ♦ Forma, conţinutul şi termenele de depunere de către auditori a rapoartelor de audit;
Factorii de risc care pot împiedica menţinerea contractului, pot fi: • nepunerea la dispoziţia
auditorului a documentelor şi informaţiilor necesare; • neplata onorariilor; • refuzul de a aplica
diligentele propuse etc.
Cu ocazia acestei analize, auditorul poate ajunge la concluzia că: 1) cerinţele entităţii sunt
justificate, datorită noilor circumstanţe intervenite sau datorită unor inexactităţi inserate în contractul
încheiat în perioada precedentă, în această situaţie, auditorul acceptă modificarea contractului,
adaptând în mod corespunzător programele sale de lucru; 2) cerinţele conducerii entităţii se datorează
intenţiei de limitare a ariei de aplicare a auditului, dorinţei unor conducători de a nu fi verificate unele
domenii semnificative. In acest caz, auditorul trebuie să poarte discuţii cu conducerea entităţii,
solicitând revederea acestor clauze contractuale. 3) noii termeni ai misiunii duc la transformarea
angajamentului de audit într-un serviciu conex . în acest caz, auditorul va analiza consecinţele legale şi
contractuale ale acestor modificări. Dacă modificarea este permisă, se întocmeşte o nouă scrisoare de
angajament

4.3- Determinarea domeniilor, sistemelor și pragului de semnificatie în AB

Obiectivul unei misiuni de audit asupra situaţiilor financiare este acela de a obţine o asigurare
rezonabilă care să-i permită auditorului să exprime o opinie.
1. Domeniile semnificative se compun din: a) Conturile semnificative sunt conturile care prin
natura sau valoarea lor pot ascunde erori semnificative. b) Verificările semnificative constau în
verificări specifice la care auditorul trebuie să recurgă pentru a înţelege orice sistem semnificativ.
2. Sistemele semnificative Reprezintă, oricare din ciclurile după care se prelucrează date ce
pot avea o incidenţă semnificativă asupra situaţiilor financiare.
. Pentru înţelegerea şi descrierea sistemelor semnificative auditorul stabileşte: ♦ locurile unde
au loc operaţiunile şi se întocmesc documentele; ♦ care sunt sursele de date; ♦ circuitul
documentelor; ♦ tehnologia contabilă a prelucrării datelor; ♦ zonele de risc şi posibilitatea de
denaturare a situaţiilor financiare.
3. Pragul de semnificaţie Importanţa relativă a unei omisiuni sau inexactităţi se stabileşte în
raport cu mărimea sau natura acesteia. Pragul de semnificaţie este definit prin cadrul conceptual
contabil38, prin următorii termeni: □ Informaţiile sunt semnificative dacă o omisiune sau o
inexactitate din cuprinsul lor ar putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor. □ Pragul de
semnificaţie este mai degrabă o limită, □ Pragul de semnificaţie este aceea mărime pe care
auditorul o atribuie unei informaţii, peste care o eroare, poate afecta imaginea fidelă a poziţiei
financiare. Cu ocazia elaborării planului de audit, auditorul stabileşte un nivel cantitativ al pragului de
semnificaţie, astfel încât să poată detecta erorile semnificative.
Pragul de semnificaţie = Efectul net / Baza de referinţă

21
 Nivelul cantitativ al pragului de semnificativ se determină şi în funcţie de unele circumstanţe
particulare, cum sunt: ♦ existenţa unor prevederi legale, statutare sau contractuale.; ♦ variaţii
importante, de la un an la altul, ale unor elemente din situaţiile financiare; ♦ solduri sau rulaje
anormale ale unor conturi din balanţa de verificare; ♦ natura şi specificul unor posturi. Cu ocazia
stabilirii nivelului pragului de semnificaţie, trebuie luat în considerare efectul cumulativ al
anomaliilor. Astfel, anomalii puţin importante pot avea o incidenţă semnificativă, dacă o eroare se
repetă în fiecare lună, dacă se contabilizează greşit mai multe documente, dacă sunt erori cu ocazia
stabilirii renumeraţiilor fiecărui salariat, etc. Auditorul ia în considerare pragul de semnificaţie atât la
nivel global al situaţiilor financiare, cât şi la nivelul soldurilor unor conturi individuale sau categorii de
tranzacţii şi operaţiuni. Anomaliile calitative, care se iau în considerare când se stabileşte natura,
durata şi întinderea procedurilor de audit, constau în: • descrierea inexactă a politicilor contabile, •
nerespectarea de către compartimentul contabil a principiilor contabilităţii.
Pragul de semnificaţie se determină: la *începutul misiunii, *În cursul misiunii, pragurile de
semnificaţie se determină pentru fiecare post din Bilanţ sau pe fiecare element din Contul de profit şi
pierdere. *La finele lucrărilor de auditare

4.4.Identificarea Riscurilor in AB
Înainte de planificarea propriu-zisă a activităţii, auditorii trebuie sa analizeze riscurile care pot
determina exprimarea unei opinii necorespunzătoare asupra situaţiilor financiare. Riscurile nu au toate
aceeaşi probabilitate de a se realiza. Din acest punct de vedere, se disting: □ Riscurile potenţiale sunt
anomalii susceptibile de a se produce, dacă nu se instituie un control eficient menit să le prevină,
descopere şi corecteze.. □ Riscurile posibile sunt formate din acea parte a riscurilor potenţiale, pentru
care banca nu a întreprins măsuri eficiente menite a le limita.
.În timpul exercitării misiunii sale, auditorul se confruntă cu o mare varietate de riscuri, dintre
care cele mai răspândite sunt cele legate de: A. specificul băncii; B. natura operaţiunilor; C.
proiectarea şi funcţionarea sistemului contabil şi a sistemului de control intern;
A. Riscurile generale specifice a băncii După cum s-a arătat, fiecare bancă are anumite
caracteristici proprii. Ȋn funcţie de aceste caracteristici proprii, se desprind următoarele riscuri
generale: a1) Riscuri legate de situaţia economică: ♦ în primul caz, conducătorii pot fi tentaţi să
ducă o politică conservatoare sau să neglijeze anumite funcţii ale băncii sau ale conducerii ♦ în cel de
al doilea caz, conducătorii pot avea reacţii disperate sau periculoase . a2) Riscuri legate de
organizarea generală a băncii: Riscuri legate de natura şi complexitatea structurilor şi regulilor
de lucru.. Riscuri legate de calitatea gestiunii. O bună gestiune este un factor de atenuare a
riscurilor. Riscuri legate de controlul intern. a3) Riscuri legate de atitudinea conducerii .
Oricare ar fi calitatea controlului intern, atitudinea conducerii poate contribui la limitarea sau,
dimpotrivă, la creşterea riscurilor legate de respectarea regulilor şi principiilor contabilităţii
B. Riscuri legate de natura operaţiunilor tratate Datele supuse contabilizării se împart în 3
categorii, fiecare din acestea fiind supuse unor riscuri particulare, astfel:
b1) Date repetitive Sunt acele date care rezultă din activitatea obişnuită a băncii b2) Date punctuale
Sunt complementare celor repetitive, dar care sunt reflectate în evidenţă la intervale de timp mai mult
b3) Date excepţionale Rezultă din operaţiuni sau decizii care nu pot fi incluse în activitatea curentă,
. C. Riscuri legate de conceperea şi funcţionarea sistemelor Auditorul trebuie să înţeleagă sistemul
de contabilitate (SC) şi sistemul de control intern (SCI) al entităţii. Riscul de audit (RA) reprezintă
riscul pe care auditorul îl atribuie unei opinii de audit neadecvate, atunci când situaţiile financiare
conţin informaţii eronate semnificative39 . Riscul de audit constă în probabilitatea ca auditorul să
exprime o opinie incorectă, atunci când situaţiile financiare conţin erori semnificative. c1) Riscul
inerent (RI) Reprezintă susceptibilitatea unor solduri ale unor conturi sau ale unor categorii de

22
operaţiuni sau de tranzacţii la informaţii eronate, ce ar putea fi semnificative individual sau atunci
vcând sunt cumulate cu informaţii eronate din alte solduri sau operaţiuni şi tranzacţii;
c2) Riscul de control (RC) Reprezintă riscul ca o declaraţie eronată , ce ar putea apărea în soldul unui
cont sau într-o categorie de operaţiuni sau tranzacţii, să nu poată fi prevenită sau detectată şi corectată
în timp util de sistemul contabil (SC) şi sistemul de control intern (SCI) utilizate de entitate (S400/4).
Riscurile de control se evaluează în două etape: 1. evaluarea preliminară, cu ocazia planificării şi
programării angajamentului; 2. evaluarea finală, cu ocazia definitivării concluziilor.
2. Evaluarea finală a riscului de control. După efectuarea testelor de control, auditorul stabileşte
dacă conceperea şi funcţionarea SC şi SCI sunt în concordanţă cu parametrii în funcţie de care s-a
făcut evaluarea preliminară a riscului de control.
c3) Riscul de nedetectare (RN) Reprezintă riscul ca o procedură de fond a auditorului să nu detecteze
o informaţie eronată ce există în soldul unui cont sau într-o categorie de operaţiuni sau tranzacţii,
.Riscul de nedetectare constă în posibilitatea ca procedurile de fond declanşate de către auditor să nu
reuşească să descopere anumite anomalii. Riscul de nedetectare cuprinde: 1- riscul neasociat cu
eşantionarea este determinat de calitatea personalului care efectuează auditarea şi de eficacitatea
măsurilor de supraveghere şi control luate de firma de audit. 2- riscul de eşantionare constă în
posibilitatea de a trage, pe baza eşantioa-nelor

4.5. orientarea unei misiuni de AB

Strategia de audit poate fi definită ca un proces ce vizează determinarea orientării generale de
audit, în cursul căreia este recomandabil să se facă legătura între cunoaşterea activităţii clientului şi
punctele asupra cărora se vor concentra lucrările de audit. Auditorul –este cel care va defini strategia
de audit, precizând: factorii existenţi şi cei depistaţi, obiectivele critice de audit şi modalităţile
de abordare reţinute pentru atingerea acestor obiective; abordarea generală de audit privind
controlul intern al activităţii controlate; punctele specifice de atins în prezentarea informaţiei
financiare; competenţele specialiştilor care se consideră a fi necesare pentru ducerea la bun sfârşit
a misiunii; recursul la tehnicile de revizie asistată de calculator. Pentru elaborarea strategiei de
audit trebuie examinate atât punctele-cheie relative la activitatea şi situaţiile financiare ale
departamentului auditat, cât şi incidenţa acestora asupra auditului.. De aici rezultă că obiectivele ce
trebuie avute în vedere pe parcursul elaborării stategiei de audit sunt: înţelegerea activităţii
departamentului auditat; identificarea riscurilor legate de sectorul de activitate în care activează
departamentul în cauză; identificarea obiectivelor critice de audit şi; înţelegerea
caracteristicilor controlului intern, examinarea problemelor legate de întocmirea
situaţiilor financiare; identificarea necesităţii apelului la experţi; exameninarea posibilităţii
de aplicare a tehnicilor de revizuire asistată de calculator. Trebuie remarcat faptul că strategia de
audit este un element fundamental al abordării auditului, întrucât prin procesulde definire a strategiei,
se permite să se obţină elemente probante ale misiunii de audit, prin concentrarea lucrărilor asupra
obiectivelor de audit pentru care există un risc de eroare mărit, evitându-se controalele inutile asupra
obiectivelor de audit pentru care riscul de eroare este mic

4.6 Planificarea in AB
Prin planificarea activităţii auditorilor se înţelege construirea unei strategii generale şi stabilirea
detaliată a sarcinilor referitoare la natura, durata şi gradul de cuprindere a procedurilor de audit.
Planificarea auditului asigură: ♦ îndreptarea atenţiei asupra domeniilor importante; ♦ identificarea
riscurilor de audit; ♦ îndeplinirea cu operativitate a angajamentului; ♦ stabilirea sarcinilor pentru
asistenţi; ♦ coordonarea activităţii altor specialişti.

23
 Conţinutul planificării auditului diferă în funcţie de: □ mărimea şi specificul entităţilor,
domeniile şi sistemele semnificative, de riscurile inerente de control şi de nedetectare etc; □
cunoştinţele acumulate de auditor despre banca client, în special cele privitoare la: ♦ modul de
organizare şi funcţionare al sistemului de control intern; ♦ modul de separare şi ierarhizare al sarcinilor
şi funcţiilor; ♦ complexitatea procedurilor folosite de entitate; ♦ pregătirea, experienţa şi stabilitatea
personalului implicat în culegerea şi prelucrarea datelor. □ experienţa şi competenţa auditorului,
Planul de muncă trebuie astfel conceput, încât el sa stea atât la baza repartizării sarcinilor pe
colaboratorii şi asistenţii cabinetelor de audit, cât şi la baza controlului de calitate, a îndrumării,
supravegherii şi revizuirii activităţii acestora. De regulă, se elaborează două documente: 1) Un plan
general de audit, prin care se descriu sfera de cuprindere şi obiectivele auditului.
Obiectivele planului general de muncă sunt: de a sintetiza informaţiile obţinute şi de a orienta şi
coordona întreaga activitate de audit. Redactarea acestui plan de munca presupune: 1. alegerea
membrilor echipei în funcţie de experienţa şi specializarea lor în sectorul de activitate al băncii
respective. 2 repartizarea lucrărilor pe oameni, în timp şi în spaţiu (pe subunităţi); *stabilirea
modului în care auditul se poate sprijini pe controlul intern; *coordonarea cu cenzorii şi cu alţi
auditori externi, dacă este cazul; *solicitarea sau colaborarea cu alţi specialişti din domeniul
informaticii, juridic, fiscal, tehnic etc. *stabilirea modului de utilizare a registrelor de şedinţă ale
AGA şi ale Consiliului de Administraţie; *fixarea termenului de depunere a raportului.
Planul de muncă permite obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări: Ce lucrări trebuie
să efectueze auditorul, data efectuării lor şi succesiunea în care urmează a se efectua; Ce relaţii
trebuie să stabilească auditorul cu cenzorii, cu auditorii precedenţi, cu specialiştii din alte domenii, cu
conducerea unităţii etc; De ce mijloace are nevoie auditorul şi care este costul misiunii.
Planul general de audit cuprinde: 1. Prezentarea generală a băncii: date de identificare,
scurt istoric, obiect de activitate, persoanele cu care se va colabora pe parcursul misiunii; 2.
Organizarea contabilităţii: principiile contabile aplicate, conturile previzio-nate (plan de activitate),
comparaţii pe mai mulţi ani a unor indicatori; 3. Sisteme şi domenii semnificative: pragul de
semnificaţie ales, funcţiile şi conturile semnificative, zonele de risc, punctele forte şi slabe ale
sistemului, atitudinea conducerii faţă de controlul intern etc; 4. Natura misiunii: auditarea situaţiilor
financiare sau servicii conexe; 5. Condiţii necesare pentru realizarea misiunii, documente de
obţinut (mijloace necesare), confirmări de primit, funcţiil de evaluat, intervenţii ale altor specialişti,
inventarieri la care se va participa etc; 6. Organizarea misiunii: componenţa echipei, sprijinirea pe
controlul intern, calendarul intervenţiilor în teren; 7. Bugetul: determinarea numărului de ore pe
categorii de lucrări, calculul costurilor estimate în funcţie de experienţa membrilor echipei,
compararea numărului de ore astfel stabilit cu limitele precizate prin normele profesionale şi
justificarea diferenţelor.
2) Programe de activitate. Aceste programe se elaborează pe baza
planului general şi reprezintă o detaliere şi concretizare ale acestuia.. Spre exemplu programul de audit
poate fi elaborat pe obiective ale auditului cu defalcare pe: ♦ domenii de activitate ; ♦ compartimente ♦
criterii ale auditului ♦ etape ale auditului; ♦ fluxuri materiale şi informaţionale din entitate etc. Pentru
fiecare obiectiv, domeniu de activitate, compartiment sau criteriu, programele de audit pot fi
concepute sub diferite forme, cum sunt: 1. sub forma unor chestionare prin care se cere auditorului
sau colaboratorilor să răspundă la diferite întrebări. 2. sub forma unor instrucţiuni sau ghiduri
operaţionale. Strategia de audit serveşte drept bază pentru elaborarea planului de audit. Pregătirea
planului de audit presupune următoarelor etape: * efectuarea procedurilor analitice de control, astfel
încât să se faciliteze planiificarea auditului; *. Fixarea hotărârilor luate cu ocazia planificării auditului
într-un plan de intervenţii * obţinerea aprobării pentru hotărârile luate cu ocazia planificării auditului
şi a procedurilor de audit reţinute înainte de începerea misiunii de teren; *. comunicarea planului de

24
intervenţii echipei de audit; *. comunicarea schimbărilor survenite pe timpul desfăşurării misiunii de
audit pentru a face faţă acestor schimbări.
. Deciziile luate cu ocazia planificării auditului sunt instrumentate în planul de intervenţie.
Acesta reprezintă în rezumat aspectele tehnice şi aspectele logistice ale misiunii.. Analiza detaliată a
conţinutului planului de intervenții presupune studierea a două tipuri principale de aspecte care sunt
abordate în câmpul de planificare. 1. Aspectele tehnice se referă în special la orientarea adoptată de
echipa de audit în ceea ce priveşte obiectivele cristice de audit şi control intern. Din acest punct de
vedere, etape sunt: a). realizarea procedurilor de control analitic pentru a facilita planificarea
auditului şi pentru a ameliora cunoaşterea generală a activităţii departamentului auditat, dacă aceastea
nu au fost realizate o dată cu elaborarea strategiei de audit. b. cunoaşterea controlului intern şi
alegerea orientării auditului
. 2. Aspectele logistice sunt examinate în scopul realizării eficiente a
sarcinilor şi procedurilor de audit definite în prealabil. Din acest punct de vedere, trebuie luat în
considerare: necesarul de personal şi celelalte necesităţi pentru executarea misiunii; auditorii
externi pot fi eveluatl implicaţi în executarea misiunii: utilizarea tehnicilor de revizie asistată de
calculator; calendarul prevăzut pentru lucrările de audit; În concluzie orice plan de misiune de audit
trebuie să conţină informaţii cu referire la: 1. societatea bancară –2. conturi –; 3. sisteme şi domenii
semnificative –4. misiunea – natura acesteia 5. organizarea misiunii –; 6. bugetul –

4.7. Acceptarea Mandatului și controlul lucrarii de AB

In cazul unei misiuni de audit extern, acţiunile întreprinse în această etapă permit auditorului să
colecteze informaţiile necesare fundamentării deciziei de acceptare a misiunii. Acţiunile se referă la: -
cunoaşterea globală a unităţii auditate; - aprecieri cu privire la independenţa şi la absenţa
incompabilităţii în misiunea de audit; - examenul de competenţă corespunzător specificului unităţii
auditate; - decizia de acceptare a mandatului; - respectarea altor obligaţii profesionale; - întocmirea
unei fişe de acceptare a mandatului.
În afară de elementele de identificare a unităţii patrimoniale, auditorul caută să obţină şi
elementele care să-i permită aprecierea celor mai importante riscuri existente, reţinând informaţii cum
ar fi: controlul insuficient sau carenţe notabile; contabilitatea neţinută corect şi la timp;
atitudinea conducătorilor faţă de respectarea legii şi a organelor publice şi administrative: personal
incompetent; rotaţia cadrelor prea mare şi anormală; conflicte sociale; independenţa
exerciţiilor nerespectată: onorarii insuficiente; conflicte între conducere şi acţionariat;
După analiza tuturor factorilor de risc, auditorul poate lua una din următoarele decizii: a.
acceptarea mandatului fără riscuri aparente; b. acceptarea mandatului, care însă va necesita o
supraveghere şi măsuri particulare; c. refuzul mandatului. Dacă auditorul acceptă mandatul, ei trebuie
să întocmească fişa de acceptare a mandatului care va servi ca act justificativ. Ea are ca obiectiv:
posibilitatea de a colecta informaţiile la bază pentru idetificarea unităţii, a conducerii, a obiectului
de activitate, a mărimii acesteia; de a materializa lucrările efectuate înaintea acceptării (analiza
situaţiilor, analiza riscurilor, contacte cu conducerea); de a indica bugetul necesar. De a formaliza
procedurile de acceptare; De a asigura îndeplinirea obligaţiilor profesionale care decurg din
acceptarea mandatului (scrisori către conducerea, către un coleg sau scrisoare de acceptare a
mandatului şi încheierea contractului de audit).
Normele naţionale de audit prevăd ca auditorii externi să-şi desfăşoare activitatea pe bază de
contract, din care nu pot lipsi elemente de bază ca: Normele de lucru- se vor menţiona intervenţiile
ce urmează a fi efectuate de auditor; Termenele – se vor menţiona termenele de depunere a
rapoartelor; Calendarul intervenţiilor să se precizeze perioadele în care vor demersurile, cunoaşterea
generală, aprecierea procedurilor de control intern, controlul documentelor asistenţă pentru

25
inventarierea lor, controlul conturilor şi al documentelor de sinteză; Onorariile – se au în vedere
timpul necesar pentru efectuarea diferitelor lucrări, nivelul de responsabilitate şi calificare profesională
a auditorilor. Pentru auditul intern, deşi nu se încheie un contract, în ordinul preşedintelui pentru
efectuarea acetuia vor fi incluse elementele de mai sus

26