Nouă Povestiri

J. D. Salinger

Jerome David Salinger (1912-2010) a fost un scriitor american născut în New York, fiul
unui tată evreu și al unei mame de origine irlandeză catolică. Începe să scrie încă din timpul
liceului, pubicând câteva opere la începutul anilor 1940, înainte de a fi recrutat în Al Doilea
Război Mondial.
Impunerea definitivă a lui Salinger în lumea literară vine odată cu publicarea romanului
“De veghe în lanul de secară”, considerat o operă clasică a literaturii universale. În 1965, după
alte câteva cărti publicate, printre care “Nouă povestiri”, “Dulgheri, înălțati grinda acoperișului”,
“Seymour: o prezentare”, “Fanny și Zooey”, a dispărut de pe scena literară, refugiindu-se în
Cornish, New Hampshire.
Se spune că Salinger ar fi scris mai multe romane și nuvele până spre sfârșitul vieții, însă
niciun manuscris de al său nu a fost trimis unei edituri.
Dintre operele sale am ales să prezint “Nouă povestiri”, carte pe care am discutat-o și la
seminarul de “Tehnica Lecturii”, cu accent pe nuvela “Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție”.
Așa cum reiese și din titlul operei, aceasta reprezintă o colecție de nouă nuvele, ce explorează o
lume dominată de violentă, materialism și ipocrizie. Personajele autorului sunt copii confruntați
cu misterele lumii adulte, oameni maturi stapâniți de vicisitudinile destinului, cinici și
iresponsabili.
Deși nu mai citisem nimic scris de Salinger, mărturisesc că această carte m-a impresionat
prin modul în care autorul reușește să surpindă lucruri esențiale, indispensabile vieților
personajelor, într-o manieră simplă și relaxantă. Un alt amănunt,ce ține de autenticitatea operei,
este legat de titlurile oarecum ciudate, surprinzătoare, precum: “O zi desăvârșită pentru peștii
banană”, „Chiar înaintea războiului cu eschimoșii”, ori <<”Ochii verzi și gura mică”>>. De
asemenea, deznodământurile narațiunilor sunt, într-o oarecare măsură neașteptate, având rolul de
a lăsa unele amănunte neclarificate. Astfel, cititorul, ajunge să își pună o serie de întrebări, care
poate nu vor fi deslușite nici după eventualele lecturi repetate ale cărții. De exemplu, în “O zi
desăvârșită pentru peștii banană” este vorba despre un ofițer ce suferă de o depresie puternică și
care se sinucide în timp ce se afla într-o vacanță cu soția sa, la mare. Cum rămâne însă cu pe știi
banană? Aceștia, spune Seymour Glass, personajul central al poveștii, intră într-o gaură unde “se
îndoapă ca niște porci” cu banane, încât nu mai pot ieși de acolo. În opinia mea, Seymour este un
“pește banană”, având aceeași soartă tragică. Narațiunea acestei întâmplări se desfășoară pe două
planuri paralele: în incipit este pezentată convorbirea superficială dintre soția acestuia, Muriel și
mama sa, ingrijorată de problemele ginerelui. Disperarea mamei contrastează cu detașarea și
indiferența fiicei sale, într-un schimb de replici ce devine la un moment dat amuzant : “-Bine,
bine. Acum îmi spune domnișoara Vampă Spirituală 1948, răspunse fata, și chicoti. ”, “-Nu râde,
Muriel ! Nu-i nimic de râs ! E revoltător!”, “-În fond, tot ce face el e să stea culcat pe plajă. Nici
măcar nu-și scoate halatul.” “-Dumnezeule, dar are nevoie de soare ! Nu-l poți convinge?”.
O altă povestire cu un final frapant este “Chiar înaintea războiului cu eschimoșii”, care se
dezvoltă în jurul a două colege, Ginnie Mannox și Selena Graff, ce joacă tenis împreună și care
ajung să se certe din cauza banilor pentru taxi. Întrucât Selena aducea întotdeauna cutii noi cu
mingi, considera că era obligația prietenei sale să platească de fiecare dată taxiul când se
întorceau de la tenis. “În cea de a cincea sâmbăta” Ginnie se hotaraște să îi ceara Selenei banii,
reproșându-i că îi datorează “un dolar și șaizeci și cinci”. Pentru a-și primi banii, Ginnie o
însoțește pe Selena acasă, unde îl întâlnește pe fratele acesteia, Franklin. Sunt de părere că scena
cea mai importantă o reprezinta conversația celor doi, ce debutează cu o întrebare oarecum
ciudată: “Te-ai tăiat vreodată la deget? Întrebă el. Până la os? ”. Aceștia participă la un schimb
de replici ce se transformă într-un joc plin de ironie și amuzament. Franklin, un baiat aparent
nătăfleț, dar inteligent, află că Ginnie este sora lui Joan, fata pe care a iubit-o și căreia i-a scris
opt scrisori, dar care este acum logodită, considerând-o “o snoabă afurisită”. Perspicacitatea și
istețimea băiatului reies din răspunsurile incitante pe care i le oferă lui Ginnie, dar și din ticurile
sale verbale, ce oferă un caracter hazliu narațiunii: “pentru numele lui Dumnezeu”, “pentru
Dumnezeu”, „de unde dracu’”, „pe dracu’”. Intrebând-o dacă îi este foame, Franklin îi oferă un
sadviș cu friptură de pui, lasând-o apoi să-i țină companie prietenului său, “un tânăr abia trecut
de treizeci de ani, de statură potrivită”. După un timp Selena se întoarce cu banii, invocând că a
trebuit să o aștepte pe mama sa să se trezească, dar, neașteptat, Ginnie refuză banii. În final nu
am putut să nu mă întreb de ce refuzase Ginnie banii? Cred ca prin acest sfăr șit autorul a dorit să
lase loc multiplelor întrepretări, obligându-și cititorii să-și găsească propriile răspunsuri. Se poate
ca fata să fi fost impresionată de povestea acelui bărbat, să se fi îndragostit de Franklin, ori pur și
simplu să i se fi făcut milă de situația familială a prietenei sale.
În “Sărmana gleznă scrîntită”, acțiunea se petrece acasă la Eloise, personajul principal, ce
reprezinta tipul femeii neimplinite, nemulțumită de propria-i viața, dar placidă în același timp:
“Of, neroada aia de servitoare!”. Mamă și soție, aceasta tânjește după fostul iubit, Walt, omorât
în război: “Era singurul bărbat din cîți am cunoscut vreodată care mă putea face să rîd. Adică să
rîd cu adevărat.”. Titlul povestirii face referire la una dintre întamplările pe care Eloise o evocă
cu melancolie prietenei sale, Mary Jane. Obișnuită să-și aștepte iubitul în stația de autobuz,
acesta întârzâie într-o zi. Pentru a nu pierde autobuzul, Eloise începe să alerge și își scrântește
glezna, pe care iubitul său o alintă “sărmana gleznă scrîntită”. Un alt personaj de-a dreptul
încântător este fiica acesteia, Ramona, însoțită în fiecare moment al zilei de prietenul său
imaginar Jimmy Jimmereeno. Crezând că a scăpat de prietenul imaginar al fiicei sale („Parcă mi-
ai spus că Jimmy Jimmereeno a fost călcat de o mașină și omorât”), Eloise o surprinde pe
Ramona dormind iar la marginea patului, pentru a-i face loc, de data aceasta, unui nou prieten
Mickey Mickeranno. Propoziția din final este impresionantă prin simplitatea ei “Eram o fată
draguță, insită ea rugatoare, nu-i așa?”.
“Omul-care-rîde” este o povestire în ramă, istorisită de un copil, ce vede lumea cu
inocenţa şi credulitatea potrivite vârstei. Acesta ascultă în autobuzul care îl duce la diverse
activităţi sportive, povestirea fantastică şi impresionantă a omului care fusese maltratat în
copilărie şi a rămas cu faţa schimonosită ca un râs continuu. Între jocuri şi episoade ale povestirii
se desfăşoară idila romantică, dar tristă, între instructorul copiilor si o tânără, Mary Hudson,
îndrăgită de toţi. La terminarea idilei, instructorul povestește ultimul episod cutremurător care se
termină cu moartea omului-care-râde. Sunt de părere că toți copiii simt că nu numai el a murit
,nu numai dragostea dintre instructor şi Mary, ci şi o parte din copilăria lor.
“Jos în barcă”, “Pentru Esme – cu dragoste și abjecție” și <<“Ochii verzi și gura
mică”>>, sunt, în accepțiunea mea, cele mai profunde povestiri.
În centrul celei dintâi se află imaginea unui băiețel de patru ani, pe nume Lionel, care
suferă o traumă psihologică din pricina unui comentariu antisemit făcut de Sandra, servitoarea
familiei. Singuratic din fire, acesta avea obiceiul să iși petreacă intreaga zi în barca părin ților săi,
crezându-se marinar. Dorind ca fiul său să-și învingă timiditatea, doamna Boo Boo Tannenbaum
îl provoacă la un joc, inchipuindu-se un viceamiral venit în inspecție. Copilul nu cedează însă,
spunându-i mamei sale că nu este amiral, ci o doamnă și îi interzice să se urce alături de el în
barcă. În cele din urmă, copilul îi permite mamei sale să se apropie de el, și îi poveste ște,
plângând, discuția dintre cele două servitoare, în care “-Sandra…i-a spus doamnei Snell…că
tăticu e un…infect…murdar”. Dorind să iși împace fiul, Boo Boo îi mărturisește că “Nu-i asta
nenorocirea cea mai mare care-ar fi putut să se întâmple”, fapt ce sugerează că femeia era
conștientă de toate probleme din familia sa. Totul se termină cu o întrecere, pe drumul de
întoarcere de la gară, între Lionel și părinții săi, copilul “ieșind învingător”.
“Pentru Esme – cu dragoste și abjecție” reprezintă un amestec de inocen ță și traumă
profundă generată de repercusiunile celui de-al Doilea Război Mondial. Narațiunea este
structurată în trei părți. În prima parte un soldat american intră din întâmplare într-o biserică,
unde un cor de copii “în majoritate fete între șapte și treisprezece ani” faceau repetiții. Dintre
aceștia, prezența Esmei se face remarcată, prin vocea și înfățisarea sa: “Avea cam treisprezece
ani, păr blond-cenușiu, neondulat și tăiat scurt până la lobul urechilor,o frunte frumoasă și ochi
blazați” “Avea cel mai bun registru înalt, cel mai plăcut la auz și mai sugur, trăgînd automat
după sine toate celalalte voci”. Modul în care naratorul o surprinde căscând descrie cu exactitate
caracterul fetiței: “de două ori, între versete, am surprins-o căscînd. Era căscatul unei domnișoare
bine crescute, un căscat discret, cu gura închisă, dar nu puteai să nu-l remarci; o trăda freamătul
nărilor”. Cel de-al doilea plan este fixat spațial într-o ceainărie și surprinde întalnirea dintre
narator și Esme, care îi cere acestuia să-i dedice o poveste: “Nici nu trebuie să fie prea prolifică.
Doar atît cît să nu pară copilaroasă și stupidă. Reflectă un moment. Prefer povestirile despre
abjecție”. Această replică evidențiază maturitatea și modul profund de gandire a fetiței, trăsături
ce contrastează cu vârsta aceasteia. Ultima secvență reprezintă “partea abjectă sau emoționantă a
povestirii”, “iar decorul se schimbă”. Scrisorile trimise de Esme îl ajută pe sergentul X să îndure
ororile războiului. Alături de scrisoare, Esme Îi trimite un ceas impermeabil, anti- șoc, ce are
simbolistica unui talisman, sugerând totodată că, pentru a supraviețui războiului, acesta trebuie
să se detașeze. Ecranul ceasului este însă spart pe drum, dar pentru sergentul X reprezintă un
semn că încă mai poate spera la o nouă șansă.
În <<“Ochii verzi și gura mică”>> acțiunea se desfășoară noaptea, într-o locuință din
New York. Personajele sunt: Arthur, soția acestuia Joanie, Lee – “un bărbat cărunt” – amantul
Leonei și în același timp prietenul lui Arthur. De această dată este vorba despre o conversa ție
telefonică, în miez de noapte, între cei doi prieteni. Lee își testează abilitățile teatrale și încearcă
să îl mintă pe Arthur că nevasta acestuia, Joanie, probabil disparuse cine știe unde și se va
întoarce în curând acasa. Gândul că a acționat bine a lui Lee este anulat în câteva minute de
prietenul său, care îi întoarce cu talent minciuna, aunțând că Joanie s-a întors. Conchid astfel că
această povestire sugerează cum să-i dai de înțeles, într-o maniera inteligentă, amantului soției
tale, că știi cu cine te înșală.
“Perioada albastra a lui Daumier-Smith” vine însă dintr-un alt registru, fiind mai
apropiată de romanul “De veghe în lanul de secară”. Aceasta prezintă aventurile unui tânăr care
ajunge să devină instructor de artă la o școală. Având doar 19 ani, acesta inventează o poveste
plauzibilă și astfel este primit în corpul didactic al școlii “Les Amis des Vieux Maîtres”: “Ziceam
eu în scrisoare că aveam 29 de ani și că era un strănepot al lui Honore Daumier. Că tocmai îmi
părăsisem mica mea proprietate din sudul Franței, în urma decesului soției mele[…]. Mă ocupam
de pictură, ziceam eu, încă din frageda copilărie, dar, urmând sfatul lui Pablo Picasso, care era
unul din cei mai vechi și mai prețioși prieteni ai familiei mele, nu expusesem niciodată” . M-a
surprins plăcut simțul umorului bine “educat “ al acestuia evidențiat prin expresii precum: “am
fost mereu o coțofană strângătoare”, “cel mai interesant animal activ de vară – Fata Americană în
Șort”.
Ultima dintre povestiri, Teddy, vorbește despre un copil de 10 ani, considerat geniu, care-
şi poate aminti vieţile sale trecute şi poate prezice viitorul, căutând în acelaşi timp înălţarea
spirituală pe care n-a reuşit să o obţină în viaţa anterioară din cauza unei femei. Acesta se afla pe
un vapor în drum spre Anglia, unde-l întâlnește pe Nicholson, un tânăr entuziasmat şi dornic de
a-i lua un interviu copilului-geniu, discuţie care ajunge până la legătura dintre timp şi spaţiu în
univers şi starea fragilă a vieţii, prilej cu care Teddy îşi prevesteşte moartea:
“… De pildă, eu am lecţia de înot cam peste cinci minute. Coborând la bazin s-ar putea să nu
găsesc nici o picătură de apă în el. Poate că azi e ziua când îi schimbă apa, sau mai ştiu eu ce. S-
ar putea întâmpla totuşi să mă duc la marginea bazinului, doar aşa, ca s-arunc o privire, şi sora
mea ar putea să vină să-mi dea un brânci. Aş putea să-mi fracturez ţeasta şi să mor pe loc.
[...]
Abia ajunse la jumătatea drumului, când auzi un ţipăt pătrunzător şi prelung – scos evident de o
fetiţă şi care avea o rezonanţă deosebită, ca şi când s-ar fi repercutat între patru pereţi de piatră.”
Am adunat de asemenea o serie de citate preferate: „-Uite, vine un val, spuse Sybil
îngrijorată”, “-O să-l ignorăm. O să-l tratăm cu dispreț, spuse tânărul. Ca doi snobi.”, „Bărba ților
le place să creadă că ți-ai petrecut toată viața vomitând ori de câte ori s-a apropiat de tine un
bărbat. Și crede-mă că nu glumesc. Ah, poți să le spui verzi și uscate. Dar niciodată ceva sincer!
Dacă le povestești că ai cunoscut odată un băiat frumos, va trebui să adaugi cu aceeași suflare că
era prea frumos. Sau dacă le mărturisești că ai cunoscut un băiat inteligent, trebuie să precizezi
că era totuși un tip care făcea pe deșteptu’ sau pe șmecheru’. Dacă nu, o să-ți dea în cap cu bietul
băiat ori de câte ori o să aibă ocazia”, “Marinarii nu plîng niciodată. Numai cînd vasele lor se duc
la fund. Sau cînd naufragiază pe plute și n-au altceva să bea decît…”, “-Ce-i spune un perete
celuilalt? întrebă el cu o voce pițigăiată. E o ghicitoare”, „-Ne-ntîlnim la colț, veni lovitura de
grație, răcnită triumfător”, “cea mai curioasă deosebire între fericire și bucurie este că fericirea e
solidă, pe cînd bucuria e lichidă”, “Îi redau sorei Irma libertatea de a-și urma propriul destin.
Orice om e o călugăriță”, “Da îl iubești pe Dumnezeu, nu-i așa? [..] Da, firește că-l iubesc. Dar
nu-l iubesc sentimental. El nu ne-a spus niciodată că trebuie să-l iubim sentimental, zise Teddy.
Dacă aș fi eu Dumnezeu, cu siguranță că n-aș pretinde oamenilor să mă iubească sentimental”,
“Știți mărul acela din Biblie pe care l-ar fi mâncat Adam în grădina raiului. Știți ce era în măr?
Logică. Logică și fleacuri intelectuale [...] dacă vrei să vezi lucrurile așa cum sunt în realitate,
ceea ce trebuie să faci este să vomiți mărul”, “Nenorocirea e că majoritatea oamenilor refuză să
vadă lucrurile așa cum sunt. Nici măcar nu vor să se oprească din a se naște și a muri tot timpul.
Țin neapărat să vadă mereu trupuri noi, în loc să se oprească și să ramână alături de Dumnezeu,
acolo unde într-adevăr sunt fericiți”.
Conchid astfel că, cele “Nouă povestiri” ale lui J.D. Salinger, se învârtesc în jurul unor
stări sufleteşti profunde, sau mai degrabă a unor tulburări comportamentale, având ca motive
principale războiul și trauma, dar şi dorul de copilărie.