Uniunea Europeană și Maghreb – Traiectoriile

dificile și realitățile complexe ale construcției

unui parteneriat euro-mediteraneean

Marius I. LAZĂR

Abstract
The study proposes a brief overview of the relationships between
European Union and Maghreb in terms of the joint participation
in the Euro-Mediterranean Partnership, focusing especially on the
case of Morocco. Here, the alaouite monarchy holds a special place
because, of all EU’s Mediterranean partners, it is the country that
participates most in common projects and has come closest to imple-
menting the EU’s acquis although no possibility of adherence can
realistically be envisaged. The poor Intra-Maghreb regional integra-
tion, a consequence of the co-existence of political regimes that were
highly heterogeneous and marked by rivalry, has been another reason
why Morocco has turned towards Europe, especially economically.
Morocco proves to be EU’s most active partner, taking advantage of
the economic liberalization and the democratization of the political
field initiated under the leadership of Mohammed VI.

Cercetarea își propune o sumară perspectivă asupra relațiilor

dintre Uniunea Europeană și Maghreb, așa cum sunt ele formali-
zate instituțional prin participarea comună la parteneriatul Euro-
Mediteranean, insistând mai ales pe cazul reușit al Marocului.
Monarhia alaouită are aici o poziție particulară căci, dintre toți
partenerii mediteraneni ai UE, este țara care se află cel mai bine
integrată în programele și proiectele comune și care și-a asumat în
cea mai mare măsură acquis-ul comunitar, chiar și situată în afară
unei perspective reale de aderare. Slaba integrare regională intra-
maghrebină, rezultat al existenței unor regimuri politice extrem
de eterogene și marcate de multiple rivalități a fost un argument
în plus pentru ca Maroc să se orienteze spre Europa, mai ales din
 Uniunea Europeană și Maghreb • 277

punct de vedere economic. Colaborările cu Comunitatea Economică

Europeană încep încă din deceniul șase și ele se vor dezvolta pro-
gresiv, în paralel cu emergența treptată a unei proprii politici medi-
teraneene a Comunităților Europene. Creearea Parteneriatului
EuroMediteranean, în 1995, oferă un cadru comun de participare
lărgită la diverse programe între cele două părți ale Mediteranei, în
efortul UE de a creea un spațiu de valori politice, economice, demo-
cratice, comune în regiune. Marocul se dovedește cel mai activ par-
tener al Uniunii Europene, profitând de progresiva liberalizare eco-
nomică și de democratizare a câmpului politic, odată cu conducerea
lui Mohammed VI.

Istoria și mecanismele institutionale ale Parteneriatului

Euro-Mediteranean. Parteneriatul euro-mediteranean a fost con-
ceput la origine ca un proiect, inițiat de Consiliul European, având
ca scop stabilitatea regională, instalarea unui climat de pace și spriji-
nirea procesului de creștere economică; el se originează în declarația
adoptată la Barcelona de către miniștri de externe ai UE și ai celor
12 țări partenere din Mediterana de Sud: Maroc, Tunisia, Algeria,
Egipt, Israel, Autoritatea Palestiniană, Liban, Siria, Turcia, Cipru și
Malta1. Datorită reticențelor lui Khadafi de a se lăsa antrenat într-o
structură de cooperare care să nu-i valideze un rol eminent, Libia a
avut doar un statut de observator, după 1999; în 2007 Albania și
Mauritania sunt acceptate ca membri ai parteneriatului în vreme ce
Cipru și Malta vor deveni, după 2004, membri deplini ai UE.
Procesul de la Barcelona (sau parteneriatul Euromed) era for-
mulat, în epocă, pe trei mari domenii, după modelul tratatului de
la Maastricht: 1) un parteneriat politic și de securitate, destinat să
stabilească un spațiu comun de pace și stabilitate, fondat pe ade-
ziunea la valori fundamentale precum democrația și drepturile
omului. Nu era vorba doar de a preveni eventualele amenințări
militare care ar putea pune în pericol stabilitatea regională ci de a
trata probleme de soft security: migrație, drog, criminalitate; 2) un

1
Esther Barbe, „The Barcelona Conference: Launching Pad of a Process”, Mediter-
ranean Politics, Vol. 1, n° 1, 1996, pp. 25–42.
278 • Marius I. Lazăr

parteneriat economic și financiar al cărui obiectiv era crearea unei

zone de prosperitate și stabilirea unui spațiu de liber schimb. Logica
adiacentă acestei strategii de sprijinire a proceselor de reformă eco-
nomică în regiunile sudice era aceea că liberalizarea economiilor
partenerilor mediteraneeni va antrena și o deschidere politică și o
democratizare progresivă, potrivit tezei liberale că interdependența
comercială crescândă reduce posibilitățile de conflict și de înfruntare;
3) Parteneriatul social, cultural și uman, având ca scop promovarea și
încurajarea dezvoltarea umană, creșterea comprehensiunii și a apro-
pierii între diversele popoare și culturi și sprijinirea societății civile în
flancul sudic2.
Elaborat tocmai în momentul tezelor lui Hungtinton, procesul
de la Barcelona își propunea o altă viziune geopolitică și să arate că
un dialog al culturilor e posibil, cel puțin în zona mediteraneană3.
Dezideratul său oficial era deci de a contribui la pacea și la stabilita-
tea în Mediterana, de a încuraja colaborarea economică între Nord
și Sud și de a promova schimburile culturale în scopul de a faci-
lita emergența unui spațiu comun de valori în orizontul integrării
țărilor riverane bazinului mediteranean într-un ansamblu cultural,
economic și geopolitic unitar și coerent, depășind faliile istorice și
religioase. Tentativa UE de a atrage în siajul său țările din MENA
(Middle East and North Africa) constituia, în acel moment, o replică
la tendințele hegemonice ale Statelor Unite în zona Golfului înde-
osebi și asupra gestiunii conflitelor regionale, ulterior războiului
din 19914. În timpul primilor ani, procesul a avut ca scop găsirea
de soluții convenabile la toate dezechilibrele regionale care carac-
terizează partenerii sudici și care ar fi putut reprezenta un pericol
pentru securitatea UE: instabilitate politică, ascensiunea islamis-
mului politic sau radical, demografia galopantă cu toate efectele sale
dezechilibrante social și economic, riscul de imigrație clandestină.

2
http://www.eeas.europa.eu/euromed/docs/bd_en.pdf
3
Bichara Khader, Le partenariat euro-méditerranéen, après la conférence de Barcelo-
ne, L’Harmattan, Paris, 1997.
4
Matthew Nimetz, „Mediterranean Security After the Cold War”, în Nikoloaos
Stavrou (ed.), Mediterranean Security at the Crossroads: A Reader, Duke University
Press, 1999, pp. 45–56.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 279

Instituțiile europene propuneau, prin intermediul Parteneriatului,

soluții de lungă durată, bazate pe efectele pozitive produse de dez-
voltarea economică și de schimbările socioculturale asupra situației
interne din țările partenere. Inspirat în mare măsură de OSCE,
Euromed se dorea acțiune globală vizând producerea unei dinamici
de pace bazate pe interacțiunea între politic, economic și social5.
Totuși, în scurt timp, ambițiile maximaliste ale proiectului și/au
dovedit limitele practice, în special în ceea ce privește dezidera-
tul fundamental al instaurării unui climat de securitate în spațiul
mediteranean. În special conflictul arabo-israelian, polarizând toate
pasiunile în jurul celor doi beligeranți, s-a dovedit a fi principalul
obstacol în calea stabilirii unui climat de cooperare între partenerii
Euromed. Chiar dacă UE a separat inițial gestiunea Parteneriatului
de cea a procesului de pace, intensificarea crizei după 1998 și izbuc-
nirea celei de-a doua Intifade a ruinat optimismul primilor ani de
după acordurile de la Oslo și proiectele europene ale unei reconcili-
eri regionale sub coordonarea UE6.
În primii ani însă procesul a pus bazele unor mecanisme și
instituții colective începând să deruleze o serie de programe, deru-
late prin MEDA, principalul cadru financiar de cooperare între UE
și partenerii sudici care beneficiază de fonduri ale Băncii Europene
de Investiții. Principalele programe și proiecte din primul pilon
al parteneriatului, referitor la dialogul politic și securitar, sunt
partajate în trei mari sectoare de colaborare: Justiție, Libertate
& Securitate (Euromed Justice7, Euromed Police8), Migrație
(Euromed Migration I, II), Dialog politic (EuroMeSCo – Foreign
policy institutes9, Middle East Peace Process, Malta Seminars
for diplomats). Deciziile politice importante însă din acest prim
5
Rosemary Hollis, „Barcelona’s First Pillar: An Appropiate Concept for Security
Relations?”, în Sven Behrendt, Christian-Peter Hanelt (eds.), Bound to Coope-
rate – Europe and the Middle East, Bertelsmann Foundation Publishers, 2000,
pp. 107–130.
6
Esra Bulut Aymat (Ed.), European Involvement in the Arab-Israeli Conflict, Euro-
pean Union Institute for Security Studies – Chaillot Papers, December 2010.
7
http://euromed-justice.eu/home
8
http://www.euromed-police3.eu/index.php/en/
9
http://www.euromesco.net/
280 • Marius I. Lazăr

segment au fost constant jenate de menținerea conflictului isra-

elo-palestinian și de emergența sau persistența unor alte conflicte
sau tensiuni în flancul sudic (războiul civil din Algeria, instabili-
tatea politică din Liban, etc) sau de existența unor regimuri auto-
cratice în lumea arabă, blocând o dinamică sănătoasă a normelor
democratice10.
Mai neutru din punct de vedere al sensibilităților culturale
sau securitare, pilonul parteneriatului economic și financiar a
permis cea mai complexă și activă colaborare, implementată prin
multiple programe: în economie (Euromed Quality, Euromed
Market, Femise – socio-economic research11, FEMIP, Medstat,
etc), energie (Euro-Arab Mashreq Gas Market, Integrated
Electricity Market Development, Euro-Mediterranean Energy
Market, etc), mediu (Water sector cooperation, MEDA Water –
Resourcemanagement, SMAP III – Sustainable environmental
development etc.), societate informațională, transport (Euromed
Transport Programme, Euromed Aviation project, Safemed –
Maritime safety and pollution prevention, Euro-Med Satellite
Navigation). În sfârșit, parteneriatul social, cultural și uman este
gestionat prin programme în domeniul audiovisual & media, cul-
tură (Euromed Heritage12, Anna Lindh Foundation– Dialogue
Between Cultures13), educație & training (MEDA – ETE, Tempus,
Erasmus Mundus), Tineret (Euromed Youth), societate civilă și
autorități locale (Euromed Civil Forum, Euro-Mediterranean
Summit of Economic and Social Councils, TRESMED – Civil soci-
ety dialogue etc).
Evenimentele din 11 septembrie și efectele lor în plan global,
problematica gestionării securitare a amenințărilor teroriste, lăr-
girea UE spre est, criza irakiană și fragmentarea poziției europene
în problema intervenției militare anti-Saddam, blocarea procesului
de pace și agravarea tensiunilor din teritoriile palestiniene, au avut
10
Bichara Khader (ed.), Le partenariat euro-méditerranéen vu du Sud, L’Harmattan,
Paris, 2001.
11
http://www.femise.org/
12
http://www.euromedheritage.net/
13
http://www.euromedalex.org/fr
 Uniunea Europeană și Maghreb • 281

importante repercusiuni asupra statutului Euromed14. După 2001,

Parteneriatul a fost în centrul unor intense discuții vizând operarea
unor revizuiri și redefiniri a principiilor fundamentale, pe de o parte
din perspectiva creșterii imperativelor securitare, pe de alta din
încercarea de a face față proiectelor alternative ale Statelor Unite
de a construi propria lor structură de cooperare regională, de refor-
mare democratică și de gestiune a conflictelor regionale (Greater
Middle East Initiative)15. Dificultățile unei gestiuni globale a proble-
melor politice și securitare din flancul sudic, fragmentat de multiple
tensiuni intra și inter statale, precum și procesul de extindere al UE
care a integrat o mare parte din fostele țări comuniste din Est, a
impus o regândire pragmatică a noii politici externe și de securitate
comune a Uniunii Europene în raport cu regiunea mediteraneană16.
Noua strategie de securitate europeană, formulată în decem-
brie 2003, a elaborat proiectul unei Politici Europene de Vecinătate
(European Neighbourhood Policy – ENP), elaborat în forma sa defi-
nitivă în mai 2004: ea propune nu atât soluții generice cât mai ales
un demers bilateral diferențiat, bazat pe stabilirea de planuri de
acțiune particularizate cu fiecare țară, prin care se definesc împre-
ună imperativele de reformă politică, de cooperare și dezvoltare
economică și socială, etc17. Parteneriatul Euromed a fost integrat în
ENP (alături de Eastern Partnership), cu întreg acquis-ul său ante-
rior, dar intrând de acum în noua logică a planurilor de acțiune bila-
terale și modificând unele din mecanismele sale financiare, corelate
cu cele ale întregii PEV. Astfel, în 2007, programul MEDA este înlo-
cuit cu Instrumentul european de vecinătate și parteneriat, girat de
14
Sven Biscop, Euro-Mediterranean Security: A Search for Partnership, Ashgate Pu-
blishing Limited, 2003.
15
Dick Cheney, „The Greater Middle East – The Bush Administration’s Perspecti-
ve”, Globalist Document, February, 06, 2004.
16
Rosa Balfour, Rethinking the Euro-Mediterranean political and security dialogue,
European Union Institute for Security Studies – Occasional Papers, n° 52, May
2004; la fel, pentru o perspectivă sintetică, Stephen Calleya, Evaluating Euro-Medi-
terranean Relations, Routledge, 2005.
17
Commission of the European Communities, European Neighborhood Policy –
Strategy Paper, Brussels, 12.5.2004, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/strategy/
strategy_paper_en.pdf
282 • Marius I. Lazăr

EuropeAid, mult mai flexibil și care este modulat după nevoile fiecă-
rei țări și după capacitățile sale de absorție, în consonanță cu planul
de acțiune încheiat cu aceasta18.
Primii zece ani ai Parteneriatului, sărbătoriți în cadrul
Summitului omagial de la Barcelona, în noiembrie 2005, au oferit
însă o imagine lucidă asupra limitelor procesului euromeditera-
nean19. În primul rând, faptul că el ignora într-o anumită măsură
realitățile politice și sociale dezastruoase ale partenerilor sudici în
ideea că susținerea colaborării economice și atragerea țărilor din
Sud în procesele de globalizare vor antrena simultan și reforme poli-
tice. Acum însă, confruntați și cu proiectul american alternativ, ce
pune democratizarea societăților din MENA în centrul activismului
său, liderii europeni încearcă să reactualizeze unul dintre principi-
ile fondatoare ale Declarației Euromed din 1995, și anume imple-
mentarea „unor acțiuni specifice cu scopul de a crea o Comunitate
Euro-Mediteraneană de state democratice”. Până în acel moment,
UE acceptase tacit autoritarismele din lumea arabă și devierile de la
normele unui stat de drept, în numele cooperării și a implementării
programelor comune, considerate drept o manieră soft de produ-
cere a unei dinamici reformatoare în interiorul partenerilor sudici.
Discuțiile premergătoare summitului de la Barcelona însă, trăgând
concluziile analizei lucide făcute progreselor parteneriatului, ajunge
să afirme că „legătura cauzală și secvențială dintre reformele eco-
nomice și liberalizarea politică nu a reușit să se materializeze. Dacă
a existat un oarecare progres în termeni de dezvoltare umană, el
n-a fost, totuși, nici uniform și nici suficient pentru a răspunde
gravelor probleme din regiune. Reformele economice nu au reușit
să încurajeze reformele politice”20. Summitul a introdus o serie din
aceste recomandări în programul său de acțiune adoptat, în scopul
18
http://ec.europa.eu/europeaid/how/finance/enpi_en.htm
19
10th Anniversary Euro-Mediterranean Summit, Barcelona, 27–28 November 2005,
http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/05/st15/st15074.en05.pdf.
20
Barcelona Plus: Towards a Euro-Mediterranean Community of Democratic States,
Report prepared by the EuroMeSCo network at the request of the Ministers of
Foreign Affairs of the Partnership, April 2005, p. 5, http://www.europarl.europa.
eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/afet_20050713_euromescoreport_/
afet_20050713_euromescoreport_en.pdf
 Uniunea Europeană și Maghreb • 283

implementării obiectivelor democratice presupuse de Declarația de

la Barcelona în următorii cinci ani.
În realitate însă, o mare parte din regimurile din Sudul
Mediteranei continuă să promoveze aceleași structuri politice auto-
cratice, fără o activitate politică veritabilă, cu elite post-coloniale
care-și perpetuează pozițiile și privilegiile într-o simbioză cu o nouă
clasă oligarhică, apărută pe fondul liberalizării economice, cu o soci-
etate civilă blocată și chiar reprimată. În special Egipt, Tunisia, Siria
sunt țările cu o situație care s-a degradat continuu, în care alege-
rile au validat cu improbabile majorități aceleași elite politice care
acaparează totalitar întreaga autoritate în stat, împiedecând orice
opoziție serioasă și orice manifestare a unei societăți deschise și
libere. Summitul de la Barcelona din 2005 a avut însă meritul că
a ridicat oficial problematica imperativului democratizării flancului
sudic și a necesității unor reforme politice de esență, manifestate mai
ales prin acceptarea liberalizării efective a câmpului politic, inclusiv
lăsând loc partidelor islamice, precum în Maroc, țară care primește
un „statut avansat” din partea UE pentru progresele făcute în pla-
nul democratizării politice. The Neighbourhood Policy va propune,
după 2005, noi instrumente financiare: The European Instrument
for Democracy and Human Rights (EIDHR) care finanțează în mod
direct societățile civile din țările partenere fără consimțământul
guvernelor în funcție și „Fondul pentru guvernanță”21.
Această atenție acordată imperativelor democratice este însă
eliminată dintre dezideratele fundamentale ale Uniunii pentru
Mediterana, noua denumire sub care liderii europeni, în special
Nicholas Sarkozy, încearcă să resuscite Parteneriatul Euromed,
fiind înlocuite cu proiecte de ordin securitar imediat: alianța împo-
triva unui Islam politic considerat ca destabilizator la adresa ordinii
regionale și chiar europene, lupta împotriva terorismului, controlul
imigrației22. Bazată pe o regândire mai degrabă nihilistă a destinu-
lui Parteneriatului, pe fondul unei avansări extrem de lente a pro-
21
http://www.eidhr.eu/
22
Despre Uniunea pentru Mediterana a se vedea mai ales numărul special din Étu-
des géopolitiques, N° 9 (Quelle union pour quelle Méditerranée?), Paris, 2008 și din
Géostratégiques, N° 21 (Quelle union pour la Méditerranée?), 2008; la fel, Giovanni
284 • Marius I. Lazăr

cesului de colaborare politică a partenerilor sudici, Uniunea a fost

lansată, după mai multe reformulări și controverse între Franța și
Germania, la Paris, în iulie 2008, succedată mai apoi de o reuniune
a miniștrilor de externe care au stabilit structurile instituționale
(în special un secretariat permanent al UpM23, o Adunare locală și
regională Euromed, participarea Ligii Arabe la reuniuni ca membru
cu drept deplin, etc), programul de lucru, domeniile de cooperare.
Principala inovație constă în instituirea unui sistem de coprezidență
(un președinte din EU și altul din țările sudice) în cazul summitu-
rilor și a reuniunilor; Franța și Egipt au fost alese ca primele țări în
acest regim. În fața reticenței sau refuzului partenerilor sudici de
a angrena reforme politice și sociale strucurale, UpM este expresia
unei real-politik care substituie dezideratul tradițional al obiecti-
velor democratice și ale condiționalității politice aflate în centrul
Declarațiilor de la Barcelona din 1995 și 2005 cu proiecte mai
degrabă concrete, de natură tehnică: depoluarea Mediteranei, ener-
gii regenerabile, cooperare economică24. Rezultat al ambițiilor arabe
ale Franței, care se erijează în motor al unei noi resuscitări a colabo-
rărilor mediteraneneene, UpM a avut însă o primire diferențiată de
cele două părți ale Mediteranei: Libia s-a situat încă o dată în afara
noii structuri, în care vede o modalitate de a antrena lumea arabă
în siajul Occidentului, o altă parte din țările arabe sunt reticente
față de prezența Israelului în diversele formule de colaborare, în
schimb ea a permis un reviniment diplomatic al Siriei, care profită
de Summitul de la Paris pentru a relua contactul și dialogul oficial cu
țări din Uniunea Europeană cu care întreținea relații dificile25.

Un Maghreb complex și cu geopolitici volatile. Ceea ce se

desemnează sub termenul de Maghreb grupează cele patru state din
Dotoli, L’Union pour la Méditerranée: origines et perspectives d’un processus, Ed. du
Cygne, 2010.
23
http://www.ufmsecretariat.org/en/
24
Alvaro de Vasconcelos (ed.), Union for the Mediterranean. Building on the Barce-
lona acquis, European Union Institute for Security Studies Report, 13 May 2008,
http://www.iss.europa.eu/uploads/media/ISS_Report01.pdf.
25
Bichara Khader, L’Europe pour la Méditerranée: De Barcelone à Barcelone (1995–
2008), L’Harmattan, 2009.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 285

partea vestică și centrală a Africii de Nord: Maroc, Algeria, Tunisia și

Libia; el conține peste 90 de milioane de oameni, în special cele două
mari țări, Algeria (36 milioane) și Maroc (39 milioane). Este vorba
despre o structură geopolitică cu o identitate geografică, istorică,
culturală, chiar politică extrem de bine conturată, dar a cărei unitate
sau coeziune a fost permanent bruiată de multiple divergențe endo-
gene sau exogene26.
Din punct de vedere geografic, elementul comun care le
unește este partajarea deșertului saharian. Pivot geostrategic între
Mediterana și Africa neagră, el reprezintă hinterland-ul întregului
spațiu maghrebin, regiune cu resurse naturale fundamentale pen-
tru dezvoltarea țărilor, ceea ce și motivează multiple dispute între
state (conflictul în jurul Saharei Occidentale fiind cel mai cunoscut,
sau tentația Libiei de a controla o parte din Ciad etc.)27. Maghreb
a avut constant, de secole, o poziție mediană și de tranzit dinspre
Africa subsahariană înspre spațiul mediterenean și Europa dar una
mult mai puțin conturată înspre Orientul Mijlociu, datorită bloca-
jelor geografice (deșertul libian) și unei auto-referențialități politice
ce a ocazionat o mai slabă participare concretă la evenimentele și
realitățile geopolitice din Mashreq. Din punct de vedere cultural și
religios, Maghrebul se caracterizează printr-o extraordinare omo-
genitate, în pofida unei tradiții istorice complexe și marcată de
emergența unor multiple facțiuni confesionale.
În primul rând, ceea ce singularizează Maghrebul în raport cu
restul spațiului arabo-musulman este prezența unor importante
comunități berberofone (amazigh): între 10 și 12 milioane în Maroc
(în special în regiunile montane din Rif și Atlas), între 6 și 7 mili-
oane în Algeria (Kabylia și Aurès), peste 300.000 în Libia, 50.000
în Tunisia, 10.000 în Mauritania28. De altfel, fondul cultural al
Maghrebului este berber și identitatea arabă s-a grefat pe acesta,
mai ales după secolul XI, odată cu invația triburilor arabe hilaliene
26
Yves Lacoste, „Qu’est-ce que le Grand Maghreb?”, în Camille Lacoste, Yves
Lacoste (dir.), Maghreb, peuples et civilisations, La Découverte, 2004, pp. 45–51. 
27
Jean-François Troin, Le Grand Maghreb (Algérie, Libye, Maroc, Mauritanie, Tuni-
sie): Mondialisation et construction des territoires, Armand Colin, 2006. 
28
Jean Servier, Les Berbères, Presses Universitaires de France, 2011.
286 • Marius I. Lazăr

din Arabia, fără însă să-l anuleze. Astfel, ceea ce definește funda-
mental populațiile din regiune, în special în partea septentrională
a Maghrebului, este emergența acestor structuri identitare compo-
zite, ce se reflectă nu doar în diferitele tradiții culturale sau cutume
ci și în plan lingvistic. Araba maghrebină constituie un dialect
aparte, destul de diferit de araba literară ca și de celelalte dialecte
vorbite în restul lumii arabe.
Mai apoi, există identitatea musulmană, Maghrebul remar-
cându-se, și aici, printr-o omogenitate aproape unică față de restul
lumii islamice. Ceea ce predomină aproape în totalitate (98%) este
Islamul sunnit de rit malekit; există doar mici minorități kharijite în
câteva enclave în Tunisia și Algeria (jerbieni, mozabiți, nefousiți)29.
Spre deosebire de Orientul Mijlociu sau Egipt, Maghrebul este lip-
sit integral de orice altă comunitate religioasă nemusulmană. După
formarea statului Israel, comunitățile iudaice din regiune, mai
ales Maroc și Tusia, vor emigra, cele rămase pe loc fiind în număr
nesemnificativ. Islamul este un factor identitar fundamental,
atât la nivel individual cât și ca referință socială și chiar politică.
Mauritania se intitulează „Republică islamică” iar mai ales Marocul
etatizează referința islamică, devenită un facor de legitimitate poli-
tică fundamentală a dinastiei alaouite. Suveranul, care își atribuie o
descendență sherifiană, din familia Profetului, poartă titlul de Amir
al-Muminin (Conmandant al credincioșilor).
O altă caracteristică aparte este larga utilizare a limbii franceze,
cu excepția Libiei, efect al moștenirii coloniale franceze. Mai mult
chiar, ea este astăzi mult mai folosită decât în trecut, datorită dez-
voltării învățământului, a mass-media, a fluxului masiv de imigranți
maghrebini înspre Franța și Belgia30.
Din punct de vedere politic, traiectoriile celor patru state au fost
destul de particularizate, adesea divergente și marcate de rivalități
ideologice, geopolitice, economice, chiar personale, între lideri.
29
Rochdy Alili, „L’histoire de l’Islam au Maghreb”, în Camille Lacoste, Yves Lacoste
(dir.), op. cit., pp. 131–135.
30
Ammar Azouzi, „Le français au Maghreb: statut ambivalent d’une langue”,
Synergies Europe, n° 3, 2008, pp. 37–50, http://ressources-cla.univ-fcomte.fr/ger-
flint/Europe3/azouzi.pdf.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 287

Marocul este o monarhie (familia alaouită ajunge la putere încă din

1659), în care autoritatea politică a suveranului este dublată de o
dimensiune religioasă, ceea ce întărește legitimitatea sa și induce
un sentiment general de reverență, greu de contestat chiar și de
către noile mișcări islamiste de opoziție. Puterea regală – makhzen
– controlează întreg câmpul politic, dar permițând existența unui
Parlament și al unui multipartitism controlat. Inițiat de Hassan II,
în ultima parte a domniei sale, în deceniul nouă, un proces de libe-
ralizare economică și politică este dezvoltat de către noul suveran
Mohammed VI, încercând să blocheze astfel curentele populare de
nemulțumire, legate mai ales de condițiile economice și sociale încă
deficitare, mai ales în rândul generațiilor tinere31.
În schimb, Algeria a parcurs un cu totul alt traseu politic
decât vecinul său de la vest. Lunga perioadă colonială franceză a
marcat istoria modernă a țării și a produs un larg resentiment în
rândul populației care, sub impulsul mișcării naționaliste va duce
o lungă rezistență, până la obținerea independenței, în 196232.
Legitimându-se, în toate deceniile ulterioare, de la acest război de
decolonizare și confiscând integral discursul naționalist, noile elite
algeriene vor instaura un regim politic în manieră socialistă, recru-
tând prin excelență din rândul unui partid unic dar unde armata
păstrează o mare influență asupra câmpului deciziilor fundamen-
tale. Dezvoltarea pe scară largă a industriei petroliere a făcut din
Algeria în mare măsură un stat rentier, dar distribuția manei petro-
liere a fost larg inechitabilă, intensificând diferențele sociale și pro-
vocând emergența crescândă a unor largi curente de contestare, mai
ales în rândul mediilor defavorizate, în mare parte noile generații
post-independență, pentru care tradiționalele mituri mobilizatoare
naționaliste au devenit obsolete33. Ceea ce se constată în Algeria,
după deceniul opt, a fost crescânda influență și emergența la o scară
tot mai largă a ideologiilor și mișcărilor islamiste, ce oferă o alter-
nativă la eșecul tot mai evident al modelului socialist și autocratic al
31
Pierre Vermeren, Le Maroc, Editions Le Cavalier Bleu, 2010.
32
Benjamin Stora, Histoire de l’Algérie coloniale (1830–1954), La Découverte, 2004.
33
Benjamin Stora, Histoire de l’Algérie depuis l’indépendance: Tome 1, 1962–1988, La
Découverte, 2004.
288 • Marius I. Lazăr

regimurilor la putere, ce recrutează prin excelență din partidul unic,

Frontul Eliberării Naționale. Presiunile interne și internaționale
au făcut ca, abia în 1988 să fie introdus multipartitismul. Succesul
electoral al mișcării islamiste, reprezentată de Frontul Islamic al
Salvării, la alegerile locale și apoi naționale, din 1991, a fost un
semn vizibil al impactului de mase pe care l-a dobândit modelul unei
alternative islamice, chiar și având, în epocă, un nuanțat caracter
populist și mai degrabă retoric, dar mai ales a arătat eșecul mode-
lului naționalist-socialist al puterii. Instrumentalizând însă mitul
pericolului islamist și speculând mediatic unele excese făcute de
reprezentanții FIS, puterea de la Alger va anula rezultatele alege-
rilor și va scoate în afara legii mișarea islamistă, arestând pe liderii
săi importanți34. Adevărată lovitură de forță, care încerca să prezer-
veze elitele politice și militare ca și întreg sistemul construit după
independență, acțiunea a provocat o adevărată fractură socială, pro-
iectând țara într-un război civil ce a durat până în 1999. El este mar-
cat printr-o generalizare patologică a violențelor, deopotrivă împo-
triva instituțiilor și a populației civile, fracturând ordinea socială și
provocând emergența unor noi ideologii și activisme militante, ce-și
trag originea din interpretări extrem de radicale ale salafismului
jihadist și ale takfirismului. Reconcilierea națională din 1999 aduce
o parțială pacificare și refluxul mișcărilor radicale, ale Grupurilor
Islamice Armate, dar puterea rămâne în continuare sub controlul
acelorași elite politice și militare.
Până la revoluția din decembrie 2010, Tunisia a reușit să-și
camufleze derapajele democratice sub fațada unei relative liberali-
zări economice, a unui multipartitism și multisindicalism vizibile
dar nu foarte eficiente. După perioada dirigistă și socialisantă a lui
Bourguiba, ce se încheie în 1989, țara se deschide tot mai mult spre
Occident, adoptă o legislație laică și devine cea mai modernistă din
Maghreb la nivelul permisivității valorilor occidentale și a scoa-
terii referințelor islamice din spațiul public35. Instalarea la putere
a regimului Ben Ali va afecta însă treptat credibilitatea internă
34
Séverine Labat, Les islamistes algériens, Seuil, 1995.
35
Toumi Mohsen, La Tunisie de Bourguiba à Ben Ali, Presses Universitaires de
France, 1989.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 289

și internațională a elitelor; liberalizarea crescândă favorizează

emergența unor noi clase oligarhice, care întrețin relații clientelare
cu puterea politică și antrenează un val crescând de contestare.
Acesta va lua fie forme laice, rezultat al activismului unei societăți
civile mult mai conștiente și coerente decât în restul țărilor maghre-
bine, fie va fi confiscat de o mișcare islamistă în ascensiune, după anii
8036. Astfel, deși țara cea mai secularizată din lumea arabă, Tunisia
va intra inextricabil, la rândul său, în procesul global de reislamizare;
ca și în Algeria, reorientarea spre valorile islamice este mai degrabă
rezultatul unuei acute crize identitare, sociale și politice. Mișcarea
islamistă tunisiană, reprezentată mai ales de partidul en-Nahda și
ideologul său, Rashid al-Gannouchi, se va poziționa treptat ca un
rival, mai degrabă retoric decât efectiv activist, al puterii; la rândul
său, aceasta va specula aprehensiunea occidentală față de islamism
și Islamul politic pentru a-și justifica sau oculta derivele autocratice
și limitarea libertăților individuale și civile ale populației.
În sfârșit, Libia a avut o traiectorie particulară, ce purcede
din specificitățile sale istorice, comunitare, politice. Ca și teritori-
ile tunisiene și algeriene, nordul libian s-a aflat, vreme de secole,
sub o autoritate, chiar dacă mai degrabă formală, otomană. Spre
deosebire însă de restul Maghrebului, intrat sub o tutelă colonială
sau sub protectorat francez, în secolul XIX, în Libia Italia va fi cea
care-și va exercita autoritatea de putere colonială, după primul
război mondial. Acest interval, marcat de descoperirea importan-
telor zăcăminte petroliere, durează până la sfârșitul celui de-al
doilea război mondial, când, în urma unei mișcări naționaliste,
coordonată de confreria sufită Senoussi, Libia este declarată inde-
pendentă și se instalează un regim monarhist. Noul stat a fost însă
structural unul fragil, marcat de multiple fracturi interne: o rivali-
tate istorică între cele două mari regiuni, Tripolitania și Cirenaica,
perpetuarea la scară largă a identităților tribale, care împiedecă
orice coagulare coerentă a unui proiect naționalist37. Regimul
monarhist este lipsit de ancorare populară și mai ales întreaga
36
Olfa Lamloum, Bernard Ravanel (coord.), La Tunisie de Ben Ali: la société contre
le régime, L’Harmattan, 2002.
37
Dirk Vandewalle, A History of Modern Libya, Cambridge University Press, 2006.
290 • Marius I. Lazăr

industrie petrolieră este gestionată și acaparată de marile com-

panii internaționale, care obțin profituri imense dar direcționând
sume infime către bugetul țării. Realizând lovitura de stat din
septembrie 1969, tânărul căpitan Ghaddafi se inspiră din modelul
revoluțiilor naționaliste ce au traversat lumea arabă, din deceniul
cinci și în special din programul panarab și socialist al lui Nasser.
După o perioadă de căutări identitare și de activism frenetic înspre
realizarea unor proiecte – utopice, de uniune arabă cu diferitele
țări din Maghreb sau Mashreq, după 1979 Ghidul Revoluției ori-
entează Libia pe calea unui proiect social și politic original, dar
care urmărea să ofere o soluție endogenă specificităților naționale.
El numește noul regim drept Jamahiriya Arabă Libiană Socialistă
Islamică, o formă inedită de democrație directă, în care puterea
este distribuită la nivele diferite, locale, regionale, națională, fie-
care fiind gestionat de lideri aleși de către populații. Ea prezervă
astfel și instituționalizează vechile structuri de putere tradiționale,
ale elitelor tribale sau diferitelor notabilități locale, ceea ce asi-
gură o relativă securitate socială dar nu împiedecă persistența și
chiar amplificarea rivalităților pentru putere. În fapt, ca și în restul
țărilor din Maghreb, autoritatea, beneficiile petroliere, funcțiile,
sunt distribuite mai degrabă pe baza unui sistem clientelar și favo-
rizând grupurile sau indivizii care-și arată un atașament față de
puterea oficială38. În toată această perioadă, Ghaddafi a fost copi-
lul teribil al regiunii, un personaj ce a încercat constant să con-
struiască în jurul său și al Libiei multiple strategii geopolitice, fie
îndreptate înspre lumea arabă, fie musulmană, fie africană, dar
ale cărui pusee hegemonice și tendințe subversive față de ordinea
regională sau chiar internațională l-au transformat într-un perso-
naj indezirabil39. Amplul proiect de dezvoltare pe care l-a cunoscut
Libia, după naționalizarea industriei petroliere, nu a împiedecat
emergența unor curente contestatare, ce s-au amplificat continuu,
după ridicarea embargoului ONU, în 2001. Ele au fost dependente
38
Dirk Vandewalle, Libya Since Independence: Oil and State Building, I.B. Tauris,
1998.
39
George Joffé, Emanuela Paoletti, Libya’s Foreign Policy: Drivers and Objectives,
Mediterranean Paper Series, 2010.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 291

de perpetuarea unei fracturi regionale, între Tripolitania, de unde

se recrutează majoritatea elitelor și provincie privilegiată eco-
nomic de putere, și Cirenaica, în jurul orașului Banghazi, spațiu
tradițional de opoziție față de regimul Ghaddafi, de unde a și înce-
put contestarea ce a dus la procesul revoluționar libian din 2011.
În pofida multiplelor elemente comune, legate de trecutul isto-
ric, identitatea arabă, musulmană, etc, ceea ce a fracturat perma-
nent proiectele de coagulare a unor structuri colective de cooperare
politică, securitară, economică între statele maghrebine a fost toc-
mai realităților lor politice și dezvoltarea, contemporană, a unor
multiple rivalități. Relațiile dintre țările Maghrebului au fost con-
stant marcate de mefiențe reciproce ce au deviat adesea în conflicte
și acțiuni subversive. Relația cea mai conflictuală a fost mai ales
între cele două mari puteri ale regiuni, Maroc și Algeria, și ea a fost
fundamentată în special de dispute geopolitice ce nu sunt încă nici
în prezent soluționate definitiv. Deja stabilirea regimului socialist și
naționalist algerian este văzută ca o amenințare de către monarhia
marocană, bazată pe perpetuarea unui sistem tradiționalist, isla-
mic, și care se teme de o contagiune dinspre țara vecină, mai ales pe
fundalul unei mișcări stângiste marocane din ce în ce mai extinse
și influente în mediile urbane. Încă din 1963, între cei doi vecini va
exista un prim conflict militar, „războiul nisipurilor”, legat de stabi-
lirea frontierei în spațiul saharian. Mult mai importantă și de durată
va fi însă ruptura cauzată de destinul regiunii Sahara Occidentală,
fostă provincie spaniolă, aflată la granița de sud a Marocului. În
1975, odată cu sfârșitul controlului spaniol, puterea de la Rabat va
anexa acest teritoriu, invocând drepturile sale istorice. Acțiunea,
care va avea o mare adeziune populară în Maroc, ajuntând chiar la
resuscitarea autorității lui Hassan II, afectată în epocă de multiple
contestări sociale și chiar în câmpul puterii, va fi însă respinsă de
frontul Polisario, mișcare independentistă din Sahara Occidentală,
care vrea crearea unui nou stat, independent, o republică sahariană.
Sprijinind militar și logistic Polisario, care acționează pornind din
teritoriul algerian, Algeria intră astfel într-un lung conflict indirect
cu Maroc, care va învenina în toate deceniile următoare nu doar
relațiile dintre cele două state ci și întreaga stabilitate regională și
292 • Marius I. Lazăr

proiectele unei ordini colective40. La acesta se va mai adăuga alte

tensiuni și conflicte în restul Maghrebului, mai reduse ca amplitu-
dine, dar care vor afecta, la rândul lor creearea unui climat de coope-
rare. Până la mutațiile din 2011, această lipsă de cooperare între sta-
tele din Maghreb a fost brutal de vizibilă mai ales în plan economic.
Comerțul inter-maghrebin este infim în raport cu realitățile din alte
grupuri de cooperare regională (ASEAN, Uniunea Europeană, etc):
de exemplu, Marocul, în 2005, nu realiza decât 1,8% din vânzările
sale spre vecinii săi din Maghreb.
Treptat însă, după deceniul opt, o parte dintre tensiunile intra-
maghrebine s-au atenuat și disputele se transferă mai degrabă în
spațiul diplomatic. La această relativă concordie a contribuit și sen-
timentele de solidaritate resimțite de elitele politice în fața ascen-
siunii crescânde a islamismului. Fiecare dintre statele de aici au de
acum de gestionat contestări multiple la adresa legitimității regi-
murilor la putere și a fundamentelor ideologice care stau la baza
regimurilor, în special în Algeria și Tunisia. Marocul manifestă
o toleranță relativă față de mișcările islamiste, acceptând chiar
integrarea lor în jocul politic, după 2002, dar reprimând facțiunile
radicale ale noilor grupări salafiste și jihadiste41. Legitimitatea reli-
gioasă categorică de care se bucură monarhia, în rândul maselor și a
majorității câmpului islamic tradițional marocan, face greu credibil
și eficient orice proiect de substituire a acesteia.
Uniunea Maghrebului Arab a reprezentat, în momentul for-
mării sale, în 17 februarie 1989, prima încercare, ambițioasă, de a
pune bazele unei structuri coerente, în plan economic și politic, prin
care să se creeze un câmp comun de cooperare inter-maghrebină,
punând între paranteze istoria recentă conflictuală și strategiile
naționale adesea divergente și centrifuge42. Semnarea Tratatului
constitutiv al Uniunii Maghrebului Arab, la Marrakech, de către
șefii de stat ai celor cinci țări partenere: Mauritania, Maroc, Algeria,
40
Zoubir Y, „Western Sahara: War, Nationalism and Conflict Irresolution”, Medi-
terranean Politics, Vol. 17, No. 2, 2012, pp. 255–257.
41
Malika Zeghal, Les islamistes marocains: Le défi à la monarchie,  La Découverte,
2005.
42
http://www.maghrebarabe.org/en/uma.cfm
 Uniunea Europeană și Maghreb • 293

Tunisia, Libia, a fost precedată de reuniunea din Zeralda (Algeria),

din 10 iunie 1988, ce a stabilit formarea unei Comisii, însărcinată cu
definirea căilor și mijloacelor prin care să se realizeze o Uniune între
cele cinci state. Totuși, acest proiect ambițios, ce în epocă se inspira
din modelul Uniunii Europene, a fost puțin funcțional, blocat de
multiplele dispute reciproce și proiecte divergente ce caraterizează
statele maghrebine; abia după succesul revoluțiilor arabe există pro-
iecte de a-l resuscita43.

Maroc și Uniunea Europeană – o relație privilegiată. În cadrul

parteneriatul Euro-Mediteranean Marocul are o poziție particulară,
căci este țara care se află cel mai bine integrată în programele și pro-
iectele comune și care și-a asumat în cea mai mare măsură acquis-ul
comunitar, chiar și situată în afară unei perspective reale de aderare.
Această orientare geopolitică, strategică, economică, diplomatică a
Rabat-ului, spre spațiul euro-mediteranean se originează în însăși
tradiția istorică a țării dar și într-opțiune voluntară a elitelor maro-
cane. Ca urmare, situația Marocului este mai mult decât interesantă:
țara maghrebină cea mai proximă de Europa, ea este un spațiu
median și de tranziție între Maghreb, Africa subsahariană, Atlantic
și Mediterana. Marcat de o fundamentală dialectică între tentația
asumării unei modernități concrete, fără însă să anuleze funda-
mentele sale tradiționale specifice în plan politic, cultural, religios,
Marocul contemporan a privit constant dincolo de Gibraltar pentru
a găsi resursele acestei dinamici. Monarhie conservatoare, bazată
pe o adevărată etatizare a Islamului, legat de însăși legitimitatea
dinastiei alaouite, regatul a fost permanent, de la independența
sa, în 1956, tentat de construirea unei poziții mediane și de o cât
mai largă deschidere deopotrivă spre lumea arabo-musulmană,
Occident, Africa. Aceste ambiții, ca și specificitatea modelului său
politic, au antrenat uneori relații dificile cu celelalte state, fie moti-
vate de dispute ideologice (opoziția față de panarabismul laic), stra-
tegice (situarea în blocul regimurilor tradiționalist-conservatoare și
43
Kamel Daoud, „La lente agonie de l’Union du Maghreb arabe”, Slate Afrique,
26/09/2011, http://www.slateafrique.com/40821/cooperation-regionale-le-ma-
ghreb-arabe-etait-voeu-pieu.
294 • Marius I. Lazăr

pro-occidentale) sau geopolitice (conflictul cu Algeria pentru Sahara

Occidentală, cu Spania pentru enclavele Ceuta și Melilla).
Relațiile dintre Uniunea Europeană și Maroc se înscriu în logica
unei vechi orientări geopolitice a Marocului înspre spațiul medite-
ranean și european, cu rădăcini încă din perioada medievală, când
Andaluzia era văzută ca o extensie naturală a unor imperii musul-
mane din Nordul Africii (almohazi, almoravizi). Schimburile comer-
ciale, culturale, interacțiunile politice au fost o constantă, de-a
lungul secolelor, între cele două părți ale Gibraltarului, la fel ca și
migrațiile de populații, în ambele sensuri. La începutul secolului XX,
Marocul intră în sfera de influență a Franței, preocupată de extin-
derea imperiului său colonial în Africa de Nord. Intervalul francez,
1912–1956, dificil de gestionat administrativ și respins de o bună
parte din elitele naționaliste și populație, a introdus totuși o serie de
modernizări și racordarea accentuată a Marocului la noile realități
politice internaționale. Obținerea independenței va transforma
regatul într-una din țările cele mai influente din Maghreb și lumea
arabă, cu o diplomație activă în plan regional și internațional, aliată
deopotrivă a statelor conservatoare musulmane, a Europei, Statelor
Unite dar întreținând și relații discrete și eficiente cu Israel. În vir-
tutea acestui rol hegemonic, pe care, în Maghreb, și-l dispută acerb
cu rivalii săi Algeria și Libia, Marocul a avut permanent o proiecție
geopolitică la scară largă.
Orientarea spre Europa decurge deci atât dintr-o condiționare geo-
grafică (doar 14 km separă Marocul de Spania) cât și dintr-o strategie
asumată, colaborarea cu partenerii europeni fiind văzută ca o opțiune
fundamentală pentru dezvoltarea economică și modernizarea țării. Ca
urmare, relațiile concrete cu Comunitatea Economică Europeană au
fost inaugurate încă din iulie 1969, cu un acord de cooperare comerci-
ală, pentru cinci ani. El el fost mai ales o inițiativă franceză, care păs-
tra încă importante interese economice și politice în Maghreb; același
tip de acord a fost semnat și cu Algeria și Tunisia. În 1976, în virtutea
Politicii Globale Mediteraneene (PGM), noi acorduri au fost semnate de
Comunitatea Economică Europeană cu cele trei țări din Maghreb, dar de
data aceasta ele mergând dincolo de cadrul unei cooperări strict comer-
ciale și furnizând un ajutor economic și financiar, destinat dezvoltării,
 Uniunea Europeană și Maghreb • 295

modernizării și diversificării industriilor agricole și industriale. Ele au

fost reinnoite în 1981 și 1986, cu o creștere importantă a subvențiilor și
împrumuturilor. În 1991, Politica Globală Mediteraneeană a fost înlo-
cuită cu o Politică Mediteraneeană Reînnoită. O a patra generație de
protocoale financiare au fost negociate pentru intervalul 1992 – 1996
dar Parlamentul European a refuzat să aprobe potocolul pentru Maroc
până în octombrie 1992, ca protest față de situația negativă a drepturi-
lor omului în regat și a situației din Sahara Occidentală. La sfârșitul lui
1995, efect al formării parteneriatului Euromed, se încheie un Acord
de Asociere între UE și Maroc, dar care intră în vigoare abia în martie
2000. Înlocuind acordul de cooperare din 1976, Acordul de Asociere
adaugă tradiționalei cooperări economice noi domenii de interacțiune,
precum dialogul politic și schimburile culturale, cele care alcătuiesc
celelalte două mari teme ale Declarației de la Barcelona44. În anii ulte-
riori, Marocul se va dovedi unul dintre cei mai activi parteneri sudici ai
Uniunii Europene: ia parte la cinci din cele șase proiecte ale Euromed
Audiovisual finanțate de MEDA, participă la 11 din cele 16 proiecte ale
Euromed Heritage ce urmăresc prezervarea și dezvoltarea moștenirii
culturale euro-mediteraneene45.
Integrarea Parteneriatului Euromed în cadrul mai larg al Politicii
Europene de Vecinătate, lansată în 2004, păstrează direcțiile ante-
rioare ale cooperării și chiar le amplifică; un nou Plan de Acțiune
a intrat în vigoare în iulie 2005 ce acoperea mai multe domenii:
dezvoltarea democrației, a statului de drept, promovarea drepturi-
lor omului și a libertăților fundamentale; cooperarea în materie de
politică externă, justiție, libertate și securitate; reforma economic
în domeniul comerțului; dezvoltarea protecției sociale, a formării
profesionale, a sănătații; dezvoltarea contactelor între popoare,
educația, cultură, etc46. De la lansarea procesului de la Barcelona,
44
Hamdouch Bachir, Chaeter Mohammed, Rabat Insea, „Impact des accords de
libre-échange euro-méditerranéens: le cas du Maroc”, Femise Research Programme
Report, Marseille, 2001, http://www.femise.org/PDF/Hamdouch_b_0401.pdf.
45
Ammor Fouad, „Morocco’s Perspectives towards the EMP”, în H. Amirah
Fernández, R. Youngs (eds), The Euro-Mediterranean Partnership: Assessing the First
Decade, Madrid, FRIDE, 2005, pp. 150–156.
46
Cavatorta Francesco, Chari Raj, Kritzinger Sylvia, The European Union and Morocco.
Security through authoritarianism?, Institute for Advanced Studies, Vienna, 2006.
296 • Marius I. Lazăr

peste 2,5 miliarde de euro au fost angajate în Maroc ceea ce face

din acesta primul beneficiar din cadrul țărilor integrate în politica
europeană de vecinătate47.
Relația special pe care o întreține Marocul cu Uniunea
Europeană s-a văzut confirmată în octombrie 2008, odată cu
recunoașterea unui Statut Avansat. Este vorba de un cadru sui
generis adoptat pentru prima dată de UE cu un partener nonco-
munitar, inaugurând o serie de noi moduri de cooperare și facilități
acordate Rabat-ului. El acoperă în special următoarele domenii:
pilotaj politic la cel mai înalt nivel (ministerial, Parlament); intensi-
ficarea dialogului politic cu multiplicarea întâlnirilor cu instanțele
Consiliului European; multiplicarea relațiilor cu instituțiile euro-
pene (Consiliul Europei, Comitetul Regiunilor, asociații patronale,
partide politice); acordarea acquis-ului în scopul facilitării integră-
rii într-un spațiu economic comun prin intermediul unui Acord de
liber schimb aprofundat; mari cooperări sectoriale (energie, tran
sport, mediu; dezvoltarea coopera rii la nivel științific, educațional,
cultural; participarea la agențiile și programele interne ale UE
(securitate aeriană, vamă, Eurojust, Europol etc.)48. Proiecția pro-
europeană a Marocului devine extrem de vizibilă dacă se are în
vedere că peste jumătate din comerțul național este dezvoltat în
colaborare cu țările din Uniunea Europeană49.
Bulversările care traversează lumea arabă, după 2011, nu au
produs mutații radicale în Maroc, unde politica rațională a puterii
și capacitatea de a oferii soluții politice sau economice câmpului
contestărilor a ferit regatul de o amenințare revoluționară50. Ca
urmare, Marocul este și acum, în noul context, chemat să rămână
același partener privilegiat și chiar să devină un pilon și un agent
47
Natorski, M., The MEDA Programme in Morocco 12 years on: Results, Experiences
and Trends, Documentos CIDOB, no. 11, Barcelona, 2008.
48
Larabi Jaidi, Ivan Martin, Comment faire avancer le Statut Avancé UE-Maroc?,
Institut européen de la Mediterranée, DOCUMENTSIEMed, Mars, 2010, http://
www.iemed.org/publicacions/papers5_ma.pdf
49
http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/coun-
tries/morocco/
50
Storm Lise, „Understanding Moroccan Politics: Tools for Assessing the Impact of
the Arab Spring”, Mediterranean Politics, Vol. 17, No. 1, 2012, pp. 21–47.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 297

activ al noilor repoziționări europene față de partenerii sudici. Rolul

important al Islamului marocan în legitimarea puterii politice, lao-
laltă cu abilitatea de a fi permis o participare politică a mișcărilor
islamiste marocane, după 2002, face din Maroc un model de gesti-
une coerentă a problematicilor atât de sensibile legate de ascensiu-
nea Islamului politic în lumea arabă, în Maghreb prin excelență51.
Reformele inițiate de suveranul Mohammed VI, la nivel politic,
economic dar mai ales democratic, au relaxat reticențele anterioare
ale Uniunii Europene și, la fel, transformă Marocul într-un parte-
ner regional al Uniunii Europene chemat să sprijine procesele de
implementare ale unei bune guvernanțe52. Pe fondul mutațiilor
revoluționare din lumea arabă, liderii marocani au accelerat inițierea
unor deschideri democratice mai largi. O nouă Constituție a fost
adoptată, instituționalizând separarea puterilor și întărind rolul
Parlamentului și a șefului guvernului, multă vreme substituiți de
importanța fundamentală a puterii Palatului. La fel, limba amazigh
(berberă) este oficializată, alături de arabă și principiile unei regio-
nalizări avansate sunt concret formulate.
Evident, vocația Marocului nu e cea de a adera efectiv la
Uniunea Europeană, după ambițiile Turciei, o opțiune pe care
criza economică actuală și dificultățile din interiorul Uniunii o
face cu atât mai imposibilă într-un viitor imediat. În schimb,
ceea ce urmărește Marocul este de a trage un profit maximalist
din cooperarea cu partenerii săi europeni valorizând procesele
de convergență politică, economică, instituțională, prin care se
asigură nu doar o integrare sporită a țării în câmpul comunitar
european dar și favorizează accelerarea unei dinamici moderniste,
democratice, care poate oferi soluții reale la problemele econo-
mice, sociale, identitare ale Marocului de azi.

Parteneriatul Euro-Mediteranean în contextul mutațiilor din

lumea arabă. Destructurarea vechilor sisteme politice autocratice și
51
Daadaoui Mohammed, Moroccan monarchy and the Islamist challenge: maintai-
ning Makhzen power, Palgrave, 2011.
52
Kausch Kristina, „The European Union and Political Reform in Morocco”, Medi-
terranean Politics, Vol. 14, No. 2, 2009, 165–179.
298 • Marius I. Lazăr

liberticide din Africa de Nord și Orientul Apropiat aduce premisele

instaurării unei posibile noi ordini regionale în întreg bazinul medi-
teranean, bazate pe asumarea mai nuanțată a normelor democra-
tice și ale unui stat de drept, ale unei societăți în care tradiționalele
dezechilibre care au caracterizat atât de multă vreme lumea arabă să
fie treptat atenuate. Prin proximitatea sa geografică, legăturile isto-
rice și culturale comune, și mai ales prin existența unor mecanisme
de parteneriat și colaborare concretă dezvoltate în ultimele două
decenii prin procesul de la Barcelona, Europa este cea mai în măsură
să asiste, să sprijine și să participe în mod concret la procesele de
transformare ce se vor desfășura în viitor în această regiune. Este
vorba deci de un eveniment cu o importanță decisivă nu doar pen-
tru statele care cunosc această dinamică reformatoare și transfor-
matoare ci de unul care impune rediscutarea și reformularea întregii
strategii de securitate și a proiectelor de politică externă comună ale
Uniunii Europene pentru a o adapta la noile realității geopolitice ale
partenerilor săi din Sud.
Procesul revoluționar care a cuprins lumea arabă odată cu
mișcările de protest din Tunisia, la sfârșitul anului 2010, pentru a se
extinde apoi în Egipt, Libia, Yemen, Siria, Bahrein, atrage după sine
schimbarea unei întregi configurații geopolitice ce se originează încă
în ordinea politică post-colonială. De mai multe decenii, societățile
de aici sunt marcate de o criză structurală profundă, care explică şi
perpetua lor instabilitate şi faptul că generează valuri succesive de
violenţă. În primul rând, raporturile dintre statele din regiune sunt
marcate de suspiciuni şi rivalităţi reciproce, fundamentate ideolo-
gic, teritorial, economic sau rezultând din aversiuni inter-personale
ale liderilor politici. Această tensiune constantă în planul relaţiilor
regionale este dublată de persistenţa unor conflicte interne violente,
care în ultimii ani îmbracă tot mai mult forma unui discurs și mobi-
lizare islamiste. Peisajul politic din regiune este caracterizat prin
autoritarism, absenţa unor alegeri libere în majoritatea ţărilor de
aici, existenţa unei fracturi între conducători şi populaţie. Republici
sau monarhii, majoritatea regimurilor din Orientul Mijlociu și Africa
de Nord au devenit sisteme autocratice, bazate pe supremaţia unei
elite care acaparează toate funcţiile în stat şi întreţine o clientelă a
 Uniunea Europeană și Maghreb • 299

cărei poziţie socială şi prosperitate depind tocmai de perpetuarea

puterii în funcţie. Persistenţa acestei elite este menţinută de către
aparatele de securitate şi de represiune care blochează orice contes-
tare internă adusă ordinii prestabilite. Chiar dacă există state în care
un sistem electiv funcţionează între anumite limite, nu se poate
vorbi de o adevărată viaţă politică, după model occidental. Pe de altă
parte, permanenţa regimurilor autocratice în lumea arabo-musul-
mană a fost facilitată de îngăduinţa şi, uneori, chiar de susţinerea
concretă pe care le-au acordat-o marile puteri, Statele Unite, URSS
– Rusia, China sau statele europene, în măsura în care interesele lor
strategice, securitare sau economice au fost servite și în numele pre-
zervării unui status quo care să împiedece difuzarea dezechilibrelor
și a amenințărilor politice, economice, demografice, teroriste înspre
Occident. Importanta sa miză economică și strategică, proximita-
tea cu spațiul european, existența unui constant potențial destabi-
lizator cu efecte în plan global au motivat o atitudine prudentă și
o preferință acordată susținerii regimurilor în funcție din MENA,
chiar dacă ele sunt adesea liberticide, și a unei strategii de libera-
lizare progresivă a câmpului economic și social din țările de aici, în
ideea construirii din interior a unei tranziții coerente și neviolente
spre un sistem democratic.
Noile revoluții arabe se înscriu, cu o întârziere considerabilă, în
circuitul proceselor globale de democratizare începute după sfârșitul
războiului rece, în Europa Centrală și de Est, Asia de Sud-Est, America
Latină. Ele își propun destructurarea unei ordini politice înghețate și
mai ales, pentru prima oară în istoria revoluțiilor din regiune, fac din
populație principalul agent al contestării publice și al schimbării regi-
murilor. Ele arată că dezideratele democratice, dorința de libertate și
opoziția față de autoritarisme emană efectiv din rândul maselor și nu
sunt doar imperative exogene dorite de statele occidentale – care au
și motivat ideologic campania americană din Irak. Tunisia, Egiptul,
Libia au intrat deja într-un proces de tranziție democratică, complex
dar afirmat, cu un pluralism politic explicit deși încă în formare, chiar
dacă alegerile au confirmat importanța previzibilă a partidelor și a
programelor ce-și revendică o dimensiune islamistă. Monarhii libe-
rale, Maroc și Iordania au cunoscut și ele mișcări de contestare dar
300 • Marius I. Lazăr

nu atât la adresa legitimității suveranilor cât mai ales față de limitele

libertăților de exprimare și de asociere și față de eficiența guvernă-
rilor. Libanul cunoaște o instabilitate politică endemică, este încă
caracterizat de persistența logicii comunitariste și retragerea trupe-
lor siriene în 2006 nu a atenuat din riscurile securitare, fie interioare
(emergența unui salafism violent, supremația militară a Hezbollah,
confesionalizarea câmpului politic) sau exterioare (tensiunile recu-
rente cu Israel și impactul destabilizator al crizei siriene). Algeria con-
tinuă să rămână un regim în care puterea politică civilă este dublată
de un control al militarilor, și unde sechelele războiului civil din anii
90 oferă o justificare elitelor în funcție să-și păstreze pozițiile și sta-
tutul în afara unui real proces democratic. În schimb, destinul proce-
sului revoluționar în Siria rămâne incert, în pofida masivelor mișcări
de protest din toate marile orașe, dar puternic reprimate militar, cu
numeroase victime și mase de refugiați care trec în Liban și Turcia.
Valul de revoluții din flancul sudic mediteranean, care au pus bazele
unor sisteme ce încearcă asumarea unei guvernanțe în manieră demo-
cratică reprezintă o șansă istorică și pentru țările din UE de a regândi
din temelii obiectivele și mecanismele cooperării Euro-mediteraneene
deci de a pune bazele unei noi politici de cooperare cu partenerii săi
sudici care să țină seama de toate transformările politice, sociale,
ideologice care au loc aici în prezent. Așa cum afirmă și un Raport al
Institute for Security Studies, dedicat tocmai analizării impactului
schimbărilor arabe asupra strategiei UE, „condițiile actuale ale transfor-
mării sunt favorabile pentru o regândire pe termen lung a obiectivelor
politicii mediteraneene a Uniunii Europene și o revizuire a Politicii de
Vecinătate: mai important chiar, Uniunea pentru Mediterana trebuie
să fie reconstruită”53. Până în prezent pozițiile Uniunii Europene sunt
particularizate pentru fiecare țară aflată în proces de schimbare și încă
nu există o strategie generală care să dea seama integral de întreaga
dinamică a transformărilor din lumea arabă.
Astfel, dublând diferitele politici naționale ale marilor puteri
europene, există până în prezent un activism al instituțiilor

53
Álvaro de Vasconcelos, „Introduction”, în The Arab Democratic Wave: How the UE
can seize the moment, EUISS Report N° 9, March 2011, p. 9.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 301

europene (Comisia Europeană, Secretariatul general al Uniunii pen-

tru Mediterana, Înaltul Reprezentant pt afaceri externe și politica
de securitate etc.) în special în raport cu Tunisia și Egipt, țări deja
intrate într-o relativă stabilitate. UE alocă aici o serie de fonduri
noi pentru resuscitarea economiilor intrate în criză de la începu-
tul perioadei revoluționare dar se și implică concret în susținerea
activă a proceselor de democratizare din această perioadă de
tranziție: „Contextul regional actual cuplat cu reflecția europeană
asupra viitorului Politicii Europene de Vecinătate și al Perspectivei
Financiare 2014–2020, oferă o excelentă oportunitate de a oferi
Uniunii pentru Mediterana o nouă strategie coerentă și vizibilă care
să fie adaptabilă la noua realitate regională”54. Unul dintre scopurile
declarate ale acestei repoziționări europene incipiente în raport cu
noul status politic, social, cultural al flancului sudic este acela al cre-
ării, până în anul 2020, al unei Comunități Euro-Mediteraneene de
State Democratice, în consonanță cu însăși esența Declarației de la
Barcelona din 1995.
Chiar dacă traversată, în ultimii trei ani, de dificultăți econo-
mice și de unele disonanțe între membri săi, Uniunea Europeană
rămâne ancorată în mod fundamental în jurul proiectelor sale
tradiționale și vocației sale de a fi nu doar o structură de coeziune și
unitate europeană ci și de a servi drept model, garant și chiar coor-
donator al unei dinamici pozitive, în plan politic, economic, secu-
ritar, democratic, pentru țările din vecinătatea sa. Ca urmare, par-
teneriatul Euromed, și politica de vecinătate comună, în ansamblu,
își va păstra și chiar amplifica importanța sa, nu doar pentru UE cât
mai ales pentru membri săi noneuropeni. Modificările profunde
care au afectat și încă marchează societățile arabe, în Maghreb și
Orientul Mijlociu, au condus la necesitatea unei revizuiri, în sens
pozitiv, a principiilor ce gestionează relațiile din spațiul meditera-
nean și la intensificarea unei participări europene la procesele de
tranziție democratică din flancul sudic. Marocul se bucură aici de o
54
Declarație a Secretarului general al Uniunii pentru Mediterana, Youssef Amrani
(26.07.2011), în Tunisia and Union for the Mediterranean call for stronger Cooperati-
on, http://www.ufmsecretariat.org/en/tunisia-and-the-union-for-the-mediterra-
nean-to-strengthen-their-cooperation/.
302 • Marius I. Lazăr

poziție privilegiată, căci este partenerul mediteranean cel mai bine

integrat în programele Euromed. El servește astfel ca model pen-
tru ceilalți parteneri non-europeni ai Uniunii pentru Mediterana,
putând antrena, fie și prin forța exemplului, o dinamică mai largă de
transformări pozitive prin care țări precum Tunisia, Algeria, Egipt,
Libia chiar, să-și motiveze participarea mai coerentă la programele
euro-mediteraneene și să își asume valorile și principiile democra-
tice și ale bunei guvernanțe. Maghrebul se bucură acum o o stabi-
litate mult mai nuanțată, după perioada convulsivă a revoluțiilor
egiptene, tunisiene și libiene, finalizate cu intrarea pe calea unui
model democratic, chiar și în condițiile ascensiunii politice a parti-
delor islamiste, dar care, până în prezent, nu pun în discuție valorile
clasice ale statului de drept. În schimb, tulburențele s-au transfe-
rat înspre Orientul Mijlociu, unde criza siriană amenință întreaga
stabilitate regională, putând afecta ordinea internă a unor vecini
precum Liban, Turcia, Israel. Este ceea ce face ca, pentru perioada
următoare, Maghrebul să fie mult mai în măsură să concentreze
interesul strategic, economic, politic, cultural al Uniunii Europene,
ceea ce crește, corelativ, importanța oricăror analize teoretice refe-
ritoare la realitățile sale și la viitorul său.

Bibliografie:
Amirah Fernández, R.  Youngs (eds.), The Euro-Mediterranean Partnership:
Assessing the First Decade, Madrid, FRIDE, 2005.
Balfour Rosa, Rethinking the Euro-Mediterranean political and security dialogue,
European Union Institute for Security Studies – Occasional Papers, n° 52,
May 2004.
Barcelona Plus: Towards a Euro-Mediterranean Community of Democratic
States, Report prepared by the EuroMeSCo network, April 2005, http://
www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/afet
_20050713_euromescoreport_/afet_20050713_euromescoreport_en.pdf
Barbe Esther, „The Barcelona Conference: Launching Pad of a Process”,
Mediterranean Politics, Vol. 1, n° 1, 1996, pp. 25–42.
Behrendt Sven, Christian-Peter Hanelt (eds.), Bound to Cooperate – Europe and
the Middle East, Bertelsmann Foundation Publishers, 2000.
 Uniunea Europeană și Maghreb • 303
Biscop Sven, Euro-Mediterranean Security: A Search for Partnership, Ashgate
Publishing Limited, 2003.
Bulut Aymat Esra (Ed.), European Involvement in the Arab-Israeli Conflict,
European Union Institute for Security Studies – Chaillot Papers, December
2010.
Calleya Stephen, Evaluating Euro-Mediterranean Relations, Routledge, 2005.
Cavatorta Francesco, Chari Raj, Kritzinger Sylvia, The European Union and
Morocco. Security through authoritarianism?, Institute for Advanced Studies,
Vienna, 2006.
Daadaoui Mohammed, Moroccan monarchy and the Islamist challenge: maintai-
ning Makhzen power, Palgrave, 2011.
Daoud Kamel, „La lente agonie de l’Union du Maghreb arabe”, Slate Afrique,
26/09/2011, http://www.slateafrique.com/40821/cooperation-regionale-
le-maghreb-arabe-etait-voeu-pieu.
Dotoli Giovanni, L’Union pour la Méditerranée: origines et perspectives d’un pro-
cessus, Ed. du Cygne, 2010.
Études géopolitiques, N° 9 (Quelle union pour quelle Méditerranée?), Paris,
2008.
Géostratégiques, N° 21 (Quelle union pour la Méditerranée?), 2008.
Hamdouch Bachir, Chaeter Mohammed, Rabat Insea, „Impact des accords de
libre-échange euro-méditerranéens: le cas du Maroc”, Femise Research
Programme Report, Marseille, 2001, http://www.femise.org/PDF/
Hamdouch_b_0401.pdf.
Joffé George, Emanuela Paoletti, Libya’s Foreign Policy: Drivers and Objectives,
Mediterranean Paper Series, 2010.
Kausch Kristina, „The European Union and Political Reform in Morocco”,
Mediterranean Politics, Vol. 14, No. 2, 2009, 165–179.
Khader Bichara, L’Europe pour la Méditerranée: De Barcelone à Barcelone (1995–
2008), L’Harmattan, 2009.
Khader Bichara (ed.), Le partenariat euro-méditerranéen vu du Sud, L’Harmattan,
Paris, 2001.
Khader Bichara, Le partenariat euro-méditerranéen, après la conférence de
Barcelone, L’Harmattan, Paris, 1997.
Labat Séverine, Les islamistes algériens, Seuil, 1995. 
Lacoste Camille, Yves Lacoste (dir.), Maghreb, peuples et civilisations, La
Découverte, 2004. 
Lamloum Olfa, Bernard Ravanel (coord.), La Tunisie de Ben Ali: la société contre
le régime, L’Harmattan, 2002.
Larabi Jaidi, Ivan Martin, Comment faire avancer le Statut Avancé UE-Maroc?,
Institut européen de la Mediterranée, DOCUMENTSIEMed, Mars, 2010,
http://www.iemed.org/publicacions/papers5_ma.pdf
304 • Marius I. Lazăr

Natorski M., The MEDA Programme in Morocco 12 years on: Results,

Experiences and Trends, Documentos CIDOB, no. 11, Barcelona, 2008.
Nimetz Matthew, „Mediterranean Security After the Cold War”, în Nikoloaos
Stavrou (ed.), Mediterranean Security at the Crossroads: A Reader, Duke
University Press, 1999, pp. 45–56.
Servier Jean, Les Berbères, Presses Universitaires de France, 2011.
Stora Benjamin, Histoire de l’Algérie coloniale (1830–1954), La Découverte,
2004.
Stora Benjamin, Histoire de l’Algérie depuis l’indépendance: Tome 1, 1962–1988,
La Découverte, 2004.
Storm Lise, „Understanding Moroccan Politics: Tools for Assessing the
Impact of the Arab Spring”, Mediterranean Politics, Vol. 17, No. 1, 2012,
pp. 21–47.
Toumi Mohsen, La Tunisie de Bourguiba à Ben Ali, Presses Universitaires de
France, 1989.
Troin Jean-François, Le Grand Maghreb (Algérie, Libye, Maroc, Mauritanie,
Tunisie): Mondialisation et construction des territoires, Armand Colin, 2006. 
Vandewalle Dirk, A History of Modern Libya, Cambridge University Press, 2006.
Vandewalle Dirk, Libya Since Independence: Oil and State Building, I.B.Tauris,
1998.
Vasconcelos Álvaro de (ed.), The Arab Democratic Wave: How the UE can seize the
moment, EUISS Report N° 9, March 2011.
Vasconcelos Alvaro de (ed.), Union for the Mediterranean. Building on the Barcelona
acquis, European Union Institute for Security Studies Report, 13 May 2008,
http://www.iss.europa.eu/uploads/media/ISS_Report01.pdf.
Vermeren Pierre, Le Maroc, Editions Le Cavalier Bleu, 2010.
Zeghal Malika, Les islamistes marocains: Le défi à la monarchie, La Découverte,
2005.