Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului

Context:

Europa, a fost teatrul unor confruntări sângeroase în cel de-al doilea război mondial,
confruntări care au lăsat în urma lor distrugeri inimaginabile şi numeroase victime
omeneşti. Aproape toate statele din Europa s-au aflat la sfârşitul războiului într-o
situaţie economică destul de dificilă. Singurul stat participant la război şi care nu a
avut prea mult de suferit din punct de vedere economic, a fost Statele Unite ale
Americii, a cărui economie a progresat datorită producţiei de război. Astfel, pentru a
evita prăbuşirea întregii Europe s-a pus la punct un plan ambiţios de ajutorare a
statelor afectate – planul Marshal. Odată depăşite aceste dificultăţi economice s-a
trecut la reorganizarea politică a continentului şi astfel s-a înfiripat idea constituirii unei
Europe unite atât din punct de vedere economic, politic, cât şi militar.

Modul de formare a CECO:

I.Planul de reconciliere franco-german- Jean Monnet

Prima formă de cooperare europeană este legată de numele lui Jean Monnet. Acesta
din urma descrie in lucrarea sa “Memorii” repeziciunea cu care a renascut economia
germana, dar si teama manifestata de vecinii acesteia fata de eventuale noi incercari
de dominatie asupra continentului. Germania, si-a regasit deasemenea,
personalitatea politica devenind membra a Organizatiei pentru Cooperare Economica
Europeana(OECE). Avand in vedere aceasta situatie, potential exploziva, in primavera
anului 1950, Monnet si-a concentrat activitatea in vederea gasirii unei solutii, care sa
combine un simbolism politic puternic menit sa acapareze imaginatia liderilor politici si
a populatiei, cu un continut tehnic suficient de riguros pentru a aborda problema de
baza, cea a revenirii Germaniei. Pe de alta parte, intre problemele de prima urgenta
pentru consolidarea destinului european comun, se numara si aceea legata de
ocupatia franceza in zona Ruhr.
In contextul in care dupa razboi, se vehicula ideea de unificare a Europei, Monnet si-a
conceput cu febrilitate “Planul reconcilierii franco-germane”, in acesti parametrii. Nu
mai departe de martie 1950, cancelarul Konrad Adenauer sugera unificarea completa
a Frantei cu Germania (idée mult prea indrazneata pentru a fi si primita). J.Monnet a
vazut insa in aceasta idée, germenele solutiei, numai ca intr-o alta viziune, prin
concentrarea eforturilor inspre o problema considerata centrala si nu spre rezolvarea
tuturor diferendelor. Mergand mai departe cu aceasta logica, Monnet a considerat ca
o problema poate fi redusa la partile ei fundamentale. Astfel, in timp de pace cat si de
razboi, economia Germaniei si Frantei erau traditional interesate de productia de
carbune si otel. Regiunile cu productie pentru aceste industrii de baza erau situate la
granita dintre Franta si Germania. Niciuna dintre parti nu se simtea in siguranta,
nefiind in posesia tuturor resurselor strategice, fapt ce duce la neincredere, situatie de
criza, rivalitate,etc.
“Atat carbunele cat si otelul erau cheia spre puterea economica, deci si spre
arsenalul armamentului de razboi. Aceasta dubla putere le dadea o imensa
incarcatura simbolica pe care noi am utilizat-o...”scrie Jean Monnet. Astfel,
propunerea cu care a venit a fost extrem de interesanta, si anume: intreaga productie
de carbune si otel, atat a Frantei cat si a Germaniei sa fie pusa sub autoritatea Inaltei
Autoritati internationale, avand ca si scop unificarea conditiilor de productie, care sa
duca la extinderea treptata a cooperarii si in alte domenii.

II. Declaratia lui Robert Schuman

La 28 aprilie1950, Monnet a trimis o schita a “Planului” Ministrului Afacerilor Straine al

Frantei, Robert Schuman, care s-a declarat de accord cu el. Acesta din urma, are
meritul de a-si fi asumat responsabilitatea politica a Planului, de a fi reusit in cateva
zile sa-l faca sa fie adoptat de cabinetul francez. A actionat cu discretie si agilitate
prezentand ministrilor doar o schita generala (s-a ferit sa-l prezinte Parlamentului),
obtinand in cele din urma aprobarea Guvernului. Din acest moment, a considerat ca
trebuie actionat rapid si spectaculos pentru a frapa opinia publica si a pune oamenii
politici in fata faptului implinit. Astfel, in cadrul conferintei de la Paris, Robert Schuman
a facut public memorandumul primit de la J.Monnet. Declaratia Schuman din 9 mai
1950, sublinia faptul ca, prin constituirea CECO :

 se va realiza fuziunea de interese, indispensabila unei comunitati

europene,
 se va asigura modernizarea productiei si ameliorarea calitatii sale,
 furnizarea conditiilor identice de valorizare a carbunelui si otelului pe piata
franceza si germana, precum si pe a celorlalte tari aderente,
 dezvoltarea exporturilor comune catre alte tari,
 va exista un plan de productie si investitii,
 fond de reconversie,
 circulatia carbunelui si otelului in tarile membre fara taxe vamale,etc.

Crearea Pietei Comune pentru Carbune si Otel implica o gandire noua pentru
aplicarea politicilor europene, cu obiectivul realizabil in durata medie de dezvoltare
europeana, acela al Pietei Unice, gandita din perspectiva liberala. Aceasta nu putea fi
obtinut doar prin proiectii si intentii fara o organizatie puternica, capabila sa
depaseasca barierele nationale.
Momentul infiintarii CECO era favorabil la inceputul anilor ’50, intrucat Franta accepta
egalitatea cu Germania si se dezvolta multumita efectelor “Planului de Modernizare si
Echipament” coordonat de Jean Monnet. Apropierea convenea si americanilor,
consecventi antantei franco-germane.
Pentru Adonauer, “Planul Schuman” reprezenta o oportunitate extraordinara doarece
permitea Germaniei sa reintre in Comunitatea Europeana. Identitatea de vederi intre
francezi si germani nu a mai necesitat negocieri.
K.Adonauer a cautat prin toate mijloacele sa faca sa dispara Autoritatea Internationala
a Ruhr-lui si limitarea suveranitatii care apasa asupra RFG.
De Gasperi a acceptat “Planul Schuman”, constient ca renasterea economica a Italiei
depinde de crearea unei Piete Comune intr-o Europa unificata, in care CECO venea
ca o promisiune.
Drept urmare, Tratatul a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, de catre Franta,
Germania, Italia,Benelux(Olanada,Luxemburg), intrat in vigoare in ianuarie 1952, a
deschis calea veritabilei uniuni europene.
Structura CECO asezata pe trei institutii: Inalta Autoritate Comuna, Consliul de
Ministrii si Adunarea Parlamentara, completata de o Curte de Justitie, o vom regasi in
comunitatile europene, in bazele UE de astazi.

Importanta

• In istoria constructiei europene: a redus presiunea americana asupra Europei

Occidentale, in urma posibilitatii acum creata intre fostii aliati, mai ales francezi,
sa dezvolte relatii directe cu Germania.
• Prin uniunea vamala CECO a permis punerea in miscare a Pietei Comune a
Carbunelui si Otelului, apoi a minereurilor de fier si a metalelor, stimuland
productia mondiala : in 1972, cele sase tari semnatare ale Tratatului de la Paris
furnizau 9% din carbunele mondial si 17% din Otel.
• Sistemul de compensatie a fost de asemenea de bun augur: preturile
carbunelui Belgian si Italian erau superioare preturilor maxim fixate de
Autoritate; pierderile producatorilor din aceste tari erau suportate de catre
aceasta, din redistribuirea castigurilor producatorilor germani olandezi, ale
caror preturi erau inferioare noului pret European.
• Libera circulatie a stimulat dezvoltarea productiei in sectorul metalurgic.
Resursele financiare obisnuite (impozitul European, imprumuturi, etc.) au fost
consacrate in mare parte investitiilor. Din 1953-1970, Inalta Autoritate a acordat
280 de imprumuturi pentru modernizarea interprinderilor miniere si metalurgice
in valoare de 725 unitati de cont.
• In domeniul social, CECO a finantat din fondurile de readaptare actiuni de
mediere a incidentelor sociale, a finantat preoiecte de modernizare a
interprinderilor intr-o perioada de criza a carbunelui. De aceste fonduri au
beneficiat muncitorii belgieni, francezi, italieni.
• Pe plan general a contribuit la formarea unui veritabil spirit European, si a
permis generalizarea Pietei Comune in ansamblul economiei, in cadrul
organizatiilor puse in miscare prin Tratatul de la Roma din 1957.
• A contribuit la consolidarea pacii intr-o zona care generase razboiul, la
instaorarea unui climat de incredere, dar a oferit si o baza stabila pentru
viitoarea crestere economica a Europei de Vest.
• A constituit un punct de plecare pentru organizarea Pietei Comune si a
EUROATOM-ului.
CECO a inregistrat si esecuri, chiar daca nu este responsabila pentru criza
carbunelui (1958-1959). Institutia europeana nu a putut sa impuna un program
comunitar.
In ceea ce priveste industria siderurgica, regulile comunitare in materie de asociere
interziceau cartelarea si practicile trustificarii, ale concentrarii. Penalitatile insa ,
erau greu de aplicat. Preturile au continuat sa fie fixate de marile societati, care si
au consolidate puterea economica cu aprobarea tacita a CECO; in 1970 primele
10 firme siderurgice din Europa celor sase controlau 60% din productia de otel fata
de 40% din 1953.

Prima dintre cele trei Comunitati din structura UE si-a incetat activitea, conform
Tratatului in iulie 2008, dupa 50 de ani de la infiintarea ei ; steagul si insemnele
fiind inmanate in cadrul unei ceremonii Comisiei Europene.

Bibliografie:

Istoria constructiei europene , vol I, Nicolae Paun, Adrian Ciprian

Paun

Europa noastra, Europa Unita, Nicolae Paun,G. Ciceo

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C
%C4%83rbunelui_%C5%9Fi_O%C5%A3elului