Sunteți pe pagina 1din 176

Cuprins

Cap. I. Ideile şi concepţiile politice în antichitate


...............................................................................................................
3
A. Orientul Antic
...............................................................................................................
3
1. Egiptul antic
...............................................................................................................
3
2. Babilonul antic
...............................................................................................................
4
3. India antică
...............................................................................................................
5
4. China antică
...............................................................................................................
8
5. Grecia antică
...............................................................................................................
13
6. Roma antică
...............................................................................................................
19
Cap. II. Concepţiile şi ideile politice în Evul mediu şi
Renaştere
...............................................................................................................
22
A. Evul mediu
...............................................................................................................
22
1.Ideologia politică religioasă a lui Toma D’Aquinno
...............................................................................................................
22

3
2. Semnificaţia politică a ereziilor
...............................................................................................................
23
3. Doctrina lui Dante Alighieri
...............................................................................................................
23
4. William Ockam
...............................................................................................................
24
5. Marsilio de Padova
...............................................................................................................
24
6. Gândirea politică islamică
...............................................................................................................
25
B. Renaşterea
...............................................................................................................
26
1. Părintele ştiinţei politice – Niccolo Machiaveli
...............................................................................................................
26
2. Jean Bodin – Suveranitatea statului
...............................................................................................................
28
C. Reforma
...............................................................................................................
29
1. Reforma în Cehia
...............................................................................................................
29
2. Reforma în Germania
...............................................................................................................
30
3. Elveţia
...............................................................................................................
31
Teoria dreptului natural

4
...............................................................................................................
33
1. Conceptia politică a lui Hugo Grotius
...............................................................................................................
33
2. Baruch Benedict Spinoza
...............................................................................................................
35
3. Samuel Puffendorf
...............................................................................................................
36
4. Christian Thomasius
...............................................................................................................
36
5. Cristian Wolf
...............................................................................................................
37
6. Actualitatea teoriei dreptului natural
...............................................................................................................
37
Ideologia comunismului utopic
...............................................................................................................
39
1. Erasmus din Rotterdam
...............................................................................................................
39
2. Utopia lui Thomas Morus
...............................................................................................................
40
3. Thomaso Campanella
...............................................................................................................
42
4. Concluzii asupra ideilor utopice
...............................................................................................................
44
Cap. III. Ideile politice în perioada Revoluţiei burgheze din
Anglia şi iluminismul

5
...............................................................................................................
46
1. Francis Bacon
...............................................................................................................
46
2. Thomas Hobbes
...............................................................................................................
47
3. Mişcarea nivelatorilor
...............................................................................................................
48
4. Ideologia diggerilor
...............................................................................................................
49
5. Mişcarea independenţilor
...............................................................................................................
50
6. John Locke
...............................................................................................................
50
Ideologia iluministă franceză
...............................................................................................................
53
1. Montesqieu
...............................................................................................................
53
2. Voltaire
...............................................................................................................
55
3. Jean-Jaque Rousseau
...............................................................................................................
56
Cap. IV Politica si puterea
...............................................................................................................
60
1. Conceptul de putere politică
...............................................................................................................
60
6
2. Legitimitate şi autoritate
...............................................................................................................
63
Cap. V. Corelaţiile politicului
...............................................................................................................
70
5.1. Relatia politică – economie
...............................................................................................................
70
5.2. Raportul politică – drept
...............................................................................................................
72
5.3. Relatia politică – morală
...............................................................................................................
73
5.4. Raportul politică – religie
...............................................................................................................
74
5.5. Raportul politică – ştiinţă
...............................................................................................................
75
Cap. VI. Sistemul politic
...............................................................................................................
77
1. Conceptul de sistem politic
...............................................................................................................
77
2. Caracteristicile sistemului politic
...............................................................................................................
79
3. Nivelurile sistemelor politice
...............................................................................................................
80
Cap. VII Instituţiile politice
...............................................................................................................
85
1. Instituţiile politice ale guvernării

7
...............................................................................................................
85
2. Instituţiile legislative
...............................................................................................................
87
3. Instituţiile executive
...............................................................................................................
89
4. Instituţiile judecătoreşti
...............................................................................................................
89
5. Sisteme de guvernământ
...............................................................................................................
90
Cap. VIII Tipologia statului
...............................................................................................................
92
1. Tipuri de stat
...............................................................................................................
92
2. Statul de drept
...............................................................................................................
93
Cap. IX Pluralismul politic
...............................................................................................................
97
1. Definire. Geneza
...............................................................................................................
97
2. Raportul partide – societate. Definirea partidului politic
...............................................................................................................
100
3. Funcţiile partidelor poltice
...............................................................................................................
101
4. Tipologia partidelor politice
...............................................................................................................
103
8
5. Sisteme de partide
...............................................................................................................
104
Cap. X. Grupurile de interes şi presiune
...............................................................................................................
109
1. Definirea grupurilor de interes şi presiune
...............................................................................................................
109
2. Tipologia grupurilor de interese
...............................................................................................................
110
3. Lobbyng-ul
...............................................................................................................
111
4. Participarea la procesul decizional. „Triunghiul de fier”
...............................................................................................................
113
Cap. XI. Regimurile politice
...............................................................................................................
115
1. Definirea regimurilor politice. Componente
...............................................................................................................
115
2. Tipologia regimurilor politice
...............................................................................................................
117
3. Opoziţia în regimul democratic
...............................................................................................................
120
4. Societatea civilă
...............................................................................................................
121
Cap. XII Ideologia politică. Dreapta şi stânga politicii
...............................................................................................................
123
2. Ideologia dreptei / stângii

9
...............................................................................................................
125
Cap. XIII. Conservatorismul şi neconservatorismul
...............................................................................................................
130
2. Elitismul
...............................................................................................................
137
Cap.XIV. Doctrina liberalismului
...............................................................................................................
140
1. Concepţii despre liberalism
...............................................................................................................
140
2. Şcoala fabianiştilor
...............................................................................................................
142
3. J.J. Bentham
...............................................................................................................
143
4. Benjamin Constant
...............................................................................................................
144
5. Neoliberalismul
...............................................................................................................
146
Cap.XV. Tehnocraţia şi puterea politică
...............................................................................................................
151
A. Predecesori. Primii tehnocraţi
...............................................................................................................
152
B. Tehnocraţie şi puterea politică
...............................................................................................................
156
C. Tehnoelitismul
...............................................................................................................
158
10
D. Poliarhia – Compromisul dintre tehnocraţie şi democraţie
...............................................................................................................
159

11
CAP. I.

IDEILE ŞI CONCEPŢIILE POLITICE ÎN


ANTICHITATE

A. ORIENTUL ANTIC
Cu mai bine de 6000 de ani înainte de Cristos, în mai multe
regiuni din Orientul Antic apar primele organizări statale. La început
este vorba de state fărâmiţate, de numeroase state mici, dar care,
treptat se consolidează şi se centralizează. Nevoi economice, militare
şi sociale au impus centralizarea statelor respective, proces care a
durat mai multe secole şi diferit de la o ţară la alta, de la o regiune la
alta. Există o serie de trăsături comune pentru aceste state, între care:
a) accentuarea procesului de diferenţiere socială
b) intensificarea diferenţierii economice
c) apariţia unor tensiuni şi contradicţii în societate
d) ascuţirea luptei pentru putere în societate
e) noi necesităţi impuse de crearea unor mari sisteme de irigaţie
şi de prelucrări a pământului
Evident, toate aceste fenomene şi procese sociale, economice,
politice etc. au condus la crearea statelor centralizate birocratice,
anumite state de tip asiatic. Rolul activ, benefic al acestor state este în
afară de orice discuţie, deoarece ele au rezolvat probleme care astfel
nu permitea dezvoltarea socială.
O trăsătură dominantă a acestor state constă în faptul că religia
a avut un rol deosebit în susţinerea statului şi a conducătorilor săi.
Religia legitima şi consacra statalitatea. Au fost desigur şi grupuri
sociale care s-au ridicat împotriva dominaţiei, birocraţiei şi
despotismului caracteristic lumii antice, fapt reflectat şi în anumite
idei şi concepţii sociale, politice, morale, juridice.
1.Egiptul antic
Indiscutabil Egiptul antic este primul stat sclavagist din lume.
El fiinţează încă din mileniul 4 înaintea erei noastre. Aici întreaga
putere în stat aparţine faraonului, care dispune de toate prerogativele,
mijloacele şi metodele de exercitare a puterii. Religia a jucat un rol
extrem de important, ea fiind aceea care decreta caracterul divin al

12
puterii de stat, al faraonului. De aceea nesupunerea faţă de puterea de
stat echivala cu nesupunerea faţă de divinitate.
* Acest fapt este relevat de o serie de documente cum este
Poveţile lui Ptah Hotep (2800 îen), lucrare dedicată de autor fiului
său, unde sunt formulate principii şi reguli de comportare pentru
aristrocraţia sclavagistă egipteană.
El recomandă superiorilor moderaţia, control, bunătate, iar
celor dominaţi le recomandă umilinţa, supunerea, încrederea în
stăpâni.
O altă lucrare poartă numele de Instrucţiunile lui Athoi către
fiul său, unde autorul, mare demnitar, se pronunţă împotriva
răscoalelor, pentru prevenirea şi înlăturarea lor. Athoi propune
instaurarea unui regim sever de reprimare prin violenţă. El priveşte cu
neîncredere pe cei săraci, care în opinia sa "sunt setoşi de avere",
motiv motiv pentru care sunt porniţi pe răscoale. Răscoalele
zdruncină ordinea socială. De aceea el este adept al unor măsuri
drastice, violente, dar măsurile luate trebuie să fie prudente, lipsite de
abuzuri şi violenţe nejustificate. În această lucrare transpare o evidentă
impletire a unor prerogative ale statului (menţinerea ordinii sociale)
cu natura sa despotică impuse mai ales supuşilor.
* În fine o altă lucrare este intitulată: Convorbire între un
dezamăgit şi sufletul său, care se referă la existenţa viitoare şi este
îndreptată contra dogmei religioase, condamnarea rânduielilor sociale,
jafului şi violenţei, a abuzurilor de tot soiul. În ea se arată că:
"pretutindeni se jefuieşte", "violenţa a găsit sălaş în oameni", "fratele
răpeşte lucrurile fratelui".
Ideile Egiptului antic constituie primele începuturi ale gândirii
politice, deşi aveau un caracter rudimentar, naiv şi nesistematic.
2.Babilonul antic
Această regiune s-a dezvoltat puternic spre finele mileniului 4
îen, mai ales în zona fluviilor Tigru şi Cufrat. Apar state despotice de
tip asiatic, cel mai important, mai puternic fiind cel de sub domnia
regelui Hamuradi (1792-1750).
Şi aici concepţiile politice, etice şi religioase sunt strâns legate
şi domină gândirea.
* Una dintre cele mai vechi scrieri politice este Codul regelui
Ur-Engur, predecesor al lui Hammurabi, în care în numele marelui

13
zeu Sameş (zeul Soarelui şi al Luminii), se fac referinţe la structura
societăţii şi la consolidarea statului.
* Codul lui Hammurabi este cel mai important document,
fiind considerat un "dar al zeilor". Documentul este o culegere de legi
sau norme de natură juridică prin care se stabilesc raporturile dintre
cei ce conduc şi cei conduşi, precum şi între diferite categorii de
cetăţeni şi stabileşte locul regelui în societate.
* Poemul lui Ghilgameş care este nu doar o scriitură literară ci
şi una socială în care sunt prezentaţi unele aspecte al relaţiei dintre
puterea divină şi cea pământească. Ghilgameş era considerat un erou
din care 2/3 erau "partea Cerului" şi o parte era pământească. S-au dat
multe înterpretări acestui poem. În convorbirea dintre un sceptic şi un
bătrân înţelept în răspunsul dat de înţelept la întrebarea scepticului se
arată că potrivit rânduielilor existente sunt "preamăriţi oamenii abili în
a ucide, sunt iertaţi cei răi care au greţeli grave, sunt alungaţi cei
drepţi, celor puternici li se îngăduie să ia hrana celor săraci, sunt
sprijiniţi cei puternici şi sunt distruşi cei săraci."
Referindu-se la zei şi preoţi în poem se arată:
"Ei mi-au oferit întotdeauna şi fără întreruperi, numai
minciuni
Ei favorizează pe cel bogat cu cuvinte frumoase
S-a împuţinat averea sa? Repede aleargă în ajutorul lui,
Ei maltratează pe cel slab ca pe un hoţ
Ei îl suprimă dintr-un gest, îl sting ca pe o flacără."
3.India antică
Şi aici, între fluviile Ind şi Gange, în mileniul al IV-lea apar
primele state mici, aflate în luptă continuă pentru supremaţie. În aceste
condiţii începe lupta între aceste caste indiene. Castele sunt grupuri
sociale ermetice, extrem de închise. Lupta dintre diferite castre au
îmbrăcat forme extrem de aspre.
Ţinta gîndirii politice va fi justificarea şi apărarea sistemului
de castă. În sprijinul acestui mesaj politic este folosită religia,
ideologia religioasă, conştiinţa religioasă. Este vorba de un misticism
extrem de puternic. Apar lucrări în care mesajul politic se identifică
integral cu mesahul teologic, religios. Religia este chemată să
contribuie la menţinerea castelor şi la consolidarea puterii regelui.

14
* Legile lui Manu constituie o lucrare importantă deoarece
permite conturarea unor idei interesante privind tema doctrinelor
politice şi a filosofiei moralo-religioase. Castele, se spune în carte,
sunt create de Brahma, din părţi diferite ale corpului său, avînd deci
calităţi diferite şi funcţii diferite. Astfel casta brahmanilor este
formată din gura sa; casta militară este formată din braţul său; casta
meşteşugarilor şi negustorilor din coapsa sa, casta sclavilor(sudra) din
piciorul său.
Teza centrală este că regele deţine întreaga putere politică.
Legile lui Manu se referă şi la o altă idee privind rolul pedepsei:
"Dacă regele nu ar pedepsi fără întrerupere nu ar mai fi drept de
proprietate, omul din casta celor jos ar lua locul celor din casta de
sus."
* Tratatul politic Arthasastra sau Ştiinţa politicii este atribuit
lui Cautilya (vicleanul) Ceanakia, sfetnicul părtaş la opera de
reîntregire şi centralizare statală a lui Ceandragupta I ,intemeietorul
dinastiei Maurya (sec IV-III, îen). Lucrarea reprezintă un tratat
normativ de politică practică, în care accentul cade pe modul în care
trebuie să conducă un rege statul, pentru a-l face puternic şi înfloritor,
capabil de apărare şi cucerire.
Se remarcă în tratat spiritul său laic asupra societăţii şi statului,
tratarea naţionalistă a guvernământului. De aceea în centrul atenţiei
se situează puterea laică, religia fiind pusă în relaţie de dependenţă
faţă de politică, fiind mai mult un instrument (necesar) al puterii laice.
Cautilya formulează concluzii importante şi interesante cum
sunt:
a) Prevenirea răscoalelor presupune nu numai curaj şi severitate,
ci multă înţelepciune şi tact, nu numai teroare şi pedepse
b) Regii trebuie să se ocupe nu numai de puterea politică ci şi de
cea economică
c) Regii trebuie să se folosească de colaborarea unor înţelepţi şi
pricepuţi, dar pe care să-i controleze strict
d) Regii să-şi creeze organe informative de încredere, pentru a
preveni răscoalele.
• Brahmanismul era un curent politic, religios şi moral care
acredita teza unui spirit universal, creator al lunii. Doctrina
brahmanilor propagă teze care vizează interesele celor avuţi, celor

15
bine situaţi în seara socială, teze cu un pronunţat caracter politic. De
pildă brahmanismul pretinde că este nevoie ca în societate ordinea
economică, socială şi politică existentă să fie menţinute, păstrate. De
asemenea, brahmanismul milita pentru menţinerea castelor. În această
perioadă, interesele erau subordonate preoţilor brahmani. Încălcarea
ordinii brahmane a castelor duce la pedepse aspre, până la
excomunicarea din castele superioare în casta sudra, a sclavilor: "Cine
se va atinge cu şudra va fi transformat în şudra", grăia un preot
brahmanic.
Impotriva brahmanismului, a religiei brahmane, care convenea
statului sclavagist, s-au ridicat nu numai păturile sărace ci şi casta
militarilor.
* Budismul
Impotrivirea pe plan ideologic contra religiei brahmane se
realiza de către budism, tot o doctrină religioasă dar care-şi propune
reformarea religioasă a Indiei. Budismul este generat de interesele
unor clase, pături sau grupuri sociale, pe o treaptă mai dezvoltată a
societăţii. Budismul pretinde a instaura egalitatea între oameni pe
plan spiritual şi religios, realizarea posibilităţii ca toţi oamenii să se
bucure de o viaţă religioasă, contra acaparării de către brahmani a
acestui privilegiu pe care-l transmiteau ereditar. Budismul propagă
teza desfiinţării castelor. Dar trebuie reţinut că prin doctrina sa
budismul este conservator şi retrograd deoarece considera că :
"datorită continuei căutări a plăcerii, viaţa este un izvor de suferinţe şi
iluzii".
Soluţia ar consta în renunţarea la plăceri pintr-o perfecţionare
spirituală. De asemenea budismul susţine reîncarnarea sufletului,
deci o lege după care sufletul are posibilitatea să se reîncarneze, într-o
fază premergătoare, într-o fiinţă superioară sau inferioară, după cum a
trăit în reîncarnările anterioare. Concluzia finală este că omul trebuie
să se supună soartei. Pentru a dobândi starea de nirvana, fericirea şi
perfecţiunea, omul trebuie să-şi stingă setea de viaţă, să renunţe la
plăceri şi satisfacţii, să se elibereze de groaza de suferinţă, de necazuri
şi privaţiuni. Suferinţa trebuie suportată deoarece viaţa, plăcerea,
bucuria sunt doar iluzii.
Deşi recunoaşte că în viaţă există suferinţă, necazuri, nevoi -de
unde concluzia că ele ar trebui înlăturate-, spune însă că acesta este
starea naturală, adică SOARTA. Eliberarea este pasivitate, răbdare.

16
Budismul urmăreşte ca printr-o "ideologie" religioasă să
justifice oportunitatea stării de lucruri ca atare, şi deci inutilitatea
politică şi socială a răscoalei, motiv pentru care ulterior a fost decretat
religie de stat, religia oficială a vremii atunci.
4.China antică
Şi aici avem de a face cu un stat sclavagist centralizat bazat pe
irigaţii masive. Statele despotice-orientale se dezvoltă aici prin
mileniul II. Şi aici se confruntă aristocraţia sclavagistă cu straturile
sociale asuprite. Totuşi aici se încrucişau interesele aristocraţiei cu ale
cercurilor înstărite de la oraşe, interesate în avântul economic.
Aceste realităţi, oarecum diferite de cele existente în alte state
orientale, au conferit un specific gândirii politice chineze în epoca
antică.
Acest specific ideologic se reflectă în următoarele
particularităţi:
a) deşi conflictul social era tot între clasele sociale
dominante şi cele dominate, între forţele nobilitare şi păturile sărace,
riposta forţelor progresiste a fost mult mai puternică
b) opoziţia teoretică a fost exprimată de doctrinari
cunoscuţi şi recunoscuţi ca valoare teoretică-intelectuală.
c) apare o mai mare claritate în teorii, concepţiile şi
doctrinele etico-politice, juridico-religioase
* Confucianismul
Doctrina politică, socială, juridică, morală în China a atins
apogeul în opera lui Confugius (551-449 îen), realizare monumentală
şi unică în istoria culturală a lumii, de maximă actualitate şi în prezent.
După unele opinii Confucius ar fi aparţinut unei pături sărace a
aristocraţiei, iar operele sale ar exprima tocmai aceste interese. El a
introdus o viziune umanistă în doctrina etică şi politică.
În lucrarea cunoscută sub numele de LUN U el spunea:
"Poporul nu trebuie chinuit. Dacă fiecare va obţine ce i se cuvine va fi
pace şi linişte şi vor dispare cauzele ruinei şi ale răscoalei."
Totuşi opera sa este contradictorie, datorită contrastelor de
interese. Astfel, el spune că: "poporul (ţăranii, n.n) nu poate fi silit să
urmeze principiile dreptăţii şi raţiunii; el nu poate fi făcut să le
înţeleagă, deoarece ei nu posedă înţelepciune, ei se ocupă numai de
lucruri materiale (inferioare).

17
Deci, pe de o parte el propagă înţelepciunea, cunoaşterea,
luminarea pentru a depăşi impasul social-moral, iar pe de altă parte,
nu are încredere în păturile de jos, decretând că poporul nu poate
atinge înţelepciunea. "Nu trebuie să ne conducem după opiniile
ţăranilor, dimpotrivă, să ne mulţumim să trăim în pace cu plebeu, dar,
să nu ne amestecăm cu ea."
Confucius devine şi mai categoric atunci când susţine
reprimarea răscoalelor, supunerea totală faţă de guvern, dusă până la
prosternare, la cultul supunerii.
El alăsat şi o concepţie privind ierarhizarea socială, conform
căreia oamenii sunt împărţiţi în două mari categorii: inferiori şi
superiori. Cei inferiori (inculţi, cum le spunea) trebuie să se supună
celor superiori sau culţi, adică aristocraţilor.
Tocmai aristocraţia este pătura socială care este luminată, cultă
şi ea trebuie să conducă. Nesupunerea este considerată începutul
dezordinii. Dezordinea trebuie condamnată, pe când sărăcia şi
mizeria nu sunt un rău, sau sunt un rău necesar. Ele nu prezintă un
pericol iar intervenţia contra sărăciei şi mizeriei este contra ordinii,
deoarece duce la dezordine.
Confucius crede că puterea monarhului este de origine divină,
dar nu este un "dar" veşnic, ea (puterea) poate fi pierdută. Pentru a
putea fi păstrată puterea el recomandă monarhului:
a) menţinerea încrederii poporului
b) renunţarea la măsurile aspre, folosirea moderaţiei
Totuşi "magnificul" Confucius este obsedat de nevoia
supunerii, chiar violent: "…cei de jos să fie zdrobiţi, obligaţi,
constrânşi, să se supună tiranului, aşa cum grâul se apleacă când bate
vântul" dar, "…atunci când greşeşte împăratul el nu trebuie să fie
pedepsit de popor, ci de cer".
Originea divină a împăratului face ca actele sale să fie divine,
şi orice nesupunere, revolta contra împăratului este o contrapunere
voinţei divine şi, deci, acesta asupra acestora se cuvine blestemul,
aprobiul. Susţinând ordinea existentă şi apărând aristocraţia,
confucianismul a fost proclamată doctrină politică oficială de stat.
* MO-TZI (479-381 îen)
Filozofia sa este esenţialmente anticonfucianistă. El întroduce
teza normalizării (ordinii) sociale prin conceptul "iubirii eniversale",
contra egoismului. El combate principiul confucianist al "umanităţii"

18
deoarece duce la inegalitate socială (prin principiul spunerii). Pentru a
putea realiza "iubirea socială" de care vorbea Confucius, trebuie
înlăturată inegalitatea socială. Confucius pune împreună două principii
total opuse: luminea şi înţelepciunea şi inegalitatea socială. MO-TZI
consideră că această inegalitate socială nu este prin nimic justificată
dar nici nu poate asigura "umanitatea" confucianistă (armonia socială),
nici iubirea universală, nici dreptate pentru toţi. Aici este implicată în
fază teza dreptului natural al omului, care se va dezvolta după multe
secole.
De pildă, încercând să explice inegalitatea socială, diferenţele
sociale, el declară că acestea sunt o conseciinţă a încălcării stării
naturale existente la începutul omenirii. Starea nedreaptă, inegală şi
prezenţa forţelor coercitive s-ar datora faptului că nu sunt respectate
contractul şi convenţia iniţială. Conform acestui contract şi convenţii
iniţiale puterea a fost încredinţată împăratului, doar pentru a folosi;
dar ea aparţine poporului, motiv pentru care nerespectarea convenţiei
justifică mânia şi inervenţia poporului. El merge însă mai de parte,
spunând că dacă această putere aparţine poporului, toţi membrii
societăţii pot ajunge la putere prin rotaţii, lucru realizabil, conform
opiniei sale, după capacităţile indivizilor şi nu după starea lor socială.
El justifică nesupunerea şi obligaţia conducătorilor de a respecta
convenţia iniţială.
* Daoismul
Este un curent legat de numele lui LAO-TZI. A făcut carieră în
istoria ideilor politice. Daoismul s-a născut şi dezvoltat tot în antiteză
cu confucianismul. Tezele daoiste sunt cuprinse în lucrararea lu LAO-
TZI intitulată "DAO DE TZIN" (sec IV-III îen). Daoismul apare pe
fondul unor mari frământări sociale, a accentuării contradicţiilor,
inegalităţii, nedreptăţii, dezordinii, constrângerii.
Cu toate acestea, nici daoismul nu exprimă un îndemn clar la
nesupunere, împotrivire şi revoltă. El se rezumă la un protest pasiv al
sărăcimii asuprite. Legea DAO justifică protestul pasiv, deoarece
aceasta acţionează independent de voinţa, conştiinţa oamenilor şi are
drept conseciinţă realizarea unui proces raţional, coordonat al tuturor
activităţilor. Dacă această lege, dao, asigură ordinea în toate, atunci nu
îşi are rost revolta. Este o concepţie fatalistă.
Daoismul va da salvarea prin realizarea fericirii, dar nu spune
şi cum se poate înfăptuii aceasta. El consideră că la început oamenii
au fost fericiţi.
19
Fericirea originară s-a pierdut atunci când oamenii s-au
instruit, atunci când au început să citească şi să scrie, deci când au
început să afle rosturile societăţii. Atunci când a apărut cultura în
societate se naşte mizeria şi jaful. Cultura a fost un impediment, spune
Lao-Tzi, pentru progres. Oamenii însă nu pot interveni să schimbe
lucrurile, deoarece amestecul cetăţenilor în treburile sociale, de
conducere, ar duce la înrăutăţirea situaţiei, deci ar fi o opoziţie
nedorită contra legii(dao).
Principiul de viaţă este identificat în opera lui Lao-Tzi, cu
nonacţiunea. El era convins că trebuie să se ajungă la nonacţiune, la
neintervenţie. Idealul social ar consta în reîntoarcerea la binefacerile
fazei primitive, la faza de aur, cum o numea el.
* Mencius (372-289 îen)
Adept a lui Confucius, Mencius consideră că omul este bun de
la natură, numai guvernământele sunt rele. Deci, sarcina guvernanţilor
ar fi iluminarea poporului, instruirea lui şi nu edictarea de legi. Acest
lucru trebuie să-l facă cei care conduc. Dar împăratul ca să ilumineze
poporul trebuie să fie filozof şi să lupte contra sărăciei, ignoranţei,
care generează crime, jaf şi dezordine. O idee importantă pe vremea
aceea era şi teza sa privind reforma prorietăţii şi a ipozitelor. El
clasifică însă tranşant societatea în două categorii mari: cei care
lucrează ca inteligenţa şi cei care lucrează cu braţele. Simpatia sa se
îndreaptă pentru cei care lucrează cu mintea, aceştia fiind chemaţi să
conducă societatea.
*
* *
Chiar şi din această sumară expunere a gândirii politice
orientale antice rezultă caracterul nejust, nedrept şi nerealist al tezei
europo-centriste privind geneza gândirii politice de la Grecia încoace.
De aceea o lucrare de referinţă scrisă de Gaetano Mosca şi G. Boutol,
numită "Histoire des doctrines politiques", începe cu Orientul Antic:
"Imperiile orientale", scriu autorii citaţi, "au prezentat mai multe
caractere comune, dar ele prezintă de asemenea, alte trăsături care
variează de la un imperiu la altul, şi chiar de la o epocă la altul în
cadrul aceluiaşi imperiu, pentru că pretinsa imobilitatate a gândirii
politice este în mare măsură aparentă.

20
Bibliografie:

1. Marin Voiculescu: Istoria doctrinelor politice


note de curs, editura Hyperion,
Bucureşti 1992
2.Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică
editura politică, Bucureşti 1986
(pag 60-76)

21
5. Grecia antică
Ideile social-politice ale Greciei antice poartă marca unor nume
ce sunt simboluri pentru cultura europeană şi universală: Homer,
Hesiod, Democrit, Heraclit, Platon, Aristotel etc.
• Elemente de gândire politică în opera lui Homer
Homer, căruia i se atribuie Iliada şi Odiseea, a trăit şi creat
(secVIII îen) tocmai în perioada de afirmare a polisului gresis. Creaţia
lui coincide cu momentul unei uriaşe tranziţii istorice: de la comuna
primitivă sau gentilică la societatea sclavagistă, când se dezvoltă
polisul (cetatea), embrion al statului.
El susţinea că cea mai bună formă de stat este monarhia. Legile
şi regele sunt în concepţia sa o creaţie a zeilor. Acesta este motivul
pentru care regele nu se mai bucură în aceea epocă de prerogative
speciale ca la alte popoare, ci este exclusiv conducător militar
(basileus).
Deci, monarhul nu avea nici o funcţie de conducere. Regele
trebuia să acţioneze pentru interesele poporului: "El nu trebuie să
doarmă toată noaptea" (Iliada). O idee importantă susţinută de Homer
se referă la respectul şi dorul de patrie. El spune: "nimic nu e mai
dulce decât patria şi părinţii". În Iliada el vorbeşte despre valorile
pentru care orice fiu al patriei trebuie să le onoreze: "Cei care se
înfricoşează îşi pierd virtutea şi slava".
• Hesiod (sec VIII-VII)
Opera sa capitală este "Munci şi zile", poem inchinat omului.
Este primul care arată că între aristocraţia gentilică şi sărăcimea
satelor şi oraşelor se duce o luptă ascuţită. Cei bogaţi şi puternici
strivesc pe cei sărmani, săraci. Şi el susţine nevoia de a se reîntoarce
la vremurile trecute, detestă timpul prezent şi glorifică "vârsta de aur".
După el, a existat o "epocă de aur", care se caracteriza prin
lipsa vicleniei, necinstei şi violenţei. A urmat apoi "epoca de argint",
apoi "epoca bronzului" (epoca eroilor) şi "epoca de fier",
caracteristică vremii sale. "Epoca de fier" este caracterizată prin
viclenie, dezordine, necinste, lenevie. Totuşi el este optimist cu privire
la triumful adevărului şi la evoluţia societăţii. Această direcţie se
înscrie în istoria gândirii politice prin cei doi H (Homer şi Hesiod)
tocmai prin Judecăţile de valoare formulate în epoca în care
aristocraţia gentilică devine despotică, dar în care sunt produse mari

22
reforme sociale (concesii şi compromisuri între forţe sociale opuse.
Un model de asemenea reforme sunt Legile lui Solon, după care
"Tirania este o cetate frumoasă din care nu există ieşire", Solon
-tiranul- milita pentru un stat care să asigure dominaţia aristocraţiei
gentilice. De asemenea milita pentru menţinerea armoniei sociale,
deoarece asta implică supunerea cetăţenilor faţă de legile stabilite.
Mesajul esenţial a lui Solon este că "Legalitatea înseamnă pace,
de unde nevoia unei acţiuni comune spre menţinerea şi consolidarea
legii".
• Şcoala lui Pitagora (580-500 îen)
Societatea este rezultatul îmbinării unor numere, în diferite
proporţii. După el statul şi dreptul pune în ordine relaţiile sociale
(legătura dintre stat şi drept apare pentru prima dată la greci). Statul şi
dreptul sunt de natură divină iar ordinea socială se poate realiza
numai prin forma de guvernământ a aristocraţiei. Democraţia este,
după opinia sa, "cel mai mare rău din lume". Este primul care încearcă
să explice fenomenele sociale şi politice prin ecuaţii aritmetice,
matematice. Deci fenomenele politice sunt prinse în anumite
simboluri. Egalitatea este după el o ecuaţie, care semnifică dreptatea.
Aplicarea numerelor în politică este începutul semioticii politice, care
astăzi a atins un nivel deosebit.
• Heraclit (530-470 îen)
Reprezentant al aristocraţiei sclavagiste, el promova o
concepţie dialectică (logosul= focul) asupra vieţii sociale şi politice.
Astfel, el spune că totul fiind luptă, apar în mod inevitabil deosebiri
sociale. A lupta împotriva acestor deosebiri sociale nu este zadarnic,
dar aceasta poate duce la distrugerea lumii. Conducerea (puterea)
trebuie să aparţină celori puţini şi buni, deoarece numai aceştia pot
cunoaşte adevărul. Dar el se pronunţă pentru respectarea cu stricteţe a
legilor sociale, respingând reîntoarcerea la situaţia anterioară.
O altă idee valoroasă este aceea că susţine faptul că dreptul
scris, legile scrise ca atare sunt superioare celor nescrise, deci
superioare dreptului cutumiar, obiceiurilor, motiv pentru care aşa se
impun a fi respectate de către toţi cetăţenii.
• Democrit (460-380 îen)
Epoca în care a creat Heraclit din Efes este epoca dialogului
dintre aristocraţie şi democraţie, care se încheie cu victoria

23
aristocraţiei. Democrit este adept al democraţiei sclavagiste dar şi
reprezentant al intereselor stăpânilor de sclavi. După el sclavii sunt
simple unelte vorbitoare buni doar să muncească. Statul şi dreptul
sunt necesare, deoarece lipsa lor ar duce la dispariţia societăţii. Deci,
legea este o binefacere pentru toţi, impunând respect din partea tuturor
cetăţenilor, indiferent de poziţia lor ierarhică în societate.
Ca adept al democraţiei sclavagiste, Democrit promova
principiile democraţiei moderate, bazată pe cumpătare, discernământ,
dementă.
• Sofiştii
Sofiştii sunt cunoscuţi în istoria doctrinelor politice ca mari
oratori, cei care au dezvoltat oratoria politică (tip de descurs politic)
Cel mai important dintre sofişti este Protagoras din Abdera (480-411
îen). El nu a lăsat lucrări scrise, dar concepţia sa poate dedusă din
opera lui Platon şi Aristotel.
Problema statului este abordată de el din punct de vedere
istoric, ca evoluţie de la prima fază când oamenii se caracterizează
prin lipsuri, prin stare de înapoiere şi violenţă. Scopul este acela de a
impune tuturor o părere unică, deci o părere cât mai generală. Statul
este în concepţia sa aceea fiinţă care uneşte oamenii. Fiind creaţii
omeneşti, zice el, binele, răul justul, injustul, legile sunt schimbătoare
şi relative. Cu toate acestea legile trebuie respectate deoarece ele fac
posibilă viaţa socială.
Sofiştii au pus pentru prima oară problema relaţiei dintre
dreptul pozitiv (scris) şi dreptul natural, remarcând contradicţia dintre
acestea. După ei, legile edictate de statul sclavagist nu ţin seama de
justiţia naturală, fapt demonstrat de existenţa inegalităţii sociale în
ciuda faptului că potrivit naturii oamenii sunt egali.
Deci, contradicţia dintre dreptul pozitiv şi dreptul natural
constă în aceea că prin natură oamenii sunt egali.
Desigur, au fost între sofişti şi cei dintre cei care au manifestat
ostilitate faţă de aristocraţia sclavagistă. Alţii însă încercau să o
justifice. Trazimac spune, de pildă, că natura a hotărât ca lupta să se
sfârşească cu victoria celori tari, cu oprimarea şi aservirea celor slabi.
• Doctrina politică a lui Socrate
Socrate (469-309, dascăl a lui Platon) este unul dintre cei mai
mari gânditori ai antichităţii elene. El nu a lăsat nici o lucrare scrisă,
dar din opera lui Platon şi Aristotel se deduce concepţia sa politică. El
24
este un reprezentant al aristocraţiei sclavagiste. Socrate considera că
zeii au dat oamenilor posibilitatea de a cunoaşte justul, binele,
frumosul şi astfel, prin cunoaştere poate deveni mai bun ("Cunoaşte-te
pe tine insuţi"). Deci omul se poate cunoaşte pe sine dar şi schimba pe
sine.
După el, politica este o artă: arta de a comanda oamenii spre
calea autoperfecţiunii. Politica este chiar o artă regească, proprie
doar unei minorităţii formată din înţelepţi şi învăţaţi. Ca reprezentant
al aristocraţiei Socrate critică Adunarea poporului (Agora), deoarece
nu ar fi justificată istoriceşte, fiind formată din negustori care nu se
pricep în afacerile statului şi nu au experienţă politică.
• Doctrina politică a lui Platon
După Socrate gândirea grecească se împlineşte prin opera lui
Platon şi Aristotel. Elev a lui Socrates, Platon (427-347) este un
reprezentant al aristocraţiei. Opera sa este scrisă sub forma
dialogurilor.
Cele mai importante "dialoguri" ale lui Platon (cunoscute de
noi) sunt: "Protagoras", "Banchetul", "Fedon", "Parmenide",
"Sofistul", dar şi operele de bază: Republica sau Statul şi Legile.
În Republica el emite ideea, că prin republică se înţelege chiar
statul, care se confundă cu societatea, deci: Republica = Statul =
Societatea
Platon nu descrie însă statul contemporan lui ci un model ideal
de stat. Statul este, conform opiniei sale, o întruchipare a ideii eterne
de stat creat de Dumnezeu.
Justiţia este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui
întreg, fiecare parte este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile
unui întreg, fiecare parte a întregului trebuind să-şi îndeplinescă rostul
care-i revine în raport cu un scop comun.
Forma corespunzătoare a statului este monarhia sau republica
aristocratică, care ar presupune următoarea structură:
a) Clasa filosofilor sau conducătorii, care prin alegere erau
desemnaţi ca deţinători ai puterii
b) Gardienii (străjerii) sau războinicii, care constituie aparatul
de represiune în interior şi de apărare în afară.
c) Meşteşugarii şi agricutorii, chemaţi să producă bunurile
necesare pentru întreţinerea statului, dar nu aveau dreptul de
a participa la viaţa de stat.
25
Pentru filozofi şi gardieni, Platon recomanda comunizarea
averilor, femeilor şi copiilor, ca o condiţie necesară organizării fără
conflicte interne a societăţii.
Sclavii nu sunt nicidecum cetăţeni, nici măcar nu sunt oameni,
deci nu trebuie să ocupe nici un loc în ierarhia socială.
În statul ideal, Platon justifica structura de clasă prin analogia
cu corpul omenesc: filozofii= sufletul corpului; militarii= braţele;
meşteşugarii şi agricultorii= picioarele.
Justiţia pe planul organizării sociale trebuie să susţină aceste
clase.
Platon nu era numai un creator de sistem dar şi un pionier al
doctrinei politice care avea ca scop stăpânirea maselor, inclusiv
sclavilor ca simple "unelte de muncă". Pentru acesta trebuie
perfecţionată organizarea socială a stăpânilor de sclavi. Filozofii, care
sunt chemaţi la cârmuirea statului nu au nevoie de legi (conducerea
fără legi, prin înţelepciune). Modelul său de stat ideal era, în fond
statul spartan, cu un regim de castă rigid şi osificat, fără şanse de
evoluţie.
În lucrarea de maturitate Legile, Platon aduce anumite corecţii
doctrinei sale politice. Nu mai susţine teza comunizării şi vorbeşte de
"responsabilitatea" conducătorilor.
Dacă în "Republica" una din condiţiile statului ideal era,
"conducerea fără legi", acum el spune că statul trebuie condus de legi
scrise. Acum cetăţenii sunt grupaţi nu în caste, ci în clase, după avere.
Totul trebuie reglementat prin legi. Proprietatea, familia,
căsătoria, educaţia copiilor au nevoie de legi, chiar şi poezia şi
muzica(?!).
Tributor unei concepţii religioase, Platon decretează că în stat
trebuie să se menţină religia, conducătorii şi cetăţenii trebuie să
creadă în zei, în providenţă, în nemurirea sufletului.
Legat de stat, Platon s-a ocupat de multe probleme şi a propus
diverse soluţii. El a creat un sistem filozofic multilateral şi în care
doctrina politică este cea mai elaborată până la el.
• Aristotel (384-322 îen)
Considerat ca "cel mai mare gânditor al antichităţii", Aristotel a
fost elev al Şcolii lui Platon (liceum).
Cele mai împortante opere ale sale sunt Etica şi Politica,
precum şi o lucrare despre constituţii (la finele vieţii).
26
Plecând de la cunoscutul aforism "Prieten îmi este Platon, dar
mai prieten îmi este adevărul", Aristotel procedează la o critică severă
a ideilor conţinute în opera lui Platon.
Combătând teza comunismului la Platon, Aristotel arată că omul
are două mobiluri puternice, atenţiune pentru semeni şi iubirea.
Aceste mobiluri (atenţiunea şi iubirea) se exprimă în proprietate şi
dar, lucruri care pentru Platon nu există.
"În general, zicea Aristotel, această orănduire comunistă va
produce în mod sigur şi necesar efecte cu totul opuse acelora pe care
trebuie să le producă legile bine făcute".
În opoziţie cu Platon, Aristotel dezvoltă propria sa concepţie
despre familie, care este un nucleu social elementar al societăţii.
Familia are la el şi o importantă funcţie economică. Familia contribuie
la conservarea şi dezvoltarea proprietăţii private. Convingerea sa este
că: "Cu cât ceva aparţine mai multor persoane în comun, cu atât se are
mai puţin grijă de acel ceva. Din contră, pentru ceea ce este al nostru
îngrijim cu cea mai mare băgare de seamă".
Deci, el apără proprietatea privată, deoarece "comunizarea
averilor" ar duce la o ineficientă administrare şi folosire a bunurilor,
la slăbirea forţei statului şi la adâncirea divergenţelor sociale.
Importantă este concepţia sa despre sclavi şi sclavie. El justifică
instituţia sclaviei şi o legitimează din punct de vedere economic,
deoarece fără sclavi alţii nu s-ar putea ocupa de alte activităţi şi anume
de activităţile intelectualilor.
"Până când şuveica nu va ţese singură, va fi nevoie de munca
sclavilor" -spune Aristotel.
Definind condiţia sclavului, el îl consideră un "bun în sufleţi",
un fel de "unealtă înaintea altor unelte".
Sclavul nu va putea dispare decât dacă munca s-ar face de la
sine, fără intervenţia omului.
O idee revoluţioanară este aceea de a considera omul ca
"animal social" (zoon politicon), prin natura sa. Starea lui politică se
explică prin aparteneţa la societate. Aristotel îcearcă o arhitectonică
a societăţii, a înlănţuirii diferitelor verigi sociale, bazată pe asociere.
Această structură a societăţii cuprinde: a)familia; b)reuniuni de
familii (satele şi oraşele); c)statul.

27
Deci, statul apare ca reuniune a statelor şi oraşelor. Scopul
statului fiind acela de a-i face pe oameni mai virtuoşi şi mai fericiţi
(binele comun).
Cea mai perfecţionată formă de asociere pentru binele comun
este statul, adică "asociaţiunea politică". Statul cultivă justiţia prin
legi. El spune că: "dacă oamenii nu sunt egali de la natură, ei pot
avea o situaţie socială egală".
Cetăţean adevărat al statului este însă numai posesorul de
proprietate. Această calitate (de cetăţean) permite participarea la viaţa
publică, la împărţirea dreptăţii. Meşteşugarii şi agricultorii, asemenea
sclavilor nu sunt cetăţeni. Pentru Aristotel statul trebuie să urmărească
binele public. El se referă şi la probleme care vizează formele de
guvernământ şi la metodele de conservare a guvernării.
Înainte de Montesquieu, el, stagiritul, a intuit separaţia
puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească). Această
trihotomie a puterilor în stat ţintea în primul rând înlăturarea
conducerii despotice, a tiraniei. Contribuţii importante aduce şi la
definirea rolului constituţiei, care trebuie să urmărească binele comun
sau "binele cârmuitor" -cum spunea el.
6. Roma antică
Procesul de formare, de constituire a poporului roman a
cunoscut ca forme de guvernământ: regalitatea (753 a.Ch.- 509 îen);
republica(509-300 îen); republica aristocratică (300 a.Ch.). Această
evoluţie îşi va pune pecetea asupra ideilor politice romane antice.
• Cicero (106-43 îen)
Este cunoscut ca un mare om de stat, autor, jurist, filozof şi
literat. Este partizan al dictaturii militare, al aristocraţiei sclavagiste,
al proprietăţii private. El şi-a manifestat însă simpatia pentru popor.
Principalele sale lucrări sunt: Despre stat (De republica), Despre legi
(De legibus), Despre îndatoriri (De oficiis).
Tributar concepţiei aristotelice el consideră poporul ca o
asociaţie determinată de interese comune. El opinează însă că sclavii
nu sunt cetăţeni, deci nu fac parte organică din stat. Aristocraţia este
aceea care asigură o guvernare înţeleaptă, o guvernare a celor mai
buni. Ea nu asigură însă nici egalitatea deplină, nici libertatea deplină,
motiv pentru care adeseori deplângea soarta celor oropsiţi.

28
El s-a pronunţat direct pentru monarhie, al cărui scop este
asigurarea justiţiei. Răscoalele trebuie condamnate pentru că produc
dezordine şi anarhie. La fel, războaiele civile nu sunt de dorit pentru
haosul şi distrugerile create. Totuşi, el condamnă metodele tiranice, de
conducere, sugerând moderaţia, cumpătarea.
"Nu există nici un fel de legătură între noi şi tiranie".
• Seneca
Este continuator şi adept a lui Cicero, al filozofiei social-morale
şi juridice elaborată de acesta. Seneca este şi el un exponent al
aristocraţiei sclavagiste. El este însă un gânditor stoic. El este un adept
al castei cavalerilor, castă supusă în societate. S-a angajat activ în
viaţa politică, fiind multă vreme sfetnic al împăratului Nero. Era un
intelectual care a devenit cel mai mare bogătaş al vremii cu preţul
cinstei şi al loialităţii (virtutea romană).
Din punct de vedere politic el se străduieşte să justifice sclvajul
mai mult din punct de vedere moral. Sclavajul este un lucru firesc. El
s-a ocupat de etică, doctrina sa fiind etico-politică.
El spunea "Homo sacra res homini" (omul este un lucru sfânt
pentru semenul său).
Într-un mod voalat el îşi manifestă însă dispreţul pentru popor,
pentru mase, pentru gloată. Poziţia lui accentual sceptică este astfel
formulată: "Fugiţi de mulţime, fugiţi de câţva, fugiţi chiar de unul
singur". Acest egoism este în fond ecoul poziţiei sale sociale.
• Lucretius (99-55 îen)
Filozof şi moralist, el se remarcă prin opera sa "De rerum
natura" (Despre natura lucrurilor).
Originea dezvoltării societăţii trebuie căutată în nevoi. Deci,
nevoia ar sta la baza societăţii. În cea ce priveşte statul este adept al
formei democratice a statului sclavagist, considerată formă superioară
de guvernare. Democraţia este opusă puterii regilor şi împăraţilor.
Lucreţius este un consecvent militant contra tendinţelor aristocraţiei
sclavagiste Sromane de lăcomie, de sete de omoruri, considerând că
luxul şi desfrâul se face pe seama săracilor. "De pe urma acestei
exagerări -spune el- se ajunge la frământări, la revolte".
De asemenea, el respinge utilitatea, raţiunea şi oportunitatea
războaielor în societate. El admite că pot apare anumite litigii în
societate, dar acestea pot fi rezolvate prin bună înţelegere, prin
armonie internă, prin raţiune şi nu prin forţă. Milita pentru diminuarea
29
şi restrângerea puterii bisericii, pentru el "religia fiind vinovată de
multe rele care se petrec în societate".
Şi pentru el societatea are un scop, o finalitate -Fericirea, ca
scop al vieţii. Fericirea se obţine prin calm şi linişte
sufletească(ilumisism), prin eliminarea suferinţei, neliniştii, fricii. El
vede dobândirea fericirii nu prin acţiune socială ci prin atarxie, adică
prin aceea stare de linişte, de atitudine, mulţumire, de contemplare
senină a lumii.
Lucreţius s-a ridicat contra superstiţiei printr-o remarcabilă
critică a mitologiei, mai ales în confruntare cu Polzbos, susţinător al
mitologiei.
*
* *
Ca o concluzie reţinem faptul că în Roma antică cele mai multe
idei filozofice şi politice nu erau originale, ci împrumutate de la greci.
De aceea nici nu se poate vorbi de sisteme sau doctrine politice
elaborate. Cei mai mulţi gânditori romani se inspirau din Platon,
Aristotel, Democrit. Apoi, discursul politic are mai mult un caracter
etic (Seneca), oratoric-juridic (Cicero) sau filozofic (Lucreţiu). Roma
are însă un rol substanţial în dezvoltarea societăţii civile, mai cu
seamă prin prisma instituţiei dreptului, a legii (dreptul roman, în mare
parte valabil şi acum).

Bibliografie:
1. Aristotel: Politica
2. Platon: Republica
3. Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică, Editura politică Bucurşti
(1986)
-Platon, fundatorul filozofiei politice europene (pag 77-91)
-Aristotel, părintele ştiinţei politice (pag 91-102)
-Herodot, începuturile gândirii politice sistematice politice
(pag 55-60)

30
CAP. II.

CONCEPŢIILE ŞI IDEILE POLITICE ÎN EVUL


MEDIU ŞI RENAŞTERE

A. EVUL MEDIU
Procesul de feudalizare, deci de trecere de la sclavagism la
feudalism a fost marcat în Europa Occidentală de decăderea
Imperiului Roman (476 e.n.) şi se desfăşoară până în secolele VII.-IX.
Acum are loc o clară departajare a claselor sociale, deci o mai
pronunţată stratificare a societăţii.
Deci, creşte rolul dominant a clasei feudalilor şi a clasei
ţăranilor liberi, dar se menţine un sclavaj prelungit prin instituţia
iobăgiei.
Totodată creşte importanţa bisericii şi doctrinei creştine, în Evul
Mediu ideologia teologică fiind deosebit de puternică. Instituţia
centrală în acea perioadă a fost biserica creştină. Tocmai de aceea
înfloreşte teologia prin scolastică şi dogmatică. De aceea şi în planul
ideilor lupta principală se dă între teologia creştină şi concepţiile
laice. Deci, ideologia politică a Evului Mediu este marcată profund de
concepţia religioasă.
1. Ideologia politică religioasă a lui Toma
d'Aquino
Toma d'Aquino (1225-1274) a dezvoltat dogmatica religioasă
în spirit filosofic, inspirat în special de gândirea lui Aristotel, Platon,
Averoes, ş.a. Că a denaturat doctrina aristotelică este deja un fapt
demonstrat, după cum este evident şi ecletismul ideilor sale, nefiind,
deci, originar în gândire.
Care sunt ideile sale politice?
În primul rând ideile sale, categoric favorabile existenţei
sclavagismului, motivând sclavia prin "păcatul originar".
În al doilea rând statul, chemat să asigure fericirea oamenilor,
nu poate face acest lucru decât subordonându-se bisericii. Dar
fericirea deplină nu este posibilă decât în "lumea de apoi".
În lucrarea sa "Suma theologica" el susţine nici mai mult nici
mai puţin că ereticii nu ar trebui doar excomunicaţi, ci şi pedepsiţi cu
31
moartea. Toma d'Aquino distinge cinci forme de guvernământ:
monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia, forma mixtă (amestec
de democraţie şi aristocraţie).
Acestor forme de guvernare le corespund o gamă largă de legi
pe care le clasifică astfel: o lege eternă, o lege umană şi o lege divină.
2. Semnificaţia politică a ereziilor
În condiţiile în care dogmele bisericeşti erau şi axiome politice,
orice împotrivire faţă de ordinea politică şi socială era taxată drept
erezie.
Ereziile erau, deci, o formă de manifestare contra feudalismului
în general, ele având ca promotori în special păstorii, exponenţi ai
celor supuşi. Deşi aveau un rol emancipator în raport cu teroarea
religioasă şi politică ele nu vizau decăt reîntoarcerea la creştinismul
primitiv. Aşa cum se ştie, sfârşitul ereziilor a fost tragic, toate fiind
sugrumate, înlăturate de forţele aristocratice.
Cauzele acestui eşec constau în faptul că ele nu aveau un
caracter de masă, nu erau organizate adecvat, iar mesajul lor nu avea
priză în mase. Ca formă de protest şi reacţiune la dogme, ereziile au
avut un rol progresist şi umanist, transmiţând semnale sociale ce
aveau să contureze mai târziu chiar războaie religioase.
Reîntoarcerea la creştinismul original, primitiv era într-un
mesaj cu totul depăşit, ceea ce motivează slaba aderenţă la oameni a
ereziilor.
3. Doctrina lui Dante Aligheri
Dante Aligheri (1265-1321) se afirmă ca filozof, poet, literat,
gânditor ilustru al vremii sale. Ca doctrinar politic Dante marca o
mare originalitate. Principala sa operă este "De monarhia" (1310).
Ideea centrală a tratatului este aceea că monarhia este
superioară faţă de celelalte forme de guvernământ, deoarece ea
fundamenta independenţa puterii de stat şi lupta contra fărâmiţării
sociale. Forma monarhică de stat era, după Dante, progresistă
deoarece ea asigură liniştea, relaţii normale între indivizi şi societate.
El provăduia o monarhie universală care trebuie să fie un stat
independent de puterea populară.
Monarhia universală este chemată să asigure pentru fiecare
individ liniştea şi bunăstarea. Omul ca individ trebuie să trăiască
pentru sine, nu pentru altul, aceasta fiind libertatea. Adică libertatea
32
se asigură atunci când tu trăieşti pentru tine, gândea Dante, este
posibil numai în monarhie pentru că ea permite cetăţeanului să
trăiască nu pentru magistraţi, ci magistraţii sunt siliţi să servească
cetăţenii.
El propagă teza unui univers unic cu un singur şef. De aceea el
se ocupă de forma imperiului, necesitatea unui imperiu şi de structura
unui astfel de imperiu. Prin doctrina sa, Dante inaugurează doctrina
dreptului divin al regilor contra pretenţiilor bisericii. De asemenea
împăratul nu are dreptul să înstrăineze teritoriile ce intră în imperiu,
ele neaparţinându-i, nefiind proprietatea sa. În concepţia sa, puterea
imperială este o funcţie socială, iar purtătorul ei (împăratul) nu poate
dispune de ea ca de proprietatea sa.
4. William Ockam
Se afirmă de la început ca adversar al papilor, al dogmelor
sancrosancte. Ockam milita pentru separarea puterii bisericii de
puterea laică. De asemenea, el solicita distincţii clare între legile
dreptului şi preceptele papale. El formula pentru popor dreptul de a
chema în judecată pe reprezentanţii bisericii, a instituţiilor religioase
dacă aceştia nu respectă năzuinţele poporului. El vede mai mult decât
justificată împotrivirea înţelepţilor faţă de papă, atunci când au
dreptate.
5. Marsilio da Padova (n1280)
Este un precursor al principiului libertăţii conştiinţei. Lucrarea
sa pricipală Defensor pacis (Apărătorul păcii). Conţine idei valoroase
cum ar fi distincţia dintre puterea executivă şi puterea legislativă. De
asemenea, el milita pentru separarea puterii religioase de puterea
statului. Religia nu este, după părerea sa, o instituţie cu putere
juridică, ci doar o "magistratură care îndeplineşte o funcţie cu caracter
politic".
Statul este cea mai împortantă asociaţie a oamenilor pentru
realizarea fericirii fizice şi sprituale. Dreptul, care este cerut de
societate, de stat pentru a-i legifera cerinţele,trebuie să aparţină
poporului. Marsilio da Padova este adept al monarhiei, dar milita
pentru o monarhie electivă, de castă, aceasta fiind cea mai bună formă
de guvernământ. El afost unul dintre primii gânditori medievali, care a
promovat ideea caracterului laic al statului, nedepinzând de biserică
prin însăşi natura sa şi izvorând din contractul social.
33
Recunoscând necesitatea religiei, el a integrat-o statului,
fixându-i rolul de "forţă instructivă" pusă în sluiba statului.
6. Gândirea politică islamică
În lumea arabă în secolul al VII-lea se produce unificarea
triburilor nomade şi sedentare, la formarea popoarelor arabe. Această
unificare statală a fost favorizată de existenţa islamismului, care pe
plan ideologic religios, ca doctrină, explica şi justifica nevoia frăţiei
tuturor musulmanilor, indiferent de apartenenţa la un trib sau altul.
În aceea vreme islamismul devine o religie cu caracter
universal, dar şi o orientare politico-morală dintre cele mai influente
şi autoritare.
Conform Coranului, cartea sfântă a musulmanilor, Alah este
singurul Dumnezeu şi creator a tot cea ce există. În conseciinţă,
Coranul susţine supunerea faţă de cei ce propagă ideile divine,
deoarece aceştia sunt trimişii lui Dumnezeu. Alah, susţin învăţătorii
Coranului, trebuie să conducă poporul, iar puterea de stat trebuie să-i
aducă pe oameni în situaţia de a respecta autoritatea Coranului.
Conform preceptului Coranului, inegalitatea de avere şi de
drepturi există în societate este rod al predestinării. Acesta nu face să
vedem în islamism o concepţie fatalistă favorabilă aristocraţiei
musulmane.
Împotriva acestei concepţii se ridică în epoca dată mai mulţi
gânditori între care An Nazani (801-831), care se pronunţă categoric
pentru respingerea amestecului bisericii în stat, pentru separarea
bisericii de viaţa politică. Statul este apreciat ca o instituţie
independentă, cu anumite atribuţii şi drepturi, ce nu se confundă cu
biserica, care este şi ea o instituţie în stat, dar cu alte rosturi.
Un gânditor interesant este şi Abul Alamaari (973-1057), care
procedează la o critică deschisă a societăţii feudale, implicat contra
islamismului, ca biserică. După el, puterea de stat este deţinută de o
clasă conducătoare pe baza bogăţiilor strânse, prin exploatare şi ca
atare ea se exercită în favoarea celor bogaţi. Această situaţie i se pare
neumană deoarece puterea de stat ar trebui să aparţină voinţei
poporului, singurul îndreptăţit să aleagă conducătorii care să-i apere
interesele.

34
B. RENAŞTEREA
Renaşterea constituie o epocă de glorie în cultura şi civilizaţia
europeană. După unii gânditori, renaşterea a însemnat evul mediu
plus omul, iar după catolici evul mediu minus Dumnezeu. Cel care a
formulat pentru prima dată termenul de renaştere, este francezul Jules
Michelet. Conţinutul acestei noţiuni este cunoscut prin celebra sa
formulă: "Descoperirea lumii, descoperirea omului". În alte termeni,
redescoperind valorile umane ale antichităţii greceşti şi romane,
renaşterea pune în valoare pe plan cultural, economic, social, politic
virtuţile omului.
În timpul renaşterii se urmărea scoaterea omului de sub
influenţa religioasă şi a dogmelor bisericii tocmai pentru afirmarea
liberă a omului. Ei reflectă lupta antifeudală dar mereu desprinsă de
biserică, instituţie ce domina la vremea respectivă viaţa politică şi
socială. Reforma va marca naşterea unei doctrine politice profund
antifeudale, producerea unor războaie ţărăneşti şi a unor răscoale
culminând cu războiul civil din Germania (1525).
1. Părintele ştiinţei politice - Niccolo
Machiavelli
Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat ca întemeietor
al ştiinţei politice. Om de stat, istoric, poet şi primul istoric militar,
Machiavelli a căutat să întemeieze un nou tip de stat, să contureze
profilul unui principe ireproşabil.
Ca unul dintre primii gânditori ai renaşterii, el a făcut o
anatomie politică a societăţii italiene având avantajul teoriticianului şi
practicianului.
Fireşte, idealul său primordial era unitatea Italiei vremii sale,
încă fărâmiţată de feudalism. Opera sa principală -Prinipele- constituie
un autentic tratat ştiinţific asupra politicii.
În doctrina sa, el argumentează necesitatea conducerii statului
de către o singură persoană, adică de către principe. El indică însă şi
mijlocul pentru realizarea prinipiilor politice, de a aceea Principele
este o lucrare-program (program politic).
La loc de frunte se situează teza privind centralizarea statului,
singura cale pentru ca Italia să iasă de sub haosul şi luptele pentru
putere. Cu alte cuvinte, el sprijină monarhia. Este vorba de o
monarhie absolută.
35
Mesajul operei sale este acela că Italia trebuia să devină nu
numai un stat centralizat, dar şi un stat unic, un stat unitar, deci
naţional (ideea statului-naţional). Pentru a realiza acest obiectiv era
nevoie de un conducător puternic, îndrăzneţ, abil, de un dictator. El
este ostil , care este un obstacol în calea centralizării şi unificării
Italiei, papalitatea fiind:"prea slabă pentru a asigura unitatea Italiei şi
prea puternică pentru a tolera unitatea".
Un alt concept practic este acela de creare a unui armate
naţionale, în locul armatei de mercenari, dezinteresată şi fărâmiţată.
Statul prin legi trebuie să asigure ordinea socială printr-o severă
impunere a cerinţelor politice, morale şi juridice.
La el nu mai există nici o umbră de "drept divin", deoarece
fundamentul Republicii este "Vox populi" (vocea poporului,
consimţământul cetăţenilor), iar fundamentul principatelor este forţa
care devine singura legitimă printr-o guvernare bună.
Rolul principelui este major: să fie ferm, să nu dea înapoi de la
realizarea imperativelor statului, chiar dacă acestea ar leza interesele
individuale ("scopul scuză mijloacele"= machiavelism).
Dar, principele nu trebuie să facă abstracţie de opinia
poporului, statul fiind creat prin acordul cetăţenilor, principele
trebuind să fie un model de atitudine politică.
Machiavelli a pus bazele teoriei laice a statului. El arată
că :"Libertatea nu poate exista acolo unde există inegalitate".
Deoarece "nobilii" erau adversari ai egaliăţii, Machiavelli spune:"o
republică presupune înlăturarea rânduielior feudale, dar cea mai bună
republică în societate este aceea unde conducerea se exercită de un
conducător ales de popor şi de nobili" (teza aristotelică a unui
guvernământ mixt).
Patria este pentru el ţinta sacră. Interesul patriei este mai presus
de orice. "Atunci când se hotăreşte destinul patriei, nu trebuie să fie
luate în considerare sentimentalismul, dimpotrivă, lăsând totul la o
parte, să fie urmată acea cale care salvează fiinţa patriei şi îi menţine
libertatea".
Machiavelli a adus un apart şi la metodologia cercetării
fenomenelor politice, la cunoaşterea metodică a faptelor şi la
formularea unor soluţii politice (pragmatica politică).
Desigur, nu puţini autori contemporani îi contestă pioneriatul în
întemeierea unui discurs ştiinţific asupra politicii, deci al ştiinţei
36
politice. Sunt însă numeroase elemente ideologice, doctrinare,
strategice şi tactice care vin să susţină suportul său la întemeierea
ştiinţei politice moderne.
2. Jean Bodin - Suveranitatea statului
Cu aproximativ un secol mai târziu decât în Italia, zorii
Renaşterii îşi face apariţia în Franţa, unde fărâmiţarea feudală,
încorsetarea dogmatică devin tot mai insuportabile.
Juristul Jean Bodin (1529-1596) este personalitatea cea mai
ilustră a acelei perioade, concepţia sa politică fiind de esenţă juridică.
În lucrarea sa despre "Republica" (şase cărţi despre republică),
Bodin dezvoltă o interesantă concepţie cu privire la originea statului.
Statul ar avea, după el, o origine familiară (la originea sa stând
familia, asocierea de familii). Dar statul este o instituţie cu
suveranitate proprie, el fiind acela care pentru prima dată a dezvoltat
Teoria suveranităţii de stat.
* Suveranitatea constă în posibilitatea de a desfiinţa legea.
Această putere este unică, indivizibilă şi permanentă (trăsături ale
statului suveran).
Suveranitatea este absolută, nelimitată şi se exercită fără
aprobarea celor supuşi. Acest caracter rezultă din imperativul unităţii
statului, a unicităţii sale.
* O altă contribuţie este aceea cu privire la separaţia puterii
legislative de cea executivă, puterea legislativă semnificând puterea
suverană ca atribut al statului.
* Teoria formelor de guvernământ constituie o altă contribuţie
remarcabilă. După el ar exista trei forme de stat: monarhia, aristocraţia
şi democraţia. Dar el optează pentru monarhie, ca formă de guvernare
în stat în care deţinătorul puterii este o singură persoană, care este
capabilă şi suficientă să menţină suveranitatea unică şi indivizibilă.
Dar se opune categoric monarhiei tiranice şi monarhiei senioriate. El
propune monarhia legitimă, în cadrul cărei supuşii ascultă de monarh
iar acesta ascultă de legile naturii. Puterea executivă, ca atribut
esenţial al guvernării, nu are nici una din trăsăturile puterii suverane
dar nici atribuţii care să ştirbească natura suverană. Dar fiecare formă
de guvernământ poate fi: un guvernământ popular, aristocratic sau
mix (forme de guvernământ).

37
C. REFORMA
În secolul al XIV-lea în mai multe ţări europene lupta contra
ordinii feudale, a papalităţii şi instituţilor teologice, catolice, în
general impotriva excesului de ritual bisericesc capătă forma unei
mişcări ideologice cunoscută sub numele de Reformă (Germania,
Italia, Franţa, Cehia).
1. Reforma în Cehia
În aceea perioadă Cehia, alături de Germania, Franţa, Italia
făcea parte din grupul fruntaş al statelor care intrau în faza capitalistă,
având o burghezie puternică. Idealurile reformei constau în: lupta
împotriva feudalismului; lupta contra bisericii catolice; lupta pentru
secularizarea averilor bisericeşti. În Cehia, însă, reforma se va centra
şi pe lupta naţională, de eliberare naţională de sub dominaţia
Germaniei.
• Ian Hus (1371-1415)
Este conducătorul reformatorilor cehi (ramura radivcală
-Taboritii), denumire ce provine de la muntele Tabor, unde se adunau
şefii reformei.
Husitii lupta contra bisericii, deşi uneori admitau Sfânta
Scriptură, şi promovau libera cugetare.
Mişcarea reformistă din Cehia cuprindea două grupări:
-taboriţii (exponenţi ai ţăranilor,meşteşugarilor şi a celor
lucrători).
-calixtinii (reprezenta burghezia). Prima grupare era radicală
iar a doua moderată.
Existenţa acestor grupări va diviza mişcarea reformei şi va
atrage replica feudalităţii, impotriva cărăra papa a proclamat o
adevărată cruciadă.
Mesajul reformei consta în: a) lichidarea aservirii şi prestaţiilor
feudale;
b) socializarea proprietăţii
c) dreptul la libera cugetare
Deci, ei formulau nu numai nişte drepturi de natură naţional
iluministă ci şi social-economice, vizând o anumită egalitate socială,
înlăturara păturilor suprapuse, dominate. Radicalismul aripii
taboritilor va induce spaima atât în tabăra moderată a reformaţilor cât

38
şi a bisericii şi feudalităţii, ceea ce va naşte Anti-reforma şi care va
câştiga în luptă.
2.Reforma în Germania
Exponenţii reformei în Germania au elaborat numeroase teze
politice. Cei mai importanţi ideologi au fost: Martin Luther şi Thomas
Müntzer.
• Martin Luther (1483-1546)
El se afirmă la început ca un reformator al bisericii catolice,
fiind întemeietorul curentului protestant german sau a
Lutheranismului. El este un ideolog format, un profesor universitar,
care a combătut scolastica, dar şi ierarhizarea exagerată a bisericii.
Pentru tezele sale a fost excomunicat de papă (el rupe acea bulă papală
de excomunicare, cea ce îi aduce condamnarea la închisoare pe viaţă).
Ideile sale sociale sunt îmbrăcate în haină religioasă
(protestantă):
a) Se pronunţă categoric pentru a separa domeniile vieţii
interioare de autoritatea socială (ca domeniu al relaţiilor
sociale) exterioare
b) În credinţa individuală libertatea ≡ credinţa ≡ absolută.
c) Credinţa = libertatea absolută =legătura dintre Om şi
Dumnezeu
d) Nu biserica este adevărata forţă spirituală ci puterea
credinţei indivizibile.
e) Domeniul relaţiilor sociale este domeniul în care autoritatea
sau puterea de stat luptă contra celor care păcătuiesc.
f) Dumnezeu a creat biserica ca instituţie socială, ea fiind o
simplă asociere a credincioşilor (desacralizarea bisericii)
g) Biserica nu trebuie să fie ierarhizată.
h) Biserica trebuie să se supună puterii de stat, laice.
În plan social şi politic el nu împleteşte lupta contra bisericii ca
formă a constrângerii spirituale cu lupta contra ordinii sociale şi
politice. El avea convingerea că puterea de stat, subordonându-şi
puterea bisericii, trebuie să rămână în sluiba feudalităţii. De asemenea
el se ridică contra mişcărilor populare (revolte) şi se pronunţă pentru
reprimarea riguroasă a acestora.

39
• Thomas Mützer (1489-1525)
Era treprezentantul ţărănimii germane şi ideolog al războiului
ţărănesc german (1525). A fost un adept al reformei luterane (adept a
lui Luther). El se înscrie în aripa radicală a luteranismului. Mişcarea
condusă de el nu a primit un acord general din partea forţelor sociale.
A avut numeroşi adversari atât din partea bisericii catolice cât şi din
partea luteranilor, a burghezilor moderate. Un rol negativ l-a avut şi
Luther care se desolidarizează de idealurile propagate de Mützer şi
cheamă la luptă contra celor care participau la războiul ţărănesc
german şi în general celor care se alăturau ideologiei reformate a lui
Mützer.
3. Elveţia
• Calvinismul
La doar câţiva ani mai târziu decât Luther, concomitent cu
Mützer, îşi formează doctrina un alt mare gânditor reformator Jean
Calvin (1509-1564).
Este cunoscut ca un jurist revoluţionar elveţian, unul dintre
reformatorul religiei, autor al doctrinei protestante -care-i poartă
numele- Calvinismul.
Ca reprezentant al burgheziei în ascensiune el este împotriva
feudalismului şi a catolicismului. El recomandă însă în doctrina lui
pasivitatea, nu intervenţia activă. Orice putere trebuie să ducă o
anumită politică, dar aceasta trebuie să fie raţională. Este adept al
controlului societăţii asupra monarhiei. El cere însă subordonarea
puterii de stat (laice) puterii bisericii, instaurarea dictaturii
religioase în Germania.
(•) CONSECIINŢELE REFORMEI
În general reforma a avut numeroase caracteristici comune,
între care:
a) scopuri antifeudale şi măsuri anticlericale, antibisericeşti,
antipapale;
b) scopuri de natură umanistă, de reglementare a poziţiei
omului în societate
c) vizau progresul societăţii pe linia civilizaţiei, a umanismului;
d) s-au conturat trei mari curente reformatoare: curentul
burghez (Luther, Calvin), curentul popular (Müntzer),
curentul nobiliar.
40
Bibliografie:
Niccolo Machiavelli: Principele
Dante Alighieri: Despre monarhie
Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică, ed. pol. Bucureşti 1986
-Dante Alighieri -filozof al politicii (p 102-
119)
-Machiavelli în context istoric şi în
actualitate (p 127-143)
-Marsilio da Padova (p 119-127)

41
TEORIA DREPTULUI NATURAL
În secolul al VII-lea în Europa declinul feudalismului este
accentuat de un fenomen politic oarecum surprinzător, în sensul că
burghezia este sprijinită tocmai de absolutismul monarhic. În Franţa,
de pildă absolutismul monarhic servea burghezia împotriva războiului,
a religiei, a papalităţii şi prin aceasta servea mişcării populare.
Dar spre finele secolului al VII-lea şi începutul secolului al
VIII-lea, când cauzele ce facilitau cooperarea dintre burghezie şi
absolutismul monarhic au dispărut, burghezia franceză care milita
pentru independenţă pe plan politic abandonează absolutismul
monarhic.
Îşi putea permite o asemenea ruptură deoarece burghezia se
consolida din punct de vedere economic şi social iar influenţa ei
politică în societate crescuse considerabil.
În Germania, mai ales după pacea de la Westfalia (1648), are
loc o dezmembrare politică, se întăreşte reacţia feudală, forţele
absolutiste fiind preponderente ceea ce obligă burghezia la
compromisuri.
În Spania se continuă atacurile feudalismului contra monarhie,
catolicismului şi burgheziei.
În aceste condiţii apare în istoria gândirii politice teoria
cunoscută sub numele de Doctrina dreptului natural. Deşi în
antichitate apar idei care anticipau această teorie, ea s-a cristalizat abia
în secolul al XVII-lea. Teoria dreptului natural încerca să dea o
explicaţie juridică raporturilor de proprietate. Această teorie susţine că
a existat o epocă în care avem de a face cu prezenţa unor legi între
cetăţeni, obligatorii pentru toţi, a unor legi eterne. La început teoria
dreptului natural s-a dezvoltat în Olanda, mare putere colonială la
vremea respectivă.
1. Concepţia politică a lui Hugo Grotius
Hugo Grotius (1583-1645) este cel mai remarcabil reprezentant
al gândirii juridice cât şi gândirii politice. Principalele sale lucrări
sunt: De jure belli et pacis (apărută în anul 1625 şi dedicată lui
Ludovic al XIII-lea al Franţei) şi Marea liberă (1609).

42
Esenţa concepţiei sale constă în aprecierea că omul este o fiinţă
socială prin natura sa. Aceasta constituie un principiu de drept
general, valabil pentru orice cetăţean.
Dreptul natural priveşte omul în trei ipostaze:
- omul abstrac (generic);
- omul natural (specie);
- omul sălbatec.
Izvorul dreptului natural îl constituie tendinţa naturală a
omului pentru o viaţă în comun, fapt ce se realizează dintru-un
instinct social cu care se naşte homo-faber.
Natura obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei,
anume raporturi sociale. Astfel, valens noles, omul este prins în
mecanismul social. Această situaţie nu este însă contrară naturii şi
fiinţei lui ca individ, ci izvoreşte din instinctul de sociabilitate.
Dreptul natural se pronunţă contra revelaţiei divine, a unui
amestec din afară în explicarea genezei normelor de drept.
"Dreptul natural există chiar dacă nu există Dumnezeu. El este
universal şi este la fel de invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici
Dumnezeu nu poate să-l priveze de această calitate de a rămâne
invariabil".
Adepţii dreptului natural cer în primul rând respectarea
contractelor încheiate, fundamentarea proprietăţii private şi puterii
legitime a suveranului asupra supuşilor. Aceste cerinţe izvoresc din
principiul că oamenii obligaţi să trăiască împreună sunt predispuşi la
sociabilitate. Proprietatea privată, spun ei, îşi are originea într-o
convenţie iniţială, care a intervenit între cetăţeni şi prin care, de bună
voie, s-a ajuns la o împărţire a bunurilor, s-au stabilit anumite obligaţii
faţă de alţii, iar evoluţia societăţii cere legitim respectarea acestor
contracte.
Mergând mai departe cu raţionamentul, Grotius susţine că şi
statul are o origine contractuală. El este adpt al tezei suveranităţii
statului. Puterea supremă este puterea suveranului, care stă în mâna
marelui demnitar al ţării (monarhul) şi nu a poporului, deoarece prin
contractul încheiat, poporul este obligat la supunere continuă, altfel
pretenţia poporului le a deţine puterea ar fi o contradicţie logică.
În acest spirit LIBERTATEA apare ca un fel de negoţ, adică un
obiect de vânzare/cumpărare, iar raporturile de putere asemănătoare
celor dintre stăpân şi slugă.
43
2.Baruch Benedict Spinoza
Cunoscutul filozof olandez, Spinoza (1637-1673) a scris opere
importante pentru ideile politice, între care: Tratatul teologico-politic,
Etica şi Tratatul politic.
Ideile sale politice sunt legate de instaurarea republicii în
Olanda. Îşi propune să confere o explicaţie laică originii şi naturii
statului. Tezele sale sunt antifeudale, antiscolastice şi anticlericale.
Discursul său politic poartă amprenta enciclopedismului său în materie
de politică şi a unui stil scriptural suplu şi atractiv.
Statul are o bază raţională, iar scopul său suprem este acela de
a asigura funcţionarea normală a societăţii, respectiv libertatea. De
altfel, ideile sale principale se referă la libertate şi sclavie. După el
sclavia ar rezulta în mod fatal dintr-o necesitate. Ea este
indispensabilă societăţii, iar libertatea este o stare naturală care rezultă
din respectarea necesităţii "Libertatea ca necesitate înţeleasă".
În starea naturală oamenii nu cunoşteau binele şi răul, justiţia şi
injustiţia, nici dreptul şi nici puterea. Numai în societate apar aceste
valori. În raport cu statul, el a militat pentru libera exprimare a
cuvântului cetăţenilor. "Trăinicia unui guvern este determinată de
libertatea cuvântului, iar forţa (constrângerea) duce la slăbirea
statului".
Statul este un arbitru în societate şi impune supunere (supunerea
fiind un drept natural al statului). Forţa statului determinată de
legitimitatea sa naturaă şi raţională constă în apărarea ordinei, păcii
şi securităţii sociale. Puterea statului se exercită şi asupra bisericii, dar
fără să-i lezeze interesele. La fel proprietatea privată este o condiţie
naturală/raţională a oricărei societăţi, perfect legitimă nu doar din
punct de vedere moral ci şi juridic. El se opune categoric monarhiei
absolute, deoarece în cadrul ei ar exista sclavie şi barbarie. De aceea
el este adeptul unei forme democratice de guvernământ, adică
republica. O altă idee este aceea a libertăţii politice a cetăţenilor.
Libertatea politică nu poate fi suprimată, pentru că nimeni nu este
obligat, graţie legilor dreptului natural, să se supună altuia, să se
supună bunului plac al altuia. "Fiecare este proprietarul propriei sale
libertăţi" -afirmă Spinoza. Natura a oferit fiecăruia libertatea pe care o
posedă, care-i aparţine lui ca individ, iar statul care garantează această
stare naturală este democraţia, adică instaurarea majorităţii.

44
3. Samuel Puffendorf (1632-1694)
Teoria dreptului natural se afirmă nu doar în Olanda ci şi în
Germania, mai ales prin Puffendorf. Pentru a-l înţelege trebuie să
remarcăm faptul că războiul de 30 de ani, care a avut loc în Germania
nu a dus la subminarea feudalismului, ci la anumită consolidare a
acestuia. La aceasta se adăuga fărâmiţarea feudală (peste 360 de
stătuleţe feudale independente şi rivale). Aceasta a dus la consolidarea
absolutismului principilor, la întârzierea procesului de centralizare a
puterii de stat. De altfel, burghezia era slabă, ceea ce a dus la un
anumit compromis cu absolutismul princiar.
Pe acest fond, ideile dreptului natural a lui Puffendorf capătă
semnifivaţie specifică. El face distincţie între dreptul natural şi
dreptul teologic. Dreptul natural este dedus din raţiunea umană, din
natura lucturilor. Natura omului este imuabilă (neschimbată), atunci
sunt imobile şi normele de drept. Deci, sursa legilor este aici, în
natura umană terestră şi nu au nimic cu explicaţia mistico-religioasă.
Şi el crede că statul este rezultatul unui contract, al unui
convenţii sau a unui legământ iniţial între oameni. Scopul statului este
de a asigura pacea şi utilitatea comună. Suveranul are datoria de a
apăra drepturile supuşilor, acest fapt (obligaţia statului) fiind cuprins
în contractul iniţial.
4. Cristian Thomasius (1652-1728)
Este un continuator al teoriei dreptului natural şi adept al
limitării puterii absolutismului plecând de la distincţia dintre drept şi
morală, el fiind primul gânditor care a analizat această deosebire,
teoria sa fiind împrumutată de Kant. Pentru Thomasius morala
constituie acel "forum internum" (imperatvul categoric la Kant) iar
dreptul este "forum externum". Cu alte cuvinte, morala este ansamblul
cerinţelor de comportare, de conduită în societate, care-şi au "sediul"
în individ şi au ca scop reglementarea raporturilor dintre conştiinţa
individului şi imperativul categoric necesar (între datorie şi
necesitate), adică acela de a se purta de aşa manieră încât să nu
contravină unor cerinţe etice generale. Dreptul îşi are sediul în
exterior şi se referă la reglementarea unor raporturi materiale în
societate.

45
În consecienţă, morala are ca principiu onestitatea, pacea
interioară (adică scopul), pe când dreptul are ca principiu justul, iar ca
scop pacea exterioară (socială de fapt).
Aşa stând lucrurile statul nu poate pătrunde în forumul
conştiinţei umane, acesta nu este un domeniu penetrabil forţelor
statului, prin care se realizează morala şi dreptul. Sfatul este mijloc de
realizare a păcii interioare, adică un instrument etic, moral în vreme ce
ordinul este un mijloc de realizare a păcii exterioare. Sfatul are
menirea de a convinge, acesta fiind menirea şi specificul eticii, pe
când ordinul, propriu statului, constrânge. Sfatul trebuie, deci, folosit
de înţelepţi, pe când ordinul este folosit de stat, de forţa coercitivă
(constrângere).
5.Cristian Wolf (1679-1754)
Teza prin care Wolf estea preciat ca teoriticean al dreptului
natural este aceea a limitării puterii absolute, monarhice, pentru a nu
degenera în tiranie. Această limitare se realizează prin legi. Deci,
tendinţele tiranice trebuie îngrădite printr-o anumită adunare
reprezentativă.
Şi la el, statul este reprezentantul unui contract încheiat între
oameni. Dar puterea de stat este nelimitată şi atotputernică iar
cetăţenii au datoria să i se supună necondiţionat. El preconiza raţiunea,
existenţa unui stat poliţist, a unui stat birocratic care să concentreze
întreaga putere (compromis cu absolutismul princiar).
6.Actualitatea teoriei dreptului natural
Uitată o vreme, astăzi teoria dreptului natural este reluată şi
actualizată. Unul dintre cei mai perseverenţi doctrinari contemporani
ai acestor teze, este G. Del Vecchio, după care legile dreptului natural
sunt imuabile.
Referindu-se la obişnuitele norme ale dreptului pozitiv, el
afirmă că acestea nu exprimă judecăţi absolute despre dreptate şi
justiţie.
De aici necesitatea recurgerii la dreptul natural competent a
exprima criteriul absolut al dreptăţii. Legile, normele dreptului natural
pot să refere despre dreptatea absolută deoarece se întemeiează nu pe
orbitrar, pe actul de voinţă al legislatorului, ci pe natura lucrurilor.
Numai prin raportarea la dreptul natural putem aprecia valoarea
dreptului pozitiv.
46
Aşadar în concepţia lui del Vecchio ar exista nu numai norme
legi unice, eterne ci şi o dreptate generală, unică, eternă, de unde
caracterul imuabil al acestor legi naturale.
Dreptatea unică este deasupra claselor, deasupra puterilor
sociale exprimând global interesele tuturor membrilor societăţii.
Concomitent cu aceste teorii o puternică recrudescenţă cunosc
concepţiile catolice în drept. Pe linia doctrinei sfântuli Toma
d'Aquino, actualizată şi modernizată la cerinţele societăţii
contemporane, teoria catolică a dreptului proclamă o unitate între
drept, morală şi politică, privind dreptul natural. După aceşti
doctrinari catolici, în revelaţia divină (acreditată de teoricienii evului
mediu) îşi găseşte originea şi dreptul natural. Deci, dreptul divin
(revelat) consacră dreptul natural, care, la rându-i consacră dreptul
pozitiv.
Girul dreptului natural se extinde asupra dreptului politic în
general. Doctrina catolică actuală îşi conjugă eforturile cu alte teze
ale ideologiei Evului Mediu -cum este instituţionalismul- pentru a
nega suveranitatea, legitimitatea statelor suverane.
Dreptul natural cunoaşte deci, în linii mari, o traiectorie istorică
ce cuprinde următoarele etape:
a) antichitatea greacă (prezenţa unor asemenea idei la Platon,
Socrates)
b) evul mediu (abordare teologică, Toma d'Aquino)
c) etapa dreptului natural ca atare (abordare juridică)
d) doctrina contemporană a dreptului (modernizarea ideilor
vechi)

Bibliografie:

Spinoza: Etica

47
IDEOLOGIA COMUNISMULUI UTOPIC
În secolul al XVI-lea procesul destrămării feudale şi de
acumulare primitivă a capitalului se accentuează tot mai mult, cu toate
conseciinţele de ordin economic, social şi politic. Pe acest fond se
produce o reacţie critică, afirmă ideile politice ale comunismului
utopic. Principalii reprezentanţi Thomas Morus şi Thomaso
Campanela.
1.Erasmus din Rotterdam (1466-1536)
Reprezentant al Reanşterii, Erasmus este producătorul a trei idei
foarte importante:
a) lupta îmotriva ignoranţei, prostiei şi perfidiei;
b) lupta contra autorităţii bisericeşti;
c) lupta împotriva războaielor şi pentru promovarea
păcii;
Între lucrările sale mai împortante se numără: Împotriva
barbarilor, unde se delimitează de călugări; Elogiul nebuniei, Despre
război şi pace. În lucrarea Elogiul nebuniei el ia atitudine contra
autorităţii, adică contra principilor, regilor, teologilor, papilor,
călugărilor, a ierarhiei bisericeşti -numiţi buruiana pământului. El
atacă în fond lipsa lor de înţelepciune, mizeria lor morală, ignoranţa şi
perfidia, cu alte cuvinte prostia. Pericolul constă, după el, în faptul că
asemenea indivizi ajung "purtători de autoritate", deci deţin puteri
foarte mari.
El acuză egoismul domnitorilor, divorţul lor de interesele
publice pe care le compromit. În loc să cugete înspre binele obştesc,
aceşti demnitari sunt mânaţi doar de propria lăcomie. Ei sunt
periculoşi "pentru că sunt puternici", pentru că sunt posesorii unei
autorităţi nelimitate. De asemenea acuzările sale contra autorităţii se
centrează pe faptul că "cetăţenii nu pot controla puterea".
În celebra lucrare, Despre război şi pace, Erasmus se pronunţă
împotriva oricăror războaie, considerate ca un rău social, pentru că
drama lor o va suporta poporul. El atacă falsele motive ale
războaielor. Pentru că adevăratele sale cauze nu sunt altele decât
dorinţa de inavuţire, însuşirea bogăţiei altor popoare, însuşire ilicită şi
inumană. Aceste motive invocate de autorităţi în sprijinul războaielor
nu au nimic în comun cu binele cetăţenilor.
48
Adeseori războaiele sunt declanşate din dorinţa unor
conducători de a-şi impune doctrina lor tiranică, arbitrară, de a ocoli
orice contact cu masele. O altă idee interesantă cu privire la război,
este aceea că în afara războaielor nejuste ar exista şi războaie drepte,
cum sunt războaiele de apărare. Acestea sunt drepte, juste, şi
necesare.
Împortantă este combaterea concepţiei reacţionare a lui Toma
d'Aquino, care susţine că războaiele ar fi licite în următoarele cazuri:
a) atunci când războiul este provocat de stat;
b) atunci când are o intenţie dreaptă;
c) atunci când urmăreşte o pace dreaptă.
În concepţia lui Erasmus teza lui Aquino lasă portiţă deschisă
pentru a justifica orice fel de război.
Filozoful din Rotterdam a dezvoltat o teorie a păcii, prin care
nu depăşeşte însă caracterul utopic. El este împotriva recurgerii la
arme, de care are oroare şi consideră că "există legi, există oameni
învăţaţi, există cinstiţi preoţi, există veritabili episcopi care prin
sfatul lor ar putea aplana conflictul". Aceştia, oricât ar fi de răi pot fi
totuşi un arbitru pentru a evita războaiele. El este convins că pacea
generală în stat se poate obţine prin compromisuri între cei conduşi şi
conducători. "Bunăvoinţa atrage bunăvoinţa" -zice autorul. Faţă de
mase el manifesta un dispreţ ce decurge din convingerea sa că
"masele sunt schimbătoare din fire". Mulţimea este vinovată de
porniri proaste. Poporul de rând este purtat, ca şi marea, de pasiunile
sale şi nu de actul de gândire, de raţiune şi de cugetare.
El era convins că nu trebuie să participi efectiv la frământările
sociale, să încurajezi tensiunile, nemulţumirile sociale şi nici
războaiele.
2. Utopia lui Thomas Morus (1487-1535)
Morus aparţinea unei familii engleze înstărite, primind o
pregătire filozofică, teologică, juridică, ştiinţifică şi literară solidă încă
din tinereţe. A fost nu numai unul dintre cei mai mari gânditori ai
epocii, dar şi unul dintre cei mai mari prozatori ai vremii. Morus este
cunoscut ca unul dintre cei mai mari adversari ai feudalismului, al
ideologiei religioase, al instituţiilor bisericeşti în general, al
catolicismului în special.
Lucrarea sa fundamentală Utopia îşi propune să arate care sunt
relele societăţii, care sunt cauzele acestora şi modul în care se poate
49
naşte o nouă societate. De aceea el îşi propune să descrie o societate
ideală, din care să lipsească proprietatea privată şi să fie un regim
egalitarist.
O atenţie relativ mare acordată problemelor statului. După
opinia sa "statele nu sunt altceva decât o uneltire a celor bogaţi contra
celor săraci, pentru a se îmbogăţi pe seama acestora. În vederea
dobândirii cu ajutorul statului şi a legilor, a bogăţiei, clasa bogată
"pune la cale cu ajutorul unor metode de pungăşire spoleirea celor
săraci." Rezolvarea unei asemenea nedreptăţi nu constă, după el, în
reformarea unor aspecte, ci în reorganizarea generală a societăii, în
reorganizarea politică şi socială. În statul utopic propus proprietatea
socială şi de stat, care continua să persiste, vor avea la bază
proprietatea comună. Utopienii, adică cei care populau această insulă,
numită utopia trebuie să se stabilească în locuinţe obşteşti pe care să
le schimbe din zece în zece ani. Noua societate creează condiţii pentru
servicii comune care să absolve femeile de muncile casnice, pentru ca
şi ele să participe la viaţă economică, politică, socială şi culturală. El
milita pentru egalitate socială, pentru apropierea dintre sat şi oraş.
Sub aspect politic Morus formula cerinţa ca cei care vor popula
acest nou stat să-şi aleagă funcţionarii dintre cei mai valoroşi
(meritocraţie).
Pe linia lui Erasmus el aduce importante contribuţii cu privire la
problematica războiului (polemologie), a naturii, raţiunii şi mobilului
acestuia.
În general, el dezabrobă orice fel de război, deoarece acesta nu
se justifică, fiindcă aduce nu numai dezastre şi nenorociri umanităţii.
În Utopia el spune:
"Utopienii urăsc războiul, cu toată tăria, ca pe o pornire
de fiară, deşi la nici un fel de sălbăticiune nu este atât de
obişnuit ca la om. Împotriva obiceiului primit aproape de
toate neamurile, în Utopia nimic nu e socotit, pe drept
cuvânt, mai nevrednic de slavă decât slava dobândită în
război".
El distinge între războaiele de agresiune (nedrepte, injuste) şi
războaiele de apărare (drepte, juste, necesare). Războiul se
justifică, după el, atunci când:
a) este nevoie de apărarea ţării;

50
b) este nevoie de a veni în sprijinul vecinilor care sunt
victimă a agresiunii;
c) este nevoie să fie apărate popoare oprimate.
Din punct de vedere sociologic el admite sclavia în societatea
utopică, deoarece a impune divizinea muncii, adică efectuarea unor
munci care nu se fac fără constrângere, nu s-ar face de bunăvoie. Masa
sclavilor utopieni ar fi formată din criminali şi condamnaţi la moarte,
în alte state, pe care utopienii i-au recuperat. Dar la el sclavia nu mai
are un caracter ereditar, nu se transmite din tată în fiu, deoarece "fii
sclavilor sunt oameni liberi", iar "sclavul ca atare se poate elibera
după o perioadă de timp".
Referindu-se la utopia lui Morus, un autor englez contemporan
remarca faptul că:
"Aceasta este lumea în care a crescut Morus… o lume a
desperării şi speranţei, a conflictului şi contrastului, a
bogăţiei şi a sărăciei crescânde, a individualismului şi
corupţiei, a declinului instituţiilor sociale atât locale cât şi
internaţionale, care cedeau locul unui stat naţional, venit
să asigure condiţiile necesare dezvoltării societăţii
burgheze". (A. E. Morton)
3. Thomaso Campanella (1568-1637)
Şi gândirea lui Campanella poartă amprenta luptei antifeudale,
antiscolastice şi anticatolice. Este autorul celebrei lucrări Civitas Solis
adică Cetatea Soarelui.
Care sunt principalele idei politice ale lui Capanella?
În primul rând ideile privind statul. Acesta ar trebui să fie o
republică, deoarece numai acesta corespunde intereselor burgheziei şi
ale cetăţenilor. El îşi imagina Cetatea Soarelui ca pe o insulă în
societate.
Opera sa dezvoltă naraţiunea pe care un personaj o face
întorcându-se de pe această insulă, unde sunt întrunite principiile
intuite de Campanella.
În cadrul acestei societăţi toţi cetăţenii participă efectiv la
marele Consiliu al locuitorilor şi desemnează dregătorii în stat
investiţi de popor cu toate atribuţiile pentru conducerea statului şi al
cetăţenilor. Aceşti conducători aleşi în mod obligatoriu de cetăţeni,
trebuie să fie în număr de 3-triumviri (probabil după modelul Romei
Antice). Aceşti triumviri trebuie să se sprijine pe:
51
-iubire (faţă de toţi solarienii)
-putere (pregătirea războaielor şi apărarea ţării)
-înţelepciune (educarea şi instruirea solarienilor)
La el există însă şi un conducător suprem, un demnitar şef,
ajutat de triumviri (un fel de executiv) şi care se ocupă nu numai de
conducerea administrativă ci şi de conducerea economică.
Conducătorul suprem şi triumvirii trebuie să fie intelectuali
(meritocraţie?, competenţă?).
Această hegemonie a intelectualilor era o idee progresistă
deoarece nu numai înţelepţii pot fi buni conducători.
El cerea înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea comună,
deoarece toate bunurile şi valorile din noua societate sunt ale
poporului, de unde inutilitatea şi imposibilitatea proprietăţii private.
De aici decurge un alt principiu, anume obligativitatea muncii
pentru fiecare "solarian". El preconiza numai 4 ore de muncă. Deci, în
noua societate nu mai este loc pentru trântori: "Comunitatea îi face pe
oameni deopotrivă bogaţi şi săraci; bogaţi pentru că au toate
lucrurile, săraci pentru că nu posedă nimic" -zicea el.
Deoarece proprietatea privată dispare şi se instituie egalitatea,
iar solarienii muncesc cu toţii, atunci repartiţia este egală, având în
vedere nevoile fiecăruia, care sunt nivelate şi aduse la strictul necesar.
Acestor cerinţe de natură economică şi socială, Campanella adaugă
ideile sale politice despre "statul solarienilor":
a) Statul trebuie să fie republică.
b) Republica face ordine şi în privinţa democraţiei
(limitele în care se pot manifesta cetăţenii).
c) Republica asigură credinţele de realizare a cetăţenilor.
În concepţia sa, statul trebuie condus de un înţelept:
"Această însărcinare este perpetuă, atâta timp cât nu se găseşte
cineva mai înţelept decât el şi mai apt să guverneze."
Ca şi în Republica lui Platon, de care a fost înfluenţat,
Campanella consideră familia monogamă, deci o formă a proprietăţii
private, un izvor de egoism şi neînţelegeri, motiv pentru care trebuie
să fie desfiinţată.
Raporturile dintre sexe nu trebuie reglementate, ci lăsate libere
(nu admite instituţia familiei).

52
El admite existenţa unui Cult magic, al superstiţiilor, care ar
avea un mare rol în societate şi în educarea cetăţenilor. Desfiinţând
familia educarea copiilor trebuie încredinţată colectivului.
Ca şi Morus, Campanella a căutat ca ideile sale politice şi
antideiste, uşor ateiste, cele legate de morală, să fie exprimate indirect,
voalat, pentru a induce în eroare inchiziţia. Totuşi a fost condamnat la
moarte, dar nu a fost executat ci stă zeci de ani în închisoare.
4. Concluzii asupra ideilor utopice
Dacă ne referim în primul rând, la meritele acestor utopii,
reţinem faptul că acestea sesizează şi dezvăluie nedreptăţile feudale,
proasta întemeiere a lumii. Apoi propun o formulă de stat bazată pe
principii inedite, îndrăzneţe, comunist-utopice (care de altfel s-au
prăbuşit ne de mult).
Sunt însă numeroase naivităţi în concepţia utopică (desfiinţarea
familiei). Kurt Schilling, în lucrarea Istoria ideilor sociale arată: "Eu
înţeleg sub termenul utopie romanul politic a lui Thomas Morus, dar şi
Cetatea Soarelui de Thomaso Campanella, Noua Atlantidă a lui
Francisc bacon."
Hegel spunea despre utopici :"Elaborări ca acelea a lui
Campanella au exercitat o influenţă infinită şi au dat impulsuri, dar
pentru sine ele nu au produs roade proprii".
P. P. Negulescu, în lucrarea Filozofia renaşterii, referindu-se la
cauzele relelor sociale în concepţia lui Campanella arată că aceasta
este una singură:
"…diversitatea politică, religioasă, socială,
economică; diversitatea statelor, a
credinţelor, a privilegiilor şi averilor. Ea
(diversitatea) singură pricinueşte războaiele
dintre popoare, conflictele dintre biserici,
calamităţile ce izvorăsc mai departe din ele
ca foametea, ereziile, ignoranţa adâncă în
care zac masele populare, mizeria lor
sufletească şi mai mult mizeria lor
trupească".

53
Bibliografie:

1. Thomas Morus : Utopia


2. Erasmus din Rotterdam : Despre război şi pace
3. Ovidiu Trăsnea : Filozofia politică (Editura Politică
Bucureşti 1986)
-Filozofia politică şi semnificaţia utopiei (pag 143-
162)

54
CAP. III.

IDEILE POLITICE ÎN PERIOADA REVOLUŢIEI


BURGHEZE DIN ANGLIA ŞI ILUMINISMUL
Revoluţia burgheză din Anglia, începută încă din secolul al
XVII-lea, se termină victoriasă în secolul al XVIII-lea. Pe acest fond
se dezvoltă o puternică doctrină politică progresistă, ca replică
ideologică la tezele ostile revoluţiei.
1.Francis Bacon (1561-1629)
Ca lord-cancelar al Angliei, al reginei Elisabeta, el a cunoscut
de la sursă, din propria-i experienţă marile probleme politice. El este
părintele materialismului modern. Între operele sale cu implicaţii
politice reţin atenţia: Eseuri despre morală, economie şi politică
(1579); Noua Antlantidă (1604), lucrare în care propune un nou model
de societate, un nou tip de stat. Această societate, sau "Veacul de aur",
cum îl numeşte el, are menirea de a elimina mizeria şi nedreptatea
socială.
Bacon elaborează teze cu pronunţat caracter politic. Astfel, el
propune un stat centralizat puternic. Ca şi Morus, care spunea că,
"oaia l-a mâncat pe om", el combate acumularea primitivă de capital.
O idee esenţială este aceea a combaterii şi respingerii nedreptăţilor
sociale, explicate de el prin existenţa privilegiilor nobiliare.
Nobilimea este, după el, o clasă nepricepută, de trântori şi de
inactivi. Totuşi o monarhie în care nu există o nobilime este un pur
despotism sau o tiranie absolută (ca la turci), deoarece nobilimea
temperează puterea suveranilor. Aceasta ar fi semnificaţia "nobilimii
democrate".
În privinţa democraţiilor, acestea nu au nevoie de nobilime. El
este convins că nobilimea numeroasă este cauza sărăciei, deoarece
produce o disproporţie între "rang şi mijloace". În vederea dirijării
vieţii politice, a vieţii de stat, este nevoie de aplicarea concomitentă a
forţei, a constrângerii şi amăgirii. Statul -spune el- trebuie să facă
anumite promisiuni, care să trezească nişte speranţe, chiar dacă ele nu
sunt şi nu vor fi realizabile.
"Desigur unul dintre cele mai bune remedii împotriva
nemulţumirilor este cel de a promite reforme politice, hrănind
55
oamenii cu speranţe şi amăgindu-i. Procedeul oricărei conduceri
înţelepte este de a întreţine speranţe în inimile oamenilor, chiar
dacă nu pot satisface, mânuind astfel încât nici un rău să nu apară
iremediabil".
Atitudinea faţă de popor este incorectă. Poporul, spune el,
trebuie să fie constrâns, obligat să respecte ordinea şi legea în
societate, pentru că altfel este predispus la răscoală. Deasemenea, el
susţine dreptul de dominaţie al Angliei asupra altor popoare, dreptul
de expansiune asupra altor state.
"Un popor -zice el- nu-şi poate mării altfel bogăţia, decât pe
seama altui popor".
El consideră războiul ca un rău necesar, un mijloc pentru
asigurarea bărbăţiei, a purităţii morale, a vitejiei şi eroismului.
Războaiele sunt ocazii pentru afirmarea popoarelor. Această teză
justifică posibilitatea de afirmare a poporului englez ca mare putere.
Thomas Hobbes (1588-1679)
Este un reprezentant al nobilimii îmburghezite. Tezele sale
politice sunt cuprinse mai ales în celebrele sale lucrări Despre cetăţean
şi Leviathan.
Hobbes este cel mai valoros om politic al vremii sale. În
Prelegeri de istoria filozofiei, Hegel arăta contribuţia sa la dezvoltarea
dreptului public. Contemporan cu Kromwell, deci părtaş la
evenimentele revoluţiei engleze, el a emis teze politice remarcabile.
A fost un reprezentant al absolutismului, motiv pentru care s-a
străduit să justifice aceea formă de guvernare.
Omul prin natura sa nu este o fiinţă sociabilă, fiind de la natură
o fiinţă egoistă, este vrăjmaş (duşmanul semenului său), de unde şi
cunoscuta sintagmă: "Homo homini lupus" (omul este lup pentru om).
Deci prin natura sa omul este considerat doar individ, fără nici o
socialitate. De aceea, societatea i se pare o scenă veşnică pe care se
confruntă dorinţele individuale ale fiecăruia cu ale celorlalţi.
Această ciocnire de interese individuale pe plan social duce la o
continuă stare de încordare între indivizi, stare care este definită şi de
principiul: "Bellum omnium contra omnes" (Războiul tuturora
împotriva tuturora). Această stare poate fi depăşită numai printr-o
convenţie între indivizi şi stat, care asigură un compromis bazat pe
concesii mutuale. Aceste concesii mutuale duc la convenţii mutuale pe

56
baza unui sistem de drept (public) ce trebuie respectat. Eroarea lui
Hobbes este aceea de a considera omul ca fiinţă antisocială.
Statul este un factum, adică acela care rezolvă toate problemele
din societate:
"În afara statului, spune el, domnesc patimi, războaie, teamă
sărăcie, josnicie singurătate, sălbăticie ignoranţă, bestialitate şi în
stat domneşte raţiunea, pacea, siguranţa, fericirea, relaţiile sociale,
cunoaşterea, bunăvoinţa."
La Hobbes întâlnim o teorie organicistă asupra statului. Statul,
ca şi omul are, în concepţia sa anumite părţi şi funcţii ca şi organismul
omenesc. Sufletul statului este puterea supremă, mintea statului=
dreptatea/legile; articulaţiile statului= organele judecătoreşti/
executive. Deasemenea, mulţimea devine o singură persoană, dar cu
condiţia, să existe consimţământul fiecăruia. De aceea, la constituirea
contractului iniţial nu trebuie aplicată forţa, ci se cere consimţământul
individual. Aceasta duce la o legătură specială dintre individ-stat,
contractul odată încheiat nu mai poate fi anulat. De aceea statul este
un Leviatan, conceput ca un dumnezeu, deci veşnic, nemuritor.
3. Mişcarea nivelatorilor
Între autorii acestui curent este şi John Liburne (1618-1653).
El se afirmă de la început ca un adept al revendicărilor social-
democrate, al revendicărilor formulate de grupul nivelatorilor, care
exprima lupta pentru o anumită egalizare şi nivelare economică,
social şi politică între păturile sociale. Nivelatorii respingeau
perpetuarea discrepanţelor sociale, economice şi politice. Aceştia
pornind de la teoria dreptului natural, susţin că poporul este
deţinătorul puterii, iar conducătorii sunt nişte "delegaţi" ai poporului,
putând fi traşi la răspundere şi înlăturaţi dacă nu corespund
contractului dintre cetăţeni şi stat.
După ei, toţi oamenii sunt egali în faţa legilor şi toţi au dreptul
să participe, prin reprezentanţi, la elaborarea legislaţiei şi a sistemului
de drept.
În concepţia nivelatorilor, Parlamentul nu are decât anumite
puteri limitate, cu care a fost investit de popor. Deci, puterile
parlamentului sunt delegate, iar Camera Lorzilor trebuie desfiinţată,
deoarece menţine şi legiferează deosebirile sociale flagrante între
indivizi. În spiritul teoriei dreptului natural, nivelatorii cer ca nimeni
să nu poate fi pedepsit pentru fapte care nu sunt infracţiuni în sistemul
57
de legi. De aceea ei propun organizarea unei justiţii populare, cu
judecători aleşi de popor, pentru a veghea la elaborarea şi aplicarea
legilor.
O altă idee susţinută de nivelatori priveşte Libertatea religiei
concepută pe baze democratice, adică prin preoţi aleşi de către
credincioşi din rândul credincioşilor.
Ceea ce reţine atenţia în mod deosebit în programul
nivelatorilor este faptul că limitau revendicările lor la egalitate, pe
care, în fond, o reduceau la egalitatea politică. Urmărind egalizarea,
nivelatorii se opun comunizării sau împărţirii bunurilor. La fel, în cea
ce priveşte dreptul la vot, nivelatorii îl limitează la proprietarii de
case, de pământ şi de avere în general.
Curentul nivelatorilor exprimă punctul de vedere al micilor
proprietari, de unde o anumită inconsecvenţă în soluţiile propuse
pentru înstaurarea egalităţii, absolutizarea caracterului politic al
egalităţii (egalitatea politică), dar şi aceasta restrânsă, deoarece
dreptul de vot era condiţionat de puterea economică, de avere.
4. Ideologia diggerilor
Mişcarea nivelatorilor a avut şi o aripă mai radicală, mai
revoluţionară, "aripa de stânga", numită diggeri sau săpătorii. Ei
reprezentau, în cadrul mai larg al mişcării nivelatorilor, năzuinţele
păturilor sociale sărace, atât din oraşe cât şi de la sate. Diggerii aveau
înscrise în programul lor teze ca cea privind înlăturarea sclaviei,
sclavia fiind considerată o plagă socială. Sclavia, spun ei, poate fi
înlăturată prin desfinţarea regalităţii, prin înlăturarea lorzilor, prin
înlăturarea celor avcuţi, a proprietăţii private asupra pământurilor şi
prin instaurarea Republicii. În concepţia lor republica trebuie condusă
de reprezentanţii poporului. Ei solucitau înlăturarea statului absolutist,
deoarece aceasta ocrotea proprietatea şi exploatarea. Republica trebuie
să asigure proprietatea comună. Noua societate ar fi trebuit să ducă la
obligativitatea muncii şi repartiţia după nevoi.
5. Mişcarea independenţilor
Această mişcare ideologică era o emanaţie a burgheziei şi noii
nobilimi. Reprezentantul cel mai cunoscut a fost John Milton (1608-
1674).
Fără a elabora tratate de ştiinţă politică, de teoria statului şi
dreptului, reprezentanţii acestui curent ideologic abordează totuşi
58
anumite probleme politice interesante. Astfel, ei reiau şi încearcă să
combată teza absolutismului monarhic, a vechilor tradiţii feudale, şi a
bisericii feudale. Plecând deasemenea de la teoria dreptului natural,
"independenţii" susţin suveranitatea statului, ca atribut al tăriei şi al
consolidării sale. Statul, spun ei, trebuie să fie suveran, pentru că în
persoana lui sunt prevăzute multe potenţe, multe plenitudini. Or, toate
acestea s-ar dovedi efemere într-un stat privat de suveranitate. Tot cu
un puternic conţinut politic este şi teza lor cu privire la libertatea
presei şi a conştiinţei cetăţenilor. Fiecare cetăţean, ca participant activ
la treburile politice obşteşti trebuie să aibă posibilitatea opiniei, opinie
care ar fi necesar să fie exprimată nu numai prin viu grai, dar şi prin
posibilităţile oferite de tipar.
Prin concepţiile lor, independenţii justificau, legitimeau
revoluţia engleză, propagând chiar teza violenţei împotriva celor
potrivnici revoluţiei. Revoluţia, spuneau ei, trebuie înfăptuită chiar
dacă aceasta va presupune decapitarea regelui Carol.
Totuşi, teza lor conţine anumite teze inconsecvente, printre care
chiar aceea a împotrivirii faţă de revendicările maselor. Ei consideră
că trebuie avută în vedere o anumită proporţie, deci, aceea de a ridica
masele până la un anumit nivel al cerinţelor de ordin economic, social,
politic. Deasemenea, ei militează pentru restrângerea dreptului de vot
şi instituirea unei republici aristocratice. Născută ca un compromis
între burghezie şi nobilime, mişcarea independenţilor acceptă în cele
din urmă monarhia constituţională.
6. John Locke (1632-1704)
Renumitul gânditor şi filozof social-politic, John Locke este cel
mai tipic exemplu al compromisului dintre burghezie şi nobilime.
O apreciere interesantă cu privire la tezele lui Locke formulează
filozoful român Dan Bădărău, care scria:
"Opera lui John Locke oglindeşte cu destulă fidelitate
aspiraţiile social-politice ale vremii, precum şi orintarea acesteia, în
marea fază a luptei pe care o dă pentru cucerirea puterii şi care va
culmina prin triumful ce-l va înregistra la 1688, când parlamentul,
reprezentând interesele negustorilor, bancherilor şi armatorilor, îl
va înlocui pe monarhul absolut Iacob II Stuart cu regele Wilhelm
III de Orania, pentru ca apoi să fie nevoit să împartă puterea cu
aristocraţia".

59
Deasemenea, făcând o paralelă între Hobbes şi Locke, deci o
paralelă între cele două epoci, acelaş autor remarca:
"Dacă Hobbes vorbea în numele unei burghezii care cucerise
puterea cu ajutorul lui Cromwell şi care căuta să-şi menţină
avantajul în ciuda comploturilor reacţiunii şi împotriva răscoalelor
ţărăneşti, Locke aparţine unei burghezii care, la 1688 consimţise să
împartă conducerea statului cu regalitatea care trebuia ţinută în
frâu. El va declara deci că contractul social este făcut de particulari
cu regele ţării, că acesta este dator să-l respecte, că nu poate abuza
de puterea sa prin încălcări arbitrare şi că cetăţenii sunt în drept să
rezilieze contractul dacă monarhia îşi depăşeşte sau încalcă
mandatul".
John Locke consideră că instituţiile politice care consacră
victoria burgheziei şi a nobilimii, izvorăsc dintr-o realitate obiectivă
economică şi socială. Dar, spune el, nu toate instituţiile pot fi
justificate, ci numai acele instituţii care corespund raţiunii şi fericirii
oamenilor. Deci, teoretic este posibilă faza în care anumite instituţii să
poată să corespundă fericirii umane. Fericrea constă, după Locke, în
asigurarea păcii, a armoniei şi securităţii în plan social.
El considera că nici starea naturală nu este perfectă pentru că
drepturile oamenilor erau asigurate prin forţa fizică a fiecăruia.
Tocmai datorită acestei situaţii oamenii au stabilit un contract cu
instituţiile de stat. Dacă statul încalcă drepturile stabilite prin contract,
considera Locke, poporul poate şi are dreptul să se revolte. În felul
acesta, el justifică revoluţia engleză care avusese loc.
Monarhia constituţională este forma de guvernământ cea mai
potrivită, este forma ideală -în concepţia sa. Locke face, deasemenea,
o distincţie între diversele puteri în stat.
După convingerea sa în statul englez contemporan lui, ar exista
următoarele puteri:
a) Putere legislativă (puterea supremă, care edictează legi
obligatorii);
b) Puterea executivă (ca putere a monarhului);
c) Puterea federativă (atribuită statului, o putere a regelui).
El consideră, că funcţionarea în bune condiţii a Constituţiei
pretinde separarea puterii legislative de puterea executivă, ceea ce
înseamnă că Parlamentul fiind puterea supremă şi marea nobilime, are
controlul asupra statului.
60
*
* *
În analiza ideilor social-politice ale perioadei revoluţiei
burgheze din Anglia trebuie avut în vedere ansamblul factorilor
sociali. Revoluţia engleză nu poate fi redusă la cauze religioase.
Cauzele de ordin economic şi social se împletesc cu cele de natură
religioasă. Puritanismul englez a semnificat, într-un anumit sens
aplicarea calvinismului la condiţiile Angliei. Astfel, puritanismul
justifică nu numai îmbogăţirea, ci şi spiritul de afaceri. În doctrina
puritanistă îşi au obârşia concepţiile individualiste şi utilitariste
engleze, premise ale unui liberalism specific. Desigur au existat şi
reacţii conservatoare, retrograde, care încercau să contracareze noile
idei.
Robert Filmer, în lucrarea sa Patriarhia acredita ideea că regii
deţin puterea prin moştenirea de la Adam şi prin urmare regele are
puteri nelimitate. Regele răspunde faţă de Dumnezeu, dar nu şi faţă de
parlament, deoarece acesta ar fi doar un organ consultativ. Deci,
subordonarea puterii regelui faţă de puterea divină şi a parlamentului
regelui -teză teologico-politică de tipul celor din Evul Mediu.

Bibliografie:

1.John Locke: Eseu asupra intelectualului omenesc, vol.1


2.Hobbes: Leviathan

61
IDEOLOGIA ILUMINISTĂ FRANCEZĂ
Iluminismul reflectă o ideologie caracteristică veacului al
XVIII-lea şi care propaga concepţii ale burgheziei în ascensiune:
libertate, egalitate, fraternitate. Nu puţine idei iluministe s-au inspirat
din teoria dreptului natural. Debutând cu analiza critică a instituţiilor
şi concepţiilor religioase, a obscuratismului, iluminiştii au abordat
critic ordinea feudală, au luat atitudine mai mult sau mai puţin
categorică faţă de statul absolutist, faţă de regalitate.
1. Montesquieu (1688-1755)
A fost un mare gânditor politic, jurist şi părintele
determinismului geografic.lucrările sale principale sunt: Scisori
persane, Despre spiritul legilor. Ideile cu care s-a impus în gândirea
politică şi juridică sunt cele privitoare la forma de stat, forma de
guvernământ, democraţia. În primul rând el militează pentru forma de
stat republicană ca fiind un "sanctuar al onoarei şi reputaţiei, un
semn de virtute".
Democraţia creează o societate puternică şi oameni fericiţi.
După el motorul sau cauza dezvotării societăţii este legislaţia, deci,
legea, bine întocmită, respectată şi aplicată. Într-o lucrare intitulată
"Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decăderii romanilor",
Montesquieu vrea să probeze că mărirea şi grandoarea romanilor s-a
datorat formei de guvernământ republicane, iar decăderea (pierderea
libertăţilor civile, coruperea moravurilor) se datoreşte formei
imperiale a statului.
În lucrarea sa cea mai împortantă: Despre spiritul legilor, el
demonstrează cauzele care determină existenţa legislaţiei, fapt ce
reiese şi din titlul extins al lucrării sale: "Despre spiritul legilor sau
despre raportul pe care legile trebuie să-l aibă cu structura fiecărui
guvernământ, cu moravurile, clima, religia, comerţul etc".
Legile nu sunt de natură mistică, nu sunt impuse din afară ca
ceva străin omului; aceste legi izvoresc din natura lucrurilor.
Opera sa este un tratat de teoria statului şi a dreptului. El
respinge consecvent şi argumentat teoria medievală teolgică cu privire
la natura divină a legilor (în accepţiune juridică).
Ca adept al determinismului geografic (şi social) el arată că
"legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor",
62
deci tot ce există are legile sale. Divinitatea are şi ea legile sale,
animalele au legile lor etc. El emite de asemenea teza că legile
pozitive (scrise) sunt procedate de legile naturii, care derivă numai
din structura fiinţei noastre şi care existau înainte de constituirea
societăţii (în natura individului). Un fapt valoros al concepţiei sale
este respingerea ideii lui Hobbes, care susţinea că încă în starea sa
naturală "Omul este lup pentru om" (Homo homini lupus), că omul
este de la natură egoist. Dincontră, Montesquieu consideră că omul
este sociabil prin natura sa. Pornind de la ideea de sociabilitate
(prosocialitate) el dezvoltă a teorie pacifistă, pronunţându-se pentru
buna înţelegere între popoare, pentru combaterea militarismului şi
expansionismului, deoarece acestea nu servesc individului şi binelui
general uman.
O altă teză interesantă se referă la republică, caracterizată ca o
formă de guvernare în care poporul în întregimea lui, aşa cum se
întâmplă în cazul republicii democratice sau numai în parte, aşa cum
este cazul republicii aristocratice, deţine puterea suverană. Principiul
care trebuie să călăuzească republica este Virtutea politică, dragostea
de patrie şi dragostea de libertate. Spiritul unei asemenea republici
este pacea şi moderaţia. În republica democratică toţi cetăţenii sunt
chemaţi să participe la guvernare cu răspundere, pasiune şi
perseverenţă. Acest tip de republică nu este posibilă însă decât în
statele mici.
Spre deosebire de republică, care are ca principiu virtutea
politică, Montesquieu consideră că monarhie are ca principiu onoarea,
iar spiritul ei este războiul şi expansionismul. Deci, pentru a împiedica
un asemenea stat să devină despotic este necesară o putere
intermediară, subordonată şi dependentă, iar menţinerea privilegiilor
nobililor duce la evitarea despotismului monarhic.
Montesquieu diviza formele de guvernământ astfel:
a) guvernământ despotic
b) guvernământ monarhic
c) guvernământ republican (republică aristocratică şi republică
democratică)
El distinge între monarhie şi despotism, arătând că monarhul
guvernează conform legilor făcute de el, dar puterea sa fiind limitată
prin privilegiile acordate claselor sociale (nobilimii în special) şi prin
folosinţă, în timp ce despotismul= puterea este discreţionară.
63
Diversitatea formelor de guvernământ este determinată de psihologia
popoarelor respective.
Montesquieu rămâne în istoria doctrinelor politice şi juridice şi
prin faptul că a elogiat constituţionalismul englez şi pentru faptul că a
reluat teoria separaţiei puterilor în stat (legislativă, executivă şi
judecătorească).
2. Voltaire-Marie Fran ç ois Arouet (1694-1778)
Vorbind despre Voltaire, compatriotul său Victor Hugo spune
că "acesta nu este un om, este un veac". Deşi nu a avut idei politice
explicite, elaborate totuşi s-a pronunţat asupra acestui domeniu într-o
manieră iluministă.
Teza sa principală este aceea a subordonării politicii faţă de
raţiune (raţionalitatea politicului). "Raţiunea normală", cum o
numeşte el, şi care-şi subordonează politica, nu este altceva decât
raţiunea de a fi a burgheziei. El se pronunţă contra iobăgiei, sărăciei şi
mizeriei, a lipsei de drepturi de care se lovea "starea a III-a". Deci,
toate rânduielile feudale trebuie să dispară, deoarece nu mai corespund
raţiunii normale. Dar, ca alternativă la feudalitate el insistă pe
necesitatea unei societăţi în care să domine proprietatea privată asupra
pământului şi modul burghez de proprietate. În lucrările sale
principale: Scrieri filozofice, Despre guvernământ, Tratat despre
toleranţă, el critică ordinea feudală susţinând societatea nouă,
burgheză.
Principiul societăţii burgheze este inegalitatea socială.
Libertatea devine astfel o consecienţă a proprietăţii private, ca raport
de determinare de la proprietatea privată la libertate. În opinia sa, dacă
erai posesor al unei proprietăţi, dispuneai de libertate, ceea ce era
firesc şi legitim.
Deci, egalitatea depinde de proprietate, iar proprietatea se
putea obţine pe mai multe căi, întâmplarea jucând un rol mare, în acest
sens. El manifesta un profund dispreţ pentru teoria egalitaristă a lui J.
J. Rousseau, faţă de contractul social, producător de egalitate a
oamenilor. El respinge legitimitatea egalitarismului prin faptul că în
societate trebuie să existe şi oameni lipsiţi de proprietate pentru a-şi
vinde forţa de muncă celor avuţi.
Concepţia sa despre educaţie constă în a susţine că educaţia
trebuie făcută numai de burghezie, deoarece numai ea dispune de
pregătire şi aptitudinea necesară cetăţeanului bine crescut, bine educat.
64
După el, "atunci când gloata începe să se gândească, totul este
pierdut". De aceea, muncitorii, ţăranii, negustorii (starea a III-a)
trebuie ţinuţi în ignoranţă dearece aşa este mai uşor să fie conduşi,
convinşi şi chiar constrânşi. Ca formă de guvernământ, Voltaire
preferă o monarhie iluminată, în care regele trebuie să devină un
filozof şi să se înconjoare de o suită de filozofi (sfetnici, guvernanţi).
Pentru a se menţine, "monarhul filozof" şi anturajul său de oameni
luminaţi trebuie să consimtă la anumite reforme burgheze.
Voltaire, deşi este întemeietorul deismului în istoria filozofiei,
respinge religia deoarece ea se confundă cu superstiţiile, cu
fanatismul. El cere desfiinţarea tribunalelor ecleziastice care
funcţionau contra ereticilor şi ale căror sentinţe nimiceşte libertatea
religioasă. În spiritul concepţiei sale raţionaliste el cere înlăturarea
despotismului, inchiziţiei, privilegiilor, torturii- contrare raţiunii
umane.
"Cel mai bun guvernământ -consideră el- pare să fie cel în
care toate stările sunt în egală măsură protejate de lege. Legile
trebuie să fie simple, uniforme, nici prea aspre nici prea slabe.
Judecătorii nu trebuie să fie stăpâni, dincontră ei trebuie să fie cei
dintâi supuşi, martirii legii".
3. Jean Jaque Rousseau (1712-1778)
Marele gânditor (elveţian) a fost un atodidact dar un mare
enciclopedist . Într-o lucrare de maturitate numită Spovedanii el
spunea:
"Un popor, unde marile pasiuni nu apar decât la anumite
intervale, sentimentele naturale se fac auzite mai des. Pe treptele de
mai sus ele sunt complet înăbuşite, iar sub masca
sentimentalismului nu mai întâlneşti niciodată decât interesul şi
vanitatea".
În prima sa lucrare: Discurs asupra ştiinţelor şi artelor (1749),
lansează teza că "oamenii se nasc liberi, societatea îi face răi".
Lucrarea i-a adus premiul Academiei franceze din Difon, dar şi multe
necazuri, şicane şi presiuni rătăcioase. Prin această teză el aduce ceva
nou în gândirea socială şi politică, anume teza egalitarismului natural
şi a pervertirii sociale a omului.
Ideile sale sunt dezvoltate în lucrarea sa fundamentală
cunoscută sub numele de Contractul social în care prezintă un sistem
politic şi juridic clar definit.
65
Teza sa fundamentală atacă proprietatea privată ca izvor al
inegalităţii dintre oameni. În Discurs asupra originei şi fundamentelor
inegalităţii dintre oameni a formulat teza după care primul om care,
împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună: "acesta este al meu", a
fost adevăratul întemeietor al societăţii civile.
"De câte crime, războaie, omoruri, din câtă mizerie şi erori ar fi
scutit omenirea cel care, scoţând ţăruşul şi astupând şanţul, ar fi strigat
oamenilor săi: feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi
dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al
nimănui". (Teza egalitaristă)
Referindu-se la fazele pe care omenirea le cunoaşte în ceea ce
priveşte proprietatea privată, el menţiona următoarele:
a) faza sălbăticiei (sălbaticul, izolatul animal, mărginit, paşnic
şi bun, dar nefericit deoarece fericirea presupune conştiinţa
fericirii, pe care sălbaticul nu o avea).
b) faza primelor societăţi omeneşti:(epoca in care omul a fost
fericit, ca urmare a progresului faţă de starea naturală; acum
omul este fericit pentru că a dobândit conştiinţa fericirii, dar
apar şi primele semne ale negării acestei faze)
c) faza omului din om, deci perioada în care apare proprietatea,
când pentru a-şi apăra proprietatea cei bogaţi au ideea de a
crea statul ca un contract între indivizi şi stat -care nu este
altceva decât un contract de înşelăciune. El duce din
aproape în aproape la despotism.
În opera sa Rousseau dezvoltă concepţia cu privire la modul în
care a avut loc realmente tranziţia de la o etapă la alta, mai ales pe
baza contractului social. El îşi propune să arate modul de organizare
politică şi legitimă a societăţii. Necesittea contractului social constă în
nevoia de asociere a oamenilor pentru a fi protejaţi şi a reveni la
starea naturală, dar pe un plan superior, deci într-o societate pe deplin
corespunzătoare naturii umane. Naşterea unui stat şi a unor legi
perfecţionate constituie o exigenţă a noului stat, pentru că toate
acestea sunt chemate să apere dreptrile omului, a acelor drepturi de
care omul dispune din starea natuarlă.
Statul este un stat antiteologic, care-şi caută rădăcinile, originea
nu în divinitate ci în natura umană. Statul a luat naştere ca urmare a
apariţiei proprietăţii private, adică datorită unui fenomen de ordin
economic, care la rândul său aduce inegalitate, nefericire.
66
O idee valoroasă este şi aceea că contractul stabilit asigură
libertatea prin egalitate. Ce semnificaţie politică are această teză a
relaţiei contract- libertate- egalitate?
În primul rând ea este îmoptriva despotismului şi liberalismului
burghez. Contractul este împotriva despotismului pentru că nu avem
de a face cu un contract între indivizi şi suveran, prin care să se
stabilească pierderea libertăţii în favoarea unui suveran. Contractul
este împotriva liberalismului burghez, deoarece nu avem de a face cu
asigurarea libertăţii prin inegalitate ci prin egalitate. Aceasta este
ştirbită de nerespectarea contractului şi nu de stipulaţiile care derivă
din contract.
Egalitatea nu se realizează în concepţia lui Rousseau prin
desfiinţarea proprietăţii private, ci printr-o împărţire a ei astfel încât
să nu existe "nici oameni prea bogaţi, nici oameni prea săraci".
De asemenea, în concepţia "contractualistă"- suveranul nu este
legat prin contract cu nimic dar el nu poate fi despot deoarece voinţa
generală la a cărei formare participă toţi, este legea iar faţă de lege
este dependent şi suveranul.
Teoria suveranităţii este o altă contribuţie remarcabilă a lui
Rousseau. În această teză el se bazează pe teoria deptului privat
considerând că suveranitatea poporului este inalianiabilă, indivizibilă
şi inprescriptibilă. Suveranitatea poporului nu este numai cea mai
sigură garanţie a libertăţii ei, prin realzarea ei, oamenii nu mai pot fi
decât liberi. Deci, suveranitatea poporului este esenţa, fundamentul
libertăţii. Rousseau face o distincţie între voinţa comunităţii (voinţa
generală) şi voinţa cetăţenilor.
Prin voinţa generală el înţelege voinţa comunităţii ca atare,
voinţă care este chiar suveranitatea şi care prin lege nu poate avea
interese contrarii comunităţii, binelui comun, public.
Deci, voinţa generală nu este contradictorie, particularii pot
avea însă interese contrarii, cea ce poate duce la o neconcordanţă între
voinţa generală şi voinţa particulară. Suveranul nu poate greşi, spune
el, deoarece este chemat să urmărească interesul general, care nu este
contradictorie. Voinţa generală este deasupra voinţei particulare.
Deoarece nu poate fi înstrăinată, divizată.
În legătură cu forma de guvernământ, el recomandă regimul
reprezentativ. Forma de guvernământ îi apare ca un agent al
suveranului, ca un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran,
67
care să asigure legătura dintre ei, şi care este însărcinat cu aplicarea
legilor şi menţinerea libertăţii (civile şi politice). Guvernământul este
deci un slujitor al poporului, deoarece el execută legea şi numai
legea.
Legile trebuie să fie expresia voinţei generale, adică expresia
întregului popor, deoarece voinţa generală se suprapune cu interesele
întregului popor. Acest lucru este posibil deoarece fiecare participă la
elaborarea legilor, iar acestea, la rândul lor, sunt expresia voinţei
comune, ceea ce obligă la respectarea lor fără rezerve.
În istoria apariţiei şi dezvoltării statelor, Rousseau distinge trei
forme de guvernământ: democraţia, aristocraţia, monarhia. El nu a
formulat însă niciodată o opţiune fermă, clară pentru o formă sau alte
de guvernământ.
"Marea problemă a celui mai bun guvernământ se reduce la
următoarele: care este natura guvernământului capabil să formeze
poporul cel mai virtuos, cel mai luminat, cel mai înţelept, în sfârşit,
cel mai bun?"- spunea Rousseau
*
Gândirea lui Rousseau a înfluenţat ideologia revoluţiei Franceze
de la 1789., în special pe Marat, Robespiere şi Sain Just, dar continuă
să o facă şi în contemporanitate.

Bibliografie
1. J.J. Rousseau: Contractul social
2. Montesquieu: Despre spiritul legilor
3. Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică (edit. politică Bucureşti
1986)
-Filozofia politică a lui J.J. Rousseau (pag 171-190)

68
CAP. IV.

POLITICA ŞI PUTEREA

1. Conceptele de politică şi putere


2. Legitimitate şi autoritate. Obligaţie şi
responsabilitate

Cuvinte cheie:
politică, putere, autoritate, legitimitate, obligaţie, consens,
nesupunere civilă obiecţie de conştiinţă

În câmpul ştiinţei politice sunt anumite noţiuni, concepte care


definesc tipul specific de discurs. Ceea ce se cere reţinut constă în
faptul că o serie de termeni folosiţi în limbajul şi comunicarea
ştiinţifică nu au aceeaşi semnificaţie cu cei din limbajul comun.
Evident, în limbajul ştiinţei politice noţiunile de politică şi putere
sunt fundamentale.

1. CONCEPTUL DE PUTERE POLITICĂ

Definirea conceptului de „politic” şi „politică” constituie un


demers complex şi dificil tocmai datorită complexităţii şi
contradictorităţii „politicului” ca realitate, ca existenţă. Astfel,
politicul prezintă o dublă natură:
a) subsistem al sistemului societal (ce cuprinde instituţii,
relaţii, mijloace de acţiune şi comunicare etc.);
b) reţea care împânzeşte sistemul societal, stabilind
conexiuni (legături) între diferite subsisteme şi niveluri.

69
În acelaşi timp, politica este atât o formă de activitate a unor
grupuri sociale şi indivizi pentru dobândirea, menţinerea sau
influenţarea puterii cât şi o formă de organizare şi conducere a unei
comunităţi, ceea ce implică instituirea şi menţinerea ordinii interne în
cadrul sistemului societal prin exercitarea puterii, precum şi adoptarea,
respectiv aplicarea unor programe de măsuri coerente în diverse
domenii. Deci, putem distinge între un sens general (lato sensu), care
vizează competiţia pentru putere şi exerciţiul acesteia în procesul
guvernării şi un sens care se referă la diferite ipostaze particulare,
deci la conducerea unor domenii şi dimensiuni ale societăţii –
economie, apărare, învăţământ, sănătate, asistenţă socială, relaţii
internaţionale (politici).
Într-o formulare sintetică, politica poate fi definită drept o
activitate prin care se ajunge la anumite decizii, ce sunt apoi
implementate în comunitate. De aici decurg o serie de trăsături
esenţiale ale politicii şi anume:
• ca activitate, politica are un caracter procesual şi
evolutiv-dinamic;
• presupune mecanisme decizionale specifice, dependente
de formele pe care le îmbracă puterea;
• prin aceste mecanisme decizionale, diversitatea de
opinii existente într-o societate se converteşte în decizii
ce angajează o anumită comunitate (la nivel naţional,
subnaţional sau internaţional).

Din toate aceste consideraţii privitoare la complexitatea


conceptului de politică, rezultă că esenţa acesteia este problematica
puterii.
Robert Dahl remarca 3 erori care se comit frecvent în definirea
puterii:
a) supoziţia că puterea ar fi un întreg indivizibil;
b) se confundă puterea cu resursele („banii sunt putere”);
c) confundarea puterii cu posibilitatea de a acorda
recompense, privilegii, etc.
În ştiinţa politică, perspectiva instituţională a identificat, ca
regulă, puterea ca putere de stat, deci cu forma sa publică, oficială,
realizată prin instituţia guvernării, excluzând elementele şi aspectele
70
neinstituţionale sau subiective şi nedelimitând politicul de juridic.
Perspectiva behavioristă abordează problema puterii prin presiunea
comportamentului – de pildă, Harold Lasswell şi Abraham Kaplan
consideră puterea „capacitatea individului sau a unui grup de indivizi
de a schimba comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul
dorit”.
Ei mai definesc puterea ca pe „o formă specială a exercitării
influenţei”, caracterul său specific constând în aceea că uzează de
perspectiva unor sancţiuni în cazul supunerii. Trebuie remarcat faptul
că noţiunea de influenţă (sau persuasiune) este extrem de frecventă
în caracterizarea relaţiilor politice, în special pentru a defini capacitate
unui individ sau grup de interes (fără funcţii oficiale) de a afecta
comportamentul şi deciziile celor ce exercită puterea. Perspectiva
sociologică defineşte puterea politică drept „ansamblul proceselor şi
rolurilor sociale prin care sunt efectiv luate şi executate acele decizii
care angajează şi obligă întreg grupul” (Lapierre, J,W). Perspectiva
sociologică priveşte puterea ca fenomen macrosocial. Dincolo de
tipurile diferite de abordare, puterea este un fenomen de relaţie,
anume ca o relaţie de conducere-supunere (execuţie).
Deşi frecvent definită ca un raport de dominaţie, puterea nu
se identifică neapărat cu aceasta, pentru că în funcţie de regimul
politic, totalitar sau democratic – implică utilizarea unor mijloace
diferite.
Astfel, puterea se poate baza pe mijloace de constrângere
(fizică sau psihică) şi/sau de manipulare (ca formă de influenţare a
unor indivizi, grupuri sau comunităţi în sensul inducerii unor credinţe,
atitudini, comportamente, autorii manipulării cultivând la cei în cauză
iluzia că acţionează potrivit propriei voinţe). Din contră, puterea
poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a participării
cetăţenilor la procesul politic.
În vreme ce regimurile politice totalitare recurg în principiu la
prima categorie de mijloace (constrângere), stabilind o opoziţie netă
(chiar dacă nerecunoscută întotdeauna ca atare) între comandă şi
execuţie. În acest caz, relaţia de putere, fiind esenţialmente una de
dominaţie. Regimurile democratice instituie raporturi de
interacţiune între agenţii politici, ce au ca reflex caracterul inteşanjabil
al rolurilor în procesul exercitării puterii – caz în care raportul de

71
dominaţie nu este atât de pregnant, ceea ce nu înseamnă că lipseşte, el
manifestându-se în forme indirecte, mai subtile, ascunse.
Definirea puterii implică şi alte aspecte ce converg tot spre
distincţia dintre regimurile politice, cum ar fi de pildă, alternativa
dintre concentrarea puterii (totalitarism) şi dispersia puterii (în
regimurile democratice). Aceasta se manifestă ca alternativă între
mecanismul politic (caracterizat prin existenţa unui singur centru de
putere proprie regimurilor totalitare) şi pluralismul politic
(caracterizat prin existenţa mai multor centre de putere - specific
regimurilor democratice). O altă alternativă se referă la centralizare şi
descentralizare, centralizarea excesivă fiind proprie regimurilor
totalitare, pe când descentralizarea se realizează în grade diferite în
cadrul regimurilor democratice, în funcţie de tradiţii, situaţia politică
şi socială.
Complexitatea puterii politice a fost caracterizată de Maurice
Duverger ca un fel de Ianus (zeul roman reprezentat cu două feţe
opuse – una privind înainte, alta înapoi, ca simbol al veghei totale),
prin asta dorind să-i evidenţieze bidimensionalitatea, deci o faţă
deschisă, la vedere, ce poate fi văzută direct (transparentă) şi alta
ascunsă, accesibilă doar celor ce pătrund în culisele politicului.
Pluralismul politic, propulsând rolul diferitelor grupuri de
influenţare a puterii, a amplificat complexitatea politicului şi puterii,
conturând ceea ce se poate numi multi-dimensionalitatea puterii
politice.

2. LEGITIMITATE ŞI AUTORITATE

Una din problemele esenţiale pentru definirea puterii politice


este legitimitatea puterii - obiect de studiu, prin excelenţă, al
filosofiei politice şi al sociologiei politice, dar având relevanţă pentru
toate ştiinţele politice. „Desemnând fundamentul, temeiul puterii
politice, legitimitatea are ca subiect regimul politic, echipa de
guvernare sau persoana care deţine puterea” – Maurice Duverger.
Derivată (etimologic) din latinescul „legitimus” (conform cu
legea), legitimitatea a fost adeseori identificată cu legalitatea
(conformitatea cu legile în vigoare). Dar, deşi legitimitatea presupune
în cele mai multe cazuri, legalitatea, ele nu se confundă.

72
Antichitatea a realizat trecerea de la întemeierea supranaturală
a puterii (legitimitate divină) la aducerea în plin plan a forţei tradiţiei
(legitimitate cutumiară, a succesiunii în cadrul unei dinastii).
Epoca modernă a conturat, tot mai mult, drept criteriu esenţial
al legitimităţii – consensul- care la Cicero, în Roma Antică, înseamnă
premisa trăiniciei şi genezei unei forme de guvernământ republicane
iar Magna Charta Libertatum (Anglia, 1215) desemna un anumit acord
între guvernanţi şi guvernaţi, limitând absolutismul regal.
Semantica politică actuală consideră „Consensul ca
reprezentând o anumită convergenţă a opiniei publice, precum şi
acordul (parţial sau total) permanent sau provizoriu) al forţelor
politice privind valorile esenţiale, scopurile urmărite sau mijloacele
prin care acestea pot fi atinse”.
Consensul se deosebeşte atât de unanimitate cât şi de
majoritate, presupunând consultări, negocieri, dialog, compromisuri,
pentru depăşirea divergenţelor şi identificarea unor soluţii acceptabile
de către toate părţile implicate. Deseori consensul apare ca factor de
coeziune şi integrare în cadrul unui sistem, ca alternativă la clivajele
(rupturile) care produc divizarea critică a societăţii sau la conflictele
care ameninţă stabilitatea socială. Concepţia pluralistă este adeptă a
consensualismului, relevând rolul consensului atât la nivelul
conştiinţei elaborate şi al instituţiilor, cât şi la nivelul opiniei publice
difuze (ne-elaborate).
Sunt însă şi puncte de vedere care opun consensul
pluralismului. Astfel, Nicholas Rescher, definind simplist consensul
prin ceea ce numeşte „uniformitatea credinţei şi evaluării”, fără a
nega toate virtuţile consensului îi opune un pluralism bazat pe
diversitate. Această „desacralizare” a consensului îşi are originea în
declinul său, începînd cu anii ’70, fenomen pus în relaţie cu ritmul mai
lent al creşterii economice, care-i fusese atât de favorabilă în perioada
postbelică. De aici rezultă că, având un caracter dinamic, consensul
este o stare evolutivă, necesitatea sa manifestându-se cu pregnanţă în
anumite perioade, în care se conturează strategii de dezvoltare – aşa
cum este cea a tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă din
Estul şi Centrul Europei. Acceptând consensul drept criteriu al
legitimităţii nu sunt epuizate toate problemele, deoarece rămâne de
clarificat modul în care se produce acesta.

73
Robert Dahl aprecia că guvernările legitime se caracterizează
prin acea că asigură condiţiile pentru o largă participare populară,
precum şi o anumită regularitate procedurală, îndeosebi prevederi
referitoare la conducerea de către cei ce reprezintă majoritatea,
respectarea drepturilor minorităţilor sociale, responsabilitatea în
cadrul alegerilor.
Numeroşi autori apreciază că indicatorul cel mai relevant al
legitimităţii îl reprezintă alegerile populare, libere şi corecte,
deţinând puterea în mod legitim numai cei care au obţinut-o prin
alegeri.
Deoarece ştiinţa politică nu se ocupă de orice fel de putere, iar
problema fundamentală a puterii politice este aceea de a fi ascultată
pentru ca scopurile ei reale, declarate sau prezumate să poată fi
urmărite şi realizate, considerăm că prima sarcină a ştiinţei politice
este aceea de a aborda temeiul sau fundamentul puterii politice, adică
legitimitatea ei, cu corolarul său obligaţia politică.
Acesta este planul tipic analizei politice, în care ontologia
existenţei şi funcţionării (sau exerciţiului) puterii politice se asociază
indiscutabil cu axiologia politică deoarece reperele ascultării
comandamentelor puterii şi supunerea faţă de legile ei sunt plasate în
lumea valorilor.
De aceea cuplul legitimitate-obligaţie politică instituie o
categorie fundamentală a politologiei şi a altor ştiinţe politice.
Termenul legitimas (legitim) apare pentru prima oară doar în
texte medievale, pe când adjectivul legitimus (legitimitate), cu sens
juridic, dar cu accente politice, apare în latina clasică (Cicero).
„Legitimitatea este un principiu de întemeiere a unui sistem de
guvernământ care presupune:
a) conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna;
b) anumită recunoaştere a acestui drept de către
guvernaţi;
c) asumarea dublei obligaţii politice (obligaţia
cetăţenilor de a se supune şi obligaţia guvernanţilor de
a satisface cerinţele supuşilor”

Ovidiu Trăsnea

74
Deci, limitele obiective ale legitimităţii sunt date de
compatibilitatea de interese şi valori între putere şi diverse clase şi
categorii sociale sau / şi cetăţeni. Criza de legitimitate îşi are sursa
obiectivă în îngustarea nepermisă a acestei compatibilităţi.
„Problema legitimităţii presupune că nici un guvernământ nu
poate funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa unui minim de
legitimitate. Or, sensul general, fundamental al obligaţiei politice nu
este acela de a te supune unei legi oarecare, ci de a accepta sau a
refuza de a fi cetăţean, adică membru responsabil al unei comunităţi
politice”.

Ovidiu Trăsnea

Acest accent ne conduce la sublinierea distincţiei dintre:


nesupunerea civilă şi obiecţia de conştiinţă.
Obiecţia de conştiinţă constituie rezistenţa sau opoziţia la o
lege sau prevedere a sa, lege care contravine valorilor şi normelor unei
obligaţii liber asumate şi pe care puterea poate să accepte sau nu.
Dincolo de cazuri frecvent discutate de nesupunere civilă
Ex: Gandhi, Tolstoi, M. Luther King – realitatea politică
actuală oferă exemple noi de nesupunere civilă (autoexilul, terorismul
politic, disidenţa, etc.).
Nesupunerea civilă este refuzul obligaţiei politice. Asemenea
fenomene readuc în actualitate tentativa de a reduce legitimitatea la o
condiţie a sa: eficacitatea puterii, adică capacitatea acesteia de a se
face ascultată, de a se asigura respectul şi supunerea tuturor membrilor
comunităţii faţă de deciziile pe care le ia.
Eficacitatea ar fi în acest caz o corespondenţă statistic
ridicată, între sistemul de norme impuse şi acte îndeplinite de cetăţeni.
Dar, o asemenea eficacitate presupune o totală indiferenţă faţă de
mijloacele utilizate (constrângere violentă, fizică sau simbolică). În
acelaşi timp, se introduce supoziţia duratei (longevităţii puterii) ca
factor legitimator.
Stabilitatea puterii este considerată şi ea un factor legitimator.
Dar, legitimitatea puterii nu poate fi redusă nici la eficacitate (care
poate fi doar o condiţie) şi nici la efectivitate (deţinerea efectivă a
puterii). Ceea ce este cert constă în faptul că un stat sau un regim
politic neputincios nu poate aspira la legitimitate. De aici tendinţa
75
frecventă de a „suplini” eficienţa (apreciată tot mai mult prin
rezultatele ei sociale) prin exacerbarea forţei sau prin manipulare.
Există unele tendinţe care reduc legitimitatea la legalitate
(pozitivismul juridic). Avem de a face aici cu un dublu reducţionism.
a) legalitatea este redusă la un înţeles strict formal, confundat
adesea cu validitatea normei juridice;
b) reducerea condiţiei formale la legalitate (validitate) la sursa
normei şi anume voinţa decizională a conducătorului (ceea ce
legitimează fascismul, stalinismul).
Deci, trebuie înlăturată concepţia strict formală, de inspiraţie
pozitivistă, despre drept şi legalitate. În perioada postbelică, filosofia
dreptului a făcut paşi semnificativi în această privinţă. Herbert Hart
preciza că „a certifica faptul că o regulă (normă) este juridic validă nu
spune încă nimic despre supunere”.
De fapt legitimitatea şi legalitatea încetează să mai fie identice
din momentul în care se admite că o ordine de stat poate fi legală, dar
injustă, deci ilegitimă. În alţi termeni, legalitatea şi legitimitatea nu
pot să se identifice decât dacă legalitatea este garantul liberei
dezvoltări a personalităţii umane.
Menţionăm aici faptul că nici consensul nu poate fi fundament
al legitimităţii. Legitimitatea desemnează o calitate a puterii şi
întemeiază autoritatea puterii. Consensul constituie o atitudine
psihologică, un acord informal asupra valorilor pe care se întemeiază
un principiu de legitimitate. Deci, consensul priveşte mai mult
aspectul funcţional, posibilitatea funcţionării puterii şi mai puţin
legitimitatea ei reală, justeţea ei.
Pentru a înlătura orice confuzie între legitimitate şi consens,
menţionăm că legitimitatea unui regim politic decurge din
identificarea cu un sistem de norme, din atitudinea sa prezumată de a
asigura triumful valorilor socialmente dezirabile (dorite).
Specificul condiţiei legitimităţii puterii se afirmă în faptul că
exprimă o cerinţă cu caracter permanent, care leagă într-o sinteză
organică imperative morale, juridice şi politice.
Legitimitatea puterii nu este o simplă normă ci reprezintă
Reţinem faptul că legitimitatea continuă să fie un termen de
referinţă în aprecierea modului de exercitare a puterii, în absenţa unei
legitimităţi reale, ordinea publică poate fi menţinută numai prin
coerciţie.
76
Autoritatea este asociată puterii legitime. Cuvântul autoritatea
provine din latinescul „auctoritas” („forţă de convingere”), fiind
utilizat uneori şi astăzi pentru a defini acele relaţii dintre conducător şi
condus care se desfăşoară într-un mod opus constrângerii, deci prin
convingere.
În sens general, autoritatea desemnează capacitatea unei
instituţii sau a unei persoane de a obţine din partea unei comunităţi
sociale, respectul, ascultarea şi supunerea faţă de deciziile şi acţiunile
sale.
De remarcat că autoritatea nu este numai un fenomen ci se
manifestă în diferite domenii şi sub diferite aspecte: autoritatea
părinţilor în familie, autoritatea profesională, autoritatea morală,
religioasă etc.
Specific autorităţii politice este faptul că se referă la
comunitate în ansamblul său. Se fac diferenţieri între autoritatea
instituţională şi autoritatea personală. În cazul autorităţii
instituţionalizate, această autoritate apare ca putere instituţionalizată,
fiind greu de făcut o distincţie dintre sensul politic şi cel juridic (ex.
Parlament, Preşedinţie, Guvern, Administraţie publică, Autoritate
judecătorească).
Autoritatea personală derivă din calităţile unei persoane ce
deţine funcţie politică, ceea ce impune distincţia dintre autoritatea
funcţională (conferită de funcţie) şi autoritatea persoanei (ca titular de
funcţie). Trebuie semnalat faptul că secolul nostru se caracterizează
printr-un proces de personalizare a puterii, nu în sensul monopolului
absolut asupra puterii pe care o deţine o persoană, ci în acela al
identificării de către o comunitate a valorilor, aspiraţiilor sale cu o
anumită persoană (ex. personalităţilor charismatice, când un partid
este votat nu atât pentru programul său, cât mai ales pentru valorile şi
aspiraţiile simbolizate de liderul său).
Una dintre cele mai influente abordări ale autorităţii politice a
fost cea realizată de Max Weber, care distingea între
*autoritatea tradiţională (bazată pe respectul faţă de tradiţie,
faţă de datini practicate vreme îndelungată);
*autoritatea charismatică (harismatică), conferită de
„neobişnuitul har al unei persoane (charisma), adică de înzestrarea sa
strict personală şi de încrederea celorlalţi în calităţile sale, în eroismul,
clarviziunea sau talentele sale de conducător”;
77
*autoritatea legală conferită de credinţa într-un stat legal,
întemeiat pe reguli raţional elaborate, aceasta fiind proprie omului de
stat modern.
Datorită sociologului german (Weber) termenul „charismatic”
s-a consacrat ca determinând atributul unei personalităţi care se
bucură de o autoritate populară excepţională, cu precizarea că nu se
asociază întotdeauna cu ipostaze pozitive (Hitler, de pildă, a fost
considerat un conducător charismatic).
Autoritatea nu contravine democraţiei, dimpotrivă, slăbirea
autorităţii determină disfuncţionalităţi ale sistemului democratic, care
pot duce la criză de autoritate sau anarhie.
Ceea ce contravine democraţiei este autoritarismul, adică
absolutizarea autorităţii în sensul utilizării unor mijloace de
constrângere.

Bibliografie

1. Max Weber, „Politica, o vocaţie şi o profesie”,


Bucureşti, Editura Anima, 1992.
2. Francois Chatelet, Evelin Pisier, „Concepţiile politice
ale secolului XX”, Bucureşti, Editura Humanitas,
1994.
3. Jakub Karpinski, „A.B.C.-ul democraţiei”, Humanitas,
1993.
4. Ovidiu Trăsnea, „Ştiinţa politică. Studiu istorico-
epistemologic”, Editura politică, Bucureşti, 1970.

78
CAP. V.

CORELAŢIILE POLITICULUI

Între politică şi diverse domenii ale structurii sociale se


stabilesc anumite relaţii şi raporturi, ele fiind abordate în termeni
alternativi: subordonare sau coordonare (cooperare, interacţiune,
interactivitate).
Din acest punct de vedere, principalele corelaţii ale politicului
sunt:
1. Raportul POLITICĂ-ECONOMIE.
2. Raportul POLITICĂ-DREPT.
3. Raportul POLITICĂ-MORALĂ.
79
4. Raportul POLITICĂ-RELIGIE.
5. Raportul POLITICĂ-ŞTIINŢĂ.

3.1. Relaţia POLITICĂ-ECONOMIE

Trebuie să remarcăm faptul că raportul politic-economic apare


frecvent tratat ca interacţiune între două categorii de factori ce sunt
sau pot deveni, fiecare cauză şi efect.
Efect
Cauză

economic politic

Cauză
Efect
Pe de o parte este evident că aspecte cum sunt resursele
naturale de care dispune un stat sau nivelul dezvoltării sale economice
(şi modul de dezvoltare) poate influenţa decisiv politica internă şi
relaţiile politice şi externe.
Pe de altă parte, deciziile adoptate de instituţiile guvernării în
probleme de genul: dezvoltarea sectorului privat sau/şi de stat,
subvenţionarea unor domenii, declararea războiului sau încheierea
păcii, controlul asupra circulaţiei persoanelor sau bunurilor pot induce
efecte majore pe plan economic.
Să exemplificăm cu anumite probleme abordate în perimetrul
SUA, unde se acordă o mare atenţie interacţiunii dintre forţele politice
şi cele economice. Este vorba în special de cercetarea efectelor
economice asupra alegerilor la nivel naţional. Concluzia degajată este
aceea că, atunci când votează, cetăţenii recompensează sau dezaprobă,
deci, sancţionează oamenii politici pentru performanţele sau
insuccesele lor în plan economic. Aceasta înseamnă că starea
economică, cel puţin în anul alegerilor, are consecinţe importante,
favorabile sau nu, asupra şanselor de re-alegere a celor aflaţi la
guvernare.

80
Puterea politică exercitată de lumea afacerilor (clasa
economică), mai ales de marile firme particulare, asupra clasei politice
este un alt subiect de controverse în politologia contemporană.
Adepţii pluralismului apreciază că lumea afacerilor este o
categorie cu interese specifice, care acţionează în paralel cu alte
categorii, fără să aibă nici un privilegiu. Criticii pluralismului tratează
lumea afacerilor, a business-ului ca pe un fel de „guvern particular”,
care se bucură de o poziţie privilegiată în viaţa politică, exercitând o
influenţă dominantă asupra politicii de stat.
Are credit tot mai mare şi ideea că factorul economic va avea
un rol tot mai mare în relaţiile internaţionale. Acesta este şi punctul de
vedere susţinut de Francis Fukuyama – politolog american, care, în
vara anului 1989, într-un articol celebru, afirma „sfârşitul istoriei” în
sensul de sfârşit al confruntărilor ideologice, ca urmare a
universalizării democraţiei de tip occidental. Articolul său anticipa
colapsul comunismului, angajând cele mai ample şi puternice
dezbateri din epoca postbelică. Din perspectiva raportului dintre
politică şi economie este interesantă aprecierea sa: „activitatea
economică va avea o importanţă mult mai mare în politica mondială.
Într-adevăr înţelesul termenului de „mare putere” se va baza într-o
tot mai mare măsură pe criteriul economic, mai curând decât pe cel
militar, teritoriul sau alt barometru mai tradiţional al puterii”.
Ţinând seama de aceste idei dar şi de modul particular în care
se produce tranziţia în Europa Centrală şi de Est se poate aprecia că
starea economică, fără să determine automat viaţa politică, o poate
influenţa în mare măsură (precaritatea economicului fiind generatoare
de tensiuni şi instabilitate în plan politic). La limită, cei ce deţin
puterea economico-financiară exercită o influenţă considerabilă asupra
puterii politice. Confruntările politice în care sunt implicate, alături de
partide şi unele grupuri de interes, de presiune sunt inspirate şi
întreţinute de interese economice diferite, opuse.
În acelaşi timp, în virtutea caracterului de globalitate a
politicului, acesta are un rol de importanţă majoră, mai cu seamă în
perioadele de transformări profunde în cadrul unei comunităţi: acela
de a elabora strategia dezvoltării economice (şi nu numai). Prin
urmare, o componentă de bază a politicii este elaborarea şi aplicarea
politicii economice. Problemele economice-obiective şi mijloace de
colaborare- deţinând, de regulă, o pondere semnificativă în
81
programele politice ale partidelor. De remarcat că aceste programe şi,
în general ideologiile politice, se diferenţiază în prezent nu atât pe
baza unor principii abstracte, ci mai ales în funcţie de atitudinea faţă
de anumite aspecte ce ţin preponderent de sfera economico-socială.

3.2. Raportul POLITICĂ-DREPT (politic-juridic)

Acest raport a fost profund marcat de viziunea instituţionalistă,


care pe fondul argumentării strânsei legături dintre politic şi juridic, au
dus la ceea ce se cheamă „imperialism juridic”, adică la minimalizarea
până la anulare a specificului politicului. Pe de altă parte anumite
practici politice- cele specifice regimurilor nedemocratice,
dictatoriale, au cultivat ceea ce se poate numi „imperialismul
politicului”, considerând că deţinătorii puterii politice supreme se află
deasupra legii.
Incontestabil, într-un regim democratic, puterea politică
presupune prezenţa juridicului, în sensul respectării normelor juridice
atât în nuanţele decizionale (la nivelul deciziei politice), cât şi în
procesul aplicării deciziilor legal adoptate (executarea normelor
juridice).
Expresia cea mai concludentă a legăturii dintre politică şi drept
o constituie „statul de drept” – concept conturat încă din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, ca reacţie la statul absolutist,
despotic, fiind supus apoi unor succesive fundamentări şi
reconsiderări.
În prezent se apreciază că este insuficientă definirea statului de
drept prin aceea că înfăptuieşte domnia legii, susţinându-se că, este
necesar ca legii „să i se dea conţinut, inspirat de ideea promovării
drepturilor şi libertăţilor umane”. De aici rezultă faptul că statul de
drept este garant al libertăţii cetăţenilor – cu precizarea că libertatea
trebuie să se afle într-un raport de echilibru cu ordinea socială. Pe de
altă parte statul de drept, eliminând arbitrarul şi practicile dictatoriale,
implică responsabilitatea oamenilor politici potrivit cerinţelor statului
de drept.
„Nimeni şi nimic nu este mai presus de Lege”, deci nu se
poate sustrage nici de la respectarea legii şi nici de la suportarea
consecinţelor nerespectării ei.

82
În acelaşi timp, separaţia şi echilibrul puterilor în stat,
respectiv a instituţiilor prin care se exercită puterea, determină o
raportare diferenţiată a politicului la juridic: în vreme ce iniţiativa
legislativă, adoptarea legilor (Parlament) şi aplicarea lor (executiv,
guvern) sunt activităţi în care cele două dimensiuni (politic şi juridic)
se conjugă, exercitarea puterii judecătoreşti reclamă independenţă şi
neutralitatea factorului politic ca o condiţie esenţială a obiectivităţii.

3.3. Relaţia POLITICĂ-MORALĂ

Această relaţie (politică şi morală) a provocat şi provoacă cele


mai multe şi aprige controverse. Exegezele contemporane asupra
acestui subiect procedează la tipologizări ale poziţiilor clasice,
distingând diverse ipostaze:
- subordonarea moralei faţă de politic (Aristotel);
- subordonarea politicii faţă de morală (Kant);
- separarea politicii de morală (Machiavelli);
- unitatea politicii cu morala (Hegel);
Dacă Aristotel a supraevaluat politica pe temeiul că aceasta are
drept finalitate (scop) „Binele şi cel mai mare bine” (Binele cetăţii),
Kant va considera că, în virtutea legii morale, care cere ca omul să fie
întotdeauna şi scop nu doar mijloc: „Politica adevărată – zicea Kant –
nu poate „face nici un pas fără ca mai întâi să-şi fi adus omagiul
moralei”. Dacă Machiavelli a dorit să separe politica de morală şi de
religie („Scopul scuză mijloacele”), pentru a-i pune în lumină
specificitatea, Hegel va elabora o construcţie filosofică de anvergură
pentru afirmarea unităţii dintre morală, drept şi politică în cadrul
statului, acesta fiind expresia ideii absolute.
Un punct de vedere actual este cel formulat de Max Weber,
după care activităţile umane pot fi puse sub semnul „... a două
precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic şi indiscutabil
contrare”. Pe acestea el le numeşte „etica convingerilor” (morală) şi
„etica responsabilităţii” (politica). „Etica convingerilor” indică o
atitudine autentic morală (în sensul unei morale pure, abstracte) pe
baza căreia cel ce acţionează se supune strict convingerilor sale, fără a
se gândi la consecinţele acţiunii. „Etica responsabilităţii” este
specifică omului politic dator să prevadă nu doar consecinţele
imediate intenţionate ci şi pe cele neintenţionate. Deşi uneori
83
concepţia lui Max Weber a fost interpretată ca afirmare a disjuncţiei
dintre politică şi morală, de fapt pledoaria sa era pentru osmoza
politico-morală:
„Căci etica responsabilităţii (etica politică) şi cea a convingerii
(morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completează. Doar
împreună alcătuiesc omul adevărat, acel om care poate avea vocaţie
politică”.
Concluzia lui Weber are, desigur, relevanţă nu numai pentru
omul cu „vocaţie politică”, ci pentru fiecare cetăţean care într-un
anumit moment al existenţei sale poate fi pus în faţa dilemei: să-şi
asume responsabilitatea şi riscurile inerente acţiunii politice sau să
rămână la judecata morală, abstractă, lipsită de angajare responsabilă?
Dincolo de paradoxul etic pe care-l implică politica există
anumite practici ce contravin flagrant unităţii dintre politică şi morală,
politicianismul, demagogia, manipularea şi oportunismul fiind
expresia cea mai gravă a divorţului dintre morală şi politică. Pentru a
cuceri sau păstra puterea cu orice preţ şi în virtutea unor avantaje
personale sau de grup, politicianismul evacuează orice referenţialitate
morală din politică, adeseori mascat, subtil şi şantajist, mai ales prin
promisiuni pline de minciună şi demagogie. De aceea se şi face o
distincţie între „omul politic” (responsabil) şi „politician” (jongleur al
cuvintelor mari şi al promisiunilor paradisiace).

3.4. Raportul POLITICĂ-RELIGIE

O relaţie mult discutată este aceea dintre politică şi religie. În


societăţile tribale timpurii, arată studiile de antropologie politică,
există o oarecare diferenţiere între funcţia de conducător politic şi cea
sacerdotală (preoţească), dar adeseori erau deţinute de una şi aceeaşi
persoană. Uneori fuziunea dintre statutul de conducător (politic) şi
preot s-a realizat astfel încât „regele” (în sens generic de conducător
politic) apărea ca având el însuşi un caracter divin. Partea preoţească
accepta ca regulă primatul regelui. În toate timpurile religia era
chemată să asigure suport legitimator pentru conducătorul politic, dar
şi o anumită solidaritate a comunităţii cu conducătorul politic. Dar, pe
măsura evoluţiei societăţii, relaţia dintre politică şi religie a devenit tot
mai complexă. Dacă Evul Mediu a însemnat subordonarea politicii de
către religie, Renaşterea şi Epoca modernă a dus la separarea lor.
84
Desigur, separarea dintre biserică (religie) şi stat (politică) a
fost marcată de numeroase conflicte, cu urmări dramatice.
Expresia cea mai concludentă a raportului religie-politică îl
constituie relaţia stat-biserică. Dincolo de aspectele istorice, în
secolul nostru aria relaţiilor formale (oficiale) dintre biserică şi stat
este foarte largă, în funcţie de tradiţiile comunităţilor, dar şi de
regimurile politice..
În statele islamice, de pildă, chiar dacă nu sunt teocraţii
(conducerea de către preoţi), care desemnează guvernarea de către
lideri religioşi, cei ce conduc statul continuă să-şi bazeze autoritatea
pe aparteneţa la religia respectivă şi să-şi arate devoţiunea faţă de
preceptele respective (Coranul).
În schimb, în democraţiile pluraliste statul este separat de
biserică, fiind puteri sociale distincte, dar liderii religioşi pot exercita,
în diferite grade, ceea ce se cheamă un „control politic
extraconstituţional”.
Numeroase studii au insistat asupra surselor de conflict dintre
stat şi biserică: susţinerea de către biserică a unor partide politice, deci
influenţarea electoratului în campaniile electorale, ceea ce este
considerat o intruziune a religie în viaţa politică.
Pe de altă parte, o sursă generatoare de conflict între stat şi
biserică pot fi acţiunile anti religioase şi anti-bisericeşti ale statului,
aşa cum s-au petrecut lucrurile în regimurile dictatoriale.
Există însă numeroase puncte de cooperare dintre stat şi
biserică, mai ales pentru asigurarea unor obiective de interes naţional.

3.5. Raportul POLITICĂ-ŞTIINŢĂ

Uneori s-a afirmat că teoria şi acţiunea politică sunt două linii


paralele, fiind nu numai separate, dar şi contradictorii. Din nou,
distincţia pe care Weber o face între „savant” şi „omul politic” este
actuală”. Între cele două domenii sunt suporturi de cooperare şi nu de
excludere. Politica poate contribui la dezvoltarea ştiinţei după cum
ştiinţa poate aduce un sprijin raţional şi practic politicii.
„Ştiinţa- spunea Fr. Bacon – este putere”, ceea ce înseamnă că
poate deveni o călăuză excelentă a bunei guvernări. Despre acest

85
raport vom vorbi mai pe larg atunci când vom aborda Tehnocraţia ca
ideologie politică.

Bibliografie

1. David Vogel, „Puterea politică a trusturilor”, Sinteze, nr.76;


2. Max Weber, „Politica, o vocaţie şi o profesie”, Bucureşti,
Editura Anima, 1992.

86
CAP. VI.

SISTEMUL POLITIC

1. Conceptul de sistem politic


2. Caracteristicile sistemului politic
3. Nivelurile sistemului politic
4. Sisteme politice naţionale

Noţiuni cheie:
Sistem politic, model politic, subsisteme, nivele ale
sistemului politic

1. Conceptul de sistem politic


Pătrunderea în limbajul ştiinţific a conceptului de sistem
politic s-a realizat prin anii ’50, sub influenţa teoriei generale a
sistemelor, reflectând preocuparea pentru abordarea integrativă a
domeniului politic. Aşa cum au dovedit-o evoluţiile ulterioare,
punerea sa în circulaţie nu a fost doar o „inovaţie tehnologică”, ci a
introdus un nou mod de abordare a politicului.
Nu este întâmplător că începutul utilizării sale se realizează în
contextul aşa-numitei „revoluţii behavioriste”, coincizând cu
introducerea unor metode riguroase pentru cercetarea empirică a
fenomenelor politice. Dar momentul se înscrie într-o perspectivă mai
largă – aceea a „revoluţiei sistemice”, care a impus conceptul de
„sistem” între conceptele centrale ale gândirii secolului XX.
Începuturile demersului de introducere a metodei sistemice în
politologie se datorează lui David Easton, care, prin The Political
System (1953) = „Sistemul politic”, a propus conceptul ca modalitate
de a asigura unitatea organică, intrinsecă necesară ştiinţei politicii. Pe
baza modelului sistemic a elaborat o teorie orientată empiric a
sistemelor politice. Easton a elaborat ceea ce a numit un „model
primitiv” (în sensul de „elementar”) al analizei vieţii politice.

87
Sistemul receptează cerinţele formulate de mediu (INPUTS),
prin intermediul unor „suporturi” sau „susţineri” (partide politice,
grupuri de interes) şi emite decizii, adoptă politici guvernamentale,
declanşează acţiuni (ieşiri – OUTPUTS).
Aceste ieşiri (outputs), la rândul lor, pot să influenţeze
sistemul, determinând noi cerinţe, prin feedback (retroacţiune):
informaţiile despre efectele deciziilor şi acţiunilor contribuie la
ajustarea activităţii viitoare.
Potrivit precizărilor lui Easton, mediul este alcătuit din
componente „intrasocietale” (sisteme non-politice: economia, cultura,
structura socială – deci alte segmente ale societăţii) şi „extrasociale”
(internaţionale, regionale, continentale).
Deoarece partidelor politice, grupurilor de interes (presiune) li
se conferă calitatea de „suporturi”, rezultă că sistemul politic se
identifică cu instituţiile guvernamentale şi cu activitatea
guvernamentală.

Mediu societal

Mediu
Mediu

Cerinţe Decizii
sau politici
Ieşiri
Intrări din mediu Si
guvernamentaleîn stemul
inputs politic
mediu
Suporturi outputs
Susţineri

feedback

Mediu Modelul formal al sistemului politic a lui D. Easton

88
De fapt ideea de sistem politic a fost dezvoltată de autorul său
pentru a evita ceea ce considera a fi ambiguitatea conceptului de
„stat”. Vreme de câteva decenii, numeroşi cercetători americani au
preferat conceptul de „sistem politic” pe considerentul rigurozităţii
acestuia. Dar începând cu anii ’80, prin revigorarea interesului pentru
problematica statului, cele două concepte sunt nevoite să
„convieţuiască în politologia contemporană”.
Easton s-a manifestat clar şi consecvent apărător al
conceptului de sistem politic în faţa resurecţiei noţiunii de stat. Este
simptomatic că reuniunea anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe
Politice (1981) a fost consacrată în mod explicit examinării şanselor
statului de a redeveni o temă centrală.
Modelul sistemului politic, respectiv analiza sistemelor
politice au avut de suportat o serie de critici, referitoare mai ales la
faptul că tehnicizează excesiv activitatea de guvernare şi pune ]n
paranteză elementele ce ţin de subiectivitatea umană. Dar, dincolo de
critici, conceptul de sistem politic a intrat în limbajul comun al
ştiinţelor politice. În prezent, termenul este utilizat atât în sensul
îngust de ansamblu al interacţiunilor dintre instituţiile
guvernamentale, cât şi în acela mai larg, care vizează ansamblul
elementelor vieţii politice, aflate în interacţiune între ele, precum şi
cu acele sisteme ce alcătuiesc societatea, rezultatul activităţii lor fiind
adoptarea unor decizii cu caracter global.
Una din problemele mult discutate în politologie se referă la
diferenţele dintre sistemul politic şi alte tipuri de sisteme. Principala
caracteristică distinctivă a sistemului politic se particularizează la
nivelul ieşirilor. Sistemul politic transformă cerinţele, dorinţele,
aspiraţiile oamenilor în decizii care au caracterul globalităţii, vizând
comunitatea în ansamblul său, având caracter de obligativitate pentru
toţi membrii săi.

2. Caracteristicile sistemului politic

Sistemului politic îi sunt proprii caracteristicile inerente


oricărui sistem, acesta manifestându-se în modalităţi şi prin
mecanisme specifice. Între aceste caracteristici figurează următoarele:

89
a) este un ansamblu de elelmente (părţi) aflate în
interacţiune, care în raport cu întregul se manifestă ele
însele ca sistem – subsisteme; între acestea se stabilesc
raporturi ierarhice, care conduc la o stratificare pe
niveluri (supranaţional, naţional, subnaţional);
b) are o structură proprie, ce implică atât ramurile
(instituţiile) guvernării (legislativă, executivă,
judecătorească), precum şi partidele politice, grupurile de
interes (grupurile de presiune), mass media, raporturile
dintre guvernanţi şi opoziţie; fiecare din aceste elemente
are funcţii caracteristice, care determină autoreglarea
sistemului, dar contribuie şi la funcţionarea celorlalte
sisteme;
c) interacţiunea dintre elementele ce alcătuiesc sistemul
politic naţional determină forme diferite de integralitate-
adică diferite forme de guvernământ şi regimuri politice;
d) sistemul politic este un sistem deschis, aflat în continuă
devenire, în interacţiune cu mediul (cu acele sisteme, cu
elementele nonpolitice ale societăţii civile) – cu
precizarea că această caracteristică se manifestă în grade
diferite, în unele cazuri (cum este cel al regimurilor
totalitare) fiind chiar pregnantă tendinţa spre închidere,
spre autarhie.
Înainte de a trece la analiza caracteristicilor sistemelor politice
se impune o menţiune în legătură cu dinamica sistemelor politice
naţionale.
Capacitatea de autoreglare a unui anume sistem este limitată:
disfuncţionalităţile din cadrul acesteia, corelate cu cele din alte
domenii ale comunităţii respective, pot determina situaţii de criză, ce
nu pot fi soluţionate decât prin înlocuirea lor cu alt tip de sistem.
Acest proces se realizează prin revoluţie, care este o schimbare a
opţiunii politice în esenţa sa, implicând apariţia unor noi instituţii,
modificări de fond în structura şi funcţionarea unora din cele
existente, înnoirea clasei politice. Probleme aparte ridică apoi etapa de
tranziţie la un nou sistem, deoarece, datorită complexităţii vieţii
sociale trecerea nu se poate realiza automat, ci gradual. Sub unele
aspecte, societăţile din Estul şi Centrul Europei ce parcurg acest

90
proces apar ca atipice, deoarece au suprimat brusc o serie de elemente
caracteristice vechiului sistem, dau nu au ajuns încă la cristalizarea
unor noi elemente (instituţii, organizaţii, partide politice, societate
civilă etc.) şi nici la stabilirea unor corelaţii noi între politic şi celelalte
elemente constitutive ale vieţii sociale pentru a asigura coerenţa
ansamblului societal.

3. Nivelurile sistemelor politice

În politologia contemporană este larg împărtăşită aprecierea că


în lumea contemporană sistemul politic de bază este constituit la
nivelul statului naţional, adică al acelei forme de asociere şi
organizare social-politică ce deţine suveranitatea în cadrul unui
anumit teritoriu, al unei anumite comunităţi umane (naţiunea – în
epoca modernă şi cea contemporană).
Suveranitatea este acea calitate a puterii de stat în temeiul
căreia această putere are vocaţia de a decide, fără nici o imixtiune, în
toate treburile interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte
state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme general admise ale
dreptului internaţional.
Suveranitatea este într-o conexiune indisolubilă cu
independenţa, ca expresie a manifestării pe plan extern a
prerogativelor suveranităţii.
Desigur, într-o lume a interdependenţelor, suveranitatea nu
mai poate fi absolută, dar această constatare nu anulează diferenţele
calitative dintre sistemele care au grade diferite de suveranitate şi
respectiv, independenţă. Astfel, pe baza existenţei şi specificului
activităţii instituţiilor comunitare europene, a fost formulată teoria
„suveranităţii divizibile a statelor”, referitor la împărţirea, în
anumite limite, a competenţelor între cele două niveluri de sisteme
politice (naţional şi comunitar-european).
În alţi termeni, recunoaşterea sistemului politic constituit la
nivelul statului naţional ca fiind „punctul nodal” al stratificării
sistemelor politice permite identificarea următoarelor tipuri de sisteme
politice:
a) sisteme politice interstatale (supranaţionale,
transnaţionale);
b) sisteme politice statale (naţionale);
91
c) sisteme politice subnaţionale (locale, regionale etc)
Ca rezultat al diviziunii lumii în entităţi teritoriale distincte,
care au multe elemente şi caracteristici comune, între acestea s-au
stabilit relaţii de diverse tipuri: unele mai mult sau mai puţin
întâmplătoare şi de scurtă durată, altele cunoscând dezvoltări
instituţionale de anvergură şi de lungă durată.
În secolul XX, în condiţiile dispariţiei imperiilor bazate pe
coerciţie, s-au instituit noi relaţii sistemice între state. Pe de o parte au
luat fiinţă organizaţii interstatale, care sunt asociaţii de state
suverane. Este cazul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), înfiinţată
în anul 1945 cu scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, al
cooperării statelor pentru soluţionarea problemelor economice,
politice, sociale, culturale, umanitare. Pentru caracteristicile acestei
organizaţii este semnificativ faptul că prevederile documentelor
Adunării Generale, organul principal şi cel mai reprezntativ al O.N.U.,
nu sunt obligatorii, ci au doar valoarea unor recomandări pentru
statele membre.
Pe de altă parte, s-au constituit organizaţii şi instituţii
suprastatale, a căror caracteristică principală este restrângerea
parţială a suveranităţii statelor membre, ca urmare a cedării anumitor
competenţe. De aici decurge relativa independenţă a organizaţiilor
respective în raport cu statele ce intră în componenţa lor. Uniunea
Europeană sau Comunitatea Europeană, ale cărei baze au fost puse
în perioada postbelică şi care parcurge acum un proces complex de
integrare economică şi politică, este caracterizată uneori ca
supranaţională, deoarece deţine structuri decizionale parţial
independente de statele membre, precum şi sisteme juridice cu puterea
de a obliga indivizii şi statele şi de a stabili relaţii [juridice] directe cu
persoane juridice individuale.
În fapt, doar unele din instituţiile sale au această caracteristică,
şi anume Comisia Executivă, respectiv Curtea de Justiţie, cu
precizarea că rolul acestora este, în esenţă, acela de a asigura
convergenţa politicilor şi reglementărilor din statele membre,
deciziile majore necesitând aprobarea parlamentelor naţionale.
În perspectivă, Uniunea Europeană (U.E.) se prefigurează tot
mai mult ca o asociere de state esenţialmente suverane.
Maurice Duverger, prefigurând Europa anului 2000 spune: „În
bătălia dintre federalişti şi naţionalişti care se desfăşoară de aproape o
92
jumătate de secol nu pot fi nici învingători nici învinşi, pentru că
fiecare tabără exprimă unul din elementele de bază ale Europei, una
din laturile dublei sale naturi”.
În privinţa sistemelor politice naţionale, limitându-se în acest
context la examinarea distribuirii autorităţii guvernamentale pe un
anumit teritoriu – aspect definit în literatura juridică prin termenul
„structură de stat” se impun atenţiei următoarele tipuri de sisteme
politice:
a) sistemul politic naţional unitar, alcătuit dintr-o singură
formaţiune statală, cu organizare politică unică, în cadrul căreia se
realizează echilibrul între centralizare şi descentralizare în diverse
modalităţi, în funcţie de realitatea istorică, de tradiţie, de prevederile
constituţionale;
b)sistemul politic federativ, constituit din două sau mai multe
state membre (sau provincii, landuri, cantoane), care transferă statului
federal o parte din atribuţiile suveranităţii lor, rezultând un sistem
politic cu proprietăţi distincte de ale elementelor componente; acestea
îşi păstrează relativa autonomie, aflându-se în interacţiune cu entitatea
c cărei parte sunt;
c) sistemul politic confederativ, de fapt o uniune de state
suverane a cărei activitate se limitează la câteva obiective comune, ca
urmare acesta fiind abordat uneori ca fiind supranaţional.
La nivel subnaţional există un întreg lanţ de structuri
intermediare (departamente, regiuni, judeţe, comunităţi locale – oraşe,
cartiere suburbane, comune, sate – care, în funcţie de legislaţia
fiecărei ţări, se află în interacţiuni specifice cu sistemul politic
naţional. Ele nu au însă atributul suveranităţii, dar au diverse grade de
autonomie.
Nu există o măsură general valabilă a raportului dintre
centralizare şi descentralizare, acest raport constituind una dintre
dilemele sistemelor democratice contemporane.
De pildă, două ţări care au aceeaşi structură de stat (unitară) –
Franţa şi Anglia, se deosebesc sub acest aspect. Franţa este
considerată un exemplu caracteristic pentru un sistem politic
centralizat datorită unui sistem riguros de supraveghere şi control
ierarhic, în vreme ce Anglia este apreciată ca bazându-se pe un sistem
politic descentralizat.

93
Dincolo de faptul că structurile subnaţionale întâmpină
anumite dificultăţi ce derivă din faptul că au rolul să asigure echilibrul
între multitudinea de cerinţe şi speranţe ale cetăţenilor, pe de o parte,
şi regulile, respectiv resursele stabilite de structurile naţionale, pe de
altă parte, relaţiile dintre cele două niveluri ale sistemului politic
(naţional şi subnaţional) nu trebuie gândite în termenii confruntării,
deoarece cele două niveluri se întrepătrund, sunt interactive.

Bibliografie

1. Francois Chatelet, Evelin Pisier, „Concepţiile politice ale


secolului XX”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
2. Ion Deleanu, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
vol. II, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992.
3. Marţian Niciu, „Organizaţii internaţionale
(guvernamentale), Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”,
1992.
4. Maurice Duverger, „Europa de la Atlantic la Delta
Dunării”, Bucureşti, Omegapres, 1991

94
CAP. VII.

INSTITUŢIILE POLITICE

1. Instituţiile guvernării. Separaţia puterilor în stat


2. Instituţiile legislative
3. Instituţiile executive
4. Instituţiile judecătoreşti
5. Sisteme de guvernământ

Între elementele definitorii ale unui sistem politic naţional –


Instituţiile politice şi interacţiunile dintre ele ocupă un loc central. În
sensul său cel mai general, instituţia este obiectivarea unor raporturi
sociale, fixarea, materializarea lor pentru a asigura o structurare a
condiţiilor umane, persistenţa în timp a unui anumit mod de
relaţionare a agenţilor sociali.

95
Aşa cum sublinia Maurice Duverger orice instituţie presupune
o anumită structură, un cadru în care se desfăşoară activitatea
agenţilor sociali, precum şi un ansamblu de valori, credinţe, de
reprezentări colective, în numele cărora se structurează activitatea
agenţilor sociali şi o sumă de legi sau norme ce reglementează
raporturile dintre oameni, dintre ei şi instituţii.

1. Instituţiile politice ale guvernării. Separaţia


puterilor

Instituţiile politice sunt structuri formale cu anumite funcţii şi


roluri importante pentru colectivitate. Ele au menirea de a obiectiva
relaţii politice cu scopul reglementării lor relative stabile. Deci,
instituţiile politice presupun:
a) anumită structură;
b) un anumit tip de activităţi;
c) un ansamblu de valori;
d) legi şi norme de funcţionare.
Unele concepţii pun accentul pe aspectele structurale
(instituţionalismul), altele pe aspecte comportamentale
(behaviorismul), dar în determinarea unei instituţii politice esenţiale
sunt:
a) agenţii politice şi relaţiile dintre ei care se obiectivează
într-o anumită instituţie politică;
b) anumită bază tehnică;
c) anumită structură normativă (prescripţii, norme, reguli)
Obiect de studiu predilect al instituţionaliştilor, problematica
instituţiilor politice şi-a dobândit actualitatea ca urmare a procesului
de democratizare ce se desfăşoară acum în majoritatea ţărilor lumii.
Ţările care parcurg acum acest proces de democratizare se confruntă
cu numeroase dificultăţi aferente dezvoltării şi modernizării, a căror
depăşire depinde, între altele, şi de capacitatea lor de a alege şi a
conferi substanţă acelor instituţii care le sunt cele mai adecvate.
Pentru că nu există un set optim de instituţii care pot fi aplicate tuturor
ţărilor din toate timpurile, orice reformă instituţională implică în mod
necesar luarea în considerare a tradiţiilor, a condiţiilor sociale, precum
şi a problemelor cu care se confruntă o ţară sau alta.

96
Configuraţia actuală a instituţiilor guvernării în sistemele
politice democratice reflectă aplicarea unui principiu pe care
revoluţiile moderne l-au situat între obiectivele sale fundamentale –
dar, care, acum este obiect de controverse.

Separaţia puterilor în stat


Începuturile acestui subiect sunt identificate de regulă în opera
lui Aristotel, care diferenţia trei categorii de activităţi ale statului-
cetate (polis), anume: - adunarea generală (Agora)
- corpul magistraţilor
- corpul judecătorilor
Aristotel nu a teoretizat însă raportul dintre cele trei categorii
de activităţi, acest fapt se va produce în epoca modernă. Teoretizarea
principiului separaţiei puterilor în stat va începe în sec. al XVII-lea
prin John Locke, dezvoltându-se în sec. al XVIII-lea prin Montesqieu.
Conform concepţiei lui Montesqieu, în fiecare stat există trei feluri de
puteri:
- legislativă
- executivă
- judecătorească
După el, libertatea – scopul guvernării, în concepţia sa, nu
poate fi realizată dacă toate puterile se află în mâinile aceleiaşi
persoane, fiind necesar, deci ca aceste puteri să fie încredinţate unor
titulari diferiţi.
Vizând limitarea absolutismului monarhic şi punerea în
practică a democraţiei reprezentative, , concepţia lui Locke şi
Montesqieu şi-au găsit reflectarea în Constituţia SUA şi în
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în Franţa ,
ca urmare a Revoluţiei de la 1789.
Considerat principiu fundamental al democraţiei moderne,
separaţia puterilor a cunoscut apoi evoluţii complexe în privinţa
interpretării şi aplicării. De remarcat, pe de altă parte, schimbările în
privinţa ponderii fiecărei funcţii şi a instituţiilor aferente. Astfel, dacă
iniţial se putea vorbi de o anumită prelevanţă a legislativului, treptat
accentul s-a mutat pe echilibrul puterilor, pentru ca acum să se afirme
frecvent supremaţia executivului.
Pe de altă parte, principiul separaţiei puterilor a fost pus în
discuţie. Primul care a contestat separarea puterilor a fost J.J.
97
Rousseau, care afirma caracterul indivizibil al suveranităţii
poporului. El reproşa celor care procedează ca şi „scamatorii” (se
referă la Montesqieu): „Ei fac din suveran o fiinţă fantastică, alcătuită
din bucăţi adunate la un loc...după ce au tăiat în bucăţi corpul social,
printr-un miracol de bâlci, adună la un loc toate bucăţile, nu se ştie
cum”.
Marxismul inspirându-se din ideile lui Rousseau, a acceptat
separaţia puterilor doar ca diviziune a muncii, dar nu ca distincţie
între puteri suverane. Unii specialişti consideră că principiul
separaţiei puterilor în stat este un mit, apreciindu-l ca perimat, alţii
pledează pentru modernizarea lui, pentru adecvarea la realităţile
actuale. Unii teoreticieni apreciază principiul separaţiei puterilor în
stat mai mult prin „forţa sa de atracţie” decât prin „valoarea
explicativă”, fapt firesc mai cu seamă în situaţia noilor democraţii,
unde teama de concentrarea puterii este încă prezentă.

2. Instituţiile legislative

Specificul acestor instituţii derivă din faptul că membrii lor


sunt reprezentanţi aleşi ai poporului, având, de regulă, şi calitatea de
membrii ai unor partide politice. De aici rezultă că între aceştia nu se
stabilesc raporturi ierarhice, iar procesul decizional constă, în
principal, în negociere / compromis.
Pentru a denumi instituţiile leghislative sunt folosiţi termeni
diferiţi: Parlament, Congres, Dietă, Dumă. Istoria Parlamentului a
început încă din 1258 fiind însă o adunare a aristocraţilor, convocată
de monarh pentru a-l sprijini.
Deşi rolul şi funcţiile esenţiale ale instituţiilor legislative sunt
aceleaşi, modul de organizare şi procedurile utilizate diferă. Aproape
jumătate din parlamentele lumii sunt bicamerale, deşi această formă
de organizare este mai oportună pentru state mari ca dimensiuni şi
populaţie (în special în cazul statelor federale). Organizarea
bicamerală este menţinută şi în statele mici, deseori pe temeiul
temporizării reciproce a celor două camere.
Funcţiile principale ale instituţiilor legislative sunt:
a) legiferarea (dezbaterea şi adoptarea legilor);
b) selecţia persoanelor din conducerea executivului;

98
c) control asupra executivului (instituţionalizarea
responsabilităţii ministeriale).
Una din problemele ce vizează activitatea reprezentanţilor
aleşi în instituţiile legislative, este aceea a raporturilor lor cu
alegătorii. Deci, este vorba de măsura în care ei pot acţiona
independent de alegători. Soluţiile sunt diverse şi complicate. Uneori
se pune accent pe independenţa parlamentarilor faţă de alegători, dar
cu condiţia conştientizării şi respectării intereselor majore ale
acestora. Alţii, dimpotrivă susţin necesitatea identificării şi promovării
unor căi optime de exprimare a intereselor alegătorilor.
Relaţia parlamentari-alegători este foarte complexă, pe de o
parte, pentru că interesele alegătorilor sunt foarte diverse, uneori chiar
contradictorii, iar unii dintre aceştia deţin sau reclamă o poziţie
preferenţială pe temeiul că au mai mare forţă de susţinere şi influenţă.
Pe de altă parte, în condiţiile în care aproape toţi reprezentanţii sunt
membri ai partidelor politice, apar o serie de probleme ca urmare a
acestei apartenenţe. Deşi în unele cazuri se acceptă manifestarea
independentă a reprezentanţilor, în mod frecvent partidele insistă
asupra disciplinei acestora (pe care o tratează ca pe o obligaţie), în
special în susţinerea programelor şi politicilor partidelor. În esenţă
chiar pe fondul existenţei unei reglementări formale, asigurarea unei
reale şi efective reprezentări presupune o continuă echilibrare a
intereselor generale cu cele particulare.

3. Instituţiile executive

În secolul nostru instituţiile executive deţin locul central în


procesul decizional cât şi în aplicarea lor. În general se poate vorbi de
un dualism al executivului: pe de o parte, şeful statului (preşedinte,
monarh) iar pe de altă parte, guvernul (cabinetul). Aici face excepţie
sistemul american, în care preşedintele este concomitent şef al statului
şi şef al guvernului (preşedinte şi prim ministru).
Datorită creşterii implicării statului în viaţa socială şi economică
şi, deci, a sporirii numărului persoanelor cuprinse în această activitate,
între care se stabilesc raporturi ierarhice, a apărut necesitatea
99
distincţiei dintre cei din vârful ierarhiei (cu atribuţii importante în
luarea deciziilor) şi masa funcţionarilor, a celor ce alcătuiesc
birocraţia, având efectiv calitatea de executanţi. Este însă dificil de
stabilit graniţe între cele două niveluri ale executivului. Dincolo de
conotaţiile negative consacrate în limbajul comun, birocraţia are un rol
important în implementarea politicii guvernamentale, fiind
caracterizată de o tot mai pronunţată specializare. Cu toate că sunt
numeroase încercările de a o reduce numeric, creşterea birocraţiei
apare inevitabilă nu numai la nivel naţional ci şi internaţional.
Deşi din denumirea acestor instituţii decurge în primul rând
funcţia lor de a executa, a pune în aplicare deciziile (legile, politicile),
în fapt rolul lor de iniţiere de legi (iniţiativă legislativă) s-a amplificat,
după cum s-au amplificat şi atribuţiile de coordonare a activităţii
economice, sociale, a administraţiei, a politicii externe, ceea ce
înseamnă creşterea în ansamblu a rolului executivului.

4. Instituţiile judecătoreşti

Montesqieu a caracterizat specificitatea „puterii” judecătoreşti


prin aprecierea că, în sens politic, ea este „oarecum inexistentă”. De-a
lungul istoriei însă rolul instituţiilor judecătoreşti a devenit tot mai
complex. Acestea se ocupă cu rezolvarea (soluţionarea) litigiilor care
apar în procesul aplicării legilor, dar, în acelaşi timp, în funcţie de
prevederile Constituţiei, pot interveni şi în procesul legislativ, fapt ce
diferă de la un sistem politic la altul. Dacă în trecut, în modelul
parlamentar tradiţional, Parlamentul deţinea supremaţia în procesul de
legiferare, în prezent instituţii cum sunt Curţile constituţionale au un
rol tot mai mare în verificarea constituţionalităţii legilor.
O caracteristică importantă a regimurilor democratice este
independenţa instituţiilor judecătoreşti, în sensul protejării acestora
de imixtiuni din alte ramuri ale guvernământului. În alţi termeni, este
vorba de protejarea deciziilor judecătoreşti de influenţe exercitate de
pe diverse poziţii politice. Dar, într-o lume a interdependenţelor,
independenţa nu poate fi absolută, deşi tocmai independenţa poate
conferi instituţiilor judecătoreşti un rol important în sistemul politic.

5. Sisteme de guvernământ

100
În cadrul regimurilor democratice raporturile dintre instituţiile
legislative şi instituţiile executive au dat naştere la diverse forme de
guvernământ. Principalele sisteme de guvernământ sunt:
a) sistemul parlamentar;
b) sistemul prezidenţial;
c) sisteme semi-prezidenţial.

a) Sistemul parlamentar
Acest sistem de guvernământ vizează orice sistem politic în
care există Parlament. În sens strict, el se referă la acel sistem
reprezentativ care se bazează pe elaborarea, chiar „fuziunea”
executivului şi legislativului, mai precis pe responsabilitatea politică
a Guvernului în faţa Parlamentului, ceea ce înseamnă că Guvernul are
nevoie de încrederea Parlamentului, urmând să demisioneze atunci
când pierde această încredere. În sistemul parlamentar, executivul este
divizat: pe de o parte, şeful statului, având puteri limitate, cu caracter
mai mult simbolic (monarhul – în Anglia, preşedintele ales de
Parlament în Italia), pe de altă parte, primul ministru (şeful
guvernului), care împreună cu acesta (Cabinetul), exercită, în cea mai
mare parte, puterea executivă.
Cel mai semnificativ exemplu este Marea Britanie, care nu are
Constituţie – în sensul unei leji fundamentale, unitare, redactate şi
adoptate la o anumită dată – ci se conduce după o colecţie de legi şi
după aşa-numitele precedente faptice. Monarhul (regele) nu răspunde
din punct de vedere politic în faţa Parlamentului, nu se angajează
direct în activitatea de guvernare, actele sale fiind valabile numai dacă
sunt contrasemnate de Primul ministru, de unde sintagma „domneşte
dar nu guvernează”. Cabinetul (guvernul) se bazează pe majoritatea
parlamentară, fiind condus de prim ministru care este lider al
partidului ce deţine majoritatea în Camera Comunelor, miniştrii îşi
păstrează calitatea de membri ai Parlamentului. După ce s-a format,
Cabinetul devine centrul întregului proces de guvernare. Pierderea
încrederii Parlamentului atrage după sine demisia miniştrilor sau
Cabinetului. Pentru a preveni exacerbarea rolului Parlamentului,
monarhul are dreptul de a-l dizolva, dacă se produce un conflict grav
între acesta şi cabinet.

101
b) Sistemul prezidenţial (modelul „prezidenţialismului pur”
din SUA)

Preşedintele concentrează întreaga putere executivă, fiind


concomitent şef al statului şi al guvernului. Este ales prin vot universal
(chiar dacă indirect, de către membrii unui Colegiu Electoral, aleşi la
rândul lor, la nivelul fiecărui stat). Preşedintele numeşte conducătorii
ministerelor (departamente), care formează Cabinetul prezidenţial –
Casa Albă. Nu există nici o responsabilitate guvernamentală faţă de
Congres. Preşedintele nu poate dizolva Congresul.

c) Sistemul semi-prezidenţial

Îmbină elemente de sistem parlamentar cu elemente de sistem


prezidenţial. Franţa este modelul tipic în acest sens. Preşedintele este
ales prin vot universal, având prerogative importante: numeşte primul-
ministru, poate dizolva Parlamentul. Sistemul de guvernământ adoptat
de România prin Constituţia din 1991 se înscrie în caracteristicile
sistemului semi-prezidenţial.

Bibliografie
1. Alain Monchablon, „Cartea cetăţeanului”, Bucureşti,
Humanitas, 1991

CAP. VIII.

TIPOLOGIA STATULUI

102
1. Tipuri de stat
2. Statul de drept
3. Separaţia puterilor
4. Suveranitatea

1. Tipuri de stat

Pornind de la tipul de legitimitate, care susţine autoritatea


unui stat (tradiţională, legal-raţională şi charismatică), Seiler propune
două tipuri de stat:
a. statul tradiţional (legitimat de tradiţii)
b. statul modern (legitimat cu Lege şi Raţiune)
Alături de aceste tipuri fundamentale Seiler propune un al
treilea tip de stat, statul teroris (a-legitim şi nu i-legitim).

A. Statul tradiţional
este aşa cum nota Julien Freund un stat bazat pe credinţa în
forţa şi viabilitatea tradiţiei în numele căreia sunt chemaţi, pe baza
cutumelor, la putere anumiţi indivizi. Acesta coincide de fapt cu tipul
de stat numit monarhie (absolută sau limitată), care pentru a-şi realiza
dominaţia foloseşte armata, poliţia, aparatul administrativ.
Adeseori monarhia se legitimează pe dreptul divin sau pe
cutume (dreptul cutumiar, obiceiul pământului, legea strămoşească).
Politologii sociologii cred că în condiţiile modernizării politice actuale
perspectivele unui asemenea tip de stat sunt tot mai slabe, deşi în
Spania post-franchistă s-a produs restauraţia monarhiei.
B. Statul modern
este produsul revoluţiilor moderne din Europa şi se întemeiază
pe ideea că puterea trebuie să aibă o bază raţională şi o legitimitate
susţinută de legi.
Pentru clasificarea statului modern se au în vedere un set de
criterii, între care:
1. Cine şi pentru cine elaborează legile
2. Cine este purtătorul raţionalităţii
103
3. Cine pe cine organizează şi conduce
Cu alte cuvinte, clasificarea se realizează pe baza criteriului de
legitimitate. În funcţie de criteriul de legitimitate se disting trei tipuri
de stat modern:
1. Statul de drept (bazat pe legitimitate legalistă)
2. Statul revoluţionar (bazat pe „dreptul la Revoluţie”)
3. Statul developpementalist (în curs de dezvoltare)
4. Statul terorist (întemeiat pe teroare)
2. Statul de drept
este tipul de stat pe care Maurice Duverger îl numeşte
democraţie liberală, iar Raymond Aron – stat constituţional
pluralist.
Statul de drept se întemeiază pe următoarele principii:
1. suveranitatea poporului (puterea aparţine poporului)
2. eligibilitatea actorilor politici
3. parlamentarismul (încredinţarea puterii supreme unui
organ de putere ales de popor)
4. separaţia puterilor în stat (parlament, executiv,
judecătorească)
5. libertăţile publice (drepturi şi libertăţi civile)
6. sistemul pluralist de partide
Ansamblul conduitelor şi comportamentelor politice într-un stat
de drept se desfăşoară şi sunt evaluate pe baza unei legi fundamentale
– constituţia. Fiind o instituţie a democraţiei contemporane, statul de
drept (constituţional şi pluralist) este o componentă a regimului
politic.
Evident, tipul de stat (în lumea contemporană) nu se poate
constitui decât pe baza voinţei publice (cetăţeneşti) a poporului sau
naţiunii.
Sursa puterii unui stat de drept fiind voinţa colectivă, este firesc
ca şi forma statului să reflecte această voinţă cetăţenească.
Condiţia primă a acestei opţiuni colective o constituie însă
suveranitatea poporului sau a naţiunii. Astfel, atunci când naţiunea
este unitară, statul îşi asumă organizarea şi conducerea acestei naţiuni
unitare. El va fi deci, un stat naţional / stat naţiune (ca aparţinător

104
naţiunii date), unitar (în sens politic, administrativ şi teritorial) şi
suveran.

3. Statul revoluţionar
este acel tip de stat care se naşte în împrejurări revoluţionare şi
se bazează pe ceea ce Masarik, fostul preşedinte al Cehoslovaciei în
perioada interbelică numea dreptul la revoluţie.
Scopul său este acela de a promova rapid valori ale statului de
drept. Dar chiar prin faptul că a face fără o consultare populară
impunând de fapt valori politice ce nu sunt încă legitimate de
societatea civilă dată, el devine monopolist şi prin asta dictatorial.
Exemplu: statele socialiste, ţări în curs de dezvoltare care au
constituţii dar inaplicabile.

4. Statul developpementalist (în ţările în curs de dezvoltare)


care nu are un mod determinat de organizare şi se exprimă prin junte
militare, şefi carismatici sau clanuri (reprezentând diverse triburi).

5. Statul terorist
este acel tip de stat care, se întemeiază exclusiv pe teroare şi
constrângere, fără nici un fel de preocupare pentru a stabili un
principiu de legitimitate. Este un stat al violenţei, în care mai ales
armata are un rol deosebit de a impune şi menţine prin forţă puterea.
Evident nici una dintre aceste forme de stat nu este pură,
dimpotrivă, există un amestec de caracteristici.

Ţinând seama de faptul că formele de stat exprimă conţinutul


regimurilor de putere, Seiler propune o tipologie a statului pe linia a
două tradiţii: engleză şi a sfântului imperiu.

A. Tradiţia engleză
Principiul politic: necesitatea ca societatea să fie reprezentată la
nivelul instituţiilor supreme de putere. Deci, se caută limitarea puterii
monarhului şi afirmarea rolului Parlamentului pe fondul unei evoluţii
specifice feudalităţii în Anglia. Reglementarea raporturilor de putere
în stat au debutat cu Ioan fără Ţară, la 1215, care a acceptat celebra
Magna Charta prin care puterea este relativ centralizată de monarh dar
105
este contrabalansată de vasali şi favoriza ascensiunea burgheziei, care
se va exprima politic în Camera Comunelor.
Tipologia statului după modelul istorico-politic englez cuprinde
următoarele forme de stat conform lui Seiler:

a) Forme pure:
• monarhia limitată (1215-1603)
• monarhia dualistă (1603-1688)
• parlamentarismul dualist (1688-1787)
• regim parlamentar (1787-1911)
• regim de cabinet (1911 -)
b) Forme derivate:
• regimul prezidenţial (1787) care provine
din tradiţia monarhiei dualiste
• orleanismul (1830) provenind din regimul
parlamentar
• partitocraţia (1945) provenind tot din
regimul parlamentar

1. Monarhia limitată: caracterizată prin existenţa unui monarh


ereditar, ale cărui puteri sunt restrânse de o Adunare Reprezentativă a
poporului.
Monarhul are puterea de a hotărî în probleme importante dar
este controlat de Adunarea Reprezentanţilor.

2. Monarhia dualistă: introduce o primă separaţie a puterii


- monarhul (asumându-şi puterea executivă), adunarea
reprezentanţilor (puterea legislativă)
Experienţa Angliei a fost preluată de SUA ca regim statal
prezidenţial, electiv şi dualist.

3. Parlamentul dualist numit de M. Duverger semi-


prezidenţial, caracterizat prin faptul că statul are în fruntea sa un şef de
stat ales prin sufragiu universal, direct, cu foarte mari puteri.
Guvernul, deci, executivul, se supune atât şefului statului cât şi
Adunării Reprezentanţilor.

106
Acest tip de stat poate cunoaşte, în timp, forme diverse. Astfel,
şeful statului poate fi ales prin vot universal direct sau prin votul
parlamentului.
El poate fi însă drastic limitat în atribuţiile sale şi să apară doar
ca un simplu garant al constituţiei, puterea fiind a Parlamentului şi
Executivului.
Exemplu: În România, de pildă, deşi este ales prin sufragiu
universal direct, preşedintele, ca şef al statului, este doar garantul
Constituţiei, moderator între cele trei puteri.

4. Regimul Parlamentar / Parlamentul clasic caracterizat prin


separarea celor trei puteri în stat:
- Parlament (adoptă legi)
- Guvernul (aplică legile)
- Justiţia (aplică legile)
Puterile pot colabora. Guvernul poate acţiona asupra
Parlamentului prin participare la activitatea legislativă, putând dizolva
Parlamentul. Parlamentul alege Cabinetul (Executivul) şi îl poate
revoca.

5. Regim statal de Cabinet este acela în care Guvernul are


putere de decizie, exercitată pe baza Constituţiei. Parlamentul şi mass
media ţin sub control activitatea guvernului (Cabinetului)
- legislativă (Parlamentul ratifică hotărârile Guvernului)
- a primului ministru (care concentrează o mare parte din
putere putând dizolva camera reprezentanţilor).
Rolul opoziţiei este major.

6. Partitocraţia desemnează forma de stat în care guvernul,


controlat de parlament, acţionează pe linia directivelor partidelor
politice reprezentate. Alegerile generale se pronunţă pentru un partid
sau altul, care apoi îşi desemnează reprezentanţii în Cabinet şi cărora
le conferă linii de conduită partinică. Reţelele guvernării sunt stabilite
de partidele politice, rolul Parlamentului fiind mai redus.

Bibliografie

107
1. Liviu Petru Zăpărtan, „Repere în ştiinţa politicii, schiţa unei
teorii generale a politicii”, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992,
cap. III.

CAP. IX.

PLURALISMUL POLITIC

PARTIDELE POLITICE

Definirea partidelor politice


Tipologia partidelor politice
Funcţiile partidelor politice

1. DEFINIRE. GENEZA [STASIOGENEZA]

Partidele politice sunt definite din perspective teoretice


diferite; după criterii distincte, cum ar fi:
- criteriul istoric (geneza lor);
- criteriul cultural (rădăcinile culturale şi de civilizaţie);
- natura unui regim politic;
- practica politică.
Sunt şi concepţii care neagă integral sau numai parţial locul şi
rolul partidelor politice în timp şi în diversitatea societăţii. Partidele
politice au obârşia (geneza) în actul de naştere al grupurilor
parlamentare, apoi al comitetelor electorale şi în adunările politice
(Cameră, Senat, Dietă, Stări, Corpuri).
Exemple:
1. În 1789 (aprilie) deputaţii diferitelor provincii din Franţa în
Stările generale, sosesc la Paris, unde se simt legaţi între ei în primul
108
rând prin faptul că reprezintă interese locale (provinciale). Primii care
organizează reuniuni regulate sunt „deputaţii bretoni”; acest „Club al
Bretonarilor” elaborează un program de acţiune (o ideologie). Ei
închiriază un spaţiu la mănăstirea Sf. Jaqués – de unde numele de
iacobini. Acest caz, al iacobinilor, ilustrează drumul constituirii unui
partid politic:
- manifestarea unor interese grupale;
- constituirea unei organizaţii (club);
- elaborarea unui program politic (doctrină, ideologie).

2. În Franţa anului 1848, când pe baza unor idei comune –


deputaţii Constituantei se reunesc în locuri diferite (la Institut –
republicanii moderaţi; pe str. Poitiers – monarhiştii catolici; pe str.
Piramidelor – deputaţii de stânga, etc.).
Totuşi fundamentele ideologice şi doctrinare sunt încă
rudimentare. Ele se centrau mai mult pe dobândirea unor funcţii în
stat, deci accesul la poziţii înalte de putere şi nu pe interesul colectiv,
ceea ce îl determină pe Ostrogorski să susţină că în Anglia, în naşterea
grupurilor parlamentare, un rol important l-a jucat şi corupţia.
Faţă de grupurile parlamentare, în schimb Comitetele electorale
s-au născut din momentul în care se extinde sufragiul universal, deci,
când democraţia se lărgeşte.
Atunci apare nevoia şi posibilitatea ca noile forţe politice să-şi
afirme interesele în faţa elitelor tradiţionale.
Cu vremea, între grupul parlamentar aflat la centru şi comitetele
electorale din teritoriu (locale) se nasc şi extind legături strânse, care
vor duce la naşterea unei structuri politice permanente, statornice –
structura de partid, care tinde să se organizeze la nivel statal.
Acest exemplu ilustrează un proces endogen (intern) de
constituire a partidelor din interiorul vieţii politice. Istoria cunoaşte şi
cazul unui proces exogen, prin care partidele politice s-au născut din
alte organizaţii, cu alte finalităţi decât cele politice.

Exemple:
* Congresul Sindicatelor din Anglia (1899) a hotărât crearea
Partidului Laburist, ca organizaţie electorală şi parlamentară.

109
* La noi s-au născut partide din sindicate, pensionari,
automobilişti, etc.
* apariţia partidelor democrat-creştine;
Schwartzenberg oferă şi alte exemple, în care partidele politice
provin din asociaţii, societăţi, grupuri industriale, agrare, financiare.
De aici nu se poate trage concluzia că partidele politice, care-şi
au sursa şi în organizaţii nonpolitice ar fi nişte clici, fracţiuni, ganguri,
armate private, fronturi, grupuri de presiune şi interese, cluburi, etc.
Cu toate acestea, E. Burke a pus în lumină faptul că partidul
este o organizaţie (organism, corp) a unor oameni care se unesc pentru
a promova împreună interesul naţional pe baza unor principii
specifice.
Specificul partidelor politice faţă de alte organizaţii angajate în
viaţa social-politică a unei societăţi angajează ample discuţii, dar
esenţial este faptul că partidele se nasc şi funcţionează numai în regim
politic democratic.
În acest sens este interesantă discuţia propusă de R. Gerard
Schwartzenberg legat de stasiogeneza (geneza partidelor politice) în
lumea a treia, unde partidele politice se formează odată cu statul, într-
un soi de vid instituţional.
La Plombara şi M. Weiner arată că partidele politice se cer
privite într-un anumit :
 context instituţional, în raport cu care ele se constituie ca
organizaţii durabile a căror speranţă de viaţă este
superioară faţă de cea a conducătorilor;
 apoi contextul istoric (criză socială, situaţii deosebite);
 constituirea unor structuri politice moderne (pluralism
politic, toleranţă, etc.).
Conform celor doi autori se poate discuta despre geneza
(naşterea) unui partid politic atunci când
 „... într-o societate se constituie o grupare de oameni ce
se manifestă (acţionează) organizat, cu o coerenţă nu
numai în timp, ci şi în spaţiu (să aibă nu doar structuri de
anvergură la nivel naţional ci şi în teritoriu)”;
 un partid politic se raportează la putere, la viaţa de stat
în general, nu numai pentru a o influenţa ci pentru a o
cuceri şi exercita;
110
 Organizarea unui partid într-un sistem democratic
impune o legătură cu masa de membrii ai societăţii;
Ţinând seama de aceste elemente, autorii citaţi, consideră că
partidele politice sunt un produs al epocilor moderne sau în curs de
modernizare.
Ideea politologilor americani este inspirată de faptul că
apariţia partidelor politice este un proces istoric continuu în istoria
contemporană, legat nemijlocit de crizele sistemului politic, războaie,
mişcări populare, conflicte sociale, inflaţie, recesiune economică,
explozii demografice, mass-media.
În acest context, în raportul dintre societatea civilă şi
structurile organizate se pun următoarele probleme:
a) legitimitatea
b) integrarea
c) participarea
Aşa cum arată politologul Neumann: „... în afară de asocierea în
cadrul unei organizaţii distincte, în separarea de altele, ceea ce este
comun tuturor partidelor este participarea la procesul de elaborare şi
adoptare a deciziilor (decision making) sau încercarea şi posibilitatea
de a mobiliza pentru această participare.
În însăşi această trăsătură a lor, de a fi permanent gata pentru
luptă, rezidă caracterul specific al partidelor, deoarece ele dobândesc
semnificaţie şi importanţă numai prin lupta pentru putere şi prin
influenţarea conştientă a forţelor politice”.
Deci, o notă distinctivă a partidului politic este conferită de
baza lui socială, care se diferenţiază ca grup social distinct de alte
grupuri din societate, cu care intră în relaţie (de cele mai diferite
tipuri), în legătură cu puterea de a organiza şi conduce societatea.
De aceea, aşa cum arăta D. Gusti, este important de stabilit
printr-o abordare sociologică în ce măsură partidul este integrat ca
reprezentativ în societate (nu doar cantitativ, numeric).

2. RAPORTUL PARTIDE – SOCIETATE.


DEFINIREA PARTIDULUI POLITIC

Structurile de grup, aşa cum se manifestă ele în sistemul politic,


sunt o importantă sursă şi dimensiune a pluralismului. Trebuie reţinut
însă faptul că pluralismul nu rezidă pur şi simplu în existenţa a
111
numeroase grupuri, ci în existenţa unor moduri de asociere liberă,
voluntară, ca expresie a unei comunităţi de interese. Aici se înscriu
pardidele politice, grupurile de interese, mass-media.
Alături de instuţiile guvernării, partidele politice, ca instituţii
politice, sunt elemente de bază ale sistemului politic, fiind chiar
subsistemul său cel mai dinamic, deoarece asigură legătura între
instituţiile guvernamentale şi societatea civilă, fiind angajate în
competiţie deschisă pentru putere (spre deosebire de instituţiile
juridice care se menţin la distanţă de confruntările politice).
În acest sens este interesantă aprecierea lui David Apter, care
spunea „Dacă justiţia este oarbă, partidele au ochi şi urechi”; (este
vorba de receptivitatea partidelor la tot ceea ce se întâmplă în câmpul
politic). Există două perspective de analiză stasiologică (a partidelor
politice):
a) abordarea lor ca mecanisme de legătură între stat şi
cetăţeni;
b) ca entităţi distincte, cu organizare proprie.
Edmund Burke (filosof şi om politic britanic, părintele
conservatorismului modern încă din sec. al XVIII-lea) a dat o primă
definiţie a partidului politic ca instrument necesar al guvernământului
liber:
„Partidul este un corp (grup) de oameni uniţi pentru a
promova, prin eforturile lor comune, interesul naţional, pe baza unui
principiu particular asupra căruia sunt cu toţii de acord”.
Dacă iniţial, în definirea partidului politic, accentul se punea pe
componenta ideologică (principii politice comune), între timp
marxismul accentua rolul intereselor de clasă, pentru ca mai nou să se
acorde atenţie majoră structurii şi funcţiilor grupului.
Sociologul român Dimitrie Gusti într-o lucrare intitulată
„Partidul politic” (1946), în „Sociologia militans” (Cunoaştere şi
acţiune în serviciul naţiunii”. I Cunoaştere, Fundaţia Regelui Mihai),
definea astfel partidul politic: „o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în
mod permanent prin interese şi idei comune, cu caracter general,
asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea
de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social” . (p. 268)
În deceniile postbelice, sub influenţa tradiţiei americane,
generate de un sistem politic în care nu există diferenţe ideologice

112
fundamentale între partidele politice, acestea sunt considerate tot mai
mult ca fiind instrumente ale procesului electoral.
Giovanni Sartori, căutând o definiţie minimală a partidului
politic (care să-l delimiteze de alte grupuri din sfera politicului)
spunea: „Un partid este un grup politic care prezintă candidaţi în
alegeri şi este capabil să-i plaseze, prin alegeri, în funcţii publice,
deci o organizaţie care urmăreşte să dobândească puterea politică
prin alegerea membrilor săi în funcţii publice, astfel încât concepţiile
lor politice să poată fi reflectate în politici publice”.

3. FUNCŢIILE PARTIDELOR POLITICE

O modalitate operaţională de a ajunge la definirea partidului


politic constă în relevarea funcţiilor specifice. Acelaşi G. Sartori
relevă două funcţii principale ale partidului politic:
a) exprimarea (cerinţelor cetăţenilor);
b) canalizarea (agregare, selectare a cerinţelor).
Principalele funcţii ale partidelor politice sunt:
1. Formularea de obiective şi scopuri, care-şi găseşte
expresia în ideologiile partidelor. În ultimele decenii
componenta ideologică s-a diminuat. Apariţia
partidelor care nu-şi mai recrutează aderenţii din
rândurile unor clase sociale sau categorii specifice, ci
din ansamblul populaţiei este o nouă tendinţă
(simptom). Raportarea la ideologie se realizează într-o
manieră pragmatică (acţiuni şi politici concrete şi
dominiale). De aceea se poate vorbi de creşterea
preocupării partidelor pentru a organiza convenţii,
congrese, conferinţe, ca modalităţi de dezbatere a
direcţiilor de acţiune, a obiectivelor şi scopurilor, a
mijloacelor – deci a programelor politice;
2. Agregarea şi articularea intereselor care presupune
identificarea din multitudinea de interese individuale,
a unor elemente comune, acceptabile de către,
majoritatea membrilor sau susţinătorilor partidului,
respectiv formularea şi apărarea acestor interese în
faţa guvernării. În mod tradiţional, partidele vizau

113
articularea şi susţinerea intereselor anumitor categorii
sociale şi a populaţiei din anumite zone geografice
(aşa-numitele „fief”-uri electorale). Declinul unor
asemenea legături a dus la creşterea complexităţii
funcţiei de agregare şi articulare: partidele trebuie să
aibă în vedere o gamă mai largă a intereselor, fiind
obligate să-şi coreleze acţiunile cu cele ale diverselor
grupuri ce le exprimă şi susţin;
3. Socializarea şi mobilizarea politică care se referă la
cunoaşterea şi însuşirea de către oameni a anumitor
tradiţii şi comportamente politice, precum şi
stimularea participării lor la viaţa partidelor (membrii,
militanţi, suporteri sau simpatizanţi). Dacă avem în
vedere tendinţa de scădere a numărului aderenţilor
partidelor politice, precum şi absenteismul electoral,
această funcţie se diminuează. Se afirmă că rolul
tradiţional al partidului politic în această problemă a
fost preluat de mass media. Dar, participarea
cetăţenilor la procesul electoral rămâne principala
pârghie de perpetuare a sistemului politic şi de
transfer de putere;
4. Recrutarea, formarea şi susţinerea liderilor politici
ce implică identificarea potenţialilor lideri politici,
producerea imaginii lor publice (personalizarea),
susţinerea lor în campaniile electorale, alocarea de
funcţii publice.
Deci, partidul politic este: o asociaţie cu organizare
relativ stabilă, care agregă şi articulează anumite interese, le
exprimă prin anumite scopuri şi urmăreşte ca, beneficiind de
participarea cetăţenilor, să dobândească sau să menţină
puterea politică, spre a-şi înfăptui obiectivele.

4. TIPOLOGIA PARTIDELOR POLITICE

În acest domeniu al taxonomiei stasiologice (clasificarea,


tipologizarea partidelor politice) cel mai invocat este modelul

114
taxonomic elaborat de Maurice Duverger, care clasifică partidele
politice în:
a) partide de cadre (notabilităţi);
b) partide de masă.
Partidele de cadre îşi au originea în timpul când drepturile
electorale erau restricitve: erau reduse ca număr de membrii şi
cuprindeau un număr restrâns de persoane, care prin prestigiul lor,
prin abilitatea lor tehnică sau prin averea de care dispun au un rol
considerabil în influenţarea rezultatului alegerilor. Acestea sunt, în
general, partide descentralizate, cu o organizare internă mai redusă.
Partidele de masă au apărut ca urmare a extinderii dreptului de
vot şi au un număr mare de aderenţi, bazându-se pe apartenenţa
membrilor la organizaţie; ele au un caracter centralizat (primele
partide de masă au fost cele socialiste).
Aceste tipuri de partide diferă nu doar prin număr de membrii ci
prin structură, organizare şi prin accentul pe o funcţie sau alta. În
vreme ce partidele cadre acordă o mai mare importanţă recrutării şi
formării liderilor politici, partidele de masă se ocupă mai mult de
mobilizarea şi socializarea cetăţenilor.
Deşi frecvent invocată, această clasificare s-a dovedit a fi
relativă. În primul rând, pe fondul tendinţei generale de scădere a
numărului membrilor de partid, cele două tipuri tind să împrumute
reciproc unele caracteristici, încadrarea într-o categorie sau alta fiind
dificilă.
Sunt apoi numeroase cazuri particulare. De pildă partidele de
masă care se bazează pe aparteneţa indirectă, cum este cazul partidului
Laburist din Marea Britanie, la care sunt afiliate numeroase sindicate.
Apoi, Partidele Ecologiste care, în încercarea de a stopa degradarea
sistemelor ecologice, urmăresc o susţinere de masă, dar fără a fi
neapărat partide de masă.
Sau partidele etnice, ce vizează preponderent obiective
economice şi culturale, au susţinere de masă doar în zonele în care
majoritare sunt grupurile etnice.
Ca urmare, în literatura politologică au fost elaborate numeroase
modele sau tipologii de partide politice, pe baza criteriului funcţiilor
pe care le îndeplinesc.

115
Cea mai persistentă tipologizare este aceea realizată pe baza
primei funcţii: modul de formulare a scopurilor şi obiectivelor, deci
alinierea la o anumită ideologie (stânga/dreapta).

5. SISTEME DE PARTIDE

Partidele politice sunt integrate /angrenate, conform lui


Duverger, unor sisteme de partide, care pot fi:
a) sisteme monopartidiste;
b) sisteme bipartidiste,
c) sisteme multipartidiste (pluripartidiste).
Criteriul este numărul partidelor, corelat cu capacitatea lui de a
forma guvernul sau de a influenţa formarea acestuia.
a. Sistemele monopartidiste, se caracterizează prin existenţa
unui singur partid, căruia îi revine misiunea de a forma guvernul.
Aceste sisteme au apărut după primul război mondial, fiind
caracteristice regimurilor totalitare (comunist, nazist şi chiar monarhic
- Carol al II-lea un singur partid). Partidul unic şi-a impus rolul
conducător, funcţiile sale fiind suprapuse cu cele ale statului, de unde
şi denumirea de partid-stat.
Evoluţiile postbelice din fostele state comuniste, în măsura în
care s-au distanţat de practicile staliniste, au generat întrebarea : sunt
aceste sisteme compatibile cu pluralismul politic? Maurice Duverger a
dat un răspuns afirmativ, condiţionat însă de măsura în care
„facţiunile” (subunităţi sau grupuri distincte în cadrul partidelor) „se
dezvoltă liber”. Giovanni Sartori, numea aceste grupuri „fracţiuni”.
Argumentul său a fost apoi reluat prin adăugarea referirilor la
existenţa diferitelor organizaţii, altele decât partidele politice.
Practica politică a demonstrat însă că nu a fost posibilă o
dezvoltare liberă a diversităţii interne, distanţarea de ideologia oficială
fiind considerată disidenţa şi sancţionată. Ca urmare competiţia
politică reală nu se putea afirma, ceea ce pune în discuţie
compatibilitatea sistemelor monopartidiste cu pluralismul politic
(problema rămâne deschisă).
b. Sisteme bipartidiste sunt cele în care două partide de
mărime echivalentă se află în competiţie pentru putere, fiecare având
şanse mai mult sau mai puţin egale de a câştiga alegerile şi de a forma
guvernul. SUA şi Anglia sunt considerate tipice pentru bipartidism,
116
deşi, în fapt şi aici există mai multe partide politice, dar numai două
au un rol major în competiţia electorală şi alternează la guvernare.
Numeroşi analişti consideră acest tip de sistem ca fiind mai stabil şi
mai eficient pentru că:
 stimulează responsabilitatea politică;
 alegătorii îşi exprimă clar opţiunea politică;
 încurajează alternarea la putere;
 previne monopolul unui partid pentru o perioadă extinsă;
 favorizează o politică moderată, fiecare competitor
vizând să câştige teren în zona centrală.
Totuşi, sistemul în cauză schematizează diversitatea opiniilor
politice, presupunându-se că forţele politice „minore” pot să-şi
găsească expresia în unul din cele două partide „majore”.

c. Sistemele multipartidiste sunt caracterizate de existenţa mai


multor partide, guvernul fiind format, în mod obişnuit, prin coaliţii; în
unele cazuri, unul dintre partide reuşeşte să obţină suportul electoral
necesar pentru a forma singur guvernul (FSN în 1990)
Dezavantaje: - formarea guvernului poate necesita negocieri
dificile şi îndelungate;
- e stimulată competiţia ideologică intensă,
ceea ce poate duce la instabilitate (Italia).
Nu lipsesc punctele de vedere care asociază bipartidismul cu
stabilitatea iar multipartidismul cu instabilitatea. Sunt mai numeroase
contraargumente (Elveţia, Ţările Scandinave) care, în pofida
numărului partidelor şi a coaliţiilor guvernamentale s-au dovedit
stabile şi sunt caracterizate printr-o politică moderată.
De ce unele ţări au sisteme bipartidiste iar altele multipartidiste?
Tot M. Duverger a stabilit o corelaţie între sistemul electoral şi
sistemul de partide, astfel, sistemul electoral bazat pe scrutin
majoritar favorizează bipartidismul iar scrutinul proporţional
favorizează multipartidismul.
Incontestabil în alegerea sau perpetuarea unui anumit sistem de
partide contează o serie de alţi factori, de ordin social, cultural,
tradiţional.
Tipologizarea sistemelor politice în funcţie de numărul de
partide indică gradul de dispersie, al fragmentării puterii politice, dar
nu poate defini complet şi satisfăcător sistemul.
117
Ulterior clasificării lui Duverger au apărut numeroase tipologii,
care deplasează accentul de pe criteriul numeric spre alte criterii mai
complexe.
Gordon Smith, într-o remarcabilă analiză a sistemelor politice
europene, le clasifică mai ales în funcţie de participarea partidelor
la guvernare, în:
a) sisteme dezechilibrate în care un partid sau un grup
de partide e în poziţie de conducere o perioadă lungă
de timp (ex. Suedia postbelică).
b) Sisteme difuze – în care un număr relativ mare de
partide obţin părţi comparabile de voturi (cele mai
puternice nu obţin mai mult de 30%) fiind largi
posibilităţi de coaliţie (Belgia, Olanda)
c) Sisteme echilibrate cu o polarizare clară, unde două
partide alternează la putere -Anglia)
Giovanni Sartori aduce în prim plan criteriul numit distanţa
ideologică ce separă partidele politice, precum şi numărul polilor de
concentrare a partidelor. El introduce şi criteriul relevanţei, fiind
apreciate ca relevante acele partide care au reprezentare parlamentară
precum şi potenţial de guvernare, respectiv de coaliţie
guvernamentală, sau capacitatea de a afecta desfăşurarea competiţiei
partidelor.
Pe baza acestor criterii de relevanţă politică (reprezentare
parlamentară, potenţial de guvernare, coaliţie de guvernare,
capacitatea de a influenţa – afecta competiţia partidelor), Sartori
clasifică pluralismul partizanal în :
a. pluralism moderat caracterizat prin distanţă
ideologică relativ mică între partide majore (sau
relevante), înclinaţia partidelor spre a forma coaliţii,
competiţie predominant centripetă – spre centru,
evitând extremele);
b. pluralism polarizat, care are următoarele
caracteristici:
1. numărul partidelor relevante este mai
mare de 5;
2. distanţă ideologică mare între partide;
3. consens scăzut;
118
4. caracter multipolar dominat de forţă
centrifugă, fiind stimulate extremele.
Sistemele polarizate sunt evaluate ca o stare de lucruri
nesănătoasă, care chiar dacă nu duce la autodistrugere, nu poate face
faţă situaţiei de criză. La aceasta concură şi aşa zisele partide „anti-
sistemice”, partide extremiste, care refuză să accepte regulile jocului
politic (competiţiei şi dezbaterii democratice).
Un caz aparte îl constituie sistemele multipartidiste cu un partid
dominant (Japonia – Partidul liberal) – unde competiţia între partide
este nesemnificativă dar în interiorul partidului fracţiunile sunt
puternice.

Caracteristicile multipartidismului în Est:


1. extrema proliferare a partidelor (în România, înaintea
alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1992 erau
înregistrate 144 de partide), relevante pentru
competiţia politică doar în jur de 10;
2. grupările politice au luat forma unor „forumuri”,
„fronturi”, „alianţe”, „uniuni”, „convenţii”, adică a
unor mişcări politice care reunesc forţe şi oameni cu
concepţii politice diferite, pe baza unor platforme
comune, vizând tranziţia la un nou tip de sistem
politic, economic şi social;
3. caracterul dinamic al grupurilor politice, exprimat în
frecvenţa sciziunilor şi alianţelor generate de diferite
interese politice considerate tactice, în condiţiile în
care acestea nu au programe consistente;
4. o contradicţie între proliferarea partidelor şi reţinerea
populaţiei faţă de afilierea politică;
5. instabilitatea mare a corpului electoral explicabil prin
factori psihologici şi sociali, percepţia politică
(neîncredere, dezamăgire, prudenţă, suspiciune).

Începând cu anii ’60 exprimarea neîncrederii în partide se


manifestă tot mai puternic.
Aşa cum remarca Tom Bottomore, o serie de mişcări sociale –
studenţi, femei, etnice, naţionaliste – au devenit de atunci extrem de
active în viaţa politică, dobândind statut de forţe politice. Aceste
119
mişcări sunt mai flexibile, descentralizate şi neangajate direct în
competiţia pentru putere; ele critică partidele.
Asemenea atitudini nu sunt numai expresia radicalismului,
propriu mişcările sociale, critica partidelor îşi găseşte suport în teoria
stasiologică actuală care argumentează că partidele sunt pe cale de
dispariţie, dar funcţiile lor se concentrează tot mai mult în ceea ce
devine tot mai clar rolul lor – prezentarea candidaţilor în alegeri şi
asigurarea transferului paşnic al puterii. Pe de altă parte, existenţa
mai multor partide şi competiţia dintre acestea este o coordonată
esenţială în diferenţierea dintre regimuri politice democratice şi cele
nedemocratice.
Dar, unele din funcţiile partidelor politice sunt preluate de
grupuri de interes, mass-media.

Bibliografie

1. Liviu Petru Zăpărtan, „Repere în ştiinţa politicii, schiţa unei


teorii generale a politicii”, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992,
cap. III.

CAP. X.

GRUPURILE DE INTERES ŞI
PRESIUNE

120
1. Definirea şi scopul grupurilor de presiune şi
interes
2. Tipologia grupurilor de presiune şi interes
3. Lobbying –ul ca grup de presiune
4. Participarea la procesul decizional. Triunghiul de
fier

1. Definirea grupurilor de interes şi presiune

Grupurile de presiune au apărut ca grupuri de interes în


primele decenii ale secolului nostru, pe măsură ce articularea unor
interese foarte diferite s-a impus ca o realitate a vieţii democratice.
Studiul grupurilor de interes început de Arthur Bentley, a
devenit preocupare teoretică majoră în a doua jumătate a sec. XX,
iniţial în contextul „Teoriilor pluraliste”, ca expresie a deplasării
centrului de greutate al cercetării dinspre aspectele instituţionale şi
constituţionale spre procesul politic şi exerciţiul puterii politice. În
felul acesta studiul grupurilor de presiune devine un domeniu autonom
al ştiinţelor politicii. Pe fondul numeroaselor definiţii de care a
beneficiat se poate aprecia că:
Grupul de interes este un ansamblu de indivizi cu interese
comune, al cărui scop este susţinerea şi apărarea acestor interese,
prin influenţa exercitată asupra procesului de guvernare.
De remarcat că, în mod frecvent, aceste interese nu sunt
nemijlocit politice, ci economice, profesionale, morale, etc.,
Dar
în măsura în care grupurile exercită influenţă ce poate lua
forma presiunii asupra instituţiilor politice şi a persoanelor ce ocupă
funcţii publice politice, ele devin relevante pentru sfera politicului.
Dacă la începutul anilor ’50 când David Truman publica
celebra carte „The governmental process” – „Procesul
guvernamental”, era consacrată formula „grupuri de presiune” pentru
a defini grupurile ce se implică în procesul politic fără a fi partide
politice, ulterior, formula „grupuri de interese” va fi împărtăşită de
numeroşi teoreticieni, nu numai americani, tocmai spre a evita
conotaţiile negative pe care le sugerează ideea de presiune politică.

121
Într-un sens larg al termenului, grupurile de interese includ şi
partidele politice, în sensul că funcţia de agregare şi articulare a
intereselor deţine un rol major
Însă
Sensul care s-a consacrat în ştiinţele politicii defineşte grupurile
de interese ca entităţi distincte, care se deosebesc de partidele politice
prin aceea că nu se angajează direct în competiţia pentru obţinerea
puterii politice ci, rămânând în afara ei, urmăresc să-i influenţeze
deciziile în favoarea propriilor interese.
Apoi, în vreme ce partidele politice sunt organizaţii politice
prin excelenţă, gama grupurilor de interese e foarte diversă,
cuprinzând de la asociaţii cu înalt grad de organizare până la grupuri
spontane născute în timpul unei demonstraţii de stradă. Aceste
deosebiri nu conduc însă la o separaţie netă între partidele politice şi
grupurile de interese. Aşa cum aprecia Maurice Duverger, dacă uneori
între ele există relaţii complementare sau există doar relaţii
ocazionale, alteori legăturile sunt organice, în sensul că fie grupurile
de interes sunt subordonate partidelor fie invers, grupurile de presiune
subordonează partidele politice prin diverse mijloace. Alteori ele
cooperează de pe poziţii egale. Ceea ce trebuie reţinut constă în faptul
că evoluţia vieţii politice în ultimele decenii s-a dovedit tot mai mult
că aceste două forme de acţiune politică sunt complementare.
Deoarece, în SUA sunt cele mai multe şi active grupuri de
interes vom apela la exemple adecvate.
Jack Walker, autor de referinţă în studiul grupurilor de
interese aprecia că în ultimele decenii, ele au cunoscut schimbări
dramatice fiind implicate aproape toate deciziile importante care se
iau la Washington.
În SUA există enorm de multe grupuri de presiune: numai în
capitala SUA există peste 50.000 de grupuri de interese/presiune.

2. Tipologia grupurilor de interese

După Walker, aproximativ 80% din grupurile de presiune


americane au la bază comunitatea profesională şi ocupaţională. Ţinând
seama de o serie de criterii (scop, mijloace) grupurile de interese pot fi
clasificate în următoarele categorii:

122
a. grupuri economico-profesionale (asociaţii ale
oamenilor de afaceri, sindicatele, fermierii,
organizaţiile medicilor, avocaţilor,
profesorilor, etc.);
b. grupuri pentru apărarea drepturilor civile şi
constituţionale (populaţia de culoare, femei,
pensionari, homosexuali);
c. grupuri religioase (mai ales fundamentaliste);
d. grupuri vizând relaţiile internaţionale
(societăţi, ligi, asociaţii).
Un aspect relevant este că aceste grupuri de interese pot
promova atât interese particulare cât şi interese publice (care nu
urmăresc beneficii sau profit direct ci interese publice cum ar fi:
protecţia mediului, a copilului, a consumatorilor etc. Din perspectiva
implicării grupurilor de interese în viaţa politică, are semnificaţie
politică deosebită faptul că, potrivit unor reglementări adoptate în
SUA (1974) orice grup care doreşte să contribuie cu bani sau servicii
pentru un candidat în campania electorală s-au creat comitete de
acţiune politică (PAC), comitete ce au proliferat foarte mult, de la
608 în 1974 la peste 5000 în 1992. Deşi există anumite limitări în
privinţa contribuţiilor respective, s-au exprimat o serie de temeri cu
privire la faptul că banii exercită un rol prea mare în politică. Aceste
probleme preocupă în mod deosebit „grupul de interes public” numit
„cauza comună” (Common Cause), al cărui principal scop este
reforma structurilor guvernamentale, perfecţionarea procesului de
guvernare în sensul limitării cheltuielilor în campaniile electorale, al
respectului pentru normele etice în viţa particulară.

3. Lobbyng –ul

Grupurile de interese utilizează numeroase mijloace


pentru a-şi susţine poziţiile
a) demonstraţii;
b) greve;
c) publicitate (mai ales prin mass-media).
Însă mijlocul preponderent pentru exercitarea influenţei politice
în sistemul americanilor este practica (acţiunea) numită lobbyng.

123
Termenul de lobbyng trimite la utilizarea culoarelor
(coridoarelor) clădirii instituţiei reprezentative (legislative), în engleză
lobby = culoar, coridor, ca loc de întâlnire cu reprezentanţii aleşi, spre
a-i influenţa în luarea deciziilor. De aici şi ideea că cei care practică
această activitate ar alcătui „a treia cameră” a legislativului american
În acest sens cuvântul „lobbyng” a intrat în limbajul comun nu
numai în SUA dar şi în Marea Britanie, încă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. De remarcat că în SUA această activitate a fost
reglementată juridic încă din 1946, prin Federal Regulation of
Lobbyng Act, conform căreia „toate persoanele care primesc bani
sau alte bunuri de valoare în scopul influenţării adoptării legislaţiei
de către Congresul american (Parlamentul), trebuie să se
înregistreze, să declare sursele de finanţare, cheltuielile făcute,
numele publicaţiilor utilizate, proiectele de legi pe care le susţin sau
combat”.
Ulterior au apărut şi alte reglementări deoarece legea lăsa
posibilitatea ca mai mulţi dintre cei ce influenţează legislaţia şi
politica guvernamentală să rămână anonimi. De remarcat că mai
recent, prin acte normative, „lobby” se referă şi la influenţarea
Executivului american (Casa Albă).
Se vorbeşte tot mai mult despre reforma etică în planul vieţii
politice. Într-un act legislativ din 1993 (Lobbyng Disclosure Act of
1993) spune „lobbyng-ul = orice comunicaţii (contacte) cu membrii
Congresului sau ajutoarele acestora sau cu oficiali de rang înalt ai
ramurii executive, cu privire la legislaţie sau acţiuni oficiale”.
Aşa cum menţionează J. Shafritz, principalele mijloace de
influenţare Lobby sunt următoarele:
a) declaraţii la audierile în instituţiile legislative;
b) discuţii formale (oficiale) şi informale (neoficiale) cu
persoane oficiale;
c) transmiterea de materiale privind rezultatele unor
investigaţii sau informaţii tehnice către persoanele
oficiale;
d) publicitatea în legătură cu anumite probleme;
e) campanii pentru trimiterea de scrisori pentru schiţarea
unor legi.
Între Lobby şi grupul de presiune există anumite deosebiri chiar
dacă uneori ele se confundă:
124
*Grupul de presiune este un grup mare, adeseori amorf şi
alcătuit din amatori care urmăresc să influenţeze sistemul politic şi
opinia publică;
*Lobby este, de regulă, un grup relativ mic (uneori se referă
chiar la o singură persoană) alcătuit din profesionişti ce pot fi angajaţi
spre a influenţa în mod eficient anumite decizii politice.
Fireşte, practicile lobbyng-ului generază numeroase
controverse.
Merite:
a) promovează diversitatea de idei;
b) susţine implicarea civică în politică;
c) furnizează informaţii valoroase pentru legislativ.
Defecte:
a) utilizează banii în scop politic;
b) favorizează interese particulare

4. Participarea la procesul decizional. „Triunghiul de


fier”.

Ca urmare a activităţii cu ajutorul de lobbying, grupurile de


intrâerese pot să-şi asigure accesul la procesul decizional (politic),
care este mai mult decât exercitarea influenţei, fiind deci o influenţă
exercitată din interiorul executivului. Pentru a consacra această
participare la procesul decizional s-a consacrat imaginea aşa numitului
„triunghi de fier” (iron triangle), care indică interconexiunile între
agenţiile executive, comitetele sau subcomitetele legislative şi
grupurile de interes.

Comitete (subcomitete)
ale Congresului

Agenţiile executive Grupuri de interese


organizate

125
Uneori imaginea este inversată în sensul că în vârful
triunghiului se află agenţiile guvernamentale sau chiar grupuri de
interes. Esenţa însă rămâne aceeaşi, anume reflectarea unor interese
foarte strânse (de fier) care tind să excludă din proces alţi factori. Este,
desigur, o îndepărtare de modelul tradiţional pluralist al manifestării
grupurilor de interes, modul în care acestea apăreau ca factori
independenţi în raport cu instituţiile guvernamentale.
Dar este adevărat că procesul decizional nu se mai poate
desfăşura în absenţa grupurilor de interes. Trebuie menţionat că
influenţa grupurilor de interes este dispersată şi variabilă în timp, iar
elaborarea politicilor implică o vastă reţea (publică şi privată).
Deşi s-au născut şi afirmat în sistemul politic american,
grupurile de interes nu mai constituie un fenomen strict american. Cu
o amploare mai redusă, dar şi cu o reglementare mai puţin fermă, ele
există şi în spaţiul european. Dacă ne referim la cei care practică
„lobby” pe lângă instituţiile europene de la Bruxelles, numărul lor este
de peste 4000.
Diferenţele specifice sunt semnificative între grupurile de
interes din SUA şi Europa. Dintre aceste diferenţe se referă la aşa
numitele „puncte de acces”. În SUA, deşi unele grupuri de presiune
sunt conectate cu un partid politic sau altul, activitatea lor nu este
afectată de schimbările în aparenţa politică a celor ce deţin controlul
asupra Congresului şi instituţiei prezidenţiale (executivul), de
importanţă mult mai mare fiind relaţiile cu Comitete (subcomitetele)
Congresului şi cu Agenţiile guvernamentale.
În Europa, accesul la procesul de decizie politică a grupurilor de
interes se realizează tocmai prin intermediul partidelor politice.

Bibliografie:

1. Maurice Duverger, „Europa de la Atlanitc la Delta


Dunării”, Bucureşti, Omegapress, 1991.
2. Liviu Petru Zăpărţan, „Repere în ştiinţa politicii”,
Iaşi, 1992.

126
CAP. XI.

REGIMURILE POLITICE

1. Definire. Componente
2. Tipologia regimurilor politice
3. Regimul democratic

1. Definirea regimurilor politice. Componente

Un concept esenţial în câmpul reflecţiei politologice dar şi al


pragmaticii politice se referă la regimul politic, care exprimă modul
concret în care funcţionează în societate toate mecanismele politice, în
raporturile lor complexe cu ansamblul vieţii sociale – cu valorile
societăţii civile dar şi cu cadrul instituţional valoric, ideologic, cu
practicile şi conexiunile ei în universalitate, cu bogăţia agenţilor
politici şi structurile pe care ei le generează (grupale, clasiale, etnice),
cu cultura lor politică, precum şi reflexele acestora în forme politice,
în structura de stat, în sistemele politice, în grupurile de presiune, în
mecanismele deţinerii şi exercitării puterii în stat, al guvernării, în
drepturile şi libertăţile politice şi sociale.
Regimul politic exprimă starea reală a societăţii cu toate
componentele ei, dar şi cu „intrările” şi „ieşirile” societalului în
sistemul politic. El leagă astfel, într-un tot unitar, viaţa civilă a
societăţii de suprastructurile ei, de la opinia publică la ideologii, de la
interacţiunea indivizilor la relaţiile internaţionale ale comunităţii date.
În condiţiile contemporane, categoria de regim politic este
definită în persepective variate, reţinându-se fie laturile lui formale,
fie unele din componentele sale cum sunt: statul, modul de guvernare
practicat.
Astfel, Maurice Duverger ia în considerare pentru definirea
regimului politic specificul organelor puterii de stat şi modalităţile de
realizare a guvernării.
127
Gaston Bouthoul determină regimul politic prin gradul de
libertate al cetăţenilor statului. Alţi autori, între care politologul de
formaţie marxistă T.B. Bottomore suprapune regimul politic cu
sistemul politic, iar Georges Burdeau consideră că în condiţiile actuale
ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, regimul politic este un mecanism de
autogestiune socială, în care instituţiile politice sunt piese centrale.
În politologia contemporană sunt prezente două mari direcţii
de abordare teoretică a regimului politic:
a. Înţelegerea politicii ca activitate de conducere a unei
societăţi de către o anumită forţă socială, care-şi impune
prin intermediul instituţiilor de putere ale statului, în
principal, voinţa şi interesele, fapt realizat fie prin
confruntare (competiţie politică), fie prin forţă (violenţă),
sau printr-o manipulare de diverse grade. (aceasta este o
concepţie de tip instituţionalist, juridică);
b. O concepţie sociologică sistemică şi comparatistă, care-şi
are originea în concepţia lui Hegel despre raporturile
dintre societatea civilă şi societatea politică (statul în
primul rând).
Regimul politic se concretizează pe baza următoarelor
componente:
a. Determinarea agenţilor politici atât în ipostaza de subiecţi ai vieţii
politice cât şi de agenţi ai vieţii sociale;
b. Determinarea instituţiilor politice, a atribuţiilor lor, a raporturilor
reciproce dintre ele, precum şi cu societatea civilă;
c. Determinarea raporturilor dintre agenţii politici, dintre componentele
sistemului instituţional sub aspectul cooperării sau antagonismul, al
consensului sau forţei, echilibru social sau tensiuni;
Democraţia autentică, aşa cum afirmă Schwartzemberg, trebuie
să aibă în vedere imposibilitatea de a se dezvolta, a instituţiilor
politice, ca supraputeri faţă de societatea civilă (cum este cazul
dictatorilor) sau ca subputeri faţă de suprastructurile societăţii
(tehnocraţia, depolitizarea politicii).
d. Regulile de conduită politică prin care se reglementează
statutul agenţilor şi instituţiilor, cadrul acţiunilor
reciproce (caracterul lor clar, raţional, general valabil,
deci non-preferenţial, izvorând dintr-o axiologie
umanistă).
128
O asemenea concepţie sociologică asupra regimului politic nu
suportă abordările formalist juridice de tip instituţionalist, procesele
politice fiind mult mai complexe. Spre pildă, în România, Ion
Deleanu, jurist de formaţie, crede că regimul politic ar semnifica
opţiuni valorice ale unei colectivităţi concretizate în „... ansamblul
instituţiilor, metodelor şi mijloacelor care realizează voinţa titularilor
puterii”. Este implicată aici ideea formalist-juridică, după care regimul
politic ar fi un element constitutiv al formei puterii, al statului în
ultimă instanţă.
La rândul său, Gh. Boboş, tot jurist de formaţie, susţine că: „...
regimul politic desemnează modul de organizare şi funcţionare a
componentelor sistemului politic, de exercitare a puterii politice în
stat... constituie materializarea formei de guvernământ a clasei sau
claselor dominante în societate, deci acea latură activă a sistemului
politic care exprimă modalitatea şi metodele specifice cu ajutorul
cărora clasa sau clasele dominante îşi înfăptuiesc dominaţia politică şi
economică, exercită puterea de stat”.

2. Tipologia regimurilor politice

În raport cu valorile promovate şi modul de exercitare a


puterii, regimurile politice sunt clasificate astfel:
a. regimuri politice democratice;
b. regimuri politice nedemocratice.

2.1. Regimurile politice democratice


Orice regim politic democratic presupune următoarele condiţii
minimale:
 la nivelul agenţilor politici, determinarea şi
autodeterminarea identităţii lor, deci, stabilirea a ceea ce
sunt ei, ca indivizi şi grup, a ceea ce gândesc şi
întreprind;
 la nivelul instituţiilor politice determinarea gradului de
reprezentativitate (alegeri, separaţia puterilor,
parlamentarism);

129
 principiul legalităţii în relaţiile dintre agenţii politici,
instituţiile politice, pe de o parte, şi societatea civilă pe
de altă parte.
Cuvântul democraţie provine ca etimologie din greaca veche
(sec.V î.e.n.): demos = popor; kratos = putere, autoritate, conducere,
deci etimologic ar însemna „puterea (autoritatea) poporului”. Definind
regimul politic nu atât ca formă de guvernământ cât mai ales ca mod
de guvernare, Georges Burdeau consideră ca esenţial raportul
guvernaţi – guvernaţi din punctul de vedere al drepturilor şi
libertăţilor umane. El consideră că esenţială este problema „stilului” în
care societatea utilizează puterea, criteriul fundamental pentru
clasificarea regimului politic fiind, acum, existenţa sau absenţa
opoziţiei.
În funcţie de acest criteriu fundamental (existenţa sau absenţa
opoziţiei) regimurile politice pot fi:
- guvernare monocratică (putere închisă)
- guvernare deliberativă (putere deschisă)
În cazul „monocraţiei” toate mecanismele sistemului politic îi
servesc pe cei ce deţin puterea, iar în cazul regimurile „deliberative”
existenţa opoziţiei face ca politica guvernamentală să fie obiectul
dezbaterilor publice (deliberări), permiţând manifestarea democraţiei
pluraliste. Dincolo de aceste formulări, clasificarea regimurilor
politice în democratice şi nedemocratice este cea mai acceptată în
politologia contemporană. Robert Dahl, propune următorul set de
cerinţe sau trăsături pentru un regim democratic sub forma
„instituţiilor poliarhiei” (democraţia pluralistă):
 persoanele oficiale sunt alese (contractul asupra
deciziilor guvernamentale în legătură cu politica în
diverse domenii este învestit constituţional în
persoane alese oficial);
 alegeri libere şi corecte (alegerea persoanelor oficiale
frecvent, corect, fără constrângere sau/şi manipulare
psihologică);
 votul universal (dreptul adulţilor la vot);
 dreptul de a candida;
 libertatea de exprimare;
 informarea alternativă (din alte surse decât cele
oficiale);
130
 autonomia asociaţională.
Aceste cerinţe sunt considerate „set de trăsături minime” ale
unei guvernări democratice, un „etalon” sau „standarde” pentru
democraţia contemporană. La rândul său Arend Liphart distinge între
modelul democraţiei bazat pe majoritate (sistemul majoritar) şi cel
bazat pe consens (sistemul consensual).
a) Sistemul majoritar (opoziţia) se bazează pe
respectarea regulilor majorităţii şi pe existenţa unei
opoziţii net definite (ex. Caracteristic societăţii
omogene – Anglia);
b) Sistemul consensual (consensul) se bazează pe
existenţa unor instituţii care permit luarea în
considerare a diferite puncte de vedere, stimulând nu
opoziţia ci consensul (specific unei societăţi „plurale”,
puternic divizate religios, etnic, cultural, lingvistic –
dar Elveţia, Belgia SUA infirmă consensualismul,
deoarece sistemul în aceste state este mixt (majoritar şi
consensual).
Distincţia readuce în discuţie o temă mai veche lansată de
Tocquevill, care vorbea despre „tirania majorităţii” (deşi, la el avea
un caracter spiritual, o impunere de către societate a unor idei,
practici, sufocantă pentru individ). Ulterior s-a consacrat sensul politic
al formulei, adică pericolul ca în măsura în care deciziile şi acţiunile
guvernării reflectă voinţa majorităţii, minoritatea să fie obligată la o
supunere necondiţionată (maşina de vot). Astăzi se asistă la tendinţele
de expansiune a democraţiei, caracteristică celui de „al treilea val al
democratizării” (cum îl numeşte Samuel Hutington). Perspectivele
sunt determinate de „expansiunea modelului democratic occidental”
prin tranziţia politică, prin prăbuşirea comunismului în Rusia şi
Europa de Est şi Centrală. Succesul tranziţiei politice depinde de o
serie de factori, între care fundamentali sunt următorii:
a) dezvoltarea economică (sărăcia şi subdezvoltarea ameninţă
democraţia);
b) conducerea politică (dacă liderii politici fac dovada
încrederii şi priceperii în promovarea democraţiei).
Sub aspectul tranziţiei politice se poate vorbi de grade, niveluri
care se referă la următoarele etape ale unui proces complex şi de
durată:
131
a) alegeri libere şi corecte;
b) funcţionarea absolut independentă a unor instituţii
(parlament, justiţie, partide politice, grupuri de interese);
c) participarea cetăţenilor la sistemul de guvernare;
d) cultura civică (toleranţă, respectul pentru alte puncte de
vedere).
Mulţi politologi îşi pun întrebarea: Sunt sau nu ciclice sau
reversibile aceste schimbări? Hutington nu este prea optimist, mai ales
dacă se are în vedere experienţa istoriei, când un „val” i-a urmat un
„contra-val”, pe principiul „doi paşi înainte un pas înapoi” (teoria
ciclurilor politice).
Respingând ideea unui caracter inevitabil ciclic al evoluţiei
democraţie-autoritarism, Howard Wiarda este totuşi prudent în
legătură cu evoluţia Estului şi Centrului Europei.
Aşa cum arată Adam Prezeworski, în relaţia dintre democraţie
şi piaţă va decide performanţa economică.

3. Opoziţia în regimul democratic

Apreciată drept criteriu esenţial în definirea regimurilor


democratice opoziţia este partea adversă a puterii, mai exact a
guvernului, este o „contrapartidă dialectică a puterii”. Deci opoziţia
nu este doar tolerată ci are funcţii clare în cadrul sistemului politic. Se
face adeseori distincţie între opoziţia loială (care urmăreşte
schimbarea în cadrul parametrilor constituţionali) şi opoziţia
fundamentalistă de principiul (care urmăreşte sfidarea consensului şi
vizează schimbarea radicală a sistemului politic).
În general, se disting două forme de opoziţie şi anume:
a). Opoziţia parlamentară, reprezentată de partidele sau
partidul aflat în parlament în opoziţie, care nu sunt implicate în coaliţii
sau acord similar cu partidul sau partidele care au format guvernul,
criticând guvernarea şi susţinând propria alternativă la guvernare – ca
de pildă, „guvernul fantomă” în Anglia.
b). Opoziţia extraparlamentară, constituită din partide sau
organizaţii ce nu sunt reprezentate în Parlament.
Mijloacele utilizate de opoziţie se referă la:
a) nivelul cadrului legislativ:
- participare la dezbateri/interpelări
132
- iniţiativă legislativă
- control asupra Executivului
- introducerea moţiunii de cenzură
b) la nivelul mass media
- utilizarea mass media publică
- utilizarea mass media proprie
- utilizarea mass media independentă
Conceptul clasic de opoziţie este cea din Anglia, unde
„Cabinetul fantomă” alcătuit din potenţialii miniştrii, are două funcţii
gemene.
a) conduce activitatea parlamentară a partidului
b) constituie o echipă alternativă la guvernare.
De aceea în sistemul englez opoziţia este considerată o
instituţie, al cărei lider oficial este numit de către monarh şi primeşte
salar în calitate de funcţionar public.
În sistemul prezidenţial american (SUA) opoziţia se află într-o
situaţie specială, deoarece:
a) apartenenţa politică a executivului (preşedinte) poate diferi
de majoritatea parlamentară;
b) în cadrul statelor raporturile dintre opoziţie şi puterea în
exerciţiu poate fi inversată faţă de cea de la nivel federal.
În sistemele multipartidiste se realizează coaliţii de
guvernare, făcând oarecum difuză opoziţia.
4. Societatea civilă

Alături de opoziţie, o caracteristică a democraţiei actuale este


conceptul de societate civilă. Termenul de societate civilă provine de
la latinescul „civitas” (civil) şi se referă la distincţia dintre drepturile
omului şi drepturile cetăţeanului (politice), deci dintre drepturi civile
(ale persoanei, economice, societale, culturale, etc.) şi drepturi politice
(subiect politic).
Termenul de societate civilă are o istorie mai îndelungată, a fost
utilizat în Europa începând din sec. al XV-lea, într-un sens inspirat de
antichitatea romană, adică:
a. o comunitate politică civilizată (viaţa urbană);
b. un cod juridic (norme) propriu;
c. alte caracteristici ce o deosebeau de lumea
primitivă şi barbară.
133
Hegel şi apoi Karl Marx defiena societatea civilă ca: „...o stare
atinsă de popoarele avnsate, dar marcate însă de egoism şi avariţie,
lipsă de coeziune morală, deci se referea în special la ordinea
economică şi socială cu principii proprii, independent de cerinţele
etice, juridice sau politice”.
Ulterior termenul de societate civilă s-a extins desemnând
aspectele non-politice ale ordinii sociale, formele de organizare,
structura socială şi economică separate faţă de stat.
Extrem de rar utilizat în secolul XX termenul în analiza
societăţilor democratice din Occident, conceptul a cunoscut o
revigorare şi o reconsiderare în legătură cu procesele de democratizare
(tranziţie) din Europa Centrală şi de Est deci, de tranziţie de la
totalitarism la democraţie.
Unii consideră că totalitarismul ar fi distrus societatea civilă,
alţii că ea a continuat să existe în diverse forme.
Deşi este foarte frecvent utilizat – termenul de societate civilă –
este destul de ambiguu. El se referă la o relaţie de grup, forme de
asociere distincte independente faţă de stat sau chiar opuse statului,
unde oamenii se manifestă liber. Uneori se consideră că societatea
civilă ar cuprinde toate formele de asociere (practice, grupuri de
interese).
Alteori se face distincţie între „societatea politică” şi „societatea
civilă” în sensul că prima ar include nu numai instituţiile sociale dar şi
partidele angrenate în competiţia pentru putere, iar societatea civilă s-
ar defini prin acele moduri de asociere care se manifestă printr-o
poziţie critică faţă de politic, fie prin apolitism. Un punct de vedere
elaborat despre societatea civilă este exprimat de Jean. L. Cohen şi
Andrew Arato care definesc societatea civilă prin diferenţierea ei de
starea politicului dar şi de sfera economicului.
Deci, societatea civilă „cuprinde sfera vieţii intime, îndeosebi a
familiei, a vieţii asociative (în special asociaţii voluntare); mişcările
sociale şi formele publice de comunicare, dar numai în măsura în care
aceste structuri sunt instituţionalizate. Dacă în regimurile totalitare
societatea civilă se opune statului, în democraţie nu există o opoziţie
de principiu cu celelalte sfere ale sistemului societal (stat, partide,
economie).

134
Bibliografie

1. Hannah Arendt, „Originile totalitarismului”, Bucureşti,


Humanitas, 1994.

CAP. XII.

IDEOLOGIA POLITICĂ

DREAPTA ŞI STÂNGA POLITCII

Ideologia politică face parte din spiritualitatea politică, deci


este o dimensiune subiectivă a politicului. Ea implică relaţii complexe
de cunoaştere şi conştientizare – comportament angajând prioritar
sistemul motivaţional (trebuinţe, nevoi, interese, orientări valorice,
atitudini, aspiraţii, idealuri, modele, percepţii, etc.). La nivelul
colectivităţii sistemul motivaţional se manifestă ca opinie publică (de
la grecescul „doxa” = părere, latinescul opinari, opinia = părere).
Din perspectiva politică, opinia publică este structurată de
ideologie.
Lansat în secolul al XVIII-lea termenul de ideologie a fost mai
larg utilizat în secolul trecut semnificând uneori o
*concepţie sistemică asupra lumii, atât sub aspect teoretic cât
şi pragmatic, atât raţional cât şi afectiv.;
135
*concepţie deformată (sens peiorativ), îndepărtată de
obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de
subiectivism.
Numeroşi autori îl citează pe Marx, care în scrieri din tinereţe,
a definit ideologia ca „falsă conştiinţă”, iar la maturitate ca legitimare
a luptei de clasă.
Sociologul Karl Mannheim (Şcoala radicală de la Frankfurt)
deosebea două forme de ideologii
a). Deformarea gândirii clasei dominante care doreşte
conservarea puterii;
b). Deformarea gândirii clasei aspirante la un viitor ideal
(ideologie utopică – marxism).
Secolul XX a fost oscilant în importanţa acordată ideologiei:
dacă anii ’30–’40 au fost caracterizaţi ca „război al ideologiilor”
(democratice, fasciste, comuniste), anii ’50, conform lui R. Aron au
fost anii „sfârşitului ideologiilor” (războiul rece).
La baza concepţiei privind „sfârşitul ideologiilor” se afla ideea
că, în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi
comunismului lumea contemporană, aflată într-o etapă a abundenţei,
este tot mai raţională şi pragmatică, mai puţin influenţată de
diferenţieri ideologice, toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu
valorile fundamentale ale democraţiei.
Această alternanţă de tip flux-reflux a continuat: înainte de
anii ’60. R. Aron Semnala „sfârşitul erei spiritului ideologiilor” pentru
ca la finele anilor ’80 Fr. Fukuyama să proclame din nou sfârşitul
confruntărilor ideologice majore şi victoria liberalismului economic
şi politic (ideologia liberală).
Alternanţa nu este întâmplătoare: ea dovedeşte că ideologiile
se confruntă cu acuitate în perioade de schimbări profunde (ex.
Europa de Est şi Centrală – unde confruntările ideologice sunt
puternice).
Funcţiile ideologiei:
a. formularea de scopuri şi obiective ale acţiunii
(aspectul proiectiv, dar neştiinţific);
b. explicarea realităţii în raport cu aceste scopuri şi
obiective ale acţiunii;
c. conturarea unui model ideal;

136
d. exprimarea intereselor unor grupuri sau categorii
de oameni;
e. asigurarea aderenţei la aceste scopuri şi idealuri,
mobilizarea oamenilor la acţiune.
Deci, oricât de pregnante ar fi preocupările pentru cunoaşterea
şi explicarea obiectivă a realităţii (demers al ştiinţei), ideologiile nu se
rezumă la aceasta (la cunoaştere) ci implică scopuri, exprimă opţiuni.
Apoi în propagarea scopurilor, ideologia se adresează nu doar raţiunii
(ratiopropaganda), nu vizează doar formarea culturii politice ci şi
dimensiunilor afective, volitive, motivaţiei (senzopropaganda) –
urmărind influenţarea complexă a conştiinţei umane (mistificare,
dezinformare, manipulare) ⇒ falsă conştiinţă.
Ideologia este „un ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii,
idealuri ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind
o anumită interpretare a vieţii sociale şi orientând acţiunea înspre
anumite scopuri, în funcţie de un anumit model al dezvoltării
viitoare”.
Ideologia este un discurs al acţiunii contra altor discursuri,
formulată de actori sociali contra altor actori sociali de grupuri
sociale concurente.
Acest ansamblu relativ „coerent” este esenţialmente produsul
gândirii colective şi, în funcţie de „tipul ideal” pe care-l propune,
urmăreşte menţinerea unui sistem politic sau schimbarea radicală a
acestuia.

2. Ideologia dreptei / stângii

Aplicate la ideologia dreapta şi stânga se referă la două seturi


contradictorii de idei, convingeri, atitudini politice, având adeseori o
mare încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor
politice, aşa cum sunt ele exprimate în programele partidelor politice
sau/şi în orientările valorice existente la nivelul opiniei publice. Lipsa
rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni au condus
la numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor ideologică şi
stasiologică – dar este prezentă în toate tipurile de discurs actual.
Iniţial dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de revoluţia
franceză. Mai precis la o şedinţă a Adunării Constituante din 1789,

137
reprezentanţii naţiunii, divizaţi în privinţa dreptului de veto al regelui,
s-au împărţit topografic în sala de şedinţă:
- partizanii unui veto regal neîngrădit s-au aşezat în dreapta
preşedintelui
- ceilalţi în stânga
Deci opoziţia dintre cele două orientări se referea la principiile
guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică (dreapta) sau
preferinţa pentru un guvern ales (stânga).
- ataşamentul faţă de trecut (dreapta, conservatorii).
- dorinţa de schimbare revoluţionară (stânga).
În secolul al XIX-lea divizarea s-a perpetuat mai ales privind
separarea dintre monarhişti (dreapta) şi republicani (stânga).
• monarhiştii (dreapta) susţineau „tronul şi
altarul”.
• republicanii (stânga) erau anticlericali şi
republicani, bazându-se pe ideea suveranităţii
poporului.
Treptat, poziţia legală de forma de guvernământ în definirea
ideologiilor de dreapta/stânga s-a estompat, prevalând criterii
economico-sociale.
Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea stânga
indica o atitudine favorabilă intereselor proletariatului (salariaţilor),
iar dreapta – o atitudine favorabilă capitaliştilor.
Secolul al XX-lea va cunoaşte o polisemantie (semnificaţii
multiple) a termenilor de dreapta/stânga.
Prima ipostază este aceea a extremismului (atunci când
fasciştii italieni au intrat în Parlament, au ocupat locurile din extrema
dreaptă.
Acest extremism, considerat de dreapta, pentru că în numele
noii ordini, exalta forţa, violenţa, teroarea s-a opus unui alt extremism
– comunismul stalinist (de stânga) pentru că exercita dictatura în
numele valorilor democratice, asociate proletarial.
După al doilea război mondial s-au succedat valori de
stânga/dreapta.
Un moment de referinţă l-a constituit în anii ’60 ceea ce s-a
numit noua stângă = o ideologie eclectică ce dorea revitalizarea
gândirii de stânga, punând sub semnul întrebării unele idei marxiste,
criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale,
138
exprimând însă neîncredere în politica de partid convenţională, în
sistemul democratic tradiţional → tentă anarhistă.
În perioada aceea stânga nouă a avut o influenţă puternică
determinând constituirea a numeroase mişcări care neavând încredere
în potenţialul clasei muncitoare atribuiau rolul esenţial în schimbare
intelectualilor (Herbert Marcuse, Omul unidimensional, mentorul
mişcării).
Mişcările aferente noii stângi au zdruncinat Universităţile
occidentale, dar lipsindu-le de structura şi organizarea – programul
politic, au eşuat în simple tendinţe politice.
Replica la ideologia noii stângi a fost dată de noua dreaptă,
afirmată în anii ’70-’80, ca mişcare ideologică asociată cu cunoaşterea
conservatorismului. (Irwing Kristol – teoretician de marcă al
nonconservatorismului american era numit „Sfântul patron” al noii
drepte.
Apărută pe fondul unor dificultăţi economice ale vremii,
această mişcare (lipsită de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile
socialiste şi în general pe cele ale stângii – susţinând ca obiectiv
esenţial limitarea rolului statului aproape în toate domeniile. În SUA
(R. Regan) în Anglia (M. Thatcher, doamna de fier).
În Franţa, noua dreaptă şi-a concentrat critica pe ideea de
egalitate, care ar duce la uniformizare şi nivelare socială (din această
perspectivă sunt puse pe acelaşi plan: creştinismul, marxismul şi
cultura americană, ameninţare pentru cultura europeană.
În ultimele decenii deosebirile dintre stânga / dreapta s-au
estompat. Încă de la începutul anilor ’80 John Naisbitt afirma
sentenţios: „stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte; aproape totul
vine acum de la un centru radical”.
Totuşi deosebirile se mai menţin. În Franţa, Alain
Monchablon spune că: „opoziţia stânga/dreapta, departe de a fi
depăşită, rămâne încă criteriul major de diviziune, nu numai pentru
analiştii şi oamenii politici, ci şi pentru opinia publică”.
Arend Lijphart pune pe prim plan „dimensiunea economico-
socială” prin care diferenţiază stânga de dreapta. Deosebirile în
politica economico-socială se referă la:
a. proprietatea de stat/privată;
b. rolul statului în planificarea economică;
c. redistribuirea bogăţiei sociale;
139
d. programele guvernamentale de securitate/protecţie
socială.
Astăzi se vorbeşte de Stânga politică / dreapta politică; stânga
economică / dreapta economică.
Stânga politică = credinţa în perfectibilitatea progresivă a
oamenilor, în a face societatea şi oamenii mai buni prin influenţa
politică; atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovare, preocupare
pentru maximalizarea libertăţilor civile, pentru egalitate politică şi
pentru susţinerea suveranităţii poporului, fraternitate şi
internaţionalism; afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra
tradiţiei şi dogmei religioase.
Dreapta politică este mai sceptică în ceea ce priveşte
perfectabilitatea naturii umane prin influenţă publică; este ataşată
menţinerii ordinii sociale, politice, morale; vede anumite virtuţi în
inegalitatea socială7economică; tinde să susţină naţionalismul;
apelează la credinţe şi sentimente non-raţionale (religie, moralitatea
tradiţională a familiei).
Stânga economică = urmăreşte interesele muncitorului
industrial şi ale ţăranilor; susţine intervenţia statului în economie, în
mecanismul pieţii, alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi.
Dreapta economică = crede în libertatea de alegere în sfera
economică şi favorizează economia liberă de piaţă, cu o minimă
intervenţie a statului (statul minimal); are rezerve faţă de sistemul
protecţiei sociale organizate de stat.
A câştigat teren punctul de vedere exprimat de sociologii
americani potrivit căruia ceea ce diferenţiază stânga de dreapta este
mai cu seamă gradul şi natura intervenţiei statului în economie şi
societate (criteriu pragmatic / operaţional).
1. Ideologiile liberale sunt cele mai vechi, ele au reprezentat
stânga în secolul al XIX-lea, dar ulterior, opunându-se (în spaţiul
european) partidelor socialiste, a determinat o deplasare spre centru
sau chiar spre dreapta, în special sub aspect economic (pentru că sub
aspect politic ele susţin ideea de libertate şi drepturile omului).
De precizat că SUA, liberalismul nu numai că este amplasat
în zona stângii, dar se referă la tot ceea ce este la stânga
conservatorismului.

140
2. Ideologiile conservatoare, sunt consecvente în susţinerea
tradiţiilor, apărarea proprietăţii private, limitarea intervenţiei statului
(dreapta).
3. Socialismul democratic născut în zona stângii, apreciat şi
catalogat ca fiind de dreapta de comunismul dictatorial, este
considerat principalul component al stângii, alături de care se situează
comuniştii (cu ideologie nouă), ecologiştii. Ea cuprinde variante de
centru, stânga, dreapta.
4. Partidele democrat-creştine (centru) au apărut în secolul al
XIX-lea, ca reacţie la individualism şi anticlericalism, dar au devenit
forţe politice majore doar în secolul XX.. Acestea îmbină ideile
creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă din perspectiva
catolicismului, deşi nu în mod exclusivist) cu cele conservatoare
favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale, precum şi cu cele
liberale privitoare la democraţia politică, susţinând intervenţionismul
economic şi politicile sociale.
În general, partidele democrat-creştine se situează în zona
„centrului”, atât pentru că îmbină aceste tendinţe (social-democrate +
conservatoare + liberale) cât şi pentru că identifică scopul organizării
politice cu „asigurarea unui echilibru între individ şi colectivitate”. În
funcţie de accentul pus pe unul sau altul din obiective, uneori se
îndepărtează de centru, fie spre stânga fie spre dreapta (centru/stânga;
centru/dreapta).
5. Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX în
Europa şi America de Nord, cu scopul susţinerii producătorilor
agricoli, ale intereselor rurale, în sens general; în Europa Răsăriteană,
în perioada interbelică, s-au bucurat de o existenţă efemeră sub
denumirea de „partide ţărăneşti”. Poziţia lor de centru rezultă din
faptul că apără proprietatea privată, dar solicită intervenţia guvernului
pentru a sprijini agricultura, fiind dispuse la alianţe cu stânga şi
dreapta pentru atingerea acestor obiective.
6. Partidele extremiste, sunt „forţe centrifuge” (Sartori) cu o
certă ameninţare pentru democraţie. Istoria extremismului a început în
perioada interbelică cu opoziţia fascism/comunism şi a continuat după
cel de-al doilea război mondial sub forma terorismului neofascist
(„terorismul negru”) dar şi al terorismului de stânga (ex. Brigăzile
Roşii – Italia, ca alternativă radicală la stânga tradiţională). Ambele

141
extreme refuză democraţia şi utilizează violenţa ca formă a luptei
politice.

Bibliografie

1. Francois Chatelet, Eveline Pisier, „Concepţiile politice ale


secolului XX”, Bucureşti, Humanitas, 1994.

CAP. XIII.

CONSERVATORISMUL ŞI
NECONSERVATORISMUL

Analizând termenul de „conservator”, profesorul francez Ph.


Beneton arată faptul că de peste un secol şi jumătate importanţa şi
respectabilitatea termenului variază de la un moment istoric la altul.

142
La americani, în vocabularul politic, termenul de
„conservator” desemnează opusul liberalismului (acolo liberalismul
fiind apropiat de ceea ce în Franţa şi în alte state europene este social-
democraţia). Astfel, ceea ce în Europa este liberalism, în SUA este
conotat drept conservatorism. În limbajul academic conservatorismul
distinge cu o mare coerenţă o familie de gânditori politici şi de partide
(în primul rând deosebindu-se de liberalism, dar şi de socialism).
Ph. Beneton consideră conservatorismul ca o „mişcare
intelectuală (şi politică) a epocii moderne, născută odată cu ea pentru
că este împotriva ei, care îşi propune să apere ordinea socială şi
politică tradiţională a naţiunilor europene fiind nemijlocit legat de o
reacţie împotriva revoluţiei franceze considerată ca factor de
dezagregare a structurii europene”. Născut ca o mişcare contra-
revoluţionară, conservatorismul a condamnat revoluţia franceză de la
1789, şi mai ales principiile în numele cărora s-a manifestat,
considerate contrare naturii umane, specificului social şi moral al
fiinţei umane. Părintele conservatorismului este englezul Edmond
Burke, în lucrarea „Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa” (1790).
Alţi exponenţi clasici sunt: Maistre, de Bonald.
Conservatorismul, ca antiliberalism şi antimodernism, atacă
probleme fundamentale şi exprimă principii teoretice cum ar fi:
a) punerea în evidenţă a proiectului iluminist;
b) relevarea inconştienţei raţiunii individuale;
c) semnalarea pericolelor individualismului modern prin
nivelarea şi disoluţia societăţii;
d) dereglarea puterii;
e) justeţea raţiunii încarnată în istorie şi tradiţie;
f) necesitatea unei puteri a cărei sursă este deasupra voinţelor
umane;
g) fragilitatea legăturilor sociale şi morale;
h) nevoia unei autorităţi, corpuri sociale, a unei comunităţi
naţionale puternice.
Gândirea conservatoare va relua mereu aceste teme de reflexie,
în numele lor realizând un permanent rechizitoriu al modernităţii, sub
următoarele aspecte:
a. o critică epistemologică, în numele ideii că
noţiunea justă este exterioară individului care,
limitat la datele lui concrete, particulare, este
143
incapabil să depăşească limitele impuse de
providenţă şi cu tradiţia acumulată istoriceşte
(pt. Burke – „individul este un prost, numai
specia este înţeleaptă”);
b. o critică politică, pornind de la ideea că puterea
adevărată, eficientă este exterioară indivizilor.
Democraţia subminează adevărata autoritate
politică dând frâu liber pasiunilor care, în fapt
trebuie stăpânite de o putere situată deasupra lor.
Pe de altă parte, aceeaşi democraţie eliberează
puterea de reguli şi valori cărora ea însăşi
trebuie să se supună. „Puterea este înainte de
toate un gardian în slujba valorilor tradiţionale
materializate în instituţii şi obiceiuri.
Legitimitatea puterii este dată de o origine
transcendentă, care contestată duce la anarhie şi
despotism” (Burke).
c. O critică sociologică, în numele ideii că
societatea nu este un simplu agregat de indivizi
ci o comunitate vie şi ordonată. Omul este
dependent în chip esenţial de societatea căreia îi
datorează aproape totul şi care-l susţine în toate
împrejurările, îndarându-l într-o credinţă, o
moralitate, un grup social sau o instituţie.
Acestea determină o reţea de raporturi în care
este cuprins individul, ordonându-i conduitele şi
creând în societate un echilibru, cu valori şi
ierarhii consolidate de istorie.
Credoul conservatorismului poate fi sintetizat în
următoarele teze:
1. societatea civilă este structurată în mod definitoriu de
către religie, care este o componentă fundamentală a
culturii şi deci, temelia oricărui proces de definire a
fiinţei umane; deci lumea se supune unei ordini de
natură transcendentă în care trebuie să-şi caute
legitimitatea conduitele într-o societate;

144
2. există o ordine în societate, rezultat al manifestării unor
forţe transcendente; instituţiile sunt rezultatul
acumulării organice a tradiţiilor perpetuate în timp, dar
preluate şi dezvoltate firesc de fiecare generaţie;
3. aşa cum a fost creat, omul este reprezentantul unui
amestec de însuşiri, de componente afective, volitive şi
raţionale în care nu raţiunea are rolul hotărâtor pentru
că ea nu poate dirija conduitele spre constituirea unui tip
uman moral. Totdeauna vor răzbate din fiinţa umană
impulsuri originare, stări afective şi volitive pe care
numai prejudecăţile, experienţa, obiceiurile le pot
infirma. „Raţiunea, logica şi abstracţiile secătuiesc
personalitatea umană şi o abat de la rosturile ei vitale.
De aceea fiecare om are datoria de a trăi viaţa în
concretitudinea ei, în forma fundamentală socială care
este familia, ferindu-se de metafizică, de judecăţi cu
pretenţia universalităţii”. (Burke).
4. cuprins într-o ordine de valori în care trebuie să se
încadreze, pe care le perpetuează societatea, insul uman
are mai întâi o serie de îndatoriri şi apoi poate reclama
nişte drepturi; comunitatea (familie, popor, naţiune) ca
păstrătoare a valorilor tradiţionale este superioară
individului, dator să se supună exigenţelor comunitare;
5. fiind înzestrat cu o natură individualizată omul nu poate
ignora faptul că nu este reductibil la ceilalţi decât printr-
o serie de date fundamentale, în principal de ordin
moral, deci structurarea diferenţiată a oamenilor,
ierarhiile sociale, capacitatea de a participa diferit la
organizarea şi conducerea generală a societăţii se
exprimă firesc într-o varietate de grupuri, clase şi
ordine;
6. natura umană este prezentată ca ataşată unor condiţii
determinate, unor cunoştinţe verificate în timp, unor
cadre sociale şi politice constituite şi rezistente la
eroziunea proceselor sociale.
Alte definiţii ale conservatorismului urmăresc să acrediteze
ideea că există un spirit conservator propriu oricărei vieţi sociale şi
145
politice, care se exprimă în refuzul modelelor şi experimentelor
istorice, în căutarea ordinii şi stabilităţii. De aici, acele definiţii pentru
care conservatorismul este acel tip de idei care se ataşează de o ordine
socială şi politică determinată, de un sistem de instituţii, refuzând
schimbarea lor esenţială.
În această accepţiune orice tentativă de păstrare (conservare) a
ordinii sociale şi politice existentă poate fi judecată drept
conservatoare. Există mai multe curente de gândire cu origine
conservatoare şi anume:
a. Tradiţionalismul (accentul este pus pe tradiţie);
b. Naţionalismul (rolul naţiunii);
c. Ţărănismul (tradiţia ţărănească);
d. Elitismul (ereditar şi meritocratic);
e. Tehnocraţia.

1. Naţionalismul
Apărut iniţial ca un curent ideologic prin care se legitima
conceptul de naţiune – ca formă de comunitate umană, naţionalismul
este încărcat de numeroase ambiguităţi. Deşi este un termen de origine
engleză, limba în care s-a consacrat (1715), a fost preluat în Franţa, în
revoluţia de la 1789, pentru a desemna excesele mişcării iacobine,
având apoi, peste decenii o utilizare episodică. Ce înseamnă
naţionalism ?:
1. tentativa de supralicitare a patriotismului, ca
manifestare a unui naţionalism, ilustrat de Nicolaus
Chauvin, imregnat de desconsiderarea altor naţiuni, de
proiectarea unui elitism emoţional şi sloganizat;
2. expresie a dorinţei popoarelor supuse în cadrul unor
impresii de a-şi câştiga independenţa, de a-şi afirma
propria identitate şi suveranitate;
3. substanţa unor concepţii potrivit cărora, pe fondul
disputelor politice pe care le aduce cu sine
pluralismul în viaţa statelor contemporane, trebuie să
se afirme primordialitatea unor valori fundamentale,
definitorii, al unor interese generale ale naţiunii;
acestea au fost apreciate ca fiind orientări ideologice
de dreapta şi chiar de extremă dreaptă.

146
În general refuzând extremismele, fie de dreapta fie de stânga,
termenul de naţionalism s- a stabilizat pe un conţinut pozitiv ce
desemnează efortul unei naţiuni de a-şi determina identitatea ca formă
de comunitate umană, pe care să o promoveze în toate domeniile de
activitate, atât pe plan intern cît şi în relaţii cu alte comunităţi. Ca
ideologie, naţionalismul poate exprima un efort de mobilizare a unei
societăţi pentru a-şi consacra anumite caracteristici de identificare,
integrând membrii comunităţii printr-o reţea de comunicare densă,
eficientă, prin practicarea unei limbi comune, literare, prin mass media
şi educaţie. Tezele instrumentalismului, afirmate pentru a explica
apariţia naţionalismului – aşa cum au fost formulate de Karl Deutsch –
se leagă de dezvoltarea unei elite intelectuale şi politice care îşi asumă
roluri mobilizatoare. Dar în acelaşi sens naţionalismul se poate naşte
pe ceea ce se cheamă „paradigma primordialistă”, conform căreia
deosebirile culturale dintre etnii, întemeiate în mod deosebit pe religie
ar fi factorul primordial al proceselor de identificare naţională.
Există şi tendinţa de a privi naţionalismul ca o simplă ideologie,
urmărindu-se filiaţia de idei de la un gânditor la altul, realizând doar o
istorie intelectuală a naţionalismului. Robert Berdhal a arătat că un
astfel de demers lasă nelămurite o serie de probleme legate de factorii
sociali ai naţionalismului. Promovând ideea unui raport între viaţa
socială şi structurile ei pe de o parte şi geneza/evoluţia
naţionalismului, Heinrich Winkler pune în evidenţă (după modelul
european) faptul că naţionalismul a apărut ca o expresie a emancipării
burgheze şi a dorinţei acestuia de a vedea modernizată întreaga
societate. Cerinţa acestui naţionalism izvora din ideea unificării
naţional-statale (state-naţiune) şi deci a învingerii rezistenţei
feudalităţii, fiind de inspiraţie liberală. În măsura în care în aceste
procese istorice erau angajate şi alte state se poate explica marea
rezonanţă a naţionalismului până la 1848. Odată cu ascensiunea
socialismului, naţionalismul devine doctrina conservării acţiunii
burgheze, marcându-se astfel, trecerea naţionalismului de la stânga la
dreapta spectrului politico-ideologic. Crizele complexe ale sfârşitului
de secol XIX şi începutul de secol XX vor împinge naţionalismul spre
formele extremiste care vor eşua după cel de-al II-lea război mondial.
Winkler scrie că: „Istoria naţionalismului arată până unde poate duce
un popor o politică de aroganţă naţională”.

147
Un punct de vedere distinct asupra naţionalismului oferă Ernest
Gellner, profesor de antropologie socială la Universitatea din
Cambridge. Pentru el, naţionalismul este în chip esenţial un principiul
politic în numele căruia unitatea politică şi unitatea naţională trebuie
să se suprapună.
„ ... naţionalismul este o teorie a legitimităţii politice care cere
ca limitele etnice să coincidă cu limitele politice şi în particular ca
limitele etnice în interiorul unui stat să nu separe deţinătorii puterii
de ansamblul poporului”. Poate exista aşadar, un naţionalism care
cere identităţii naţionale să se exprime în propriul ei stat, alături de
alte naţiuni. Ca doctrină acest naţionalism se poate argumenta prin
dorinţa de a păstra o diversitate culturală, de a dezvolta un sistem
politic internaţional pluralist şi a diminua tensiunile interne ale
statelor.
Unii sociologi vorbesc de un naţionalism occidental şi de un
naţionalism oriental sau balcanic. Într-o asemenea concepţie,
naţionalismul occidental se bazează pe o cultură înaltă pe când
naţionalismul oriental se baza pe o cultură necristalizată.
„Neacţionând în numele unei culturi cristalizate, chiar dacă a tins
spre aceasta, naţionalismul balcanic s-a confruntat cu celelalte
naţionalisme într-un mod intolerant, pe o hartă etnografică haotică,
cu numeroase dialecte. Aceste populaţii din estul Europei erau
închise în această fidelitate complexă şi multiplă faţă de rudenie,
teritoriu şi religie. Ar fi fost necesare mai mult decât câteva bătălii şi
câteva acţiuni diplomatice pentru a le face conforme imperativelor
naţionaliste. Ar fi fost necesare manevre culturale muşchiuloase. Într-
un important număr de cazuri aceasta ar fi însemnat transferuri de
populaţie sau expulzări, o integrare mai mult sau mai puţin forţată şi
chiar lichidarea fizică pentru a realiza această legătură strânsă între
stat şi cultură care este esenţa naţionalismului” (Gellner).
Conform teoriei lui Gellner, naţiunea şi naţionalismul pot fi
apreciate printr-o relaţie fundamentală: puterea şi cultura.
„Puterea, instituţionalizată într-un stat se vrea acoperişul unei
culturi naţionale, păstrătorul ordinii în cadrul comunităţii umane.
Cultura este exprimarea în valori a identităţii unei colectivităţi şi
depinde de capacitatea de creaţie a elitei sale şi de măsura în care se
poate difuza în societate, prin educaţie”.

148
Pusă în termenii analizei politice actuale, problema
naţionalismului strâns legat de naţiune generează trei poziţii
fundamentale:
a. o poziţie care susţine caracterul perimat al acestei entităţi
produse de istorie şi care ar trebui să cedeze locul unei comunităţi
mondiale care să-şi gândească problemele din perspectiva întrgului, a
umanităţii. Aceasta este o concepţie numită holistică (de la grecescul
„holos” = totalitate) pentru care societatea trece de la modul de viaţă
naţional la un mod de viaţă global (post-industrial), de la naţiunea-stat
la comunitatea mondială. În esenţă concepţia holistică apreciază
naţiunea ca un subsistem care devine nonfuncţional, pentru că nu se
poate integra comunităţii mondiale privite ca sistem, ca întreg. Tezele
principale ale concepţiei holistice privind naţiunea sunt:
- naţiunile şi statele naţionale se dovedesc a fi subsisteme
disfuncţionale ale sistemului global;
- se impune înlocuirea treptată a subsistemelor disfuncţionale
cu altele noi, compatibile cu cerinţele sistemului global;
- conştientizarea acestei necesităţi pe calea formării unei
opinii publice mondiale, receptivă la ideea contopirii
popoarelor într-o comunitate globală;
- necesitatea unei acţiuni umane dirijate şi programate pentru
a orienta indivizii, grupurile şi popoarele spre acceptarea
raţională şi afectivă a saltului la comunitatea
supranaţională.

b. o poziţie care consideră că naţiunea s-a constituit ca o formă


de comunitate umană artificială pentru că nu a ţinut seama de
deosebirile regionale, de caracterul eterogen din punct de vedere etnic,
al oricărei populaţii. În faţa marilor probleme care sunt comune
întregii omeniri răspunsurile sunt regionale, încărcate de
particularisme pe care efortul modern de constituire a naţiunilor le-a
anihilat, le-a topit în unităţi de viaţă uniformizatoare. De aceea
„naţiunea trebuie spartă în regiunile tradiţionale iar o viitoare unire
mondială sau zonală va fi expresia integrării acestor comunităţi”.
Astfel s-ar rezolva toate problemele false pe care le-a genrat
naţionalismul şi în primul rând nevoia afirmării particularismului
local, ca semn al divinităţii capacităţilor umane de creaţie iar apoi s-ar
soluţiona şi problemele minorităţilor naţionale.
149
c. o poziţie care susţine că naţiunile sunt forme de comunitate
umană cu rădăcini istorice atât de puternice încât trăsăturile lor
definitorii nu pot fi dislocate nici de schimburile economice, nici de
cele informaţionale, culturale sau politice.

2. Elitismul

În plan ideologic, elitismul este o variantă a conservatorismului.


Termenul de elită este plin de ambiguităţi. Etimologic, termenul de
elită provine din latinescul „eligere” dar pe filiaţie franceză
(aristocraţie, oligarhie, provenind din limba greacă: oligos = puţin;
aristis = ales, deci cei „puţini aleşi”).
Compoziţia elitei unei societăţi, structurată după mai multe
criterii poate fi eterogenă dar, indiferent de deosebirile introduse de
aceste criterii unul este esenţial, anume „elita este expresia unui
raport de inegalităţi dintre membrii unei societăţi”.
 O primă modalitate de introducere a elitismului în analiza
condiţiei umane o constituie rasismul, ideologie legată
de existenţa raselor ca un concept de clasificare a
oamenilor şi popoarelor. Rasismul ca ideologie
converteşte deosebirile naturale dintre rase într-o
ierarhizare a lor, a civilizaţiei şi culturii lor, unele rase
fiind considerate inferioare altele superioare. Acest lucru
sugerează nevoia de politici de păstrare a purităţii fiecărei
rase. De aici discriminarea, segregarea rasială promovate
prin intermediul religiilor, dreptului, moralei, politicii.
Părintele acestei teorii rasiale este considerat Gobineau,
care concepea inegalitatea raselor umane ca urmare a
inegalităţii în aptitudinile lor specifice. Metisajul lor ar fi
un factor de degradare generală a umanităţii favorizând
mediocritatea şi generând mentalităţile democratice şi
egalitare. După Gobineau „vitalitatea unui popor este
dată de puritatea sângelui, deci de originea rasială”, iar
degenerarea unui popor îşi are cauza în pierderea
specificului originar pe care o aduce amestecul cu alte
rase.
150
 O altă formă de elitism se naşte atunci când deosebirea
între oameni superiori şi inferiori se stabileşte pe baza
unor criterii fizice şi psihice care sunt înnăscute şi
transmise ereditar, prin familie. Genealogia persoanei
este în acest caz factorul hotărâtor în a stabili dacă cineva
aparţine elitei căci meritele sunt ale strămoşilor
(gerontocraţie şi cultul strămoşilor). Perpetuarea unei
poziţii elitare de la o generaţie la alta pe baze ereditare
asigură constituirea unei aristocraţii în care familiile
alcătuitoare îşi recunosc reciproc statutul. În acest caz nu
mai are nici o importanţă averea sau priceperea unui
individ ci doar apartenenţa la aristocraţie (elitele
ereditare). În acest sens ideea că monarhia ereditară este
calea prin care în fruntea statelor pot rămâne urmaşii unui
strămoş cu merite şi calităţi deosebite. Este dat ca
exemplu cazul împăraţilor japonezi care descind din
aceeaşi linie de rudenie de peste 25 de secole, cel dintâi
strămoş fiind considerat chiar „Fiul Soarelui”.
Acest elitism gerontocratic este contrazis însă de genetică,
deoarece urmaşii nu au neapărat calităţile de excepţie ale strămoşilor.
De asemenea, conservarea unei poziţii sociale de către o
familie sau aristocraţie nu se leagă numai de calităţile personale ale
celor ce le conferă statutul aristocratic. Or, sub acest aspect, nici un
strat social nu are monopolul marilor calităţi personale care să se
transmită ereditar.
În altă ordine de idei elitismul este contraproductiv pentru
progresul societăţii, în măsura în care instituind cultul valoric al
strămoşilor unei aristocraţii barează căile afirmării sociale pentru cei
cu posibilităţi reale de a contribui la dezvoltarea socială.
Deci, termenul de elită se referă la două perspective teoretice:
a). Una dintre ele vizează structuri sociale în care statutul
individului este determinat prin criterii care nu îi angajează atributele
personale ci cele care privesc grupul său de apartenenţă. În acest caz
poziţia elitară este rezultatul instituirii, prin tradiţie, a unei structuri
sociale pusă sub semnul atemporalităţii. Calitatea insului de a fi „ales”
se dobândeşte prin simpla apartenenţă la grupul care în mod
tradiţional este ereditar;

151
b). Cea de-a doua perspectivă teoretică percepe structura
socială din perspectivă dinamică, rezultat al unor procese sociale în
care indivizii sunt angajaţi ca indivizi ce construiesc anumite raporturi
sociale, cu un anumit grad de structurare formală. În acest caz grupul
social se constituie în legătură cu o anumită funcţie necesară societăţii
pentru care indivizii trebuie să posede anumite calităţi.

Elitismul este deci marcat de cele două tipuri fundamentale de


a privi structurile societăţii:
- după o schemă tradiţională în care statutul grupului
transcende şi înglobează pe cel al individului sau
- după o schemă modernă în care funcţia generează statutul şi
îl consacră.
Conceptul actual de elită se bazează pe două variabile
diferite:
a) poziţia în instituţiile dominante ale societăţii (militară,
politică şi business);
b) apartenenţa la structurile superioare.
Deci se vorbeşte astăzi despre elita puterii (Mills), care este
alcătuită din oameni care ocupă poziţii de vârf militare, economice sau
politice şi din cei din clasa de sus, aceste grupuri fiind alcătuite din
aceiaşi oameni, de regulă. Printre concepţiile contemporane despre
elită cea avansată de plurali;ti este una dintre cele mai influente.
Pluralismul elitelor se bazează pe efectul unei situaţii de inegalităţi
dispersate, deci pe existenţa mai multor surse ale puterii (pluralismul
surselor) şi pe pluralitatea căilor de acces la sursele de putere
(pluralismul mijloacelor).
O altă trăsătură importantă a conceptului pluralist este absenţa
unui consens semnificativ între cei ce au acces la mai multe mijloace
pentru a deţine putere socială. Interesele şi preferinţele acestor grupuri
şi indivizi sunt atât de diferite încât acordul (consensul) lor este
practic imposibil. Rezultatul inegalităţii dispersate şi al diferenţelor în
preferinţele politice fac dificilă distingerea între elite şi non-elite. De
aceea este imposibil a se mai identifica o elită unică în societate, ci
doar existenţa unor elite aflate în conflict, în raport cu diverse
mijloace.

152
CAP.XIV.

DOCTRINA LIBERALISMULUI

1. Concepţii despre liberalism

Apariţia capitalismului a debutat diferit în ţările


europene. În Anglia, de pildă, procesul de naştere al
capitalismului începe încă din secolul al XVII-lea, în
Franţa abia în secolul al XVIII-lea, iar în Germania şi
Italia în secolul al XIX-lea. Desigur, aceste decalaje
între procesul de geneză al capitalismului a influenţat
şi doctrina politică.
Ceea ce este însă comun acestor state constă în faptul că
procesului de naştere şi evoluţie a capitalismului îi corespunde în
planul doctrinologiei politice, doctrina liberalismului. De la început,
doctrina liberală se dezvoltă în strânsă legătură cu doctrina
utilitarismului burghez, prin care se înţelege în esenţă subordonarea
întregii politici a statului, a guvernului – folosului, utilului.
Ocupându-se de sensurile cognitive şi emotive (afective ale
liberalismului ca doctrină politică, autorul american Burnham James
precizează în lucrarea sa „Sinuciderea vestului”: „Punctul de plecare
logic pentru liberalism, ca şi pentru majoritatea celorlalte ideologii,
este o anumită concepţie privind natura omului. Liberalismul nu este
o doctrină exactă şi rigidă, nici în ce priveşte structura ei logică.
Unele din concepţiile liberale trebuie privite ca exprimând mai
degrabă tendinţe ori prezumţii decât să statuteze legi ori ipostaze
precise”.
Atât liberalismul cât utilitarismul sunt de provenienţă
burgheză. Ele răspund unui mesaj comun şi foarte important pentru
avântul general al acestor state. Aşa, de pildă teza folosului, a utilului
în societate se găseşte în germene şi la unii doctrinari de seamă ca:
Hobbes, Voltaire, Diderot, D’Holbach etc.
153
Doctrina liberalismului este concepţia cea mai vastă şi cea mai
longevivă. În dicţionarul de politologie american din anul 1976,
liberalismul este caracterizat astfel: „O concepţie politică ce caută să
schimbe statu quo-ul politic, economic şi social, pentru a promova
dezvoltarea şi bunăstarea individului. Liberalii consideră omul ca o
fiinţă raţională care-şi poate folosi inteligenţa pentru a învinge
obstacole umane şi naturale din faţa vieţii, bune pentru toţi, fără a
recurge la violenţă împotriva ordinii stabilite. Liberalismul se
preocupă mai mult de proces, de metoda rezolvării problemelor decât
de un program specific. Liberalismul a apărut în secolul al XVIII-lea
şi al XIX-lea ca doctrină care evidenţiază dezvoltarea deplină a
individului, liber de constrângerile guvernământului. Invers, liberalul
din secolul XX priveşte guvernământul drept un mijloc de corectare a
abuzurilor şi neajunsurilor societăţii, prin programarea pozitiva a
acţiunii. Liberalii au combătut totalitarismul de dreapta şi de stânga
promovând măsurile politice care caută să reducă inegalităţile
economice şi sociale şi să genereze stabilitatea politică.”
În secolul al XIX-lea liberalismul se afla, după J.

Touchard, la încrucişarea a două drumuri: acela al

conservatorismului liberal şi acela al imperialismului.

Conform convingerilor sale, G. Bouthoul exprimă un punct

de vedere interesant, după care, concomitent cu

industrialismul s-au conturat următoarele doctrine

economice: liberalismul, statul protector şi statul

proprietar unic.

154
Liberalismul, mai mult sau mai puţin integral bazat

pe proprietatea particulară şi pe iniţiativa particulară în

domeniul economic, tinde acum spre o redistribuire

autoritară a veniturilor. Statul protector, lăsând un mare loc

iniţiativei particulare în domeniul economic, face ca statul

să intervină în calitatea de coordonator al producţiei şi

planificării, pentru a evita dezordinea economică. Etatismul

face din stat proprietarul unic dar şi girantul întregii vieţi

economice.

Reflectând asupra situaţiei rezultate după Revoluţia de la


1789, doctrinologul J.J. Chevallier sublinia în „Enciclopedia politică a
Franţei şi a lumii”: „Individ şi stat, acestea sunt de acum înainte cele
două mari personaje ale dialogului politic în doctrină cât şi în
instituţii şi fapte. Revoluţia franceză din 1789, născută înainte de
toate din conflictul dintre absolutismul monarhic şi emaniciparea
individului – condusă nu de creştinism, ci de filosofia secolului al
XVIII-lea, moştenitoarea sa infidelă – a putut modifica termenii
dialogului, nu l-a suprimat. Nu numai statul a ieşit din această
Revoluţie mai suveran, mai naţional, pentru a nu spune naţionalist,
mai intolerant...dar revoluţia pură politică din 1789 şi-a combinat
consecinţele cu acelea ale revoluţiei industriale, revoluţia
maşinismului purtătoare şi ea a unei revoluţii sociale. Astfel, rolul
statului, limitat sub Vechiul Regim la câteva funcţii esenţiale (poliţie,
justiţie, finanţe, apărare şi afaceri externe) avea să se extindă în mod
progresiv într-un mod aproape nedefinit. Statul pur politic avea

155
tendinţe de a se pierde, ca un fluviu mare, în statul economic, iar
dreptul public avea să devină o anexă a economiei politice”.
Conform opiniei lui Touchard a existat un „liberalism de
tranziţie”, aşa cum este el formulat în opera lui Prévost Paradol
„Franţa nouă”.
La rândul său, politologul francez Georges Burdeau în
lucrarea sa „Tratat de ştiinţe politice” insistă mai ales asupra
individualismului liberal, care înglobează convingeri a căror valoare
nu se limitează la domeniul politic, juridic, economic, ci se extinde
asupra filosofiei, artei, literaturii. După el individualismul îmbracă trei
nuanţe şi anume: individualismul anarhic: individualismul socialist şi
individualismul liberal. Individualismul liberal este, în opinia sa, o
reprezentare a vieţii colective care, fondată pe valoarea egală a
indivizilor, pune omul ca scop şi ca motor al dezvoltării sociale. El
vorbeşte de faptul că liberalismul proclamă: „primordialitatea
individului în ordinea valorilor, primordialitatea individului în ordinea
scopurilor, primordialitatea individului în ordinea mijloacelor”, deci

Individul = valoare = scop = mijloc

2. Şcoala fabianiştilor
În 1848 un grup de intelectuali în frunte cu Fabius Cunctator,
înfiinţează o organizaţie reformistă, denumită „şcoala fabianiştilor”.
Curentul, născut în Anglia, este tot de esenţă liberală, potrivnică
socialismului revoluţionar. Ei spun că societatea poate fi transformată
doar prin reforme, printr-o evoluţie treptată în care revoluţiile nu sunt
necesare. Doar reformele sunt necesare. O strânsă legătură s-a fixat cu
timpul între fabianişti, reformişti şi utilitarişti, dar şi cu
malthusianismul.
Subliniind convergenţa utilitarismului şi malthusianismului,
ca variante teoretico-ideologică ale burgheziei cunoscutul filozof
englez John Bernal, preciza în lucrarea sa: „Ştiinţa în istoria
societăţii”: „Căderea lui Napoleon şi reacţiunea care a urmat aveau
să înlăture acest optimism din sfera politicii, îndreptându-l spre
justificarea şi apologia capitalismului industrial în ascensiune”.

156
Atât liberaliştii cât şi fabianiştii împărtăşesc scopuri politice
comune. Liberaliştii îşi construiesc doctrina lor pe principiile unei
morale de ordin creştin, ajustată intereselor lor. Ei propagă de
asemenea, teza pluralităţii puterii de stat, conform căreia o parte din
putere în societate este deţinută de stat, iar altă parte de către alte
organizaţii din societate, de către sindicate, în primul rând. Într-o
asemenea concepţie, statul nu ar fi cel care dispune în întregime de
puterea socială, el fiind doar una din multele asociaţii omeneşti, una
din grupele de care este legat individul. Fabianiştii propagau şi teza cu
privire la revoluţia paşnică, revoluţie posibilă pe cale parlamentară.
Metoda parlamentarismului ar fi deci capabilă şi suficientă pentru a
permite schimbarea revoluţionară a societăţii, deci fără luptă de clasă,
fără violenţă. Laburiştii îşi propun negarea luptei de clasă şi apără
teza armoniei dintre burghezie şi muncitori. Tema centrală a doctrinei
lor este „unirea socialismului cu capitalismul”.

3. J.J. Bentham
J.J. Bentham (1748-1932), filosof, economist şi jurist englez,
este unul dintre fondatorii doctrinei liberale. Operele sale principale
sunt: „Introducere în principiile morale şi legislaţie”, „Deontologia”
sau „Ştiinţa moralei”.
În aceste lucrări, el se străduieşte să elaboreze principiile
teoretice cu privire la menţinerea concurenţei. Una din tezele sale
este aceea că mobil care călăuzeşte acţiunile unui doctrinar trebuie să
fir utilul şi folosul. El este, între alţii, reprezentantul teoriei etice
utilitariste. În politică el traduce etica utilitaristă prin faptul că la baza
ei trebuie să stea folosul şi utilul, că puterea politică trebuie să fie
subordonată folosului şi utilului.
Interesul general este, după el, o sumă a intereselor
individuale. În consecinţă, atât statul cât şi dreptul care există în
societate ar trebui să urmărească asigurarea plăcerii, apărarea
persoanei, proprietăţii şi repartiţia proprietăţii. Dreptul trebuie să apere
proprietatea deoarece de ea se leagă existenţa fericirii, libertăţii,
folosului şi utilului. În concepţia sa politică, omul normal este micul
burghez, după modelul englez.
Pentru Bentham fericirea cea mai mare pentru cel mai mare
număr de oameni o poate asigura numai un stat care nu se amestecă în

157
viaţa economică, socială şi individuală pentru a nu se deranja folosul
şi utilul.
Statul este bun şi necesar, dar nu pentru a constrânge indivizii
ci pentru a asigura folosul şi utilul, pentru a asigura plăcerea
individului, condiţia fericirii sale. Bentham neagă lupta de clasă şi
dispreţuieşte răscoala, pronunţându-se pentru reprimarea sângeroasă a
acesteia.
Referindu-se la principiile originale ale liberalismului Jaqoe
Droz afirmă: „Aceasta (ideologia liberală) se bazează pe un viu
sentiment al eminenţei demnităţi a persoanei umane: a-l şterge din
viaţa noastră socială ar însemna a şterge moştenirea chiar a
revoluţiei franceze. Liberalismul are acest merit de a se opune
oricărei zeificări a statului şi exagerării influenţei sale asupra
cetăţeanului. Însă este adevărat că gândirea liberală, pentru a
supravieţui trebuie să se adapteze condiţiilor actuale de existenţă
socială: ea trebuie să-şi piardă caracterul de clasă; ea nu mai poate
ignora statul... Rămânând fidelă faţă de ea însăşi, gândirea liberală
va cere statului să respecte solidaritatea socială”.

4. Benjamin Constant
Opera principală în care Constant (1767-1830) îşi expune
doctrina politică este „Eseu asupra libertăţii moderne comparată cu
libertatea antică”. Aşa cum arată titlul, în lucrarea respectivă B.
Constant face o paralelă între libertatea epocii moderne şi libertatea în
antichitate. Concluzia pe care o degajă prin această antiteză este aceea
că în antichitate graniţele libertăţii, gradul libertăţii erau mult mai
mari, mai extinse. Aceasta pentru că, în antichitate, după el, individul
dispunea de o libertate politică mult mai mare.
În statele moderne, libertatea este oarecum îngrădită. Singura
soluţie ar fi aceea ca libertatea să fie civilă, cetăţenească. Ea trebuie
asigurată de guvern în interesul, folosul şi utilitatea cetăţenească. Şi la
el libertatea este o categorie politică, filozofică, adică expresia
libertăţii indivizilor, deci a independenţei indivizilor. Evident, această
independenţă a indivizilor vizează raportul cu statul, deci,
independenţa individului în raport cu instituţia politică esenţială – cu
statul.
O altă teză este aceea că puterea politică în societatea modernă
rezidă în Constituţie – act juridic care reglementează întreaga viaţă în
158
stat. Pentru el întrebarea nu este cine deţine puterea în societate, ci
cum se aplică puterea.
El observă că în societate există două categorii de cetăţeni:
unii care participă la viaţa politică şi obştească, a căror libertate este
mai extinsă, şi alţii care nu participă la viaţa socio-politică, aria
libertăţii lor fiind mai restrânsă. În concepţia lui acest decalaj de
participare şi această inegalitate a libertăţii sunt juste, pentru că la
viaţa socio-politică trebuie să participe cei care dispun de proprietate,
pentru că numai aceştia au prilejul să se instruiască, să cunoască legile
şi principiile societăţii. Masele nevoiaşe nu participă la viaţa socială,
ele nu se interesează de viaţa statului deoarece nu au pregătirea
necesară.
În legătură cu formele de guvernare, Constant oscilează când
contra despotismului şi aristocraţiei, când contra democraţiei,
deoarece aceasta ar duce la instituirea absolutismului, la amestecul
maselor în viaţa economică. Pentru el, forma de guvernământ este
monarhia constituţională, aceasta fiind legitimă şi oportună deoarece
regele reprezintă o putere separată, aparte, care este neutră, iar,
libertatea şi puterea regelui este asigurată de Constituţie. În aceste
condiţii, puterea politică este limitată de separarea puterii şi de opinia
publică, adică puterea politică nu poate creşte decât în anumite limite.
El cochetează însă şi cu republica bazată pe constituţie, care ar fi
capabilă să asigure libertatea, servindu-se de constituţie. În concepţia
sa între monarhia constituţională şi republică pe bază de constituţie nu
sunt deosebiri esenţiale, ci doar deosebiri de formă, de procedură.
Benjamin Constant este socotit de către Jean Jaques
Chevallier ca „...cel mai mare dascăl al şcolii liberale din secolul al
XIX-lea”. Aşa cum arăta Constant: „Am apărat timp de 40 de ani
acelaşi principiu: libertatea în toate, în religie, în filozofie, literatură,
industrie, politică şi prin libertate eu înţeleg triumful individualităţii,
atât asupra autorităţii care vrea să guverneze prin despotism, cât şi al
maselor care reclamă dreptul de a servi minoritatea faţă de
majoritate”.
Concluzia sa liberalistă este că „Pentru a fi fericiţi, oamenii
au nevoie de a fi lăsaţi într-o independenţă perfectă în tot ceea ce este
în legătură cu ocupaţiile lor, întreprinderile lor, sfera lor de
activitate, fantezia lor”.

159
5. Neoliberalismul
La finele secolului trecut liberalismul intră într-o nouă fază de
evoluţie, marcată de căutări pentru perfecţionarea sistemului politic.
Manifestându-se la început prin aşa-numitul „liberalism de
tranziţie”, mişcarea liberală va atinge o nouă etapă anume aceea a
radicalismului. Doctrinele radicale erau preocupate de practica
guvernământului republican. În funcţie de accentul pe care l-au pus pe
libertate sau pe legalitate, reprezentanţii radicalismului au deţinut
poziţii de stânga sau dreapta.
O notă distinctă în cadrul radicalismului a adus concepţia
solidaristă a lui Leon Burgeois prin faptul că a considerat că individul
şi societatea se pot lega armonios dacă fiecare individ se simte solidar
cu semenii săi. Doctrina solidaristă urmăreşte: „...organizarea politică
şi socială a societăţii după legile raţiunii”, ceea ce permite
constatarea că vechea temă a relaţiei dintre societatea civilă şi stat este
soluţionată acordând atenţie stării reale a societăţii şi activismului
statului faţă de societatea civilă. Este de reţinut mai ales intervenţia
statului în probleme sociale. De asemenea, radicaliştii şi implicit
solidariştii – în genere – liberalismul de tranziţie – apelează la
specialişti pentru organizarea şi conducerea socială, pentru eficienţa
activităţii şi beneficiul societăţii (Ed. Herriot).
Ştiinţa este considerată întemeietoarea politicii, sursa
progresului, iar raţionalismul pe care-l slujeşte ştiinţa este considerat
generatorul unor metode noi de promovare a vechilor idealuri liberale.
Radicalismul doreşte un „control deplin al puterii de către
cetăţeni”.
Pentru Alain, reprezentant al radicalismului, viaţa politică
trebuie să stabilească un echilibru mereu ameninţat între ordine şi
stabilitate, între rezistenţă şi supunere. „Rezistenţa şi supunerea, iată
cele două virtuţii ale cetăţeanului. Prin supunere el asigură ordinea;
prin rezistenţă el asigură libertatea. A te supune rezistând acesta este
tot secretul. Ceea ce distruge supunerea este anarhia, ceea ce
distruge rezistenţa este tirania”.
În linii mari liberalismul de tranziţie se construieşte în Anglia,
pe urmele filosofiei lui H. Spencer. Este vorba mai ales de Şcoala de
la Oxford, care a conştientizat necesitatea unei revizuiri a
liberalismului clasic, ţinând seama de faptul că totuşi natura umană
este socială şi numai în cadrul social individul îşi poate construi
160
personalitatea. Deci, omul trebuie să se supună interesului general
care nu este altceva decât conştiinţa umană a membrilor unei societăţi
privind ţelurile pe care să le urmărească. Politica devine un
„aranjament” prin care se creează condiţiile sociale ale progresului.
Fiecare individ trebuie să aibă posibilitatea (libertatea) de a acţiona în
mod util societăţii în care trăieşte, motiv pentru care statul trebuie să
intervină în educarea oamenilor, în organizarea comerţului, serviciilor.
Şcoala de la Oxford cere statului să susţină un adevărat
parteneriat social prin încurajarea mişcării sindicale, a cooperativelor,
a mutualităţilor.
De la acest rol mai modest al statului în raport cu societatea se
mai cere un pas spre a afirma clar tezele neoliberalismului. Acest pas
va fi făcut de o pleiadă de gânditori între care: L. Rougier, W.
Lippman, B. De Jouvenel, Jague Rueff, consideraţi ca nostalgici ai
liberalismului.
Premisa concepţiei lor va fi aprecierea viabilităţii tezelor de
bază a liberalismului, care însă nu au fost niciodată aplicate corect;
respectul pentru individ şi promovarea liberei concurenţe, fără nici un
amestec al statului.
După neoliberali, intervenţia statului a determinat următoarele
fenomene:
a) Control al preţurilor şi deci o descurajare a iniţiativei
particulare;
b) Frânarea rolului elitelor deci o descurajare a celor mai
capabile elemente ale societăţii care să asigure ordinea şi
progresul;
c) Asistenţa socială care antenuează dorinţa de muncă şi de
câştig;
d) A lăsat impresia că prin materializarea lozincilor
liberalismului prosperitatea şi democraţia se vor dezvolta
de la sine;
e) A lăsat puterii domenii de acţiune care aparţin indivizilor.
Pentru a depăşi aceste rele ale societăţii interbelice
trebuiau redate individului libertatea de acţiune şi creată
egalitatea de şanse a fiecărui. Puterea statului trebuie limitată
printr-un sistem de „contragreutăţi” pe care le pot oferi grupurile
de presiune.

161
Pledoaria şcolii germane neo-liberale (R. Eucken) se
centrează pe economia de piaţă, singura capabilă să lase câmp de
acţiune agenţilor economici, competiţiei şi concurenţei. Printr-o
politică a ordinii concurenţiale statul trebuie să procedeze la
instituţionalizarea garanţiilor unei concurenţe eficiente.
În general, şcolile neoliberale doresc să împace principiul
libertăţii cu cel al egalităţii în plan economico-social. A Muller-
Armack a lansat, în acest sens, termenul de economie socială de piaţă,
care lasă loc liber iniţiativei şi concurenţei dar stabileşte măsuri care
să împiedice îmbogăţirea exagerată la un pol al societăţii, sărăcia şi
nesiguranţa la alt pol. Economia socială de piaţă se deosebeşte de
liberalismul clasic prin următoarele elemente:
a) concurenţa efectivă nu este un dat imuabil ci se
construieşte printr-o politică de susţinere (sprijin) a ei de către
stat;
b) repartiţia veniturilor, realizată prin mecanismele pieţii,
se pot corecta printr-o redistribuire ulterioară.
c) rolul statului constă în a crea o conjunctură favorabilă
pentru a folosi deplin forţa de muncă, pentru a asigura
stabilitatea preţurilor.
Toate aceste elemente se pot realiza dacă diversele
grupuri şi structuri din societate îşi înţeleg statutul de parteneri
sociali şi acţionează în direcţia unui optim funcţional al întregii
societăţi.
Un loc distinct în cadrul evoluţiei gândirii liberale şi
neoliberale a acestui secol îl deţine F. Von Hayek. Conceptul său
central este acela privind ordinea socială liberală, care este o stare a
societăţii în care fiecare individ se angajează liber, pe baza
cunoştinţelor pe care le are, respectând un set de principii generate de
societate şi impuse prin tradiţii. De aici opoziţia sa fermă faţă de:
a) reformism, care ignoră faptul că ordinea socială se
instalează în timp îndelungat şi se caracterizează printr-un număr de
principii proprii, care nu se amestecă cu altele, aşa cum doresc
mişcările reformatoare;
b) utilism, care urmăreşte doar obţinerea unor conduite cu
rezultate practice, ignorând existenţa unor principii fundamentale, care
definesc o ordine socială anumită;
162
c) conservatorim, care ignoră nevoia unor principii politice şi
nu poate opune un set de frâne ale oricărei autorităţi, inclusiv celei a
poporului.
Hayek este susţinătorul unui evoluţionism care constă în
afirmarea unor „structuri ordonate” ce rezultă din acţiunea
oamenilor fără ca aceştia să fie conduşi de un plan anumit. Este
un set de ordini spontane care se constituie printr-o selecţie a
soluţiilor pe care le dau societăţile umane marilor probleme de
adaptare, fără nici o ordonare artificială sau o organizare
deliberată.
„Nu se poate modifica vreunul dintre aspectele acestor ordini
fără a deregla ansamblul prin tulburarea forţelor care exprimă
ordinea generală, în cadrul cărora să se poată stabili inovaţiile
posibile” spune Hayek.
Pentru el problema – cheie a preocupărilor este dată de
constatarea că ordinea liberală se sprijină pe un ansamblu de principii
care trebuie respectate pentru că izvorăsc dintr-o evoluţie socială care
a selectat ordinile cele mai eficiente. În timp însă aceste principii au
fost abandonate în favoarea unor iluzii constructiviste, astfel că
problema principală trebuie să fie legată de reabilitarea şi aplicarea
integrală a acestor principii. El afirmă că „liberalismul individual”,
care în raporturile cu ceilalţi îşi adaptează conduitele, fără a avea
nevoie de nici un stat care să-i gireze integrarea socială nici de o
raţiune suprapersonală care să-i explice destinul. „Viaţa însăşi
determină selecţia ordinilor sociale mai eficiente, deci ea este cea
care a structurat ideea reprezentării politice şi a regulilor de
conduită politică. Ele au fost corupte prin faptul că piaţa n-a mai fost
capabilă să regleze liber viaţa economică iar raţionalismul
constructivist a răspândit ideea că oamenii îşi pot da legi prin
intermediul statului. Puterea socială, suficientă sieşi şi
autocontrolându-se (fără intervenţia vreunui factor exterior) este
supusă puterii politice care a trădat idealul democraţiei”. Politica
trebuie să reinstituie o clauză fundamentală care să limiteze orice
autoritate publică, precizându-i limitele în care poate lua măsuri
constrângătoare şi determinându-i organizarea în puteri separate.
„Actualele democraţii – spune Hayek - sunt corupte deoarece au
permis invazia puterii în viaţa socială, când menirea ei este doar de a

163
veghea la soluţionarea problemelor sociale pe care mecanismele de
piaţă nu le pot sesiza şi rezolva”.
Pentru Hayek libertatea rămâne condiţia de bază a vieţii
sociale iar statul trebuie să intervină prin măsuri economice şi sociale
în sprijinul intereselor particulare, ţinând seama de „noul parteneriat”
între agenţii sociali, socotind că statul, alături de interesele individuale
trebuie să apere şi interesele diverselor grupuri constituie în societate.
Condiţia de bază a acestei intervenţii este realizarea bunăstării
generale. Acest stat se mai numeşte „stat producător de bunăstare”,
care este atât un partener al activităţii sociale cât şi al instituţiilor,
deasupra societăţii, dar care are datoria de a stabili un set de criterii ale
bunăstării în societate şi ale determinării sociale, de corijare a inflaţiei,
de soluţionare a şomajului. Statul trebuie să devină un mediator între
individ şi colectivitate. „Este un drept egal, al fiecărei persoane de a se
împărtăşi din bunăstare, chiar şi atunci când nu are resurse de a şi-o
produce personal” (Hayek). Statul trebuie să acorde membrilor
societăţii o serie de servicii gratuite prin resurse provenite din
impozitare. El trebuie să dezvolte, când este necesar, proprietatea
socială asupra sectoarelor strategice.

CAPITOLUL XV

TEHNOCRAŢIA ŞI PUTEREA POLITICĂ

Doctrina tehnocratică este nemijlocit legată de rolul şi locul


tehnicii în societăţile moderne şi contemporane, al consecinţelor pe
care le are asupra condiţiei umane în general, asupra economiei,
administraţiei, politicii, culturii. Din acest motiv, în dependenţă de
perspectiva din care este cercetat rolul tehnicii, de specificul
consecinţelor acţiunii ei în diverse domenii se construiesc şi

164
concepţiile tehnocratice. Astfel, tehnocraţia ca doctrină a puterii se
constituie din mai multe puncte de vedere, şi anume:
a) ca tip de regim politic, ea încearcă să stabilească modul de
desemnare a titularilor puterii; efortul tehnocraţiei constând în a
formula caracteristicile unui regim politic care să depăşească
modalităţile tradiţionale (apartenenţa la o clasă, votul, ereditatea, etc.)
pentru a se întemeia pe cele ce ţin de competenţa şi priceperea
oamenilor puşi în poziţii conducătoare;
b) ca metodă de conducere, tehnocraţia vizează modul în
care se iau şi se înfăptuiesc deciziile politice; tehnocraţia ar fi un
mod coerent de guvernare în care actele puterii se întemeiază pe
consideraţiuni put obiective sau pe calcule strict ştiinţifice; ar
avea loc o maximă raţionalizare a vieţii sociale care urmăreşte să
excludă din raza deciziei tot ceea ce nu poate fi cuantificat
(pasiuni, valori, dorinţe, tradiţii, etc.);
c) ca o concepţie despre lume, tehnocraţia urmăreşte
elaborarea unei viziuni filosofico-politice care să instituie o strategie a
deplinei raţionalităţi a raporturilor omului cu natura şi respectiv cu
semenii.

PREDECESORI. PRIMII TEHNOCRAŢI


Este aproape unanim recunoscut ca predecesor al
tehnocraţiei Saint-Simion, filosof utopic francez numit de D.
Bell „un tehnocrat aproape maniac”. Aşa cum se dezvăluie din
opera sa, Saint Simon considera că societatea industrială se va
naşte şi dezvolta numai dacă la conducerea naţiunii se vor afla
„oameni noi”, adică: ingineri, constructori, planificatori şi nu
metafizicieni, avocaţi, deci nu oameni cu preocupări abstracte.
După el societatea se va realiza numai dacă ar face „totul
pentru industrie” şi „totul prin industrie”.
„Administrarea lucrurilor va înlocui administrarea
oamenilor” – afirma autorul. Totuşi, aşa cum apreciază
165
politologul Jean Meynaud „această poziţie diferă net de
concepţiile ce vor să atribuie tehnicienilor publici, în principiu
dezinteresaţi, răspunderea pentru a administra economia”.
Concepţia lui Saint Simon este caracteristică veacului al
XIX-lea, când se afirmă un puternic curent de idei care
demonstra necesitatea unui nou tip de organizare socială în
acord cu exigenţele tehnicii moderne şi cu noile restructurări
economice. Conceptul de raţionalizare este fundamentul gândirii
lui Max Weber. Sociologul german sublinia că „...viaţa modernă
este bazată pe calcul şi tehnologie raţională, pe spirit raţional şi
chiar pe o raţionalizare a comportamentului de viaţă”. Un
moment important în geneza tehnocraţiei îl constituie sistemele
de organizare a producţiei şi muncii preconizate la începutul
secolului nostru de Taylor, Ford, Fayol, care se bazau pe
descompunerea mecanică a mişcărilor (studiul muncii,
ergonomia, economia muncii etc.)
Termenul de tehnocraţie a fost folosit pentru prima dată
de William Henry Smith, inginer din Berkeley (California), în
anul 1919 în lucrarea „Managementul Industrial”. „Tehnocraţia
– spunea el – poate fi denumită ca o teorie a organizării sociale
şi un sistem de organizare raţională a industriei. Ea implică
organizarea ştiinţifică a energiei şi a resurselor naţionale şi
coordonarea democraţiei industriale cu voinţa poporului”.
Noţiunea, însă şi mişcarea pe care a generat-o, avea să se
răspândească în timpul crizei din anii 1929-1933, mai ales în
USA.
Theodor Veblen a ajuns la concluzii tehnocratice în urma
dezvoltării concepţiei sale economice instituţionaliste. Ca
părinte al instituţionalismului american, Th. Veblen s-a afirmat
ca un adversar al ştiinţei economice tradiţionale – clasice şi
neoclasice – care sancţionau ştiinţific ordinea existentă. Operând
o distincţie între „procesul industrial” ca „producător de bunuri”
şi „întreprinderea de afaceri” (business) ca „producătoare de
bani”, arată că cele două tendinţe sunt incompatibile.

166
„Producţia materială (procesul industrial) bazată pe
maşinism, răspunde undei nevoii sociale, sprijină procesul
vieţii, corespunde unui instinct esenţial uman, instinctul muncii.
Business-ul (întreprinderea de afaceri) este o consecinţă a
subdezvoltării proprietăţii private, urmăreşte numai profitul,
pune în pericol stabilitatea socială sub aspect economic
(frânează dezvoltarea, naşte dezechilibru) şi sub aspect social
(determină raporturi conflictuale între producători şi profitori,
între lucrători şi proprietari)”.
Deoarece numai cadrele tehnice sunt în măsură să
cunoască legile de funcţionare ale procesului industrial, ele ar
trebui să deţină cea mai mare putere politică. Astfel, Veblen
avansează ideea unui „control tehnic şi social al producţiei”, în
cadrul căruia inginerii se vor substitui practic antreprenorilor.
Th. Veblen împrumută doctrinei tehnocratice câteva
teme principale:
a) teza despre rolul politic şi social pe care-l are
specialistul (mai ales inginerul), motiv pentru care a fost
etichetat de către H. Lenk drept întemeietor al „inginerocraţiei”;
b) teza reducerii problemelor politice la latura lor
tehnico-administrativă;
c) teza că preluând puterea, inginerii ar putea înlătura
orice sursă de conflict şi neînţelegere dintre specialişti şi
antreprenori.

J. Burnham este întemeietorul „revoluţiei


manageriale”, care se va pune bazele managementului. Teza de
la care porneşte Burnham este aceea a separaţiei proprietăţii şi
controlului.
El nu împărtăşeşte distincţia dintre proprietate şi control
din punct de vedere istoric şi sociologic. Conform opiniei sale,
proprietatea înseamnă control, ele nu pot fi separate, deoarece
„proprietatea fără control este o ficţiune fără înţeles”. Clasa
dominantă şi conducătoare în societate, spune el, deţinând
proprietatea, deţine două drepturi fundamentale: acela de a
167
controla accesul la principalele instrumente de producţie şi
sistemul de distribuire a produselor rezultate.
Dar, spune Burnham, dacă vom interpreta sintagma
„separaţia proprietăţii şi controlul” în sensul separării
controlului asupra accesului la control asupra tratamentului
preferenţial în distribuţie suntem confruntaţi cu un fapt de
importanţă deosebită. El consideră că însuşi „controlului asupra
instrumentelor de producţie este supus unei schimbări”, că „aici
are loc mecanismul evoluţiei manageriale”. Este vorba de un
proces lent în care se transformă chiar structura economică.
Când structura economică nouă se va împlini, spune el,
„capitaliştii nu vor mai exista”.
Dar managerii nu vor intra în posesia proprietăţii
propriu-zise.
„Controlul asupra instrumentelor de producţie este
exersat cumva indirect, întrucât specialiştii pun stăpânire asupra
statului, care este principalul proprietar şi vor controla
principalele instrumente de producţie. Statul va fi proprietatea
managerilor şi aceasta va fi suficient pentru a ocupa poziţia de
clasă dominantă”.
Concomitent, tratamentul diferenţiat în distribuţie va fi
preluat de manageri J. Burhanm subliniază corect că în
perimetrul puterii a apărut un nou personaj = managerul
(specialist cu pregătire multilaterală).

J.K. Galbraith este un alt reprezentant al


„managerismului”, deşi este de formaţie neoliberală. Lucrarea
care l-a consacrat se numeşte sugestiv: „Noul stat industrial”.
Conceptul central al gândirii sale sociologice este cel de
tehnostructură, despre esenţa (natura) şi funcţiile acesteia.
Tehnostructura – formată din ingineri, organizatori,
economişti, finanţişti, personalul administrativ-funcţionăresc
reprezintă un corp unitar care ar prelua de fapt conducerea
întreprinderii „capitaliştii fiind pur şi simplu îndepărtaţi de la
putere”.
168
Ca grup, tehnostructura „...se întinde de la conducătorii
supremi ai corporaţiei până acolo unde se mărgineşte, la
perimetrul exterior, cu funcţionarii şi muncitorii...Ea înglobează
pe toţi aceia care contribuie cu cunoştinţele lor la luarea
deciziilor în grup. Aceasta şi nu conducerea întreprinderii este
inteligenţa ei îndrumătoare, creierul ei”.
Pentru autorul „Noului stat industrial”, tehnostructura
se defineşte prin anumite trăsături esenţiale:
a) a preluat puterea de la capitalişti sau acţionari,
transformându-se într-un nou „sediu” al puterii în intreprindere
şi în societate”;
b) Imposibilitatea acţionarilor de a participa la decizie,
adunările reprezentanţilor devin simple camere de înregistrare a
rapoartelor alcătuite de tehnostructură;
„Reprezentanţii adunării acţionărilor în consiliul de
administraţie au poate iluzia puterii. Ei se întrunesc cu cea mai
mare solemnitate pentru a vedea acordânduli-se ceremonios
dreptul de a ratifica hotărârile. Nu se poate spune că puterea
lor reală este neglijabilă: este nulă”.
c) Tehnostructura intră într-o relaţie strânsă cu statul,
într-un gen de „simbioză interbirocratică” (particularitatea
sistemului industrial), fapt care-i amplifică puterea socială;
„Sistemul industrial este legat de stat. În privinţe
importante, corporaţia matură este un braţ al statului. Iar statul
este, în probleme de seamă, un instrument al sistemului
industrial”.
d) Marea corporaţie nu ar mai viza profitul, ci creşterea,
ca element al stabilităţii (profitul continuă să fie o condiţie, dar
nu mai reprezintă impulsul economic fundamental).
Lucrările sale: „Noul stat industrial”; „Societatea
abundenţei”; Teoria economică şi interesul public”, critică
societatea de consum, dar au fost repere ale programului lui J.
Kennedy (Noua frontieră) şi a lui L.B. Johnson (Marea
societate), După el, „imperativele tehnologiei şi ale organizării,

169
nu concepţiile ideologice sunt acelea care determină forma
economiei societăţii”.
În perioada postbelică, printre autorii care au atacat
considerabil „micul incident” cum este numit transferul de
putere se află şi CW Mills. El arată că este abuziv să se
vorbească de o „revoluţie silenţioasă” a managerilor care ar
conduce la deposedarea proprietarilor de puterile şi
prerogativele lor.
„Revoluţia managerială” nu este altceva decât o
reorganizare a proprietarilor cu scopul de a asimila mai rapid
cuceririle ştiinţei în procesul de conducere (management), de a
spori eficienţa şi performanţa. [„pretinsul mort (proprietarii) –
spune Mills – este destul de viguros” (Imaginaţia sociologică”].
Procesul de înlocuire a opţiunii politice printr-un calcul
strict economic şi tehnic este evidenţiat şi într-o lucrare intitulată
„Democraţia în vacanţă” (F. Fontaine, 1959), în care se afirmă:
„Era organizatorilor (managerilor n.n.), atunci când va
veni, va purta un alt nume, căci ea va fi era ordinatoarelor, a
maşinilor electronice care vor face dovada că aleg, prevăd şi
corijează mai bine decât omul situaţiile în care este angajat el
însuşi.”
Relevând faptul că ideea tehnocratică nu este aplicabilă
afirmă: „Momentul când maşinile vor face inutilă judecata
umană nu a venit încă şi se presupune că nu va veni niciodată.
Deciziile economice de stat comportă o dimensiune ireductbilă
la calculele de maşinizare şi optimizare. Nici o maşină nu va
alege fără riscul unei erori pe cei mai demni sau pe cei mai
capabili de a conduce”.

B. Tehnocraţie şi puterea politică


În cadrul tehnocraţiei actuale raportul dintre putere şi stat
prezintă soluţii reducţioniste, conform cărora „cetăţeanului îi
este practic imposibil să participe la decizie şi conducere în
societate”. Acest reducţionism este determinat de:
a) puterea politică este identificată cu statul;
170
b) statul este conceput numai ca un organ tehnic, menit
să administreze cât mai eficient resursele societăţii.
Astfel, în concepţia lui J. Ellul alianţa dintre tehnică şi
stat nu mai este un „fapt neutru”, din contră statul tinde să
devină o „sumă de tehnici moderne”. Deci, statul şi-ar schimba
nu numai modul de funcţionare, dar însăşi esenţa sa, natura sa
profundă.
„Statul nu mai este preşedintele republicii plus una sau
mai multe camere de deputaţi. Nu mai este nici măcar un
dictator înconjurat de anumiţi miniştrii atotputernici. El (statul)
este o organizaţie de o complexitate crescândă care pune la
lucru suma tuturor tehnicilor moderne.
În mod teoretic, politicienii noştri se află în centrul
maşinăriei, dar în practică ei sunt progresiv eliminaţi de acest
mecanism. Oamenii noştri de stat au ajuns să fie sateliţi
neputincioşi ai acestei maşini care cu toate componentele şi
tehnicile sale funcţionează la fel de bine şi fără ei”.
Crezul tehnocratic este formulat clar de acelaşi autor
când spune:
„Sub influenţa tehnicii, statul în întregime se modifică;
se poate spune că nu mai există (sau există din ce în ce mai
puţin) puterea politică (cu întregul său conţinut – ideologie,
autoritate, puterea omului asupra omului etc.). Ceea ce se naşte
este un stat tehnician, un stat având mai ales funcţii tehnice, de
organizare tehnică şi un sistem de decizii raţionalizate”.
Într-un asemenea stat, deciziile politice sunt luate în
virtutea unor „motivaţii tehnice” deoarece „tehnica pură
reprezintă interesele generale”. Noua „tehnică politică” rezervă
atribuţii diferite de cele clasice. Statul invadat de tehnici
moderne îşi întemeiază concepţia de guvernare pe exigenţele
acestor tehnici iar doctrinele politice nu pot decât să justifice
anumite acţiuni şi decizii, să le prezinte ca find conforme cu
idealurile sociale. Astfel, cetăţeanul apare ca neputincios în faţa
acestei evoluţii, dându-şi seama că nu mai poate participa la
conducerea statului.
171
„În realitate – spune J. Ellul – cetăţeanul nu poate
influenţa cu nimic decizia administrativă. Se poate spune că cu
cât creşte importanţa statului, cu atât se diminuează cea a
cetăţeanului”. (Despre Tehnocraţie”).
În acelaşi timp, analizele moderne, întregul proces pe
care-l presupune astăzi decizia ar înlătura treptat şi rolul omului
politic.
„Complexitatea problemelor face ca omul politic să
depindă strâns de birourile de studii, de experţi care pregătesc
dosarele. Şi odată ce decizia a fost pregătită şi prezentată de
către omul politic, ea îi scapă, pentru că birourile sunt cele care
o pun în aplicare. Omul politic joacă un rol de paradă, faţadă şi
pe de altă parte, îşi asumă responsabilitatea unei afaceri pe
care nu o cunoaşte decât foarte superficial” (J. Ellul, op.cit.).
Un punct de vedere apropiat exprimă şi politologul
german Helmuth Scheksky, după care fuziunea dintre stat şi
tehnică schimbă bazele legitimităţii şi ale guvernării ca
dominaţie, ale raţiunii de stat, ale relaţiilor dintre state. El
încearcă să elaboreze un „model al raţiunii de stat” într-un „stat
pur tehnic”, o teorie de legitimitate a statului tehnic – ceva
similar contractului social.
Statul îşi subordonează tehnicile modern funcţionării
sale, propriei sale raţiuni de stat, raţiune profund modificată şi
semnificând „coerciţia multiplelor tehnici prin care se
materializează statul”. Conform lui Helmuth Schelsky statul nu-
şi mai propune scopuri politice, raţiunea sa reducându-se la
„folosirea cu maximum de randament a mijloacelor tehnice de
care dispune”.
Suveranitatea devine în acest caz dreptul de a decide
asupra gradului de eficienţă a instrumentelor tehnice de care
dispune statul şi mai ales de a-şi eficientiza la maxcimum
propria sa activitate.
În raport cu alte state, suveranitatea înseamnă
„diminuarea la maximum posibil a dependenţei faţă de
mijloacele şi posibilităţile tehnice ale altor state”.
172
Noul sistem nu mai are nevoie de o legitimare specială –
spune autorul – deoarece tehnica se legitimează prin însuşi
procesul de funcţionare optimă. Ca activitate de negociere între
grupuri cu interese diferite, de formare a voinţei populare, de
stabilire a normelor sociale, politica este complet eliminată, ea
neîmplinind decât rolul unui „adjuvant” pentru lipsurile „statului
tehnic”.
Noul sistem de stat (statul tehnic) va fi deservit de
specialişti, însă aceştia nu mai formează o clasă ci se limitează
să deservească cerinţele ce decurg din funcţionarea optimă a
structurilor tehnice.
În măsura în care se menţin la putere, politicienii pot
juca doar un rol nesemnificativ în procesul de adoptare a
deciziilor, deoarece acestea sunt legitimate de competenţele
specialiştilor.

C. Tehnoelitismul (Elitismul tehnocratic)


Modelul este propus de politologul francez Alfred
Frisch, care observând că în Europa Occidentală există un
„decalaj îngrijorător între promisiunile făcute cetăţenilor de
către echipele de conducere şi realizările efective”, apreciază că
singura soluţie pentru a depăşi această situaţie este instaurarea
tehnocraţiei sau a democraţiei directe. Cum aceasta din urmă
nu poate fi realizată rămâne ca soluţie doar competenţa tehnică,
care va îmbrăca o formă elitistică (elita tehnocratică).
„Elitele – spune autorul – vor continua să joace un rol
important şi chiar decisiv în societăţi şi state)”. După opinia sa,
democraţia poate fi păstrată, dar numai „ca o concesie făcută
tradiţiei”. Sugestivă din acest punct de vedere este concepţia lui
Alain Touraine, care afirmă: „Resursa principală a societăţii
postindustriale este personalul său ştiinţific, societatea modernă
fiind produsul a „doi oameni”, inginerul şi economistul, şi al
conceptului care-i uneşte – conceptul de eficienţă”.
Tehnocraţia postulează rolul hotărâtor al unui grup
restrâns de membrii ai societăţii care trebuia – în numele unor
173
obiective – să-şi asume roluri hotărâtoare în conducerea şi
managementul societăţii. Criteriul selecţiei acestei minorităţi îl
constituie competenţa, meritul profesional. Deci, în mod
inevitabil tehnocraţia limitează sau chiar anulează valorile
fundamentale ale democraţiei.
„Din rolul hotărâtor al tehnicii pentru viaţa socială ar
rezulta în chip necesar o împărţire inevitabilă a societăţii în
conducători calificaţi şi mase necalificate” (Galbraith).
Elita tehnocratică este investită cu o misiune pe care
mulţimile nu şi-o pot asuma: aceea de a raţionaliza conducerea
generală a societăţii pentru a obţine un randament maxim în
societate. Elita politică îşi asumă rolul de a descoperi adevăratul
conţinut al problemelor politice şi a le soluţiona din afara
politicului, adică din afara domeniului ideologiilor ce se
confruntă.

D. Poliarhia – Compromisul dintre tehnocraţie şi


democraţie
În dorinţa de a concilia elitismul tehnocratic cu
democraţia s-a născut concepţia poliarhiei ilustrată cel mai bine
de lucrările lui Robert Dahl. Pentru autor, poliarhia este acea
formă a democraţiei în care puterea este exercitată de un mare
număr de grupuri organizate care-şi selectează propria elită. Or,
confruntarea grupurilor de elită potrivit regulilor
guvernământului democratic se asigură funcţionarea puterii.
Acest mod elito-democratic ar presupune următoarele
condiţiuni:
a) societatea să aibă tradiţie democratică;
b) competiţia elitelor pentru putere să se bazeze pe
reguli democratice;
c) existenţa unei mari diversităţi de grupuri şi
organizaţii de interese;
d) o puternică circulaţie a elitelor.

E. Tehnodemocraţia
174
Sociologul francez Maurice Duverger a introdus
conceptul de tehnodemocraţie. El pornea de la constatarea că
liberalismul „cu preţul unor transformări profunde” a cedat locul
tehnodemocraţiei. Prima era bazată pe concurenţa economică şi
pe legea pieţii, pe când tehnocraţia se sprijină pe marile
întreprinderi cu o conducere colectivă, care-şi planifică
activităţile şi îşi impun produsele lor prin publicitate şi mass-
media.
Democraţia liberală dorea un stat slab (statul minimal)
care să nu intervină în domeniul economic. Ea dorea, de
asemenea să aibă de-a face cu partide de cadre mici, slab
structurate, care dădeau competiţiei politice caracterul unei
„lupte de gladiatori”.
Tehnodemocraţia cere ca guvernanţii (statul) să asigure o
conducere generală a producţiei, a consumului şi a schimbărilor.
Ea se confruntă cu partide de masă, disciplinând aderenţii şi
militanţii pe care îi integrează într-o acţiune colectivă.
Politologul francez surprinde judicios că apariţia şi
dezvoltarea tehnodemocraţiei corespunde unor puternice
transformări intervenite în cadrul oligarhiei economice, care din
punct de vedere al compoziţiei reuneşte acum nu numai
proprietari ai instrumentelor de producţie, ci şi tehnicieni,
administratori, manageri, care-şi perfecţionează legăturile cu
statul, mijloacele de influenţare şi dominare.
Deşi conservă cadrul instituţional al democraţiei liberale,
tehnodemocraţia aduce importante modificări în sstemul
democraţiei urmărind sporirea funcţionalităţii, a operativităţii şi
eficienţei actului de conducere.
În opinia lui Duverger tehnodemocraţia se
caracterizează şi prin construirea la nivelul organismelor de
conducere politică, a unei tehnostructuri politice. Aceasta se
deosebeşte de tehnostructura economică doar prin faptul că
actorii politici ce o alcătuiesc îşi exercită rolurile ca urmare a
sufragiilor electorale şi nu prin numire administrativă.
„Tehnostructura – spune Duverger – pune în lumină tendinţa
175
specialiştilor de a se instala peste tot într-o manieră mai
uniformă, mai conştientă decât în democraţiile liberale”.
Conceptul tehnocratic în sfera politicului este unul
decizionist, puterea bazându-se pe decizie iar aceasta pe
competenţă. Referindu-se la evoluţia democraţiei într-un sistem
tehnocratic, unii autori susţin necesitatea atenuării vieţii
democratice, ideea că îndepărtarea cetăţeanului de la dezbaterea
şi adoptarea deciziilor ar constitui o condiţie a funcţionării
eficiente a mecanismului social.
De aceea ţinta principală a atacurilor la adresa
democraţiei o constituie tocmai participarea cetăţenilor, latură
esenţială a democraţiei. „Cine spune democraţie, sublinia Réné
Remond – spune participare activă a cetăţenilor la funcţionarea
regimului democratic. Este limpede că nu poate exista
democraţie fără curiozitatea pentru faptul public, fără interesul
pentru public, fără interesul pentru faptul politic şi fără
participarea într-o formă sau alta, la gestiunea afacerilor
comune”.
Teza tehnodemocratică este aceea a incompatibilităţii
dintre competenţa şi profesionalitatea înaltă ce se cer acum
factorilor de decizie şi activitatea instituţiilor democratice.
Creşterea rolului specialistului determină, în viziunea
tehnocratică, restrângerea participării maselor, înlăturarea lor
treptată de la dezbaterea şi adoptarea hotărârilor.
Astfel, în opinia politologului francez Jean Roux,
democraţia viitoare nu trebuie să asculte de dorinţele „...maselor
noncultivate care acţionează în virtutea pasiunii şi rutinei”.
La rândul său, Schumpeter susţine că poporul nu poate
acţiona prin el însuşi decât „...atunci când nu sunt de luat mari
decizii”, iar democraţia „...înseamnă numai că poporul este în
stare să accepte sau să respingă pe oamenii chemaţi să-l
guverneze”.
Giovani Sartori arată că: „Democraţia este sistemul
politic în cadrul căruia poporul exercită un control suficient

176
pentru a schimba conducătorii, dar nu pentru a se putea conduce
pe el”.
După alţi autori „funcţionarea eficace a unui sistem
politic democratic necesită un grad de apatie şi nonangajare din
partea anumitor grupuri şi indivizi”.
Aici este invocat aşa-zisul „apolitism al cetăţeanului
mediu”, conform căruia masele sunt cuprinse de o puternică
apatie politică, neglijând obligaţiile lor politice şi sociale.
Robert Dahl, referindu-se la modul de adoptare a
deciziilor arată că: „...săracii şi cei care nu sunt educaţi se exclud
ei însişi datorită pasivităţii lor politice”. Mai mult, adepţii apatiei
politice susţin că participarea săracilor şi needucaţilor la viaţa
publică ar periclita sistemul democratic.
Maurice Goldring susţine faptul că „clasa aflată la
putere consideră intervenţia maselor drept o poluare a vieţii
politice.”
Jean Roux spune: „Partidele şi oamenii politici actuali
cu ideologiile lor retardare şi parcelare cu vocabularul învechit,
izbucnirile, anatemele, indignările, metodele de orientare
dezastruoase, certurile sterile, ruinătoare pentru colectivitate,
neputinţa de a propune şi a aplica soluţii viabile sunt
depăşite...Rezultă punerea sub semnul întrebării a democraţiei
parlamentare, nu numai pentru că ea este din ce în ce mai puţin
democratică (condiţionările electoratului prin controlul
mijloacelor de comunicare în masă, manipulările electorale,
grupurile oculte de presiune) ci mai ales pentru că nu mai este
eficientă”.
Soluţia sa este una scientocratică şi vizează organizarea
oamenilor de ştiinţă într-o „constelaţie de nuclee”, într-o vastă
reţea, într-o autentică „putere a ştiinţei” ce ar urma să participe
alături de guvernanţi, de manageri şi de popor la luarea
deciziilor.
Dar noua „putere ştiinţifică” nu este purtătoare a unui
nou proiect de organizare socială. Funcţia sa este de a raţionaliza
la maximum structurile existente. Ea nu ar exprima interese de
177
grup sau de clasă. „Vom spune simplu – arată Jean Roux – că
puterea ştiinţifică poate fi considerată ca o formă de putere
apolitică, dincolo de politică”. Dar faptul că nu propune soluţii
politice, că se limitează la aspecte „pur” ştiinţifice, nu înseamnă
că aceste concluzii/propuneri nu ar avea nici un rol politic. Este
şi ceea ce recunoaşte autorul când arată că acţiunile consilierilor
ştiinţifici ce lucrează cu guvernul „...vor susţine dreapta, dacă
dreapta se află la putere şi stânga, dacă aceasta este la putere”.

178