1.

Lunecarea longitudinala
R: Intr-o grindă supusă la încovoiere apar şi tensiuni tangenţiale orientate în lungul
acesteia. Acestea au ca efect apariţia unor forţe longitudinale care duc la fenomenul de
lunecare longitudinală.
Dacă deplasarea relativă între cele două grinzi nu este împiedicată printr-o îmbinare iar forţa de
frecare intre ele este neînsemnată, acestea se vor deforma independent. Suprafeţele de contact
vor aluneca una faţă de alta, având loc fenomenul de lunecare longitudinală.
Fibra de jos a grinzii superioare se alungeşte iar fibra de sus a grinzii inferioare se scurtează
apărând deci fenomenul de lunecare longitudinală.
Dacă grinzile sunt îmbinate, ele lucrează împreună la încovoiere ca o singură grindă
compusă. Îmbinarea realizată prin şuruburi, nituri, pene, sudură, etc, împiedicând
lunecarea longitudinală devine astfel solicitată.
Considerând că cele două grinzi se deformează identic momentul încovoietor capabil al
ansamblului format din cele două grinzi neîmbinate este :

Deci grinda compusă obţinută prin îmbinare are capacitatea portantă de două ori mai
rezistentă decât în varianta fără îmbinare.
Utilizarea acestui tip de grindă necesită, pe lângă calculul de rezistenţă la încovoiere a grinzii
compuse, şi calculul îmbinării folosite aşa încât aceasta să poată prelua forţa de
lunecare longitudinală.

2.Momente statice
R: În calculul pieselor supuse la solicitări axiale (întindere sau compresiune) şi a celor de
secţiune mică solicitate la forfecare, intervine caracteristica geometrică de tip arie, forma
secţiunii nejucând nici un rol. În cazul pieselor solicitate la încovoiere şi răsucire, intervin
caracteristici geometrice de ordin superior al secţiunilor transversale ca: momente statice,
module de rezistenţă sau momente de inerţie.

Se consideră o suprafaţă plană oarecare, de arie A, raportată la un sistem de referinţă

rectangular zOy .Se numesc, prin definiţie, momente statice ale unei secţiuni plane

oarecare, în raport cu axele z şi y, expresiile:

Deci, momentele statice se definesc ca suma produselor dintre ariile dA ale elementelor de
suprafaţă şi distantele acestor elemente la axele considerate.
Momentele statice se măsoară în mm3, m3 etc. Valoarea momentelor statice depinde de forma
şi mărimea suprafeţei, precum şi de poziţia axei faţă de care se calculează.
Pentru a determina variaţia momentelor statice cu translaţia axelor, se consideră două
sisteme de referinţă.
Se presupun cunoscute Sz şi Sy şi ne propunem să calculăm Sz1 şi Sy1 faţă de sistemul
z1Oy1. Fie dA aria unei suprafeţe elementare din jurul unui punct de coordonate z şi y,
respectiv z1 şi y1, faţă de cele două sisteme de referinţă, între
care există relaţia:

Faţă de noul sistem de referinţă momentele statice au expresiile:

Conform relaţiei rezultă că variaţia momentelor statice, la trecerea de la o axă la alta

paralelă este egală cu produsul dintre aria suprafeţei şi distanţa dintre axe.
Momentele statice pot avea valori pozitive sau negative. Noile axe O1z1 şi O1y1 pot fi astfel
alese, încât faţă de ele momentul static al suprafetei să fie egal cu zero. Axele faţă de care
momentele statice sunt nule, se numesc axe centrale, iar punctul în care se intersectează,
se numeşte centru de greutate.

Dacă impunem condiţiile ca: rezulta:

Din relatia de mai sus rezultă că momentele statice ale suprafeţelor plane sunt egale şi
cu produsul dintre aria suprafeţei şi distanţa de la centrul de greutate până la axa considerată:

Din relatia de mai sus reiese că momentele statice calculate în raport cu axele centrale sunt
nule:
Dar axele de simetrie sunt axe centrale, deci momentul static al unei suprafeţe faţă de o axă de
simetrie este egal cu zero.

3.Generalizarea relatilor de calcul pt solicitarile compuse sigma-tau in cazul barelor

cotite spatiale
R: Solicitarea compusă de tip , este solicitarea cea mai răspândită la calculul pieselor din
construcţia de maşini. În această categorie de piese intră arborii drepţi (piese de secţiune
circulară solicitate la încovoiere strâmbă şi torsiune), arbori cotiţi (piese de secţiune circulară
cotită în spaţiu sau plan şi care conţin porţiuni de secţiune dreptunghiulară, eliptică etc.), sau
barele cotite spaţiale (pârghiile unor dispozitive) cu altă secţiune decât cea circulară (de
obicei de secţiune dreptunghiulară). Într-un element dintr-o astfel de piesă apare o stare de
tensiuni, cu tensiuni normale pe
direcţia axei barei şi tensiuni tangenţiale în planul secţiunii datorate primele
forţelor axiale şi momentelor încovoietoare, respectiv secundele forţelor tăietoare şi
momentului torsional.
Calculul de rezistenţă, în acest caz, se rezumă la compararea unor tensiuni de tip σ cu
unele de tip τ, lucru posibil de realizat dacă se utilizează una dintre cele cinci ipoteze (teorii)
de rezistenţă. În practică, se lucrează curent fie cu ipoteza tensiunilor tangenţiale maxime
(ipoteza a-III-ia) conform căreia:
fie cu ipoteza energiei de deformaţie modificatoare de formă (ipoteza a-V-a),
conform căreia:

4.Intindere si compresiune
R: Contracţia transversală- Unul din efectele geometrice, pe lângă cel legat de
lungirea totală, este micşorarea dimensiunilor transversale ale piesei. Fenomenul poartă
denumirea de contracţie transversală. Contracţia transversală este proporţională cu lungirea
specifică a barei putând fi exprimată sub forma:
Tensiunea admisibilă- Prin definiţie, tensiunea admisibilă sau rezistenţa admisibilă este
acea valoare convenţională aleasă în calcul, în urma rezultatelor practice, pentru tensiunea
maximă din punctul cel mai solicitat al unei piese (organ de maşină) în condiţile concrete
date de solicitare şi de material.
În activitatea de proiectare a unor piese/organe de maşini, ca dată de intrare, se găseşte
şi natura materialului ce urmează a fi folosit. Ca urmare, cunoscându -se materialul implicit
este cunoscută şi curba sa caracteristică la tracţiune, cunoscându-se de fapt valorile maxime
admisibile pe care le suportă materialul piesei. Tensiunile ce se dezvoltă în piesă, în timpul
funcţionării sale, trebuie să fie limitate la valori mai mici ca cele corespunzătoare limitelor de
elasticitate sau curgere.
Funcţionarea piesei într-un ansamblu, limita ei practică de rezistenţă, este influenţată de
o serie de factori care ţin de: omogenitatea materialului din care este confecţionată
piesa, coincidenţa între valorile reale ale forţelor în exploatare cu cele luate în calcul
pentru proiectarea piesei, schematizarea corectă a încercărilor pe baza luării în
considerare a tuturor solicitărilor ce apar în funcţionarea piesei, diferiţi factori aleatori care pot
apare în timpul funcţionării (suprasolicitări, agenţi corozivi, imperfecţiuni de execuţie şi/sau
monatj etc).
Pentru a exista o posibilitate de protecţie faţă de situaţiile limită s-a introdus un
coeficient de siguranţă. Se defineşte drept tensiune admisibilă pentru bare solicitate static la

temperatură normală: . unde prima egalitate este folosită în cazul în care

materialul barei are o comportare ductilă iar a doua în cazul în care acesta are o comportare
fragilă. Deci c1 este coeficientul de siguranţă în raport cu limita de curgere iar c2 este
coeficientul de siguranţă în raport cu rezistenţa la rupere statică a materialului prescris pentru
elemente de rezistenţă.
Alegerea tensiunii admisibile şi a coeficientului de siguranţă se face ţinându-se cont de:
felul materialelor, procesul tehnologic de prelucrare al piselor, natura solicitării, modul de
acţionare a sarcinilor în timp, condiţiile de lucru, modelele de calcul etc.
Valorile orientative ale coeficienţilor de siguranţă la solicitări statice, raportat la σr ,
funcţie de natura materialului piesei realizate, pot fi:
- pentru materiale tenace: c = 2 ÷ 3;
- pentru materiale fragile: c = 3 ÷ 4;
- pentru materiale foarte frragile: c = 4 ÷ 6.

5.Probleme de calcul al imbinarilor

R: Construcţiile sau maşinile ca ansamble finite sunt formate din subansamble îmbinate cu
ajutorul unor piese de legătură.
După felul în care se realizează îmbinarea cât şi al pieselor de legătură utilizate,
îmbinările se clasifică în două mari categorii:
- îmbinări demontabile, ca îmbinările cu şuruburi, buloane, cuie, pene, chertări în cazul
lemnului, scoabe etc.;
- îmbinări nedemontabile, ca nituirea, sudura, încleierea etc.
Elementele componente ale îmbinărilor sunt solicitate în general la forfecare, întindere
sau compresiune locală (strivire).
Calculul îmbinărilor cu şuruburi, buloane
Şuruburile pentru întrebuinţări uzuale se execută din OL 37, OL 42, pentru solicitări
medii se utilizează OL 50, OL 60, OLC 35 şi OLC 45, iar pentru condiţii severe de solicitare
se folosesc oţelurile aliate. Pe lângă oţeluri, la confecţionarea şuruburilor se utilizează şi
o serie de metale şi aliaje neferoase.

Bulonul rezistă la forfecare, dacă: unde i reprezintă numărul secţiunilor

de forfecare, respectiv pentru cazul prezentat i = 2.
Strivirea suprafeţelor de contact dintre bulon şi tablă nu se produce, dacă:

Presiunea admisibilă de strivire se recomandă să fie cuprinsă între

Calculul îmbinărilor nituite
Atât niturile de rezistenţă, cât şi cele de rezistenţă şi etanşare sunt normalizate printr-o
serie de standarde. În stare nemontată nitul are două părţi, capul nitului şi tija nitului.
Operaţia de nituire constă din găurirea tablelor şi apoi urmează nituirea şi baterea niturilor,
astfel încât în stare montată se poate considera că diametrul tijei este egal cu diametrul găurii
de nit.
La calculul unei îmbinări nituite se admit următoarele ipoteze: toate niturile îmbinării au
acelaşi diametru, forţa repartizându-se uniform pe nituri, eforturile se repartizează uniform în
secţiunile functionale. Dimensionarea unei îmbinări nituite presupune stabilirea diametrului
niturilor precum şi a numărului de nituri.
Diametrul niturilor se alege funcţie de grosimea tablelor care se îmbină, folosind relaţia:

Stabilirea numărului de nituri se face în funcţie de cele două solicitări care apar în nit
respectiv forfecarea secţiunii transversale şi strivirea secţiunii longitudinale.
Calculul îmbinărilor sudate
Îmbinările sudate sunt îmbinări nedemontabile, bazate pe forţele de coeziune
intermoleculară dintre materialele pieselor de îmbinat. Sudarea este utilizată în principal ca
mijloc de asamblare a părţilor componente ale unei piese sau subansamblu, precum şi ca
procedeu de fabricaţie. Construcţiile sudate prezintă, faţă de cele nituite o serie de
avantaje care conduc la economii de material şi manoperă. Aceasta datorită faptului că şocul
termic, ce caracterizează principalele procedee industriale de sudare, modifică compoziţia
chimică, respectiv structura metalografică a asamblării, provocând tensiuni remanente,
elemente care favorizează ruperea fragilă. La efectuarea calculelor de rezistenţă trebuie avut în
vedere, pe lângă mărimea şi dimensiunile sudurii şi felul acesteia, respectiv natura solicitării.
Sudurile pot fi suduri cap la cap, suduri la colţ, suduri frontale, suduri pe flanc etc.
Solicitările care apar frecvent în suduri sunt cele de forfecare, tracţiune sau compresiune,
prezentând unele particularităţi:
- tensiunea admisibilă a sudurii se deter-mină în funcţie de tensiunea admisibilă tablelor de
oţel care se îmbină astfel

:
O îmbinare cu pene este solicitată în secţiunea longitudinală la forfecare, iar
în secţiunea transversală la strivire.

6.Determinarea diagramelor de distributie al eforturilor unitare tau,z pt forme uzuale de

sectiuni

7.Variatia momentelor de inertie cu translatia axelor

R: Prezintă interes variaţia momentelor de inerţie cu translaţia axelor, respectiv cunoscând
momentele de inerţie faţă de axele sistemului de referinţă zOy, se cer să se determine, în
funcţie de ele, momentele raportate la reperul translatat z1O1y1 (fig. 3.2).
Plecând de la relaţiile de definiţie (3.11) şi ţinând cont de relaţiile (3.2), se pot calcula
momentele de inerţie faţă de axele sistemului de referinţăz1O1y1, respectiv:

Dacă originea vechiului sistem de axe zOy coincide cu centrul de greutate al suprafeţei
plane, respectiv dacă axele Oz şi Oy sunt centrale, atunci conform relaţiilor (3.8), relaţiile
(3.16) devin:

unde s-a atribuit indicele G momentelor de inerţie calculate faţă de axele centrale. Aceste
relaţii sunt cunoscute sub numele de formulele lui J. Steiner. Conform relaţiilor (3.17) rezultă
că momentul de inerţie calculat faţă de o axă oarecare este egal cu momentul de inerţie
calculat în raport cu o axă paralelă, care trece prin centrul de greutate, la care se adaugă
produsul dintre aria suprafeţei şi pătratul distanţei dintre axe, iar in cazul momentului de
inerţie centrifugal se adaugă produsul distanţelor dintre axe şi aria suprafeţei.
Examinând relaţiile lui Steiner se observă că indiferent cum se translatează un reper faţă
de reperul central, momentele de inerţie axiale cresc. Deci dintre toate reperele paralele cu un
reper dat, cele mai mici momente de inerţie axiale se obţin faţă de reperul central. Se observă
de asemenea că momentul de inerţie centrifugal nu-şi schimbă valoarea în cazul translaţiei
numai a uneia dintre axele ce trec prin centrul de greutate al suprafeţei.

8.Deplasari si deformatii
R: Încărcarea exterioară a corpurilor trebuie limitată, căci dacă aceasta depăşeşte
anumite valori, corpul solicitat se poate distruge fie prin rupere, fie pot apărea deformaţii
permanente foarte mari care îl fac impropriu scopului pentru care a fost construit. Stabilirea
funcţionării corecte este indisolubil legată de dimensiunile corpului, natura materialului
folosit şi mărimea încărcării exterioare.
Folosind metoda secţiunilor, corpul solid în repaus, încărcat cu forţe exterioare, aflat în
echilibru, se separă în cele două părţi I şi II.
În rezistenţa materialelor, corpurile se studiază ţinând seama că ele se deformează sub
acţiunea sarcinilor, iar punctele acestora se deplasează. Deformaţiile şi respectiv
deplasările sunt produse de tensiuni, corpul solid schimbându-şi forma şi dimensiunile
iniţiale într-o măsură relativ mică, deci deformaţiile putând fi considerate elastice,
dispărând odată cu dispariţia forţelor aplicate.

9.Tensiuni de incovoiere plana-cura

R: Se consideră cazul unei bare drepte dintr-un material liniar - elastic cu secţiunea
de formă oarecare raportată la un sistem de referinţă rectangular central oarecare zGy
Se admite că, în general, momentul încovoietor din secţiunea barei are o direcţie
oarecare, diferită de direcţiile principale centrale de inerţie ale secţiunii transversale.

Încovoierea simplă este acel tip de încovoiere la care, într-o secţiune oarecare a grinzii,
este prezent atât efortul moment încovoietor Mi cât şi forţa tăietoare T. Cel mai simplu
exemplu din această categorie este cel în care o grindă orizontală este încărcată cu
sarcini concentrate sau distribuite.

10.Forme rationale de sectiuni pt incovoiere

R: Din relaţiile de calcul la încovoiere se desprinde concluzia că o grindă rezistă cu atât mai
bine cu cât modulul de rezistenţă axial Wz are o valoare mai mare. Dar Wz depinde nu numai
de mărimea ci şi de forma secţiunii transversale a grinzii.
Din acest punct de vedere utilizarea profilelor laminate U şi I în construcţiile metalice
este mai avantajoasă decât utilizarea grinzilor cu secţiunea circulară sau cea dreptunghiulară.
Observaţie: Profilele trebuie să fie astfel aşezate încăt axa Oy să coincidă cu planul
forţelor, faţă de alte direcţii decât Oz modulul de rezistenţă prezentând valori foarte mici.
În cazul solicitării de încovoiere a grinzilor tensiunile prezintă valori mari pe fibrele extreme
profilele fiind acelea la care materialul se află dispus acolo unde tensiunile sunt mai
mari.
Dacă direcţia de încovoiere este variabilă, la piesele aflate în mişcare secţiunea
avantajoasă devine secţiunea circulară deoarece aceasta prezintă aceeaşi valoare a
modulului de rezistenţă după toate direcţiile. Raţională pentru piesele aflate în
mişcare prin prisma raportului Wz/A este şI secţiunea inelară, secţiune la care materialul se
află dispus pe fibrele extreme.
Dacă materialul rezistă la fel de bine la tracţiune şi la compresiune axa neutră este
indicat să fie axă de simetrie. Pentru materialele care rezistă bine la compresiune şi mai puţin la
întindere (cazul fontei, betonului, sticlei) se recomandă secţiunile care nu prezintă simetrie
faţă de axa neutră.

11.Generalizarea relatilor de calcul pt incovoiere compuse sigma,tau in cazul arborilor

circulari
R: Dacă în secţiunea arborelui presupunem că se cunosc toate cele şase componente ale
eforturilor secţionale putem considera că efectul
forţelor tăietoare se poate neglija, datorită valorilor mici ale tensiunilor tangenţiale de
forfecare. Întrucât orice diametru este şi axă principală de inerţie se calculează momentul
încovoietor resultant

, acesta făcând cu axa Oz unghiul . Tensiunile normale

maximă şi minimă din solicitarea de încovoiere apar în punctele:

,
de pe diametrul perpendicular pe direcţia momentului încovoietor rezultant (axa neutră la
încovoiere), iar tensiunile normale generate de forţa axială sunt constante în toate punctele
din secţiune.

Tensiunile tangenţiale maxime (fig. 8.16) [6] produse de momentul de torsiune apar în
punctele de pe circumferinţa secţiunii (în sensul momentului) având mărimea

Prin urmare, în punctele A (dacă N > 0) sau B (dacă N < 0) apar stări plane
de tensiuni, în care tensiunea echivalentă are relaţia:

unde k = 1 pentru ipoteza a III-ia şi k = 0,75

pentru ipoteza a V-a.
În cazul secţiunii inelare cu c = d/D relaţia (8.29) devine:

mărimea poartă denumirea de momento încovoietor echivalent ,

acesta fiind diferit pentru cele cinci teorii de rezistenţă.
12.Calculul momentelor de inertie pt momente simple de sectiuni
13.Caracteristici mecanici ale materialelor de constructii
R: - proprietăţi mecanice - determină modul de comportare al materialelor la diferite
acţiuni mecanice (rezistenţa, elasticitatea, plasticitatea, tenacitatea, fragilitatea, fluajul,
rezistenţa la uzură, rezilienţă, duritatea, rezistenţa la oboseală etc.);
14.Relatii diferentiale
R:
15.Calculul convetional al barelor la forfecare(generalitati)
R: Deformaţia de forfecare constă dintr-o deplasare relativă v a unei secţiuni faţă de
alta situată la distanţa.
Elementele componente ale îmbinărilor sunt solicitate în general la forfecare, întindere
sau compresiune locală.

16.Probleme static nedeterminate de intindere,compresiune

R: În practica inginerească curentă se întâlnesc numeroase cazuri în care valoarea
forţei axiale din dreptul diverselor secţiuni transversale ale barei nu poate fi determinată numai
cu ajutorul ecuaţiilor cunoscute din statică. Astfel de probleme se numesc static nedeterminate.
Pentru rezolvarea acestora se utilizează condiţii suplimentare de deformabilitate pe care
trebuie să le satisfacă bara sau sistemul de bare.
Piese cu secţiune neomogenă- Astfel de piese sunt realizate din două sau mai multe
componente, componente confecţionate din materiale diferite şi având în acelaşi timp şi
secţiunile diferite: cabluri din cupru sau aluminiu cu inimă din oţel, corpuri din lemn şi
oţel, stâlpi de beton armat etc.
Bară articulată (încastrată) la ambele capete
Aplicând singura ecuaţie de echilibru static utilizabilă în acest caz, rezultă:

Sisteme de bare paralele şi grindă de rigiditate foarte mare- Cosiderându-se grinda de

rigiditate foarte mare în studiul sistemului deformaţiilor acesteia vor fi considerate nule.
Cu alte cuvinte, linia şediană a grinzii este dreaptă atât înainte cât şi după aplicarea statică
a sistemului de forţe.
Sistem de bare paralele şi grindă articulată la un capăt
Sistem de bare paralele şi grindă nearticulată la capete
Sistem simetric de bare articulate concurente
Sistem de bare articulate concurente

17.Tensiuni tangentiale in sectiunile transversale ale grinzilor solicitante la incovoiere

simpla plana

În cazul secţiunii dreptunghiulare, tensiunea tangenţială τxy pentru punctele situate la

distanţa y de axa Oz , se calculează pornind de la relaţia lui Juravski.
Un element D situat între extremitatea grinzii şi axa neutră este solicitat de tensiunile
normale ce scad pe măsura apropierii de axa neutră, dar şi de tensiunile tangenţiale
crescătoare, elementul respectiv găsindu-se într-o stare plană de tensiuni.
Tensiunile tangenţiale se dezvoltă atât în secţiunile transversale, cât şi, conform legii dualităţii
şi în secţiunile longitudinale ale grinzii.
Conform celor stabilite la studiul stării plane de tensiune, valorile extreme ale tensiunii

sunt date de relaţia: (7.48)

iar direcţiile tensiunilor principale, se obţin din relaţia: (7.49)

Din relaţia (7.48) se observă că întotdeauna cele două tensiuni principale au semne
contrare, adică una este de tracţiune, iar cealaltă de compresiune (fig. 7.45).
Conform relaţiei (7.49), rezultă că în cazul grinzilor solicitate la încovoiere simplă,
direcţiile principale de solicitare au înclinări variabile.
Se pot trasa două familii de curbe, numite izostatice, curbe tangente la direcţiile
tensiunilor principale de tracţiune şi de compresiune. Cele două familii de curbe vor fi evident
ortogonale între ele. Cunoaşterea formelor liniilor izostatice prezintă interes practic, de exemplu
la confecţionarea grinzilor de beton armat, datorită proprietăţii betonului de a prelua foarte
bine tensiunile de compresiune. Pentru preluarea celor de tracţiune, se introduc armături de
oţel, care, la mijlocul deschiderii, trebuie aşezate orizontal la partea inferioară a grinzii, iar în
apropierea reazemelor trebuiesc ridicate la 45°, pentru a prelua tensiunile normale de
tracţiune din axa neutră, datorate forţelor tăietoare mari

18. Relatii de echivalenta statica intre eforturi si tensiuni