Consideraţii aspra sistemelor de coordonate şi coordonatelor folosite în geodezie – prof. univ. dr. ing. C.

Serediuc

CONSIDERAŢII ASUPRA SISTEMELOR DE COORDONATE ŞI

COORDONATELOR FOLOSITE ÎN GEODEZIE
Prof. univ. dr. ing. Corneliu Serediuc

”Geodezia provine din părinţi buni: tatăl ar fi războiul şi mama - revoluţia” (H.Draheim)

Definiţii de bază. Terminologie

Coordonatele şi sistemele de coordonate asociate punctelor sunt omniprezente în toate

activităţile care privesc măsurătorile terestre şi reprezentările topografice, cartografice şi cadastrale.
Important este faptul că ele permit utilizatorilor de date spaţiale abstractizarea coordonatelor
poziţiilor punctuale cu respectarea unui anume sistem de coordonate adoptat oficial. În practică,
există o mulţime de aplicaţii civile şi militare care folosesc coordonate şi sisteme de coordonate.
Coordonatele au avut, au şi vor avea un rol esenţial în ştiinţele spaţiale.
Sistemul de coordonate este, în esenţă, o idee abstractă cu care se fundamentează
reprezentarea poziţiilor punctelor şi atributelor lor şi este, pur şi simplu, independent de obiectele
geometrice descrise de acesta. De exemplu, un poligon 2D, care reprezintă o tarla, poate fi memorat
într-un GIS sub formă de coordonate geografice, coordonate raster sau sub formă de coordonate
arbitrare specificate de autorul de GIS.
Totuşi, trebuie să se facă o deosebire între sistemele de coordonate şi coordonate. Un sistem
de coordonate poate fi ales arbitrar oriunde. Important este ca în sistemul de coordonate să se
creeze o reţea comună de referinţă pentru descrierea poziţiilor punctelor de pe suprafaţa Pământului
sau din apropierea ei. Pe de altă parte, coordonatele sunt un şir ordonat de numere folosit pentru a
descrie poziţiile punctelor sau atributelor lor. Prin urmare, termenii coordonate şi poziţie pot fi
folosiţi în acelaşi sens, dar întotdeauna aceştia se referă la un sistem specific de coordonate.

Sisteme de coordonate carteziene şi curbilinii

În geodezie sunt folosite două sisteme de coordonate pentru a descrie poziţii pe suprafaţa
Pământului sau din apropierea ei: sistemul de coordonate geodezice şi sistemul de coordonate
carteziene. Mai întâi au fost folosite coordonatele geodezice pentru că acestea sunt conceptual mai
convenabile pentru descrierea unor poziţii din vecinătatea suprafeţei Pământului. Relaţia geometrică
între aceste sisteme este arătată în figura 1. În ultimele decenii, au devenit importante coordonatele
carteziene din cauza folosirii pe scară largă a tehnicilor GPS şi a altor sisteme satelitare de
poziţionare (GLONASS(Federaţia Rusă), EUPOS(UE) etc).
Sistemul de coordonate geodezice foloseşte un triplet de coordonate curbilinii şi ortogonale::
latitudinea geodezică (ϕ ) , longitudinea geodezică (λ ) , înălţimea geodezică (elipsoidală) (h) .
Aceste coordonate se referă la suprafaţa unui elipsoid de rotaţie, în jurul axei mici, definit. Prin
urmare, coordonatele geodezice sunt dependente de dimensiunea, forma şi orientarea 3D a
elipsoidului adoptat. Exemple de elipsoizi: Krasovski 1942, GRS-80, WGS-84, Krasovski 1963 etc.
Dacă elipsoidul este orientat şi legat la geoid, atunci, în aplicaţii, măsurătorile astronomice pot fi
asimilate cu coordonatele geodezice. Această aproximaţie se poate face, deoarece deviaţia verticalei
faţă de normala la elipsoid este suficient de mică pentru a putea fi neglijată. Într-un sistem de
coordonate orizontal (ϕ , λ ) înălţimea geodezică nu se foloseşte deoarece ea nu are o semnificaţie
fizică. În locul acesteia, pentru aplicaţii practice, se folosesc înălţimi referite la nivelul mediu al
mării şi la câmpul gravitaţional al Pământului.
1
Consideraţii aspra sistemelor de coordonate şi coordonatelor folosite în geodezie – prof. univ. dr. ing. C. Serediuc

Z P

ϕ Y
λ

Figura 1. Relaţia geometrică între sistemul de coordonate geodezice (ϕ , λ , h) şi sistemul de

coordonate carteziene ( X , Y , Z ) .

Sistemul de coordonate carteziene are 3 axe ortogonale. Pentru Pământ, sistemul de

coordonate carteziene are axa X în direcţia punctului de intersecţie a meridianului Greenwich cu
planul ecuatorial, axa Z în direcţia polului nord şi axa Y ortogonală pe axele X şi Z. Pentru orice
sistem de coordonate geodezice (ϕ , λ , h) există un sistem de coordonate carteziene 3D ( X , Y , Z )
reprezentativ. Din figura 1 se observă că originea sistemului de coordonate carteziene reprezentativ
( X = 0, Y = 0, Z = 0) coincide cu centrul geometric al elipsoidului.
Relaţia între coordonatele acestor sisteme de coordonate se obţine folosind geometria
euclidiană.
Conversia de la coordonate geodezice la coordonate carteziene se face cu relaţia:
X = ( N + h) cos ϕ cos λ
Y = ( N + h) cos ϕ sin λ (1)
2
Z = ( N (1 − e + h) sin ϕ
unde:
a – lungimea semiaxei mari a elipsoidului;
e – prima excentricitate;
1
−
2 2
N = a (1 − e sin ϕ ) . 2

Valorile a şi e sunt parametri de transformare (datum) pentru cele 2 sisteme de coordonate.

Conversia de la coordonate geodezice la coordonate carteziene se face cu relaţia:
Y
λ = arctg
X
Z + e 2 N sin ϕ
ϕ = arctg 1
(2)
(X 2 + Y 2 )2
X 2 +Y 2
h= −N
cos ϕ
Relaţiile (1) şi (2) dau relaţiile reciproce de transformare între sistemele de coordonate
geodezice şi carteziene.

Sistemele de coordonate geocentrice şi geodezice

În geodezie au fost adoptate sistemul de coordonate geocentrice şi sistemul de coordonate

geodezice, unde originile şi axele asociate sistemului de coordonate carteziene sunt diferite.

2
Consideraţii aspra sistemelor de coordonate şi coordonatelor folosite în geodezie – prof. univ. dr. ing. C. Serediuc

Sistemul de coordonate geocentrice are originea pe undeva aproape de geocentru. Exemplu,

sistemul convenţional de coordonate terestre (ITRF) şi sistemul instantaneu de coordonate terestre
sunt geocentrice dar diferă prin orientare din cauza mişcării polilor.
Sistemul de coordonate geodezice nu trebuie obligatoriu să aibă originea în centrul
Pământului. De exemplu, sistemul de referinţă al Australiei are centrul estimat la aproximativ 200
m de centrul Pământului, Sistemul de referinţă al României (reţelele de triangulaţie de ordinul I-IV)
are centrul estimat la aproximativ 160 m de centrul Pământului, Datumul nord american (NAD-83)
este deplasat in realitate cu câţiva metri de centrul Pământului deşi a fost gândit să fie geocentric.
Definirea şi folosirea unui datum se asociază cu sistemele de coordonate geodezice şi
geocentrice. Corespunzător avem un datum orizontal geodezic sau un datum geocentric. Datumul
foloseşte coordonate referite la suprafaţa unui elipsoid de rotaţie definit corespunzător.
Elipsoidul pentru un datum geodezic local se alege astfel încât să se realizeze cea mai bună
legătură la geoidul local. Acest fapt simplifică reducerile ulterioare ale datelor măsurate faţă de un
datum. La definirea unui datum se specifică obligatoriu semiaxa mare a elipsoidului şi turtirea
elipsoidului. Conceptual, datumul este suprafaţa de referinţă faţă de care sunt definite coordonatele.
Folosind un elipsoid într-un sistem geodezic cu h=0 se realizează un datum geodezic
orizontal. La fel, folosind un elipsoid într-un sistem geocentric cu h=0 se realizează un datum
geocentric orizontal.
Utilizând definiţiile date, coordonatele sunt valori numerice ordonate care descriu poziţia
punctelor într-un sistem de coordonate dat. În raport cu originea aceste coordonate pot fi
geocentrice sau geodezice.
Din cele prezentate rezultă deosebirea între un sistem de coordonate, o reţea geodezică şi o
reţea GPS. O reţea geodezică este o mulţime de puncte configurată geometric pentru care sau făcut
măsurători geodezice independente de sistemul de coordonate ales. Deci, aceste măsurători pot fi
procesate pe orice elipsoid terestru. O reţea geodezică oferă poziţia punctelor într-un sistem de
coordonate geodezice sau într-un sistem de coordonate geocentrice. O reţea GPS este o mulţime de
puncte configurată geometric pentru care s-au făcut măsurători cu tehnologii GPS dependente de
sistemul de coordonate geocentrice WGS-84. Coordonatele pot fi carteziene ( X , Y , Z ) sau geodezice
(ϕ , λ , h) .

Realizarea practică a unui sistem de coordonate

Conceptul de sistem de coordonate trebuie legat de realitatea fizică folosind un model

matematic ales adecvat. Pentru a oferi infrastructura necesară poziţionării punctelor faţă de
suprafaţa Pământului trebuie să se adopte un sistem de coordonate convenabil, care presupune
alegerea originii sistemului de coordonate faţă de Pământ, alegerea orientării sistemului de
coordonate (direcţiilor axelor de coordonate) faţă de Pământ, descrierea modului în care se
determină coordonatele în sistemul de coordonate propus şi stabilirea unui raport între acestea faţă
de punctul origine.
Se cunosc 2 concepţii pentru materializarea practică a unui sistem de coordonate:
Metoda directă (clasică) de realizare a unui sistem de coordonate geodezice constă în
stabilirea originii sistemului de coordonate pe suprafaţa topocentrică (punctul fundamental). Pentru
a realiza orientarea sistemului de coordonate, în punctul fundamental se determină deviaţiile
verticalei şi un azimut geodezic. Această metodă s-a folosit în toate ţările care au o infrastructură
geodezică dezvoltată.
Metoda indirectă (modernă) de realizare a unui sistem de coordonate constă în folosirea
determinărilor de coordonate într-un set de puncte cu ajutorul sateliţilor geodezici sau a altor tehnici
spaţiale. Aceste puncte formează reţeaua fundamentală de legătură (control) pe care se sprijină
Reţelele GPS naţionale. În cazul României, reţeaua de legătură fundamentală ar putea fi formată din
cele 5 puncte determinate de DMA (NIMA)-SUA în 1994 sau cele 9 puncte CERGOP. Originea
sistemului de coordonate geocentrice este presupusă în geocentru, deoarece orbitele sateliţilor
folosiţi la determinarea reţelei de legătură fundamentală sunt presupuse geocentrice. Totuşi, trebuie
3
Consideraţii aspra sistemelor de coordonate şi coordonatelor folosite în geodezie – prof. univ. dr. ing. C. Serediuc

avut în vedere că acest geocentru variază în timp. Orientarea unei reţele GPS naţionale este
determinată de poziţiile punctelor din reţeaua fundamentală de legătură şi este funcţie de poziţiile
medii mijlocii ale axei de rotaţie a Pământului la o anumită epocă. Deci, apare ideia mentenanţei
unei reţele GPS la intervale de timp date.
Este important să se arate că filozofia unui sistem de coordonate (fie el cartezian, geodezic
sau oricare altul) este inutilă pentru un topograf care face lucrări de poziţionare practică la teren.
Topograful se bazează pe înţelegerea practică a sistemelor de coordonate necesare pentru
determinarea poziţiei punctelor în lucrări concrete de topografie, cadastru, fotogrammetrie.

Avantajele şi dezavantajele sistemelor de coordonate geodezice şi geocentrice

Avantajul unui sistem de coordonate geodezic constă în faptul că el este stabil. Realizarea
lui a fost directă şi fiecare sistem geodezic a fost fixat şi orientat în mod real cu respectarea originii
reţelei (punctul fundamental). În felul acesta, un astfel de sistem este transparent utilizatorului,
deoarece el este înţeles ca un sistem care a fost optimizat la nivelul unei ţări. Originea unui sistem
de coordonate poate fi văzut fizic (Dealul Piscului pentru România, Johnson pentru Australia etc).
Dezavantajul unui sistem de coordonate geodezic este că îi diferit de la continent la
continent, de la ţară la ţară. Astfel legăturile poziţiilor punctelor în diferite sisteme geodezice (cu
datumuri diferite) cer cunoaşterea unor relaţii şi parametri de transformare, care, în general, este o
problemă destul de delicată. Acestea vor fi înţelese acceptabil de cei mai buni profesionişti care
lucrează cu aceste date, dar ele nu vor fi înţelese de majoritatea utilizatorilor neiniţiaţi în aceste
prelucrări de fineţe.
Avantajele sistemului de coordonate geocentrice sunt:
• Coordonatele orizontale ale punctelor din diferite zone ale Pământului pot fi tratate ca
aparţinând aceluiaşi sistem de coordonate. Acest fapt înlătură necesitatea de a transforma
coordonatele dintr-un sistem în altul pe baza unei mulţimi de puncte comune.
Coordonatele într-un astfel de sistem sunt deosebit de utile în aplicaţii de demarcare a
graniţelor între ţări şi în conducerea la ţintă a rachetelor balistice intercontinentale şi
nu numai. Se ştie că militarii pledează pentru folosirea unui datum global unitar (WGS-
84). Se mai ştie că beligeranţii din ultimul război mondial în Europa au avut de luptat şi
cu multitudinea de datumuri geodezice şi proiecţii cartografice existente la acea vreme în
lume.
• Coordonatele şi diferenţele de coordonate obţinute cu ajutorul sistemelor satelitare de
poziţionare (de exemplu sistemul GPS) pot fi tratate ca referite direct la un sistem de
coordonate geocentrice. Pentru realizarea acestora se cer mai puţine lucrări de teren.
Coordonatele obţinute cu tehnologii GPS sunt compatibile cu datumul geodezic
orizontal iar transformările de coordonate nu mai sunt necesare.
Principalul dezavantaj al sistemului de coordonate geocentrice constă în faptul că sistemul
este întotdeauna aproximativ geocentric pentru o anumită epocă. Sistemul de coordonate geocentric
este subiectul unei schimbări atunci când punctele utilizate pentru poziţionarea şi orientarea
sistemului sunt reobservate şi recalculate. Un sistem geocentric de coordonate, care în realitate nu
este geocentric, trebuie să fie subiectul unei îmbunătăţiri graduale şi continue pentru a putea fi
considerat geocentric la o anumită epocă. De exemplu, Datumul Nord American (NAD-83) a fost
gândit şi proiectat să fie geocentric, dar acum este cunoscut ca fiind deplasat cu câţiva metri.

Reţele geodezice terestre şi satelitare

Reţelele geodezice terestre orizontale au fost dezvoltate în moduri diferite, de la ţară la ţară,
pornind de la originea reţelei şi din această cauză sunt utile numai poziţiile orizontale în diverse
aplicaţii de actualitate. Poziţiile orizontale au fost obţinute în urma unei compensări prin cele mai
mici pătrate a observaţiilor de distanţe, unghiuri orizontale şi/sau direcţii, azimute şi alte observaţii
auxiliare făcute cu metode ale geodeziei terestre. Măsurătorile de distanţe executate, pe plan
4
Consideraţii aspra sistemelor de coordonate şi coordonatelor folosite în geodezie – prof. univ. dr. ing. C. Serediuc

mondial, s-au în cadrat în ordinul de precizie de 1-5ppm (probabil, tehnologiile de măsurare radio
sau laser existente nu controlau fenomenul refracţiei la suprafaţa Pământului ).
Demn de reţinut este faptul că, atunci când s-au realizat reţelele terestre orizontale înălţimile
punctelor erau cunoscute aproximativ sau deloc. Reţelele de înălţimi sunt entităţi complet diferite,
fiind proiectate şi realizate după principii complet diferite. Ele au ajutat la reducerea măsurătorilor
geodezice terestre de la suprafaţa Pământului la elipsoidul adoptat dar nu au fost integrate în reţelele
terestre orizontale. De exemplu, în Australia, SUA, Turcia, Germania, Franţa etc datumul
înălţimilor este separat de datumul geodezic şi de datumul geocentric. De-a lungul istoriei geodeziei
din România specialiştii geodezi au acceptat si aplicat experienţa internaţională în domeniu.
Reţelele geodezice satelitare sunt configuraţii de puncte a căror coordonate au fost
determinate cu sisteme de poziţionare satelitare. Aceste coordonate sunt carteziene şi sunt calculate
într-un sistem de coordonate cartezian. Aceste poziţii se transformă uşor în coordonate geodezice
orizontale, latitudine şi longitudine, într-un datum orizontal geocentric folosind relaţiile (1) şi (2).
Din practica internaţională se observă că poziţiile punctelor incluse în reţele geodezice satelitare
sunt cunoscute cu o precizie mai înaltă decât echivalentele lor terestre, în special pentru distanţe
lungi şi forte lungi între puncte (precizia poziţionării relative (distanţei) de 0,01-1ppm). Precizia mai
slabă din reţelele geodezice terestre este determinată, cel mai probabil, de erorile de scară ale
instrumentelor terestre de măsurat puternic influenţate de modelul refracţiei orizontale la nivelul
solului. Se poate spune că, înalta precizie de măsurare a distanţelor cu tehnologie GPS este
singurul motiv raţional pentru adoptarea sistemelor de coordonate satelitare. Totuşi, nu trebuie
neglijate cheltuielile mai mici pentru întreţinerea sistemului.
Când se folosesc în paralel poziţii terestre şi satelitare există tendinţa de conversie în
sistemul 3D. Această practică se consideră periculoasă din cauza înălţimii punctelor din reţelele
terestre obţinute din diverse surse şi sisteme de referinţă. Totuşi, practica internaţională recomandă
folosirea combinată a acestor reţele pentru definirea şi realizarea datumurilor orizontale.
În România postbelică, alegerea sistemului geodezic de referinţă pentru triangulaţia tării a
avut în vedere ca elipsoidul de referinţă să satisfacă cerinţele de conformitate şi de echivalenţă la
proiectarea suprafeţelor de teren pe hărţile topografice, fără a neglija aspectele ştiinţifice şi practice.
În timpul celui de al II-lea război mondial, desfăşurarea acţiunilor militare pe teritoriul
României a dus la distrugeri importante ale punctelor reţelei geodezice (materializarea lor). Aceeaşi
situaţie era şi în celelalte ţări europene pe teritoriul cărora s-a desfăşurat a doua conflagraţie
mondială. În aceste condiţii au existat preocupări asidue, atât în est cât şi în vest, pentru refacerea
reţelelor geodezice naţionale şi pentru crearea unui sistem unic de coordonate. Pierderile masive de
puncte geodezice şi tendinţa de generalizare a reţelelor compacte de triangulaţie 2D regionale (la
acea dată se conturau două blocuri militare: 1949 - NATO, 1955 - Tratatul de la Varşovia) au
determinat elaborarea unei concepţii noi de proiectare şi realizare a reţelelor astonomo-geodezice
(triangulaţia de ordinul I cu determinări astronomice de latitudine, longitudine şi azimut), având în
vedere că observaţiile astronomice servesc pentru obţinerea deviaţiilor verticalei necesare pentru
compensarea riguroasă a triangulaţiei (măsurările de triangulaţie sunt raportate la direcţia verticalei
locului şi nu la normala la elipsoidul de referinţă adoptat). În acest context şapte ţări est europene au
trecut la organizarea unor forme de colaborare tehnico-ştiinţifică între serviciile lor geodezice şi
cartografice (militare şi civile) în domeniul lucrărilor topogeodezice. Analizându-se situaţia
existentă în aceste ţări s-a ajuns la concluzia că lucrările de geodezie şi cartografie se executau în
sisteme de coordonate, proiecţii şi caroiaje diferite şi prin metode diversificate, fapt care îngreuna
folosirea în comun a informaţiilor geografice în scopuri ştiinţifice, economice şi militare.
În 1952, după o analiză a concepţiei de realizare a reţelelor astronomo-geodezice şi pe baza
acestora a reţelelor naţionale, s-a convenit la adoptarea unei concepţii unitare, care prevedea: o
suprafaţă matematică de referinţă corect determinată, un punct astronomic fundamental, un nivel
zero pentru calculul cotelor, un nou sistem de stabilire a coordonatelor rectangulare. Ca suprafaţă de
referinţă s-a adoptat elipsoidul calculat în 1942 de un grup de cercetători condus de profesorul
Krasovski pe baza datelor din triangulaţiile primordiale ale URSS, Europei apusene şi SUA,
obţinându-se semiaxa mare a elipsoidului de 6378245m şi turtirea de 1:298,3 (foarte apropiate
5
Consideraţii aspra sistemelor de coordonate şi coordonatelor folosite în geodezie – prof. univ. dr. ing. C. Serediuc

WGS-84 care are semiaxa mare a elipsoidului de 6378137m şi turtirea de 1:298,257223563). Ca

punct astronomic fundamental a fost ales pilastrul Observatorului Astronomic Pulkovo şi înălţimea
geoidului faţă de elipsoid egală cu zero. Nivelul zero pentru cote s-a ales Marea Baltică (maregraful
Kronstadt). Modul de stabilire al coordonatelor rectangulare definit prin “sistemul de coordonate
1942” avea în vedere că: raportarea lungimii bazelor liniare geodezice se face la suprafaţa
elipsoidului şi nu la nivelul mării (geoidului) cum se făcea până atunci, calculul coordonatelor
colţurilor foilor de hartă se face funcţie de noile dimensiuni ale elipsoidului, de coordonatele
punctelor reţelei de triangulaţie şi de noul punct fundamental.
În jurul anului 1980 se conturează ideea stabilirii unui datum geodezic naţional referit faţă
de elipsoidul Krasovski, punctul astronomic fundamental Dealul Piscului şi sistemul de referinţă al
altitudinilor cu zero la Marea Neagră. Din păcate proiectul nu a fost dus la îndeplinire, deoarece
după 1985, prin plecarea unor specialişti geodezi de mare valoare, în alte domenii de activitate,
începe “haosul” şi “navigarea în ape tulburi” în concepţia de realizare şi întreţinere (mentenanţă) a
infrastructurii geodezice, care s-a menţinut şi după 1989.

Distorsiunile reţelei orizontale

Pentru profesionişti este important să se urmărească tot timpul erorile în poziţia unui punct.
O poziţie este considerată de încredere numai atunci când ea a fost estimată asociată cu eroarea ei.
Când poziţiile sunt distribuite într-o reţea geodezică, atunci poziţiile individuale sunt subiectul
erorilor sistematice şi aleatoare. Erorile aleatoare sunt caracterizate de tehnicile statistice, iar erorile
sistematice se modelează folosind tehnici deterministe. Erorile sistematice sunt periculoase,
deoarece produc erori de zeci de metri. Când acestea se manifestă în reţele geodezice, erorile
sistematice se numesc distorsiuni pentru a le deosebi de erorile aleatoare proprii fiecărei reţele.
Aceste distorsiuni se manifestă vizibil la combinarea poziţiilor terestre şi satelitare. Acest lucru se
întâmplă peste tot în lume din cauza dorinţei de a păstra investiţia existentă în poziţii şi de a
implementa avantajele moderne ale poziţionării satelitare. Distorsiunile, în cazul reţelelor geodezice
terestre, sunt foarte nefavorabile, pe când, în reţelele satelitare pot fi neglijate în întregime (într-o
reţea satelitară proiectată conform standardelor şi specificaţiilor tehnice). Distorsiunile din reţelele
geodezice terestre apar din practica folosită la reducerea aproximativă a observaţiilor la elipsoidul
de referinţă (ignorarea înălţimii geoidului şi deviaţiilor verticalei de la caz la caz) şi din procedurile
de compensare aproximativă. Pentru eliminarea acestor distorsiuni este necesar să se găsească un
model matematic pentru predicţia vectorului distorsiune al poziţiei orizontale. Deasemeni, erorile
aleatoare pot fi estimate în astfel de modele. Aplicând modelul de estimare al distorsiunilor se poate
obţine eroarea coordonatelor transformate dintr-un sistem terestru într-un sistem satelitar. Se
recomandă ca modelarea distorsiunilor să fie inclusă în procesul de transformare între sistemele de
coordonate.

Concluzii

Tehnologia GPS oferă instrumentele pentru a măsura distanţe 3D (scurte, medii, mari şi
foarte mari) cu o precizie superioară (sub 1ppm) pe suprafaţa Pământului, care poate fi reprezentate
în orice sistem de coordonate, pe orice elipsoid de referinţă şi în orice proiecţie cartografică după o
calibrare corespunzătoare pe baze măsurate sau reţele test de înaltă precizie existente.
Reţelele geodezice naţionale tradiţionale şi reţelele GPS pot coexista simultan pentru a
realiza un Sistem naţional de referinţă spaţială (reţele geodezice orizontale, reţele geodezice
verticale, reţele GPS, reţeaua de staţii permanente) ca infrastructură geodezică folosită în lucrări
topografice, cadastrale, cartografice etc.
Tehnologia GPS cere personal calificat (profesionişti) cu cunoştinţe de geodezie satelitară,
teoria erorilor, prelucrare matematică a măsurătorilor geodezice (compensări), statistică etc.
Măsurătorile cu tehnologie GPS trebuie făcute în “foc continuu”, iar procesările de date
executate de specialişti cu înaltă calificare.
6
Consideraţii aspra sistemelor de coordonate şi coordonatelor folosite în geodezie – prof. univ. dr. ing. C. Serediuc

Bibliografie

1. Federal Geodetic Control Committee, 1988, Geometric Geodetic Accuracy Standards and
Specification for Using GPS Relative Positioning Techniques, Version 5.0, reprinted with
correction, August 1, 1989: Silver Spring, Maryland, National Geodetic Survey, National
Oceanic and Atmospheric Administration.
2. Federal Geodetic Control Committee, 1998, Geospatial Positioning Accuracy Standards, Silver
Spring, Maryland, National Geodetic Survey, National Oceanic and Atmospheric
Administration.
3. Neuner, J.,Sisteme de poziţionare globală, Matrix Rom,2000
4. Vasile, F., Sisteme de poziţionare globală NAVSTAR-GPS, Academia Tehnică Militară,
Bucureşti, 2002.
5. Vasilca, D., Reţele geodezice de precizie în sisteme locale de proiecţie executate prin tehnologii
GPS, teză de doctorat, UTCB, Bucureşti, 2003.
6. Rotaru, M., Anculete, Gh., Paraschiva, I., Evoluţia concepţiei geodezice militare în România,
Bucureşti, 1989.
7. Dragomir, V., Ghiţău, D., Mihăilescu, M., Rotaru, M., Teoria figurii Pământului, ET, Bucureşti,
1977.
8. Featherstone, W., Vanicek, P., The role of coordinate systems, coordinates and heights in
horizontal datum transformations, The australian surveyor, technical paper, vol.44 no2, 1999.