Sunteți pe pagina 1din 187

Curentul electric

Michaela LOGOFĂTU

Electricitate şi
electrotehnică

Curent electric continuu


Michaela Logofătu
Curentul electric

Dedic această carte celor care mi-au fost

PROFESORI şi COLEGI

în Catedra de Electricitate,

începând cu anul 1970, când am avut şansa de

a deveni membră a acesteia.

Michaela Logofătu
Michaela Logofătu
Curentul electric

CURENTUL ELECTRIC..................................................................................... 7
1.1. Definiţie, mărimi caracteristice .................................................................... 7
1.2. Expresia densităţii de curent ..................................................................... 12
1.3. Ecuaţia de continuitate .............................................................................. 14
1.4. Tensiunea electromotoare......................................................................... 17

CURENTUL CONTINUU ÎN CONDUCTORII METALICI................................. 21


2.1. Purtătorii de sarcină în metale................................................................... 23
2.2. Legile conducţiei electrice ......................................................................... 24
2.2.1. Legea Ohm pentru o porţiune de circuit ........................................................................24
2.2.2. Legea lui Joule...............................................................................................................28
2.2.3. Legea Wiedeman-Franz.................................................................................................30
2.2.4. Probleme rezolvate ........................................................................................................32
2.2.5. Legea Ohm generalizată ................................................................................................48
2.3. Generatoare şi receptoare ........................................................................ 51
2.3.1. Probleme rezolvate ........................................................................................................53
2.4.Transferul de putere de la sursă la receptor .............................................. 55

ÎNCĂLZIREA CONDUCTORILOR ŞI A BOBINAJELOR ............................... 67


3.1. Pierderi de energie termică ....................................................................... 69
3.2. Viteza de încălzire ..................................................................................... 71
3.3. Încălzirea maximă a unui conductor parcurs de curent............................. 74
3.4. Legea exponenţială a încălzirii .................................................................. 77
3.5. Probleme rezolvate ................................................................................... 82

FORŢE ELECTROMOTOARE DE CONTACT. EFECTE TERMOELECTRICE


......................................................................................................................... 89
4.1. Efectul Peltier ............................................................................................ 91
4.1.1. Prezentare fenomenologică............................................................................................91
4.1.2. Interpretare, discuţii.......................................................................................................93
4.2. Lanţul metalic izoterm; legea lui Volta....................................................... 94
4.3. Efectul Thomson ....................................................................................... 95
4.3.1.Prezentare fenomenologică.............................................................................................95
4.3.2 Descriere cantitativă .......................................................................................................97
Michaela Logofătu

4.3.3 Legea lui Magnus ........................................................................................................... 98


4.4. Aplicaţii.......................................................................................................99
4.4.1. Termocuplul .................................................................................................................. 99
4.4.2. Pile şi generatori termoelectrici................................................................................... 107
4.4.3. Măsurarea temperaturii................................................................................................ 108
4.4.4 Alte aplicaţii ................................................................................................................. 110

REŢELE ELECTRICE ....................................................................................113


5.1. Noţiuni fundamentale ...............................................................................115
5.2. Metode de rezolvare a reţelelor liniare.....................................................118
5.2.1. Transfigurarea circuitelor. Teoremele Kennelly pentru transformările stea-triunghi. . 118
5.2.2. Teoremele lui Kirchhoff .............................................................................................. 124
5.2.3. Metoda curenţilor ciclici.............................................................................................. 128
5.3 Probleme rezolvate ...................................................................................132

APLICAŢII ......................................................................................................135
6.1. Şuntul.......................................................................................................137
6.2. Rezistenţa adiţională................................................................................139
6.3. Divizorul de tensiune................................................................................141
6.4. Divizorul de curent ...................................................................................143

MODUL SUPLIMENTAR................................................................................145
1. Supraconductibilitatea.................................................................................147
2. Variaţia rezistivităţii cu diverşi factori ..........................................................155
3. Caracteristici curent – tensiune ale unor dipoli pasivi .................................167

ANEXE............................................................................................................179
BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................185
Curentul electric

1 CURENTUL ELECTRIC
Michaela Logofătu

1.1 Definiţie, mărimi caracteristice


1.2 Expresia densităţii de curent
1.3 Ecuaţia de continuitate
1.4 Tensiunea electromotoare
Curentul electric

1.1. Definiţie, mărimi caracteristice

Deplasarea ordonată a sarcinilor electrice generează un curent electric, pus


în evidenţă prin efectele sale:
9 termice,
9 chimice,
9 magnetice şi
9 fiziologice.

Sarcinile electrice mobile (purtătorii de sarcină) pot fi orice particule cu


sarcină electrică nenulă, ca de exemplu:
9 electroni, protoni, particule α;
9 ioni pozitivi, ioni negativi;

Un mediu material care conţine purtători de sarcină mobili, capabili să


se deplaseze în interiorul acestuia generând un curent electric se
numeşte conductor. Antagonic, prin izolator se denumeşte un mediu
lipsit de purtători capabili să se mişte cu un anume grad de libertate în
interiorul său.

Tipul purtătorilor de sarcină diferă de la un conductor la altul, putând exista


simultan,în acelaşi conductor mai multe tipuri de purtători, aflaţi fie:
9 în concentraţii egale;
9 în concentraţii diferite, unii fiind majoritari (cei în concentraţie mai
mare), alţii fiind minoritari (cei în concentraţie mai mică).
De exemplu:
9 în metale, există un singur tip de purtători, electronii;
9 în electroliţi, există ioni pozitivi şi ioni negativi, în concentraţii egale;
9 în gaze ionizate, există ioni atomici sau moleculari, cu sarcini pozitive
şi electroni liberi, cu sarcini negative;
9 în semiconductori, există două tipuri de purtători, electroni şi goluri,
care pot fi în cantităţi (concentraţii) egale în semiconductorii

7
Michaela Logofătu

intrinseci sau în concentraţii diferite, în semiconductorii dopaţi n


(electroni majoritari) şi, respectiv p (goluri majoritare).

La temperaturi T≠ 0, purtătorii de sarcină, în mişcare termică, aleatorie, nu


generează un curent electric, în lipsa unui câmp electric aplicat. Datorită mişcării
termice, absolut dezordonată, printr-o suprafaţă oarecare din interiorul
conductorului, sarcina electrică transportată într-un sens va fi egală cu sarcina
electrică transportată în sens opus, în orice moment, neexistând un transport net de
sarcină în vreo direcţie.

Pentru a se obţine curent electric printr-o suprafaţă din interiorul


conductorului, este necesar să se acţioneze cu o forţă orientată
unidirecţional, asupra purtătorilor de sarcină mobili, fapt realizabil prin
aplicarea unui câmp electric nenul
E≠0

Curentul electric de conducţie este generat prin deplasarea ordonată


(dirijată) a purtătorilor microscopici de sarcină într-un mediu macroscopic
conductor fix.

Curentul electric de convecţie rezultă prin deplasarea unui corp


macroscopic încărcat cu sarcină electrică (mediu macroscopic conductor în
mişcare).

Cantitativ, curentul electric se caracterizează prin o serie de mărimi


caracteristice: sens, intensitate, densitate.

¾ SENS - convenţional este considerat pozitiv sensul de deplasare a


sarcinilor pozitive în conductorul considerat. Într-o exprimare
echivalentă, sensul curentului electric coincide cu sensul cîmpului
electric în conductor.

¾ INTENSITATE – mărime scalară egală cu sarcina netă transportată în


unitatea de timp prin suprafaţă secţiunii transversale a conductorului.

8
Curentul electric

ΔQ dq
I = lim = (1)
Δt → 0 Δt dt

În SI, se măsoară în amper, simbol A, unitatea definită pe baza forţei


electromagnetice, astfel:
1A este intensitatea unui curent electric constant care, trecând prin
două conductoare rectilinii, paralele, foarte lungi, aşezate în vid la
distanţă de 1m, face ca între ele să se exercite o forţă de 2.10-7 N/m.

Din relaţia de definiţie, se vede că:


1C
1A =
1s
Un curent electric se numeşte staţionar atunci când transportă, prin
orice secţiune a unui conductor, sarcini egale în intervale de timp egale
(I=ct).

¾ DENSITATE- mărime vectorială locală. În orice punct din interiorul


unui conductor în care există un curent electric, se poate defini un

vector j numit densitate de curent, cu orientarea determinată de


mişcarea sarcinilor pozitive în conductor şi cu modulul
dI
j= (2)
ds n
unde (dsn) este elementul de suprafaţă normal pe direcţia de deplasare a
sarcinilor, centrat în punctul considerat, iar (dI) este intensitatea curentului
prin elementul de suprafaţă dsn.

Din (2) rezultă ca unitate de măsură în SI pentru densitatea de curent


[j]SI = A/m2

Noţiuni utile pentru reprezentări grafice:

¾ LINIA DE CURENT- se construieşte astfel încât, în fiecare punct al ei


este tangentă la vectorul j asociat acelui punct.

9
Michaela Logofătu

¾ TUB DE CURENT- un fascicul de linii de curent care traversează un


element de suprafaţă dsn (fig.1).

Fig. 1

În figura 2 se prezintă regula prin care se asociază un vector ds unui element
de suprafaţă ds:

Se defineşte vectorul ds având modulul egal cu
aria secţiunii ds şi direcţia perpendiculară pe
suprafaţa ds (sau de-a lungul normalei la ds). Sensul

vectorului ds este stabilit cu regula burghiului, în
funcţie de un sens de parcurs arbitrar ales pe
conturul care delimitează aria sa.

→ → →
Fig. 2 ds = n ds , unde n este versorul normalei. (3)

Relaţii de bază între mărimile caracteristice

Să considerăm un conductor în care s-a stabilit un


curent electric; fie un element de suprafaţă ds,
orientat arbitrar faţă de j (fig.3),element atât de mic,
încât în limitele sale, densitatea curentului este
constantă în modul, ca şi în orientare.
Din (2) se poate scrie:
Fig. 3 → → (4)
dI = jds n = j ⋅ ds = jds cos θ
încât printr-o suprafaţă finită S, intensitatea curentului este:
→ → →


I = dI =
S

S
j ⋅ ds = ∫ j ⋅ n⋅ ds
s
(5)

10
Curentul electric

Raportându-ne la figura 4, se poate


da şi o interpretare echivalentă
pentru intensitatea curentului ca
fiind fluxul densităţii de curent prin
aria secţiunii conductorului.
Fig. 4

Dacă j = ct prin întreaga arie a secţiunii conductorului şi este perpendicular
→ →
pe acesta ( j ⋅ ds = j ⋅ ds ), atunci se poate scrie relaţia simplificată:
→ →
I= ∫
s

j ⋅ ds = j ds = jS
S
(5’)

Observaţii:
 densitatea de curent fiind o mărime locală, asociată fiecărui punct
(x,y,z) din conductorul parcurs de curent, se fac remarcate unele
particularităţi pentru conductorii omogeni şi izotropi, pentru cei
neomogeni ca şi pentru cei anizotopi. Astfel:

 se poate afirma că j = ct în orice punct al secţiunii conductorului,
numai pentru conductorii omogeni şi izotropi;

 într-un conductor neomogen, modulul vectorului j diferă de la un
punct la altul;

 într-un conductor anizotrop, orientarea vectorului j poate diferi de la
punct la punct şi poate fi diferită de orientarea câmpului electric
aplicat în punctul respectiv.

11
Michaela Logofătu

1.2. Expresia densităţii de curent

Fie un conductor omogen şi izotrop, având aria secţiunii “a”, în care există un
singur tip de purtători, cu sarcina electrică q şi având concentraţia (numărul
de purtători din unitatea de volum) n.

Admitem că între extremităţile conductorului există şi se menţine o diferenţă


de potenţial ϕ(A)- ϕ (B), astfel încât, în interiorul acestuia se stabileşte un
câmp electric E ≠ 0 . Forţa câmpului electric imprimă purtătorilor o mişcare
orientată unidirecţional (de “drift”), suprapusă agitaţiei termice, de valoare
medie <vd> (fig. 5).

Considerăm ca moment zero (originea


timpului), momentul în care purtătorii
părăsesc aria secţiunii A şi ∆t timpul în
care ajung în secţiunea B.
Fig.5

Deci, în intervalul Δt, toţi purtătorii de sarcină din volumul ΔV al cilindrului


cu aria bazei ˝a˝ şi generatoarea ˝<vd> Δt˝, în număr
ΔN=nΔV=na v d Δt (6)

transportă o sarcină

ΔQ= q ΔN = qna <vd> Δt (7)


care generează un curent de intensitate

ΔQ
I= = qna < v d > (8)
Δt
Densitatea de curent corespunzătoare este

12
Curentul electric

I
j= = nq < v d > (9)
a
Generalizând, pentru un conductor omogen, izotrop, cu mai multe tipuri de
purtători (i =1,2…), fiecare tip fiind caracterizat prin sarcinile qi,
concentraţiile ni şi vitezele medii <vi>, se poate scrie

→ n n
r
j = ∑
i=1
ji = ∑n q
i=1
i i < vi > (10)

Densitatea totală a curentului în conductor este suma vectorială a


densităţilor de curent create de fiecare tip de purtători.

{ Cazul particular cel mai frecvent este cel în care se întâlnesc 2 tipuri de
purtători, pentru care (10) devine
→ → →
j = j+ + j − (11)
→ → → (12)
j = n + q + < v + > +n − q − < v − >

În cazul metalelor, în care există un singur tip de purtători, relaţia (9) are
forma binecunoscută:
j=nev (9’)

13
Michaela Logofătu

1.3. Ecuaţia de continuitate

Considerăm un conductor masiv, în care s-a stabilit un curent electric (un


transport dirijat, ordonat, de sarcini electrice).Fie un volum V din acest
conductor, limitat de o suprafaţă Σ (fig.6).

Normala la suprafaţa închisă Σ este orientată


către exterior, încât intensitatea curentului
→ → → →

Fig. 6
I= ∫
Σ
j ⋅ ds = ∫ j ⋅ n ds
Σ
(13)

este, conform definiţiei, egală cu sarcina electrică care iese din suprafaţa Σ
într-un timp oarecare.

Dar, conform cu principiul conservării sarcinii, sarcina care iese din interiorul
suprafeţei într-un interval de timp este egală cu viteza de scădere a sarcinii
din interiorul acesteia, în acelaşi interval de timp. Deci:
→ → dQ

Σ
j ⋅ ds = −
dt
(14)

Fluxul densităţii de curent prin suprafaţa Σ în intervalul de timp dt este egal


cu viteza de scădere sarcinii din interiorul suprafeţei Σ, în acelaşi interval de
timp.

Dacă densitatea volumică a purtătorilor de sarcină în punctul (x,y,z) este


ρ(x,y,z), atunci sarcina Q a purtătorilor din volumul V închis se suprafaţa Σ
este


Q = ρ( x , y , z)dV
V
(15)

încât
→ → d

Σ
j ⋅ ds = − ∫
dt V
ρdV (16)

14
Curentul electric

dar

dρ ∂ρ
− =− (17)
dt ∂t
(derivată parţială, în raport numai cu timpul, a funcţiei ρ de coordonate
(x,y,z)).

Aplicând teorema Gauss-Ostrogradski


→ → →


S

A ⋅ ds = div A dV
V

se obţine:

→ → →


Σ

j ⋅ ds = div j dV
V

comparând cu (16) şi ţinând seama de (17) rezultă:

→ → →


Σ

j ⋅ ds = div j dV
V

→ → ∂ρ
∫ j ⋅ ds = −∫ ∂t dV
Σ V

→ ∂ρ

V
div j dV = − ∫ ∂t dV
V
(19)

Deoarece este vorba de acelaşi volum V, egalitatea este adevărată pentru


orice punct din conductor:

→ ∂ρ
div j = − (20)
∂t
sau, echivalent

→ ∂ρ
∇⋅ j = − (21)
∂t

15
Michaela Logofătu

Ecuaţia (20) sau echivalent (21) se numeşte ecuaţia de continuitate pentru


densitatea de curent.


Deoarece atât densitatea de curent j cât şi densitatea de sarcină ρ sunt
mărimi locale, definite în fiecare punct al conductorului, ecuaţia de
continuitate este ecuaţia diferenţială (locală) fundamentală a
electrocineticii.
O interpretare echivalentă pentru ecuaţia de continuitate, poate fi
exprimată astfel: în punctele din conductor care sunt surse pentru densitatea
de curent, densitatea sarcinii electrice scade în timp.

Comentarii:

 Pentru curenţii staţionari, care transportă sarcini egale în intervale


de timp egale, condiţia
∂ρ
=0 (22)
∂t
impune
→ →
div j = 0 sau ∇ ⋅ j (23)
 Din analiza vectorială se ştie că mărimea ˝divergenţă˝
caracterizează “productivitatea surselor”, deci (23) indică faptul că
nu există puncte din care “izvorăşte” densitatea de curent.
 Pe baza teoremei Gauss-Ostrogradski se poate afirma că fluxul
liniilor densităţii de curent printr-o suprafaţă închisă din conductor
este nul pentru curenţii staţionari.
Echivalent, se poate spune:
Sarcina electrică intrând într-un volum oarecare dintr-un conductor
în unitatea de timp, este egală cu sarcina electrică ieşind din acel
volum, în unitatea de timp.

16
Curentul electric

Se mai poate spune şi că nu există puncte de acumulare sau de


distrugere (absorbire) a sarcinii electrice în conductorii parcurşi de
curenţi staţionari.
Pentru curenţii nestaţionari, acest flux nu se mai anulează.

1.4. Tensiunea electromotoare

Pentru generarea şi menţinerea curentului electric de conducţie, este necesar


ca purtătorii mobili de sarcină dintr-un conductor să fie acţionaţi de forţe
care să asigure deplasarea lor ordonată de-a lungul circuitului închis căruia
aparţine conductorul respectiv.
¾ Astfel de forţe pot fi aplicate purtătorilor de sarcină numai prin
intermediul unui câmp electric de natură nonelectrostatică (câmp
neconservativ).
¾ Sarcinile în mişcare ordonată, dirijată, transferă în mod continuu şi
ireversibil, energie reţelei cristaline (efect Joule). Deci, pentru ca
mişcarea să nu înceteze, este necesară o sursă externă de energie care
să suplinească energia pierdută (disipată) la interacţia cu reţeaua.

În concluzie:
Pentru a menţine curentul într-un circuit, este necesar ca asupra
purtătorilor de sarcină să acţioneze, pe lângă forţele de natură
electrostatică şi forţe de natură nonelectrostatică, numite imprimate
sau induse. Aceste forţe sunt generate de un dispozitiv numit sursă de
tensiune electromotoare, care transformă diverse forme de energie în
energie electrică.
Ca surse se pot menţiona cele care transformă în energie electrică, energia
asociată:
{ unor reacţii chimice, dispozitivele respective numindu-se
acumulatoare sau pile galvanice;
{ inducerii unui câmp electric neconservativ prin variaţia în timp a unui
câmp magnetic, dispozitivele respective fiind generatoarele electrice
convenţionale.

17
Michaela Logofătu

Forţa imprimată (aplicată) acţionează asupra unui purtător de sarcină q


printr-un câmp electric imprimat, de intensitate:


→ Fi (24)
Ei =
q

În conductor, va exista deci un câmp total, E total

→ → →
E total = E electrostatic + E imprimat (25)
Să considerăm o sarcină pozitivă, unitate, ca sarcină test, q0; scriem lucrul
mecanic efectuat de câmpul electric total asupra ei, pentru deplasarea între
două puncte oarecare 1 şi 2 ale circuitului:
2→ → 2→ →
W12 = q 0 ∫ E e ⋅ dl + q 0 ∫ E i ⋅ dl (26)
1 1

Primul termen, prin definiţie este diferenţa de potenţial între punctele 1 şi 2;


al doilea termen, se notează E12 şi defineşte tensiunea electromotoare
(t.e.m.)
W12 = q 0 (ϕ1 − ϕ 2 ) + q 0E12 (27)
2
→ →
E12 = ∫ E i ⋅ dl
1

În cazul unui circuit închis, (în care deci punctele 1 şi 2 se confundă) primul
termen din (26) se anulează, (câmpul electrostatic fiind conservativ are
circulaţie nulă pe orice drum închis), încât se poate renunţa la indicii 1 şi 2 şi
(26) se scrie:

→ → → →
W = q 0 ∫ E ⋅ dl + q 0 ∫ E i ⋅ dl (28)

18
Curentul electric

→ →
W = q ⋅ 0 + q 0 ∫ E i ⋅ dl (28’)

Se notează
W → →
E=
q0 ∫
= E i ⋅ dl (29)

şi se numeşte tensiune electromotoare(t.e.m.).

Tensiunea electromotoare a sursei este lucrul mecanic efectuat de forţa


imprimată de sursă pentru a deplasa unitatea de sarcină pozitivă de-a
lungul întregului circuit. Se măsoară în volt (V).

Revenind la (26) şi (27) se poate defini căderea de tensiune între punctele 1 şi


2 ale circuitului ca fiind lucrul total asupra sarcinii pozitive unitate.
W12
U12 = = ϕ1 − ϕ2 + E12 (30)
qo

În concluzie:
Căderea de tensiune pe o porţiune a circuitului, între punctele 1 şi 2, este
egală cu suma algebrică a diferenţelor de potenţial existente între punctele
1 şi 2 [(ϕ1-ϕ2)] şi tensiunea electromotoare a surselor existente pe porţiunea
respectivă de circuit, E12 . Dacă şi numai dacă, pe porţiunea respectivă nu
există surse de tensiune ( E12 =0), atunci căderea de tensiune U12 este egală cu
diferenţa de potenţial ( ϕ1 - ϕ2).

De reţinut:
Diferenţa de potenţial, căderea de tensiune şi tensiunea electromotoare
fiind mărimi fizice de aceeaşi natură, se măsoară în aceleaşi unităţi; în SI,
unitatea este voltul, cu simbolul V.

19
Michaela Logofătu

20
Curentul electric

CURENTUL CONTINUU

2 ÎN CONDUCTORII
METALICI
Michaela Logofătu

2.1 Purtătorii de sarcină în metale


2.2 Legile conducţiei electrice
2.2.1 Legea Ohm pentru o porţiune de circuit
2.2.2 Legea lui Joule
2.2.3 Legea Wiedeman-Franz
2.2.4 Legea Ohm generalizată

2.3 Generatoare şi receptoare


2.4 Transferul de putere de la sursă la receptor

22
Curentul electric

2.1. Purtătorii de sarcină în metale

Experimental, s-a stabilit că purtătorii de sarcină în metale sunt electronii


liberi.
Electroni liberi sunt consideraţi acei electroni care nu sunt legaţi (nu aparţin)
de nici unul dintre atomii constituienţi ai reţelei şi sunt capabili să se
deplaseze în metal, pe distanţe mari comparativ cu constanta reţelei. Provin
din nivele exterioare (de valenţă) ale atomilor constitutivi ai metalului.

Concludente în a stabili natura purtătorilor de sarcină în metale sunt


experimentele efectuate de
¾ RIEKIE, 1901:
Menţinând timp îndelungat, aproximativ 1 an, un curent electric de
0,1A într-un circuit cilindric format din trei cilindri identici, unul din
Al şi doi din Cu (cel din Al fiind strâns fixat între cei doi de Cu), se
constată că, deşi sarcina electrică transportată este foarte mare (de
ordinul 3 milioane coulomb), totuşi nu se observă nici transport de
substanţă dintr-un cilindru în altul şi nici transformări chimice.
Concluzia este că purtătorii de sarcină sunt aceiaşi în ambele metale,
masa lor fiind neglijabilă.
¾ STEWART ŞI TOLMAN, 1917:
Determinând experimental sarcina specifică (q/m) a purtătorilor de
sarcină dintr-un conductor metalic oprit brusc din mişcare, valoarea
găsită coincide, în limita admisă a preciziei experimentelor, cu
valoarea cunoscută a sarcinii specifice a electronului, (e/m).

Reunind concluziile celor două experimente prezentate, se poate afirma că în


metale purtătorii de sarcină sunt electronii liberi.

23
Michaela Logofătu

2.2. Legile conducţiei electrice

2.2.1. Legea Ohm pentru o porţiune de circuit


2.2.2. Legea lui Joule
2.2.3. Legea Wiedeman-Franz
2.2.4 Legea Ohm generalizată

2.2.1. Legea Ohm pentru o porţiune de circuit

Considerăm un conductor metalic


9 omogen;
9 izotrop;
9 menţinut la temperatură constantă şi având formă cilindrică, de
lungime (Δl) şi arie a secţiunii transversale (ΔS) (figura 1).
Aplicând la extremităţile acestui conductor
o diferenţă de potenţial constantă,
V2-V1=ct (fig.1), în conductor se stabileşte
un curent de intensitate I constantă în
timp, şi de aceeaşi valoare în orice
secţiune transversală a conductorului,
Fig. 1
numit curent continuu.

Experimental, s-a stabilit o relaţie de proporţionalitate între intensitatea


curentului prin conductor şi diferenţa de potenţial aplicată la bornele
(extremităţile) acestuia, descrisă prin legea lui Ohm:
V2 − V1
I= (1)
R

unde R este un factor de proporţionalitate, care depinde de:


9 proprietăţile intrinseci ale conductorului;
9 dimensiunile şi geometria acestuia;
9 condiţii exterioare (factori exteriori).

24
Curentul electric

R se numeşte rezistenţă electrică a conductorului sau pe scurt, rezistenţă şi


se reprezintă prin simbolurile grafice din fig.2.

Fig.2

Pentru conductorul cilindric menţionat, rezistenţa R se poate exprima prin:

Δl
R = ρ (2)
ΔS
unde ρ este rezistivitatea şi depinde atât de natura materialului (proprietăţi
intrinseci ale materialului), cât şi de condiţiile exterioare (mai ales de
modificarea temperaturii) (vezi în Modulul suplimentar,
Superconductibilitata).
[R ]SI = ohm , cu simbolul Ω;
[ρ]SI = ohm × metru , cu simbolul (Ω · m). Se mai foloseşte şi unitatea
practică Ω.mm2/m, rezultată din (2), în care ΔS se exprimă în
mm2, iar Δl în m.

Mărimea definită prin inversul rezistivităţi se numeşte conductivitate şi se


notează prin σ:
1
σ= [σ]SI = (ohm × metru)−1 cu simbolul (Ω·m)-1;
ρ

Unitatea (Ω)-1 se mai numeşte şi siemens, cu simbol S, astfel încât unitatea


pentru conductivitate (Ω·m)-1=S/m se numeşte siemens/metru.

Legea lui Ohm constituie un criteriu de clasificare a conductorilor în


9 ohmici (liniari), cei care respectă (1);
9 neohmici (neliniari), cei care nu respectă (1).

25
Michaela Logofătu

În general, se reprezintă grafic dependenţa intensităţii curentului printr-un


conductor de tensiunea aplicată la bornele acestuia, caracterul liniar sau
neliniar observându-se direct (fig.3.b).
Curba I=f(V) se numeşte caracteristica volt-amperică sau caracteristica
curent-tensiune a conductorului.

a) Conductor ohmic b) Conductori neohmici


Fig.3.
O comportare liniară prezintă şi fotorezistorii (FR), cu particularitatea
existenţei a două caracteristici I – V ale acestora, la lumină (iluminare) şi la
întuneric. (Vezi problema rezolvată nr. 6 la sfârşitul paragrafului 2.2.4.).

Elementul de circuit caracterizat prin rezistenţă ohmică se numeşte


REZISTOR. În vorbirea curentă, se face referire la rezistenţă, când de fapt
trebuie menţionat rezistorul (elementul fizic, real).
Pentru a evita orice confuzie, este recomandabil să se folosească termenii:
9 rezistor, pentru elementul de circuit;
9 rezistenţă, pentru mărimea fizică ce îl caracterizează.

Revenind la (1) şi introducând (2), prin câteva transformări simple, se obţine:


V2 − V1 V − V1 V − V2 1 ⎛ ΔU ⎞
I= = 2 =− 1 = ⎜− ⎟ΔS = σEΔS
R Δl Δl ρ ⎝ Δ l ⎠
ρ ρ (3)
ΔS ΔS

Din definiţia densităţii de curent, j, aceasta este constantă în orice punct din
interiorul conductorului considerat omogen şi izotrop, astfel încât se poate
înlocui I prin jΔS şi (3) devine

26
Curentul electric

jΔS=EσΔS (4)
de unde
j=σE (5)

σ fiind un scalar pentru mediul omogen şi izotrop. Vectorial:


→ →
j = σE (5’)

Relaţiile (5) şi echivalent (5’) exprimă legea lui Ohm în forma locală
(microscopică), corelând în fiecare punct din conductor densitatea de curent
şi câmpul electric asociat.

De observat că, aşa cum:


• rezistenţa conductorului este independentă de I şi U, la nivel
macroscopic,
tot aşa
→ →
• rezistivitatea este independentă de j şi E , la nivel microscopic
(local).

Legea lui Ohm este specifică unei categorii de materiale conductoare


- conductoarele ohmice -, nefiind o lege generală a
Electromagnetismului. Din acest motiv se mai numeşte şi lege de
material.

27
Michaela Logofătu

2.2.2. Legea lui Joule

Experimental, s-a observat degajarea unei cantităţi de căldură la trecerea


curentului electric printr-un rezistor (efectul termic al curentului electric).
Matematic, căldura degajată Q se scrie:
Q=RI2Δτ (6)
în funcţie de rezistenţa conductorului R, intensitatea curentului I prin
conductor şi Δτ- intervalul de timp în care trece curent prin conductor.

Se defineşte densitatea puterii termice ca fiind căldura degajată în unitatea


de timp în unitatea de volum a conductorului:
Δl 2
ρ I
Q RI 2 Δτ ⎛ I2 ⎞
w= = = ΔS = ρ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = ρj2 (7)
ΔτΔV ΔτΔV Δ S Δl ⎝ ΔS ⎠

Dar din legea lui Ohm în forma locală


j=σE
rezultă, introducând (5) în (7):
1
w = (σ E )2 = σ E 2 (8)
σ
Relaţia (8) poartă numele de legea lui Joule în forma locală (microscopică) şi
i se asociază o interpretare fizică în cadrul modelului gazului electronic
(modelul Drude-Lorentz) elaborat la începutul secolului XX pentru explicare
unor particularităţi ale conducţiei electrice în metale.

Efectul Joule are numeroase aplicaţii practice industriale (cuptoare electrice,


uscătoare), în metrologie (ampermetre şi voltmetre termice), siguranţe
fuzibile în distribuţia energiei electrice, în domeniul casnic (încălzitoare,
cuptoare, fier de călcat, plite), etc.
De asemenea, datorită energiei termice (căldurii) disipate la trecerea
curenţilor electrici prin conductori izolaţi cu diverse materiale (textile, PVC,

28
Curentul electric

etc.), intensităţile acestora trebuie limitate, pentru a nu deteriora izolaţiile


care, de regulă suportă temperaturi între 120°-180°C.
Despre pierderile de energie în liniile de transport a energiei electrice se va
vorbi într-un paragraf ulterior.

Un calcul numeric va completa cunoştinţele referitoare la variaţia rezistenţei


conductorilor metalici cu temperatura, mai ales atunci când, în timpul
funcţionării diferitelor aparate sau circuite electrice se ating temperaturi
considerabile (vezi Problema rezolvată următoare).

La 20oC rezistenţa filamentului unui bec electric este de 13Ω, în stare de


incandescenţă fiind de 144Ω. Ştiind valoarea coeficientului de temperatură al
rezistenţei α = 0,005grd −1 , vom calcula temperatura pe care o atinge
filamentul în timpul funcţionării.

R 1 = R 0 (1 + αt1)

R 2 = R 0 (1 + αt 2 )

R 1 R 0 (1 + αt1)
=
R 2 R 0 (1 + αt 2 )

R 1(1 + αt 2 ) = R 2 (1 + αt1)

R 1αt 2 = R 2 (1 + αt1) − R 1

R 2 (1 + αt1) − R 1
t2 =
R 1α

144(1 + 5 ⋅ 10 −3 ⋅ 20) − 13
t2 = ≅ 2237 o C
13 ⋅ 5 ⋅ 10 −3

29
Michaela Logofătu

Datorită acestor valori mari ale temperaturii atinse de filamentele becurilor


în stare de funcţionare, acestea se confecţionează din metale greu fuzibile
(temperaturi de topire ridicate), ca de exemple: tungsten (3380oC), osmiu
(5500oC).

2.2.3. Legea Wiedeman-Franz

Experimental s-a constatat că metalele sunt buni conductori electrici şi


termici şi, mai mult, raportul dintre conductivitatea termică χ şi
conductivitatea electrică σ, pentru un metal dat este proporţional cu
temperatura absolută a acestuia.
χ
~ T (9)
σ

La o temperatură dată, pentru toate metalele, valoarea raportului este


2
⎛k ⎞
constantă şi egală cu 3⎜ ⎟ , unde k este constanta Boltzmann
⎝e⎠
(k=1,38⋅10-23 J/K) şi e este sarcina electronului. Această constatare
experimentală se numeşte legea Wiedeman-Franz şi are o importanţă aparte
în teoria clasică a metalelor.

2
χ ⎛k⎞
= 3⎜ ⎟ T (10)
σ ⎝e⎠

Comentarii:

♦ În cadrul teoriei cuantice a metalelor se găseşte valoarea raportului


dintre conductivitatea termică şi conductivitatea electrică puţin
diferită de valoarea prezentată mai înainte în teoria clasică:
2
χ π2 ⎛ k ⎞
L0 = = ⎜ ⎟
σT 3 ⎝e⎠

30
Curentul electric

π2
3≅ = 3,28 .
3
Constanta L0 se numeşte numărul lui Lorentz şi la temperatura camerei
are valoarea
W⋅Ω
L 0 = 2,45 ⋅ 10 −8
k2
♦ În compararea datelor experimentale cu cele teoretice trebuie avut în
vedere şi faptul că, pe lângă fluxul termic transportul de electroni mai
există şi fluxul termic asociat reţelei metalului
♦ La metalele normale care nu prezintă fenomenul de
supraconductibilitate, conductivitatea termică a reţelei este foarte
mică în comparaţie cu conductivitatea termică a electronilor de
conducţie:
fiind cu aproximativ două ordine de mărime mai mică, aceasta se
neglijează.
⎛ χ ⎞
În Tabelul 1 sunt date valorile experimentale ale mărimii ⎜ ⎟ pentru câteva
⎝ σT ⎠
metale uzuale, valorile temperaturii absolute fiind într-o coloană separată.

Tabelul 1: Raportul dintre conductivitatea termică şi conductivitatea electrică a


metalelor.

⎛ χ ⎞ 8 ⎛ χ ⎞ 8
⎜ ⎟ ⋅ 10 ⎜ ⎟ ⋅ 10
Metal T(K) ⎝ σT ⎠ Metal T(K) ⎝ σT ⎠
2
(WΩ)/K (WΩ)/K2
291,2 2,81 273,2 2,47
Aluminiu Plumb
373,2 2,27 373.2 2,56
273,2 2,31 291,2 2,52
Argint Staniu
373,2 2,37 373,2 2,49
273,2 2,23 293,2 2,56
Cupru Zinc
374,8 2,23 83,2 2,04
Fier 273,2 2,47 Nichel 373,2 2,28

Vom încheia acest paragraf prin câteva exerciţii exerciţii cu rol de fixare a
cunoştinţelor referitoare la:

31
Michaela Logofătu

9 interpretarea conducţiei electrice a metalelor în modelul


Drude – Lorentz;
9 ordinul de mărime al concentraţiei electronilor în metale ca şi
9 la conductori neliniari (neohmici).

2.2.4. Probleme rezolvate

1. La extremităţile unui conductor din cupru, cu lungimea de 1m şi secţiunea


S=1mm2 se aplică o tensiune de 40 mV.
Intensitatea curentului care se stabileşte este I =2A. Calculaţi:
a) intensitatea câmpului electric în conductor;
b) viteza de drift a electronilor de conducţie;
c) rezistivitatea cuprului, presupunând că toţi atomii de cupru au cedat câte
2 electroni, transformându-se în reţea, în ioni bivalenţi, Cu2+.

Se cunosc:
- densitatea cuprului, dCu=8,9·103 Kg/m3;
- masa molară MCu=63,5 Kg / Kmol;
- numărul lui Avogado NA= 6,02·1026 molec/Kmol

Rezolvare:

a) Intensitatea câmpului electric în conductor


U
E=
l
40 ⋅ 10 −3 V
E= = 40 ⋅ 10 −3 V / m = 40mV / m (1)
1m

b) În expresia densităţii de curent pentru metale


j = nev (2)

32
Curentul electric

unde v este tocmai viteza de drift cerută, intervine şi “n”,concentraţia


electronilor, adică numărul de electroni din unitatea de volum, mărime care
se calculează în felul următor:

care
1 kmol de cupru…………… conţine NA atomi------- (2 NA) electroni:
eliberează

m m
m (masa conductorului) conţine ( ) Kmoli şi eliberează 2 NA ( ) electroni
M Cu M Cu
m
N numărul total de electroni este deci N =2 N A ( ) (3)
M Cu

Dar acest număr total de electroni N din masa conductorului se poate exprima
prin concentraţia n şi volumul V al conductorului
N= nV (4)

Egalând (4) şi (3) se obţine :


m
nV = 2 NA (5)
M Cu

unde m - masa conductorului se exprimă prin densitatea d a materialului din


care este confecţionat şi volumul acestuia.
m =dCu⋅V (6)
Introducând în (5) rezultă:
d Cu ⋅ V
nV = 2 NA (7)
M
2d CuN A
n= (8)
M
kg atomi
2 ⋅ 8,9 ⋅ 10 3 3
⋅ 6,02 ⋅ 10 26
n= m Kmol = 1,68 ⋅ 10 29 ⋅ m −3
kg
63,5 ⋅
Kmol

33
Michaela Logofătu

Din (2) rezultă:


I
j I
v= = S =
ne ne Sne (9)
2A m
v= −6 2 29 −3 −19
= 7,4 ⋅ 10 −5
10 m ⋅ 1,68 ⋅ 10 m ⋅ 1,6 ⋅ 10 C s

c) Din expresia locală a legii Ohm


j = σE (10)
rezultă conductivitatea σ:
j
σ= (11)
E
1
ρ= (12)
σ

încât
E E ES
ρ= = =
j I I (13)
S

Numeric:
V
40 ⋅ 10 −3 ⋅ 10 −6 m 2
ρ= m = 2 ⋅ 10 −8 Ωm
2A
σ = 0,5 ⋅ 10 (Ωm) −1
8

Se impune discutarea acestor valori numerice:


♦ în tabelele de valori ale rezistivităţii se găseşte pentru Cu,
σ = 1,75 107 (Ωm)-1, o valoare relativ apropiată de aceasta.
♦ viteza termică medie a electronilor în conductor, calculată pe baza
teoriei cinetico- moleculare aplicată “gazului”de electroni liberi este
(la T= 300K)
3kT
u= ≈ 1,17 ⋅ 10 5 m/ s
me

34
Curentul electric

♦ viteza imprimată de câmp, v = vdrift=7,4·10-5m /s

Aparent este un paradox: cum se explică propagarea instantanee a


curentului electric prin conductori, dacă viteza electronilor este atât
de mică? De reţinut că, viteza electronilor nu este viteza de propagare
a curentului electric: la conectarea unei surse, în conductor se
stabileşte un câmp electric care se propagă cu viteză comparabilă cu
viteza luminii, punând în mişcare toţi electronii din conductor.

♦ Conductibilitatea mare a metalelor se explică prin numărul mare de


electroni liberi din unitatea de volum (1028-1029)m-3 şi nu prin viteza
acestora.

Pentru comparaţie, vom da şi valorile concentraţiilor de purtători din


alte medii conductoare:
• electroliţi foarte buni (NaCl, soluţie 1N, α =0,1)
n += n − = 6·1025m-3
σ ≈ 1,2(Ωm)-1
α - grad de disociere
• aer natural ionizat:
n + =(5·108-109)m-3;
n − = (4-8)108m-3;
σ≈10-14(Ωm)-1.

Din acest motiv, al conductivităţii slabe, aerul natural este considerat


izolator.
Ionizarea sa poate fi mărită, deci implicit şi conductivitatea, prin
iluminare cu radiaţii ultraviolete (UV).

2. În modelul Drude - Lorentz al conducţiei electrice în metale (elaborat


între anii 1902-1907), se face ipoteza că mişcarea electronilor este guvernată
de legile gazului ideal. Rezultatele obţinute explică unele particularităţi ale

35
Michaela Logofătu

conducţiei electrice în metale, diferenţele apărând la comparaţii cantitative


(ordine de mărime).

Vom calcula conductivitatea electrică σ în cadrul acestui model. În mişcarea


în conductor, electronii sunt supuşi acţiunii câmpului electric şi mişcării
termice. Astfel, electronii de conducţie suferă ciocniri cu impurităţile (atomii
străini) prezente în reţeaua de bază, dar şi cu ionii acesteia, ioni care
participă şi ei la mişcarea termică, prin oscilaţii.

Se notează prin
vt – viteza termică medie a electronilor;
λ - drumul liber mediu între două ciocniri succesive.

Rezultă că, în aproximaţia fizicii clasice, timpul τ între două ciocniri se poate
scrie
λ
τ= (1)
vt

La aplicarea unui câmp electric E, electronii capătă o acceleraţie


ma = eE
e (2)
a= E
m

În ipoteza că la fiecare ciocnire electronul îşi pierde „complet” viteza şi


procesul de accelerare se reia, rezultă că viteza medie pe un parcurs egal cu
drumul liber mediu este calculabilă prin
1 1⎛ e ⎞
v= (0 + aτ) = ⎜ ⎟Eτ (3)
2 2 ⎝ m⎠

Dar, această valoare a vitezei este tocmai viteza de drift a electronilor,


dedusă din legea Ohm
j = σE (4)
j = nev (5)

36
Curentul electric

nev = σE (6)

Egalând (6) şi (3)


σ 1e
E= Eτ
ne 2m
rezultă
1 ne 2 τ
σ= (7)
2 m
unde timpul τ se exprimă prin (1) şi se obţine, în final
1 ne 2 λ
σ= ⋅ (8)
2 m vt

Formula (8) se mai numeşte şi formula Drude.

Să aplicăm această formulă în cazul unui conductor din Cu, în care


presupunem că fiecare atom, devenit, în reţea, un ion monovalent, cedează
acesteia un electron liber. Aplicând metoda de calcul din problema
anterioară, rezultă pentru numărul de electroni liberi din unitatea de volum,
valoarea
n = 8,45·10-28 atomi/m3 (9)

De reţinut că ordinul de mărime al concentraţiei de electroni liberi în


metalele uzual folosite în electrotehnică este cel de mai sus.

Pentru calculul drumului liber mediu λ între ciocniri succesive cu ionii reţelei,
se ţine seama că reţe aua cristalină a cuprului este de tip cubic, cu o distanţă
medie între ioni „a” calculabilă din următorul raţionament:
dacă n atomi corespund unui volum de 1m3
atunci 1 atom „ocupă” un volum Vx
1
Vx = (10)
n
Dar, conform celor de mai sus
Vx =a3, a = Vx1/ 3 ; a = n-1/3

37
Michaela Logofătu

şi deci
λ ≡a = n-1/3 (11)

Numeric
1

λ = (8,45 ⋅ 10 28 ) 3
≅ 2,3 ⋅ 10 −10 m (12)

Viteza termică medie, la temperatura camerei T = 300K calculată în problema


rezolvată anterioară, au valoarea
vt = 1,17·105 m/s (13)
încât timpul τ între ciocniri sucesive este
τ = 2·10-15 s (14)
Introducând în (8) valorile date de (9), (12) şi (14) rezultă

1 8,45 × 10 28 × (1,6 × 10 −19 ) 2 × 2 ⋅ 10 −15


σ= ⋅ ≅ 2,37 ⋅ 10 6 (Ω ⋅ m) −1 (15)
2 2 × 9,11 × 10 −31
unde m0 este masa de repaus a electronului = 9,11·10-31Kg.

În tabelele de valori pentru rezistivitate (conductivitate), valoarea medie


uzuală pentru σCu este de 5,81·107 (Ω m)-1.

Compar σtabel şi σcalculat


σ tabel 5,81 ⋅ 10 7 (Ω ⋅ m) −1
= ≅ 20
σ calculat 2,37 ⋅ 10 6 (Ω ⋅ m) −1

Deci, datorită ipotezelor (electronii în mişcare în reţeaua cristalină a


metalului se comportă ca molecule de gaz ideal) şi aproximaţiilor făcute,
σcalculat pe baza modelului este de 20 de ori mai mic decât valoarea dedusă
experimental. Putem afirma că, pe baza modelului Drude – Lorentz se pot
face numai nişte evaluări estimative ale mărimilor care intervin.

38
Curentul electric

În fizica corpului solid se defineşte mărimea numită mobilitatea unui purtător


notată μ, ca fiind viteza acelui purtător căpătată în unitatea de câmp
electric, deci
m
v m2
μ = ; [μ]SI = s = (16)
E V V⋅s
m

Comparând cu relaţia (6) rezultă că pentru electron, purtătorul de sarcină din


metale,
σ
μ= (17)
ne
încât, din (7)
1 eτ
μ= (18)
2m

Observaţii

™ Rezultatele obţinute pe baza modelului Drude – Lorentz au permis


explicare unor particularităţi ale conducţiei electrice în metale, dar
nu au putut explica altele (călduri specifice, supraconductibilitatea).
Interpretarea completă şi coerentă a tuturor proprietăţilor solidelor,
în particular ale metalelor, se face în cadrul fizicii corpului solid, pe
baza efectelor cuantice asociate sistemelor cu număr mare de
particule (ioni, electroni) în interacţie.
™ În unele situaţii bine definite din punct de vedere fizic, formulele
deduse în modelul Drude – Lorentz sunt aplicabile atât la metale, cât
şi la alte categorii de conductori (semiconductori; gaze ionizate,
electroliţi). În cazul existenţei mai multor tipuri de purtători de
sarcină mobili se pot scrie formulele următoare care, în multe situaţii
concrete, oferă dacă nu soluţii precise, cel puţin estimative ale
diferitelor mărimi fizice.

39
Michaela Logofătu

σ = n1q1μ1 + n 2 q 2 μ 2
v v
μ1 = 1 , μ 2 = 2
E E
1 1
ρ= =
σ n1q1μ 1 + n 2 q 2 μ 2
unde ni, qi, μi (i = 1,2) sunt concentraţia, sarcina electrică şi mobilitatea
purtătorului „i” (electron, gol, ion pozitiv, ion negativ).

3. În interiorul unui conductor din cupru parcurs de curent intensitatea


câmpului electric este E. După un interval de timp Δt, conductorul se
încălzeşte cu ΔT. Să se calculeze timpul mediu dintre două ciocniri succesive
ale electronilor de conducţie.

Se cunosc: sarcina electronului e, masa electronului m0, concentraţia


electronilor de conducţie n, căldura specifică a cuprului c şi densitatea
masică a cuprului d.

Aplicaţie numerică:
E = 0,1 V/m; Δt = 1,5 minute; ΔT = 15 grd;
e = 1,6 10-19C; m0 = 9,1 10-31Kg; n = 8,5 1028 m-3;
c = 390 J/Kg grd; d = 8,93 103 Kg/m.

Rezolvare:

În ipoteza că primul conductor din Cu este izolat termic, energia disipată prin
effect Joule în timplul Δt
RI2Δt (1)
este preluată integral de către conductor, ducând la încălzirea acestuia. La
nivel macroscopic, experimental, se constată o creştere ΔT a temperaturii
conductorului, căldura preluată de acesta fiind
mcΔT (2)

40
Curentul electric

În condiţia de transfer integral de energie


RI2Δt = mcΔT (3)
Se poate explicita fiecare membru
l 1 (neμE) 2
RI2 ΔT = ρ (j ⋅ s) 2 Δt = (ls)Δt(nev) 2 = lsΔt = lsΔt neμE 2 =
s σ neμ
(4)
ne 2 τ 2
= lsΔt E
2m 0
mcΔT = dslcΔT (5)
si egalând (4) şi (5) rezultă:
ne 2 τ 2
lsΔT E = dlscΔT (6)
2m 0
de unde, timpul mediu între două ciocniri succesive ale electronilor de
conducţie cu reţeaua
2m 0 cΔTd
τ= (7)
ne 2 E 2 Δt
Numeric
j ZKg
2 ⋅ 9,1⋅ 10 −31Kg ⋅ 390 ⋅ 15grd ⋅ 8,93 ⋅ 10 3 3
Kg ⋅ grd m
τ= 2
= 4,85 ⋅ 10 −14 s
1 ⎛ V⎞
8,5 ⋅ 10 28 3
⋅ (1,6 ⋅ 10 −19 C) 2 ⎜10 −1 ⎟ 1,5 ⋅ 60 s
m ⎝ m⎠
Varianţă
Energia transferată reţelei în urma ciocnirilor dintre electronii de conducţie şi
ionii reţelei
W = wVΔt (8)
unde
w este densitatea de energie transmisă reţelei în unitatea de timp şi unitatea
de volum;
V este volumul conductorulului
V=ls
Δt – intervalul de timp în care conductorul este parcur de curent

Din expresia legii lui Joule scrisă sub forma microscopică (locală)
w = σE2 (8)

41
Michaela Logofătu

se calculează σ şi apoi τ.

Considerând conductorul izolat termic (fără pierderi de căldură în mediul


exterior), condiţia de transfer integral de energie (rel 3) se scrie
W = mcΔT
wVΔt = mcΔT
σE2VΔt = mcΔT (12)
2
σE lsΔt = dlsΔT
rezultă
dcΔT
σ= (13)
E 2 Δt
Dar
σ = neμ (14)
si

μ= (15)
2m 0
încat din (13) rezultă
ne 2 τ dcΔT
= 2
2m 0 E Δt
2m 0 dcΔT
τ= (16)
ne 2 E 2 Δt
relatie identică cu (7).
♦ De observat că în modelul clasic al gazului de electroni, masa
electronului se consideră m0, valoarea masei de repaus a acestuia, în
vid. Într-un metal, datorită interacţiilor cu reţeaua cristalină a
acestuia, electronul se mişcă cu o „masă efectivă”, notată
convenţional m*.

4. Folsind datele din Tabelul 1 calculaţi conductivitatea termică a cuprului


la 0oC.

42
Curentul electric

Rezolvare:
Din tabel se găseşte că la 0oC (273,15 K ≅ 273,2K) raportul între
conductivitatea termică şi conductivitatea electrică a cuprului este
χ WΩ
= 2,23 ⋅ 10 −8 2
σ K
de unde
χ = 2,23 10-8 σT
σ = σ Cu = 5,7 ⋅ 10 7 Ω −1m −1

WΩ 5,7 ⋅ 10 7 W
χ = 2,23 ⋅ 10 −8 ⋅ ⋅ 273,2K ≅ 355
K 2
Ω ⋅m K ⋅m

5. În figură, este prezentată schema unui montaj electric care, între


punctele A şi B conţine o lampă cu neon, caracteristica curent-tensiune a
acesteia fiind descrisă matematic prin relaţia u = 2,8i1/3.

Se cunosc valorile rezistenţelor rezistorilor R1= 0,865Ω şi R2= 8Ω; intensitatea


curentului prin lampa cu neon este i=64 mA. Calculaţi valoarea tensiunii
aplicate la bornele montajului.

Rezolvare:

Tensiunea totală U se repartizează la


bornele montajului AB şi pe
rezistorul R2
U = UAB + UR2
UAB = u = 2,8i1/3

UR 2 = IR2
I = I1+i;
U AB u
I1 = =
R1 R1

43
Michaela Logofătu

u
U =u+( + i) ⋅ R 2
R1
u = 2,8i1/3=2,8·(64 · 10-3)1/3=2,8·641/3·10-3 (1/3)=2,8·(26)1/3·10-1
64=4·16=26
u=2,8·22·10-1V=1,12V
I1=1,295A
I=(1,295+0,064)A=1,359A
UR 2 =10,872V
U=(1,12+10,872)V=11,992V≈12V

Observaţie: Rezistorul R2 este un element liniar (ohmic), tensiunea la


bornele sale fiind dată de UR = IR2 (dependenţă liniară de I), în timp ce
2

lampa cu neon este un element neliniar de circuit (neohmic), tensiunea la


bornele sale fiind descrisă prin relaţia din enunţul problemei.

6. Fotorezistorii (FR) sunt elemente liniare de circuit, confecţionaţi din


materiale a căror rezistivitate scade atunci când sunt supuşi „iluminării”; ei
prezintă o rezistivitate şi deci o rezistenţă la întuneric şi o alta, la lumină. În
figură sunt reprezentate caracteristicile curent-tensiune ale unui fotorezistor
din CdS (sulfură de cadmiu) la întuneric (Φ = 0) şi la lumină (Φ ≠ 0).

44
Curentul electric

Să se calculeze rezistenţele fotorezistorului la întuneric R0 şi respectiv, la


lumină Rf.

Rezolvare:

Din panta graficului se deduc valorile rezistenţelor


⎛ ΔU ⎞
R=⎜ ⎟
⎝ ΔI ⎠ Φ = 0
⎛ ΔU ⎞ 30 V
Ro = ⎜ ⎟ ; Ro = −3
= 2 ⋅ 10 4 Ω
⎝ ΔI ⎠ Φ =0 1,5 ⋅ 10 A
⎛ ΔU ⎞ 30 V
Rf = ⎜ ⎟ ; Rf = −3
= 7,5 ⋅ 10 3 Ω .
⎝ ΔI ⎠ Φ≠0 4 ⋅ 10 A

7. În paragraful referitor la legea lui Ohm pentru conductori metalici s-au


prezentat cazuri de conductori cu caracteristica I=f(U) liniară şi neliniară
(figura 3).

În cele ce urmează, vom determina şi apoi vom reprezenta grafic


caracteristica curent-tensiune pentru două elemente oarecare de circuit
înseriate.

Se conectează în serie (ca în figura 1) două elemente de circuit notate D1 şi


D2, în care D1 este un rezistor metalic având rezistenţa R1=20Ω, iar D2 este un
rezistor cu rezistenţă variabilă cu tensiunea, tip VDR (Voltage Dependant
Resistor). Presupunând că intensitatea curentului ia valori între 0 şi 800mA să
se traseze caracteristica i(u) pentru ansamblul D1 şi D2.

Se cunoaşte caracteristica i(u) a elementului D2 (VDR), valorile i şi u fiind


date în Tabelul 1 (respectiv i şi u2).

45
Michaela Logofătu

Vom nota u şi i valorile tensiunii şi


curentului prin circuit, pentru a
marca faptul ca este vorba de
valori instantanee ale mărimilor
respective.

Tabelul 1
u2(V) 0 4 6 8 10 12
i(mA) 0 50 140 300 530 800

Pentru D1 alcătuim un tabel de valori ale tensiunii u1 la valorile intensităţii i a


curentului (din Tabelul 1) ţinând seama de faptul că acesta este un element
liniar de circuit, rezistor metalic, deci respectând legea lui Ohm
u
i=
R
în care R = R1=20Ω. Rezultă valorile u1 din Tabelul 2.

Tabelul 2
i(mA) 0 50 140 300 530 800
u1(V) 0 1 2,8 6,0 10,6 16

Cu valorile din cele două tabele se alcătuieşte un tabel global pentru


u = u1 + u 2 .
Rezultă datele centralizate în Tabelul 3

Tabelul 3

i(mA) 0 50 140 300 530 800


u(V) 0 5 8,8 14 20,6 28

Cu datele din tabelele 1,2 şi 3 se trasează dependenţele i=f(u1); i=f(u2) şi


i=f(u) pe aceleaşi grafic(vezi figura 2).

46
Curentul electric

Fig.2
Dependenţele i=f(u) pentru dipolii D1, D2 şi D1+D2
i=f(u1) pentru D1 •; i=f(u2) pentru D2, x; i=f(u) pentru D1 şi D2, o

Problemă propusă:

Calculaţi numărul mediu de electroni liberi din unitatea de volum pentru


metalele pure specificate în tabelul următor şi comparaţi cu valorile din
coloana n (m-3).

Se cunoaşte numărul lui Avogadro NA = 6,02·1026 Kmol-1.


Densitatea Concentraţia
Masa molară
Metalul masică electronilor liberi
3
M [Kg/Kmol]
d [Kg/m ] n [m-3]
6,02·1028 (monovalent)
Aluminiu (Ag) 2,70·103 26,98 1,20·1029 (bivalent)
1,81·1029 (trivalent)
Argint (Al) 10,50·103 107,87 5,85·1028 (monovalent)

3
8,46·1028(monovalent)
Cupru (Cu) 8,93·10 63,54
16,92·1028 (bivalent)
Fier (Fe) 7,90·103 55,85 8,51·1028 (monovalent)

47
Michaela Logofătu

De reţinut ordinul de mărime al concentraţiei electronilor în metale folosite


în mod uzual în electrotehnică.

La absorbţia energiei radiaţiilor luminoase incidente pe fotorezistor unii


electroni din material pot devenii „liberi” în reţea, mărind astfel numărul
purtătorilor de sarcină mobili în reţea.

2.2.5. Legea Ohm generalizată

În paragraful 2.2. a fost prezentată legea Ohm pentru un conductor pasiv: o


porţiune pasivă de circuit absoarbe energie, fiind reprezentată prin
receptoare (impedanţe, rezistoare).

Elementele de circuit active sunt acele elemente capabile să furnizeze


energie la bornele lor şi sunt denumite generic “surse”, indiferent de natura
energiei pe care o transformă în energie electrică (chimică,
electromagnetică).

În cazul cel mai general, un circuit conţine atât elemente active cât şi
elemente pasive; în expresia locală a legii lui Ohm
→ →
j = σE (11)


câmpul E este câmpul total (relaţi (25) din paragraful 1.4.)
→ → → (12)
E = E electrostatic+ E imprimat

Să considerăm o porţiune dintr-un circuit, delimitată de punctele A şi B


(fig. 3).

Fig. 3


Între punctele A şi B circulaţia câmpului total E se va scrie:

48
Curentul electric

→ →
B → B

j ⋅ dl
∫E
A
⋅ dl = ∫
A
σ
(13)

Explicităm fiecare membru al acestei ecuaţii:


I
j=
sn
(14)
B
I dl B
dl
∫s σ ⋅ = I ∫ ρ s = IR AB
A n A n

B B B
→ → → → → →

∫A
E ⋅ dl = ∫
A
E electrosta tic ⋅ dl + ∫
A
E imprimat ⋅ dl
(15)
1 442 4 43 1 442 4 4
3
U AB EAB

în care UAB este diferenţa de potenţial între punctele A şi B ale unui circuit
parcurs de curentul I, iar E AB este tensiunea electromotoare asociată
porţiunii respective.

Din (14) şi (15) rezultă:


IR AB = UAB + EAB (16)

şi diferenţa de potenţial UAB se va scrie


UAB = IR AB − EAB (17)

RAB este rezistenţa totală între A şi B, inclusiv rezistenţele interne ale


surselor; EAB este suma algebrică a tensiunilor electromotoare (t.e.m.)
acţionând între A şi B.

Generalizând, între A şi B pot exista mai multe ramuri (laturi) de circuit,


fiecare având rezistenţa totală Rk şi fiind parcursă de un curent de intensitate
Ik, caz în care, (17) se scrie sub forma mai generală:

49
Michaela Logofătu

⎛ n p


UAB = ⎜⎜ R kIk − ∑ E ⎟⎟ i (18)
⎝ k =1 i =1 ⎠ A →B

De reţinut ordinea de scriere a indicilor A şi B, deoarece indică sensul în care


se măsoară diferenţa de potenţial şi anume, aici, de la A către B; de
asemenea, simbolul A→B indică sensul de parcurs al porţiunii de circuit ; aici,
de la A către B.

Relaţiile (17) şi (18) se pot interpreta astfel :


♦ Diferenţa de potenţial între extremităţile unei porţiuni de circuit
parcursă de curent electric este egală cu suma algebrică a căderilor de
tensiune de pe acea porţiune, din care se scade suma algebrică a
tensiunilor electromotoare ce acţionează în porţiunea respectivă.
În cazul unui circuit închis UAB =0, din (17) se obţine
p

∑E
i=1
i
I= n p (19)
∑R
k =1
k + ∑r i=1
i

Fig. 4
unde ri sunt rezistenţele interne respective ale surselor.
♦ Pentru mărimile care intervin în (17) şi (18), se stabilesc convenţii de
semn, utile mai ales, în activitatea de proiectare şi de producţie în
domeniul electrotehnic. Astfel:
9 produsul (RkIk) se consideră pozitiv dacă sensul de parcurs (de la A
la B) coincide cu sensul curentului în latura k considerată, şi
negativ, dacă sensul curentului în latura respectivă este opus
sensului de parcurs de la A la B;
9 t.e.m. ( E i) se consideră pozitive, dacă sensul de parcurs (A către
B) trece prin sursă de la polul (-) la polul (+); dacă sensul de
parcurs străbate sursa prin interiorul acesteia de la polul (+) la
polul (-), t.e.m. respectivă se consideră negativă.

50
Curentul electric

În exemplele ilustrative de la paragraful “Generatoare şi receptoare” (ex. 1 şi


2, fig. 7 şi 8) se vor aplica aceste convenţii de semn.

2.3. Generatoare şi receptoare

Generatorul (sursa) electric este un dispozitiv care menţine un curent electric


într-un circuit prin forţe de natură neelectrostatică (numite şi induse sau
imprimate). Simbolic se reprezintă ca în figura 5:

Fig. 5

Convenţional, sensul pozitiv al curentului debitat este :


9 în interiorul sursei, de la polul (-) către polul (+);
9 în exteriorul sursei, de la polul (+) către polul (-).

Schema unui circuit electric, oricât de complex ar fi, poate fi redusă la :


9 sursă (generator);
9 receptori (consumatori);
9 fire de conexiune.
şi este reprezentată în figura 6, în care

G - generator, caracterizat prin t.e.m. E şi


rezistenţa interioară r;
Re – rezistori (consumatori) exteriori

Fig. 6

Din legea lui Ohm generalizată (relaţia 19 din paragraful anterior), pentru
acest circuit închis se poate scrie:
E
I= (19)
r + Re

51
Michaela Logofătu

Sursa de energie electrică se caracterizează prin:


• puterea electrică totală produsă de sursă:
PE = E I (20)

• puterea electrică pierdută în sursă prin efect Joule:


PJ = rI2 (21)

• puterea electrică la borne, care poate fi cedată în exterior:


P = UI (22)

Bilanţul puterilor pentru o sursă se scrie:


PE = PJ + P (23)

Înlocuind în (23) expresiile (20), (21) şi (22) rezultă:


EI = rI2 + UI (24)
E = rI + U (25)
relaţie care poate fi interpretată astfel:

Sursa (generatorul) de t.e.m. E asigură la bornele sale o tensiune U şi


acoperă şi pierderile (interne) de tensiune pe rezistenţa interioară, rI.

Randamentul sursei
Putil P UI U RI R
η= = = = = = = f (r, R ) (26)
Pconsumat PE EI E (r + R )I r + R

Deoarece, întotdeauna R<r+R rezultă că întotdeauna randamentul va avea


valori subunitare η<1.

Într-un circuit complex, conţinând mai multe surse (generatoare), deoarece


fiecare dintre ele poate fi parcursă de curenţi generaţi de către celelalte
(comportându-se ca receptor), apare întrebarea firească asupra criteriilor

52
Curentul electric

conform cărora un element de circuit poate fi considerat activ sau, respectiv,


pasiv. Altfel spus când se comportă ca sursă şi când ca receptor.

Un element de circuit este considerat ACTIV, deci sursă de energie electrică,


atunci când puterea la bornele sale poate fi cedată unui circuit exterior,
P>0.
Atunci când puterea la bornele unui element de circuit este absorbită (P<0),
elementul este PASIV, deci receptor (consumator) de energie şi nu
producător de energie.

Vom ilustra cele expuse cu câteva exemple numerice, în cadrul unor


probleme rezolvate.

2.3.1. Probleme rezolvate

1. Pentru circuitul din fig. 7, calculaţi tensiunea UAB la bornele sursei de


tensiune caracterizată prin E =6V şi r =0,5Ω.
Indicaţi modul în care aceasta funcţionează (sursă, receptor) în situaţia dată,
ştiind că este parcursă de un curent cu intensitatea I=2A, de la A către B.

Fig. 7

Rezolvare:

Aplicând expresia tensiunii UAB între punctele A şi B ale unui circuit, în sensul
de la A către B, relaţia (18)
n p


U AB = (
k =1
R k Ik − ∑E )
i =1
i A →B

cu convenţiile de semn stabilite, rezultă:

53
Michaela Logofătu

U AB = rI − E (I>0, circulă de la A la B, în sensul de interes A-B; E >0, sensul A-


B coincide cu sensul de la (-) la (+) prin sursă);
UAB=-5V
P = UI = (-5V)(2A) = -10W<0.
Această sursă se comportă ca un receptor de energie (element pasiv) în
circuitul complex în care este introdusă.

2. Pentru circuitul din fig.8, reprezentând o porţiune dintr-un circuit mai


complex, se cunosc:
9 tensiunea între bornele B şi A, UBA=5V;
9 intensitatea curentului I=1A, de la A către B.
9 rezistenţa internă a sursei r =0,5Ω.
Calculaţi t.e.m. E a sursei şi precizaţi modul în care aceasta funcţionează în
schema dată.

Rezolvare:

Aplicând relaţia (18), se obţine


UBA= (-I)r – (- E )
UBA=(-1)(0,5)+ E
Fig. 8
E =5,5V
Puterea la borne
P = UI = 5W > 0
În montajul dat, sursa E funcţionează ca generator (element activ).

54
Curentul electric

2.4.Transferul de putere de la sursă la receptor

În paragraful anterior s-a calculat randamentul sursei de tensiune şi s-a


stabilit că depinde atât de rezistenţa internă a sursei, cât şi de rezistenţa
totală a circuitului receptor,pe care această sursă debitează.

În cele ce urmează, vom analiza dependenţele Pexterior (R) şi η(R) şi vom stabili
condiţiile în care puterea debitată în circuitul exterior de către o sursă, este
maximă. Cu alte cuvinte, vom stabili condiţiile în care are loc transferul
maxim de putere de la o sursă la un circuit exterior.
¾ Puterea electrică totală produsă de sursă
⎛ E ⎞ E2
PE = EI = E ⎜⎜ ⎟⎟ = (27)
⎝ r + Re ⎠ r + Re

E E2
Re=0 (scurtcircuit); I = Isc = ; PE = = Pmax
r r

R e = r,
E E2 1
I= , P= = Pmax
2r 2r 2
Re→∞ (circuitul
I→0; P→0.
deschis, în gol):

¾ Puterea în rezistenţa circuitului exterior


2
⎛ E ⎞ Re
Pext = R e I = R e ⎜⎜
2
⎟⎟ = E 2 = f(R e ) (28)
⎝r + Re ⎠ (r + R e ) 2

R e = 0, Pext = 0
R e → ∞, Pext → 0

Deci, pentru R∈[0,∞), puterea Pext variază de la 0 la 0, trecând printr-un


extremum. Calculăm derivata funcţiei Pext (Re)

55
Michaela Logofătu

r − Re
′ = E2
Pext (29)
(r + R e )3
P’ext=0 pentru Re=r (extremum)
P’ext>0, pentru r>Re
P’ext<0, pentru r<Re

Rezultă că pentru Re=r, Pext trece printr-un maxim. Să calculăm valoarea


acestui maxim:
Re E 2 Pmax
(Pext )max = E 2 = = (30)
(r + R e ) 2 R e =r 4r 4

Randamentul transferului de putere în condiţiile transferului maxim


E 2R e

η=
Pext
=
(r + R e )2
=
Re
2
(31)
Psursa E r + Re
r + Re

Pentru
Re=0, η=0
Re=r, η=0,5=50%
Re→∞, η→1. Acest caz, practic este nefolosibil, pentru că atât Pe cât şi Pext
(pentru R→∞) tind către zero.

Atenţie specială trebuie acordată


pierderilor de energie în liniile de
transport a energiei electrice, ştiut
fiind faptul că, receptorii
(utilizatorii) sunt, de regulă,
amplasaţi la distanţă faţă de locul în
care este produsă energia (fig.9). Fig.9

Din puterea (UI) furnizată de generator (sursă) la bornele sale, o parte se


pierde sub formă de căldură

56
Curentul electric

p=Rf I2 (32)
în firele de transport de rezistenţă totală Rf, încât, la receptor intră numai
diferenţa

P’=P-p (33)

Se poate defini un randament al liniei de transport

Pint rare receptor P' P − p P − R fI2 R fI2


η1 = = = = = 1− (34)
Piesire generator P P P P

Dar, din
P
P=UI rezultă I = (35)
U

Şi introducând (35) în (34) rezultă:


Rf
η1 = 1− P (36)
U2

Se vede că randamentul creşte când:

• Rf scade, deci pentru conductoare (fire) de transport groase; în


general, foarte scumpe;
• U creşte, deci transportul energiei electrice să se facă la tensiuni
înalte (uzual, între 15000V şi 200000V). Acesta este motivul pentru
care, la sursă se ataşează un transformator ridicător de tensiune, până
la valoarea optimă pentru transport; la receptor, pentru utilizare, se
ataşează un transformator coborâtor de tensiune, până la valorile de
întrebuinţare.

57
Michaela Logofătu

Problemă rezolvată

O sursă de tensiune disipă într-un circuit exterior aceeaşi putere P atunci


când la bornele sale este conectat fie un rezistor cu rezistenţa R1,fie un
rezistor cu rezistenţa R2.
Să se calculeze:
a) tensiunea electromotoare E a sursei şi rezistenţa internă r a acesteia;
b) valorile randamentului transportului de putere de la sursă la circuitul
exterior pentru valorile rezistenţelor R1 şi R2;
c) valoarea randamentului cu care sursa transferă puterea maximă Pmax.

Aplicaţie numerică:
R1 = 5Ω; R2 = 20Ω; P = 80W.

Rezolvare:

a) Calculul t.e.m. E şi a rezistenţei interne r ale sursei


Schemele echivalente ale circuitelor sunt prezentate în fig. 1.a şi respectiv,
fig. 1.b

Fig. 1.a Fig. 1.b


Puterea debitată de sursă pe circuitul exterior de rezistenţă R atunci când
este parcurs de un curent cu intensitatea I.
Pe= RI2 (1)
se exprimă, în cazurile R1 şi R2 prin
Pe1 = R 1I12 (2)
şi respectiv, prin

58
Curentul electric

Pe 2 = R 2I22 (3)
unde , din fig. 1.a şi 1.b se poate scrie
E
I1 = (4)
r + R1
E
I2 = (5)
r + R2

Explicitând condiţia ca puterea P debitată în circuitul exterior să fie aceeaşi


indiferent de valoarea rezistenţei acestui circuit rezultă:

Pe1 = Pe 2 (6)

R 1I12 = R 2I22 (7)


2 2
⎛ E ⎞ ⎛ E ⎞
R 1 ⎜⎜ ⎟⎟ = R 2 ⎜⎜ ⎟⎟ (8)
⎝ r + R1 ⎠ ⎝ r + R2 ⎠
R1 R2
= (9)
(r + R 1) 2
(r + R 2 ) 2
R1(r2+2rR2+R22) = R2(r2+2rR1+R12) (10)

R1r2 + 2rR1R2 + R1R22 = R2r2 + 2rR1R2 + R12R2


r2(R1 - R2) = R12R2 - R1R22
r2(R1 - R2) = R1R2(R1 - R2) (11)
Dacă (R1 - R2) ≠ 0 relaţia (11) devine
r2 = R1R2,
r = R 1R 2 (12)
Numeric
r = 5 ⋅ 20 Ω = 10Ω
Din (2) se poate determina I1
1/ 2
⎛ Pe ⎞
I1 = ⎜⎜ 1 ⎟⎟ (13)
⎝ R1 ⎠

59
Michaela Logofătu

80
I1 = A = 16 A = 4 A
5
Cunoscând valoarea rezistenţei r a sursei, din (4) rezultă E.
E = I1(r+R1)
E = 4(10+5)V = 60V

Deci sursa prezintă E= 60V şi r = 10Ω.

b) Calculul randamentului transmisiei puterii de la sursă la circuitul exterior.


Randamentul transmisiei se defineşte prin
Ptransmisa RI2 RI R E R
η= = = = = (14)
Psursa EI E E (r + R) r + R
Unde R este rezistenţa circuitului exterior parcurs de curentul cu intensitatea
I.
Pentru rezistorii R1 şi R2 din (14) se obţine
R1
η1 =
r + R1
(15)
R2
η2 =
r + R2
Numeric
5
η1 = ⋅ 100% = 33,3%
15
20
η1 = ⋅ 100% = 66,6%
30

c) Calculul randamentului în condiţiile transferului maxim


O sursă (E,r) transferă puterea maximă, într-un circuit exterior în care
rezistenţa acestuia este egală cu rezistenţa internă a sursei (teorema
transferului puterii maxime).
Deci
Rexterior = R ≡ r
încât din (14) se obţine

60
Curentul electric

r r 1
η= = = = 0,5 = 50%
r + r 2r 2
Randamentul transmisiei puterii în condiţiile transferului maxim este de 50%.

Discuţii, interpretări

În (12) s-a ales numai rădăcina pozitivă


r = R 1R 2
deoarece soluţia negativă pentru r nu are sens fizic

Comentarii
™ În stare pură, metalele se folosesc în special în laboratoarele de
cercetate; pentru aplicaţii în domeniul electrotehnicii se folosesc
aliaje metalice. Aliajele metalice prezintă proprietăţi specifice
(variaţie slabă cu temperatura a rezistivităţii electrice, coeficienţi
de dilatare liniară mai mici decât ai metalelor pure, etc.), în
general, diferite de cele ale metalelor componente. Aceste
proprietăţi le fac utilizabile în diverse scopuri bine determinate.
™ Analizând datele din tabelele 1, 2 şi 3 din Anexă – Tabele, se
observă diferenţele mari care apar între valorile rezistivităţii şi
coeficientul de variaţie termică a acesteia la metalele pure şi la
aliajele acestora dar şi modificarea acestor valori la aliajul
aceloraşi metale, în funcţie de compoziţia metalului.
De exemplu, la bronzul pe bază de aluminiu se vede că
modificarea compoziţiei de aluminiu de la 30% la 10%, conduce la o
modificare a coeficientului α de la 102·10-5 grd-1 la 302·10-5
grd-1.
™ Probele de constantan şi de magneziu prezintă, la temperatura
camerei, cel mai mic coeficient α de variaţie a rezistivităţii cu
temperatura.
α constantan = 2·10-5 grd-1;
α magneziu = (1,0-1,5)·10-5 grd-1.
Din acest motiv, aceste aliaje se folosesc la construirea de

61
Michaela Logofătu

etaloane de rezistenţă electrică: rezistenţa acestora nu se


modifică cu temperatura, în domeniul temperaturilor uzuale de
lucru. Valorile coeficienţilor α devin semnificative în domeniul de
temperaturi ridicate. Astfel, la temperaturi peste 500oC
α constantan = 2,7·10-5 grd-1;
α magneziu = 11·10-5 grd-1.
™ Rezistenţa electrică a metalelor se poate modifica sensibil la
variaţia presiunii, în acord cu formula următoare.
Stabilită experimental:
ΔR = R(Ap+Bp2)
unde
R este rezistenţa metalului la presiune normală;
p este presiunea executată;
A şi B coeficienţi constanţi specifici fiecărui metal în parte.
De exemplu: AMn = 7,012·10-6; BMn = 5,610-11
ACr = 5,8·10-7p; BCr = 0
încât , variaţia relativă a rezistenţei electrice a unui conductor din
mangan (Mn) şi respectiv din crom (Cr) se pot exprima
pentru Mn
ΔR
= 7,012 ⋅ 10 −6 p + 5,63 ⋅ 10 −11 p 2
R
şi respectiv, pentru Cr
ΔR
= 5,8 ⋅ 10 −7 p
R
™ Există şi materiale cu, coeficient negativ de variaţie a rezistivităţii
cu temperatura; adică, la creşterea temperaturii; rezistivitatea şi
implicit, rezistenţa scade. De exemplu, carbonul amorf (grafitul)
cu o rezistivitate variind între 3,5·10-5 Ω·m şi 6,0·10-5 Ω·m la 20oC,
prezintă un coeficient de temperatură al rezistivităţii α constantan =
-5 -1
5·10 grd . Acest fenomen se constată şi la semiconductori. În
unele situaţii, fizice, pentru a se asigura o valoare constantă
(independentă de temperatură) a rezistenţei electrice a unui

62
Curentul electric

element de circuit, se asamblează în acesta, componente din


materiale a căror variaţie cu temperatura a rezistivităţii să se
compenseze reciproc (vezi problema rezolvată următoare).

Problemă rezolvată

Pentru a realiza un element de circuit cu rezistenţă constantă, independentă


de modificarea temperaturii într-un interval larg de valori ale acesteia, se
conectează în serie un fir (bastonaş) de grafit (cărbune) pentru lampă
electrică cu un fir cilindric de aluminiu, de aceeaşi secţiune. Cunoscând
rezistivităţile şi coeficienţii de temperatură ai celor două materiale (ρ1,α1) şi
(ρ2,α2), să se calculeze raportul lungimilor celor două fire pentru ca
rezistenţa ansamblului să nu se modifice cu temperatura.

Aplicaţie numerică:
ρ1 = ρ C = 6,0 ⋅ 10 −5 Ωm ; α 1 = α C = −5 ⋅ 10 −4 grd −1

ρ 2 = ρ Al = 2,82 ⋅ 10 −6 Ωm ; α 21 = α Al = 3,9 ⋅ 10 −3 grd −1

Rezolvare:

Variaţia rezistenţei cu temperatura este descrisă pentru fiecare conductor de


o lege de forma
R = R0(1+αt) (1)
o
unde R0 este rezistenţa conductorului la 0 C, R fiind rezistenţa aceluiaşi
conductor la temperatura t.
Condiţia ca rezistenţa electrică a ansamblului Ra să fie independentă de
temperatură se exprimă prin egalitatea
R at = R a0 (2)
unde

R a t = R1+R2 (3)
este rezistenţa ansamblului la temperatura t şi

63
Michaela Logofătu

R a 0 = R01+R02 (4)
este rezistenţa ansamblului la 0oC.

Explicitând (2) pe baza (3) şi (4) rezultă


R1+R2 = R01+R02 (5)
unde
R1 = R01(1+α1t) (6)
R2 = R02(1+α2t) (7)
Introducând (6) şi (7) în (5) rezultă
R01(1+α1t)+ R02(1+α2t) = R01+ R02 (8)
Pentru t≠0, (8) devine
R01α1 = - R02α2 (9)
Rezistenţa unui conductor cilindric se exprimă prin
l
R=ρ (10)
s
încât (9) devine
l1 l
ρ1 α 1 = −ρ 2 2 α 2 (11)
s1 s2
şi deoarece
s1 = s2
relaţia (11) se mai scrie
ρ1l1α 1 = −ρ 2l 2 α 2 (12)
de unde

l1 α ρ
=− 2 2 (13)
l2 α 1 ρ1
Dar
α1 = αCarbon = αC ; α2 = αAl
ρ1 = ρCarbon = ρC ; ρ2 = ρAl
lC α ρ
= − Al Al (14)
l Al α C ρC

64
Curentul electric

Numeric
lC 3,9 ⋅ 10 −3 ⋅ grd −1 ⋅ 2,82 ⋅ 10 −6 Ωm
=− = 0,367
l Al (−5 ⋅ 10 − 4 grd −1) ⋅ 6 ⋅ 10 −5 Ωm

Deci, bastonaşul (firul) din grafit trebuie să aibă lungimea mai mică decât cea
a firului de aluminiu
lC = 0,367lAl

65
Michaela Logofătu

66
Curentul electric

3
ÎNCĂLZIREA
CONDUCTORILOR ŞI A
BOBINAJELOR
Michaela Logofătu

3.1 Pierderi de energie temică


3.2 Viteza de încălzire
Încălzirea maximă a unui conductor parcurs de curent
3.3
electric
3.4 Legea exponenţială a încălzirii
3.5 Probleme rezolvate

68
Curentul electric

3.1. Pierderi de energie termică

CONVECŢIE Să considerăm un fir conductor, neizolat termic, poziţionat între


două borne metalice masive, A şi B, în circuitul unui generator
G (fig.1).

Fig. 1

Prin închiderea întrerupătorului K, în circuit se stabileşte un


curent electric; ca urmare, atât firul cât şi bornele se
încălzesc, în mod diferit însă. Moleculele de aer vecine
acestora se vor încălzi la rândul lor; prin ciocniri cu alte
molecule de aer, ele vor ceda din căldura primită. În acest
mod, aerul încălzit „urcă”, în timp ce alte molecule în
ciocnirea cu sistemul vor contribui la răcirea acestuia.

Acest mod de răcire în care căldura este transportată de


către substanţă (molecule de aer) se numeşte răcire prin
convecţie.

Convecţia poate fi activată prin ventilaţie.

Pierderile de căldură prin convecţie sunt direct


proporţionale cu
9 suprafaţa corpului cald;

69
Michaela Logofătu

9 diferenţa de temperatură dintre acesta şi mediul


ambiant.

De asemenea, depind de natura gazului din mediul ambiant


(aerul, în cazul prezentat), ca şi de presiunea sa. Ca
exemplu, se citează faptul că hidrogenul răceşte cu mult
mai mult decât orice alt gaz, aflat la aceeaşi presiune.

CONDUCŢIE La trecerea curentului electric prin circuitul prezentat


schematizat în figura 1, bornele A şi B se încălzesc mai puţin
decât firul conductor şi totodată se răcesc mai mult,
datorită suprafeţei lor mai mari. Astfel, se stabileşte un
gradient de temperatură între firul conductor (mai cald) şi
bornele AB (mai reci). Ca rezultat, apare un nou tip de
transfer de căldură, prin conducţie, dinspre mijlocul M al
firului către borne, aşa cum se reprezintă schematizat în
figura 2.

În cazul unui În cazul


unui fir foarte lung,
aceste pierderi prin
conducţie nu
influenţează în mod
Fig.2 sensibil asupra
temperaturii în zona
mediană a firului.

RADIAŢIE Aşezând un termometru în apropierea firului (la câţiva


centimetri de acesta), se constată o creştere a temperaturii,
deci termometrul primeşte căldură. Această căldură nu se
propagă prin convecţie, pentru că aerul cald se ridică;
propagarea se face prin radiaţie. De exemplu: căldura
solară traversează spaţii vide imense înainte de a penetra

70
Curentul electric

atmosfera terestră. Pierderile de energie prin iradiaţie sunt


proporţionale cu suprafaţa conductorului şi depind esenţial
de starea acestei suprafeţe. Suprafeţele metalice polisate
emit puţină căldură: din acest motiv, aparatele electrice
care nu trebuie să disipe în mod ineficient căldura se
confecţionează din metal bine şlefuit (fierbătoarele
electrice, fierul de călcat, etc.).

3.2. Viteza de încălzire

În limitele de încălzire admisibile, pentru conductorii electrici izolaţi din


punct de vedere termic, se consideră că puterea totală pierdută (convecţie şi
radiaţie) prin unitatea de suprafaţă este proporţională cu diferenţa de
temperatură θ faţă de mediul ambiant.

Pentru o suprafaţă S şi o diferenţă de temperatură θ puterea totală pierdută


va fi

Pp = KSθ (1)

unde K este un coeficient dependent de natura materialului, de starea


suprafeţei acestuia, etc.

Considerăm creşterea de temperatură ( dθ ) a conductorului într-un interval


corespunzător de timp, dt. Se poate scrie bilanţul energetic între

9 energia furnizată de curent

W1 = RI2 dt (2)
şi

71
Michaela Logofătu

9 energia înmagazinată de conductor

W2 = mcdθ (3)

unde
c este căldura specifică (J/Kg grd)
d este densitatea masică (Kg/m3)

ale materialului din care este confecţionat conductorul

RI2 dt = mcdθ (4)

Exprimând rezistenţa electrică a firului

l
R=ρ (5)
s

şi masa sa

m = dV = d·l·s (6)

ecuaţia (4) se va rescrie sub forma

l
ρ I2 dt = dlscdθ (7)
s

de unde

l
ρ I2 2
dθ s ρ ⎛I⎞ ρ 2 (8)
= = ⎜ ⎟ = j
dt d ⋅ l ⋅ s ⋅ c d ⋅ c ⎝ s ⎠ d⋅c

unde j este densitatea curentului. Dar, pe baza legii Ohm în conductorii


metalici

72
Curentul electric

j = σE (9)

ecuaţia (8) devine

dθ E2
= (10)
dt ρdc

⎛ dθ ⎞
Viteza de încălzire a unui conductor metalic ⎜ ⎟ depinde de
⎝ dt ⎠

9 câmpul electric E din acesta (relaţia 10) sau de


9 densitatea curentului care îl străbate (relaţia 8)
9 caracteristicile materialului din care este confecţionat acesta
(parametrii de material d, ρ, c).

Din (8) se poate calcula densitatea curentului care, trecând printr-un


conductor, determină o anume „viteză” (rată) de încălzire:

dc dθ
j2 = (11)
ρ dt

TEMĂ

a) Calculaţi densitatea curentului electric care trebuie să treacă un timp


scurt printr-un conductor din constantan, izolat termic, pentru ca
temperatura sa să crească cu 1°C în fiecare secundă. Pentru simplificarea
calculelor, se va considera temperatura iniţială a conductorului de 0°C şi că,
în timpul încălzirii într-un interval relativ mic de temperatură, ρ , c şi d
rămân constante şi egale cu valorile lor de la 0°C.

b) Calculaţi valoarea câmpului electric în interiorul conductorului

73
Michaela Logofătu

Aplicaţie numerică:
ρ = 49 ⋅ 10 −8 Ωm ; c=335 J/Kg⋅grd; d=8500 Kg/m3

Răspuns: j=2,41 A/mm2; E=1,181 V/m

3.3. Încălzirea maximă a unui conductor parcurs de


curent

Să considerăm un conductor metalic cilindric, omogen, având următoarele


caracteristici geometrice
l – lungime;
s – secţiune;
S - suprafaţa disipantă (S=p⋅l unde p este perimetrul secţiunii).

Dacă conductorul nu este izolat termic, va pierde căldură, temperatura


ridicându-se până când puterea pierdută devine egală cu puterea disipată de
către curent.

Puterea pierdută Pp se exprimă prin (1), în care K este un coeficient


constant care depinde de natura conductorului şi de starea suprafeţei
acestuia, coeficient care poate fi determinat numai experimental în condiţii
prestabilite pentru o anumită creştere a temperaturii θ deasupra
temperaturii mediului ambiant.

Puterea disipată de curent se exprimă prin legea lui Joule

P = R ⋅ I2 (12)

În timp, sistemul evoluează către o stare de echilibru: puterea pierdută


egalează puterea disipată prin efect Joule. În acest moment, se atinge
încălzirea maximă a sistemului (fir conductor parcurs de curent electric

74
Curentul electric

continuu staţionar); în continuare, temperatura se menţine constantă şi egală


cu valoarea θ atinsă.

Din ecuaţia de echilibru

Pp = P (13)

KSθ = RI2

se determină temperatura maximă atinsă, θ :

RI2 l I2 l I2 ρI 2
θ= =ρ =ρ = (14)
kS s KS s kpl kps

Comentarii

u În cazul în care temperatura maximă θ este impusă de anumite necesităţi,


intensitatea curentului maxim atins se poate determina din (14)

Kpsθ
I= = b ps (15)
ρ
unde pentru un anume conductor


b= = σKθ (16)
ρ

σ fiind conductivitatea electrică a materialului din care este confecţionat


conductorul.

Rezultă că pentru a economisi material, trebuie folosiţi conductori „plaţi”


(sub formă de bandă) care prezintă un perimetru mai mare în comparaţie cu
firele cilindrice, pentru o aceeaşi arie a secţiunii parcurse de curent.

75
Michaela Logofătu

În urma încălzirii determinate de trecerea curentului, conductorii pot atinge


temperatura de topire a metalelor din care sunt confecţionaţi. Pentru a
determina ordinele de mărime ale intensităţilor curenţilor care determină
topirea, se aplică formulele stabilite mai sus pentru θ , egalând temperatura
de topire, θ t .
Exemplu numeric: Calculând valoarea minimă a curentului care
determină topirea unui conductor din fier, cu diametrul de 2 mm,
temperatura de topire a fierului fiind θ t = 1535 o C , se găseşte
I ≅ 71 A .

u De reţinut că pentru conductorii izolaţi, indiferent de natura izolantului


(cauciuc, policlorură de vinil, etc.) formulele stabilite mai sus nu sunt
aplicabile, deoarece condiţiile de răcire depind de natura şi grosimea
izolantului. Pentru majoritatea izolanţilor, pentru o bună conservare a
proprietăţilor acestora, temperatura nu trebuie să depăşească 60°C. În
calcularea curentului maxim admisibil se va ţine seama de temperatura
maximă posibilă a mediului ambiant în care va funcţiona izolantul respectiv.

Există tabele cu valorile intensităţilor curenţilor care pot fi suportate de


către conductorii electrici în condiţii de funcţionare prestabilite, fiind
precizate secţiunile conductorilor şi modalităţile de asamblare a acestora:
monofilar (cablu cu un singur conductor), polifilar (cablu cu mai mulţi
conductori) ca şi izolantul (cauciuc, PVC, etc.).

u Temperaturile maxime admise de diverşi izolanţi sunt tabelate; pentru a


avea o imagine asupra ordinului de mărime a acestora, vom da câteva
exemple numerice. Astfel:

9 bumbac, mătase, hârtie, preşpan, 90°C dacă se află în aer şi


105°C, dacă sunt impregnaţi cu un lac izolator sau scufundaţi într-
un lichid izolant;
9 compuşi pe bază de mică, 130°C;

76
Curentul electric

9 mică, sticlă specială, cuarţ, porţelan, >180°C.

u O atenţie specială se acordă în practica industrială încălzirii aparatelor şi


maşinilor electrice.

Încălzirea acestora în timpul funcţionării este în general, mică, de ordinul


50°C şi aerul înconjurător constituie mediul natural de disipare a căldurii. În
unele situaţii, este necesară răcirea: prin ventilare sau prin circulaţia unui
fluid de răcire: în cazul unor bobinaje închise în carcase metalice, un sistem
de mici conducte de răcire prin care circulă în mod uzual apă este ataşat
carcasei respective.

3.4. Legea exponenţială a încălzirii

Pentru a deduce modul în care variază (creşte) în timp temperatura unui


conductor parcurs de curent, să considerăm un conductor

9 omogen;
9 bun conductor termic;
9 plasat într-un mediu a cărui temperatură este uniformă şi
constantă

parcurs de un curent electric de intensitate constantă.

Vom demonstra că dependenţa de timp a diferenţei de temperatură θ dintre


suprafaţa disipantă a corpului şi mediul exterior variază (creşte) exponenţial
în timp. Pentru aceasta vom utiliza următoarele notaţii:

m - masa corpului (Kg);


c - căldura specifică (J / Kg⋅grd);
p - puterea transformată în căldură (watt);
S - suprafaţa disipantă (m2), în care se ţine seama şi de viteza

77
Michaela Logofătu

relativă a aerului, dacă conductorul este plasat în aer;


p' - puterea termică pierdută în exterior (watt);
θ - diferenţa între temperatura corpului şi temperatura mediului
exterior;
K - o constantă care depinde de natura şi de starea suprafeţei
disipante.

Presupunem că în intervalul foarte mic de timp dt

9 creşterea corespunzătoare a temperaturii este dθ ;


9 energia acumulată de corp este ( mc dθ );
9 puterea termică pierdută în exterior p' = KSθ .

Principiul conservării energiei aplicat acestui interval de timp dt se scrie

pdt = p' dt + mcdθ (17)

pdt = KSθdt + mcdθ

de unde rezultă o ecuaţie diferenţială cu variabile separabile:

dθ p − KSθ
= (18)
dt mc

Separăm variabilele:

dθ dt
= (19)
p − KSθ mc

şi integrăm în ambii membri

78
Curentul electric

1 1
∫ p − KSθdθ = ∫ mcdt (20)

Dar produsul (mc) nu depinde de timp, încât (20) devine

1 1
∫ p − KSθdθ = mc ∫ dt (21)

79
Michaela Logofătu

Dar

(p − KSθ)'θ = −KS

−KS KS
∫ P − kSθdθ = − mc ∫ dt

Integrând, rezultă

KS
ln(p − KSθ) = − t (22)
mc

Trecând la exponenţiale se obţine

KS
− t
p − KSθ = e mc +A (23)

KS KS
− t − t
p − KSθ = e mc ⋅ e A = Be mc (24)

unde B este o constantă pe care o vom determina din condiţiile iniţiale:


presupunem că la momentul iniţial de timp t=0, temperatura este θ 0 şi deci

t = 0, p − kSθ 0 = B, e 0 = 1 (25)

încât (24) devine

KS
− t
p − KSθ = (p − KSθ 0 )e mc (26)

de unde

80
Curentul electric

KS
− t
KSθ = p − (p − KSθ 0 )e mc (27)

se obţine în final

KS
p ⎛ p ⎞ − t
θ= −⎜ − θ 0 ⎟e mc (28)
KS ⎝ KS ⎠

relaţia care exprimă creşterea temperaturii în funcţie de timp, în cazul cel


mai general. Verificăm această soluţie în cazurile particulare t=0 şi t=∞; se
obţine:

t=0, θ = θ 0
p
t=∞, θ = = θm
KS
unde θ m este valoarea maximă pentru θ .
Cu notaţia

KS
=a (29)
mc

ecuaţia (28) se va scrie

θ = θ m − (θ m − θ 0 ) e −at (30)

În cazul particular, frecvent în practică, în care la momentul iniţial corpul se


află la temperatura ambiantă, deci θ 0 = 0 din (30) se obţine

(
θ = θ m 1 − e − at ) (31)

Introducând notaţia
1

a

81
Michaela Logofătu

se obţine forma finală a ecuaţiei (31)

⎛ t

θ = θ m ⎜ 1- e τ ⎟ (32)
⎜ ⎟
⎝ ⎠

în care τ se numeşte constanta de timp a funcţiei θ şi se exprimă în secunde.

3.5. Probleme rezolvate

1. Un fir aerian din cupru, cilindric, neizolat, având un diametru de 5 mm


este parcurs de un curent electric constant, câmpul electric în interiorul
conductorului fiind de 0,082 V/m. În ipoteza că puterea disipată (pierdută) în
aer este proporţională cu diferenţa de temperatură între fir şi aerul
înconjurător, calculaţi temperatura de echilibru a firului în serviciu.

Se cunosc:
rezistivitatea la 0°C a cuprului, ρ 0 ; coeficientul de temperatură α, constanta
de disipaţie K, temperatura aerului înconjurător, t.

Aplicaţie numerică:
ρ 0 = 1,6 ⋅ 10 −8 Ωm; α = 4 ⋅ 10 −3 grd −1; K = 10 W / m 2 ⋅ grd ; t=25°C ;

d = 5mm = 5 ⋅ 10 − 3 m

Rezolvare:

Considerăm o porţiune din conductor de lungime l, de rezistenţă R, între


extremităţile căreia se aplică diferenţa de potenţial U.

În timpul funcţionării, când este atinsă temperatura de echilibru, se


stabileşte o egalitate între puterea furnizată firului prin trecerea curentului şi

82
Curentul electric

puterea pierdută (disipată) în aer de către acesta. Aplicând (13) din


paragraful 3, rezultă:

RI2 = KS(t x − t ) (1)

unde

θ = tx − t (2)

şi tx este temperatura maximă cerută.

Conform legii Ohm pentru o porţiune de conductor

U
I= (3)
R

condiţia de echilibru (1) se rescrie sub forma

U2
= KS(t x − t ) (4)
R

unde
l
R=ρ
s

ρ = ρ 0 (1 + αt x )

πd 2
s=
4

d - diametrul firului, s-secţiunea acestuia;


S - suprafaţa disipantă a conductorului, egală cu aria laterală a cilindrului.

83
Michaela Logofătu

S = πdl

Deci (4) se rescrie sub forma

U 2 πd 2
= Kπdl(t x − t ) (5)
4lρ 0 (1 + αt x )
adică o ecuaţie de gradul 2 în tx:

2
⎛U⎞ d
αt 2x + (1 − αt )t x − t − ⎜ ⎟ (6)
⎝ l ⎠ 4ρ 0 K

cu rădăcinile

2
αd ⎛ U ⎞
− 1 + αt ± (1 + αt )2 + ⋅⎜ ⎟
ρ 0K ⎝ l ⎠
t x1,2 =

Numeric:

4 ⋅ 10 −3
− 1 + 4 ⋅ 10 −3 ⋅ 25 ± (1 + 4 ⋅ 10 −3
⋅ 25 )
2
+ −8
(0,082 )2
1,6 ⋅ 10 ⋅ 10
t x1,2 =
8 ⋅ 10 −3

t x1 = +66,49 o C ≅ 66,5 o C

t x2 < 0

Rădăcina t x 2 negativă nu are sens fizic, deoarece prin trecerea curentului


electric conductorul se încălzeşte până la atingerea unei temperaturi de
echilibru.

84
Curentul electric

2. Un conductor din maillechort (un aliaj special cu compoziţia 62% Cu, 15%
Ni şi 23% Zn), neizolat termic este aşezat orizontal, în aer. Temperatura
aerului este considerată constantă în timpul experimentului. Iniţial,
temperatura conductorului este egală cu temperatura mediului ambiant.
Conductorul este parcurs de un curent continuu staţionar cu intensitatea de
4A; admiţând că puterea pierdută (disipată) prin răcire, prin suprafaţa
laterală a conductorului este cunoscută, să se calculeze:

9 valoarea temperaturii maxime atinse de conductor;


9 constanta de timp a curbei de încălzire;
9 după cât timp conductorul va atinge (0,999) din încălzirea sa
maximă.

Exemplu numeric:
lungimea conductorului, l=10m; diametrul d=1mm; rezistivitatea materialului
ρ 0 = 34 ⋅ 10 −8 Ωm ; coeficientul de temperatură α = 2,5 ⋅ 10 −4 grd −1 ;

temperatura aerului ambiant θ 0 = 20 o C ; intensitatea curentului constant

I=4A; constanta de disipaţie a conductorului K = 10 W / m 2 ⋅ grad ; densitatea

masică dm = 8400Kg / m3 ; căldura specifică c = 39J / Kg ⋅ grd . Se consideră

π 2 = 9,87

Rezolvare:

a) Calculul temperaturii maxime atinse de conductorul parcurs de curent

În paragraful 4 s-a dedus legea exponenţială după care variază temperatura


unui conductor parcurs de curent până la atingerea unei temperaturi maxime
θ m (ecuaţia 32)

⎛ − ⎞
t
θ = θ m ⎜1 − e τ ⎟ (1)
⎜ ⎟
⎝ ⎠

85
Michaela Logofătu

conductorul fiind presupus iniţial, la temperatura mediului ambiant, θ 0 = 0 .


Din paragraful 3, încălzirea maximă θm se exprimă prin ecuaţia (13)

p
θm = (2)
KS

iar constanta de timp τ caracteristică curbei de încălzire se exprimă prin

1 mc
τ= = (3)
a KS

unde
p - puterea disipată în conductor p = RI2 ;
K - constanta de disipaţie a conductorului, adică puterea pierdută (disipată)
prin unitatea de suprafaţă laterală pentru fiecare unitate de temperatură
deasupra temperaturii ambiante ( W / m2 ⋅ grd );
S - suprafaţa laterală a conductorului prin care se realizează disiparea
căldurii în aer.

Ţinând seama de

l l 4ρl 2
p = RI2 = ρ I2 = ρ 2 I2 = I
s πd πd 2 (4)
4

S = πdl (5)

rezultă
încălzirea maximă

p 4ρl I2
θm = = ⋅ (6)
KS πd 2 Kπdl

86
Curentul electric

θ m = 220,47 o C ≅ 220,5 o C

Temperatura maximă atinsă de conductor, ţinând seama că temperatura


ambiantă este θ 0 = 20 o C , este deci

t m = θ 0 + θ m = 240,5 o C (7)

b) Calculul constantei de timp a curbei de încălzire.

Explicitând în (3) mărimile care intervin, rezultă

πd 2
l
dm c
mc Vdm c 4 d ⋅ dm c (8)
τ= = = =
KS Kπdl Kπdl 4K

Kg J
10 −3 m ⋅ 8400 ⋅ 390
m 3
Kg ⋅ grd
τ= = 81,9 s
W
10 2 ⋅4
m ⋅ grd

c) Calculul intervalului de timp în care firul conductor va atinge (0,999) din


încălzirea sa maximă.

Din ecuaţia (1), impunând condiţia

θ = 0,999 θ m (9)

se obţine succesiv

⎛ − ⎞
t

0,999 θ m = θ m 1 − e ⎟
τ
(10)
⎜ ⎟
⎝ ⎠

87
Michaela Logofătu

t t t
− − −
1− e τ = 0,999 ; e τ = 0,001 ; e τ = 10 −3 ;

Trecând la logaritmi naturali

t 1 t
− = ln 3 ; = 3 ln 10
τ 10 τ

ln 10 = 2,3025

t = 3τ ln10 (11)

t = 3 ⋅ 81,9 s ⋅ 2,3025 = 565,72 s ≅ 9 min 26s

88
FORŢE

4 ELECTROMOTOARE DE
CONTACT. EFECTE
TERMOELECTRICE
Michaela Logofătu

4.1 Efectul Peltier


4.1.1 Prezentare fenomenologică
4.1.2. Interpretare, discuţii
4.2 Lanţul metalic isoterm; legea lui Volta.
4.3. Efectul Thomson
4.3.1 Prezentare fenomenologică
4.3.2 Descriere cantitativă
4.3.3 Legea lui Magnus
4.4 Aplicaţii
4.4.1. Termocuplul
4.4.2. Pile şi generatori termoelectrici
4.4.3. Măsurarea temperaturii
4.4.4. Alte aplicaţii

90
Curentul electric

Rezultatele mai multor experimente au condus la ideea că suprafeţele de


contact între conductori diferiţi sunt sediul unor fenomene electrice speciale,
foarte interesante. În general, la suprafaţa de contact între conductori de
natură diferită (metal - metal, metal - semiconductor, metal - electrolit,
semiconductor - semiconductor), se constată apariţia unei forţe
electromotoare de contact (f.e.m. de contact). În acest capitol, vor fi
prezentate numai efectele ce apar la suprafaţa de contact între două metale
de naturi diferite (contactul metal-metal) şi anume efectul Peltier şi efectul
Thomson.

4.1. Efectul Peltier

4.1.1. Prezentare fenomenologică

Să considerăm următorul experiment (fig.1):


9 doi conductori metalici diferiţi, unul din Cu şi celălalt din Fe, sunt
asamblaţi în ordinea Cu-Fe-Cu;
9 joncţiunile (Cu-Fe) şi respectiv (Fe-Cu), sunt plasate în vase
termostatate, conţinând ambele un amestec de apă şi gheaţă care
se topeşte;
9 conductorii sunt introduşi în circuitul unui generator electric, fiind
parcurşi de un curent electric de intensitate I, având sensul din
figura 1.

Fig. 1
Dispozitiv experimental pentru evidenţierea efectului Peltier; momentul iniţial

91
Michaela Logofătu

După un interval oarecare de timp, se constată că într-un recipient gheaţa se


topeşte, (în 1), în timp ce în celălalt (în 2), apa îngheaţă
(figura 2).

Fig. 2
Dispozitivul experimental pentru evidenţierea efectului Peltier după un interval de timp

Se poate afirma deci că prin trecerea curentului, în joncţiunea (Cu-Fe)


amestecul (apă+gheaţă) se încălzeşte, în timp ce în joncţiunea (Fe-Cu),
amestecul se răceşte. În concluzie, lanţul metalic Cu-Fe-Cu este sediul unor
schimburi de căldură cu exteriorul, în general, forte mici.

Atenţie: a nu se confunda acest efect cu efectul Joule care are loc în


conductorii parcurşi de curent electric şi care este însoţit
întotdeauna de o degajare de căldură.

În experimentul prezentat mai sus, peste efectul Joule se suprapune un nou


efect; care constă în:
9 degajare de căldură la contactul (Cu-Fe);
9 absorbţie de căldură la contactul (Fe-Cu).
Acest nou efect se numeşte efect Peltier.

Inversând în circuit sensul curentului, la contactul (Cu-Fe) se va absorbi


căldură de data aceasta, în timp ce la contactul (Fe-Cu) se va degaja (disipa)
căldură.

Se schimbă perechile de conductori metalici; efectul se menţine.

92
Curentul electric

4.1.2. Interpretare, discuţii

Fenomenul constatat are un caracter general, apărând la suprafaţa de


separaţie între materiale de natură diferită şi se datoreşte câmpului
electromotor localizat în vecinătatea acesteia.

În cazul prezentat, câmpul este dirijat de la un metal către celălalt la


suprafaţa de separaţie Σ între metalele în contact, se formează o zonă cu
dublă încărcare electrică, cu sarcini superficiale de densităţi (±σ), menţinute
prin forţe de atracţie reciprocă (figura 3).

Dacă A este conductorul din Cu


şi B este cel din Fe, electronii
se deplasează din A către B; în
Fig. 3
consecinţă, A se încarcă pozitiv,
Formarea unui dublu strat electric la
suprafaţa de separaţie între două metale iar B negativ.
diferite, A şi B.
Sarcinile statice superficiale din A şi B generează între cele două metale un
câmp electric. Între A şi B se stabileşte o diferenţă de potenţial a cărei
valoare este f.e.m. de contact.
Valorile f.e.m. de contact sunt în general, mici. Cea mai mare valoare se
obţine la contactul între cupru şi un aliaj special din bismut (90%Bi) şi
stibiu(10%Sb): s-a măsurat valoarea de 0,0274V la 100°C. Valoarea f.e.m. de
contact nu depinde de mărimea suprafeţei de contact, ci numai de natura
metalelor în contact şi de temperatură.

Măsurarea f.e.m. de contact se face, cu erori minimale, prin folosirea de bare


din metalele investigate (secţiune mare) pentru a face neglijabile
rezistenţele contactelor.

Ordinul de mărime al f.e.m. de contact este influenţat de:


9 natura metalelor în contact;
9 procesele tehnologice prin care s-au obţinut conductorii metalici
respectivi; de exemplu, pentru contactul Cu-Fe, se găsesc valori diferite

93
Michaela Logofătu

la eşantioane tratate în mod diferit (topire simplă, călire, tratamente


termice multiple).
9 temperatură.

4.2. Lanţul metalic izoterm; legea lui Volta

Să considerăm, la o anume temperatură, conductorii A, B, C, D, A’, omogeni


şi în contact, în serie: A şi A’ sunt din acelaşi metal, B, C şi D sunt din metale
diferite (figura 4).

Indiferent care sunt metalele


intermediare şi ordinea în care
acestea sunt poziţionate,
metalele A şi A’ vor fi mereu la
acelaşi potenţial (legea lui
Fig.4 Volta).
Lanţ izoterm format din conductori metalici
diferiţi
Notând prin V potenţialul, legea lui Volta se scrie cu ajutorul diferenţei de
potenţial dintre metalele constituente ale lanţului izoterm:
(VA-VB)+(VB-VC)+(VC-VD)+(VD-VA’)=0 (1)

încât
VA =VA’ (q.e.d.) (2)
Relaţia (1) se mai poate scrie şi sub forma
VA+(-VB+VB-VC+VC)-VD=VA’-VD (3)
egalitate care exprimă faptul că diferenţa de potenţial între A şi D, trecând
prin B şi C este egală în valoare absolută cu cea dintre A’ şi D.

Egalităţile (1) sau (3) constituie forma matematică a legii lui Volta şi
consecinţele directe sunt următoarele:
9 este imposibilă realizarea unui generator electric din o serie de
metale puse în contact, aflate la aceeaşi temperatură. F.e.m.
utilizabile se pot obţine în cazul izoterm numai la contactul între

94
Curentul electric

conductori de natură diferită; de exemplu, între metale şi electroliţi


(principiul pilelor şi acumulatorilor);
9 într-un circuit electric se pot folosi conductori metalici diferiţi,
fără ca prin aceasta să se introducă noi f.e.m., dacă întregul circuit
se află la o aceeaşi temperatură, constantă, în timpul unui
experiment dat. Această concluzie are o importanţă practică
deosebită în măsurările electrice de precizie.
9 între două metale date A şi B, se poate intercala un al treilea
metal C, la aceeaşi temperatură cu primele două, fără a produce
modificări ale f.e.m. disponibile între A şi B. În particular, există
posibilitatea de a suda sau de a lipi contactele metalice în scopul
micşorării rezistenţelor electrice ale acestora, ca şi în scopul
asigurării stabilităţii lor. Sudarea cu staniu sau cu aliajul plumb-
staniu, lipirea cu argint sunt procedee care nu modifică cu nimic
f.e.m. rezultantă între cele două metale asamblate.

4.3. Efectul Thomson


4.3.1.Prezentare fenomenologică

Fie un conductor omogen ale cărui extremităţi sunt menţinute la temperaturi


diferite; dacă conductorul este parcurs de curent, pe lângă căldura disipată
prin efect Joule mai apare un schimb de căldură cu exteriorul: se absoarbe
căldură pentru un sens al curentului şi se degajă căldură pentru sensul
invers.
Acesta este efectul Thomson.
Din punct de vedere experimental, efectul Thomson este mai dificil de pus în
evidenţă decât efectul Peltier, deoarece f.e.m. implicate sunt foarte slabe.

Este interesant de remarcat modul de deplasare al punctului de temperatură


medie de-a lungul conductorului, în funcţie de sensul curentului prin acesta.
Să considerăm, în absenţa oricărui curent electric, un punct M a cărui

95
Michaela Logofătu

t1 + t 2
temperatură este (figura 5a),unde t1 şi t2 sunt temperaturile
2
extremităţilor conductorului.

Poziţia acestui punct M depinde de


temperatura ambiantă. La
trecerea unui curent electric,
punctul M de temperatură medie
se deplasează în sensul curentului

Fig. 5
pentru anumite metale şi în sensul
Deplasarea punctului de temperatură medie opus trecerii curentului, pentru
la trecerea unui curent electric prin
alte metale (figurile 5b, 5c).
conductor.

‹ Pentru metalele din prima categorie (cupru, argint, zinc, cadmiu),


punctul de temperatură medie se deplasează în sensul curentului. Rezultă
că:
9 dacă curentul circulă în sensul în care temperatura creşte, t2>t1, atunci
determină, prin efect Thomson, o răcire a conductorului;
9 dacă curentul circulă în sensul în care temperatura scade, t2<t1,
atunci, determină prin efect Thomson, o încălzire a conductorului.
‹ Pentru metalele din categoria secundă (fier, staniu, aluminiu, platină),
punctul M de temperatură medie se deplasează în sens opus curentului.În
consecinţă:
9 dacă curentul circulă în sensul în care temperatura creşte, t2>t1,
atunci, determină prin efect Thomson o încălzire a conductorului;
9 dacă curentul circulă în sensul în care temperatura scade, t2<t1,
atunci, determină prin efect Thomson, o răcire a conductorului.

În încheierea acestei prezentări fenomenologice, vom arăta că efectul


Thomson nu a putut fi evidenţiat la plumb (Pb).

96
Curentul electric

4.3.2 Descriere cantitativă

Să considerăm un conductor omogen, cu extremităţile A şi B caracterizate


prin temperaturile θA şi θB (figura 6).Vom considera două puncte M şi N foarte
apropiate, de temperaturi θ şi respectiv (θ+dθ), rezistenţa electrică a
porţiunii MN a conductorului fiind dR.

Puterea dP transformată în
căldură în timpul trecerii
curentului de intensitate I prin
conductor se exprimă prin
Fig.6

dP=I2dR-ITdθ (4)

în care I circulă în sensul de la M către N; T se numeşte coeficient Thomson şi


poate fi pozitiv sau negativ în funcţie de natura metalelor. De exemplu, la
platină (Pt), coeficientul T este negativ şi variază cu temperatura.
Din relaţia matematică (4) se poate exprima căderea de potenţial foarte mică
dintre M şi N
VM-VN= IdR-Tdθ (5)
încât, pentru un conductor AB de rezistenţă R între extremităţile sale A şi B
exista o creştere de potenţial
θB

VB-VA= ∫ 7dθ - RI
θA
(6)

Această integrală exprimă tocmai f.e.m. datorată diferenţei de temperatură


dintre A şi B; dacă I este nul (adică, prin conductor nu trece curent
electric),integrala exprimă chiar diferenţa de potenţial (VB-VA);pentru T
pozitiv, punctul cel mai „cald" se află la cel mai mare potenţial.

97
Michaela Logofătu

Dacă punctele M şi N sunt foarte apropiate, distanţa dintre ele fiind (dx),
⎛ dθ ⎞
gradientul de temperatură este ⎜ ⎟ ;acestui gradient îi va corespunde un
⎝ dx ⎠

„gradient” al f.e.m, sau un câmp electomotor T .
dx

Observaţii:
9 coeficientul Thomson are valori de ordinul μV/grd;la temperaturi
obişnuite, valorile sunt de 2,2μV/grd pentru cupru şi respectiv, de
8,4μV/grd pentru fier;
9 determinarea experimentală a coeficientului Thomson este mai dificilă
decât cea a coeficientului Peltier, deoarece însăşi natura fenomenului
împiedică măsurarea căldurii degajate cu ajutorul unui calorimetru în
care temperatura este uniformă. În acest caz, se procedează la
evaluări indirecte, plecând de la rezultate obţinute în studiul
termocuplurilor.

4.3.3 Legea lui Magnus

Experimental, s-a constatat că un circuit format dintr-un metal unic, omogen,


nu este sediul nici unei f.e.m, chiar dacă temperatura nu este peste tot
aceeaşi. Această constatare experimentală constituie legea lui Magnus.

Pentru a verifica această afirmaţie, se consideră un metal unic în întregul


circuit de măsură. De exemplu, dacă pentru punerea în evidenţă a efectului
se foloseşte un galvanometru G cu bobinaj din fir de cupru, în circuitul
exterior galvanometrului se foloseşte de asemenea, fir de cupru. Acest fir
exterior poate fi încălzit puternic în oricare punct al său (de exemplu, la
flacăra unui bec Bunsen, evitând apropierea flăcării de galvanometru) şi nu se
constată nici o deviaţie a acului galvanometrului (figura 7).

98
Curentul electric

Această lege decurge din expresia


f.e.m. de temperatură: dacă se
parcurge circuitul într-un singur
sens de la N prin P şi apoi se
revine în N, f.e.m. de
temperatură ale acestor două
porţiuni de circuit (NP şi PN) sunt
Fig.7. egale şi de sens opus, efectele lor
Reprezentarea schematică a dispozitivului se anulează reciproc şi în final, nu
experimental pentru evidenţierea legii lui se constată trecerea nici unui
Magnus curent prin circuit.

4.4. Aplicaţii

4.4.1. Termocuplul

Fie doi conductori metalici diferiţi, A şi B, care formează un circuit închis,


contactele succesive (joncţiunile) între cei doi conductori fiind C1 şi C2
(figura 8).
Dacă contactele (joncţiunile) C1 şi
C2 se află
9 la aceeaşi temperatură,
f.e.m de contact sunt
egale şi opuse, se anulează
reciproc şi, în consecinţă,
nu trece nici un curent

Fig.8 prin circuit;


Reprezentare schematică a unui circuit 9 la temperaturi diferite,
închis format din doi conductori metalici f.e.m .au valori diferite,
diferiţi, A şi B; C1, C2 contacte. determinând o rezultantă
nenulă numită f.e.m
termoelectică.

99
Michaela Logofătu

În acest caz, prin circuit va trece un curent electric, de intensitate cu atât


mai mare cu cât rezistenţa electrică a circuitului este mai mică. Pentru a
micşora rezistenţa, contactele se pot suda; în acest caz se numesc suduri.

Un asemenea experiment efectuat în 1826 de către Seebeck arată că


circuitul este, în general, sediul unei f.e.m (dacă temperaturile sudurilor sunt
diferite) şi în circuit va trece un curent electric.

Se numeşte termocuplu sau cuplu termoelectric un ansamblu de două metale


în serie, ale căror puncte de contact (suduri) sunt menţinute la temperaturi
diferite. De obicei, o sudură este plasată în gheaţă care se topeşte, cealaltă
fiind în contact cu o sursă „caldă” sau „rece” a cărei temperatură poate fi
variată.

În figura 9 este prezentat schematizat un circuit închis format din metalele A


şi B, diferite, ale căror contacte (suduri) C1 şi C2 sunt menţinute la
temperatura gheţii care se topeşte (0oC) şi respectiv, la o temperatură t oC
oarecare.

Galvanometrul G din circuit


marchează apariţia şi trecerea
unui curent prin circuit atât
timp cât temperaturile sudurilor
rămân diferite.
Se constată că, dacă se
încălzeşte sudura C1,
Fig.9 galvanometrul indică un curent
Circuit închis format din doi conductori de un anume sens; dacă se
metalici diferiţi, ale căror contacte se află la încălzeşte sudura C2 sensul
temperaturi diferite. curentului se schimbă.

F.e.m ale termocuplurilor metalice sunt întotdeauna mici, cu valori de


ordinul μV/grd. Una dintre valorile cele mai mari este cea a cuplului

100
Curentul electric

Bi-Sb de ordinul 6 mV, atunci când sudura rece se află la 0oC, sudura caldă
fiind la 100oC.

Atunci când rezistenţa electrică a circuitului este foarte mică, circuitul este
parcurs de un curent cu intensitate cu atât mai mare cu cât diferenţa de
temperatură dintre suduri este mai mare (de ordinul sutelor de grade).
Curenţii de asemenea valori sunt puşi în evidenţă prin câmpul magnetic pe
care îl creează. În cele ce urmează, vom prezenta un astfel de experiment.

Experiment:
9 două bare metalice, una din cupru (Cu) şi alta din antimoniu (Sb)
formează un cadru în interiorul căruia se plasează un ac magnetic ce se
poate roti în jurul unui ax (figura 10a).
9 iniţial, contactele (sudurile) Cu-Sb sunt la aceeaşi temperatură, de
exemplu, cea a mediului ambiant, acul magnetic este orientat paralel
cu cadrul; la începutul experienţei cadrul a fost orientat pe direcţia N-
S a câmpului magnetic terestru.

a) sudurile sunt ambele la temperatura


b) sudurile sunt la temperaturi diferite,
ambiantă, acul magnetic rămâne
acul magnetic deviază
paralel cu cadrul
Fig.10
Efectul magnetic al curenţilor termoelectrici.

9 se încălzeşte contactul Cu-Sb într-o zonă a sa cu ajutorul unui bec


Bunsen, ca în figura 10b.

101
Michaela Logofătu

9 se observă că acul deviază puternic, dovadă că a fost generat un câmp


magnetic intens, prin trecerea unui curent electric intens.
Experimental, s-a stabilit că într-un anume interval de temperatură, f.e.m.
termoelectrică E depinde de diferenţa de temperatură θ dintre cele două
suduri prin o relaţie matematică de forma
E=aθ+bθ2+cθ3 (7)
unde
a,b,c sunt constante pozitive sau negative dterminate experimental;
θ este diferenţa de temperatură dintre cele două suduri.

Sistemul prezentat poate debita energie electrică în mod constant pe seama


energiei necesare pentru a menţine diferenţa de temperatură dintre două
suduri: este deci, un generator termoelectric.

Au fost realizate şi studiate numeroase asemenea cupluri termoelectrice. S-a


făcut şi o ordonare a metalelor în seria: Bi, Ni, Pt, Cu, Hg, Pb, Sn, Au, Ag, Zn,
Fe, Sb, în funcţie de valorile f.e.m. debitate. Valorile f.e.m. generate de
diferite cupluri termoelectrice pentru intervale de temperatură bine
determinate sunt tabelate.

Se defineşte sensibilitatea termocuplului ca fiind tensiunea


termoelectromotoare (t.t.e.m.) generată de termocuplu atunci când între
sudurile sale există o diferenţă de temperatură de 1ºC şi se exprimă cantitativ
prin formula
E2 − E1
S=
t 2 − t1
în care, notaţiile au următoarea semnificaţie:
S - sensibilitatea termocuplului

V μV
[S]SI= ; uzual,
grad grad Celsius

E1, E2 – t.t.e.m. corespunzătoare temperaturilor t1 şi respectiv, t2.

102
Curentul electric

În Tabelul 1 sunt prezentate valori ale t.e.m. ale unor termocupluri frecvent
utilizate.

Tabelul 1. Tensiuni termoelectromotoare (t.t.e.m.) şi domeniul de utilizare pentru


termocupluri uzuale.
Nr. Sensibilitatea
Termocuplul Domeniul de utilizare grad C
crt. μV/grad C
1 cupru-constantan 41 -200÷400
2 fier-constantan 56 -200÷600
3 cromel-alumel 45 -50÷900
4 Platin-platin rhodiu* 9,5 0÷1300

Termocuplul platin-platin rhodiu 10% (Pt-Pt10%Rh) se numeşte termocuplul


normal Le Chatelier şi a fost recomandat de Comitetul electrotehnic
internaţional ca aparat de bază pentru măsurarea cu precizie a
temperaturilor înalte (pâna la 1700ºC). Fiind un aparat scump nu se foloseşte
însă în mod curent în măsurători, ci se foloseşte pentru etalonarea
(calibrarea) şi verificarea unor termocupluri de lucru, care se folosesc pentru
măsurători directe. În Anexă se prezintă valori ale t.t.e.m. (în microvolţi)
pentru termocuplul normal (Pt – Pt 10% Rh) de la 0ºC până la 1700ºC ca şi
valori ale t.t.e.m. pentru diverse termocupluri de lucru, în domeniul -
200÷1200ºC.

Experimental, menţinând una dintre suduri la 0ºC (sudura numită „rece”) şi


modificând temperatura celeilalte suduri (sudura numită „caldă”) se poate
trasa dependenţa f.e.m. a termocuplului E în funcţie de temperatura sudurii
calde E =f(t), în circuit deschis. Această curbă are alura apropiată de cea a
unei parabole cu axă verticală: f.e.m. creşte până la o valoare maximă
(punctul B), scade, devine zero (în punctul C) şi apoi îşi inversează sensul,
după cum se poate vedea în figura 11.

103
Michaela Logofătu

Prin tm şi ti s-au marcat


temperaturile corespunzătoare
punctului de valoare maximă a
t.e.m. şi respectiv, celui în care
t.e.m. se anulează şi îşi
inversează sensul.
Fig.11.
Dependenţa E=f(t) pentru un termocuplu

Dacă sudura rece ar fi mentinută nu la 0ºC, ci la o valoare oarecare trece=tr,


atunci graficul f.e.m. este redat de aceeaşi curbă, cu condiţia ca axa
temperaturii să devina dreapta MN trasată paralel cu axa temperaturii prin
punctul P al curbei corespunzător temperaturii tr. În acest ultim caz, punctul
Q devine punctul de inversie. Valoarea maximă E max. se atinge la aceeaşi
valoare a temperaturii tm a sudurii calde.

Se defineşte puterea termoelectrică a unui cuplu ca fiind mărimea exprimată


prin derivata f.e.m. în raport cu diferenţa de temperatură dintre cele două
suduri. În sistemul internaţional SI de unităţi de măsură, puterea
termoelectrică se exprimă în Volt/grd dar, ţinând seama de valorile uzuale se
foloseşte curent unitatea μV/grd.

Numărul de combinaţii între diferitele metale pentru a forma termocupluri


este foarte mare, fapt care aparent face dificil studiul acestora. În realitate,
studiul se simplifică datorită observaţiei următoare: fiind date trei corpuri
metalice omogene, A, B, C la aceeaşi temperatură (lanţul izoterm), se poate
scrie conform regulii lui Volta (formulele (1), (3) ):
VA-VB=(VA-VC)+ (VC-VB) (8)
şi încă
VA-VB= (VA-VC)- (VB-VC) (9)

104
Curentul electric

Formula (9) ne conduce la următoarea interpretare simplificatoare: dacă se


cunosc valorile f.e.m. de contact între metalele A şi C şi respectiv, între B şi
C, se poate deduce valoarea f.e.m. de contact între A şi B. Cu alte cuvinte,
nu trebuie studiate toate combinaţiile de metale luate câte două, ci este
suficient să se studieze toate metalele în raport cu unul singur, de referinţă.
În Tabelul 2 sunt date valori ale t.t.e.m. ale unei serii de metale în raport cu
platina, pentru o diferenţă de temperatură de 100ºC: sudura rece a
termocuplului platină-metal se află la 0ºC, cealaltă sudură se află la 100ºC.
Semnul „plus” (+) înseamnă că, prin sudura care se află la 0ºC, curentul trece
de la metal către platină.

Tabelul 2 Valori ale t.t.e.m. ale unor metale în raport cu platina (sudura rece la
0ºC, sudura caldă la 100ºC)
Metal E (mV) Metal E (mV) Metal E (mV)
Bismut -7,7 Tantal +0,34 Aur +0,80
Copel* -4,0 Aluminiu +0,41 Wolfram +0,90
Constantan -3,43 Staniu +0,44 Molibden +1,31
Nichel -1,50 Manganin +0,82 Fier +1,89
Sodiu -0,25 Argint +0,74 Nicrom +2,20
platină 0 Cupru +0,77 Stibiu +4,86
*Copel : aliaj cu compoziţia 56,5%Cu; 43,5%Ni

Utilizarea cuplurilor termoelectrice pentru măsurarea temperaturii.

Cuplurile termoelectrice cu această destinaţie sunt formate din fire metalice,


cu diametrul de la 0,5 mm până la 2 mm, introduse în tuburi protectoare din
cuarţ, porţelan, oţel sau nichel. O sudură (cea rece) este menţinută la o
temperatură determinată, de regulă 0ºC (vas cu gheaţă care se topeşte figura
17.a). Cealaltă sudură (cea caldă) se introduce în locul a cărui temperatură
trebuie determinată. Termocuplul debitează pe un galvanometru sensibil
gradat direct în grade C (figura 17.b).

105
Michaela Logofătu

Fig. 17.a) Reprezentarea schematică a unui Fig. 17.b) Schema unui montaj de
termocuplu măsură cu termocuplu

În diverse domenii de temperatură se folosesc diverse termocupluri, astfel:


9 de la (-200ºC) până la 600ºC se foloseşte fie cuplul Cu-constantan,
fie cuplul Fe-constantan;
9 de la 600ºC până la 1100ºC se folosesc aliaje de tip Ni-Cr/Ni-Al;
9 de la 1100ºC până la 1500ºC se foloseşte cuplul Pt/Pt-Rh (10%Rh-
rhodiu).

Problemă rezolvată

Sensibilitatea unui termocuplu Fe-constantan este S=52 µV/gradC. Ataşat la


un galvanometru sensibil, la o temperatură t1=100C acesta indică E1=0,5 mV.
Determinaţi temperatura la care galvanometrul indică E2=2,58 mV.

Rezolvare:

Pentru domenii restrânse de temperatură, t. t. e. m. este dată de formula

E = E0 + s ⋅ t (1)

unde s este sensibilitatea termocuplului


E şi E0 sunt t.t.e.m. la temperaturile t0C şi respectiv 00C.
Aplicând formula de mai sus succesiv la temperaturile t1 şi t2 rezultă
E1 = E0 + s ⋅ t 1 (2)

106
Curentul electric

E2 = E0 + s ⋅ t 2 (3)

Scad (2) şi (3) şi se obţine


E2 − E1 = E0 + s ⋅ t '2 − E0 − s ⋅ t 1'

E2 − E1 = s ⋅ (t 2 − t 1 )

E2 − E1 (4)
t 2 − t1 =
s

E2 − E1 (5)
t 2 = t1 +
s

t 2 = 10 0 C +
(2,58 − 0,50 ) ⋅ 10 −3 V = (10 + 40 )0 C = 50 0 C
−6
52 ⋅ 10 V / gradC

Temperatura incintei în care fiind introdus termocuplul din Fe-constantan


galvanometrul asociat indicând o t.t.e.m. de 2,58 mV este de 500C.

4.4.2. Pile şi generatori termoelectrici

Prin asocierea în serie a unui număr relativ mare de cupluri termoelectrice,


se formează o pilă termoelectrică (termopilă), aceasta fiind capabilă să
debiteze f.e.m. relativ ridicate în raport cu cele debitate de un singur
termocuplu. Din punct de vedere tehnologic,toate sudurile de ordin par
formează un grup menţinut la temperatura de referinţă, în timp ce toate
sudurile de ordin impar formează un alt grup, la temperatura de măsurat.

Deoarece f.e.m este independentă de secţiunile firelor, se pot folosi fire


foarte fine încât se pot introduce 25 de suduri într-un volum de ordinul 1mm3.
Existenţa unor galvanometre foarte sensibile permite decelarea unor
diferenţe de temperatură de ordinul 10-6 oC între grupul de suduri reci şi cel

107
Michaela Logofătu

de suduri calde. O lumânare plasată la 30m de o asemenea pilă


termoelectrică determină o deviaţie măsurabilă a acului galvanometrului.

Pilele termoelectrice sunt deosebit de utile în studiul radiaţiei termice,


eliminând determinările calorimetrice dificil de realizat în atare situaţii.

În figura 12 este reprezentată schema unei pile termoelectrice formate din 5


bare confecţionate din aliajul antimoniu-zinc (Sb-Zn) şi din 5 bare
confecţionate din nichel (Ni), sudate cap la cap.
Dacă se stabileşte o diferenţă de temperatură între sudurile R şi C, atunci la
bornele externe A şi B se poate furniza energie electrică.
Randamentul de conversie al unui
asemenea generator este foarte
slab; de exemplu, η=0,005. Cauza
principală este propagarea
căldurii prin conducţie de-a
lungul metalului; de la sudura
Fig.12
Schema unei pile termoelectrice caldă către cea rece (modificarea
R şi C –sudurile rece şi respectiv caldă; A şi B – diferenţei de temperatură dintre
bornele pilei. suduri).

4.4.3. Măsurarea temperaturii

Un termocuplu sau o termopilă constituie un „termometru” comod de


utilizat: este suficient să se măsoare f.e.m (de exemplu, prin metoda
opoziţiei sau cu un microvolmetru) pentru a se determina (după o etalonare
prealabilă ) temperatura unei suduri (sau a lanţului de suduri) atunci când se
cunoaşte temperatura celeilalte.

Pirometrul termoelectric este constituit dintr-un cuplu unic (figura 13)


confecţionat din oricare dintre perechile: cupru - constantan, sau fier-
constantan, sau chromel-alumel sau platină-platină rhodiată şi permite
măsurarea de temperaturi ridicate, de regulă în cuptoare.

108
Curentul electric

Măsurarea temperaturii se face


cu o aproximaţie de câteva grade
dacă se menţine riguros
constantă temperatura de
s
referinţă θ 0 şi se iau măsuri
suplimentare de precauţie; de
Fig.13.
Schema unui pirometru termoelectric exemplu, sudurile de racord între
C-cuptor; P-tub de protecţie cuplu şi aparatul de măsură
(microvolmetru, în schema
din figura 13) înconjurate cu un „manşon” de gheaţă care se topeşte (0˚C, la
fel ca şi la sudura rece).

Pilele cu suduri multiple se folosesc la măsurarea unor diferenţe de


temperatură foarte mici şi permit astfel studiul radiaţiilor electromagnetice
de-a lungul întregului domeniu de lungimi de undă ale acestora. Se folosesc în
studiul radiaţiei emise de corpul negru, la determinarea constantelor din
legea Stefan-Boltzmann, ca şi la realizarea unor pirometre cu radiaţie totală.

Microradiometrul (figura 14) este construit dintr-un galvanometru cu cadru


mobil G, de construcţie specială: cadrul este format dintr-o spiră alcătuită
din două metale diferite, sudate între ele;
radiaţia de studiat este focalizată
pe una dintre suduri (sudura
„caldă”) cealaltă sudură fiind
protejată printr-un înveliş izolat,
temperatura ei rămânând, practic,
constantă (sudura „rece”).
Fig. 14. După etalonare, măsurând deviaţia
Microradiometrul cu termocuplu. cablului se poate măsura
G-galvanometru cu cadru mobil; temperatura sudurii „calde” (S1)
NS-magnet permanent; pe care cade radiaţia de studiat şi
S1,S2 –suduri; astfel se deduc caracteristici ale
s-oglinda galvanometrului.
acesteia.

109
Michaela Logofătu

4.4.4 Alte aplicaţii

‹ Atunci când în circuitul unui termocuplu se micşorează rezistenţa prin


folosirea de conductori scurţi, dar cu secţiune mai mare, simultan, creşte
conducţia termică. Dar, conform legii Wiedemann - Franz , există o
proporţionalitate între conductivitatea termică λ şi cea electrică σ, încât
proiectarea şi alegerea componentelor termocuplului este condiţionată
de obţinerea unei puteri termoelectrice p cât mai ridicate.

În semiconductori, p şi σ depind de concentraţia purtătorilor de curent, în


timp ce λ (conductivitatea termică) depinde de atomii reţelei. Valorile
raportului (λ/σ) sunt mult mai mari decât în cazul metalelor, şi sunt
asociate şi cu valori considerabil mai mari ale f.e.m de ordinul sutelor de
microvolţi/grad. Pentru exemplificare, se poate menţiona cazul
termocuplului Siliciu-platină, care, pentru o diferenţă de temperatură de
100˚C între suduri, prezintă o t.t.e.m de 44,8 mV. Se justifică astfel
încercările de folosire a termocuplurilor din siliciu ca transformatori de
energie. Invers, dacă în circuitul prezentat pentru evidenţierea efectului
Peltier, se folosesc semiconductori, se realizează refrigeratori cu efect
Peltier.
În figura 15, se prezintă un
sistem cupru-telurură de
bismut (p) / sulfură de plumb
(n), în care, la trecerea unui
curent de 10A timp de un
sfert de oră, se produce
răcirea şi îngheţarea unui
volum de câţiva cm3 de apă,
aflaţi în incinta V şi aflaţi
Fig.15.
iniţial la temperatura
Principiul refrigeratorului cu efect Peltier
camerei.

110
Curentul electric

‹ Galvanometrele şi ampermetrele termice permit măsurarea creşterii


temperaturii unui conductor parcurs de un curent a cărui intensitate se
poate determina astfel în mod indirect. Avantajele majore pe care le
prezintă aparatele termice sunt:
9 independenţa faţă de câmpuri magnetice exterioare ;
9 posibilitatea folosirii lor în curent alternativ.

‹ Evidenţierea efectului Peltier prin metode necalorimetrice.În figura 16


este prezentat schematic un asemenea dispozitiv experimental:
9 tijă de fier este sudată la două tije de cupru, dimensiunile fiecărei tije
fiind 10cm lungime şi 6-7mm diametru;
9 ansamblul celor trei tije, având extremităţile A şi B, poate fi conectat
printr-un comutator K fie la o sursă de curent continuu (poziţia 1), fie
la bornele unui galvanometru sensibil (poziţia 2).

Experimentul se desfăşoară în etape succesive astfel:

9 se comută K pe poziţia 1 şi
se reglează rezistenţa
reostatului astfel încât
prin tije să treacă un
curent de aproximativ
15A, timp de 1 minut;
9 se comută K pe poziţia 2 şi
se constată o deviaţie la
galvanometru, una dintre
Fig.16. suduri fiind mai caldă
Schema dispozitivului pentru evidenţierea decât cealaltă;
efectului Peltier.

9 se reia experimentul, schimbând sensul curentului: se observă schimbarea


sensului deviaţiei galvanometrului.

111
Michaela Logofătu

În încheierea acestui capitol, trebuie făcute câteva observaţii asupra


termodinamicii termocuplurilor.
9 un temocuplu este, de fapt, o maşină termică, adică un dispozitiv care
furnizează energie electrică în urma schimburilor de căldură cu o sursă
„caldă”, la temperatura T2 şi cu o sursă „rece”, la temperatura T1;
9 maşina termică ideală presupune procese termodinamice reversibile în
funcţionarea sa, în timp ce într-un circuit termoelectric, schimburile
de căldură nu sunt riguros reversibile, efectul Joule ca şi fluxul de
căldură datorat gradientului de temperatură fiind fenomene
ireversibile;
9 folosirea de conductori lungi şi foarte subţiri determină scăderea
fluxului de căldură, intensităţi relativ scăzute ale curentului şi în
consecinţă, efectul Joule devine neglijabil în comparaţie cu efectele
Peltier şi Thomson. În aceste caz, aplicarea principiului lui Carnot
capătă o justificare.

112
5 REŢELE ELECTRICE
Michaela Logofătu

5.1 Noţiuni fundamentale


5.2 Metode de rezolvare a reţelelor liniare
5.2.1 Transfigurarea circuitelor. Teoremele Kennelly
pentru transformările stea-triunghi.
5.2.2 Teoremele lui Kirchhoff
5.2.3 Metoda curenţilor ciclici

114
Curentul electric

5.1. Noţiuni fundamentale

Curentul electric continuu staţionar are numeroase aplicaţii practice,


utilizarea sa impunând prezenţa unor circuite electrice complicate, cu multe
ramificaţii. Se impune, deci precizarea unor noţiuni de bază:

¾ Părţile componente, distincte, ale unui circuit electric, se numesc


ELEMENTE, de regulă fiind distribuite în spaţiu. Există şi situaţii când
aceste elemente sunt concentrate într-un volum foarte redus.

Se disting:
9 elemente active (surse, generatoare);
9 elemente pasive, cu comportare diferită în circuite; astfel:
• rezistoare, disipă energie sub formă de căldură;
• condensatoare şi bobine, înmagazinează energia în câmpul
propriu electric şi respectiv magnetic;
• receptoare, sub această denumire fiind cunoscute motoarele,
celulele electrolitice, adică acele elemente care transformă
energia primită în alte forme de energie (mecanică, chimică,
etc).

¾ REŢEA ELECTRICĂ – un ansamblu de elemente asociate într-un mod


oarecare (serie, paralel, mixt, triunghi, stea, etc). Se compune din
noduri, laturi, ochiuri.
{ NOD: orice punct în care se întâlnesc cel puţin trei conductori;
{ LATURĂ: o porţiune de reţea delimitată de două noduri succesive;
{ OCHI: un ansamblu de laturi astfel construit încât să formeze un
contur închis. Alegând un sens de parcurs pe ochi, plecând
dintr-un nod origine, fiecare latură trebuie să fie parcursă o
singură dată până la revenirea la nodul origine.

115
Michaela Logofătu

În figura 1, punctele A,B, şi D sunt


noduri, E şi C nu; AB,BCD,DEA sunt
laturi, conturul delimitat de
punctele A,B,C,D,E,A este un ochi
de reţea sau o buclă.
Fig. 1

¾ REGIM PERMANENT. În curent continuu, regimul permanent se


caracterizează prin:
{ intensităţile curenţilor prin fiecare latură au valori constante şi
unic determinate;
{ potenţialele nodurilor sunt unic determinate încât, se poate afirma
că este un regim staţionar.

¾ CARACTERIZAREA REŢELEI. O reţea electrică este complet


caracterizată atunci când se cunosc:
{ schema sau modul în care sunt interconectate elementele reţelei;
{ sursele de energie- număr, valorile t.e.m. ca şi valorile
rezistenţelor interioare ale acestora;
{ receptoarele de energie- valorile impedanţelor, respectiv
rezistenţelor acestora.

¾ REZOLVAREA REŢELEI. A rezolva o reţea revine la a determina


intensitatea şi sensurile curenţilor prin fiecare latură a acesteia.
Există metode generale de rezolvare, comune atât circuitelor de
curent continuu cât şi celor de curent alternativ. De fapt, cazul
general este cel al circuitelor de curent alternativ, curentul continuu
fiind un caz particular al acestuia.

În continuare ne vom ocupa numai de circuite liniare, adică circuite ai căror


parametri (E,R) sunt independenţi de intensităţile curenţilor care îi parcurg.

116
Curentul electric

În scopul simplificării analizei şi rezolvării circuitelor complexe, se recurge


la transformarea şi înlocuirea acestora prin altele mai simple, dar
echivalente. Noţiunea de echivalenţă impune ca:

9 potenţialele nodurilor şi
9 intensităţile curenţilor la noduri să rămână neschimbate.

Diversele metode de rezolvare a circuitelor se bazează pe teoreme care, după


unii autori se pot diviza în:

9 fundamentale (Kirchhoff, transferul maxim de putere activă,


transfigurarea reţelelor, superpoziţia regimurilor permanente);
9 cu răspuns pe o latură (Thevenin, Norton, Millman).
9 cu răspuns pe toate laturile (Kirchhoff, Maxwell, reciprocităţii,
potenţialelor la noduri).

Această grupare a teoremelor şi metodelor rezultate din aplicarea lor pentru


rezolvarea reţelelor electrice este relativă, neavând pretenţia şi nici intenţia
de a trata aici complet subiectul acesta.

În cele ce urmează, vor fi prezentate numai acele teoreme şi metodele


decurgând din ele, care conduc la calcule simple şi rapide. Sunt prezentate
numai enunţurile teoremelor, fără demonstraţii, deoarece scopul nostru este
de a furniza metode (instrumente) rapide de calcul. Există cărţi excelente în
care teoremele sunt tratate complet, cu demonstraţii şi comentarii, care pot
fi consultate /10/ /11/.

117
Michaela Logofătu

5.2. Metode de rezolvare a reţelelor liniare

5.2.1. Transfigurarea circuitelor. Teoremele Kennelly pentru


transformările stea-triunghi.

Elementele pasive lineare, rezistoarele, se pot conecta în serie, în paralel,


mixt, în stea sau în triunghi.
Un ansamblu de rezistoare diferite, de rezistenţe Rk, conectate:
• în serie, se înlocuieşte cu un rezistor unic, de rezistenţă echivalentă
n
Rs = ∑R
k =1
k ; Rs>Rk (1)

• în paralel, se înlocuieşte cu un rezistor unic, de rezistenţă:


n
1 1
Rp
= ∑R
k =1 k
; Rp<Rk (2)

Folosind definiţia conductanţei ca mărime inversă rezistenţei

1 1
Gp = ; Gk =
Rp Rk
relaţia (2) se poate scrie

n
GP = ∑G
k =1
k (2’)

118
Curentul electric

Teoremele Kennelly:
1. Teorema directă:
O porţiune dintr-o reţea electrică constituită din trei rezistori de rezistenţe
R12, R23 şi R31 conectaţi sub forma unui triunghi la nodurile 1,2,3, se poate
înlocui printr-un ansamblu de trei rezistori cu rezistenţele R1, R2, R3,
conectaţi în stea între un nod central O şi nodurile 1,2,3, astfel încât regimul
reţelei, în exterior, să nu se modifice (fig. 2).

2. Teorema reciprocă:
Un ansamblu de rezistoare cu rezistenţele R1, R2, R3 conectate în stea se
poate înlocui printr-un ansamblu de rezistori cu rezistenţele R12, R23 şi R31
conectaţi în triunghi, astfel încât regimul reţelei, în exterior, să nu se
modifice.

Regimul reţelei nu se modifică atunci când:

9 potenţialele nodurilor 1,2,3 rămân


neschimbate;
9 intensităţile curenţilor în nodurile 1,2,3
rămân neschimbate.

Fig. 2

Această afirmaţie este echivalentă cu următoarea:


rezistenţa echivalentă între noduri succesive trebuie să fie aceeaşi,
indiferent de modul de conectare al rezistoarelor.

Demonstraţie:
Pentru a găsi formulele de trecere de la montajul în triunghi al rezistorilor
R12, R23 şi R31 la montajul echivalent în stea al rezistorilor R1, R2, R3, vom scrie
rezistenţele echivalente între perechi de noduri succesive:

1-2: Δ: (R31 şi R23) în serie, conectaţi în paralel cu R12.

119
Michaela Logofătu

1 1 1
= + (3)
R Δ12 R 12 R 23 + R 31

∗ :(R1 şi R2) (în serie); R ∗12 = R1+ R2 (4)

R ∗12 ≡ R Δ12 (5)

R 12 (R 23 + R 31)
R1 + R 2 = (6)
R 12 + R 23 + R 31
Analog, pentru perechea de noduri 2 şi 3:
R 23 (R 31 + R 12 )
R2 + R3 = (7)
R 12 + R 23 + R 31
şi pentru perechea 3 şi 1:

R 31(R 12 + R 23 )
R 3 + R1 = (8)
R 12 + R 23 + R 31
Formulele (6), (7) şi (8) exprimă combinaţii ale rezistenţelor stelei
echivalente.
Printr-un artificiu de calcul se vor obţine, pe rând, rezistenţele echivalente
ale braţelor stelei. Astfel:
Se adună (6) şi (8) şi se scade (7):
R 12R 23 + R 12 R 31 + R 12 R 31 + R 23R 31 − R 12 R 23 − R 23R 31
R1 + R 2 + R 3 + R1 − R 2 − R 3 =
R 12 + R 23 + R 31
2R 12 R 31
2R 1 = (9)
R 12 + R 23 + R 31

Prin permutări, se obţin valorile rezistenţelor stelei echivalente; se notează


suma rezistenţelor triunghiului, cu P(“perimetrul triunghiului”):
R 12 R 31
R1 =
P
(10)
R 23R 12
R2 =
P

120
Curentul electric

R 32R 23
R3 =
P

În concluzie, fiind cunoscute valorile rezistenţelor rezistoarelor R12, R23 şi R31


conectate în triunghi, formula (10) exprimă valorile rezistenţelor
rezistoarelor R1, R2 şi R3 conectate în stea echivalentă între aceleaşi noduri.

“Perimetrul P” are expresia P = R12+R23+R31.

Reciproc, date fiind rezistenţele R1, R2, R3, ale braţelor stelei, se pot
determina rezistenţele triunghiului echivalent. Se calculează din (10) suma:
R 1R 2 + R 2 R 3 + R 3R 1

şi se împarte, pe rând, prin R1, R2, R3. Rezultă:

2
R12R 23R 31 + R 223R12R 31 + R 31
2
R12R 23
R1R 2 + R 2R 3 + R 3R1 = 2
=
P
R R R (R + R + R 31) R12R 23R 31 (11)
= 12 23 31 12 2 23 =
P P

R 1R 2 + R 2 R 3 + R 3R 1 R 12 R 23 R 31
= (11’)
R1 R 1(R 12 + R 23 + R 31)
Introducem în membrul drept, în (11’) pentru R1, expresia (9) şi rezultă:

R 2 R 3 R 12 R 23 R 31
R2 + R3 + = (12)
R1 R 12 R 31
de unde, efectuând simplificările, rămâne
R 2R 3
R2 + R3 + = R 23
R1

Analog (sau prin permutări) obţinem pentru celelalte valori ale rezistenţelor
rezistoarelor conectate în triunghi

121
Michaela Logofătu

R 3R 1
R 3 + R1 + = R 31
R2
(13)
R R
R 1 + R 2 + 1 2 = R 12
R3

În concluzie, formulele (13) exprimă valorile rezistenţelor R12, R23, R31


conectate în triunghi, în funcţie de valorile rezistenţelor rezistoarelor R1,
R2 şi R3 conectate în stea, între aceleaşi noduri.

Problemă rezolvată

Pentru reţeaua cu schema din figură, să se calculeze intensitatea curentului


care trece prin sursa de tensiune (fig. 3). Se cunosc parametrii reţelei:

E = 2,2 V
R 1 = 30 Ω
R 2 = 10 Ω
R 3 = 4Ω
R 4 = 22Ω
R G = 60 Ω

Fig. 3

122
Curentul electric

Rezolvare:

E E
I= =
r + R echivalent R ABCD

Se înlocuieşte triunghiul ABD


printr-o stea echivalentă,
introducând un punct central O
(fig.4.a) şi desenând din nou
schema circuitului se obţine
fig.4.b. Fig. 4.a.

R 1R 2
R AO = ; R AO = 3Ω
R1 + R 2 + R G
R 1R G
R BO = ; R BO = 18Ω
R1 + R 2 + R G
R 2R G
R DO = ; R DO = 6Ω
R1 + R 2 + R G Fig. 4.b.

Desenând din nou schema circuitului, se obţine fig. 5.

1 1 1
= +
R OC R 4 + R BO R 3 + R DO
ROC = 8Ω
Rechivalent= RAO + ROC
Re = (3+8) Ω = 11Ω
E 2,2 V
I= = = 0,2 A
Re 11Ω
Fig. 5

123
Michaela Logofătu

În concluzie, reţeaua iniţială din fig. 3 a fost înlocuită cu reţeaua echivalentă


din fig. 5, valorile rezistenţelor rezistoarelor fiind determinate pe baza
teoriei Kennelly şi a fenomenelor cunoscute pentru grupări serie şi paralel.

5.2.2. Teoremele lui Kirchhoff

Din punct de vedere fizic, aceste teoreme nu aduc ceva nou, deoarece sunt
consecinţe ale unor legi generale: legea conservării sarcinii electrice şi legea
Ohm generalizată. Din punct de vedere practic, oferă însă o metodă de calcul
a intensităţilor curenţilor prin laturile unei reţele, oricât de complexă ar fi
aceasta.

Se consideră o reţea formată din elemente liniare (parametrii acestora nu


depind de intensităţile curenţilor care le străbat), alimentată în curent
continuu, staţionar constituită din N noduri şi L laturi.

Teorema I. Într-un nod, suma algebrică a intensităţilor curenţilor este egală


cu zero.
n
∑ Ij = 0 (15)
j =1

Scriind relaţia de mai sus pentru fiecare nod al reţelei, rezultă (N-1) ecuaţii
independente.

Teorema II. Într-un ochi de reţea, suma algebrică a t.e.m. este egală cu suma
algebrică a căderilor de tensiune.
p m


i =1
Ei = ∑R I
k =1
k k (16)

Scriind această relaţie pentru fiecare ochi al reţelei, se obţin (L-N+1) ecuaţii
independente.

124
Curentul electric

Din teoremele I şi II se obţin, în total (N-1) +(L-N+1) ecuaţii independente,


deci
N-1 +L-N+1=L ecuaţii necesare şi suficiente pentru determinarea intensităţilor
celor “L” curenţi care circulă prin cele “L” laturi ale reţelei considerate.

Pentru ca aceste teoreme să se transforme într-o metodă de rezolvare,


trebuie stabilit un program de aplicare şi, implicit, adoptarea unor convenţii
de scriere, prin parcurgerea mai multor etape.

Etape:
¾ În schema reţelei de analizat, se identifică:
• numărul N de noduri; amintim că nodul este punctul
de întâlnire a cel puţin trei laturi;
• numărul de laturi; amintim că latura este porţiunea
din reţea delimitată de două noduri consecutive.

¾ Se aleg arbitrar:
• sensurile curenţilor prin fiecare latură;
• sensurile de parcurs pentru fiecare ochi de reţea.

¾ Se scriu ecuaţiile provenite din teoremele I şi II, adoptând următoarele


convenţii:
• se atribuie semnul (+) curenţilor care intră într-un
nod şi semnul (-), curenţilor care ies dintr-un nod;
• se consideră pozitive produsele (RI) pe o latură,
atunci când sensul de parcurs al ochiului respectiv
coincide cu sensul curentului în latura respectivă;
• se atribuie semnul (+) unei t.e.m E , atunci când,
sensul de parcurs pe ochiul respectiv, parcurge sursa
(în interiorul acesteia) de la (-) la (+).

125
Michaela Logofătu

¾ Se rezolvă sistemul format din cele L ecuaţii şi se găsesc valorile


numerice ale intensităţilor curenţilor prin laturile reţelei, ca şi
semnele acestora.

¾ În schema reţelei, se corectează sensurile alese iniţial pentru curenţi,


conform “semnelor” rezultate din rezolvarea sistemului de ecuaţii.
Rezolvarea sistemului de ecuaţii se face prin metode matematice
cunoscute (reducere, determinanţi), sau prin aplicarea unor programe
de calculator specializate, mai ales pentru sisteme cu număr mare de
ecuaţii.

Problemă rezolvată

Determinaţi valorile intensităţilor curenţilor şi sensurile acestora în laturile


reţelei cu schema din figură (fig. 6.a), prin aplicarea teoremelor Kirchhoff.
Calculaţi tensiunea UAB dintre nodurile A şi B ale reţelei. Se cunosc:
R1 = 4Ω ; R2 = 8 Ω; R3 = 4 Ω; E 1= 8V; E 2=6V; E 3=4V; rezistenţele interioare
ale surselor sunt neglijabile.
Rezolvare:

Reţeaua dată are 2 noduri (A şi B) şi 3


laturi; se pot scrie
(N-1)+(L-N+1)=1+3--2+1=3 ecuaţii pentru
intensităţile I1 ,I2 ,I3 ale celor trei
curenţi.

Fig. 6.a.

Alegem arbitrar sensurile curenţilor prin laturi, astfel: I1 de la A spre B; I2 la


fel; I3 de la B spre A; alegem arbitrar sensurile de parcurs ale ochurilor de
exemplu, sensul acelor de ceas.

Cu aceste alegeri făcute, desenăm din nou fig. 6.a. şi rezultă fig.6.b.

126
Curentul electric

În nodul B: +I1 +I2 –I3= 0


Pe ochiul AR1 E 1B E 2 R2A:
I1R1 +(- I2R2) = E 1+ (- E 2)
Pe ochiul A R2 E 2B E 3 R3A:
I2R2+ I3R3= E 2+ E 3.

Fig. 6.b.

Rescriem sistemul de ecuaţii, introducând valorile numerice pentru rezistenţe


şi t.e.m; se obţine:

I1 + I 2 – I 3 = 0 I1 + I 2 – I 3 = 0
4I1 - 8I2 =8–6 => 2I1 - 4I2 =1
8I2+4I3= 6 + 4 4I2 +2I3 = 5

Rezolvăm ultimul sistem prin metoda determinanţilor; scriem determinantul


format din coeficienţii necunoscutelor I1, I2, I3:

1 1 −1
Δ = 2 −4 0 = −20
0 4 2

Scriem şi calculăm, pe rând, determinanţii Δ1 ,Δ2 ,Δ3 obţinuţi prin înlocuirea


(pe rând) a coloanei fiecărei necunoscute cu coloana termenilor liberi. Astfel:

0 1 −1 1 0 −1 1 1 0
Δ1 = 1 − 4 0 = −26 Δ2 = 2 1 0 = −8 ; Δ 3 = 2 − 4 1 = −34
5 4 2 0 5 2 0 4 5
;

Δ 1 − 26 Δ2 −8 Δ 3 − 34
I1 = = = 1,3A ; I2 = = = 0,4 A ; I3 = = = 1,7 A
Δ − 20 Δ − 20 Δ − 20

127
Michaela Logofătu

Deoarece toate valorile sunt pozitive, înseamnă că sensurile alese arbitrar


pentru curenţi, sunt cele reale.

Pentru calculul tensiunii UAB vom aplica legea Ohm generalizată pentru cele
trei drumuri dintre A şi B, pe laturile de sus, de jos şi din mijloc.
n p
U AB = (∑ R K I K − ∑ E i ) A → B
k =1 i =1

U AB = U AR1E1B = I1R 1 − E1 = (1,3 ⋅ 4 − 8) = −2,8 V

U AB = U AR 2E2B = I 2 R 2 − E2 = (0,4 ⋅ 8 − 6) = −2,8 V

U AB = U AR 3E3B = −(I 3 R 3 ) − (−E3 ) = −I 3 R 3 + E3 = (−1,7 ⋅ 4 + 4) = −2,8V

Tensiunea între punctele A şi B, UAB este independentă de parcurs şi valoarea


sa este negativă; deci UA<UB :punctul A se află la un potenţial mai “scăzut”
decât punctul B.

5.2.3. Metoda curenţilor ciclici

Se bazează pe teorema descompunerii reţelelor în circuite fundamentale


independente, conform căreia:

Orice reţea electrică cu N noduri şi L laturi se poate descompune în


p=L–N+1 ochiuri străbătute de curenţii ciclici cu intensităţi independente faţă
de prima teoremă Kirchhoff (fără demonstraţie).

Etape ale programului de aplicare:


¾ În schema reţelei de analizat se identifică ochiurile (buclele)
(circuitele independente);
Se stabilesc cei “p” curenţi independenţi prin laturile ochiurilor de
mai sus şi se atribuie arbitrar acestor curenţi sensuri de circulaţie.
¾ Se scriu ecuaţiile provenite din aplicarea celei de-a doua teoreme
Kirchkoff pentru fiecare ochi de reţea; rezultă un sistem cu “p”
ecuaţii, suficiente pentru determinarea celor “p” curenţi;

128
Curentul electric

¾ Se rezolvă sistemul de “p” ecuaţii, determinând valorile curenţilor


(j1, j2,… jp);
¾ Se calculează valorile intensităţilor reale în fiecare latură a reţelei,
prin însumarea algebrică a intensităţilor curenţilor independenţi j din
ochiurile care au comună acea latură.

Avantajul metodei constă în reducerea numărului de ecuaţii de la “L”


la (L-N+1).

Problemă rezolvată

Să se calculeze intensităţile curenţilor din laturile reţelei reprezentate în fig.


7.a, prin metoda curenţilor ciclici.

Se cunosc valorile parametrilor reţelei, sursele avînd rezistenţe interioare


neglijabile.
R1= 10 Ω; R2= 5Ω; R3= 15 Ω; R4= 2 Ω; R5= 4 Ω; R6= 8 Ω
E 1=60V; E 2=40V
Rezolvare:

Aplicând teoremele Kirchhoff ar


rezulta un sistem de 6 ecuaţii
pentru cele 6 laturi ale reţelei.
Aplicând metoda curenţilor ciclici
rezultă
6 laturi – 4 noduri +1=3 ecuaţii.

Fig. 7.a.

Din geometria reţelei, ochiurile sunt delimitate în mod natural şi alegem:


9 ochiul (1), parcurs de curentul j1: AR3CR1 E 1A;
9 ochiul (2), parcurs de curentul j2: AR4BR5DR6CR3A;

129
Michaela Logofătu

9 ochiul (3), parcurs de curentul j3: B E 2R2DR5B.

Alegem în toate ochiurile acelaşi sens de parcurs şi anume, sensul orar, încât,
în fig.7.b se reprezintă reţeaua cu ochiurile j1 ,j2 ,j3 stabilite.

Scriem în fiecare ochi (1), (2), (3),


teorema II Kirchhoff:
j1R1 + j1R3 - j2R3 = E 1
j2R4 + j2R5 + j2R6 + j2R3 - j1R3 - j3R5 = 0
j3R2 + j3R5 - j2R5 = - E 2

Grupând termenii se obţine:


j1(R1+R3) - j2R3 = E 1
- j1R3 + j2(R3 +R4 +R5 +R6)- j3R5 = 0
- j2R5 + j3(R2 + R5) = - E 2 Fig. 7.b

Înlocuind valorile numerice se obţine sistemul


25j1 - 15j2 = 60
-15j1 + 29j2 - 4j3 = 0
-4j2 + 9j3 = -40

Simplificând se obţine, în final:


5j1 - 3j2 = 12
-15j1 + 29j2 - 4j3 = 0
-4j2 + 9j3 = -40

Determinantul sistemului şi determinanţii coeficienţilor necunoscutelor sunt:


5 −3 0 12 −3 0
Δ = − 15 29 − 4 = 820 ; Δ1 = 0 29 − 4 = 2460
0 −4 9 − 40 − 4 9

130
Curentul electric

5 12 0 5 − 3 12
Δ 2 = − 15 0 − 4 = 820 ; Δ 3 = − 15 29 0 = −3280
0 − 40 9 0 − 4 − 40

Rezultă:
Δ 1 2460
j1 = = = 3,00 A ;
Δ 820
Δ 2 820
j2 = = = 1,00 A ;
Δ 820
Δ 3 − 3280
j3 = = = −4 A .
Δ 820
Intensităţile reale I1 ,I2…. I6 sunt:
I1= j1=3,00A I4 = j2 = 1,00A
I2 = -j3 = 4A I5= j2-j3 = 5A
I3 = j1- j2 = 2,00A I6 =j2 =I4 =1,00A

De reţinut:
Dacă se alege acelaşi sens pentru curenţii j1, j2….jp în toate circuitele
independente, atunci scrierea ecuaţiilor se poate face simplu, observând
că:
9 în fiecare ochi, curentul propriu înmulţeşte rezistenţa totală a
ochiului, din care
9 se scade valoarea produselor (jKRk) din laturi comune la două
ochiuri adiacente.

131
Michaela Logofătu

5.3 Probleme rezolvate

O punte Wheatstone este alimentată la o sursă cu t.e.m E =2,20V;


ca instrument de zero se foloseşte un galvanometru cu rezistenţa internă
RG= 60Ω. Să se calculeze intensitatea curentului în galvanometru.

Se cunosc:
9 schema electrică a circuitului
(fig.1.),
9 valorile parametrilor R1=30Ω,
R2=10Ω, R3=4Ω, R4=22Ω; se
neglijează rezistenţa internă
a sursei.

Fig. 1
Rezolvare:

A) Metoda transfigurării reţelei: În reţeaua dată, conexiunea ABD în triunghi


se poate înlocui cu o conexiune echivalentă în stea, prin introducerea unui
punct O în centrul triunghiului (fig R.1).

R 1R 2
R AO = ;
R1 + R 2 + R G
R 1R G
R BO = ;
R1 + R 2 + R G
R 2R G
R DO = ;
R1 + R 2 + R G
R AO = 3Ω; R BO = 18Ω; R DO = 6Ω

Fig. R.1.

Reţeaua dată se transformă în cea reprezentată în fig. R.2.

132
Curentul electric

VB − VD
IG =
RG
UOB = I1R Bo = V0 − VB
UOD = I2R DO = V0 − VD
VO − VD − (VO − VB ) = I2R DO − I1R BO
VB − VD = I2R DO − I1R BO

Fig. R.2.

E 1 1 1
I= ; = +
R AO + R OBCD R OBCD R BO + R 4 R DO + R 3
R OBCD = 8Ω
2,2 V
I= = 0,2 A
(3 + 8)Ω
I = I1 + I2
I1 (R BO + R 4 ) = I2 (R DO + R 3 ) = UOC
R DO + R 3 10 1
I1 = I 2 = I2 = I2
R BO + R 4 40 4
I2 4I
I= + I2 ; I2 = = 0,16 A; I1 = 0,04 A
4 5
VB − VD = 0,16 ⋅ 6 − 0,04 ⋅ 18 = 0,24 V
0,24 V 240
IG = = mA = 4mA = 0,004 A
60 Ω 60

B) Metoda descompunerii în circuite independente.


Geometria problemei impune ca circuite independente cele prefigurate în
mod natural (fig. R.3)

133
Michaela Logofătu

Ochiul (circuitul) (1): ABDA


Ochiul 2: BCDB
Ochiul 3: C E ADC
Scriem ecuaţiile provenite din aplicarea
teoremei II Kirchhoff:
(1) j1 (R1 + R G + R 2 ) − j2 R G − j3 R 2 = 0
(2) − j1R G + j2 (R 4 + R 3 + R G ) − j3 R 3 = 0
(3) − j1R 2 − j2 R 3 + j3 (R 2 + R 3 ) = E
Fig. R.3.
Înlocuind valorile numerice pentru rezistenţe se obţine:
10 j1 − 6 j2 − j3 = 0
− 30 j1 + 43j2 − 2j3 = 0
− 5j1 − 2j2 + 7 j3 = 1,1
10 − 6 − 1
Determinantul sistemului este: Δ = − 30 43 − 2 = 1375 ;
−5 −2 7
Determinanţii coeficienţilor necunoscutelor j1, j2, j3 sunt:
0 −6 −1
Δ 1 = 0 43 − 2 = 60,5 ;
1. 1 − 2 7
10 0 −1
Δ 2 = − 30 0 − 2 = 55
−5 1,1 7
încât se obţin pentru intensităţile curenţilor ciclici j1 şi j2 valorile:
Δ 1 55 × 1,1
j1 = = = 0,044A
Δ 1375
Δ 55
j2 = 2 = = 0,04A
Δ 1375
Intensitatea IG a curentului prin galvanometru este:
5,5 5500
I G = j1 − j 2 = A= mA = 4mA
1375 1375
S-a obţinut acelaşi rezultat ca şi în metoda A).

134
6 APLICAŢII
Michaela Logofătu

6.1. Şuntul
6.2. Rezistenţa adiţională
6.3. Divizorul de tensiune
6.4. Divizorul de curent

136
Curentul electric

Prin construcţie, aparatele de măsură a diferitelor mărimi fizice, în general


şi, în particular, electrice, pot măsura aceste mărimi în intervale (domenii)
limitate. Cu alte cuvinte, există valori maxime (limite superioare) ce nu pot fi
depăşite fără riscuri pentru aparatul respectiv. Sunt situaţii practice însă, în
care este necesar să se măsoare valori mai mari decât valorile maxime
admise; în aceste cazuri, aparatele sunt prevăzute cu anexe care, printr-o
conectare potrivită (adecvată) preîntâmpină deteriorarea acestora la
măsurarea unor valori superioare celor maxime.

De exemplu: ampermetrul se montează în paralel cu un rezistor numit şunt,


voltmetrul se montează în serie cu un rezistor numit rezistenţă adiţională.

6.1. Şuntul

Constructiv, ampermetrul are o rezistenţă proprie RA, putând măsura un


curent maxim de intensitate IA. Prin montarea în paralel a unui şunt cu
rezistenţă Rs, aparatul va putea măsura un curent de intensitate I=nIA.

În cele ce urmează, vom calcula valoarea rezistenţei şuntului care, ataşat în


paralel unui ampermetru de rezistenţă interioară RA şi care măsoară un
curent de intensitate IA, să permită măsurarea unui curent de intensitate
I=nIA, cu n nenul şi număr pozitiv (fig. 1).

În nodul M se scrie prima teoremă


Kirchhoff
I = I A + Is (1)
Fig.1

Dar
I = nIA (2)

şi înlocuind în (1) rezultă:


nI A = I A + Is (3)

137

nI A = I A + I s
Michaela Logofătu

(n − 1) I A = Is (4)

Căderea de tensiune între bornele M şi N se poate scrie ca fiind simultan:


U MN = IA R A (5)
şi
U MN = IsR s (6)

Din (6 ) rezultă

Rs =
U MN I A R A
= = RA
IA (7 )
Is Is (n − 1)IA

în care s-a ţinut seama şi de (4 )

În concluzie
RA I
Rs =
n −1
n=
IA
(8)
Rezistenţa şuntului trebuie să fie de (n-1) ori mai mică, decât rezistenţa
ampermetrului, pentru ca acesta să poată măsura un curent de „n” ori mai
intens decât cel pentru care a fost construit.

Exemplu numeric.
Un ampermetru cu rezistenţă internă RA=0,38Ω măsoară curenţi până la
50mA. Să se calculeze valoarea rezistenţei şuntului ce trebuie ataşat
ampermetrului, pentru ca acesta să măsoare curenţi până la 1A.

Rezolvare:

Din (8) rezultă:


I 1A
n= = = 20
IA 50 ⋅ 10 −3 A

138
Curentul electric

RA 0,380
Rs = = = 0,02Ω
n −1 19

Valoarea rezistenţei şuntului (rezistorului ataşat în paralel cu ampermetrul)


este de n-1 = 20-1=19 ori mai mică decât valoarea rezistenţei ampermetrului
RA; ampermetrul dat, echipat cu acest şunt poate măsura curenţi de
intensităţi de 20 de ori mai mari (I = 1A) decât cele pentru care a fost
proiectat (IA = 50mA).

6.2. Rezistenţa adiţională

Un voltmetru are, prin construcţie, o rezistenţă internă RV şi poate măsura o


tensiune maximă UV. Pentru a măsura o tensiune U de „n” ori mai mare,
trebuie să se inserieze cu un rezistor de rezistenţă Rad, a cărei valoare o vom
determina în continuare.

Să considerăm o porţiune de circuit, formată dintr-un rezistor R, cu bornele


de acces M şi N; pentru a măsura tensiunea la bornele rezistorului, între M şi
N se conectează voltmetrul V cu rezistenţa internă RV (fig. 2, a).

Dacă această tensiune depăşeşte valoarea maximă UV pentru care a fost


construit voltmetrul, atunci trebuie să se conecteze în serie cu acesta, un
rezistor cu rezistenţa Rad calculată în aşa fel, încât să „preia” diferenţa (fig.
2 b). Tensiunea între M şi N se poate scrie succesiv

UMN = UR = U (9)
U MN = U V + Uad (10)
Dar
U MN = U = nU V (11)
Fig. 2.a. nU V = U V + Uad
(n − 1)U V = Uad (12)

139
Michaela Logofătu

Dar, voltmetrul şi Rad fiind în serie, sunt


elemente parcurse de acelaşi curent IV şi
explicitând

U V = R VI V (13)
Fig.2.b.

Uad = R adIad = R adI V (14)

se poate înlocui în (12 ) şi se obţine


(n − 1)IV R V = R adIV (15)

În concluzie
U
R ad = (n − 1)R V n= (16)
UV
Rezistenţa adiţională trebuie să fie de (n-1) ori mai mare decât rezistenţa
voltmetrului, pentru ca acesta să poată măsura o tensiune de „n” ori mai
mare decât cea pentru care a fost construit.

Observaţii
¾ Valorile de măsurat trebuie să nu fie afectate prin procesul de
măsurare. În consecinţă, rezistenţele aparatelor de măsură se aleg
astfel:
{ pentru ampermetru, RA, foarte mic, de ordinul Ω sau cel mult
zeci de ohmi;
{ pentru voltmetru, RV foarte mare, de ordinul sute Ω sau mii Ω
(KΩ).
¾ În cazul în care valoarea mărimii de măsurat este mult mai mare decât
valoarea maximă admisă pentru aparatul respectiv, n >> 1 unde
I U
n= şi respectiv n = , atunci se pot aproxima fără o scădere
IA UV
considerabilă a preciziei:

140
Curentul electric

RA R
Rs = ≅ A , n >> 1; R s << R a
n −1 n
R ad = (n − 1)R V ≅ nR V n >> 1; R ad >> R V
¾ Prin conectarea unui şunt şi respectiv, a unei rezistenţe adiţionale, în
modul adecvat, s-a realizat extinderea limitelor de măsură pentru
ampermetru şi respectiv, pentru voltmetru.

6.3. Divizorul de tensiune

În multe situaţii practice, este necesară o tensiune variabilă între anumite


limite, de obicei 0 şi o valoare maximă. Dar, în general, sursele de tensiune
prezintă, la borne, valori bine determinate ale tensiunii, astfel încât pentru a
putea alimenta un circuit cu o tensiune variabilă, trebuie să se folosească un
„dispozitiv” numit divizor de tensiune sau potenţiometru.

Divizorul de tensiune este un ansamblu format din două rezistoare conectate


în serie care asigură (furnizează) o tensiune mai mică decât cea aplicată la
bornele ansamblului.

Să considerăm la bornele A şi B ale unui circuit, o tensiune U; conectăm în


serie între A şi B două rezistoare R1 şi R2 (fig.3).

Curentul care trece prin R1 şi R2 are


intensitatea
U
I= (16)
R1 + R 2
iar tensiunile pe fiecare rezistor sunt
U U
U1 = R 1I = R 1 = <U
R1 + R 2 R (17)
1+ 2
Fig.3 R1

141
Michaela Logofătu

U U
U 2 = R 2I = R 2 = <U
R1 + R 2 R (18)
1+ 1
R2

Fiecare dintre aceste tensiuni este o fracţiune din tensiunea U, fracţiune a


cărei valoare depinde de raportul rezistenţelor R1 şi R2. Pentru a obţine o
tensiune variabilă în mod continuu, ar trebui să existe posibilitatea
modificării (varierii) în mod continuu a raportului dintre R1 şi R2. Acest lucru
se realizează prin utilizarea unui reostat cu cursor, a cărui rezistenţă poate fi
modificată în mod continuu, prin deplasarea cursorului C (fig. 4).

Între bornele A şi C, voltmetrul V va măsura


o tensiune variabilă, de la 0 la U, prin
deplasarea cursorului de la borna dinspre A
a rezistorului către borna dinspre B. Deci,
între bornele A şi C se poate alimenta un
circuit (dispozitiv) cu tensiune variabilă în
Fig.4 mod continuu.

E ⋅ R AC E
U AC = IR AC = = R AC ~ R AC (19)
r +R r +R

Deci, valoarea tensiunii UAC este proporţională cu valoarea rezistenţei RAC la


bornele căreia este culeasă.

142
Curentul electric

6.4. Divizorul de curent

Un divizor de curent este un ansamblu de două rezistoare conectate în


paralel, care asigură prin fiecare dintre ele un curent de intensitate mai mică
decât în circuitul principal (fig. 5).

Cele două rezistoare în paralel prezintă o


rezistenţă echivalentă
R 1R 2
Re = (20)
R1 + R 2
având o tensiune la borne

U = IR e (21)
Fig.5

Curenţii prin fiecare element al divizorului au intensităţile

U IR e R2 I
I1 = = =I = <I
R1 R1 R1 + R 2 R1 (22)
1+
R2
U IR e R1 I
I2 = = =I = <I
R2 R2 R1 + R 2 R (23)
1+ 2
R1

Folosind acest divizor de curent, fiecare dintre curenţii I1 şi I2 au intensităţi


de valori mai mici decât curentul din circuitul principal neramificat:
I1<I şi I2<I conform cu (22) şi (23).

143
Michaela Logofătu

144
Curentul electric

MS MODUL SUPLIMENTAR

145
Michaela Logofătu

1. Supraconductibilitatea
2. Variaţia rezistivităţii cu diverşi factori
Caracteristici curent – tensiune ale unor dipoli
3. pasivi

146
Curentul electric

1. Supraconductibilitatea

În domeniul temperaturilor joase, în apropierea valorii de OK, materia


prezintă proprietăţi remarcabile. Dintre acestea, supraconductibilitatea unor
metale şi aliaje se bucură de o atenţie specială, datorită aplicaţiilor
potenţiale, mai ales, în energetică.

În 1908, Kamerlingh Onnes, în laboratoarele de la Leiden (Olanda) reuşeşte să


lichefieze heliul, gazul cu cea mai mică temperatură de lichefiere, 4,2K la
presiunea atmosferică. Posibilitatea obţinerii heliului lichid deschide,
realmente, investigarea proprietăţilor materiei la temperaturi joase. Printre
fenomenele şi efectele descoperite, supraconductibilitatea unor metale şi
aliaje deţine cea mai înaltă cotă de interes.

Descoperit în 1911, de K. Onnes la mercur(Hg), fenomenul constă în scăderea


bruscă până la zero a rezistenţei electrice a unor metale şi aliaje, la
temperaturi foarte joase; pentru mercur, fenomenul se observă la 4,2K. În
lucrarea prin care îşi anunţă descoperirea, K. Onnes raportează valorile
rezistenţei probei investigate: 39,7Ω la 0°C (273,15K); 0,084Ω la 4,3K şi
3·10-6Ω la 3K. Ultima valoare se păstrează şi la temperaturi mai joase, până
la 1,5K. (Aceste date sunt preluate din Ch. Kittel „ Introducere în Fizica
corpului solid”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1972).

În 1913, K. Onnes primeşte premiul Nobel pentru toate lucrările sale de fizica
temperaturilor joase, domeniu pe care l-a iniţiat.

În situaţia unei rezistenţe electrice nule (teoretic, căci practic se vede că


valorile sunt diferite de zero, dar atât de mici încât, prin comparaţie pot fi
considerate zero), un curent electric, odată ce a fost stabilit într-un material
supraconductor, se va menţine un timp nelimitat, fără consum de energie,
dacă bineînţeles, condiţiile experimentale se menţin neschimbate.

147
Michaela Logofătu

De exemplu, în urma celebrelor experienţe ale lui File şi Mills (1963), se


apreciază că într-un solenoid din Nb0,75Zr0,25 curentul electric odată stabilit,
poate persista aproximativ 100.000 ani, dacă condiţiile experimentale se
păstrează neschimbate.

Pe lângă Hg, mai sunt şi alte metale pure (Al, Pb, In, Nb) care devin
supraconductoare la temperaturi variind între 1,20K şi 9,26K ca şi multe
aliaje, compuşi şi intermetalici şi alţi compuşi, în special, cei care conţin
niobiu şi germaniu; pentru aliajul Nb3Ge, temperatura la care apare efectul
este 23,2K.

Începând cu mijlocul anilor '80 s-au obţinut diferite substanţe


supraconductoare cu temperatura critică ridicată, până la 125K. Aceste
substanţe sunt oxizi complecşi de cupru (Cu), bariu (Ba) şi bismut (Bi). O
categorie de substanţe, recent descoperite ca având comportare de
supraconductori, o formează „fulerenele”, compuşi ai carbonului (C) cu
potasiul (K) şi rubidiul (Rb), formula generală fiind KxC60 şi RbxC60.

În tabelul următor se prezintă câteva valori ale temperaturii critice pentru


unii supraconductori.

TABEL 1: Valori ale temperaturii critice pentru câteva materiale supraconductoare


Metale Tc(K) Aliaje şi compuşi Tc(K)
Al 1,20 Pb − In 8,3
In 3,40 V3 G e 15,3
Pb 7,20 Nb 3 S n 18,0
Nb 9,26 Nb 3 Ge 23,2

148
Curentul electric

Oxizi Tc(K) Fulerene Tc(K)


Ba 0,6 K 0,4 BiO 3 30 K 3 C 60 18
YBa 2 Cu 3 O 7 94 Rb 3 C 60 28
Tl 2Ba 2 CaCu2 O 8 108 Cs 2RbC 60 33
Tl 2Ba 2 Ca 2 Cu3 O10 125 Rb 2,7 Tl 2,2 C 60 42,5

Prin scăderea temperaturii, în materialele care pot deveni supraconductoare,


la o temperatură specifică fiecăruia, are loc o tranziţie de la starea
conductoare normală, la starea supraconductoare (specială). Această
temperatură de tranziţie se numeşte temperatură critică notată Tc, specifică
fiecărui material.

Supraconductorii prezintă şi proprietăţi magnetice distincte: o probă


supraconductoare plasată în câmp magnetic se comportă ca un diamagnet, cu
câmp magnetic nul în interiorul său. La temperaturi obişnuite, un cilindru din
plumb se comportă obişnuit, „permiţând câmpului magnetic să-l penetreze”
(figura 1. a). Răcind sub temperatura sa critică (Tc≅7,19K), materialul trece în
stare supraconductoare şi fluxul magnetic prezent este „expulzat” din probă,
efectul Meissner.

Fig 1.a. Fig 1.b.

Expulzarea câmpului magnetic din interiorul unui supraconductor se


realizează prin curenţi care circulă la suprafaţa acestuia. Câmpul magnetic

149
Michaela Logofătu

generat de aceştia, anulează câmpul magnetic exterior. Microscopic vorbind,


aceşti curenţi circulă la suprafaţă, într-un strat de grosime aproximativă de
10-5cm. În acest strat, câmpul magnetic nu este riguros nul, efectul Meissner
este incomplet, o mică parte de flux magnetic „penetrând”. Macroscopic,
curenţii sunt de suprafaţă, iar câmpul magnetic este nul în interiorul
supraconductorului.

Acţiunea unui câmp magnetic intens asupra unui supraconductor poate


conduce la distrugerea supraconductibilităţii. Valoarea minimă a inducţiei
magnetice care determină dispariţia stării supraconductoare se numeşte
câmp magnetic critic, Bc şi depinde de temperatură. Distrugerea
supraconductibilităţii în prezenţa unui câmp magnetic impune restricţii
serioase asupra valorii maxime a curentului electric într-un supraconductor.
Un curent intens, într-un fir supraconductor, generează un câmp magnetic
care, dacă este suficient de intens, poate distruge starea supraconductoare
din fir. De exemplu: un fir din mercur, cu diametrul de 0,2cm la temperatură
apropiată de zero absolut, poate transporta un curent maxim de 200A; orice
creştere a intensităţii peste această valoare conduce la dispariţia stării
supraconductoare. Restricţiile de acest fel, trebuie avute în vedere la
proiectarea şi construirea magneţilor supraconductori.

Ca o excepţie există unii compuşi şi aliaje care suportă câmpuri magnetice


mai intense, păstrându-şi starea supraconductoare. Aceştia sunt aşa-numiţi
supraconductori de tipul II, în special, aliaje pe bază de Nb (niobiu); de
exemplu: Nb3Sn suportă un câmp critic foarte intens, Bc=22T.

Încercările de a explica superfluiditatea într-un fluid supra-răcit, exemplu He


la 2,2K şi supraconductibilitatea, anularea rezistenţei electrice într-un
material supraconductor în cadrul fizicii clasice, s-au soldat cu un eşec.
Suprafluiditatea şi supraconductibilitatea sunt manifestări macroscopice,
observabile, ale unor stări microscopice, bine definite, de natură cuantică.

Explicarea completă şi coerentă a supraconductibilităţii a fost dată în cadrul


teoriei BCS, iniţiale provenite de la numele celor trei fizicieni americani care

150
Curentul electric

au elaborat-o, Bardeen, Cooper şi Schrieffer, în 1957. Ulterior, în 1972 ei au


fost recompensaţi cu premiul Nobel pentru aceasta. În cadrul teoriei BCS,
starea supraconductoare este explicată în termeni cuantici, prin formarea de
perechi între electroni cu spini opuşi; o asemenea pereche se numeşte
pereche Cooper, electronii în starea respectivă numindu-se cooperoni. Deci,
starea supraconductoare poate fi considerată ca o stare mai „ordonată”, în
comparaţie cu starea conductoare normală. La trecerea între cele două stări,
are loc o tranziţie de fază, cu respectarea legilor specifice.

Caracterul pur cuantic al supraconductibilităţii se manifestă explicit în


fenomenele de cuantificare a curentului ca şi a fluxului observate în mici
circuite închise, confecţionate din materiale supraconductoare (bucle, spire).
Experienţe de mare fineţe şi precizie au demonstrat că valorile curentului
într-o spiră supraconductoare sunt limitate la un set discret de valori,
definite prin condiţia ca fluxul magnetic prin aria spirei să fie un multiplu al
cuantei de flux, φ0=2,07·10-15Tm2.

Un alt efect cuantic spectacular apare într-o joncţiune Josephson, constând


într-un strat subţire (sub 100 Å) izolator (un oxid) plasat între două piese
adiacente din material supraconductor (figura 2).

În viziune clasică, stratul izolator constituie


o barieră impenetrabilă pentru electroni,
în viziune cuantică, undele asociate
electronilor pot „tunela” prin această
barieră. În consecinţă, stratul subţire
izolator permite trecerea unei fracţiuni din
curentul supraconductor.

Suprapunerea funcţiilor de undă asociate


electronilor, de cele două părţi ale
Fig.2
joncţiunii Josephson, generează unele
Joncţiunea Josephson
efecte de interferenţă remarcabile.

151
Michaela Logofătu

Joncţiunea Josephson este utilizată în practică la măsurarea cu precizie a


unor diferenţe de potenţial (cea mai precisă metodă cunoscută), ca şi la
măsurări de mare precizie a câmpului magnetic, cu dispozitive de tip SQUID
(Superconductive Quantum Interference Device).
Un astfel de dispozitiv constă din două joncţiuni Josephson conectate în
paralel (figura 3).

Curentul net care trece prin dispozitiv


depinde de fluxul magnetic interceptat de
suprafaţa circuitului: curentul este zero
atunci când fluxul este un multiplu de
1
Φ 0 şi este maximum, atunci când fluxul
2

Fig.3
este un multiplu întreg de Φ 0 .
Dispozitiv SQUID

Această dependenţă a curentului de fluxul magnetic este folosită în


măsurători deosebit de precise ale câmpului magnetic.
Aplicare în practică a proprietăţilor materialelor supraconductoare este
limitată drastic de dificultăţile tehnologice de producere pe scară industrială
şi de menţinere a temperaturilor foarte joase, ca şi de costurile foarte mari
legate de acesta.
În prezent, aplicaţiile sunt la faza de laborator, implicând costuri uriaşe chiar
pentru ţări dezvoltate.
Eforturile tehnologilor sunt concentrate asupra proiectării şi realizării unor
materiale supraconductoare cu temperatura critică cât mai ridicată, pentru a
diminua costurile legate de producerea şi menţinerea unor temperaturi foarte
joase, ca şi de proiectarea şi realizarea de echipamente auxiliare fiabile la
aceste temperaturi.

Până în prezent, aplicaţiile practice s-au concretizat în construirea de


electromagneţi capabili să genereze câmpuri magnetice foarte intense.

152
Curentul electric

Electromagneţii uzuali, cu înfăşurări din cupru şi miezuri de fier, consumă o


cantitate uriaşă de energie pentru a menţine constant curentul în circuit.
Exceptând energia magnetică stocată iniţial în câmpul magnetic, toată
energia electrică preluată de la sursă este disipată în căldură. Prin contrast,
un magnet cu bobine supraconductoare necesită un mic consum de energie
pentru stabilirea curentului, după care nu mai există nici un alt consum.
Desigur, bobinele trebuie răcite la temperaturi în apropierea valorii de zero
absolut şi menţinute la aceste temperaturi. Răcirea iniţială şi eliminarea
permanentă a oricărei călduri venind din exterior necesită procese de răcire
şi echipamente aferente costisitoare, ca şi un consum considerabil de heliu
lichid. Cu magneţii supraconductori, s-au realizat valori ale câmpului
magnetic de 15T, de neatins cu magneţi obişnuiţi.

Cele mai mari bobine supraconductoare sunt instalate şi funcţionează la


Argonne National Laboratory (SUA) (bobinele au un diametru de 4,8m şi
produc un câmp magnetic de 1,8T), ca şi la acceleratorul de particule
Fermilab (SUA). În ultimul caz, magneţii supraconductori de 7m lungime
produc câmpuri magnetice până la 4,5T. Materialele folosite în construcţia
acestor magneţi sunt fie aliaje de niobiu şi titan (NbTi), fie compusul Nb3Sn.
Cu titlu de informaţie, trebuie menţionate şi dificultăţile tehnologice de
realizare a acestor magneţi. De exemplu, un cablu supraconductor este
format din 2100 de filamente subţiri din NbTi, introduse într-o matrice din
cupru; diametrul final al cablului nu depăşeşte 0,7mm.

Generatoarele electrice şi motoarele cu bobine supraconductoare sunt mai


avantajoase decât cele convenţionale datorită dimensiunilor şi greutăţii
reduse: la o aceeaşi putere la ieşire, greutatea unui generator supraconductor
poate fi de 10 ori mai mică decât a unuia convenţional. Acest avantaj al
dimensiunilor şi greutăţii reduse este esenţial într-o centrală electrică
nucleară, unde greutatea pieselor rotitoare ale unui generator convenţional
ridică probleme tehnice serioase.

Motoarele supraconductoare îşi pot găsi aplicaţii în transportul naval, unde,


de asemenea, greutatea pieselor poate constitui o problemă.

153
Michaela Logofătu

Transmiterea şi stocarea energiei electrice constituie un domeniu al


energeticii în care aplicaţiile supraconductibilităţii ar putea fi majore.
Pierderile de energie (putere) în liniile convenţionale de transmisie, datorită
rezistenţei electrice a acestora, sunt de aproximativ 10% din puterea totală
transmisă. Un cablu supraconductor, cu rezistenţă nulă, ar elimina aceste
pierderi. Totuşi, din punct de vedere financiar, eliminarea pierderilor
rezistente este neglijabilă faţă de costurile imense pentru realizarea,
montarea şi întreţinerea unui asemenea sistem energetic. Într-o versiune
experimentală, o linie de transmisie supraconductoare prezintă un diametru
exterior de 40cm şi poate transporta 1000MW, puterea totală generată de o
centrală electrică nucleară.

Ca un exemplu de final se poate menţiona suspensia magnetică a trenurilor,


cu avantajele majore ale unei mişcări fără frecare. Specialiştii estimează că
la viteze peste 200Km/h, un tren pe şine supraconductoare este cu mult mai
sigur decât unul pe şine de fier.

Viitorul poate oferi şi multe alte aplicaţii pe care astăzi, nici măcar nu le
bănuim!

154
Curentul electric

2. Variaţia rezistivităţii cu diverşi factori

Rezistivitatea corpurilor depinde de natura materialului, variaţia


temperaturii, existenţa unui câmp magnetic, alţi factori.

Natura materialului.
După criteriul proprietăţii de conductibilitate electrică, corpurile se divid în:
o conductori;
o semiconductori;
o izolatori.
Reprezentând pe o axă rezistivitatea în sens crescător şi conductivitatea în
sens descrescător se obţine fig.1, în care sunt marcate şi limitele valorice
între diversele clase de materiale enumerate mai sus.

Fig. 1
Reprezentare schematică a rezistivităţii şi conductivităţii pentru diferitele categorii
de corpuri solide (metale semiconductori izolatori)

Reprezentarea nu este la scară (cantitativă), ci mai ales intuitivă (calitativă),


pentru a reţine ordine de mărime asociate rezistivităţii diverselor clase de
corpuri.

Cei mai buni conductori, cu rezistivităţi de ordinul (10-7 - 10-8) Ωm sunt


metalele pure, Cu, Ag, Al, Pb dar şi unele aliaje metalice (manganină,

155
Michaela Logofătu

constantant, nichelcrom). De exemplu: ρ Cu = 1,7 ⋅ 10 −8 Ωm la temperatura


camerei, corespunzător valoarea pentru σ fiind 5,8·10-7Ωm.

Temperatura mediului în care se află corpul.


Variaţia rezistivităţii cu temperatura ρ(T) se face după legi specifice fiecărei
clase de materiale. La metale, pentru domenii de temperatură relativ
restrânse, legea de variaţie este descrisă de relaţia:
ρ=ρ0(1+αt) (1)

în care ρ este rezistivitatea la temperatura t, ρ0 este rezistivitatea la


temperatura 0°C, α este
coeficientul de temperatură al rezistivităţii definit prin:
1 dρ
α = ⋅ (2)
ρ dT

Pentru toate metalele şi aliajele metalice α este de ordinul 10-3 grd-1; unele
aliaje prezintă valori mult mai mici; astfel:
9 constantan ( 60% Cu, 40% Ni), α≈2⋅10-6/0C
9 manganin ( 84% Cu,12% Mn, 4% Ni), α≈4⋅10-5/0C
9 nichelcrom ( 65% Ni, 12% Cr, 23% Fe), α≈2⋅10-4/0C
Datorită coeficientului de temperatură extrem de mic, constantanul este
folosit în fabricarea dispozitivelor care trebuie să aibă rezistenţă constantă,
invariabilă cu temperatura (de exemplu etaloane de rezistenţă).

După (1), rezistivitatea metalelor normale scade cu temperatura. În cazul


unor metale în stare pură, mercur (Hg), plumb şi al unor aliaje speciale (Nb3,
Ge, etc.), la scăderea temperaturii în apropierea valorii T=0K se constată o
variaţie anormală a rezistivităţii şi anume, aceasta se micşorează brusc, cu
ordine de mărime. Materialul devine supraconductor, un curent odată stabilit
în acesta putându-se menţine timp îndelungat (teoretic, nelimitat) făra un
consum de energie electrică pentru aceasta. Starea de supraconductibilitate
este o stare specială realizabilă în unele materiale în anumite condiţii şi a

156
Curentul electric

fost explicată pe baza interacţiei cuantice dintre electronii de conducţie ai


materialelor respective.

Teoria care explică fenomenul ca şi efectele corelate cu acesta, a fost


elaborată în 1957, de fizicienii americani Bardeen, Cooper, Schrieffer,
răsplătiţi ulterior cu premiul Nobel; de la iniţialele numelor acestora, teoria
se numeşte BCS.

La semiconductori, rezistivitatea variază cu temperatura după o lege


exponenţială

⎛l⎞
ρ = ρ 0 exp⎜ ⎟ (3)
⎝T⎠

l fiind un coeficient caracteristic materialului şi care pentru toate materialele


semiconductoare este negativ. Din asemenea materiale se construiesc
rezistoare cu Coeficient de Temperatură Negativ (CTN) numite termistoare,
cu numeroase aplicaţii.

Existenţa unui câmp magnetic

În prezenţa unui câmp magnetic, rezistivitatea unor materiale (de exemplu,


bismut) creşte faţă de valoarea din absenţa câmpului. Efectul se numeşte
magnetorezistiv şi se măsoară prin raportul:

Δρ ρ − ρ0
= (4)
ρ0 ρ0

În cazul bismutului pur (Bi), se înregistreză o creştere de 5% pentru un câmp


magnetic de inducţie B≈0,1T. Există un domeniu de valori ale inducţiei
magnetice peste 0,1T pentru care variaţia rezistivităţii (şi implicit a
rezistenţei) este liniară cu B astfel încât se pot construi sonde de Bi pentru
măsurarea lui B.

157
Michaela Logofătu

Efect magneto rezistiv puternic prezintă şi unele materiale semiconductoare


din clasa compuşilor A3B5, ca InSb şi InAs ∗; astfel la temperatura camerei se
constată un effect magnetorezistiv relativ de aproximativ 5% la o valoare a
inducţiei câmpului magnetic de 0,8T, la InAs şi de aproximativ 10% la InSb.
Δρ
T=300K; = 5% , în InAs la B=0,8T;
ρ0
Δρ
= 10% , în InSb la B=0,8T.
ρ0
În figura 2 se reprezintă variaţia relativă a rezistivităţii electrice în câmp
magnetic la două probe din InAs (o probă monocristalină şi alta policristalină)
la T = 300K.
Inducţia câmpului magnetic este măsurată în tesla (T).

Fig. 2. Variaţia rezistivităţii în câmp magnetic la InAs


O – proba policristalină;
Δ – proba monocristalină;


M. Logofătu, Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 1984

158
Curentul electric

Alţi factori care influenţează rezistivitatea materialelor

9 Iluminarea: în general, rezistivitatea scade cu iluminarea, efect


observabil la semiconductori. Fotorezistorii (numiţi în mod curent
fotorezistenţe) sunt elemente de circuit a căror rezistenţă scade în
urma iluminării. De exemplu, pentru un anume fotorezistor din PbS,
rezistivitatea scade de la valoarea de întuneric ρ = 625Ωm, până la
valoarea ρ = 225Ωm, la iluminare.

Materialele din care se confecţionează fotorezistorii, prin procedee


tehnologice specifice, sunt de regulă, semiconductori compuşi de tip
A2B6, CdS, CdSe, CdTe (Cd – element din grupa a II-a a sistemului
periodic al elementelor, S, Se, Te fiind elemente din grupa a IV-a a
sistemului periodic), utilizate în regiunea radiaţiilor vizibile (0,35 _
0,75)μ. Pentru domeniul infraroşu al spectrului radiaţiilor
electromagnetice (λ > 0,75μm) se folosesc fotorezistori din PbS, PbSe,
PbTe ca şi din compuşi din tip A3B5 (InSb, InP, InAs).

9 Aplicarea unor tensiuni mecanice, duce în cazul unor aliaje metalice


(nicrom, constantan) la variaţia rezistivităţii şi implicit, a rezistenţei.
Aplicaţii: în construirea de traductori de tensiune folosiţi ca
extensometre.

9 Traductorii de tensiune mai pot fi folosiţi şi ca dinamometre sau ca


manometre, pentru măsurarea presiunilor foarte mari, de ordinul 105
kbar.

9 Aplicarea unei tensiuni electrice: Există materiale semiconductoare a


căror rezistivitate scade la aplicarea unei tensiuni electrice; de
exemplu, în cazul unui rezistor confecţionat din carbură de siliciu SiC,
rezistivitatea şi implicit rezistenţa acestuia scade la creşterea
tensiunii (câmpului electric) aplicat la extremităţile rezistorului.

159
Michaela Logofătu

Fig. 3. Variaţia rezistivităţii cu tensiunea electrică

Astfel de rezistoare se numesc varistoare sau RVT – rezistoare variabile cu


tensiunea şi se folosesc la protejarea contra creşterilor mari de tensiune
(supratensiuni).

Variaţia cu temperatura a rezistenţei unei probe din germaniu (Ge), material


semiconductor tipic, este redată în figura de mai jos. Din tabelul de valori pe
baza căruia s-a reprezentat R(T) se vede că la dublarea temperaturii (de la
300K la 600K) rezistenţa probei se micşorează de 600 ori, deci scăderea cu
temperatura este foarte puternică.

T(K) 300 325 350 375 400 450 500 550 600 644
R(Ω) 2000 738 315 150 78 27 11 5,53 3,1 2,0

160
Curentul electric

Fig. 4.Variaţia cu temperatura a rezistenţei electrice a uni probe din Ge

Pentru comparaţie prezentăm tabelul de variaţie cu temperatura a


rezistivităţii unui rezistor din Cu (l = 1,525m; diametrul=1mm;
-8 -3 -1
ρCu = 1,75 10 Ω; αCu = 4 10 grd )

T(K) 300 350 400 450 500 550 600


R(Ω) 3,40 4,08 4,76 5,44 6,12 6,80 7,48

Se observă că rezistenţa conductorului se dublează atunci când temperatura


acestuia creşte de la 300K la 550K. Graficul de variaţie este prezentat în
figura de mai jos.

161
Michaela Logofătu

Fig. 5. Variaţia cu temperatura a rezistenţei electrice a unui resistor din Cu

Pentru acelaşi interval de variaţie a temperaturii rezistenţa firului metalic se


dublează, în timp ce rezistenţa probei din Ge scade de aproximativ 600 ori.

Vom încheia acest paragraf cu un exemplu experimental:

A. În laboratorul de electricitate al Facultăţii de fizică, o grupă de studenţi a


măsurat rezistenţa electrică a unui conductor metalic în domeniul de
temperaturi 290 – 450K. rezultatele obţinute sunt prezentate în tabelul
următor.

162
Curentul electric

Tabel: valorile rezistenţei unui fir metalic între 290K şi 450K

Nr. T(K) R( Ω Nr. T(K) R( Ω ) Nr. T(K) R( Ω


Crt. ) Crt. Crt. )
1 292 3,50 7 347 4,00 13 408 4,43
2 295 3,65 8 363 4,10 14 419 4,45
3 303 3,68 9 375 4,20 15 428 4,60
4 306 3,70 10 385 4,30 16 433 4,65
5 320 3,75 11 390 4,33 17 440 4,68
6 331 3,80 12 401 4,40 18 448 4,70

9 să se traseze graficul dependenţei R(T) pe baza datelor din tabel;


9 să se calculeze, din grafic, valoarea medie a coeficientului α de variaţie
a rezistenţei cu temperatura, presupunând legea de variaţie descrisă de
formula:

R = R 0 (1 + αt ) (1)
în care:
R este rezistenţa probei la temperatura t(°C);
R0 este rezistenţa aceleiaşi probe la 0°C.
9 să se discute rezultatul obţinut.

Interpretări, Discuţii
a) pe baza datelor din tabel, alegând convenabil unităţile pe axe se trasează
graficul R=R(T)

163
Michaela Logofătu

b) Aplicând formula (1) pentru perechi de valori ale temperaturii se obţine:

R 1 = R 0 (1 + αt1)
(2)
R 2 = R 0 (1 + αt 2 )
şi calculând

R 2 R 0 (1 + αt 2 ) 1 + αt 2
= =
R 1 R 0 (1 + αt1) 1 + αt1

rezultă coeficientul α cerut:

R 2 − R1
α= (3)
R 1t 2 − R 2 t 1

Din tabelul cu date experimentale alegem valori pentru R1 şi R2 şi pe baza


formulei (3) calculăm α mediu. De exemplu, se pot alege valorile R1 şi R2 din
tabelul de mai jos pentru care se calculează şi mărimile corespunzătoare care
intervin în (3), respectiv (R2-R1) şi (R1t2-R2t1).

164
Curentul electric

R2-R1 R1t2-R2t1 α mediu


R1( Ω ) t1°C R2( Ω ) t2°C α (grd)-1
(Ω) ( Ω .grd) (grd)-1
3,50 19 3,70 33 0,20 45,2 4,42·10-3
3,70 33 3,80 58 0,10 89,2 1,12·10-3

αmediu=2,48·10-3grd-1
3,80 58 4,00 74 0,20 49,2 4,06·10-3
4,00 74 4,20 102 0,20 97,2 2,06·10-3
4,20 102 4,40 128 0,20 88,8 2,25·10-3
4,40 128 4,60 155 0,20 93,2 2,15·10-3
4,60 155 4,70 175 0,10 76,5 1,31·10-3

c) Valoarea medie obţinută pentru coeficientul α se înscrie în ordinul de


mărime al conductorilor metalici uzuali. Precizia calculului poate fi
îmbunătăţită prin:
9 alegerea valorilor R1 şi R2 consecutive (prin creşterea deci a valorilor
calculate):
9 aplicarea metodei celor mai mici pătrate pentru trasarea graficului
R(T);
9 efectuarea de calcule pe baza formulei (1) care impune însă
cunoaşterea valorii R0 a rezistenţei conductorului de măsurat, la 0°C
(273K).

1. După închiderea circuitului unui bec electric, intensitatea curentului prin


bec variază în timp după cum se vede în figură:

165
Michaela Logofătu

a) Explicaţi curba I(t) din graficul


alăturat
b) Ştiind că tensiunea de alimentare
a becului este de 220V, calculaţi
rezistenţa acestuia la rece.

(la începutul funcţionării) şi la cald (în starea de incandescenţă).

Interpretări, Discuţii

La închiderea circuitului, becul este “rece”; rezistenţa filamentului său având


valoarea corespunzătoare temperaturii camerei. După un timp de
funcţionare, filamentul se încălzeşte; temperatura sa crescând, creşte şi
rezistenţa, până la atingerea valorii corespunzătoare stării de incandescenţă.
În consecinţă, la momentul iniţial (t=0), rezistenţa este mai mică, deci
intensitatea curentului va fi mai mare:
U 220
T=0, I=4A, R r = = Ω = 55Ω
I 4
Iar după un timp de funcţionare (0,1s) rezistenţa filamentului va fi mai mare,
U 220
intensitatea curentului scăzând t>t0, I=0,5A, R C = = Ω = 440 Ω .
I1 0,5

166
Curentul electric

3. Caracteristici curent – tensiune ale unor dipoli


pasivi

1. Prezentare generală

A trasa caracteristica i(u) a unui element de circuit înseamnă a reprezenta


grafic dependenţa dintre intensitatea curentului prin acel element de circuit
de tensiunea aplicată la bornele acestuia.
Pentru început, vom preciza câteva noţiuni privind terminologia ce va fi
folosită.

În Electrotehnică se foloseşte frecvent denumirea de dipol pentru orice


element de circuit prevăzut cu două borne de acces; se mai foloseşte şi
denumirea de element diport.
Există diverse clasificări ale dipolilor în funcţie de obiectivele studiului care
se întreprinde. În cele ce urmează, vom adopta următoarea clasificare:
9 Dipoli pasivi: • simetrici;
• nesimetrici.
9 Dipoli activi.

Dipoli pasivi sunt acei dipoli care, izolaţi fiind, nici o tensiune între bornele
lor nu prezintă o polaritate proprie.
• simetrici: cele două borne sunt identice (permutabile) din
punct de vedere al rolului lor în circuit.
Comportarea unui dipol pasiv simetric într-un
circuit nu depinde de polaritatea tensiuni aplicate.
• nesimetrici: bornele trebuie individualizate (marcate într-un
mod oarecare) deoarece nu sunt permutabile. Într-
un circuit, comportarea unui dipol pasiv nesimetric
depinde de polaritatea tensiunii aplicate.

167
Michaela Logofătu

Dipoli activi sunt acei dipoli care dezvoltă o tensiune între bornele lor,
polaritatea acelei tensiuni fiind determinată, odată pentru totdeauna
(fixată), (polaritate proprie).

Ca exemple vom menţiona: rezistorii ca dipoli pasivi simetrici, diodele de


orice tip ca dipoli pasivi nesimetrici, acumulatorii şi pilele galvanice ca dipoli
activi.

2. Dispozitiv experimental

Indiferent de tipul dipolului de studiat, montajul experimental pentru


ridicarea (trasarea) caracteristicii I (U) este cel prezentat în figura 1, în care
notaţiile au următoarele notaţii:

G – generator de
energie;
P – potenţiometru;
A – ampermetru
D – dipol de studiat;
V – voltmetru;
Fig.1 K – întrerupător.
Schema montajului de trasare a caracteristicii
i = f(u) a unui dipol

Potenţiometrul P asigură alimentarea circuitului cu tensiune variabilă.

Variind tensiunea de alimentare, pentru diverşi dipoli conectaţi între bornele


M şi N ale montajului din figura 1, se întocmesc tabele de valori U şi I şi se
reprezintă grafic alegând convenabil unităţile pe axe.

♦ Cazul unui rezistor.


Variind tensiunea de alimentare a rezistorului se alcătuieşte următorul tabel
de date experimentale:

168
Curentul electric

Tabelul 1.
U(V) 0 2,5 5,0 7,5 10 12,5 15
I(mA) 0 12 22,8 34 46,6 58,6 70

Se schimbă polaritatea tensiunii de alimentare şi se repetă măsurătorile de


mai sus. Datele obţinute se notează în următorul tabel:

Tabelul 2.
U(A) 0 -2,5 -5 -7,5 -10 -12,5 -15
I(mA) 0 -12 -22,8 -34 -46,6 -58,6 -70

Se trasează grafic dependenţa I(U) reunind datele înregistrate în cele două


tabele (figura 2).

.
Fig.2 Caracteristica i =f(u) a unui rezistor

Din tabelele de valori se observă o simetrie pentru cele două sensuri ale
tensiunii de alimentare. Rezistorul este un dipol pasiv simetric tipic
♦ Cazul unei diode cu siliciu.
Dioda de studiat se conectează ca în figura 3 (sens direct).

169
Michaela Logofătu

G – generator de energie;
P – potenţiometru;
A – ampermetru
D diodă;
V – voltmetru;
Fig.3 Schema montajului experimental K – întrerupător.
de trasare a caracteristicii unei
diode
Datele experimentale se notează în Tabelul 3 şi se reprezintă grafic
dependenţa I=f(u) ca în figura 4.
Tabelul 3
U(V) I(mA)
0,44 0,1
0,52 0,5
0,56 1
0,61 3
0,63 5
0,67 10
0,70 20
0,73 40
0,74 50
Fig.4 Graficul i = f(u) pentru o diodă cu siliciu
0,78 150
0,80 250
Observaţie: Pe dioda cu siliciu analizată este indicat
0,84 500
curentul maxim admis, Im=1A, valoare prin a cărei
0,88 1000 depăşire, dioda se distruge.

Schimbând polaritatea tensiunii de alimentare (sens invers) indiferent de


valorile tensiunii aplicate, valorile intensităţii curentului sunt de ordinul
nanoamperilor, practic, neglijabile.

170
Curentul electric

Dioda semiconductoare este un exemplu tipic de dipol pasiv nesimetric.


♦ Cazul diodei Zener

Dioda Zener este un dispozitiv special, cu multiple aplicaţii practice,


stabilizatoare de tensiune în cele mai frecvente cazuri.

Se montează o diodă Zener în dispozitivul pentru ridicarea caracteristicii


volt-amperice din figura 1, corespunzătoare sensului invers (tensiuni
negative) şi apoi corespunzător sensului direct (tensiuni pozitive).

Valorile experimentale ale tensiunii aplicate şi ale tensiunii aplicate şi ale


intensităţii corespunzătoare a curentului sunt grupate în Tabelul 4.
Reprezentarea grafică i = f(u) este dată în figura 5.

Tabelul 4
u(V) i(mA) u(V) i(mA)
-5,2 -180 0 0
-5,1 -150 0,60 0
-5,0 -110 0,65 0,8
-4,85 -80 0,70 4,2
-4,80 -72 0,72 10
-4,70 -59 0,74 21
-4,50 -40 0,76 21
-4,00 -12 0,78 45
-3,00 -1 0,79 175 Fig. 5 Caracteristica i = f(u) a unei diode
-1,00 0 0,80 Zener

♦ Cazul unui dipol activ

Dipolul activ de studiat este o baterie de calculator (9V, 10mA) şi este marcat
prin bornele M şi N.

171
Michaela Logofătu

Montajul experimental pentru trasarea caracteristicii curent-tensiune este


reprezentat în figura 6; inversorul K permite studierea funcţionării dipolului
de probă în regim de „receptor” (poziţia 1) şi în regim de „generator”
(poziţia 2).

G – generator de tensiune reglabilă;


A – ampermetru;
V – voltmetru;
K – inversor;
R – rezistor.

Fig. 6. Schema montajului experimental pentru studierea unui dipol activ

Funcţionarea ca receptor

Cu K în poziţia 1, se reglează tensiunea de ieşire a generatorului G la diferite


valori, notate în tabelul următor împreună cu valorile corespunzătoare ale
intensităţii curentului.

iMN(mA) 50 40 30 20 10 0
umn(V) 10,9 10,9 10,3 9,95 9,65 9,30

De reţinut faptul că, în acest caz, curentul care străbate dipolul de studiat
(bateria de calculator) în sensul figurat prin săgeată în figura 6 este
determinat de sursa G.

Funcţionare ca generator

Cu K în poziţia 2, se observă că se schimbă sensul deviaţiei acului


ampermetrului, deci valorile intensităţii curentului sunt negative şi sunt
grupate cu valorile corespunzătoare ale tensiunii în tabelul următor:

172
Curentul electric

iMN(mA) 0 -10 -20 -30 -40 -50


umn(V) 9,3 8,95 8,65 8,30 8,00 7,70
Cu valorile experimentale din cele două tabele, se trasează graficul din figura
7, care, reprezintă o dreaptă pentru ambele situaţii de funcţionare

Fig. 7. Caracteristica curent-


tensiune a unui dipol activ (baterie
de calculator)

Discuţii, comentarii
‹ În ambele cazuri de funcţionare, ca receptor şi ca generator,
caracteristica tensiune-curent este o linie dreaptă;
‹ Dipolii activi (sursele tip baterie, pilă, acumulator) sunt destinaţi a
funcţiona ca generatori, deci ca furnizori de curent către un element
receptor, Ori, în această situaţie, sensul pozitiv ales pentru curent
(vezi figura 6) era cel impus de G. Pentru funcţionarea în regim de
generator este preferabil să se aleagă ca pozitiv sensul curentului
furnizat (debitat), ca în figura 8, sens care coincide cu convenţia ca în
sursa respectivă, curentul să circule de la borna negativă către cea
pozitivă, în exteriorul sursei lucrurile petrecându-se invers.
‹ Aceste ultime precizări
determină unele consecinţe,
ca de exemplu trasarea
caracteristicii i = f(u) cu noul
sens ales pentru curentul
debitat şi identificarea Fig. 8. Sensul curentului şi tensiunii la

schemei echivalente. funcţionarea înregim de generator

173
Michaela Logofătu

Schimbând sensul curentului şi păstrând valorile din tabelele anterioare se


trasează caracteristica i = f(u) ca în figura 9.

Ecuaţia acestei drepte este de


forma
y = b-ax (1)
în cazul nostru, particularizând,
rezultă
uAB = E-riBA (2)
În formula (2) mărimile uAB şi iBA
rămân pozitive la funcţionarea
ca generator şi evident,
tensiunea uAB la bornele sursei
Fig. 9. Caracteristica curent-tensiune a unei scade când curentul iBA debitat
surse (generator) de tensiune creşte.

Formula (2) descrie cât mai bine situaţia fizică de funcţionare a unui dipol
activ ca sursă (generator) de tensiune.

O altă consecinţă este legată de necesitatea caracterizării unui generator prin


doi parametri:
9 tensiunea la mersul în gol, U0;
9 rezistenţa internă, r.

Din punct de vedere al comportării externe, într-un circuit, un dipol activ


(sursă, generator) poate fi considerat ca fiind format prin asocierea în serie a
doi dipoli:
9 sursa de tensiune, un generator ideal de tensiune constantă U0
(tensiune independentă de curent);
9 un rezistor linear de rezistenţă constantă r.

Schema echivalentă este prezentată în figura 10.

174
Curentul electric

Fig. 10. Schema echivalentă a unei surse de tensiune.

Cu sensurile precizate prin săgeţi în figura 10, tensiunea U0 la bornele sursei,


la funcţionarea în gol este întotdeauna pozitivă (U0 > 0) şi măsoară cu un
voltmetru conectat între bornele A şi B în condiţiile iBA = 0.

În încheiere se pot prezenta câteva concluzii asupra caracteristicilor curent-


tensiune ale categoriilor de dipoli prezentate; astfel:
‹ dipoli pasivi simetrici, figura 11.a, b, şi c, respectiv pentru un rezistor
metalic (figura 11.a), pentru un rezistor variabil cu tensiunea (VDR,
figura 11.b), şi pentru un bec cu incandescenţă (bec de motocicletă
spate, figura 11.c)

100 i(m A)

50
u(v) Fig.11.a.Rezistor
0
c linear
-20 -10 0 10 20
-50

-100

175
Michaela Logofătu

15 i(m A)
10

5 u(V ) Fig. 11.b.Dipol tip


0 VDR (Voltage
-20 -10 -5 0 10 20
Dependant
-10 Resistor)
-15

1000 i(mA)

500
u(V)
0
-20 -15 -10 -5 0 5 10 15 20
Fig. 11.c.Lampă cu
-500
incandescenţă
-1000

‹ dipol pasiv asimetric, figura 12a. şi b.

350 i(m A)
300
250
200
150 Fig.12.a.Caracteristica
100 i = f(u) a unei diode cu
50 u(V)
germaniu (SFP 129)
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8

176
Curentul electric

i(m A)
150

100

50

u(V)
Fig. 12.b.Caracteristica i
0
-6 -4 -2 0 2 = f(u) pentru dioda
Zener (tip BZ x 46 C3V3)
-50

-100

-150

177
Michaela Logofătu

178
Anexe

A ANEXE
Michaela Logofătu

Tabel 1 Coeficient de variaţie a rezistivităţii electrice cu temperatura la unele


metale pure

Domeniul de Coeficientul
Metale pure temperatură α
Δt [ C]
o o -1
[C ]
Al 18-100 3,8·10-3
Ag 0-100 3,6·10-3
Cu 18 4,3·10-3
Fe 45 6,2·10-3
Ni 0-100 6,2·10-3
Pb 18 4,2·10-3
Zn 20 3,7·10-3

180
Curentul electric

Tabelul 2 Coeficientul de variaţie a rezistivităţii electrice cu temperatura la unele


aliaje metalice

Domeniul de Coeficientul
Aliaje metalice temperatură α Compoziţia aliajului
Δt [ C]
o o -1
[C ]
15 1·10-3 60% cu, 40% Zn
Alamă -3
15 2·10 66%Cu+34%Zn
-5
Constantan 25 2·10 84%Cu+12%Mn+4%Ni
61%Ni+23%Fe+16%Cr
Se folosesc şi aliaje cu
Manganin 18 1,5·10-5
compoziţia
80%Ni+20%Cr
Nichelină 0-100 2·10-4 78,5%Ni+21,5%Fe
90%Pt, 10%Rh
Folosit în construcţia de
Aliajul Pt Rh 0 13·10-5
termocuple pentru
temperaturi joase

Bronz 20 5·10-4 88% Cu,12% Sn

Bronz pe bază 20 102·10-5 97% Cu, 3% Al


de aluminiu 20 320·10-5 90% Cu, 10%Al

Aliajul CuMn 20 22·10-5 96,5% Cu+3,5%Mn

181
Michaela Logofătu

Tabel 3. Valorile tensiunilor termoelectromotoare ale unor termocupluri de lucru.


(În sudura principală curentul trece de la conductorul 1 la conductorul 2).

Constantan 1) - Cu Constantan - Ag Constantan - Fe Nichel - cărbune Nichel - aliaj Cr - Ni Constantan - aliaj Cr - Ni


o
t [C]
E E E E E E
[mV] [mV] [mV] [mV] [mV] [mV]

-200 - 5,46 - - 7,50 - - -


-100 - 3,32 - - 4,40 - - -
0 0,0 0,0 0,0 - 0,0 0,0
20 0,76 0,78 - 0,0 0,82 1,25
100 4,1 4,12 5,15 1,76 4,07 5,62
200 8,8 8,84 10,48 4,17 8,12 11,08
300 14,1 14,10 15,77 6,54 12,22 19,09
400 19,9 19,77 20,96 8,38 16,32 26,48
500 26,3 25,79 26,12 10,28 20,62 34,18
600 - 32,15 31,47 12,50 24,87 41,95
700 - 37,15 15,29 29,12 50,02
800 - 43,25 18,30 33,12 57,94
900 - 49,26 21,80 37,27 65,76
1000 - - 25,63 41,45 -
1100 - - 29,79 45,62 -
1200 - - 34,35 49,77 -

182
Anexe

Tabel 4. Valorile t.t.e.m. ale termocuplului normal Le Chatelier


(Pt-Pt 10% Rh) de temperatură 0 - 1700oC*

to[C] 0 20 40 60 80 100

0 0 112 233 363 499 642


100 642 791 945 1104 1268 1435
200 1435 1605 1778 1954 2133 2314
300 2314 2498 2683 2871 3059 3249
400 3249 3440 3633 3827 4023 4220
500 4220 4419 4619 4820 5022 5226
600 5226 5432 5638 5846 6055 6265
700 6265 6477 6691 6906 7122 7339
800 7339 7558 7778 7999 8222 8446
900 8446 8672 8900 9129 9359 9591
1000 9591 9823 10055 10289 10523 10757
1100 10757 10993 11229 11467 11706 11946
1200 11946 12187 12428 12670 12912 13155
1300 13155 13399 13642 13886 14128 14371
1400 14371 14613 14885 15097 15339 15580
1500 15580 15820 16060 16298 16534 16770
1600 16770 17004 17236 17466 17695 17922

* Temperaturile sunt date în grade Celsius, t.t.e.m în microvolţi.


Temperatura sudurii reci se presupune 0oC.

183
Michaela Logofătu

184
Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

1. TH. V. IONESCU, „Electricitatea”, Editura de Stat Didactică şi


pedagogică, Bucureşti, 1962;
2. I. DIMA, N. GHERBANOVSCHI, I. SECĂREANU, „Electricitate şi magnetism”
(Note de curs), Editura Universităţii din Bucureşti, 1981;
3. V. GHEORGHE, „Electricitate şi magnetism”, partea I-a (Note de curs),
Editura Universităţii din Bucureşti, 1989;
4. N. GHERBANOVSCHI, N. MARINESCU, D. GHEORGHIU, „Probleme de
electromagnetism şi electrotehnică”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Buc. 1975;
5. R. FEYNMANN,” Fizică modernă”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970;
6. A. HUDSON, R. NELSON, University Physics, H. B. J. New-York, 1982;
7. H. C. OHANIAN, „Physics”, W. W. Norton Company, New-York, 1985.
8. R. RĂDULEŢ, „Bazele electrotehnicii”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Buc, 1981 (ediţia a treia);
9. I. SECĂREANU, V. RUXANDRA, N. GHERBANOVSCHI, M. LOGOFĂTU, M.
CAZAN-CORBASCA, ŞT. ANTOHE, „Culegere de probleme de electricitate şi
magnetism”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1984;
10. M. LOGOFĂTU, „Electricitate şi magnetism”, (Note de curs), 1990-1992;
11. M. LOGOFĂTU, „Electricité et magnétisme” ,(Notes de cours), 1992-2000
(modules);
12. ST. ANTOHE, „Electricitate şi magnetism”, volumul I, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1999;
13. G. CONE, GH. STANCIU, „Probleme de fizică”, Editura Academiei, 1988;

185