Fondată de Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu

Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și a
Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”

Titulescu - precursor al Europei Unite

Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație ❑ Editorial: Să apărăm Limba română!/ 1
Apare la Râmnicu Vâlcea ❑ Index de autori / 2
❑ Eveniment/ 3
ISSN 2501-4269 ❑ Mama noastră România/ 10
ISSN–L 2501-4269 ❑ Istorie, critică literară și eseu/ 13
❑ Poesis/ 30
❑ Proză/ 102
Acad. D. R. Popescu ❑ Miresmele copilăriei/ 176
❑ Teatru/ 180
❑ Traduceri/ 207
Nicolae Dan Fruntelată ❑ Recenzii/ 251
❑ Clio/ 296
Eliza Roha ❑ Arhiva sentimentală/ 326
Lia-Maria Andreiță ❑ Miscellanea/ 333
Nicolae Georgescu ❑ Carpe Diem/ 347
❑ Argus/ 355
❑ La închiderea ediției/ 361
Director
Ioan Barbu - ioanbarbucorbu@gmail.com
Redactor șef
Ion Andreiță - ionandreitza@yahoo.com
Secretar general de redacție
Emil Pădurețu - epaduretu@gmail.com
Redactori responsabili
❑ Poesis ❑ Artă
Passionaria Stoicescu Radu Adrian
Felix Sima Gheorghe Dican
Ion Drăghici ❑ Clio
Mihaela Aionesei Ilie Gorjan
❑ Proză Eugen Petrescu
Mihai Antonescu ❑ Miscellanea
Ion Nete Nicolae Roșu
George Terziu Vasile Răvescu
❑ Scena și ecranul ❑ Argus
Emil Lungeanu Emil Pădurețu
Doru Moțoc
Mihai Hafia Traista Coperta – concept și realizare,
❑ Istorie și critică literară/ tehnoredactare, design & prepress:
Eseu/ Recenzii Emil Pădurețu
Florentin Popescu
Aureliu Goci
Emilia Dănescu
❑ Literatura pentru copii Responsabilitatea asupra conţinutului textelor
Vasile Szolga revine autorilor, conform legii. Autorii pot avea
Romanița Maria Ștențel şi alte opinii decât ale redacţiei.
❑ Traduceri
Corneliu Irod Autorii textelor publicate nu sunt remunerați.
Paula Romanescu
Gabriela Banu La sfârșitul revistei se găsesc îndrumările privind
Elisabeta Boțan (Spania) redactarea textelor pentru numerele viitoare.
Elena Drăghici
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Editorial

Să apărăm Limba română!

Moto
Articolul 13 din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI:
„În România, limba oficială este limba română.”

r putea, oare, liderii României de azi și de mâine să-și condamne la moarte poporul, limba și țara?
Tocmai acum, după ce am demonstrat lumii că suntem un popor înzestrat? După Marea Unire, am
dat lumii oameni de cultură de valoare universală, precum Brâncuși, Enescu, Blaga, Eliade, Io-
nesco, Cioran, Victor Brauner, Marcel Iancu, Paul Celan, Fondane (Fundoianu), Arsenie Boca, Celibidache, Țuțea,
Steinhardt, Noica, Nichita Stănescu, Elie Wiesel; …și oameni de știință de nivel mondial, precum Vuia, Coandă,
Babeş, Antipa, Racoviţă, Cantacuzino, Gh. Marinescu, Vasilescu-Karpen, Paulescu, Oberth, Stoilov, Hurmuzescu,
Procopiu, Ştefania Mărăcineanu, Hulubei, Odobleja, Ana Aslan. Tinerii români uimesc lumea prin geniul lor știin-
țific, precum cei care creează la NASA roboți autonomi trimiși să exploreze planeta Marte. România e lider în
tehnologia informaţiei (IT), iar româna e a doua limbă vorbită în birourile Microsoft din întreaga lume. În SUA, în
Imperiul IT din Silicon Valley, a doua limbă vorbită, după engleză, e tot limba română.
Datorită limbii lor, românii au dăinuit și s-au unit. Ne întrebăm ce soartă ar avea limba română dacă ar
dispărea poporul român și România? Împrăștiați pe toate continentele, românii ar mai vorbi între ei românește cât
timp ar exista familii și comunități de români. În cele din urmă însă, ar putea fi complet asimilați de popoarele-
gazdă, ceea ce ar duce la dispariția limbii române ca limbă vorbită. Am putea fi oare, prin tăcerea și prin inacțiunea
noastră, spectatori indiferenți, complici sau coautori ai Cataclismului Demografic de azi care, peste circa 45 de ani,
s-ar putea transforma într-o Apocalipsă Națională? Iar dacă ne-am amâna Apocalipsa cu 200 sau cu 500 de ani, ne-
am putea cufunda liniștiți în „somnul cel de moarte”?
Așadar, singura salvare e trezirea noastră, a tuturor românilor din țară și de peste hotare: trebuie să impunem
organizarea unui Referendum național pentru aplicarea, începând din acest an, a celui mai urgent proiect de țară –
Prevenirea Dispariției României și a Poporului Român –, prin demararea proiectelor conexe: România prosperă,
România cu natalitate sporită, România fără corupție, România fără emigranți, Întoarcerea românilor acasă.

Prof. univ. dr. Sorin ILIEȘIU

Extras. Titlul și unele modificări în textul original aparțin redacției

Sursa: Internet

1
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Index de autori

† VARSANUFIE, 3 Emilia AMARIEI, 49, 143 Marilena APOSTU, 75

A. G. SECARĂ, 266
Adrian BOTEZ, 46
Adriana TÎRNOVEANU, 141
Adriana TOMONI, 48
Ana ANDREESCU, 144
Ana ARDELEANU, 50
Ana DOBRE, 275, 277
Anastasia DUMITRU, 21, 295
Anca SÎRGHIE, 308, 363
Aura POPA, 176
Aurelia CORBEANU, 128
Aureliu GOCI, 254, 272
Bianca BOȚAN, 337
Cezarina ADAMESCU, 268, 271
Cleopatra LUCA, 100, 146, 275
Corina GEORGESCU, 56
Corneliu OSTAHIE, 350
Cristian SCAFA, 343
D. Dobreanu, 326
Daniel LĂCĂTUȘ, 305
Daniel TUDOSOIU, 324
Darius DECEBAL, 148
Diana ISTRATI, 58
Doina ALEXANDRESCU, 132
Doina PĂULEANU, 351
Dorina MĂGĂRIN, 80, 115
Elena DRĂGHICI, 207
Elisabeta BOȚAN, 97, 247, 248,
335
Elisabetta BAGLI, 248
Eliza ROHA, 254, 262
Emil PĂDUREȚU, 355, 360
Emilia DĂNESCU, 5, 33
Eugen PETRESCU, 311
Felix SIMA, 34
Filoteea BARBU STOIAN, 32,
161, 327
Florica Gh. CEAPOIU, 13, 63
Florin ANGHEL VEDEANU, 171
Florina Sanda COJOCARU, 40,
137
Gabriel COȘOVEANU, 20
Gabriela ANTON, 52
Geni DUȚĂ, 66, 278
Henrik IBSEN, 208
Ileana POPESCU BÂLDEA, 338
Ilie GORJAN, 65, 296, 348
Ioan BARBU, 11, 299, 333, 339
Ioan C. POPA, 302
Ion ANDREIȚĂ, 354
Ion C. ŞTEFAN, 91
Ion DINCĂ, 152
Ion DRĂGHICI, 330
Ion LAZU, 22
Ion NETE, 102
Ion PREDESCU, 253
Irina Lucia MIHALCA, 89
Isabela BRĂNESCU, 155
Jordi DOCE, 247
Lavinia Elena NICULICEA, 84
Lucian AVRAMESCU, 30
Lucian GRUIA, 26, 280
Maria Magdalena STAN, 72
Mariana GURZA, 267
Marius CĂRBUNESCU, 106
Mihaela AIONESEI, 9, 12, 68
Mihaela MERAVEI, 70, 281
Mihaela TUDOSOIU, 322
Mihaela-Doina DIMITRIU, 283
Mihai ANTONESCU, 162, 284
Mihai CĂLUGĂRIȚOIU, 346
Mihai EMINESCU, 10
Mihai FLOAREA, 336
Nicolae ADAM, 167
Nicolae Dan FRUNTELATĂ,
329, 352
Nicolae NISTOR, 85
Passionaria STOICESCU, 88,
123, 284, 295
Radu ALEXANDRESCU, 168
Raluca I. CORBU, 287
Sorin ILIEȘIU, 1
Şerban CODRIN, 54, 180, 287,
293
Ștefan STĂICULESCU, 174
Tatian MIUȚĂ, 139
Tatiana ROMAN, 156
Vali NIȚU, 42
Vasian MIRCESCU, 77
Vasile RĂVESCU, 334, 356
Vasile SZOLGA, 178, 353
Victor ATANASIU, 263
Victoria MILESCU, 95
Victoria STOLOJANU-
MUNTEANU, 18
Zinica IONESCU, 99, 112, 286

2
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Păstrarea valorilor strămoșești trebuie să ne-o

însușim și ca datorie de neam. Dacă Miron Costin, cro-
nicar al istoriei noastre, spunea despre scris că este o
„iscusită oglindă a minții omenești”, atunci fără doar și
poate că înțelegem ce însemnătate au pentru neamul
nostru paginile gânditorilor iubitori a culturii naționale.
„Sentimentul românesc al ființei”, după expresia filoso-
fului Constantin Noica, include în substanța sa și patri-
otismul. Când îți exprimi cu tărie identitatea, faptul nu
se îndreaptă împotriva altor identități naționale și cultu-
rale.
Salonul Național de Literatură și Artă „Ro-
tonda Plopilor Aprinși” reprezintă o punte de continui-
tate în fenomenul cultural râmnicean, aceasta stimulând
spre bună rodire actul cultural nu doar în plan local, dar
și mai mult, ajutându-ne spre a discerne produsul de
certă valoare din întreaga agoră culturală.
Îl felicităm din toată inima pe dl. Ioan Barbu
pentru organizarea acestei a IX-a ediție a Salonului Na-
țional de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”,
și acum în preajma aniversării Domniei sale, îi urăm să
îi dăruiască Dumnezeu multă sănătate, bucurii în toate
planurile, putere de muncă și ani mulți în slujirea aproa-
pelui prin cultură, așa cum a făcut-o neobosit până as-
tăzi.

† VARSANUFIE
Arhiepiscopul Râmnicului

Salonul Național de Literatură și Artă

„Rotonda Plopilor Aprinși” – promotor al
valorilor culturale autentice din Oltenia
de sub munte

În zbuciumul vremurilor noastre, dar cred că de

fapt în zbuciumul oricărei vremi, cel mai dificil lucru
pe care trebuie să reușim a-l depăși este îndârjirea de a
rămâne în imanent. Secularizarea lumii, accentuată și Trofeul Rotonda valahă – 2019
propagată violent după Renaștere, a limitat viața omului
la imanent, făcându-l pe om prizonierul lumii acesteia,
fără putința de a se ridica către transcendent. Orice co-
munitate este echilibrată, sănătoasă și roditoare atunci
când privește nu doar orizontal, ci și vertical, depășind
imanența lumii și deschizându-se către Dumnezeu. Ră-
dăcinile noastre trebuie să fie adânc înfipte în pământul
făcut rodnic de strămoși, iar privirea să fie înălțată în
sus către Dumnezeu.
Continuitatea vieţii ca tradiţie şi transmitere a
valorilor moştenite de la generaţiile trecute este și tre-
buie să rămână o coordonată prioritară a noastră, numai
așa reușind să depășim perioadele de criză socială, iden-
titară și culturală; de aceea Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a și închinat anul 2019 satului româ-
nesc ca păstrător al ființei Neamului nostru.
Biblioteca „Rotonda valahă”

3
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Caravana care duce cultura aproape de Valahă”, care apare sub egida Filialei Sibiu a USR și
Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”. Au urmat
sufletele oamenilor alte prezentări de reviste cu un palmares bogat: „Bucu-
reștiul literar și artistic” (Florentin Popescu), „Arena li-
Râmnicul – reședință a cărții, literaturii, terară” și „Arena Plus” (Nicolae Roșu), „Seniorii”
muzicii și artelor vizuale (prof. Gheorghe Pantelimon), „Noul Literator” (Con-
stantin Pădureanu). Agora revistelor a fost moderată
Start IX: surprize pentru copii și adolescenți (inspirat, cu vervă) de poetul și prozatorul Mihai Anto-
nescu, care a avut câte ceva de spus (de bine) despre
fiecare publicație literară, amintind excelenta preocu-
Din 2011, anual. în fiecare mai, la Râmnicu
pare a redacțiilor pentru calitatea articolelor și prestigiul
Vâlcea se adună lume multă, timp de o săptămână, la
semnăturilor.
Salonul Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopi-
lor Aprinși”, cu participare internațională. Anul acesta,
la a IX-a ediție a Salonului, din lipsa fondurilor (cine
mai încurajează, astăzi, cultura?!) manifestările s-au de-
rulat în doar trei zile (16, 17 și 18 mai), iar ediția a VI-
a a Festivalului Cărții la Râmnic s-a amânat pentru anul
viitor, fondatorul acestuia, scriitorul Ioan Barbu, hotă-
rând ca întrunirea editorilor de carte să organizeze din
doi în doi ani.
Fără sprijin financiar din partea autorităților,
dar prin bunăvoința unor parteneri consacrați și prieteni
devotați, ediția a IX-a a Salonului Național de Litera-
tură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși” s-a bucurat, to-
tuși, de prezența a peste 50 de scriitori, editori, artiști
plastici, muzicieni – Orașul de sub Capela devenind –
O surpriză plăcută: cărți ale scriitorilor prezenți
în preajma sărbătorii sale de la 20 mai – 631 de ani de
la Salonul Național, donate Bibliotecii Județene Vâlcea
la prima atestare documentară* – capitală a cărții, lite-
în decursul anilor, le-am regăsit frumos expuse în vitri-
raturii, picturii și muzicii, cuvântul, culoarea și sunetul
nele de la intrarea în Cetatea cărții din Râmnic.
înfrățindu-se prin iubirea de Râmnic a doi creatori de
La Liceul de Arte „Victor Giuleanu”, scriitorii
frumos, cu cugetul împătimit, scriitorul Ioan Barbu,
Ana Calina Garaș și Emil Lungeanu au avut o întâlnire
președintele Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”
cu elevii iubitori de sculptură, culoare și frumos, cărora
și pictorul Gheorghe Dican, președintele Filialei Vâlcea
le-au vorbit despre „Constantin Brâncuși – prinț al for-
a Uniunii Artiștilor Plastici, vicepreședinte al acesteia
mei pure”. În același timp, un grup de scriitori și artiști
și la nivel național.
plastici – Passionaria Stoicescu, Ana Andreescu, Vasile
Ca într-un film cu scene alerte, manifestările s-
Szolga, Silvia și Ioan Barbu, Alexandra și Tudor Mei-
au derulat în arderea interesului și curiozității spectato-
loiu – s-au întâlnit cu piticii de la Grădinița Happy Kids
rilor, de la picii grădinițelor vizitate, la elevii de pri-
din Râmnicu Vâlcea, la invitația directoarei Cristina
mară, gimnaziu și liceu, la maturii îndrăgostiți de cu-
Preduca. Câteva zeci de fetițe și băieței, dornici să afle
vântul scris, de fascinația culorii și muzicii. În acest an,
cât mai multe din cărțile cu povești, poezii și povestiri,
inițiatorul și sufletul Salonului Național, scriitorul Ioan
frumos ilustrate, au purtat un viu dialog cu musafirii lor,
Barbu, ne-a surprins cu o ediție inedită, oferindu-ne
care le-au dăruit cărți cu autografe. Vizita s-a încadrat
ocazia să ne întâlnim încă din prima zi (joi, 16 mai),
atelierului, sugestiv numit „Mirajul copilăriei”. Fru-
îndată ce am descins în iubita mea urbe natală, Orașul
moși și minunați copii! Atenți, inteligenți, curajoși,
de sub Capela, atât cu publicul doritor de noutățile edi-
dornici de lucruri noi, cu întrebări care nu mai conte-
toriale, cât și cu elevi, pitici și adolescenți. Întâlnirile
neau. Minunați dascălii lor!
s-au desfășurat în paralel cu tradiționala manifestare
„Agora revistelor”.de la Biblioteca Județeană Antim
Ivireanul Vâlcea ( Sala de Conferințe). Între publicațiile
literare apreciate în acest spațiu public s-au numărat atât
cele cu o vechime mai mare, precum „Curtea de la Ar-
geș” (10 ani) despre care ne-a vorbit Acad. Gheorghe
Păun, cât și cea mai „proaspătă” revistă, de abia năs-
cută, „Astralis”, aflată la primul număr și prezentată de
poeta Emilia Dănescu. În deschiderea agorei, scriitorul
Ioan Barbu a lansat, împreună cu prof. dr. Ion Predescu,
ediția nr. 13, aprilie - iunie 2019, a revistei „Rotonda

4
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

A urmat un Moment literar cu tema „Mamă

Un public numeros și avizat a participat la cele
trei evenimente, întâlnindu-se cu peste 50 de scriitori,
editori, artiști plastici, jurnaliști din Vâlcea și din țară:
București, Craiova, Tg. Jiu, Pitești, Tg. Secuiesc,
Curtea de Argeș, Piatra Neamț, Sibiu.
După amiază, într-un elegant salon al Grand
Hotel Sofianu, a avut loc deschiderea oficială a ediției
a IX-a a Salonului Național de Literatură și Artă „Ro-
tonda Plopilor Aprinși”, cu participarea domnului vice-
primar al Râmnicului, Eusebiu Vețeleanu, manifestare
prefațată de Cuvântul de Binecuvântare al Înaltpreas-
fințitului Părinte Dr. Varsanufie, Arhiepiscopul Râmni-
cului. A urmat salutul transmis participanților la Salo-
nul Național de Literatură și Artă din partea municipa-
lității, rostit de viceprimarul Eusebiu Vețeleanu.
scumpă, România”. Acad. Gheorghe PĂUN a prezen-
tat, cu imagini filmate, o carte de excepție de „Războiul
văzut de soldați (1916 – 1919)” , de Nicolae M. Balotă,
Comandor, descendent al unei familii de boieri de pe
Topolog. Cartea a fost scrisă acum 50 de ani, despre
fapte petrecute în Primul Război Mondial. Prin străda-
niile care a văzut lumina tiparului cu prilejul Centena-
rului Marii Uniri.
Emilia DĂNESCU
Sutești: Tablou liric în satul cu aromă de
crâmpoșie
Copiii și cartea – întâlniri de poveste

După o primire cu fast, la sediul primăriei din

Sutești (Vâlcea), mult apreciata primăriță de consătenii
ei, Carmen Florentina Lixandru, într-o ambianță plă-
cută, deschisă, le-a prezentat oaspeților, scriitori, edi-
tori, artiști plastici, reputați oameni de cultură, comuna
și harnicii ei locuitori: Bine ați venit să savurați frumu-
sețile comunei noastre, dar și iubirea localnicilor pen-
tru muncă, educație, ordine și curățenie!” (…)

Puncte forte în programul după-amiezii: Con-

certul Corului Seminarului „Sf. Nicolae” din Rm. Vâl-
cea, sub bagheta Pr. prof. dr. Codruț Dumitru Scurtu;
„Buchetul cu trandafiri albi” – Înmânarea Trofeului
„Cerurile Oltului” OMAGIU ANIVERSAR 2019
scriitorilor, jurnaliștilor, editorilor și artiștilor plastici
care au împlinit o vârstă rotundă; Decernarea Trofeului
„Rotonda Valahă - 2019” unor personalități culturale
care, prin fapte de prestigiu, și-au căpătat cununa noto-
rietății: ÎPS Părinte Arhiepiscop dr. Varsanufie, Acad.
Gheorghe Păun, Ana Calina Garaș, romancieră, prof.
Elena Drăghici și prof. Emil Pădurețu.

5

Tânărul edil (din câte am aflat, între cei mai ti-
neri primari din țară) și-a invitat, apoi, musafirii la
școala din centrul comunei. Întâlniri inedite, cum nu s-
a mai întâmplat vreodată: peste 40 de mânuitori ai con-
deiului și penelului au stat la taifas, cale de o oră și
jumătate, cu „prichindeii”, dar și cu elevii cei mici și
ceva mai mărișori, dar și cu cei aproape de vârsta ado-
lescenței, din clasele a VIII-a. Passionaria Stoicescu,
Victoria Stolojanu-Munteanu, Vasile Szolga, Ana An-
dreescu, Silvia și Ioan Barbu, Mihai Pânzaru-Pim, Mi-
haela Aionesei s-au întreținut cu picii de la grădi și cu
elevii de la clasele I - IV în cadrul Atelierului „Mirajul
copilăriei”. Le-au prezentat întâmplări hazlii din copi-
lăria lor, din viața de zi cu zi, dându-le sfaturi calde,
răspunzându-le la întrebări, recitându-le poezii. Atmos-
feră de poveste!…
La etajul școlii, un alt atelier: „Coloana Infini-
tului”, pentru elevii gimnaziali, cu participarea scriito-
rilor, artișilor plastici și a profesorilor Ana Calina Ga-
raș, Emil Lungeanu, Florentin Popescu (moderator),
Răzvan Nicula, Mihai Antonescu, Ion și Elena Dră-
ghici, Claudia Voiculescu, Emilia Dănescu, Octavian
Apostoloiu, Corneliu Zeană, Alexandra și Tudor Mei-
loiu, Vilia Banța, Rodica Cernea, Dalia Bialcovski, Ion
Aurel Gârjoabă, Constantin Pădureanu,, Maria și Ghe-
orghe Pantelimon, George Cărbunescu, pr. Nicolae
State Burluși, cărora li s-au alăturat cadre didactice din
școală, dar și amabila și mult prietenoasa gazdă, Car-
men Florentina Lixandru, primarul comunei.
6
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
… Romanciera Ana Calina Garaș le-a vorbit elevilor
despre „olteanul care a cucerit lumea” – Constantin
Brâncuși, folosindu-se de imagini inedite. Dar întâlni-
rea nu s-a oprit aici. A urmat un dialog cald, ca de la
prieteni la prieteni, oaspeții vorbindu-le școlarilor des-
pre întâmplări din viață „rupte” din cărțile lor.
Asociația Culturală „Curierul de Vâlcea”, prin
președintele acesteia, Ioan Barbu, dar și scriitorii pre-
zenți au donat bibliotecii școlii cărți noi, unele de-abia
ieșite de sub tipar.
Platoul sălii sporturilor din Sutești, aflat la câ-
teva sute de metri de școală. Lume adunată, într-o ami-
ază cu soare blând. Întâmplare inedită, ca și la școala
din centrul comunei, cum nu s-a mai petrecut până
acum în localitate: „Univers liric” – recital de poezie și
muzică, în satul cu aromă de crâmpoșie – dar oferit har-
nicilor săteni de organizatorii ediției a IX-a a Salonului
Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor
Aprinși”.
Animație, public primitor, cald: elevi și profe-
sori, săteni, femei și bărbați, tineri și vârstnici, în frunte
cu distinsa gazdă, Carmen Florentina Lixandru, edil de
nota 10, care poartă în suflet soarta comunei, a pus și
pune umărul la dezvoltarea și înfrumusețarea acesteia.
Curată și frumoasă, așa ne-a primit în acea minunată zi
de primăvară, așezarea model cu oameni vrednici!
S-a citit și recitat poezie bună, aplaudată Iubi-
tori de vers față în față cu creatori din generații diverse:
Mihaela Aionesei, Mihai Antonescu, Nicolae Dragoș,
Ion Drăghici, Emilia Dănescu, Passionaria Stoicescu,
Florentin Popescu, Vilia Banța, Rodica Cernea, Con-
stantin Pădureanu, Victoria Stolojanu-Munteanu, Clau-
dia Voiculescu, Corneliu Zeană. Publicul s-a delectat,
înspre finalul manifestării, cu cântece din repertoriul
național și internațional. Au interpretat Elena Drăghici
și Gheorghe Cărbunescu, dar și cuplul Ion și Elena Dră-
ghici, la inițiativa inspiratului moderator al manifestării
(foarte reușită) – poetul Florentin Popescu.
Doamna primar, încântată de cele petrecute, a
mulțumit scriitorilor și artiștilor prezenți pentru mani-
festarea de excepție, rugându-i să repete, peste un timp,
aceste minunate reuniuni culturale cu lecturi în public.
Scriitorul Ioan Barbu, la rându-i, a mulțumit pentru

călduroasa primire și ospitalitate tuturor celor care au
contribuit la reușita vizitei culturale. nu în ultimul rând
doamnei primar Carmen Florentina Lixandru, care con-
firmă zicala „dacă vrei, cu adevărat, poți realiza orice!”
Chiar când ți se pun (uneori intenționat!) piedici, adaug
eu, care n-am putut să mă abțin fără să-i pun câteva în-
trebări tinerei primărițe, ale cărei răspunsuri au scos la
iveală și unele lucruri care nu se văd, adică nemulțumiri
sau neîmpliniri.
Mulțumirile noastre calde doamnei primar, dar
și scriitorului Ioan Barbu pentru frumoasa caravană
culturală organizată la Sutești, care ne-a îmbogățit su-
fletește pe deplin.
În seara zilei respective, invitații la Salonul de
Literatură și Artă au participat la o premieră mondială:
vizionarea piesei de teatru „Crăciunul Președintelui” de
Pascal Bruckner, celebru dramaturg francez, prezent în
sala de spectacole a Teatrului „Anton Pann” din Râm-
nicu Vâlcea, reputat forum național și internațional în
plan profesional. A fost un spectacol de zile mari, cu
actori excelenți, care iubesc teatrul în sine și nu pe sine.
S-a stat la rând, apoi, ca să se obțină un autograf pe car-
tea, tipărită recent „Ce dorește domnul?” a lui Pascal
Bruckner.
A fost o zi minunată, încheiată cu o seară de
excepție!
Lanț de culori
În ziua a treia a Salonului Național de Litera-
tură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși” – ediția a IX –
Ziua artelor vizuale. Premieră pe țară, nicăieri nu s-a
mai întâmplat ca într-o singură zi să fie vernisate, în săli
diferite, șase expoziții, cu participarea a peste 20 de ar-
tiști plastici din țară, două dintre acestea încheiate apre-
ciate concerte de muzică instrumentală și vocală. Așa-
dar, municipiul Râmnicu Vâlcea – cum bine remarca un
vizitator cu iubire de frumos – a fost „Capitală a meta-
forei cuvântului, dar și a culorii”. Expozițiile au rămas
deschise publicului trei săptămâni.
Ceea ce s-a remarcat în luările de cuvânt ale or-
ganizatorilor a fost ineditul Zilei artelor vizuale, care a
adus laolaltă poeți și artiști plastici, întâlnindu-se cu
7
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
surprindere metafora în metaforă, iar cuvântul cu lu-
mina culorii.. Căci pictura nu este nici ea altceva decât
o metaforă a celui care cu penelul exprimă în lumini și
umbre ceea ce tace sufletul. Și oricare ar fi curentul în
care se exprimă artistul plastic: realism, suprarealism,
expresionism, artă abstractă, pictură în ulei, acrilic, pas-
tel, desen în creion, cărbune etc., odată ajuns în fața ta-
bloului și prins în mrejele culorilor, ori a imaginației,
nu ai cum să nu exclami „O, ce tabloul măreț, fantas-
tic!”
Nu o dată privind tablourile mi-am regăsit cio-
buri de gânduri: planetă roz, bufnița cu insomniile ei,
câinii vagabonzi ai sufletului, încoronata păuniță, vier-
mele din cocon devenit fluture, albastrul din privirea
copilului meu... Imaginea unei tinere îmbrăcată într-o ie
cu model negru m-a frapat. Pentru o fracțiune de se-
cundă am avut sentimentul că m-am întâlnit cu mine
atât de mare mi s-a părut asemănarea. Cred că Dumne-
zeu a lăsat pe pământ poeții și pictorii pentru a se com-
pleta. Căci lesne poetul poate reda în vers imaginea,
cum pictorul poate zugrăvi în culori cuvântul. Dar să
revin pe firul acțiunii...
Artiștii plastici de renume care au ilustrat re-
vista „Rotonda valahă” din 2016 până în 2019, sau câ-
țiva vor ilustra edițiile viitoare, au fost invitați să ex-
pună la Galeria „Artex”, vernisajul având loc sub gene-
ricul „Pictori la Rotonda valahă”. Pe simeze, lucrări ale
pictorilor Tudor Meiloiu, Dalia Bialcovski, Nicolae
Sava, Irina Sava, Gheorghe Dican, Angela Tomaselli,
Olga Popescu, Ion Aurel Gârjoabă, Tina Popa, Georgi-
ana Poenaru, Aurelia Sanda, Peti Velici, Eduard Stoe-
nică, printre care, surpriză!, și doi scriitori-pictori, Pas-
sionaria Stoicescu și Vasile Szolga. Lucrări valoroase,
care poartă privitorii pe tărâmuri necunoscute, lăsând
loc vast imaginației, care doar ea părea patroană și sin-
gura care vorbea în locul pictorilor prezenți cu lucrări:
Picturile expuse – una mai surprinzătoare ca alta, culo-
rile acestora – de la cele mai intense, până la cele abia
perceptibile! Fiecare cu un stil propriu, inconfundabil.
O tușă nu am văzut să semene cu o alta, o culoare să se
confunde cu alta, ori vreo idee care să coincidă cu a al-
tui pictor, ceea ce mi-a confirmat încă o dată că ne aflam
în preajma unor profesioniști de marcă.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Evenimentul, moderat de pictorul Gheorghe

Dican, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din
România – creatorul celei mai mari cupole vitraliu din
lume, aflată la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”
din Râmnic și de scriitorul Ioan Barbu – directorul re-
vistei „Rotonda valahă”, a adunat un număr considera-
bil de curioși alături de poeți, prozatori, critici literari și
artiști plastici prezenți la manifestare. O altă surpriză
pregătită de organizatori, a venit din partea unui tânăr
elev, Mihai Țigaret, elev în clasa a VII-a, extrem de ta-
lentat, care ne-a uimit cu precizia, dăruirea și implicarea
cu care a interpretat o partitură la pian, stârnind ropote
de aplauze și uimiri. La finalul interpretării m-am dus
să-l felicit, i-am dăruit o brățară tricoloră și i-am spus:
„Când ai să ajungi tu mare și vei cânta prin țări străine, După amiază, Muzeul de Artă – Casa Simian
să nu uiți să te întorci în România ta.” Sper să-și amin- din Râmnicu Vâlcea, a fost gazda unei expoziții perso-
tească peste ani și ani, pentru că a primit brățara cu nale omagială a pictorului Ion Aurel Gârjoabă – „Mira-
multă bucurie, asigurându-mă că-și iubește țara și că ni- jul culorii” (pictură).
ciodată nu va uita de ea. La fel a reacționat și tânăra Curtea interioară a casei-monument, cu pereții împodo-
interpretă la nai, nu i-am reținut numele, dar am aflat că biți cu tablouri, ne aștepta luminoasă ca într-o zi de săr-
bătoare. Soarele își arunca fără zgârcenie razele, dând o
face parte dintr-un ansamblu folcloric și participă la di-
ferite festivaluri în țară. Frumoasă, cu ochi senini, elevă strălucire aparte picturilor - picuri de natură moartă sur-
în clasa a XI-a, ne-a cântat de jale și dor, de dragoste, prinse de autor în cele mai neașteptate locuri și apoi re-
prietenie și armonie. S-a întâmplat la vernisajul de la date în culori pastelate de penelul mânuit de o mână
Galeria Cozia 1 – Pasaj, loc în care s-a aflat expoziția plină de talent. O explozie de culoare și viață, de bucu-
personală omagială a pictorului Tudor Meiloiu, intitu- rie și har imortalizate pe pânză.
lată atât de sugestiv – „Măiastrele”. Căci, da, din pictu-
rile domniei sale, parcă să pregăteau de zbor păsări mă-
iastre, venite dintr-o lume plină de armonie și mister.
Meticuloase și surprinzătoare lucrări, unicate într-un fel
pe care eu nu l-am mai întâlnit până acum.

Mihai Pânzaru- PIM, marele caricaturist și gra-

fician din Suceava și o spun cu mândrie de moldo-
veancă rătăcită pe meleaguri mai puțin prietenoase, a
încheiat seria manifestărilor celei de a IX-a ediții a Sa-
lonului Național de Literatură și Artă de la Rm. Vâlcea.
Dacă ceilalți artiști și-au adus cu ei tablourile pentru a
La Galeria Cozia 2 – Pasaj, ne aștepta o altă ex-
le expune privitorilor, maestrul a ales un mod inedit de
poziție personală, omagială, cea a lui Doru Drăgușin –
a se prezenta. În loc să-și expună lucrurile pe panourile
„Culoare și formă” (pictură și sculptură). O artă dedi-
pregătite aproape de locul unde cândva cred că a fost o
cată femeii, rotunjimilor ei, stărilor atât de bine sur-
fântână, a ales ca fiecare portret realizat să fie reprezen-
prinse în tușe ferme de mâna unui maestru. Nimic nu
tat de cel/ cea care era în desen. Ne-a strigat pe nume
părea întâmplător, doar stârnea uimiri, tăceri, întrebări,
pe fiecare, astfel că la final toți cei prezenți la această
așa cum erau și sculpturile – frânturi din bogata imagi-
ediție, au primit în dar o lucrare extrem de valoroasă
nație venită din altă lume, așa cum frumos spunea auto-
purtând semnătura PIM. Spre surprinderea mea, ceea ce
rul: „Cred că artiștii sunt unda de manifestare a Celui
dumnealui a realizat în imagine, nu a fost un defect pe
de Sus”
care să-l evidențieze, ci o stare surprinsă la un moment
dat. L-am spionat de mai multe ori în timp ce lucra și

8
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

am fost uimită de rapiditatea cu care reușea din câteva Trofeul Rotonda valahă – 2019
triunghiuri, liniuțe și curbe să realizeze un portret, și
asta în doar câteva minute. Ei, da talentul, execută, nu
discută! A fost o expoziție, cred unicat în țară,(eu n-am
nai văzut așa ceva) – cu simeze vii. De altfel Salonul,
în ansamblu, as fost o ediție de poveste, cu surprize,
cunoștințe noi, premii, emoții, bucurii și multă voie
bună pentru care, în numele tuturor participanților, aduc
mulțumiri neobositului scriitor Ioan Barbu, dar și soției
sale Silvia, pentru tenacitatea cu care., chiar la vârste
mai înaintate, țin cultura vâlceană pe piscuri înalte.
Ziua s-a încheiat cu o cină festivă, cu impresii
împărtășite la un pahar din celebra Crâmpoșie de Dră-
gășani de pe vremea dacilor... Și cu promisiunea că ne
vom întâlni și la cea de-a X a ediție a Salonului Național
de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”. Să ne
țină Dumnezeu sănătoși pentru a ne întâlni la fel de vo-
ioși. Mulțumiri familiei Barbu, care pe parcursul celor
trei zile au vegheat la buna desfășurare a evenimentelor.
Au avut grijă să împace pe toată lumea, fără să ne lip-
sească ceva.
Între orele 20.00 - 23.00, o parte dintre invitați
au participat la acțiunea tradițională „Noaptea muzee-
lor”, organizată de Direcția Muzeului Județean „Aure-
lian Sacerdoțeanu”. Au vizitat Muzeul de Istorie și Casa
Memorială „Anton Pann” – 165 de ani de la trecerea la
cele veșnice a „Fiului Pepelei”, autorul muzicii Imnului
Național al României, „Deșteaptă-te române!”
Am revenit cu drag la Râmnicu Vâlcea și plec
cu dor... Dor de oameni minunați, calzi și blânzi, așa
cum numai Dumnezeu poate plămădi din sânul Său.
La revedere, Râmnic!

Mihaela AIONESEI

9
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce

Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc

Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Mihai EMINESCU
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
10

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Ioan BARBU
Vivat!
Într-un sat, lângă Olt, asist cum colindătorii um-
plu strada mare, răsfirându-se, din ea, pe toate uliţele,
până sus, pe dealuri, în cătunul cu nume de zeiţă, Aura-
ria, unde strămoșii, în zorii istoriei neamului, deschise-
seră o mină de aur.
Cândva, în satele de pe Olt, colindau toate sufle-
tele, de la copil la bunic. Acum colindă doar copiii. Și
ei, destul de rar! Se păstrează, însă, un colind străvechi
– colindul cu… „colindeţe”. Mici toiege sculptate, fă-
urite de copii, cu care aceştia lovesc zidurile, stâlpii
prispelor şi, intrând înăuntru, în case, țintesc vetrele, în-
teţind cu ele focul.
Sătenii, care de ceva ani folosesc aragazul, rea-
prind vechile vetre, de mult uitate sau rătăcite, ca să
scurme prin cărbunii lor „colindeţele” colindătorilor,
înteţind focul dacic al începuturilor.
Colindul cu „colindeţe”, afirmă folcloriştii, este
cel mai „dacic” dintre colindele pământului. S-a tran-
smis din veac în veac. La fel s-a colindat şi pe vremea
stăpânirii romane, la Calendele lui ianuarie.
„S-a sculat mai an
Bădica Traian...”
11
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Pe Olt, ca pretutindeni în cuprinsul Daciei cea
Mare, colindul cu „colindețe” a reînviat în fiecare prag
de An Nou, răscolind focul daco-latin din inimile româ-
nilor. Cu ceva ani înainte, regele nostru Decebal, apri-
gul fiu al lui Scorilo, eroul strămoșilor, strămoșul ero-
ilor, cum l-a numit reputatul universitar Dumitru Al-
maș , mai apoi Traian, împăratul biruitor, au ales aici,
pe Olt, ca pretutindeni – la Dunăre, la Marea cea Mare.
la Carpaţi și dincolo, cât vezi cu ochii – „loc de arat şi
de semănat” în brazda veacurilor. Vitejii noștri strămoși
au numit tot ce ne defineşte fiinţa şi opera în timp, au
numit aratul şi semănatul, grâul, orzul şi meiul, viţa-
de-vie şi vinul, casa şi masa, au numit Oltul şi Mureșul
și Prutul și Nistrul și tisa și Dunărea - și tot ei au durat
de-a lungul acestora, sate, orașe, drumuri de piatră pe
care și-au mânat oștile și cetăți de apărare în calea hoar-
delor barbare.
Importantă este, spunea un istoric, nu numai
(sau nu atât) obârşia unui neam, cât dăinuirea şi pereni-
tatea lui. Dăinuim, iată, prin volburile istoriei, rămâ-
nând teferi, rămânând români, daco-latini prin limbă,
datini şi grai. Căci „noi locului ne ţinem, / cum am fost
aşa rămânem”. Dăinuim de milenii şi n-avem de gând
să pierim de pe faţa pământului, aşa cum şi-au dorit şi
îşi doresc încă atâţia. Şi dacă vreo catastrofă (asta, ca să
împingem imaginaţia în imposibil!) ne-ar smulge pă-
mântul de sub tălpi, am dăinui prin limbă. Am trăi şi am
locui în Limba Română, cum zice poetul, cu tot ce com-
portă acest termen ca frumuseţe şi duh, ca durabilitate
şi ca nemurire.
…De aici, de pe Olt, dintr-un sat românesc, dintr-
unul din locurile în care „s-a născut veşnicia”, cum
spune Lucian Blaga, le trimit prietenilor mei, mulți,
mulți, foarte mulți – din țară și din lume – mesajul de
inimă al unui „colind la porţile dorului”, cum ar zice un
poet, mesaj de lumină, de dor, de dragoste, de întoarcere
la sentimentele cele strămoșești din serenisima Dacie
creștină a veacurilor, temelia Limbii Române și a Ro-
mâniei Mari.
Vivat România viitoare!
Fotografia: Paul Brenoaia
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
1963: Tudor Arghezi, la Conferinţa Scriitorilor

Mihaela AIONESEI
Gânduri la marginea unei gropi comune
din curtea Bisericii „Sfinții Împărați Constantin și
Elena” a parohiei Poieni din Târgu Ocna,
în care își dorm somnul de veci Martiri ai Neamului
Rugă
Și cântecul scrijelit de ei pe umbra pereților din închi-
sori
curgea în afară cum năvălește sângele dintr-o proas-
pătă rană.
Și se făcea rugă și flacără se făcea în întunericul de ne-
cuprins
ce trupurile le-au țintuit în frigul podelei și-n chinul
durerii.
În inimile martire Iisus ca o rază de soare îi binecu-
vânta,
gurile însetate mereu sorbeau fără împotrivire umili-
rea.
Zilele treceau agale în pocale de tablă umplute cu
fiere,
nopțile erau hulpave – neîndurătoare fiare scăpate din
cuști.
Cerul uimit de îndârjirea lor se apleca deasupra celu-
lei
îngerii săreau să le șteargă cu aripile sudoarea de pe
frunte,
în răni mirul și mângâierea curgeau dintr-un crin alb
fără încetare
pentru ceasul cel mare al învierii când un întreg neam
avea să guste din rodul copt în anotimpuri de suferință
–
libertatea de a fi, a vedea, a vorbi, a se înălța în duh...
Și dragostea lor – hohot de cruce înăbușit între gratii
în zornăitul lanțurilor ce le frângeau fuga în picioare
și lacrima stinsă în poeme ce-au fost îngropate în
12
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
sânge
până la ieșirea din temnița cea mare și grea a neputin-
ței,
până la ieșirea din viață pentru veșnicia câștigată prin
moartea
„pre moarte călcând” pe Iisus în sufletele lor întru-
pând,
chiar dacă în groapa comună toată osteneala li s-a dus.
Și toate aceste minuni întrupate din sânge și lacrimi au
fost
pentru ca noi cei rămași să fim vrednici urmași ai
demnității
câștigate dând la schimb trupurile de bătăi însângerate
în locul lepădării de Hristos și de sine care ar fi acope-
rit
tot neamul românesc de rușine.
Pentru ei cresc nuferi în cer și ard neîncetat
candele pline cu untdelemnul bucuriei.
Pentru ei șerpii întețesc în oameni și pe pământ zvâr-
colirile,
pentru trupurile lor înălțate pe cruci de carne printre
sfinți.
Pentru martirii de ieri păsările împart în văzduh o
pâine,
Maicile plâng, călugării păzesc potirul sfânt cu apă
vie.
Zdrobirea răului prin jertfă și iubire de neam are iz-
bândă.
Doar uniți în aceeași suferință mâine le poate aduce
mântuire.
Grăunțele credinței doar în pământ roditor învie.
Brazdă să-i fim și vrednici de praznicul cel mare să
fim.
În vecii vecilor, Amin!

Florica Gh. CEAPOIU
„Coroana de aur a poeziei”
Despre sonetele românești publicate în presa
anului 1829
În răstimpul care s-a scurs de la Revoluția lui
Tudor Vladimirescu până la Unirea Principatelor Ro-
mâne (1821-1859), mișcarea culturală a fost „UN FAPT
de cea mai mare însemnătate în istoria poporului nos-
tru“, deoarece „atât în Muntenia, cât și în Moldova și în
Transilvania, se înființează școli noi, apar ziare și re-
viste, se tipăresc manuale didactice, publicații științi-
fice, culegeri de documente istorice, se fac traduceri din
limbi străine, se publică opere originale, se întemeiază
teatrul românesc și diferite societăți literare și artistice.
Este o epocă de necontenită frământare și creație spiri-
tuală românească, având o mare influență asupra miș-
cării politice. La rândul ei, aceasta din urmă influen-
țează adânc mișcarea literară. E, de asemenea, o între-
cere, parcă, între toate provinciile românești: o acțiune
culturală într-una din ele, apariția unei cărți, a unei re-
viste, întemeierea unei societăți, provoacă în curând, în
celelalte, acțiuni asemănătoare.“ (a se vadea: Constan-
tin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor
din cele mai vechi timpuri și până astăzi, Editura Alba-
tros, București, 1971, pp. 515-516)
În București, Ioan Heliade Rădulescu – profe-
sor, literat, editor, ziarist și luptător pentru introducerea
literelor latine în locul celor chirilice – a tipărit, înce-
pând din data de 8 aprilie 1829, primul ziar în limba
română, cu titlul „Curierul românesc“, și, după câțiva
ani, scoate un supliment literar: „Curierul de ambele
sexe“ (1837-1847).
La Iași, la mai puțin de două luni de la apariția
„Curierului românesc“, la 1 iunie 1829, Gheorghe
Asachi tipărește „Albina românească“, prima gazetă de
peste Milcov, căreia îi urmează suplimentul literar
„Alăuta românească“ (martie 1837-septembrie 1838).
13
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
În Transilvania, cu nouă ani mai târziu, la 12
martie 1838, profesorul George Barițiu tipărește, la
Brașov, prima gazetă românească denumită „Gazeta de
Transilvania“ (devenită mai tărziu „Gazeta Transilva-
niei“), cu suplimentul literar „Foae pentru minte, inimă
și litaratură“ (1838-1850).
În literatura română, sonetul și-a făcut apariția
în primele decenii ale secolului al XIX-lea, părintele
acestuia fiind Gheorghe Asachi (1788-1869), românul
care studiase ingineria în școlile superioare din străină-
tate, la Lvov și la Viena, dar care avea o pregătire su-
perioară și în domeniul literar (a stat patru ani de zile în
Italia, între 1808 și 1812). El a început să compună so-
nete din anul 1809, când se afla la Roma, și primul său
sonet a fost La Tibru, pe care, ulterior (în volumul Cu-
legere de poezii, ediția a II-a adăugită, Iași, 1854, p. 69),
l-a publicat cu titlul Către Tibru, punându-i data 1810.
Primul sonet care a văzut lumina tiparului în
limba română, în anul 1829, aparține tot lui Gheorghe
Asachi și a fost tipărit sub titlul Sonet în prefață (fila 7
recto) la romanul Bordeiul indienesc – versiunea în
limba română a volumului Chaumière Indienne de Ber-
nardin de Saint-Pierre, apărut la Paris în anul 1790 – în
traducerea lui Leon Asachi, tatăl poetului. În prima edi-
ție de Poezii apărută la Iași, Tipografia Albinei, în 1836,
acest sonet este intitult La introducerea limbii naționale
în Publica Învățătură, p.29. Sub titlul Sonet, poezia
poate fi citită în volumul Poezii cu formă fixă, ediție
îngrijită, prefață, note și bibliografie de Gh. Cardaș,
Editura Albatros, București, 1973, p. 254.
În numerele 5-6, anul XXVIII, 2018 ale revistei
„Limba Română“ – revistă de știință și cultură, care
apare la Chișinău sub egida Academiei Române, la pa-
ginile 26-30, am întâlnit un articol deosebit de intere-
sant, intitulat Primele sonete românești tipărite în presă
(1829-1849), articol semnat de domnul profesor Mircea
Coloșenco. Imediat, ne-a atras atenția „lista sonetelor
apărute în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu
precizarea periodicelor care le-au găzduit“ și apreciind
această încercare a domnului profesor, de așezare în or-
dine cronologică a celor 14 sonete românești, împreună
cu muzicianul Florian Chelu Madeva – compozitorul
orădean care a inventat un nou concept cultural, denu-
mit sonet muzical – ne-am străduit să aflăm cât mai
multe detalii despre sonetele conținute în această listă.
Reproducem, mai jos, numai primele patru pozi-
ții din lista publicată de domnul profesor Mircea Colo-
șenco, la pagina 27 a revistei amintite, deoarece, mai
departe, vom încerca să aducem informații suplimen-
tare despre aceste patru sonete:
1. Pace de Iancu Văcărescu, în „Curierul româ-
nesc“, București, I, 17, 6 iunie 1829, pp. 67-
68; reluat cu titlul Sonet pentru pace, în „Al-
bina românească“;
2. Sonet de gratulație pentru anul nou (autor
anonim), în „Curierul românesc“, București,
I, 76, 30 decembrie 1829, p. 319;

3. Palladiul moldovenilor (autor anonim), în
„Alăuta românească“, Iași, II, 1838, pp. 22-
23;
4. Sonet, XX, 2 de Timotei Cipariu, în „Foae
pentru minte, inimă și literatură“, Brașov, I,
19, 5 noiembrie 1838, p. 145; reluare în „Tri-
buna poporului“, Arad, nr. 13, 1903, p. 1.
Aici, ni se pare interesantă observația domnului
profesor Mircea Coloșenco: „De menționat faptul că,
după apariția primelor două sonete, în anul 1829, de-
abia la zece ani și mai bine sonetul a fost să fie prezent
în mod frecvent, atât în presă, cât și în volume“.
Condus de „credința nestrămutată că antologiile
se construiesc și rămân ca excelente instrumente de lu-
cru, de informare, de stocare și protejare a spiritului cul-
tural și istoric, al unor momente, teme și idei ce trebuie
reținute, precum și pentru valoarea lor intrinsecă“, Radu
Cârneci a întocmit Antologia Sonetului Românesc, Edi-
tura Muzeul Literaturii Române, București, 2007-2009,
lucrare în trei volume, care adună în paginile sale peste
450 de autori, totalizând mai mult de 1300 titluri. Lu-
crarea s-a dovedit a fi o adevărată „istorie a unei părți
importante a poeziei românești din ultimii două sute de
ani“ (dacă ținem seama că în anul 1821 a fost publicat
primul sonet semnat de Gheorghe Asachi) și o „demon-
strație elocventă a spiritului creator național“.
În această antologie, devenită Cartea sonetelor
românești, așezarea în pagină a poeziilor s-a realizat
după criteriul cronologic al nașterii scriitorului, fiecare
autor beneficiind de un număr de piese selectate de
Radu Cârneci, atât „din opera celor plecați în lumea
umbrelor“, cât și din exemplarele trimise direct de unii
dintre colegii de breaslă scriitoricească de la acea
vreme.
Respectând cu rigurozitate acest principiu cro-
nologic, menționăm că al doilea sonetist este Iancu Vă-
cărescu (1792-1863) din Țara Românească. Sonetul său
intitulat Pacea a fost publicat de Ioan Heliade Rădu-
lescu în „Curierul românesc“, București, I, 17, 7 iunie
1829, p. 67, însoțit, la paginile 68-70, de un comentariu
interesant dând și o definiție a sonetului în general:
„Această chemare a păcii, ce face prin acest sonet dum-
nealui marele logofăt Iancu Văcărescu, este o chemare
și un glas de obște a tuturor românilor, și care totdeauna
se potrivește, dar mult mai cu deosebire într-aceste
vremi, pentru care am și vrut să îl alăturez aci, soco-
tindu-mă că va fi plăcut la toți, și, mai vârtos ca să arăt
câtă supunere și ascultare are limba românească în mâ-
inile acestui Anacreon rumân.
Acest sonet este făcut după toate regulile lui, o
vorbă de două ori nu se aude în aceste 14 versuri, rima
(potrivirea sfârșitului) este păzită întru toată desăvârși-
rea. Vorbele foarte alese și potrivite la locul lor și toate
împreună fac o limbă care știe să cunoască pe stăpânul
ei. Eu, cu toate acestea, dau acest sonet afară, fără voia
autorului. Căci toate scrierile sale nici nu le scrie, nici
nu vrea să le vază afară cu slove, ci cu litere, ‹‹că așa au
scris strămoșii noștri, că ele sunt țâțele prin care limba
14
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
poate să sugă laptele maicii sale latine și că, în sfârșit,
literatura nu poate să se nască decât din litere, iar din
slove nu poate ieși decât slovnire››. Acestea sunt păre-
rile tânărului nostru port.“ (a se vedea: Iancu Văcă-
rescu, OPERE, ediție critică, studiu introductiv, note,
glosar, bibliografie și indice de Cornel Cîrstoiu, Editura
Minerva, București, 1985, p. 1046)
Pentru a descifra corect acest text, trebuie să ne
amintim că, după cum se menționează în DEX, cuvântul
literă/litere provine din latinescul littera, deci poate su-
gera și litera latină, în timp ce cuvântul slova/slove în-
seamnă literă chirilică și își are originea în slavonul
slovo, iar cuvântul „slovnire“ utilizat de „tânărul nostru
poet“ ar putea fi tradus prin chirilizare.
După cum vedem, Ioan Heliade Rădulescu a pu-
blicat sonetul „fără voia autorului“, iar Iancu Văcărescu
„pe loc, adică în aceeași zi, 7 iunie 1829, scrie lui Heli-
ade care îi publică scrisoarea în nr. 19 al ‹‹Curierului
românesc››, pp. 75-78“. (ibidem, p. 1047)
Ioan Heliade Rădulescu răspunde public scrisorii
lui Iancu Văcărescu în „Curierul românesc“, nr. 21 din
21 iunie 1829, pp.88-89, scriind astfel:
„În nr. 19 am alăturat scrisoarea dumnealui ma-
relui logofăt Iancu Văcărescu, în care dumnelui voește
să-mi arate că rău îl numesc Anacreon-rumânesc. Eu
altfel nu poci să răspunz, decât de față cu toată obștea
literaților, și tot răspunsul mi-l mărginesc iarăși în ver-
surile dumnealui: iată aduc înainte încă câteva dintr-în-
sele. Judece obștea, acum, dacă eu alerg după himere și
dacă nu am dreptate la câte am vorbit în nr. 17!
Știu că dumnealui îmi zice: ‹‹Dar cine te-au pus
stăpân peste lucrurile mele?›› Eu atunci îi răspunz: Dar
cine ți-a spus dumitale că dumneata ești stăpân pe dân-
sele, când nația de atâta vreme se fălește cu dânsele și
zice că sunt ale ei? S-a dus, domnule, acuma nici dum-
neata nu mai ești al dumitale, când vei auzi prin școli
tinerimea fălindu-să: ‹‹Noi avem un Văcărescu, poet!››
Așa știu eu să-ți răspunz cu lacrimile în ochi!“ (ibidem,
pp. 1119-1120)
Sonetul Pacea de Iancu Văcărescu a fost tipărit
în volumul Primii noștri poeți, Culegere de versuri, edi-
ție îngrijită de Teodor Vârgolici, ESPLA, București,
1954, pp. 118-119 și reproducem, mai jos, textul din
acest volum, cu următoarele observații: în versul al 5-
lea al sonetului, pentru sintagma „Cornuʼmbilșugării“
am folosit forma „Cornuʼmbelșugării“ preluată din vo-
lumul Poezii cu formă fixă, ediție îngrijită, prefață, note
și bibliografie de Gh. Cardaș, Editura Albatros, Bucu-
rești, 1973, p. 255, iar pentru cuvintele „Dăruește“, din
versul al 10-lea, și „Isgonește“, din versul al 11-lea, am
folosit formele moderne „Dăruiește“ și „Izgonește“ din
Antologia Sonetului Românesc de Radu Cârneci, vol. 1,
p. 17. Pentru pluralul „păvezi“ din versul al 6-lea am
întâlnit formele: „pavezi“ în ediția Gh. Cardaș și „pă-
văzi“ în antologia lui Radu Cârneci și, de asemenea,
pentru pluralul „prăvili“ din versul al 13-lea, am întâlnit
și forma „pravili“ la Gh. Cardaș. Aici, putem observa
că așa cum au fost scrise de Gh. Cardaș – „pavezi“ și

„pravili“ – din cauza vocalei deschise „a“, care se arti-
culează în zona centrală a cavității bucale, cuvintele
acestea sunt mai muzicale și ele au fost folosite de com-
pozitorul Florian Chelu Madeva în sonetul muzical, fi-
gura 1.
Pacea
Crești în sân pe Plutu, pace mult bogată,
Ramură, măslinu-ți dă veselitoare.
Șarpe la picioare ai nevinovată;
D-orice măiestrie, zboară, iubitoare!
Cornu-mbelșugării adu-ne îndată!
D-armături, de păvezi, vino arzătoare;
Grasul, roditorul, albul piept ne-arată;
Puie caduceu-ți iar negoțu-n floare!
Scump însărcinată de flori, spicuri, poame,
Dăruiește nouă faceri mii, de bine!
Izgonește rele, boale, ciumă, foame!
Prea întemeiate, fă s-avem cu tine
Sfintele de neamuri prăvili econoame!
Fericirea noastră nezmintită ține!
În mod evident, Radu Cârneci a transcris acest
sonet într-un limbaj modern, corespunzător anilor 2000,
ținând cont și de „atât de mica antologie“ O sută de ani
de sonet românesc, antologie și prefață de Gheorghe
Tomozei, Editura Albatros, București, 1973, p. 8, dar
după cum am putut observa, de-a lungul anilor, de la
editor la editor, chiar și cea de-a doua rimă a catrenelor
– veselitoare / iubitoare / arzătoare / floare – a avut și
forma: veselitoarie / iubitoarie / arzătoarie / floare (a se
vedea ediția Gh. Cardaș din 1973), iar adjectivul „Gra-
sul“ din versul al 7-lea: „Grasul, roditorul, albul piept
ne-arată;“ (chiar în ediția Teodor Vârgolici din 1954),
printr-o eroare de culegere de text, a devenit substanti-
vul „Glasul“, erodând grav înțelegerea acestui vers. Tot
astfel s-ar putea explica versul: „Crești în sân pe Plutu,
pace multă bogată,“ pe care îl găsim în edițiile Gheor-
ghe Tomozei și Radu Cârneci. Totuși, pentru o bună în-
țelegere a textului, vom preciza că Plutu este, de fapt,
Plutus – zeul abundenței agricole, din mitologia greacă,
fiul zeiței Demetra.
În lucrarea Antologia poeziei românești de la în-
ceputuri până astăzi, cuvânt înainte de Tudor Arghezi,
ESPLA, București, 1957, p. 189, substantivele comune
„caduceu“, din versul al 8-lea, și „prăvili“, din versul al
13-lea, au fost scrise cu majuscule și, astfel, Gh. Cardaș
a păstrat forma „Caduceu-ți“, iar G. Tomozei și Radu
Cârneci au scris „Prăvili“.
Prin cele două lucrări ale sale, intitulate Mihai
Eminescu, Poesii, Cu formele şi punctuaţia autorului,
ediţie critică sinoptică, Editura Floare Albastră,
15
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Bucureşti, 2004 şi Mihai Eminescu, Poesii, ediţie cri-
tică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, prof.
univ. dr. Nicolae Georgescu a instituit analiza compa-
rativă a ediţiilor drept metodă de cercetare a poeziei
eminesciene şi, după cum se vede, am aplicat această
metodă de cercetare și în studierea primelor sonete ro-
mânești tipărite în presă.
Sonetul muzical, denumit astfel prin analogie cu
sonetul literar, inventat în anul 2000 de compozitorul
Florian Chelu Madeva, pentru primele transpuneri mu-
zicale ale sonetelor lui Mihai Eminescu, după aproape
douăzeci de ani, a devenit acea „instituţie europeană“
care, iată, reuneşte integralele sonetiene: William Sha-
kespeare, Louise Labé, Michelangelo Buonarroti, Mi-
hai Eminescu, Veronica Franco etc., la care s-au adău-
gat aproximativ 700 de scriitori români şi peste 150 eu-
ropeni, cuprinşi atât în lucrarea SONET. Antologie ro-
mâneasă, Părţile I-VII, Editura Primus, Oradea, 2012-
2018, 1024 pagini, cât și în alte antologii.
După cum îl defineşte însuşi muzicianul, sonetul
muzical a fost conceput pe baza „a două măsuri din Jo-
hann Sebastian Bach: măsurile 169 şi 170 ale Fugii din
Sonata a 3-a pentru vioară“, fiind „o specie a genului
vocal-instrumental“, care, prin generozitatea de înzes-
trare armonică, permite şi o laborioasă orchestraţie mu-
zicală.
În principiu, lucrarea muzicală a compozitorului
Florian Chelu Madeva valorifică sonetele deja publi-
cate de Radu Cârneci în antologia sa, dar, nu de puține
ori (și numai atunci când realitatea i-a îngăduit!), com-
pozitorul a preferat să-și aleagă singur textele literare
utilizate pentru partiturile muzicale și în acest scop a
fost și este încă necesară o muncă susținută de aflare
atât a unor poezii noi, cât și de identificare a unor autori
necunoscuți până în prezent.
Urmând același criteriu de așezare cronologică a
sonetelor muzicale în volum, după anul nașterii autoru-
lui, în lucrarea compozitorului Florian Chelu Madeva,
SONET. Antologie româneasă, sonetul Pacea de Iancu
Văcărescu se află în Partea întâia, pp. 10-11, și am avut
posibilitatea de a-l reproduce, aici, prin bunăvoința mu-
zicianului care ne-a furnizat varianta revizuită în data
de 12 iulie 2019, figura 1.
Cel de-al treilea sonetist român, menționat de
Radu Cârneci în antologia sa, este Ioan Heliade Rădu-
lescu (1802-1872) – personalitatea cea mai pregnantă a
epocii romantice, scriitorul prin care litaratura și cultura
noastră au absorbit noi și puternice energii în procesul
se sincronizare cu valorile europene.
În revista „Curierul românesc“, București, I, 76,
30 decembrie 1829, p. 319, a fost tipărită o poezie inti-
tulată SONET. De gratulație pentru anul nou, fără a se
indica și autorul său.
În anul 1830 apare la București traducerea Medi-
tații poetice dintr-ale lui A. de la Martin. Tradusă și
alăturată cu alte bucăți originale prin D. I. Eliad și, la
capitolul Poezie originală (pp. 102-103), traducătorul
publică două sonete din creația proprie, pe care Gh.

Cardaș le reproduce în volumul Poezii cu formă fixă,
din 1973, sub titlurile: SONET I. La anul 1830, p. 256,
și SONET II (cu un incipit promițător: Inimă și suflet,
simțire ʼngerească!), p. 257.
Fig. 1 Sonetul muzical Pacea
Procurându-ne revista „Curierul românesc“, Bu-
curești, I, 76, 30 decembrie 1829, am putut compara so-
netul publicat în gazetă, la pagina 319, scris cu litere
chirilice, cu varianta tipărită de Gh. Cardaș și, obser-
vând că există diferențe între cele două sonete am tran-
scris, mai jos, prima variantă − adică pe aceea publicată
în revistă – păstrându-i chiar și titlul.
16
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
SONET
De gratulație pentru anul nou
Să ne deschiză Ian se gătește
O viitoare unde intrăm.
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.
În fața porții und-așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epohă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.
An rău, din urmă, trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Restriștea treacă, s-o numim vis!
Unirea, cinstea în Rumâni crească!
Dreapta reformă în veci trăiască...
Cheile sună... Tot s-a deschis!
După cum am putut constata, diferențele semni-
ficative dintre cele două variante privesc ortografia ter-
ținelor, care în ediția Gh. Cardaș au următoarea formă:
„An rău din urmă trecutul fie, / Relele toate cu dânsul
ție; / Restriștea treacă, s-o numim vis: // Unirea, cinstea
în Rumâni crească, / Dreapta reformă în veci trăiască...
/ Cheile sună... tot s-a deschis.“
Compozitorul Florian Chelu Madeva, în lucrarea
SONET. Antologie româneasă, Partea întâia, pp. 12-
13, a publicat sonetul muzical intitulat La anul 1830,
compus pentru poezia identificată în ediția Gh. Cardaș,
p. 256, dar după consultarea revistei „Curierul româ-
nesc“ și domnia sa, în 15 iulie 2019, a revizuit partitura.
Ca și în alte situații asemănătoare, studiul acesta inter-
disciplinar minuțios a produs rezultate benefice și asu-
pra textului literar investigat.
Ioan Heliade Rădulescu a compus sonete, dar el
s-a dovedit și un bun teoretician al acestei forme fixe de
poezie, încercând în mod repetat să definească sonetul.
Astfel, am întâlnit o primă definiție în anul 1829, în co-
mentariul care însoțea poezia Pacea de Iancu Văcă-
rescu. În anul 1831, în scrierea sa Regulile sau Grama-
tica poezii, dă o nouă definiție: „Sonetul este o mică po-
emă ce se încheie în patrusprezece versuri, din care opt
se sfârșesc numai cu două sunete și celelalte șase fac
două terceturi. Această poemă la începutul ei a făcut
mare zgomot, dar greutatea regulilor sale a deznădăj-
duit o mulțime întreagă ce alerga a-și arăta talentul prin
facerea ei. Vorbe sau frazuri de prisos într-însa nu sunt
suferite, o vorbă de două ori, tot aceea, nu poate să aibă
loc. Aceste patrusprezece versuri ce sunt hotărâte pen-
tru dânsa trebuie să coprinză tot înțelesul, fără să se cu-
noască că lipsește ceva; dar nici, dimpotrivă, să se vază
că înțelesul s-a sfârșit și spre împlinirea versurilor s-a
mai adăogat ceva ce nu era de trebuință. Sfârșitul tre-
buie să se încheie cu sfârșitul înțelesului și prin trăsături
neașteptate“; am preluat acest citat din volumul Poezii

cu formă fixă, din 1973, p. 213, știind că Gh. Cardaș a
folosit textele cele mai reprezentative pentru a-și realiza
lucrarea.
După 37 de ani, în Tratat de versificațiune, pu-
blicat în Curs întreg de poesie generală, vol. I, Bucu-
rești, 1868, Ioan Heliade Rădulescu completează
această definiție, adăugând observații mult mai subtile,
care-l determină pe Gh. Cardaș să admire transformarea
limbajului autorului. De fapt, folosind ca exemplu poe-
zia Pacea de Iancu Văcărescu (un eșantion reușit, cu o
muzică interioară datorată dodecasilabului trohaic –
păstrat cu sfințenie pe tot parcursul poeziei; cu o arhi-
tectură a strofelor și un conținut ilustrând perfect cerin-
țele impuse sonetului – care, la acea vreme, nu inclu-
deau încă și ritmul iambic), pe care o reproduce în tota-
litate, Ioan Heliade Rădulescu comentează definiția
dată de Boileau, scriind: „Boileau în arta sa poetică,
dând definiția sonetului zice: ‹‹Sonetul se compune din
două quartine de asemenea măsură, în care rima cu
două sonuri numai să se auză de opt ori, și din două ter-
țete împărțite după simț.›› (...) În această poesie (n. n.
Pacea) se văd toate condițiunile cerute de Boileau în
definițiunea lui, ca versificație.
Se mai cere încă și ceea ce face ca sonetul să fie
mai dificil din toate genurile de poesie și care după cum
zice tot acest autor (n. n. Boileau), că s-a inventat ca să
înfunde sau să aducă în disperație pe toți rimatorii; se
cere ca sonetul să nu sufere nici expresiuni improprii,
nici versuri debile, nici rime nesuferite; și ideea prin
care este terminat ultimul terțet se cuvine să coprinză
ceva picant și bine susținut, nalt și neaștaptat, cu un cu-
vânt (n. n. Boileau) termină zicând, de va fi adevărat, că
un sonet fără defect valorează singur cât o poemă lungă.
Noi credem însă că o poemă lungă și bună valorează cu
mult mai mult decât un sonet.
În adevăr această formă de versificațiune cu atâ-
tea condițiuni ca în patrusprezece versuri să se coprindă
câte s-ar coprinde într-o poemă lungă, și acestea, să le
exprime cineva strimtorat în două rime, și fiecare vers
să aibă toate condițiunile versurilor de model, și în fine
ca în ultimul terțet să se afle ceva neașteptat încâ să deș-
tepte mirarea, extazea; aceasta nu este așa de facil nici
pentru geniurile și talentele mari.“ (ibidem, p. 214).
În anul 1829, în revista „Curierul românesc“, tex-
tele erau tipărite în alfabetul chirilic; nouă ani mai târ-
ziu, în 1838, în „Alăuta românească“, textele erau scrise
în alfabetul dublu – chirilic și latin – și două dintre pie-
sele de început ale acestui gen de poezie cultă româ-
nească, Palladiul moldovenilor de Gheorghe Asachi și
SONET. D-nei C. L. (autor anonim), pot fi citite în An-
tologia Sonetului Românesc a lui Radu Cârneci, în Ad-
denda din volumul al treilea (p. 427 și p. 429, respec-
tiv). Aici, putem observa singuri că, pe lângă dificultă-
țile de descifrare a textului, editorul s-a confruntat cu
problemele specifice unei limbi literare neformate încă,
precum și cu acelea ale unei gramatici neguvernate încă
de reguli bine conturate și, astfel, acel „cântec al limba-
jului“ nu a ajuns la sufletul cititorului.
17
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Transpunerea în formă muzicală a unor astfel de
sonete vechi nu a fost nicidecum simplă și, nu de puține
ori, pentru o nuanțare corectă a interpretării vocale, a
fost necesară intervenția în text a compozitorului, inter-
venție care, totuși, alterează adevărul istorico-literar,
dar trebuie să ne amintim că însuși George Călinescu,
referitor la poeziile eminesciene, ne atenționa sublini-
ind că: „editorul are a stabili textul cel mai acceptabil
pentru posteritate“. În mod sigur, acest tip de travaliu l-
a determinat pe compozitorul Florian Chelu Madeva să
apeleze la sprijinul unui poet întru aducerea la bun sfâr-
șit a acestui laborios proiect muzical, intitulat: SONET.
Antologie româneasă, proiect început acum douăzeci
de ani, cu efecte benefice răsfrânte și asupra sonetului
literar.
Fără îndoială, și aici, este vorba – cum bine ob-
serva Radu Cârneci în Sonetul, Coroana de aur a poe-
ziei. Considerente preliminarii la primul volum al anto-
logiei sale – de „dorința de a dovedi lumii noastre (dar
și altora!) că prin fapte de cuget și înaltă simțire, ne ală-
turăm celor de pretutindeni care, cu permanență, rămân
creatori de valori ce încununează chipul omului și al
timpului“.
FELICITĂRI
Mult stimate domnule director Ioan Barbu,
Este o mare bucurie și onoare că mă aflu și eu,
cu poeziile mele, printre cei care semnează în revista
ROTONDA VALAHĂ pentru care am o deosebită ad-
mirație. Mărturisesc sincer că sunt o cititoare de tip
vechi, care urmărește cu mai mult interes cuvântul ti-
părit pe hârtie decât pe cel proiectat pe ecranul calcula-
torului. De aceea, am fost plăcut surprinsă de prompti-
tudinea cu care mi-ați trimis cele două exemplare soli-
citate din numărul 2/2019 al revistei. Realizarea acestei
minunate publicații, deschisă tuturor preferințelor lite-
rare, presupune un volum de muncă enorm. Felicit în-
tregul colectiv de redacție, atât pentru efortul susținut,
cât și pentru rezultatele excelente obținute.
Vă doresc multă sănătate și putere de creație,
alături de familie și colaboratori.
Cu multă prețuire,
Florica Gh. Ceapoiu
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

geniul şi eruditul pe care îl tratează ca pe un bolnav şi

aşteaptă ca boala să-i treacă.
Să ne reamintim, printr-o poezie de masacrele
cu conţinut antisemit din România şi să ne zguduim din
temelii comportarea! Poezia se numeşte ,,Eroii noştri”
şi pomenim despre masacre şi Holocaust tocmai pentru
a nu uita faptele reprobabile din istorie.

De când lumea, doar povestea

Ne adoarme-ntotdeauna
Şi-i mai caldă fericirea
Când se-aprinde-n noapte luna.
Mituri şi istorii spun
Victoria STOLOJANU-MUNTEANU De-un Sisif, Orfeu ori Isis
Şi Osiris, de-un Oedip,
De-Odiseu, Icar, Narcis,
Arghezi, Brâncuşi, Popescu-Voiteşti, Chiar şi de-un Pygmalion…
categoria alterităţii şi Piatra Gorjului Legendar la noi rămâne
Mult cumintele Ion
Dintotdeauna, am vrut să descos o realitate: Care fără cal troian,
cum poate timpul să stea în loc în ceea ce înseamnă Fără vicleşug ori sete
paradigma tradiţională ,,categoria celuilalt''. Categorie De-avuţii din alte vetre
originală, categoria alterităţii poate fi înscrisă în codul Decât cele moştenite
genetic al umanităţii? Şi totuşi, cum răzbat din aceste De la bunii săi primite,
mici, dar grele lupte unii indivizi ce rămân necon- A rămas ca să-şi cultive
fiscaţi de istoria mare şi îşi impun anumite istorii Ogorul şi să-şi păzească
personale? Ce au ei comun? Ce au comun, bunăoară, Cinstea, glia românească,
Arghezi, Brâncuşi şi Popescu-Voiteşti? Înţelegeam că El - oşteanul fără chip
biografiile sunt rezervate personalităţilor de calibru din El – martirul de la Treznea,
toate domeniile culturii, artei, ştiinţei, necaptivi ai Din Moisei şi de la Ip,
contingentului. De la Mărăşeşti, Oituz,
Brand, Cerişa ori Carei,
Alteritatea şi răul social Şi ca dânsul toţi Ionii
Şi toţi Gheorghii, fraţii mei
Indivizii superiori nu pot sta într-un con de Care-au însemnat pe cerul
umbră orice tratamente ar aplica asupra lor Veşniciei luminiş
contingentul. Pentru cei care muriră
Arghezi a făcut puşcărie şi a fost în lagăr, la Tg- Şi pe Jii, şi-n Păuliş…
Jiu.
Pentru a-şi împlini menirea, Brâncuşi a mers Alteritatea şi binele social
chiar şi pe jos în drumul său până la Paris.
Popescu -Voiteşti, deja cercetător renumit şi Dar faptul că omenirea nu va putea integra
mare om de ştiinţă, a fost în două războaie. diferenţa este şi un lucru bun. Spuneam la începutul
Cum să-şi dezvolte omenirea competenţele în articolului de paradigma tradiţională ,,categoria
ceea ce priveşte respingerea comportamentului celuilalt'', categorie originală, categoria alterităţii,
antisemeni şi cum să facă promovarea drepturilor înscrisă în codul genetic al umanităţii, de faptul că
omului? Cum să antrenăm locurile de muncă de răs- totuşi răzbat din mici sau grele lupte unii indivizi ce
pundere în folosirea pentru rezolvarea problemelor rămân neconfiscaţi de istoria mare. Aceştia îşi impun
alterităţii a unor metode creative şi colaborative de micile istorii personale şi sunt faruri călăuzitoare şi
predare a istoriei Holocaustului, altor genocide şi a pentru ceilalţi. Ei nu fac acest lucru din veleitarism ci
drepturilor omului pentru a ajunge să integrăm au vocaţie, elan, entuziasm creator.
diferenţa? Arghezi mi-a fost far călăuzitor pentru
Oare niciodată omenirea nu va putea integra romanul ,,O altă lumină lină’’, cu un titlu parţial
diferenţa şi vom merge astfel la nesfârşit, cum citeam asemănător meditaţiei argheziene Lumina lină, inserată
undeva: omul diferit a fost reprezentat pentru greco- în cuprinsul cărţii ca autentic şi omagial motto, cum
romanii educaţi de barbar, pentru naţionalişti străinul, spune criticul Ion Trancau. sugerează o virtuală replică,
pentru suveran vasalul, pentru alb negrul sau galbenul, optimistă, mesianică, la meditaţia argheziană, dată de
pentru creştini... evreul, pentru oamenii proşti deşteptul, eternul sacrifiu matern

18

Şi pentru romanul ,,Răsfăţatul’’ motto-ul mi-a
fost inspirit de Tudor Arghezi cu a sa „Ars poetica”:
„Dacă cineva continuă să se mai schilodească umblând
cu gâtul strâmb după cuvintele mele, vie-i inima la loc;
apuce-se şi el să se joace și dacă mai are nevoie de
reţete să mi le ceară: le dau bucuros, după cum am aflat.
Însă toată jucăria are un înțeles. E nevoie să te joci de
mic și să adaptezi o viață și o nefericire pe statul mic al
jucăriei. Meșteșugul ăsta pueril nu-l poate duce la capăt
un individ pripit pentru o profesiune respectabilă sau
bine plătită, decorat și sociabil. Oamenii definiți
socialmente, oricât ar dori-o, nu pot face jucării, după
ce și-au deprins pipăitul, căpățâna și fesele cu un
contract stabil. Căci și jucăriile au drama lor, călugăria
lor, fecioria lor, care nu se potrivesc cu meșteșugurile
nici unui parvenitism. În 30 de ani, eu am făcut o carte
și am văzut toți oamenii de-o vârstă cu mine trecând
înaintea mea și am acceptat.” Îmi este recunoscută
predilecția spre magia poveștilor pe care le consider
arhetipul încifrat al existenței noastre dar în
,,Răsfăţatul,, am îmbibat arhetipul în bucuria
primordială a jocului și jucăriilor din tărâmul lui Tudor
Arghezi. Multitudinea de jucării ale nepoţelului
Claudiu-Ionuţ care mă înconjurau într-o zi de Paşte mi-
au inspirit idea cărţii.
Brâncuşi mi-a inspirit o altă poezie, „La
Bulbuceni”, dedicată bunicilor mei, Elisaveta şi
Grigore:
Merele de vară, nu noi, ci vreo fantasmă
Le fura din raiul amirosind a bine,
Laptele căpriţelor, băut cu suspine
De plăcere, avea miros de aghiasmă.
Pătura bunicii era scut de lumine.
Azi fructele toamnei – uitată mireasmă
Iar ploile – ziduri de care se reazmă
Truditele mâini, mângâierii străine.
Apa din fântână – lacrimă de Lancrăm
Limpezită-n Hobiţa. Cerul răstoarnă
Ţestul de lut peste patul de armă
Dintr-o altă poveste prin care durăm.
Ocroteşte-ne, Doamne, de focul din ploi
Şi-n livezile-gând pune-n rod bun altoi!
Bine social s-a numit şi ,,ocrotirea,, lui Arghezi
în lagăr sau răsfăţ a fost chemarea lui Henri Coanda în
ţară când s-a aflat că se vrea moartea lui? Dacă-i aşa,
tot răul a fost spre bine, deci bine că a fost Arghezi în
lagăr şi Eminescu la spitalul de nebuni!
Cine sau ce a dat acestor indivizi neconfiscaţi de
istoria mare puterea de a-şi impune micile istorii
personale?
19
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Diferiţi, diferiţi dar totuşi, cu ce sunt aceştia
asemănători? Ce-i adună? Ce-i aproapie? vocaţie, elan,
entuziasm creator, dar şi reticenţe personale
Pe cei trei îi adună apele şi mai mult, pietrele.
Piatra Gorjului e vrajă iar munca lor a învins. Și latinii
tot așa spuneau: ,,labor omia vincit improbus’’. Au mers
în continuare pe calea muncii și a iubirii de darurile lui
Dumnezeu.
În ceea ce priveşte Gorjul, denumiri de locuri
ca Piatra Cătanei ,,Parâng și Mândra’’‚ Ușile lui Traian,
,,Muntele Bărbat’’, “La Bordeie”, La Ţeapă’’, Priporul
Grecului, Cula Turcului și Bordeiul Turcului, Piatra
Tăiată, Piatra Tătarului, Piatra Argelii, Piatra Înlănţuită,
Piatra Aninată, Piatra Coptorită, Piatra de la Dâlma
Corbului, Pietriceaua Munte, Piatra Corbului, Piatra
Veveriţa, şi sunt doar câteva toponime geografice ce ne
îndreptățesc să considerăm topo-nimele drept dovezi
implacabile ale structurii petrografice a actualului
teritoriu al județului Gorj.-piatră.
Dacă te-a vrăjit odata imaginea muntelui eşti
om imun la vrăji toată viaţa. Şi dacă această vrajă a avut
loc în copilărie vorbeşti cu piatra muntelui şi-o faci
prietenă şi-o faci iubită, şi-i cânţi, şi cânţi despre ea prin
lume, depinde ce ţi-a cântat mama la scaldă!
În acelasi an, 1876, se năşteau, cu munţii de
piatră ai Gorjului în priviri, doi băieţi, unul în Hobiţa şi
unul în Voiteşti, pe unul îl chema Constantin şi pe
celălalt Ion.
Voiteşti, Ion Popescu Voiteşti, ofiţerul savant,
marele geolog gorjean participant la Turtucaia în I R
M şi nu numai, mobilizat în război de Institutul
Geologic şi însărcinat cu studii geologice pentru
cercetarea cerută de aprovizionarea armatei cu petrol
(în regiunea petroliferă de la Solonţ şi Moineşti a
determinat sporirea producţiei zilnice de petrol cu zece
vagoane ) şi sare (a descoperit pentru trebuinţele
armatei române, masivul de sare de la Sărata-Bacău) în
vederea intensificării productiei de petrol şi sare după
Războiul Reîntregirii, a avut activitate ştiinţifică
geologica ,,privind zonele istorice ale ţării'' dar mai
ales a pus bazele organizării unui serviciu geologic al
armatei, fiind folosit datorită prestigiului său în
favoarea bunei organizări a armatei române şi în
timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.
Dacă şi Miracolul iubirii i-a atins, au devenit
oameni ce au prins să vadă cu sufletul şi mustesc de
iubire de oameni şi iubire de pietre.
Idolul celor doi copii a fost piatra. Piatra cea
cântată de Dumitru Dănău în cartea ,, De la ,,Piatra de
hotar’’ din neolitic la ,,Piatra de hotar’’a lui Constantin
Brâncuşi şi după...’’Hotărnicire, piatra de hotar!
Temelie, piatra de temelie!Piatra de râu, Pridvorul cu
coloane sculptate în piatră de Viştea, Biserica ce
prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Nicolae are fundaţia din
piatră cu var, Tare ca piatra! „Sorcova, vesela,
,,În căutarea unui nou orizont” Brâcuşi l-a
găsit. ,,Căutând pomul lăudat” Brâncuşi l-a gasit.

Arghezi cântă piatra? Ce spune el despre piatra
Gorjului? Spune că Judeţul Gorj este cel mai sărac şi
pietros judeţ din regiune, cu tărani primitivi şi un
folclor admirabil.
Şi mai scrie povestea ,,Piatra piţigoiului şi
poezia ,,Pe o piatră din volumul ,,Abecedar’’.
La facultatea pe care am absolvit-o, profesorul
de informatică din anul I , aflând că sunt din Gorj mi-a
spus: gorjeanco, să înveţi bine că voi, gorjenii sunteti
săraci. La voi totul e piatră.
Şi toate ar fi bune de-ar fi pace.
Vasile Ponea spune că pe planeta noastră nu
mai avem nevoie de eroi: Răstoarnă-se cerul/ Potop
peste noi/ Ca viitorul/ Să n-aibă eroi!
În ceea ce priveşte eminenţele cenuşii, acestea
nu trebuie tratate de societate cu hoţi de idei, cu
domolitori de exces de zel, cu puşcării, lagăre,
expatrieri, războaie. Asta pentru ca societatea să nu fie
nevoită apoi să vorbească de neantizare şi gol. Aşa este,
biografiile sunt rezervate personalităţilor de calibru,
necaptivi ai contingentului şi care nu pot sta într-un con
de umbră orice tratamente ar aplica asupra lor
contingentul. Brâncuşi manifesta o teamă că arta ar
putea să dispară în vremuri de război şi de atunci a ţinut
o evidenţă fotografică a tuturor operelor sale.
Razboiului i-a dăruit ,,Calea eroilor'' ....
Prof. univ. dr. Gabriel
COȘOVEANU
Ethos al muncii și caracter – o definire
Om al Cetății, dar și cărturar de benedictină voca-
ție, pios în gândire, dar și capabil de a gusta aromele tari
ale artei de avangardă, spre pildă, Ion Predescu ni se
prezintă ca un summum de atribute care converg în fi-
gura, clasică de-acum, a umanistului cu program ecu-
menist, de rit integrator, vădit de un personaj din para-
digmaticul, pentru timpurile noastre, Munte vrăjit.
Acolo, Settembrini apăra, natural și neobosit, o zestre
exemplară a Europei, în care la loc de cinste se aflau (și
verbului din urmă i s-ar cuveni așa-numitul prezent
etern) valori precum toleranța și efortul de înțelegere a
diversității, colorate cu acea câtime de credință care să
20
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
îmblânzească zelul speculativ, să-l ferească de pulsiu-
nile derivate, luciferic, din ambițiile suprematiste ale
cunoașterii scientizate. Demn de remarcat, imediat ce ai
parcurs câteva pagini dintr-o demonstrație construită de
Ion Predescu, mi se pare egala înzestrare pentru privirea
analitică și aceea sintezatoare, modalități antologic tra-
duse de Paul Cornea în metafora epsitemologică aproa-
pele și departele. Indiferent că descoperă alcătuiri mira-
bile prin cotloanele operei lui Cezar Baltag, sau defi-
nește macrofenomene alarmante, animate de diverși ta-
libani, tonul urban este omniprezent, aspect care nu ex-
clude un polemism subreptice, orientat, cât se poate de
neechivoc, împotriva celor care se cred oracole univer-
sale și oferă panacee în toate registrele, la modul emfa-
tic, întrebați, sau, cel mai des, neîntrebați.
Ion Predescu face parte dintr-o categorie dezirabilă
pentru orice comunitate, fie ea înțeleasă restrâns, unde
ar funcționa chiar ca aristotelianul agent motrice (bo-
gata lui activitate publică stă drept exemplu), fie perce-
pută larg, ca nație cu nevoie de modele, și anume cate-
goria celor calificați profesional, care nu trăiesc din cul-
tură, ci pentru cultură. Pasiunea lui pentru anumiți her-
meneuți, mai ales anglo-saxoni (privilegiat: Heideg-
ger), denotă o reverență făcută, consecvent, logicii,
chiar dacă procedura implică anume asprime și impune
un palier conceptual care solicită inițiere. Dacă e ade-
vărat – și este! – că există un calm al valorilor, apud
Virgil Nemoianu, ca să aperi un panteon, cu acel calm
imperturbabil cu tot, trebuie să fii înarmat și luptător.
Valorile nu se impun de la sine, și mai multe texte
ale lui Ion Predescu, poate perceptibile ca abrazive în
ochii unora, au meritul de a ”demasca” o tendință gre-
garistă a uniformității, consensului, monolitismului și a
altor comodități mentale, cu rădăcini, vai!, recognosci-
bile în trecutul recent. Într-un volum reprezentativ, in-
titulat, deloc inocent, Stil, scriitură, sentiment livresc,
autorul, într-o concatenare de comentarii pe marginea
unor cărți care i-au reținut atenția sa, altfel definibilă
prin prudență în fața modelor, face un elogiu elanurilor
thetice, întemeietoare, cu un entuziasm inalterabil, după
cum formulează și avertismente la adresa unor practici
mediatice care pot perverti gustul public. Or, sufletul
său eminamente profesoral nu are cum suporta asta,
drept care el scrie, pledează energic pentru afluenții in-
telectuali ai performanței scriitoricești, aducând în față,
bucuros și apăsat, evident iritant pentru diverse specii
umane, gândul că o școlaritate încheiată prematur sau
fraudulos e motivul capital pentru reaua situare, la
coada ierarhiilor acreditate, a unei țări. După cum, si-
metric, respectul față de corpul profesoral sporește sem-
nificativ, până la garantarea lucrului, șansele de afir-
mare și dăinuire spirituală a unui popor.
Ion Predescu ilustrează și apără un ethos al bunelor
practici sociale, transindividuale, carevasăzică, văzut ca
tot mai desuet astăzi, și face aceasta cu devoțiune, pen-
tru principii salubre și chiar eficiente (aici, e de, fapt o
sinonimie a termenilor) care defineau dascălul, și iarăși
s-ar cuveni ca verbul să fie învestit cu prezentul

întremător, ca personaj tractant al neamului său, altfel
spus, ca apostol. În fapt, și notăm o chestiune ”banală”
retoric, dar esențială pentru comunitate și comuniune,
toți educatorii ar trebui să dea din sine, când e de unde
să dai, câte ceva, întemeiat științific și asumat afectiv,
pentru ceea ce numeau romanticii înaintași patetici pro-
pășire. Nu ar fi chiar puțin să trăiești cu astfel de ideal.
Anastasia DUMITRU
Amintiri despre ,,Gândirea”*
130 de ani de la naşterea lui Nichifor Crainic
,,Gândirea a reprezentat imaginea României
Mari”
Despre Nichifor
Crainic se vorbeşte tot
mai puţin în ultimii ani, în
această societate postmo-
dernă, haotică şi grăbită,
care neagă valorile auten-
tice. Nu putem şi nici nu
avem dreptul să-i uităm
mai ales pe cei care au
animat viaţa literară cre-
ând reviste şi mişcări ce
au contribuit la dezvolta-
rea culturii noastre. „Din-
tre oamenii de seamă pe
care i-am cunoscut, primul a fost, fără îndoială, direc-
torul Gândirii,” scrie Vintilă Horia, în Memoriile unui
fost săgetător (Ed. Vremea, Bucureşti, 2015, p. 109),
iar Valeriu Anania precizează „Idealul meu publicistic
era să ajung colaborator la Gândirea.” (Memorii, Ed.
Polirom, 2011, p. 46). Deşi în jurul acestei reviste s-au
grupat cei mai talentaţi scriitori şi artişti ai vremii, ade-
văraţii luptători ai elitei interbelice, tocmai această re-
vistă şi colaboratorii săi au avut cel mai mult de suferit
din cauza idealurilor şi a principiilor. Crainicul lor, dar
şi majoritatea publiciştilor de la Gândirea au suferit ani
21
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
grei în temniţele comuniste neacceptând colaborarea cu
noua putere care denigra tot ce însemna valoare naţio-
nală, religioasă şi identitară. Este lesne de înţeles de ce
revista a suportat ,,binefacerile” sistemului ateu şi de ce
au fost discreditaţi scriitorii care au slujit numai conşti-
inţei lor libere.
Apariţia cărţii Amintiri despre ,,Gândirea”,
această ultimă scriere a lui Nichifor Crainic, ediţie în-
grijită de Florin Duţu (Editura Floare Albă de Colţ, Bu-
cureşti, 2016) este cu atât mai binevenită, cu cât vine să
limpezească toate controversele privind fenomenul din
jurul acestei prestigioase reviste. Mentorul grupării răs-
punde la toate acuzaţiile referitoare la ,,primitivismul”,
,,şovinismul şi rasismul Gândirii”, aducând argumente
clare prin care neagă aceste învinuiri, mai ales cele pri-
vind relaţiile mai puţin prieteneşti ale revistei cu evreii.
(p. 44-65) Crainic nu este de acord cu autorii care îl în-
vinuiesc de „atitudini extremiste” fără a avea dovezi.
,,Afirmarea acestor aberaţii pe socoteala unei reviste
scrise de elita ţării, conştientă de misiunea ei în acel mo-
ment istoric înseamnă că nici n-ai văzut această revistă,
necum să fi răsfoit-o şi cu atât mai puţin să fi citit-o.”
(p. 45) Directorul precizează că întemeietorii Gândirii
şi-au dat seama că trebuie să se apropie de minoritari şi
să recenzeze revistele şi cărţile maghiare, evreieşti şi
germane din Ardeal. El menţionează că, pe vremea ce-
lui mai acerb antisemitism din România, Gândirea a
găzduit în paginile ei peste cincisprezece evrei şi a în-
lesnit multe întâlniri dintre minoritari şi intelectualii ro-
mâni, mergând, de exemplu, împreună în ,,pelerinaje de
înfrăţire” la mormântul lui Eminescu, în 1926.
Nichifor Crainic, în Convorbire literară despre
revista ,,Gândirea” cu Pan M. Vizirescu, în 1968, pre-
ciza: „Gândirea n-a fost numai o revistă literară, ci una
care a năzuit să cuprindă integral fenomenul creator ro-
mânesc din acea vreme: pictură, sculptură, muzică, tea-
tru. Din acest punct de vedere, Gândirea e imaginea
spirituală a României Mari, în faza fericită a înnoirii.”
(p. 13). Cel care a scris Puncte cardinale în haos ne
aminteşte că, în primii ani ai României Mari, era dezo-
rientare şi curente care imitau tendinţele occidentale. În
aceste condiţii, Gândirea a contribuit la revitalizarea
tradiţionalismului şi a spiritualităţii noastre. Crainic a
animat viaţa interbelică ţinând peste 500 de conferinţe
gândiriste, în mai toate oraşele, propunându-şi, în cei 22
de ani, ,,să fecundeze o nouă cultură în sud-estul Euro-
pei.” Deşi revista nu a plătit onorar niciunui condeier,
ea a avut parte de colaborările celor care s-au sacrificate
pentru editarea ei. Directorul îi evocă pe Lulu [Lucian]
Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Victor Ion Popa,
Victor Papilian etc., care aduceau sistematic articolele
lor. În partea a doua a volumului sunt evocaţi unii dintre
cei mai importanţi reprezentanţi ai Gândirii: Cezar Pe-
trescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu,
Emanoil Bucuţa, Ion Pillat. Cititorul află informaţii ine-
dite şi picante: de pildă, despre ,,eşecul dureros” al lui
Blaga de a fi respins când a candidat la catedra de filo-
sofie la Cluj sau despre un posibil duel dintre Blaga şi
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Dan Botta din cauza ,,spaţiului mioritic”. Referindu-se revistei, iar din 1928 devine directorul și ideologul publica-
la autorul ,,luminilor”, căruia i-a dedicat un număr în- ției. Cunoscând doar două întreruperi (1925 și 1933-1934),
treg, scrie ,,Acest mare poet şi cugetător adânc avea un publicația devine una dintre cele mai importante reviste cul-
fond copilăros de o puritate angelică şi ştia să se co- turale ale interbelicului românesc. Exponentă a ideilor tradi-
ționalismului autohton, Gândirea se regăsește pe poziții an-
boare la nivelul celor mici cu o graţie fermecătoare.” (p.
titetice moderniștilor de la Sburătorul lui Eugen Lovinescu.
84) Despre Adrian Maniu aflăm că era un convertit, un
pasionat de pictură şi de icoane, iar despre Ion Pillat că,
după ce a scris versuri de inspiraţie budistă, a revenit la
drumul strămoşesc al Argeşului, găsind calea adevă-
rată. Memorialistul recunoaşte că nu era mereu identi-
tate de idei între el şi colaboratorii revistei, însă aprecia
originalitatea lor.
În prefaţă, Florin Duţu inserează articolele-pro-
gram ale lui Nichifor Crainic. Chiar din primul număr,
apărut la 1 mai 1921, la Cluj, din articolul Cuvinte pen-
tru drum, reies obiectivele crainicului ei: „Începem
această revistă, având din primul ceas înainte socotelile
de tipar şi hârtie, şi conştiinţa că primul rod va fi departe
de tot de îmbogăţire. În România Mare, în care atâţia Ion LAZU
umblă după o pradă ori alta, mai trebuie să fie şi căi
pentru ideal.” În ultimul număr, din iunie-iulie 1944,
Crainic scrie articolul Tehnică fără suflet, în care pre- Scriitori români combatanți
vede evenimentele tragice care urmau să se abată asu- în Marele Război al Întregirii Neamului,
pra ţării. Mentorul a fost închis de ,,apostolii urii” 15 1914-1918
ani la Aiud, unde a creat versuri care oblojeau rănile
deţinuţilor politici. Revista a reapărut după 1989, însă
nu mai are răsunetul din perioada interbelică. FELIX ADERCA
Indiferent care sunt opiniile unor ,,specialişti” ION AGÂRBICEANU
detractori nu putem să negăm rolul Gândirii, revistă din VASILE AL-GEORGE
care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele CONSTANTIN ARGINTARU
două războaie. Aplicând premisa că există o recurenţă C. POPESCU-AZUGA
şi o circularitate în literatură, putem afirma că ideea GHEORGHE BANEA
Gândirii se înscrie pe orbita circulară a tradiţionalismu- ION BARBU
lui propus de Dacia literară, doar că impune un alt sens BARTALIS JANOȘ
tradiţiei. Ce diferă este contextul istoric şi viziunea es- I.AL.BRĂTESCU-VOINEȘTI
tetică inedită. N. Crainic (numele de Ion Dobre) este ION BÂRSEANUL
,,crainicul” ideologic, literar și cultural care a promovat TEMISTOCLE BOCANCEA
valorile tradiţionale, cărora le adaugă cu timpul o puter- ALEXANDRU BOGDAN
nică notă ortodoxistă, o iconografia mistică pe care G. VASILE BĂNCILĂ
Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini AUREL P. BĂNUȚ
până în prezent, cap. Ortodoxiştii. Momentul 1926, o GHEORGHE BÂRGĂUANU
asocia cu ,,doctrina miracolului”. Pe lângă monografiile AURELIAN BENTOIU
dedicate acestei teme (D. Micu, ,,Gândirea” şi gândi- MARTHA BIBESCU
rismul, Editura Minerva, 1975 etc.) şi istoriile literare, DEMOSTENE BOTEZ
această ultimă carte scrisă de Crainic vine să lămu- I.AL. BRAN-LEMENY
rească unele aspecte mai puţin clare şi inexacte din exis- GHEORGHE BRĂE SCU
tenţa gândirismului, a acestei forţe atât de puternice şi GHEORGHE BRĂTIANU
de dinamice, care a format familia spirituală a tradiţio- NICOLAE BURGHELE
nalismului interbelic. AL. BUSUIOCEANU
GEORGE M. CANTACUZINO
SABINA CANTACUZINO
___________________________________ OTTOI CĂLIN
*Gândirea a fost o revistă culturală de factură tradiționalistă ZOE B. CĂMĂRĂȘESCU
din România interbelică, A fost fondată în 1921, la Cluj, MIHAIL CELARIANU
de Cezar Petrescu și D. I. Cucu. În jurul revistei s-a format DUMITRU CIUREZU
curentul ideologic al gândirismului, care i-a împrumutat nu- GEORGE ULIERU
mele. Revista a fost mutate, în anul următor, la București. În- N .D. COCEA
cepând cu 1926, Nichifor Crainic se implică în conducerea C. I. COCULESCU

22
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

TIBERIU CONSTANTINESCU BARBU SOLACOLU

GEORGE CORNEA D. I. SUCHIANU
ARON COTRUȘ AL. ROSETTI
N. M. CONDIESCU RADU R. ROSETTI
VICTOR CRĂSESCU ALEXANDRU RALY
NICOLAE CREVEDIA V. RUSU-ȘIRIANU
MARIA CUNȚAN AVRAM SĂDEANU
NICOLAE DAVIDESCU GHEORGHE SKARLET
HORAȚIU DEAC VICTOR SLĂVESCU
OCTAV DESSILA A.M. SPERBER
GEORGE DIAMANDY I.U. SURICU
RADU DRAGNEA RODION A.STEUERMAN
! ARTUR ENĂȘESCU CONSTANTIN T. STOIKA
AUREL ESCA PAMFIL ȘEICARU
HORIA FURTUNĂ PAULINA TĂLĂNGEANU
CONSTANTIN GANE AL.O. TEODOREANU
GHEORGHE GIOSANU IONEL TEODOREANU
EUGEN GOGA ! GEORGE TOPÂRCEANU
! OCTAVIAN GOGA ! ION TRIVALE
ION GRĂMADĂ CONSTANTIN ARGEȘANU
TITUS HOTNOG GEORGE TUTOVEANU
DUMITRU IOV I. VALERIAN
ION COCÂRLA LEANDRU ! ION VINEA
HARALAMBIE LECCA VASILE VOICULESCU
ION LUCA TUDOR VIANU
LASCĂR LUȚIA NICOLAE VULOVICI
GEORGE MAGHERU ELENA VULOVICI
ADRIAN MANIU GEORGE M. ZAMFIRESCU
DIMITRIE MARINESCU AL. ZAGORITZ
DIMITRIE MARMELIUC MAX WEXLER
ALEXEI MATEEVICI
AUREL METRONIU Lista principalelor opere inspirate de războiul
! GIB I. MIHĂESCU Întregirii Neamului: *scut și targă * itinerar sentimen-
! IOAN MISSIR tal * amintiri din luptele de la Turtucaia * în ghearele
AL.LASCAROV-MOLDOVANU lor * pirin planina * cântece fără țară * ultima noapte
MIHAI MOȘANDREI de dragoste, întâia noapte de război * ciclul morții *
ION MOTEȚ balaurul * monumentul durerii * zile de lazaret * vin
BASIL MUNTEANU apele * zări și zodii * munții * lacrimi și clocot * file
SIMEON MURAFA rupte din cartea războiului * simfonia morții *nebunia
! DUMITRU MURĂRAȘU lumii * amintirile unui fost holeric * două siberii * sol-
IOAN D. MUȘAT datul nistor * dincolo * pe drumul idealului unirii *
DIMITRIE NANU eroilor lauri * rusoaica * donna alba * fata moartă *
ION CHIRU NANOV cohortele morții * a fost odată un război * doinele mele.
ANDREI NAUM din zile de luptă * îngerul a strigat * flamura albă *
ELISABETA ODOBESCU pilot fără noroc * mușchetarii din balcani * femeia sân-
GHEORGHE OPRESCU gelui meu * drapelul * diamant verde * însemnări din
H. PAPADAT-BENGESCU zilele de luptă * Bal mascat*
CONSTANTIN PANAIT VOLUNTARI – 29 MORȚI – 37 GRAV
VICTOR PAPILIAN RĂNIȚI – 10 MARI MUTILAȚI – 8 PRIZONIERI –
CAMIL PETRESCU 8 DECORAȚI – 13: ORDINUL MIHAI VITEAZUL
ȘTEFAN PETROVICI * MEDALIA VICTORIA *COROANA ROMÂNIEI *
D.P. PERPESSICIUS CRUCEA DE RĂZBOI
ION PILLAT *
POIANĂ V. NĂSTURAȘ De adăugat: MARCU BEZA, participant la
VICTOR ION POPA lupte...
MIHAIL RALEA
MIHAIL SADOVEANU Dintre care: Voluntari (24): Octavian Goga, H.
VLADIMIR STREINU P. Bengescu, Ion Grămadă, Al-George Vasile, Vasile

23

Băncilă, Aurel P. Bănuț, Martha Bibescu, I.Al. Bran-
Lemeny, Gh. Brătianu, Al. Busuioceanu, George Matei
Cantacuzino, Mihail Celarianu, Aron Cotruș, Radu
Dragnea, C. Gane, Eugen Goga, Adrian Maniu, Dim.
Marmeliuc, Mihai Moșandrei, Vladimir Streinu, Victor
Slăvescu, Vintilă Russu-Șirianu, Marmeliuc Dimitrie,
I. U. Soricu; Morți (37): Ion Grămadă, Cireșoaia, 26
aug. 1917; Alexei Mateevici, aug. 1917; Mihail Său-
lescu, Predeal, iulie 1916; Constantin T. Stoika, 23 oct.
1916, la Boișoara; Ion Trivale, 11 nov. 1916; Rodion
Avram Stoerman; Haralambie Lecca, C. Popescu-
Azuga, Ion Bârseanul, Temistocle Bocancea, Nicolae
Burghele, Ottoi Călin, C. I. Coculescu, Tiberiu Con-
stantinescu, Victor Crăsnaru, Horațiu Deac, George Di-
amandy, Aurel Esca, Gheorghe Giosanu, Ion Cocârla-
Leandru, Lascăr Luția, Dimitrie Marinescu, Aurel Me-
troniu, Ion Moteț, Simeon Murafa, Ion Chiru-Nanov,
Andrei Naum, Gheorghe Oprescu, Constantin Panait,
Ștefan Petrovici, Avram Sădeanu, Gheorghe Skarlet,
Victor Slăvescu, Nicolae Vulovici, Elena Vulovici,
Alexandru Zagoritz, Max Wexler; Răniți (10), muti-
lați (8): D. P. Perpessicius, Camil Petrescu, Al-George
Vasile, Gh. Banea, Vasile Băncilă, Aurelian Bentoiu,
Gh. Brăescu, Gh. Brătianu, Radu Dragnea, Eugen
Goga, Haralambie Lecca; V.I. Popa; Al. Rosetti; Radu
R. Rosetti; Victor Slăvescu, Marmeliuc Dimitrie, Al. O.
Teodoreanu (Păstorel), I. Valerian.
Prizonieri (8): G. Topârceanu, Camil Petrescu,
N. Davidescu, Radu Dragne, Horia Furtună, Eugen
Goga, Titus Hotnog, D. Nanu.
Decorați (14): C. Argintaru, Gh. Banea; Vasile
Băncilă, Gh. Bârgăuanu, Gib I. Mihăescu, Mihai Mo-
șandrei; Barbu Solacolu, Pamfil Șeicaru, Al. Rosetti,
Radu R. Rosetti, Marmeliuc Dimitrie, Al. O. Teodo-
reanu (Păstorel), Vasile Voiculescu.
Ordine și Medalii: Ordinul Mihai Viteazul, Me-
dalia Victoria; Coroana României, Crucea de război.
Eroi ajunși deținuți politici sub regimul comu-
nist (11, dintre care 6 morți în detenție): Aurelian Ben-
toiu, mort în închisoare, 1963: Gh. Brătianu, mort în în-
chisoarea Sighet, 1953; G. M. Cantacuzino; Radu Drag-
nea, C. Gane, mort în 1962 la Aiud; Dumitru Iov, mort
în 1959 la Gherla; N. Davidescu, mort la Ocnele Mari;
Radu R. Rosseti, Vladimir Streinu, Victor Slăvescu,Al.
O. Teodoreanu (Păstorel).
În acest tabel sintetic există lista completă a ti-
nerilor condeieri implicați în ostilitățile Primului Răz-
boi Mondial, lista principalelor opere inspirate din tema
războiului de întregire, un tabel centralizator al morți-
lor, răniților, prizonierilor, voluntarilor din rândul scri-
itorilor, precum și lista decorațiilor, ordinelor și meda-
liilor conferite eroilor scriitori de pe linia întâi. În textul
Proiectului privind ridicarea unei plăci comemorative
întru cinstirea acestora, există date succinte despre im-
plicarea în lupte, despre opera fiecăruia în parte, despre
destinul lor nu lipsit de dramatism, în nemilosul veac
XX. Acest proiect cultural, la care lucrez intens de trei
24
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ani, a fost aprobat în ședința Consiliului Uniunii Scrii-
torilor din România din ianuarie 2017.
Cu aceste date în față se pot face câteva observații cu
caracter general și unele comentarii privind contribuția
tinerilor scriitori la Marele Război de Întregire a Nea-
mului și la edificarea literaturii române.
Mai întâi ar fi constatarea că avem a face cu o
listă realmente impresionantă ca număr, a participării
tinerilor scriitori la luptele de pe front; de-ar fi să ne
raportăm fie și numai la numărul total de actanți ai ace-
lor vremuri în câmpul literaturii, artei, publicisticii.
Această listă a scriitorilor combatanți pare să cuprindă
mai mult de o treime din totalul scriitorilor în viață la
acel moment, aspect de mare laudă – și de mândrie, de
bun îndemn pentru membrii actuali ai breslei noastre.
Care și în acest fel le aduce un prea-meritat omagiu, la
Centenar!
Ar fi de observat un alt aspect major, că în
această înșiruire avem de fapt numele cele mai impor-
tante ale viații literare din perioada imediat următoare
Unirii, mai exact din din perioada interbelică – și astăzi
considerată epoca de maximă înflorire a literelor ro-
mâne. Agârbiceanu, Ion Barbu, I. Al. Brătescu-Voi-
nești, Vasile Băncilă, Aurel P. Bănuț, Martha Bibescu,
Demostene Botez, Gh. Brăescu, Al Busuioceanu – ca să
mă refer doar la primele două litere din alfabet, sunt
nume care fac cinste literaturii noastre, dar și oricărei
mari literaturi europene. Spun asta cu toată convinge-
rea. (Spre finele Interbelicului, la apariția „generației de
aur”, ea însăși un produs de elită al perioadei respective,
Mircea Eliade, unul dintre reprezentanții de frunte ai
generației, făcea observația că intelectualii începutului
de secol XX își împliniseră idealul, realizaseră Unirea;
or, generația următoare era în căutarea unui nou ideal
pentru care să-și mobilizeze forțele creative. A survenit,
războiul, din păcate... Apoi, perioada comunistă, un
dezastru pentru elita scriitorilor din Interbelic.
Ar mai fi de făcut o observație privind tabelul
sinoptic prezentat. La o repede-lectură a numelor celor
implicați pe front, poate să surprindă faptul în sine că
mari și foarte mari scriitori stau alături de nume puțin
cunoscute sau obscure. Un paradox ușor de înlăturat, la
o mai atentă cercetare, pe cât de dureros altfel. Căci
vom consulta lista celor care au murit pe front și vom
constata că sunt chiar numele despre care nu știm mai
nimic. Să privim lucrurile mai îndeaproape și să exami-
năm situația pentru fiecare caz în parte. Într-o primă
aproximare, pare logic că tinerii morți pe front n-au
avut timpul strict necesar pentru a-și edifica o operă
care să-i impună atenției generale. Concentrați pe front,
iar unii prezentându-se ca voluntari, trimiși în linia în-
tâi, au plătit cu jertfa supremă dragostea lor față de
neam și glie. Scriseseră câte ceva: poezii, traduceri,
exegeze, publicistică mai ales, note de călătorie, jurnale
de front – sunt chiar motivele pentru care cercetătorii i-
au trecut în rândul scriitorilor. Și totuși, îți spui, e cale
lungă de la un intelectual care își notează idei și trăiri
personale și un scriitor adevărat, precum Camil, precum

Perpessicius. Numai că la o cercetare atentă - căci în
chestiuni de maximă gravitate precum aceasta nu ne pu-
tem pronunța numai pe baza unor impresii personale, ci
e musai să răspundem la o întrebare simplă, pe cât de
corectă: Dar dacă tânărul Camil Petrescu ar fi murit pe
front, ce ar fi rămas în urma lui? Deja știm că a fost grav
rănit, s-a refăcut de bine de rău, a reintrat în lupte, după
care a căzut prizonier, a fost declarat mort (!) și a reve-
nit în țară și în literatura română abia după doi ani, din
Germania. Că a scris imediat sau mult mai târziu despre
războiul la care luase parte, acesta e un alt aspect, des-
pre care nu vorbim pe moment. Căci întrebarea este to-
tuși alta: Ce scrisese Camil Petrescu înainte de 1916?
Prin ce se făcuse remarcat? Cu ce ar fi rămas în litera-
tura română dacă nu avea norocul să supraviețuiască ră-
nilor, prizonieratului? Și răspunsul este edificator, pe
cât de nefavorabil lui Camil. Consultăm biografia auto-
rului: născut în 1894, în același an cu Păstorel, cu Pam-
fil Șeicaru, Gib I. Mihăescu, Ion Luca, marele Camil
publicase până în 1916 un singur articol, sub pseudo-
nim, în Flacăra; iar Ciclul Morții, versuri, apare în 1923
(romanul Întâia noapte..., apare abia în 1930); ar fi su-
ficient acest singur argument pentru a înțelege că afir-
marea ca scriitor nu e lesnicioasă, ca să nu spunem că
este foarte diferită de la un autor la altul și se numește
destin literar; dar adaug, spre edificare, că Gib Mihă-
escu a debutat editorial abia în 1928, iar G. M. Zamfi-
rescu în 1924. Gestația operei, nu? Însemnați pe viață
prin suferințele și frustrările resimțite – și despre care
nu se știe dacă au trecut total în operă. Acele dureri înă-
bușite.
Ce operă edificatoare, durabilă să fi lăsat Las-
căr Luția, mort în 1916, la 21 de ani?! Ce operă impu-
nătoare ar fi putut lăsa în urma sa un Horațiu Deac, mort
la 25 de ani, nume ca și necunoscut, dacă Gh. Brăescu,
născut în același an 1891 (prizonier în Germania, cu un
picior amputat) a debutat editorial abia în 1919?; sau D.
P. Perpessicius (acesta cu brațul drept reconstruit, nefo-
losibil) care a debutat în 1925 cu Repertoriu critic (iar
placheta de poezii Scut și targă a apărut în 1926?!) Tot
așa, Ion Vinea, Victor Ion Popa, Octav Dessila, născuți
în 1895, au debutat mult după marea Unire. De-ar fi pie-
rit în conflagrație, nimeni n-ar mai fi știut de acești lite-
rați, poate i-am fi pomenit doar la Centanar – nume rea-
duse la lumină din arhivele vremii de istorici devotați,
precum acești 39 tineri condeieri morți eroic pe câmpul
de bătălie... Ce operă să fi lăsat basarabeanul Simeon
Murafa, mort în 1917, când Radu R. Rosetti, leatul lui,
rănit la Mărășești, decorat cu cel mai mare Ordin, Mihai
Viteazul, mare istoric, devenit în 1935 membru al Aca-
demiei Române, ne-a dat Istoria limbii române abia în
1946? (ca să moară în închisorile comuniste, la Sighet,
în 1949). Numele lui Ștefan Petrovici, mort în septem-
brie 1916 nu ne spune mare lucru, însă vom constata că
nici marele Tudor Vianu, corifeu al esteticii noastre în
Interbelic, nu dăduse nimic concludent înainte de 1925
(Dualismul artei), iar alții, din același contingent, pre-
cum Ionel Teodoreanu, romancierul de mare succes,
25
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
vine cu Medelenii abia în 1924, cum și Vasile Băncilă,
mutilat de război, medaliat, debutat editorial în 1927.
Afirmarea prematură a talentului/geniului este
totuși o excepție de la regulă, este cazul unui Eminescu,
unui Labiș, chiar a lui Mihail Săulescu, mort la 29 de
ani, dar care deja publicase trei plachete de versuri; iar
regula în viața literară este truda obscură pe text și afir-
marea scriitorului ca atare abia la 30 de ani, la 40 de ani,
la...
Să mai luăm un ultim caz de scriitori-pereche,
născuți în același an, 1892: Constantin T. Stoika, mort
în 1917, la 25 de ani și Aurelian Bentoiu, el însuși con-
siderat mort la Turtucaia, recuperat ca prin minune,
combatant în continuare; apoi mare jurist, deputat, mi-
nistru – și ajuns în închisorile comuniste la an 1948, ca
să moară tot în detenție, în 1963; într-un răgaz dintre
cele două condamnări a apucat să scrie un volum de po-
ezii și trei capitole dintr-un roman autobiografic (Zări
și zodii). Posteritatea autorului. Iar în cazul C.T. Sto-
ika, niște urmași au înființat o fundație, se străduiesc să-
i publice opera, să-l mențină în atenția celor care îndră-
gesc literele române și ideea de jertfă pentru Patrie. Au-
rel Metoniu, nume nouă necunoscut, dar condeier plin
de vervă la vremea lui, moare în octombrie 1918; Con-
stantin Gane, leatul lui din 1885, după Amintirile unui
fost holeric, 1914, a dat următoarea sa carte, tot despre
război, în 1922, după care au urmat alte 10 romane; a
ajuns în închisorile comuniste, sfârșind la an 1962, în
sinistrul Aiud...
Se vor încrunta scepticii de meserie: totuși, să-
i considere scriitori în principiu, doar pentru niște ver-
suri, pentru niște însemnări de front? Da, vom răspunde.
Este printre altele cazul lui Ioan Missir, care la două de-
cenii după Unire a prelucrat notițele de front din luptele
de la Cașin-Oituz și a dat romanul Fata Moartă, una
dintre capodoperele romanului românesc; obținând pe
loc premiul SSR și Premiul Academiei; impresionează
chiar stilul frust, notația abruptă a scenelor de un tra-
gism indicibil, ceea ce l-a convins pe Iorga să-i scrie o
prefață entuziastă.
Nu mai urmez cu această înșiruire a perechilor
de scriitori, dintre care unii au murit eroic în conflagra-
ție, iar cei mai norocoși au supraviețuit – ca să se anga-
jeze în linia întâi a luptei pentru edificarea unei literaturi
naționale. Pe de-o parte, gloria unei morți eroice, pentru
țară și națiune, pe de altă parte, tinerii scriitori supravi-
ețuitori, devenițiscriitori de vârf, cei despre care vor-
bește istoria literaturii noastre. Cu jale nesecată, îți spui:
prin pierderea celor 39, care înseamnă o treime din to-
talul scriitorilor implicați în ostilități, de fapt literatura
română este mai săracă cu o treime din operele pe care
ei ar fi putut să le aducă la lumină. Moartea violentă a
unui singur om, prin împușcare din tranșeea inamică,
mi se pare un lucru nu doar tragic, ci abominabil în sine,
de neiertat, în veci. Ce să spui atunci despre moartea
atâtor tineri scriitori!? Dar despre moartea sutelor de
mii de combatanți români, anonimi, anonimi? Se sparie
gândul... Singura consolare, în absolut, ar fi că tinerii

eroi au mers la moarte fără ezitare, cu deplină convin-
gere că Țara merită totul, inclusiv viața ca atare.
În amintirea noastră recunoscătoare, iată-i pe
scriitorii combatanți în Primul Război Mondial, încolo-
nați pe pe o placă memorială, angajați într-un marș ab-
stract, spre gloria eternă: morții de atunci pentru Patrie,
și viii rămași în tranșeele literelor române! La Centenar,
omagiul nostru pentru toți combatanții, morți ori supra-
viețuitori, deopotrivă eroi, meritând cinstirea și recu-
noștința noastră emoționată.
Lucian GRUIA
Locuirea brâncuşiană
Pentru a ajunge la temeiul existenţei, filosoful
Martin Heidegger consideră că omul trebuie să atingă
stadiul “locuirii autentice”, înţelegând prin aceasta că
fiinţarea, subconştientă şi inconştientă, se deschide
prin conştiinţă (fiinţa personală) la Fiinţa fiinţării, atin-
gându-se stadiul de fiinţă supraconştientă/supraperso-
nală. /1/
Fiinţarea rezidă aşadar, în starea sensibilă de a
exista şi cunoaşte numeroase gradaţii:
a). materia anorganică (pământul, pietrele, me-
talele, apa, aerul, focul etc.) nu fiinţează, ele există pur
şi simplu, sunt “lipsite de lume”;.
b). materia organică (plantele, animalele şi
omul) fiinţează pe diverse trepte evolutive. Plantele
sunt situate pe treapta inferioară a fiinţării, animalele
pe cea medie, iar omul pe cea superioară - dacă locu-
ieşte autentic (inautenticul existenţei sale nu l-ar deo-
sebi prea mult de animalele călăuzite predominant după
instinct). Omul inautentic poate atinge stadiul de fiinţă
personală, pe când cel autentic poate recepta fiinţa ab-
solută, suprapersonală.
În ce constă locuirea autentică, vom vedea,
după o etapă preliminară, prin care ne vom alătura con-
cepţiei brâncuşiene despre viaţă, apoi vom păşi împre-
ună cu filosoful german şi sculptorul român spre “locu-
irea brâncuşiană”.
Pasul preliminar îl vom parcurge printr-o di-
versiune. Heidegger consideră că şi materialele anorga-
nice (lipsite de lume) pot fi atrase în sfera fiinţării, dacă
26
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
omul se gândeşte la ele, folosindu-le. Pentru Brâncuşi
ele înseamnă mult mai mult, au un suflet (o fiinţă reală)
care trebuie dezvăluită. Important este că şi materialele
pot contribui, dacă sunt prelucrate în scopul locuirii au-
tentice, la dezvăluirea fiinţei, adică a temeiului care
echivalează cu adevărul existenţei. Să ilustrăm, prin
câteva aforisme relevante, concepţia sculptorului asu-
pra importanţei materialelor:
„Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul –
tăind în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile
sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile
materialului.” (Aforismul 25)
„...Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă
fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la
iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu ade-
vărat vizibilă.”(Aforismul 18)
„...Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în ar-
monie cu spiritul materialului.” (Aforismul 19)
Dar ce se poate face cu materialele? Desigur,
obiecte şi artefacte. Deosebirea dintre ele constă în fap-
tul că primele sunt concepute utilitar, pe când celelalte
în scopul revelării fiinţei. Fiinţa îşi dictează condiţiile
propriei sale relevării. În acest moment de graţie, omul
trăieşte plenar: faptul-de-a-fi-în-lume ; faptul-de-a-fi-
laolaltă-cu ; înţelegerea, libertatea, grija ; faptul-de-a-
fi-întru-moarte. Dar să-l cităm pe Heidegger /2/: “Dar
pe pământ spune deja sub cer. Ambele implică rămâne-
rea dinaintea divinităţilor şi includ faptul de a aparţine
comunităţii oamenilor. Cei patru: pământul şi cerul, di-
vinitorii şi muritorii formează un tot, plecând de la o
unitate originară.”(tetrada).
“Muritorii locuiesc în măsura în care salvează
pământul (…). Salvarea nu smulge doar dintr-un peri-
col; a salva înseamnă propriu-zis a elibera ceva întru
esenţa sa proprie. A salva pământul este mai mult decât
a profita de el sau chiar a-l trudi. Salvarea pământului
nu duce la înstăpânirea asupra pământului şi la supune-
rea lui, de unde n-ar mai fi decât un pas până la exploa-
tarea neînfrânată.
Muritorii locuiesc în măsura în care primesc
cerul ca cer. Ei lasă soarelui şi lunii mersul lor, aştrilor
le lasă calea lor, lasă timpurilor anului binefacerile şi
asprimile lor, nu fac din noapte zi şi nici din zi chinui-
toare neodihnă.
Muritorii locuiesc în măsura în care îi aşteaptă
pe divini ca divini. Sperând, ei le oferă nesperatul. Stau
în aşteptarea semnelor sosirii lor şi nu se înşală asupra
emblemelor absenţei lor. Nu-şi fac zeii lor şi nu se de-
dau cultului idolilor. Chiar în nemântuire, ei mai
aşteaptă încă mântuirea ce le-a fost retrasă.
Muritorii locuiesc în măsura în care îşi călău-
zesc propria esenţă – a avea putinţa morţii ca moarte –
în fiinţa acestei putinţe şi în folosirea ei, cu gândul ca
să fie o moarte bună. A-i călăuzi pe muritori în esenţa
morţii nu înseamnă nicidecum a face din neantul vid al
morţii supremul ţel, aşa cum nu înseamnă să întuneci
locuirea prin oarba ţintuire a sfârşitului.

În salvarea pământului, în primirea cerului, în
aşteptarea divinilor, în călăuzirea muritorilor se petrece
locuirea ca acea împătrită ocrotire a tetradei”.
În concepţia filosofului german, omul dobân-
deşte locuirea autentică după ce dobândeşte conştiinţa
condiţiei sale de fiinţă muritoare. A locui este similar
cu a cultiva pământul şi de a culege roadele. Construi-
rea desemnează edificarea, întreţinerea, îngrijirea în ve-
derea existenţei autentice/cu rost pe pământ. A construi
înseamnă a întemeia, a îngriji creşterea, a edifica, a in-
stitui construcţia. A locui mai înseamnă: a fi ocrotit, a
trăi în pace, a fi liber.
Iată ce mai spune Heidegger: “Locul introduce
unitatea pământului şi a cerului, a divinilor şi a murito-
rilor într-o aşezare ordonând aşezarea de spaţii. Locul
rânduieşte tetrada într-un dublu sens. Locul admite te-
trada şi o ordonează. Ambele, în speţă rânduirea ca ad-
mitere şi rânduirea ca ordonare, trebuie să constituie un
tot. În această calitate de dublă rânduire, locul este o
pază a tetradei, sau, cum spune acelaşi cuvânt, un loc al
găzduiri. Lucruri de felul unor asemenea locuri găzdu-
iesc sălăşluirea oamenilor”.
Construirea înseamnă pro-ducerea unor ase-
menea locuri. Construcţiile autentice marchează locui-
rea aducând-o în esenţa ei şi găzduiesc această esenţă
al cărei temei este: salvarea pământului, primirea ceru-
lui, aşteptarea divinilor, călăuzirea muritorilor.
Pentru Heidegger filosofia tinde să devină co-
pia cunoaşterii absolute, care prexistă şi noi o redesco-
perim, cum zice Platon. Redescoperirea ideilor abso-
lute, se face când se crează condiţiile necesare pentru
ca Fiinţa să apară. Omul, conştient, prin opera de artă,
poate realiza această deschidere. Fiinţa se descoperă pe
sine numai dacă o raportăm la nimic. Atunci devenim
conştienţi că fiinţa există. Omul, ca fiinţă întrebătoare
se caută pe sine şi ajunge la logosul lui ON, adică la
ONTOLOGIE. /2/
Fiinţa fiinţării diferită de fiinţa individuală.
Prin om, fiinţa proprie iese la lumină, apoi se dezvăluie
fiinţa fiinţei (ideea de fiinţă). La Platon, peste toate ide-
ile absolute, aceea a BINELUI este cea mai înaltă şi le
conduce pe toate. Şi la Brâncuşi binele primează, din
moment ce în aforismele sale afirma că vrea să aducă
bucurie pură şi că ar dori să se joace copiii în parcuri cu
sculpturile sale reprezentând animalele tinere.
La Heidegger ideea ADEVĂRULUI este abso-
lută şi aceasta reprezintă esenţa artei cât şi temeiul aces-
teia, iar FRUMOSUL constituie o faţetă a ADEVĂRU-
LUI: “Instalarea adevărului în operă este producerea
unei fiinţări care până atunci n-a existat niciodată şi
care nici nu va mai apărea vreodată. Producerea situ-
ează această fiinţare în aşa fel în deschis, încât abia ceea
ce urmează să fie produs luminează deschiderea des-
chisului în acre el iese la iveală. Acolo unde producerea
aduce în mod expres deschiderea fiinţării, adică adevă-
rul, ceea ce este produs este o operă. O asemenea pro-
ducere este creaţia.” Şi mai departe, “Instalarea adevă-
rului în operă este producerea unei fiinţări care până
27
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
atunci n-a existat niciodată şi care nici nu va mai apărea
vreodată. Producerea situează această fiinţare în aşa fel
în deschis, încât abia ceea ce urmează să fie produs lu-
minează deschiderea deschisului în acre el iese la
iveală. Acolo unde producerea aduce în mod expres
deschiderea fiinţării, adică adevărul, ceea ce este pro-
dus este o operă. O asemenea producere este creaţia.”
În procesul creaţiei, opera şi artistul se conto-
pesc. Opera de artă reprezintă un ustensil care include
o alegorie şi un simbol. Prin aceste ingrediente, însoţite
de punerea-de-sine-în-operă a adevărului, fiinţarea
ajunge la fiinţa ei. ADEVĂRUL reprezintă starea de
neascundere a fiinţării, iluminează fiinţa, deschizând-o
ca întreg. Strălucirea fiinţei, rostuită în operă este FRU-
MUSEŢEA ei.
Ca să se reveleze ADEVĂRUL şi BINELE tre-
buie întâi să se manifeste LIBERTATEA. Numai o fi-
inţare liberă poate atinge transcendentul, Dasein-ul ne-
utru, androginic, există în favoarea lui însuşi şi aceasta
reprezintă condiţia metafizică a omului. Transcendenţa
înseamnă a fi în lume, iar libertatea înseamnă a fi în
vederea a ceva. Din cele două se naşte temeiul care pre-
supune:
- nivelul proiectului de ctitorire (la nivelul li-
bertăţii totale);
- nivelul dobândirii de teren ferm (posibili-
tăţile finite de realizare – mediul, materialele etc);
- realizarea concretă (unică).
Aplicând locuirea autentică la Hölderlin, filo-
soful remarcă faptul că omul locuieşte în mod poetic,
dacă strânge esenţa prin armonie şi strălucire, apropie
cerul de pământ, măsurând intervalul Cer-Pământ, adu-
cându-le unul spre altul, întrucât aici are loc vieţuirea,
iar dimensiunea sa creativă şi-o caută măsurându-se cu
divinitatea. Dar divinitatea este necunoscută, zeul se re-
levă ca cel ce se ascunde în lucruri familiare, dîndu-le
strălucire.
În cazul locuirii brâncuşiene, spaţiul fizic, re-
prezintă întrepătrunderea a trei spaţii specifice:
- unul înăuntrul căruia imaginea plastică
poate fi descoperită;
- celălalt închis în volumul unei figuri;
- spaţiul ambiental, dintre volumele formelor
plastice.
Spaţiul artistic scoate din neascundere, adevă-
rul, relevându-se fiinţa. Prin croirea spaţiului, se elibe-
rează locuri privilegiate care pregătesc locuirea auten-
tică. Croirea mai înseamnă admiterea şi rânduirea. Ad-
miterea lasă să se manifeste deschisul, iar rânduirea
oferă posibilitatea lucrurilor de a-şi aparţine rostului
lor, aparţinându-şi unul altuia. Această strângere lao-
laltă este o ascundere eliberatoare în cadrul locului,
înţeles ca o vastitate liberă, care oferă lucrurilor posibi-
litatea să se deschidă în odihna de sine.
“Sculptura ar fi întruchiparea de locuri care,
deschizând un ţinut şi păstrându-l, adună şi menţin în
jurul lor un câmp liber, care acordă lucrurilor existente
un câmp liber, care acordă lucrurilor existente acolo o

aşezare, iar omului o locuire în mijlocul lucrurilor. “ –
menţionează Heidegger.
Volumul sculpturilor nu delimitează spaţii care
să opună un interior, exteriorului.
La Brâncuşi, concepţia sa generală despre
lume, reieşită din aforismele sale şi modul de viaţă pe
care l-a practicat, care nu e alta decât aceea a ţăranului
român tradiţional, este în deplină concordanţă cu armo-
nizarea tetradei: comuniune cu natura, religiozitate de
tip panteist, întemeierea unei familii, construirea unei
gospodării, împăcare cu soarta de fiinţă muritoare, cre-
dinţă în mântuire.
A-fi-în-lume, însemnă pentru Brâncuşi nu nu-
mai acestă integrare în Marele Tot, dar şi căutarea Fi-
inţei vietăţilor şi a omului. El nu a inventat o altă lume
imaginară ci a căutat să dezvăluie prototipurile, mode-
lele fiinţelor reale. Oricât de stilizate apar sculpturile
sale, ele au pornit de la personaje reale: George pentru
Somnul şi Portretul lui George, un copil orb pentru ca-
petele de copii, D-şoara Pogany, Eileen, Nancy Cu-
nard, Baroneasa R.F., . Georgescu-Gorjan, Gh. Chiţu
etc, chiar şi pentru ovoidul pur al Începutului lu-
mii/Prometeu? a avut un model, capul dansatorului
Serge Lifar?
Cu acest aspect, trecem la construirea în vede-
rea locuirii autentice, prin care se dezvăluie fiinţa fi-
inţării, sau, mai degrabă, o nouă fiinţă ia naştere.
Proiectarea brâncuşiană, consta în următoarele
aspecte:
- meditaţia îndelungată a artistului până la re-
velarea sufletul subiectului sculpturii;
- modelarea în lut, ghips ori prelucrare în
lemn a temelor obsesive, realizarea serială - ca etape
intermediare pentru atingerea formei definitive (uneori
seria rămâne deschisă).
Dobândirea de teren ferm echivalează cu ale-
gerea materialelor corespunzătoare viitoarlor artefacte.
Realizarea concretă constă în şlefuirea până la
desăvârşire a marmurilor cioplite direct, turnarea în
metal şi polisarea până la “oglindă” a bronzurilor şi oţe-
lurilor inoxidabile.
Aceste etape constituie pentru Brâncuşi, con-
diţiile manifestării fiinţei. Aceasta apare (ne spune He-
idegger) de la sine, când i se creează condiţiile necesare
şi suficiente de manifestare. Şi astfel ni s-au dezvăluit
fiinţele brâncuşiene ale: Peştilor, Păsărilor, Focilor,
Ţestoaselor şi Oamenilor (copii, tineri, bărbaţi, femei).
Citindu-l pe Haidegger, am ajuns la o teorie
proprie asupra inspiraţiei, care se poate aplica oricărui
artist, deci şi sculptorului Constantin Brâncuşi. Medi-
tând îndelung asupra unei idei, într-un moment de har,
supus unei revelaţii absolute şi libere, fiinţa obiectului
meditaţiei se dezvăluie din neascundere, atunci când fi-
inţa individuală iese din sine şi intră în contact cu fiinţa
colectivă, supraindividuală. Există şi platonism în teo-
ria heideggeriană, care admite că între ideile pure, ideea
BINELUI este dominantă, ceea ce regăsim şi în co-
cepţia lui Brâncuşi despre artă. Oare nu spunea şi
28
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
artistul român că prin sculpturile sale vrea să aducă bu-
curie pură şi că ar dori ca să se joace copiii cu ele, prin
parcurile publice?
Grija pentru tetradă se manifesta la Brâncuşi
prin comportament destul de ciudat vis-a-vis de se-
meni, având reticenţe faţă de persoanele pe care le con-
sidera malefice (necorespunzând, după părerea mea,
unei locuiri autentice). În replică, faţă de cei pe care-i
agreea, manifesta o bunătate şi o grijă paterne.
În ceea ce priveşte relaţia cu divinitatea, în ca-
drul locuirii, Brâncuşi a realizat sculptura Adam şi Eva,
columnar, ca şi Regele regilor şi de aceeaşi mărime cu
acesta, semn că Dumnezeu a făcut omul “după chipul
şi asemănarea sa”.
În sfârşit, faptul de a fi-întru-moarte l-a revelat
în monumentele funerare realizate: Sărutul, Rugăciu-
nea + Bustul lui Petre Stănescu, Ansamblul munumen-
tal de la Târgu-Jiu, precum şi în proiectul Templului
eliberării sufletului de corp (din păcate nerealizat).
Împăcarea cu moartea, văzută în ipostaza ei
platonică, eliberatoare o regăsim şi în grupul mobil
“copilul în lume”, alcătuit din Primul pas + Coloană +
Cupa lui Socrate) şi mai ales a proiectului Templului
eliberării sufletului de corp, (imaginat pentru maharad-
jahul indian Raoul Holkar, din Indor).
În Preliminarii la capitolul Templul Meditaţiei
– veşnicia unui proiect brâncuşian, brâncuşiologul (fi-
losof şi etnolog) Ion Pogoriloschi, regretă faptul că nu
s-a petrecut (cu toate că personalităţile au fost contem-
porane) o întâlnire între: Eliade – “ hermeneutul tuturor
religiilor, aflat în căutarea modelelor exemplare; Jung
– “psihologul adâncurilor, scoţând la vedere arhetipu-
rile inconştientului colectiv; Heidegger – comentator
de profunzime a “paradigmei templului şi a locuirii”; şi
Brâncuşi – “artistul formelor esenţiale, propuse lumii
ca semne ale adevăratei realităţi, cumva întrevăzute de
el” /1/. Fără să comenteze relevanţa teoreticienilor
amintiţi asupra statuarei brâncuşiene (probabil o va
face în cartea la care lucrează privind Templul Medi-
taţiei), exegetul ar fi dorit ca motivul prezumtiv al mi-
rificei întâlniri imaginare să fi fost ideea templului.
În altă cercetare, Atelierul: organic versus mu-
zeal /3/, Ion Pogorilovschi consideră că ultimul atelier
brâncuşian (cel din Impasse Ronsin nr. 11, reconstituit
în incinta Muzeului parisian de Artă Modernă), repre-
zintă un model exemplar de locuire întru Fiinţă şi că
ambientul său generează un spaţiu sacru, ceea ce cores-
punde perfect exigenţelor heideggeriene. Acelaşi exe-
get subliniază şi faptul că prin centrarea existenţială ar-
hetipală, acelaşi atelier creează un spaţiu antropologic
organic, aflat la antipodul celui ştiinţific, geometric,
ceea ce întruneşte şi exigenţele jungiene.
În ultima vreme tot mai mulţi brâncuşiologi fac
referiri la Heidegger. Il vom mai pomeni doar pe Paolo
Galleriani, care în artcolul Actualitatea lui Brâncuşi
(consideraţii după o călătorie la Târgu-Jiu) /4/, co-
mentează importanţa pentru sculptorul român a locului
amplasării sculpturii, a soclului, a relaţiilor dintre
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

acestea şi spaţiu, precum şi a tăcerii demiurgului. Cri-
ticul de artă italian citează un fragment din Heidegger,
pe care îl voi reproduce în întregime, după care voi în-
cerca să comentez şi eu, după puterile mele, întâi pe fi-
losoful german, apoi pe psihologul elveţian.
Despre raportul sculptură-spaţiu, Heidegger s-
a pronunţat explicit:
„Jocul raporturilor dintre artă şi spaţiu ar trebui
gândit plecând de la experienţa locului şi a străzii. Arta
ca sculptură: nu este încă o luare în posesie a spaţiului.
Sculptura n-ar trebui să fie niciodată o confrun-
tare cu spaţiul.
Sculptura ar trebui să fie învelişul-corp al unor
locuri care, deschizând o stradă şi veghind-o, să adune
în jurul său un ce liber, care să dea dimensiune tuturor
lucrurilor şi oamenilor, o locuire deci, în mijlocul lu-
crurilor.
(…) Sculptura: o aşezare a operei încorporând
locurile şi, prin aceasta, deschizând o cale pentru o po-
sibilă coabitare cu oamenii, pentru o posibilă rămânere
a lucrurilor care o înconjoară şi o privesc.
Sculptura: straiul-corp al adevărului Existenţei
în operă a locului.” /3/
Pentru decodificarea textului trebuie să rezu-
măm extrem de succint acea parte din filosofia heideg-
geriană care se referă la rostul operei de artă, ceea ce ne
va permite să ajungem şi la teoria arhetipurilor jungi-
ene, încercând astfel să demonstrăm că cei doi mari
gânditori sunt, în privinţele care ne interesează, com-
plementari.
Prima afirmaţie a citatului reprodus atestă on-
tologic statutul flaneur-ului şi ne va folosi la capitolul
dedicat analizei acestei stări.
Următoarele două propoziţii afirmă că sculp-
tura şi spaţiul sunt complementare şi desigur îngemă-
nate. Exteriorul statui modelează spaţiul, locul, strada,
redimensionând peisajul şi chiar comportamentul
uman, locuirea.
Pentru a explica ce trebuie să înţelegem printr-
un ce liber, trebuie să pătrundem mai în profunzime în
teoria haideggeriană.
Pentru filosoful german, ultimul descendent
strălucit al “căii regale” platoniciene, subiectul nu este
închis monadic într-o carapace ci se regăseşte de la în-
ceput (genetic) în lume. Subiectul nu este altceva decât
rezultatul unei fiinţări oarecum inconştiente, care deve-
nind conştientă se deschide spre sine, atingând stadiul
de fiinţă. Lumea nu este altceva decât totalitatea care
înglobează orice fiinţare şi o face posibilă. Ea repre-
zintă totodată zestrea posibilităţilor de a fi, are caracter
transcendent şi este luminată aprioric. Fiinţarea (da-
sein-ul) reprezintă latenţa lui a fi. Ea implică prezenţa
în lume şi libertatea, aşadar este specifică omului. În
această raportare dezvăluitoare la fiinţare se petrece o
irumpere a fiinţării omeneşti în întregul fiinţării şi astfel
fiinţarea ajunge la sine însuşi. Pe această treaptă onto-
logică se conturează constituţia de fiinţă, caracterizată
prin: faptul-de-a-fi-în-lume, faptul-de-a-fi-laolaltă-cu
ceilalţi, înţelegerea, libertatea, transcendenţa, proiec-
tul, grija, faptul-de-a-fi-întru-moarte. Raportările la fi-
inţare pot fi cognitive şi necognitive, cele superioare,
cognitive sunt orientate spre “ce” şi “cum” este fiinţa-
rea, adică spre logosul lui on (ontologie). Fiinţarea
acesta oarecum inconştientă poate duce la trezirea fi-
inţei conştiente, adică întrebătoare de sine şi de lume.
Aşadar, fiinţa conştientă, întrebătoare, ar fi ce-
ul liber heideggerian.
NOTE:
1. Martin Heidegger – ORIGINEA OPEREI DE
ARTĂ (Ed. Univers, Buc., 1982)
2. Martin Heidegger – REPERE PE DRUMUL
GÂNDIRII (Ed. Politică, Buc., 1988)
3. Ion Pogorilovschi – Atelierul: organic versus
muzeal în BRÂCUŞIANA & BRÂNCUŞIADA (Ed. Emi-
nescu, Bucureşti, 2000);
4. Paolo Galleriani - Actualitatea lui Brâncuşi
(consideraţii după o călătorie la Târgu-Jiu) în Capitolul
BRÂNCUŞI 120 din CAIETE CRITICE nr. 1-2/1997;
Ipocrizia n-are vârstă
Un adolescent, nota stând aplecat asupra mesei,
intențiile sale bune, în timp ce mama sa călca rufe.
,,Dacă aș vedea pe cineva stând să se înece,
scria adolescentul, m-aș arunca de îndată în apă, să-i vin
în ajutor. Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, i-aș
salva pe copiii de acolo.
Dacă ar fi cutremur, nu m-aș teme să mă arunc
între dărmături, pentru a salva vreo viață. Și apoi, mi-aș
dedica întreaga existență ajutorării săracilor din lumea
întreagă…”
Mama îi spune:
– Te rog, du-te până jos și cumpără o pâine.
– Mamă, dar nu vezi că plouă?
(Din pildele Părintelui Protopop Nicolae Șin-
can, slujitor la Catedrala Mare Tg. Mureș)

29

Lucian AVRAMESCU
Nimeni, îmi spui, n-a murit din lipsă de poezie
De foame mor oameni, să rabzi
Nu poți o veșnicie
Și setea usucă omul ca pe un vreasc
Nimeni, îmi spui, n-a murit din lipsă de poezie
Dreptate ai, răspund împăciuitor,
Nimeni n-a murit fiindcă nu l-a citit pe Eminescu,
Unii n-au ascultat Beethoven niciodată
Iar ca români, pe românul George Enescu
Unii ajung miniștri ai culturii
Trăiesc chiar foarte bine
Ochiul lor nu cunoaște încețoșarea lacrimei
Iar o nocturnă de Chopin
N-a făcut să vibreze timpanele lor veline
Nimeni n-a murit din lipsă de vers
Imi spui apăsat, cu subînțeles, cu o anume mândrie
Dar te întreb dacă nu cumva
Duc o viață de morți, cei fără pic de poezie?
Și-n grotă, primitivul, după ce vâna un mamut
Fericit că n-a fost vânat el
Picta cu pietrele colorate ale muntelui
Fericirea lui ca pe un liric pastel
Acolo, zic, acolo s-a petrecut
Primul vers, prima mângâiere prin cuvinte
Iar murmurul apei și vântul
Ne-au îmbogățit sufletul cu un solfegiu, cu o aripă, ia
aminte
20 iunie 2019, Sângeru
30
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Se-nghiontesc ca neamurile lângă mormânt
Țopăie unii, bestial bat din tobe
Se-nghiontesc ca neamurile lângă mormânt
Toți par siguri pe ei, fiecare se-nscrie
Ca-n ședințele de partid, la cuvânt
Stranie și sinistră butaforie
Din lumea asta facem parte cu toții
Savanții-târfă și târfele care-și fac meseria
Oneste ca asasinii și hoții
Lume pestriță, mereu în război
Cade răpus de icterul negru din el câte unul
Dezlânat și eroic ca un strigoi
In care nu-i nevoie să se tragă cu tunul
Bătăliile-s pentru orice, pentru fală
Unii crapă de grija altora, sau pentru banii cu care vor
intra în mormânt
Le amintesc, ce zicea actorul Richard Gere
Că nimeni n-a scăpat viu de pe acest pământ
22 iunie 2019, Sângeru
Cine să mai creadă că în noaptea de Sânziene,
femeile…
Spui că-s legende, cu sânziene și crai
Frumoasele minciuni ale poeziei,
Cine să mai creadă că noaptea, femeile
In rouă se scăldau, fără învelișul fustei și iiei?
Iar eu îți răspund că e adevărat
Polenul dragostei intră în ele fertil
Chiar vracii spun că-n noaptea de Sânziene
Femeile rămân borțoase cu cel mai frumos copil
Și noi, mă contrazici, și noi am făptuit
Minunea unui copil frumos
Și nu era în noaptea de Sânziene
Ci, ca timp, ceva mai în jos
Te înșeli, i-am răspuns, amarnic te-nșeli
Noaptea de Sânziene nu e fixată rigid în calendar
Momentul divin cade când iubirea
Își desface petalele cerescului dar
Diseară începe a Sânzienelor noapte
Dacă e așa, dacă e așa
Spune-mi – mi-ai zis – o poezie nemincinoasă
Sau ceva care să semene cu ea
23 iunie 2019

Cât te iubesc, cât te-am iubit cu totul
E marea ca un legământ de valuri
Pe care-l iscălești fără notar
Cu valurile ei ce nu știu carte
Dar ritmic și lizibil scriu cu var
Alb înspumat, turmă de oi mânată
De undeva de după orizont
Câtă iubire a-ncăput în tine
Deschide-mi, să te cânt, și mie cont
Mare pentru iubiri fără de nume
Mare pentru bronzați și pentru blonzi
Decont pentru fărădelegi postume
Refugiu pentru lirici vagabonzi
Primește-mă ca pe un prunc în tine
Cum ai primit poetul cela antic
Înot, promit, să trec Mediterana
Și să mă-ntorc pe spate din Atlantic
Iubita mea, femeia mea albastră
Cu țâțe de meduze și de stânci
Cât te iubesc, cât te-am iubit cu totul
Și-acolo unde apele-s adânci
Se face iară seară, pășim singuri
Eu pe nisip, cu pași de apă tu
Și nu știu dacă îmi rămâi sortită
Sau unul dintre noi se prefăcu
25 iunie 2019
Bucuria ultimului val
Pe fața mea arsă, de comete tăiată,
Tu te distingi ca extrasă din vis
Ești frumoasă ca luna, mult prea vag pistruiată,
Partea vizibilă din paradis
Sunt bătrânul și marea, valul nu mă conturbă,
Sunt sătul de de toate și avid mai ales
Să trăiesc netrăitul de la ultima curbă
Unde, din șine, locomotivele ies
Fața mea se arată mai bronzată din toate
Mă privesc – mi se pare – fete cu înțeles
Mă văd oare pe mine, sau pierdută în urmă
Coama mea de războinic, ciuful părului des?
Sunt bătrânul și marea, epopeea nescrisă,
Bună seara, iubito, bună viață, copii,
Cineva îmi croiește, din lemn vesel de tisă,
O prea strâmtă odaie în care nu voi nimeri
E marea deplină, cum n-a fost vreodată
Sirenele cântă din nai și caval
31
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Iar eu, mult prea tânăr spre a îmbătrâni vreodată
Trăiesc bucuria ultimului val
26 iunie 2019
Ce rămâne dintr-o iubire
eram cu poetul Evtușenko, la Peredelkino,
se lăsase de toamnă, frunzele-și trăiau ultima amăgire
l-am întrebat, pe el care iubise atât,
ce rămâne, dacă rămâne ceva, dintr-o iubire
eram în casa lui de lemn, beam ceai
sau poate vodkă, nu mai țin minte exact
poetul rus, devenit apoi american
m-a privit oblic, cu o privire supărată și lipsită de tact
din iubire poete, mi-a zis el tărăgănat
revenit la cunoscuta-i melancolie
râmâne uneori un copil
și, cel mai adesea, o poezie
stau pe țărm, marea și-a pus cămașa ei de bronz
argintat
e azi fără cute, netedă ca un cearșaf
de pe patul unei camere de hotel
în care nimeni, de o veșnicie, n-a intrat
un copil înoată, păzesc cu ochii distanța de
geamandură
poeziile pot fi uitate, dimpreună cu poetul care le-a
scris
dar pe copil uitarea, cu valul ei încruntat, ni-l fură
ce rămâne, ce rămâne,
dintr-o iubite timpurie sau poate târzie
un copil care te privește străin
și musai, nemuritoare, o poezie
27 iunie 2019
Cum sunt iubirile pe Marte?
Trosnesc balamalele cerului, e furtună
Sau prin horn se strecoară un dihor în odaie
Se apropie un tren al disperării
Care pufăie și tună din a grindinei magaoaie?
Apele vuiesc, Dumnezeu se răzbună,
Patru copii pleacă la grădiniță în moarte,
Mă gândesc cum o fi pe alte planete,
Cum arată vijeliile, dar și iubirile pe Marte
Hei, te scoală poete,
Gata cu mâzgălitul pe hârtie
Înscrie-te soldat cu arma la șold
Și fă, să-ți aperi iubita și copiii, obuze din poezie
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

O tornadă a smuls turla bisericii Doruri amânate

Părul tău răvășit de furtună
Pe marginea patului mâinii mele N-am alintat degete de pianist (ar fi meritat)
Zgribulit în coc se adună nici de sculptor
ori de pictor lângă şevalet
Tornadele sunt în premieră aici cu portret de copil iubit.
Smulg bisericile din temelie
Iar eu mă întreb cum or fi iubirile pe Marte Sub perne albastre dorm hârtii, scrise
Și dacă-s tornade, în altă a cerului împărăție cu creionul roşu (multă vreme nefolositor),
doruri vechi trimise prin telepatie
27 iunie 2019 să rămână-n cărţi.

Mestecenii fraţi

În oricare anotimp, privesc cu drag,

sub alint de soare, grădina de alături
cu pui de mesteacăn.
Cresc împreună în scoarţa pătată,
depărtaţi de plopii înalţi din
Parcul Icoanei.

La Ermitaj, păduri siberiene

de pictori celebri
amintesc de sublimarea morţii
sub rotire de mesteceni.
Filoteea BARBU STOIAN ”Zboară cocorii”, cu Batalov
în războiul de eliberare.
Noapte de dragoste
Pe mal de Atlantic
Pe scena din cer, o actriţă
somnoroasă îşi mlădia trupul În siajul de vapor, zvârcoliri de ape,
în şeslong, imaginea, îşi schimba unduiri de şarpe, până departe.
veştmântul din galben în roşu. Uimire! Londonezii nu purtau la ei umbrelă,
ridicau faţa spre soare.
Intră în rol de crăiasă cu un scop: Cineva ne-a dat bineţe în limba română,
Vrea să rămână într-o carte ne-a urat vreme frumoasă,
de poet, când sărută gene ostenite, cum nu se mai văzuse de multă vreme.
pleoape adormite. Politeţea venea şi de la natură
pentru studenţii români cu umbrelă-n rucsac.
Urcă fericită-n cer să-şi şoptească:
“Vino somn, ori vino moarte!” Tabără-n Penzance: jocuri sportive,
A iubit o clipă un poet adevărat. veselie-n aer liber, plimbare
pe mal de ocean, discuţii
Ultima călătorie în limbi străine.

N-am râvnit la drumuri lungi, Tresărire: o lună parşivă ne făcea cu ochiul,

fantastice, se uita-n adânc de ape.
dar m-au tulburat câteva ape, Pregătea ceva? Şi deodată,
alte glasuri, oraşe, zgomot asurzitor, clipocit de valuri
dale închise de soare, dezbrăcau nisipul şi pietrişul alb
cetate dezgropată din lavă. vedeam prima oară o maree-n acţiune!

Ultima călătorie va fi aparte, Pe mal românesc, nu-i atracţie lunară

cu rău de înălţime, sau, în zori luna solară,
rău de mare, ca un du-te-vino în lumea marină!
rău de rău,
cănd va bate duios, adagiu,
un orologiu.

32
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

şi oamenii
şi mărul...

Din dor de Ea

Noaptea târziu
un câine lătra
prelung, a pustiu...

Din dor de Ea,

El trupul îi sculpta
mângâindu-i
coapsele de catifea.

Apoi se-ngândura
Emilia DĂNESCU sorbind alene
din ceaşca de cafea.

Nenumărate poeme Până la mine

Noaptea îngenunchează Ningeau merii

la picioarele în urma
cuvintelor, paşilor tăi
aşteptând să te nasc
pe tine, poezie, Poteci albe
murmur al sufletului. de la mine
până la mine.
Fluturele mov
din palma mea O aşteptare
îşi întinde aripile
evantai E noapte şi târziu
spre soare. un câine latră
în pustiul
Cuvintele zboară şi ele ce-l înconjoară.
în urma lui,
desenând pe cer De dor
nenumărate poeme. Omul singur
sculptează
Binecuvântare în imaginar
un trup îngeresc.
Era un măr
singuratic În ceaşca de cafea
rătăcit în câmpie. s-a sinucis
o aşteptare.
Dumnezeu
se aplecase
peste trupul lui
desfrunzit Stimate domnule Director Ioan Barbu,
înainte de vreme.
Vă mulțumesc pentru încrederea, prietenia și
Oameni, mulţi oameni susținerea dumneavoastră. Să aveți zile cu lumină,
răsăriţi din niciunde sănătate, putere creatoare.
rămăseseră în genunchi
cu mâinile împreunate Cu respect și considerație,
în rugăciune. Mihaela Meravei

Atunci Dumnezeu
a binecuvântat
33

Felix SIMA
trandafirul
pe masă îmi apare trandafirul
într-un impuls ce nu l-am mai crezut
îl strâng în mâini şi-i întreţin potirul
când prima lui petală a căzut
când prima lui petală a căzut
pe ochiul meu răsăritean deschis
ocolul lumii l-am făcut
în fantezii lucide şi în vis
în fantezii lucide şi în vis
rămâne viaţa mea legată de a cui
când stau o noapte lângă uşa ce s-a-nchis
şi trupul meu ascuns e-n capul lui
când trupul meu ascuns e-n capul lui –
întreaga-mi viaţă pot de-acum să-o şterg
dar să-l aşez pe umeri la iubită
întreg poemul trebuie să-l merg,
închinare (I)
dar ce ştii tu ce ştie ea
din toată tinereţea mea
retrasă-n sine sub perdea
sub abur acru de cafea...
şi ce ştii tu ce ştie ea
mă vindeţi cu un preţ în gând
ca pe tutunul de lulea
când mă vedeţi din când în când
şi ce ştii tu ce ştie ea...
soldaţii regelui Irod
cu săbii lungi cât o nuia
mă aşteptau ascunşi sub pod
şi ce ştii tu şi ce ştiţi voi
pe câte drumuri am umblat
la câte bâlciuri mai de soi
ce fel de câine m-a lătrat
34
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ce va mai fi - se va vedea
şi ce ştii tu ce ştie ea
ce bate ursu-n tinichea
ce stă ascuns în cartea mea,
de undeva
de undeva
de lângă tăcuta stea polară
coboară
cineva care ştie
toate poeziile pe dinafară
este o persoană galantă
şi îi cheamă pe poeţii
de talie importantă
să le dicteze
neasistaţi de lume
poeziile pe care aceştia
le vor publica
în viitoarele volume...
astfel se creează armonia
dintre cititori şi literaţi
rău o duc doar
poeţii neconsacraţi
sufletul lor nu e
plat cum câmpiile
dar trebuie să-şi scrie
singuri
şi neştiuţi
poeziile,
drumul
drumu-aceasta-n pantă duce la cascadă
nu-ţi dăm sfătuire să ţi-l mai alegi
mai găseşte-ţi altă lungă bucurie
înspre care tânăr vesel să alergi
drumu-acesta duce-n sânge şi-n durere
drumu-acesta aspru duce-n bolovani
doar în sens opus e drumul cel cu miere
doar în sens opus e drumul cel cu bani
drumu-acesta duce într-un os de câine
căutat în noapte de un lup mişel
nu-ţi dăm sfătuire ca nici azi nici mâine
să-ţi înfrunţi puterea vieţilor cu el
drumu-acesta este drumul de răscruce
drumul pentru gura măştilor de rând
ce se-aşează ziua pe o iarbă dulce
te respectă-n faţă dar la spate-ţi râd
drumu-acesta duce-n ceaţă şi ninsoare
împotriva florii care te-a născut
nu vorbesc aiurea şi nu caut soare
însă drumu-acesta este fără scut

dar pornit pe drumul acesta de virtute
fie-ţi umbra lungă faptele cu glas
zeii toţi să cadă şi să te sărute...
numai astfel du-te, du-te, eu te las,
poemul de front
carnea la gură! - striga militarul;
majoritatea sicrielor executa,
alfa şi omega
ne-am aşteptat din doi în doi
la întâlnirea de acum
sub mare cer - oamenii goi
înghit lăcustele de fum
de ziua ta - am fost în spirit
l-am întrebat despre copii
nu ne ştia între atâtea
sute de mii de zeci de mii
ar fi oprit pe raza dreaptă
roata de plumb ducând sicriu
el cel dintâi şi cel din urmă
care a fost şi mort şi viu
el este ALFA şi OMEGA
el este frate de răbdare
şi vârful sabiei lui arde
ascuns în vârf de lumânare
cu ochiul lui s-ar fi zărit
nisipul plâns scrâşnit în dinte
din şapte neamuri înapoi
la şapte neamuri înainte
dar să mâncăm din lemnul vieţii
rupt din pădurea cu himere
este pe deal mulţimea-aceea
cu fluturi morţi în scrumiere
să ne-aşteptăm la alinarea
ce va veni-ntr-o zi sau două
preatulburaţi de înclinarea
ploii căzând în coji de ouă,
vârstă
strivirăm degetele mâinii
sub roata cea fierbinte-a pâinii
şi n-avea nimeni a ne pierde
sub frunza buruienii verde
în cercul nostru strâns legat
am băut vinul şi-am mâncat
şi luminaţi am stat la vatră
arzând în foc un zeu de piatră
35
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
prin noaptea-ntinsă ca o blană
de oaie blândă fără rană
vedeam şi dealul şi pădurea
şi-n noi se ascuţea securea
bătând ca inima mai tare
cădeau copacii din picioare
si umbra lor se întindea
cât cuprindea - ne cuprindea,
poezia
îşi cunoaşte bine glasul
îşi cunoaşte bine rostul
cântă sus în vârful casei
precum cântă-n gândul nostru
învăţată de la soare
de la spicul ’nalt şi verde
apa vieţii dumisale
tot prin viaţa noastră-şi pierde
stă acolo sus şi cântă
despre ce aude-n vis
este tot ce pot să spun
despre ea oral şi-n scris,
semn de carte
nu se stinge dorul pentru om
oricât s-ar ascunde de departe
locuim între pereţi cu cărţi
locuim şi-ntre coperţi de carte
viaţa o primim de la părinţi
viaţă dăm copiilor de-acasă
cărţi le-aducem deseori în dar
cartea vieţii noastre e pe masă
zilnic îi transcriem pagini noi
zilnic îi mai rupem câte-o foaie
scriem cu lumină pagini verzi sub cer
rupem cu lumină pagini lungi de ploaie
când plecăm pe pâslă către bătrâneţe
ne trezim spre seară ca din dulce vis
şi simţim cum cercul anilor se-nchide
însă cartea vieţii încă nu s-a-nchis
mângâiem nepoţii ce-au crescut vlăstare
într-o încăpere caldă sufletească
şi rămânem semne pentru carte-aceea
care-au început-o singuri să-o citească,
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

capul tânăr nici nu plouă

se tot rupe
dar ce-mi spune mie şi ce-ţi spune ţie cartea-n două
glonţul prin ureche tras de poezie
chiar cu mâna mamei şi-a bunicii mele dacă am
când prindeau în salbă roşiile mărgele dacă nu am
trei mici capete
punem capul tânăr pe pământ bătrân la geam
iarba verde-a jertfei leagănă la sân lupul tânăr
creierul cel dulce ca pe-un miel sfios tot eram
căruia îi intră oasele prin os tot prin fum
călătoream
şi ar vrea să strige cu un fir de sânge... trup de fată
sub cel clopot zace pururea şi plânge... doină mică
cine îl mai strigă cine îl mai cheamă? am cântat şi
pe un deal se stinge glasul din maramă nu mi-e frică
am cântat
dar ce-mi spune mie ce vă spune vouă un os de plug
piatra-n nemişcare peste care plouă şi o frunză
şi sub ea sămânţa nu se frânge-n două prinsă-n jug
de-un ferment fecund din boabele de rouă
toamna vine iarna
tragem la rindele trunchiul gros de nuc vara
al acelui care s-a născut năuc între noi e
şi-i aducem şi-astăzi un buchet de flori primăvara...
şi-i citim poemul de mai multe ori, nici nu ninge
nici nu plouă
doină se tot rupe
cartea-n două,
dacă am
şi dacă sunt umblă poezia
o lopată de pământ
versurile-n şapte luntrii se împart
dacă am umblă poezia tot cu capul spart
dacă nu am
frunză verde noaptea ziua noaptea veşnic fac de cart
prinsă-n ram umblă poezia tot cu capul spart
tot scriam
la poezii prin ţărâna stearpă ori pe cald asfalt
pentru morţi umblă poezia tot cu capul spart
şi pentru vii
cine e copilul acesta des zărit?
umblă poezia ca un ameţit
frunză verde
strop de moarte
scoate coarne albe... plânge prin caiete
primăvara
umblă poezia ca un hoţ de fete
ne desparte
sparge uşi şi geamuri rupe buzunare
toamna vine iarna
umblă poezia ca o fată mare
vara
între noi e intră-n casa noastră urcă pe pereţi
primăvara umblă poezia căutând poeţi,

istorie
frunză verde
foi de carte nu poţi să ştii cum trece-un an
toamna - iarna cum poate capul să gândească
sunt departe dacă nu stai cu un cioban
nici nu ninge sub o căciulă ciobănească

36

să cercetăm de la-nceput
într-o arhivă la subsol
povestea oalelor de lut
şi-a lămpii noastre cu petrol
pe-un drum ce duce înainte
şi care-a început să urce
este cuptorul cu plăcinte
şi un cuţit la o răscruce
pe-un drum ce duce înapoi
pe care nimeni n-o să meargă:
povestea carului cu boi
trăgând istoria întreagă,
carte de pământ
pământul înfloreşte
pământul ne dă carte
ne duce zilnic dorul
pământului departe
sub un salcâm de suflet
cu floarea în Olimp
pământul mai aşteaptă
pământul are timp
el completează visul
cu apa ce o bei...
pământul amiroase
şi-n florile de tei
din aşternut răzbate
mireasma caldă-a lui
pământul ne-nveleşte
pământul scoate pui
noi nu suntem decât
preablândă prin livezi
o turmă odrăslindu-şi
popoarele de iezi
redă-mi sfârşitul, Doamne,
a tot ceea ce sunt:
o carte recitită
cu foile-n pământ,
tăbliţă de lut
Stau de-un veac în poezie
ca în pomul lui Adam
şi în care creşte rodul
din sămânţa care-o am
încolţeşte sub o frunză
taina lui cu ochii mari
stau de-un veac în poezie
ca în codrii seculari
37
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
printre care curge râul
când în sus şi când în jos
stau de-un veac în poezia
ce mă leagănă frumos
o sămânţă e cuvântul...
se închide-n el şi tace...
numai frunza guralivă
în picioare vrea să-l joace
o sămânţă am în suflet
şi încetul cu încetul
strânge-n palme recompune
şi visează alfabetul
de-ar veni haiducii nopţii
să mă sfârtece de trup...
tot cu gândul îmi duc viaţa
tot cu sufletul mi-o rup
şi tot umblu-ncet pe urme
haina nopţii tot plângând-o
cu săgeţile-ncordate
umbra păsării vânând-o
ceasul vechi mai bate-n apă
clipele de val şi mal...
se aseamănă atâtea
cu căderea de pe cal...
stau de-un veac în poezie
între colţii unui lup...
gura lui nemărginită
doar cu trupul i-o astup,
şcoală
unul priveşte dinăuntru
altul priveşte dinafară
pe unul vântul îl ridică
pe altul valul îl doboară
bătrânii noştri ies din casă
afară-i altă primăvară
mai mulţi muncesc la o sămânţă
şi o veghează să răsară
unul ridică avioane
altul ridică prafu-n goană
unul ridică braţe goale
altul ridică glasu-n goarnă
unul iubeşte geografia
altul iubeşte-o domnişoară
tu însuţi faci scandal în clasă ...
te rog frumos să ieşi afară
(şi-n timpu-acesta cât se-ntinde

rumoarea în înalta sală
un coif de bronz îţi pui pe cap
şi-un scut îţi decupezi din şcoală),
seri de iarnă
lui Dragoş Vrânceanu
e o prăpastie-nainte-
'nvelită în cearceafuri albe
bătrânul oasele-şi întinde
copilul - mâinile preadalbe
bătrâna toarce după sobă...
pisica pe un scaun toarce...
ciorapul alb - lucrat pe dos
pe faţa neagră se întoarce
şi în surdină rup tăcerea
lemne ce cad din cer uscate
prin noaptea dulce cum e mierea
să ne mai ardă mai departe
şi creşte dealul ca cenuşa
pe vatra arsă-n cărămidă ...
bătrânii vor să-nchidă uşa
copilul vrea să o deschidă
copilul simte-un gust de lapte
bătrâna simte-un gust amar
oricât de lungă-ar fi o noapte
bătrânul simte şi mai rar
departe este dimineaţa
somnul desface trei cojoace ...
bătrânii vor să-şi culce viaţa
copilul vrea să şi-o mai joace
copilu-adoarme-n gânduri ude
pisica suflă-n lumânare
sub talpa casei se aude
mişcând un semn de întrebare,
clipă
nu încerc să o ţin sub o cheie
în inima mea poezia - femeie
dar încerc să o ţin sub albastra ei stea
poezia - femeia din inima mea
cu încă o şoaptă trecută prin noapte
cu încă o noapte trecută prin şoapte
ochiul ei pur deschis între ziuă şi vis
rămânând indecis nu ar fi compromis
când încerc să o ţin sub albastra ei stea
poezia - femeia din inima mea
şalul mov colorat ba îl vrea ba nu-l vrea
poezia - femeia din inima mea
38
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
însă nu despre stea aş dori să vorbesc
însă nu despre şal aş dori să-ameţesc
eu uşor aş opri sub albastra ei stea
poezia - femeia din inima mea
de ar fi să mă duc
să-i aduc foi de nuc
să-şi vopsească speranţa
cu vopsele din Franţa
tot aş vrea să mai stea
sub albastra ei stea
poezia - femeia din inima mea,
omul gol
acela este omul gol
i se văd oasele-n subsol
şi-un corb malign îi dă ocol
corbu-i născut din om în hol
miroase-a fum a carnaval
a dragoste într-un spital
a toleranţă - a animal
'i-ntoarcem spatele-amical
i s-a mai spus că e sicriu
în el înmormântat de viu
dar nu mai vreau să pot să ştiu
cum se trăieşte mort de viu
acela este omul gol
el umblă noaptea pe un hol
înăbuşit de la subsol
îndreptăţiţi - îi dăm ocol
cu sângele-i atrofiat
subţire lung ramificat
încinse simţuri de bărbat
îl bat în lung şi-n lat îl bat
muncit în sine a slăbit
ca un ogar preafugărit
n-a fost de nimenea iubit
destinul l-a lovit subit
şi fruntea lui e-o neagră floare
care-l ucide când îl doare
cu rădăcina-nfiptă-n gât;
scuzaţi că l-am vorbit urât!
răspuns
întotdeauna vii târziu
de unde ştii că mai sunt viu
şi nu plecat într-un pustiu
pe apa care n-o mai ştiu

spre clopotul care ne cere
din vegetaţii de durere
trei fire strânse în tăcere:
Lumină - Ziuă – Înviere
tavanul casei se slăbeşte
în unghiul mersului lumeşte
spre un simbol ce întăreşte
ţinutul care mă numeşte
cât timp ai vrea încă să ţin
în mână-acest pahar preaplin
sub ape tulburi scurse din
plantele arse de pelin
cât timp ai vrea încă să pot
cu osul măcinat la cot
supus prin probă sau prin vot
să cântăresc nimic şi tot
întotdeauna vii târziu
de unde ştii că mai sunt viu ...
este o cădere
este o cădere
undeva în mine
mă aşez prea des pe
sâmburi de măsline
nu-mi aduce anul
ce-mi aduce ceasul
nu loveşte clipa
cât loveşte Asul
noaptea îmi vuieşte
capul pe hârtie
doar un câine trist
ar vrea să se mai scrie
fuge duhul lumii
pe un drum prea lung
oricât aş fugi eu
nu pot să-l ajung
bate frunza-n dungă
bate-o vâslă seacă
simt că toată viaţa
prin văzduh îmi pleacă
şi în centrul lumii
vrând să las un semn
trec peste regrete
ca pe-un pod de lemn,
39
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
totul este limpede
totul este limpede iubito
timpul ţi-a trecut cam fără rost...
te-ai închis cu viaţa într-o fragă
ea fiindu-ţi singuru-adăpost
în tăcerea roză de hârtie
cum e aşternutul dedesubt
un păianjăn îţi mai ţese ie
dintr-un fir al vieţii întrerupt...
în parfumul camerei de vise
inima îţi cade în cafea...
stai cu toate uşile închise
şi-ţi mai tragi spre lume o perdea
râuri calme trec peste argilă
îmi aruncă-n faţă veseli stropi...
este anotimpul, fragedă copilă,
să alergi pe câmpuri şi să cazi în gropi
primăvară este-n Munţii Căpăţânii...
de pe vârful lor cu pietre să arunci
în fereastra casei şi în fruntea lumii...
despre celălalte - vom vorbi atunci,
familie
când facem teatru de păpuşi
într-o-ncăpere oarecare
şi le şoptim de după uşi
cum să alerge fiecare
cum să se-aşeze să mănânce
să nu se calce pe picioare
când le-nvăţăm de dimineaţa
să meargă-ncet pe coridoare
când le aducem păsări albe
în haine multe colorate
când le-nvăţăm cum umblă lumea
târziu cu mâinile la spate
cum se bea apa din fântână
şi cum să simtă să iubească –
întregul teatru de păpuşi
începe să îmbătrânească,
necunoscutul
pe câmpul meu nu poţi să treci
sunt ploi de toamnă vechi şi reci
zăpezi şi viscol şi furtuni
îngheaţă-n aer cei mai buni
navigatori şi temerari
porniţi spre mine solitari
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

pe câmpul meu nu poţi să treci

sunt pomi uscaţi cu fructe seci

eu nu te-ameninţ însă vântul

îţi rupe de pe trup veşmântul

şi-n zile şi în nopţi de-a rândul

la mine doar ajungi cu gândul

când toate-ascunsele-mi poteci

te-ntorc de unde-ncerci să pleci,

când pierde picioarele Florina Sanda COJOCARU

când pierde picioarele-
acestea îi apar în pădure; despre iubiri
el ştie
se-ntoarce să le ia în mine și-au făcut culcușul femeile
fugarul haită singulară pe care le-ai iubit
de câte ori ar fi nemulţumit și femeile pe care încă le mai iubești
îşi va găsi picioarele-n acelaşi loc unele râd, altele plâng
ca şi acum când pleacă după ele unele tac, altele cântă
într-un mod al său,
afară pribegesc ploi
globul ochiului aici se tulbură zăpezile

globul ochiului e pentru uneori râd cu toate gurile chiriașelor mele

globul ochiului e peste alteori sapă în mine durerile lor
piramidele cu centru ca într-un munte de sare
în picturile rupestre,
m-ai întrebat:
poezie tristă cum e iubirea ta?

Înțeleg să ia foc o căsuță ca o ninsoare de cireș,

a lui nenea Gheorghe ca o ninsoare de cireș.
din vârful dealului
sau șura de paie făcută de tanti Maria, văduvă, nimic
în albia unui pârâu secat,
dar nu înțeleg cum poate să se aprindă, brusc, răni pe tălpile cuvântului
de la o sudură ca și cum lumea noastră
– erau sudori necalificați, acolo? – ar mai exista cumva
și să ardă podul Catedralei Neamului și Neamurilor, la marginea apusului
când aceasta era
sub observația tuturor te-am luat de mână
sistemelor de antifoc moderne existente... am fugărit ploile în casă
din urmă veneau altele și altele
Acoperișul ardea cu fum îngrozitor de negru,
de parcă ar fi fost acolo depozitul cazanelor nu răul ce mi l-am făcut mie contează
cu smoală ale Iadului ... ci răul pe care ți l-am pricinuit
cu visele mele nătânge
Să sperăm că au ars toate, mă doare
cu această ocazie..
nimic fără tine
Să avem grijă să nu scrie careva cartea nimicul pământului.
„Cocoșatul de la Coloana Infinitului”,

40

am mai trăit asta
sub clopotul acesta bate un suflet
azi, toate ușile se deschid
spre duminicile pământului
mătăniile îngână amurguri
de aici numărătoarea se face invers
sub pleoape viscolesc amintiri
de gânduri atârnă trunchiurile copacilor
izgoniți de furtună
am mai trăit, da, am mai trăit asta
și ploi s-au mai rătăcit în iunie
și tu pluteai între nimicuri
nici vântul nu l-am inventat noi
am mai scris, da, am mai scris asta
și lacrimile au căzut în același loc
și totuși…
sub clopotul acesta bate un suflet
în sufletul acesta bate un clopot
cât toate poveștile unei lumi.
îngenuncherea zăpezilor
cine sapă în neputinţele astea
ca într-un târg plin cu moaşte?
la îngenuncherea zăpezilor
nu mi-ai fost
la pribegirea ploii
nu îmi eşti
şi uite cum se încolonează tăcerile
pe partea asta de suflet.
singurătate
demult nu mi-am mai atins singurătatea
am luat-o aşa pe după umeri
şi am îmbrăţişat-o cu puterea omului
care are nevoie de mai mult decât o strângere de mână
mai mult decât cuvinte de complezenţă
prin ploile mele treceau veri
şi mlaştinile stăpâneau drumurile
mi-am luat singurătatea de guler
şi am împins-o înspre duminici
o iubeam şi o uram
o uram şi o iubeam.
despre a mea Moldovă
să treci pe-aici, om rupe pâinea-n două
şi vom ruga tăcerea ca să plouă
şi dacă vii om încropi o slovă
eu ţi-oi vorbi despre a mea Moldovă
cât soarele s-o frânge cu putere
şi-or adăsta pe umeri ploi de miere
să vii pe-aici, ne-or îngâna pricesne
în ierburi pale, până către glezne
şi dealurile-or prinde-a flutura
cântări şi snoave către dumneata
41
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
că n-a plouat demult dinspre câmpie
şi ni se uscă vlaşca dintre vie
culori hapsâne mai c-or da năvală
cât îngeri tânji s-or vindeca de boală
în cerul de melasă înspre noapte
în poala mea să-mi aciueze şoapte
ne-or pribegi zlătari dinspre apus
şi-n palma vieţii or mai fi de spus
să treci pe-aici, om rupe pâinea-n două
şi vom ruga tăcerea ca să plouă.
nimic
şi câte veri mai târâi după mine
şi câte ierni s-au cuibărit în oase
nici ceaiul meu, nici îngeri, nici suspine
nici chipul tău, nici vorbele frumoase
nimic din toate astea nu contează
nici ploile ce învelesc trădarea
nici târgul vechi ce tainic ne veghează
nici visul meu care păzeşte marea.
mi-atâta gri în ora ce se strânge
şi-atârnă leneş ca o nepăsare
mi-e ruginiu în toamna mea din sânge
şi mi-este verde crâncen şi mă doare.
şi câte veri se-nchină de amiază
în noaptea mea adulmecă hiene
nimic acum din toate nu contează
nici plânsul mut ce-ntârzie sub gene.
zălog
şi mă dau zăpezilor zălog
toamna mea începe să mă doară
ochiul meu de tine e olog
lupi de gheaţă nu mai ştiu să moară
nu sunt sănii, doar un cânt tăcut
încălzeşte noaptea şi pereţii
în odaia-ngustă câini asmut
şi în geamul şubred bat profeţii
şi mă dau zăpezilor zălog
vor mugi de-albastru plopi de ceară
vântul puhav, palid şi milog
va întinde foamea de afară
cum visez că trec colindători
doar stihii ce-şi-ncălzesc popasul
fie-mi iarna asta câmp cu flori
şi în tine să mă bată ceasul.
niciunde
să-ţi spun de iarna asta că nu mai ştiu nimic
nici încotro bat câinii, nici unde muşcă gerul
zăpezile mă-ngână amnezic şi peltic
amiezi părăginite vor să-mi spoiască cerul
în târgul de colinde mucegăiesc atingeri
şi mucenici de-a valma în gânduri bat mătănii
de-a latul casei mele ca iedera cresc plângeri
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

şi-n palma ta de noapte aproape-or trece sănii femeie specială

să-ţi spun de iarna asta că nu mai ştiu nimic
când dor căderi de ape în zilele plăpânde am pus la picioarele tale rămasul meu de viaţă
să mint că din poveste abia mai ştiu un pic mersul pe fiecare treaptă al aceluiași cer
că pot să plec departe, dar nu mă văd niciunde. aşteaptă-mă-n parfumul tău
unica mea splendoare
mâinile
eşti fântâna din care-ncerc să-mi potolesc setea
mâinile mele curg, mâinile tale urcă beau şi-mi este tot mai sete
zăpezi se cuibăresc la sân ca o năpârcă din ce în ce mai dor
mâinile mele plâng, mâinile tale-atârnă de aripa care duce spre casă
schilozi gălbui se-arată alunecând pe sârmă
mâinile mele tac, mâinile tale iartă oprește-mă în albul brațelor strânse
și sapă vorbe lungi în lumea mea deşartă și spune ce simți
mâinile mele dor, mâinile tale cheamă când trupurile noastre sunt legate de suflet
mi-atât de-aproape ziua cât nu îmi este teamă cu cingătoarea dorințelor
mâinile mele ard, mâinile tale plouă
şi împărţim căderea luminii pe din două. trăieşti cu majestate
mă porţi cu privirea albastră
într-o demnitate a libertăţii din aceleași zori
spre şoaptele din fiecare dimineaţă.

versul ce-şi cântă clepsidra

un atelier s-a reprofilat să măsoare nisipul

adeseori nici nu înţelegem
oare cum?

este ora exactă în gama sol major

la limita dintre rost şi spaţiu
într-o dimineaţă printre paragrafe pierdute
un singur tren pleacă în şoaptă
Vali NIȚU doar el ştie
unde...
lumina acordurilor albastre
într-o gară ne așteaptă scânteia fără răspuns
ne-am legat mâinile cu gândul în demersul spre tăpşan
timpul și sufletul cu serile albastre puterea focului
în roata vieții trecere
cu spiţele din degetele noastre oare știe?
în curând ne vom strânge-n brațe
culori spre tăcere pe coapsele simplităţii – sensuri
buzele noastre nu vor uita să se joace lumină
ospăţul poemelor albe cuprinse-n cuvinte
întindem braţele minţii într-o rază de lumină într-o carte – iubirea mea
imensă dorinţă pagină cu pagină ne curge clepsidra
mireasă desprinsă din poveşti oare cum?
cu numele - iubită oare cât?
oare cine știe?
pe harta palmelor am aşezat inelul
din degetul promis iubeşte-mă-n vise viitoare
femeia timpului meu
cu umerii goi de nopţi în fiecare vis. prin al timpului pas prinde-mă de mână
şi păstrează-mă-n zborul alb
irepetabil – verbul a iubi atât cât mi-a rămas
am deschis braţele minţii să mă pot învârti cu tine şopteşte-mi culoarea îmbrăţişării de ieri
într-o roată de lumină când mi-am lăsat sărutul pe trupul tău
am descoperit zborul și surâsul tăcerii cuminte plecând departe

42
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

şi totuşi viaţa strigă catalogul în verde anotimp

atât de aproape sentimentul cuprins în dor imaginea trăirii rămâne printre cuvinte
cuvânt cu miezul vizibil aşa a trebuit să fim noi
în nopţile din liniştea sufletelor unic poem
pline de lumină
amprentă a timpului din cerc
opreşte-mă din târziu
cu buzele aprinse de focul din păr fiecare semn de întrebare respiră silabele iubirii
revenindu-mi setea neuitând să lase uitării
scriu scrie-n surdină alt vers

o nesfârşire de tăceri dansează pentru o clipă celestă mâinile se opresc

să-şi odihnească posibile chemări
te-am citit în trăiri viitoare
în toate cărţile pe care le voi scrie
în cercul trăirilor fericire târzie
mergem în picioare cu ce-i sortit
tu şi eu
posibilul drum
de la capătul atâtor poteci.
am încetat să mă întreb
ochii timpului joacă dorinţe cu trupul zilei
superb peisaj tactil
clipă de sens spre înserare
vorbire fără privire
doar cu o seamă de cuvinte – alin
în arcul trăirii mi-am îmblânzit pasul
în punctul de fugă al vieţii am sculptat solfegii
pe verticala iubirii
în culori de magnolii fierbinţi
complet altul
te străbat pe îndelete cu raţiunea unei iubiri
spre dialogul formelor din vers
ce au locul lor undeva-n univers
torente de răspunsuri
acolo sau aici – deveniri
dinspre înserări spre ceruri prispa vieţii
floarea de cais a memoriei
şirul de culori cu întâlniri dorite
neuitate într-o destinaţie la rever
zâmbet în doi – rostire.
împreunate-n veghe în călcâiul de lumină
lângă iubirea virgină dintr-un timp cuminte
sortite mângâie privirile
atent
te caut mereu iubita mea
vom rămâne metafore prin timp
refren din elegie.
buzunarul timpului de la piept
cu mâna la tâmplă prețuiesc o filă din carte
şi-i mulţumesc timpului ca esenţă a unei metafore
pentru femeia cu zâmbetul unui hotar
din colțul meu de cer
în patul verde cu dimineţi odihnite de îmbrăţişări
notez într-un caiet zilele seri şi nopţile zile
ce vor rămâne în urma noastră
memorabilă iubire
alt poem – aceeași femeie
cu fiecare vers mă cuprinde o superbă nostalgie
o necunoscută în ciclul ireversibil al întoarcerii
unui arc al ceasului celest
seninul dintr-o trecere fulgerătoare
o supremă delimitare ce este însăși viața
o imagine trecută pe o invitaţie
la timpul prezent
am devenit aşteptându-te
nesomnul odihnit în decenţa puţinului timp rămas
legănându-mă-n cuvinte iarăși scriu
cu emoţiile amintirilor iubesc și tot scriu să nu tac

sosiri și plecări spre timpuri viitoare am rătăcit destul ca să înţeleg statornicia

lângă tine sunt reîntâlnirea cu mine
în zilele rămasului de viaţă sunt răspunsul la ce sunt
braţul destinului ne pictează într-un colţ din univers în declinări de verbe am devenit trăirea prin cuvânt.
adunați sub gânduri
răspundem femeie ultimă pictează-mă un incendiu
prezent
zâmbesc cuminţi semnele multiplicatelor nuanțe
martore şi prezente în fiecare culoare

43
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

către tine dragoste – mai presus de cuvinte am atâta nevoie de tine

azi în poeme în pragul unei vieţi trăite
ieri nu șoptite
metafore în harta din palme
mă cert cu dimineţile
geana zorilor mi-a adus aminte de mângâieri că te pot îmbrăţişa înaintea mea
de cântecul înţelepciunii ca existenţă nefardată atingere
de dialogul cu sine buzele tale – senzuală libertate
îmi e dor
de limita subiectivă ce mă împarte în trăiri cu braţele în jurul trupului
neobişnuite trăiri inimile aplaudă câştigătorii
urcă suntem printre ei
mereu coborând în mine în secretele cărţilor iubirea-i stăpân
tabloul unui incendiu din verdele ochilor tăi
încerc să opresc timpul cu mâinile goale
femeie mi-ai dăruit sensul drumului scriind cu albastru pe roata lui
uitând potecile sfârşite privirile nu se mai risipesc îmi e dor să-ţi spun ce dragă-mi eşti
şi-n ceasul nocturn dorinţa ascultă pianul pe fruntea vieţii – chipul din poezie.
reascultă vocea pe fiecare clapă
oprește într-o aceeaşi partitură iubirea – parola vieții
dintr-un unic portativ
pe care-l iubesc în gala de excelenţă din taina nupţială
dumnezeiește. femeia – prag de sărbătoare
dorinţă şi rost în cercul fecund al vieţii
strigă verbul din înserare între pământ şi cer
în cămaşa zorilor tulburătoare splendoare a lumii precum o elegie
am găsit-o cu decolteul surâzând
în seva timpului – acum mulți ani splendidă trecere în carul de timp
așteptând cu roţi fecunde
minune
trăirea noastră priveşte orizontul din sufletul liber dintr-un cerc nesfârşit al iubirii
cu surâs verde îmbrățișează coapsa flămândă melodia vieții – lumânare vie
în paşii unui dans neinventat
nedansat niciodată împletesc culori din şuviţele părului ei
privesc decolteul iubirii
şi-n braţele cerului dantela fiorului nesfârşit de pe coapsa pernei – fluier de anotimp
e un strigăt din vârful de lumină într-un fluviu de lumină
de atâta dor îți mulţumesc – frumoasă elegie
netrăit
o trăire plină de zi dinspre izvorul alb
pentru buzele ce şoptesc silabele iubirii nesătulă de sete întoarce o altă filă
nu mă mai pot şti fără ele eu tac puțin – puțin vorbesc
departe de sânul alb scriu și mă-nchid în gânduri
apropiată nuntă de flori – netăcere în mersul vieții – din secundarul ceasului celest.
pe trupul ei răsădesc iubirea – verbul dimineţilor
este frumosul ce putea să se-ntâmple odihnesc mâna în fiecare cuvânt
visul din ape – semnul din ceruri
femeia – dorința. într-o vară a memoriei
am deschis nasturele iubirii
trăiesc bucuria de a ne fi întâlnit am învăţat împreună lecţia mentală a sufletului
şi a trupului
te-am găsit în vers cu mângâieri catifelate acum ne scriem pe buze şi înţelegem ce ne dorim
femeie din al meu timp ardem pictând cu flăcări în palme
te voi iubi mereu acum suntem…
lângă tine am uitat ce înseamnă resemnare
am tot fost
iubirea ta este ziua mea și visele prind aripi degetul înserărilor ne-a trezit la realitate
ne iubim pe şoldul crud de viaţă

44
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

cu minunatele îmbrăţişări muzica trăirii albastre

din ochii timpului albastru am alcătuit piramide legată în înserări de frumusețea sfântă
suntem din visele lumescului plin urcă vise şi coboară împliniri
femeia – poemul ce dă viață
am dezlegat corsetul de pe prispa vieţii
lângă tine curg clipe de lumină lumescul mâinilor a ancorat trăirea-n viitor
curioase de culoarea părului iubita mea în poezie
şi de cerceii albi pe obrazul trupului de foc în nocturne sărutări
din argint logodna culorii cu umerii goi
fecunditate
respirăm dimpreună iubirea-petale
dinspre mâine privirea-dor în cercul nesfârşit coregrafia din spirala timpului
ne trăim bucuria irepetabilă partitură de pian
iubirea-munte pe buzele dimineţii melodia naiului din ape
nimic nu-i fără rost şi rătăcit atingerea degetelor lungi de pe umerii cuvântului
femeie ultimă. femeia– mai presus de metafore – eternitate.

dansul nefardat al frunzelor mireasa absolutului

în ideea de a fi ramura din salcia rondului ochii-nfometaţi ne leagănă trăirea

inspir a doua tinereţe precum un ritual
respir prin zâmbetul cuminte pur şi neduplicitar cu sinele
când buzele nesătule de înţelesuri pasăre blândă cu aripi de argint
îşi odihnesc taina pe trupul flămând ne-a luat în zbor spre răsărit
picior peste picior în seva timpului
sămânţă şi rod iubirea din flăcări – focul profund
din timp
în nebunia clipei din maturitate
frunza-şi dansează culoarea din iubirea verde ni s-a refăcut lumea
în trecere alunecarea prin vreme liniştea cu trupul arzând – singular fericit
eternitatea zilelor locul de întâlnire cu verbul dimineţilor
ieri o generaţie acum ştim
azi tulburătoare metaforă a tainei este frumosul ce putea să ni se-ntâmple
pe margine de viaţă
semnul din ceruri – femeia
meditaţia repovesteşte idealul într-un exil de fapte visul din ape – bărbatul
între a vrea şi vrere oglinda palmelor iubirea.
în poala molcomă a speranţelor
o reverenţă
cu cercei în ureche
luminile priveau în ritmul respiraţiei
o taină
dintr-o filozofie de weekend
mâinile iubitei
sentimentele în cercul de… vreme
al fecundităţii
Divine.

femeia – perla coroanei

pe manşeta timpului mai presus de frumusețea lui

supremul rost – minunea spre mâine
un autograf în pagina destinului
sensul lui
Arhiva „Rotonda valahă”
perla coroanei – pe sensul de mers din viață
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
în vârful picioarelor albe o roată de lumină Dan Hăulică (în centru) – la vernisajul unei expoziţii

45

Adrian BOTEZ
Crize de romantism nostalgic
crize - cu spume – de romantism nostalgic
nu are – unul dintre voi – antinevralgic?
e-o seară presărată – prin păduri – cu inorogi
iar Catedrala-i Piramidă de Ologi...
...o – Valuri – înghiţiţi găluşca şi nisipul
să nu-i cruţaţi pe cei ce-şi uită slipul
în larg se-aprinde – vast – Congresul de Corăbii:
toţi Cavaleri-Matrozii poartă Săbii!
opriţi – în turnuri – ceasurile vieţii
culegeţi Ochii-nlăcrimaţi – din Mâlul Pieţii
...să nu vă prindă Sânziana dimineţii...
...Stele de Var se răstignesc Săgeţii
(...şi cad la pace cu boieri-bureţii...)
...de-a mai rămas vreun vreasc – Inima voastră
să-l ţină-aprins – la miezul nopţii – în fereastră...
Vâsliţi – vâsliţi boreale-aurore – flăcăi
vâsliţi – vâsliţi boreale-aurore – flăcăi
aprige – apele-i îneacă pe răi
voi sunteţi Cavalerii Spânelor Valuri
voi sunteţi legătura-ntre Ieri - Azi şi Mâinele:
Maluri...
voi – Cavalerii Nautici ai Apocalipsei
voi nicicând poposit-aţi în Scripturi de Profeţi
dar inima mea ştie unde cobolzii ascund Rana Lipsei
dar inima mea ştie: prin voi – spre Noi Dimineţi!
vâsliţi – vâsliţi cu temei - spulberând Finală Vâltoarea
vâsliţi: înlănţuiţi de-orice ţărm – Asasin-Vânătoarea!
...va fi după Porunca voastră - şi-a Lui:
46
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
din lumea toată – rămâne-va un Grui...
...Crist îşi roteşte Crucea – o – Crucea Nimănui
căci dintr-o Mână Dreaptă - i-a fost ieşit un Cui...
În oglinda străbună
doar păduchii - voma - îmi satură-azi privirea:
am şi uitat de când – în aştri – am fost citit Uimirea
...sinucideri şi crime au fost pe-aici – sodom:
eu port cu mine – însă - înverşunat – Chip de-Om
când voi vedea cum îngeri – cu limba scoasă – plouă
croi-voi – pe ape înţelepte – senină Casă Nouă
când smoala isca-va - din paradis – cazane
mă voi pleca-ntru Cântec – deasupra-oricărei Rane...
pădurea fojgăieşte lumină de-Inorogi
pleacă genunchii-n plaiuri: Focului să te rogi
astfel Păstor-Hristosul va pogorî tot cerul
şi cei ce vor să moară simţi-vor numai gerul...
...nu pângări văpaia - în toi de Vatră-Lună:
Chip de-Aur m-arăt - iarăşi - în Oglinda Străbună!
Lumii doar păruiala se vede că-i prieşte…
nu voi aştri prieteni – ci – doar – un strop de rouă
să vină zâne bune – făcând Fântână nouă…
nu strig – nu vă cutremur – sunt numai o petală
în Colierul Florii – deci – o Lumină-Egală
nu voi nici duşmănia să curgă în bulbuci:
Raze aştept să-mi plouă – curat – de la uluci…
e Sărbătoare-n mine – deci eu vă scriu o Carte
vă-mpărtăşesc şi Slova – de ea toţi s-aveţi parte
ce-i scriitorul – astăzi? – un biet însingurat
şi vrea izbândă bună – pornindu-se pe-arat:
Crist mână – cu blândeţe – trei lebede – pe filă
Timpul îl îmblânzeşte în Cântecul de Milă…
…dar cine-ascultă Cântul? – cine se miruieşte?
lumii doar păruiala se vede că-i prieşte…
Cu tine – viaţă – recunosc – m-am ars
cu tine – Viaţă – recunosc – m-am ars:
m-ai tras în piept oricând şi cu orice...
...”să nu-ţi doreşti nimic – e idealul”
dar n-am crezut să-mi cobori halul
piesă cu piesă – m-ai azvârlit în mlaştini:
din Şah Regal – iar am ajuns la baştini...
c-un ochi de sticlă mă priveşte soarta
la orice drum – îmi fură – senin – Harta...

„noapte” îmi strigă - -n orice punct – fiinţa
„faţă ascunsă-a Lunii” m-am cernit :
nimic din mine nu-şi mai vrea priinţa
până şi aerul din nări mi-a-ncremenit...
...escroacă Viaţă – nu vreau răscumpărare
ci doar un colţ de linişti – fără zare...
La teiul vechi visez – mereu
la Teiul Vechi visez – mereu
şi-mi este silă – şi mi-e greu
că Teiul Vechi a fost ucis:
nu voi urca în paradis...
la Teiul Vechi mă-nchin – de-o viaţă
n-are nici Trup – n-are nici Faţă
dar numai Teiul m-a chemat:
la Dumnezeu des am urcat!
...stau – trist – lângă un trunchi tăiat
de oameni răi – de-un zeu blazat:
închipui şi-azi împărăţìi
grele parfumuri şi frăţìi
...nu te voi părăsi în iarnă
trup nu vei fi ce se descarnă
ci - Milostiv - Teiul Divin
la care necăjiţii vin...
...sălaşul meu e-Nchipuirea
iar Viaţă: cea de Tei - Dorirea
Credinţa-n Tei e Nemurirea...
...sunt Zeu de Trăsnet – nu bandit:
staţi – toţi – pe un' v-am priponit!
Lună lehuză – lună buburoasă
Lună lehuză – Lună buburoasă
se preling din tine viermi şi-o lepră grasă
pântecul de Lună s-a întors pe dos
ca să işte Claunul - şi un Sfânt mai gros...
e beznă deasă în Ştiinţa noastră
Regina Bolilor s-a fost iscat din glastră
cine-are Carte – e pierdut veciei:
închizi Ceaslovul – dedă-te Fanteziei!
totu-i umbros – nocturn şi-mbălsămat
din Glie pân' la Lună te desfaci strat cu strat
acolo sus ajungi Schelet curat-uscat
acolo sus eşti – cel puţin! – un Secretar de Stat!
...nu tre' să mori ca să le ştii pe toate
căci Fantezia Neagră hrăneşte vremi castrate...
47
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Luntre tristă trece râuri
luntre tristă trece Râuri – Luntraşu-a pierit
al meu suflet – zbucium harnic – mult a hoinărit
cu o luntre părăsită – lumi am bântuit:
niciun ţărm nu-i cu priinţă – duhu-i ostenit...
păsări – neguri – şi senilii aştri de ţărână
se înghesuie deasupră-mi – tot mai nezăbavnici:
în curând – din preajma veche – nimic să rămână...
...nu mai sunt Învăţătorii – nu mai sunt nici Paznici...
unda Râului de Fiere nu are oglindă:
şi priviri – şi amintirea – degeaba colindă...
poticneşte gându-n bezne – ca un ciot în plauri
duhuri de cenuşi se sfarmă – izbescu-se tauri...
...printre lumi fără miresme – eu sunt Călătorul
care – oricât rătăceşte – nu-şi află Izvorul...
Renaştere
cu pestriţe vânturi rele îmi petrec eu vremea
dispar păsări din lumină – iar copacii-şi plinesc lenea...
nu mai ştiu să număr stele – nici nisip de-oceane
nu mai eşti zeu – n-ai cunună: fugi de-aici – golane!
alungat din lume-n lume m-aleg doar cu spinii
sânge-mi curge sub sprâncene – ochii-s albi cum cri-
nii...
sunt vătaf de suferinţe – nu – însă – şi rege
pipăi după-un foc năprasnic: numa-aşa m-aş drege...
...cântă – Greiere de Taină – noaptea mi-e deplină
am ieşit – cu preţ de sânge – din Cartea de Tină:
stele-mi ard coaja de trupuri – mă scap de zădufuri
printre gene – ca o ceaţă - -mi regăsesc nădufuri...
...iată că nu-s gelatină: Foc înalt – miresme
i-au dat Prunc – iarăşi – Grădinii – râuri de aghesme...
„Să lăsăm modestia de-o parte!”
„să lăsăm modestia
de-o parte!”
...păi – sigur – complet de
Acord – cum de nu! – ...dar – mai întâi
pune (cât te văd!) jos
marafeţii – ...da
cum ziceam – s-o
lăsăm – de-o parte şi de
cealaltă – a
vieţii
numai aşa vom auzi – cu precizie
astronomică (...unii zic şi
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

„matematică”...: „Eh – vă daţi seama că-i un

biet pleonasm...!” – zise
doctoral - Viezurele – cu
sarcasm) – da – vom auzi
toţi – cum cresc – sub pământ
Bureţii...

...”da – dar şi
Frumoşi-Feţii!”– ne
completară – tumultuoşi - de prin Adriana TOMONI
văzduh – de pe
ramuri de Ce este viața…
zbor şi de
stele – „băieţii” ... Rouă sorbim în primii zori de zi,
Încărcându-ne flămânzi de lumină.
La sânul mamei pacea o găsim,
Vis treaz Sprijin ne e tata, ținându-ne de mână.

Motto: Alergăm neștiutori, îndemnați de-o forță,

„vis treaz
vis breaz
negru de năcaz:
arde temelii
sfredeleşte glii
stele prorocìi...”
clopote şi frunze-n dungă - mărturìi
curând voi pleca la Stână – în tărìi...
mestecă – în ceruri – un ursuz Ursar
şi mi-arată Carul Mare: un hambar...
Regi Arthùr şi colonii de împăraţi
mă aşteaptă în altare – să fim fraţi:
simt Coroana că m-apasă pe sprâncene
piesa are mult prea multe scene...
mă voi preschimba în fiară de lumină
spada mi-o voi înmuia în unda lină:
astea-s semne de plecare amânate
voi domni peste popoare-nflăcărate...
...ce visezi coleà – străine – sus pe grui?
tocmai ţi-a căzut - din palmă – frate - sângeratul cui...
Sancta simplicitas
insecte medievale
desfundă – azi – la haznale
un măgar a răguşit:
toată lumea a pierit!
...alt măgar a strănutat:
iată – lumea a-nviat!
Rostogolind neîncetat zile lungi și nopți,
Ne-nfruptăm cu visuri, luminați de-o torță,
Senini copii frumoși - și-atât de necopți.
Urcușul e greu și povara ne-apasă,
Suim încă o treaptă, uneori plângând,
Prea adeseori soarta nu e dreaptă
Și speranța este, doar un simplu gând.
Jumătăți de viață-și caută împlinirea,
Zburând printre aștri cu-n dor omenesc,
Scrisă ni-este-n ceruri cu aur menirea,
Din brațe-nlănțuite, lăstare ne cresc.
Palate să ai, dacă n-ai iubire,
Fără rost sunt toate și treci ne-mplinit,
Tandra-mbrățișare, zâmbete pe chipuri,
Scriu pe veșnicii, luminosul mit.
Zidim tăcuți zi după zi,
Încercând să rupem voaluri,
Întrezărim rostul de-a fi,
Urcând și coborând pe valuri.
Tâmpla se-argintează, sufletul oftează,
Între rău și bine veșnic pendulăm,
Cu tălpile goale, treaptă după treaptă,
Numărul de aur ( Fibonacci), tăcuți căutăm.
Din eternitate lumina ne cheamă,
Din miezul tainic, nevăzut,
Privim precauți, îmbrăcați în teamă,
Ne-ntoarcem acasă, în necunoscut.
Ce e ,Doamne, viața? O călătorie…
Din țărână, lumină să fim?
Vis de împlinire-n armonie,
Școala ce ne-nvață să iubim.

48

Emilia AMARIEI
Arena cu fluturi
Strig în pustie
poate că voi dezlâna seceta, stârnind norii...
ploi răzlețe udă nisipurile muțeniei mele
rătăcit în propria minte
caut niște vânzători de zâmbete
să facă tumbe prin sufletul meu
ca printr-o arenă cu fluturi
în aula singurătății se așază niște raze
ele așteaptă apa vie a cunoștinței binelui și răului
profesorul nu-și mai împarte cuvintele
razele se ridică și pleacă
scaunele plâng în întuneric
liniștea ruginește pereții inimii
universitatea aceasta are un mare coeficient de risc
aici tăcerea nu mai transmite nimic
nu-i decât o nișă în miezul sufletului din care
ies păsări albastre cu aripile rupte
ele se așază pe brațele copacilor și tac
(mai bine decât un cântec de jale totuși)
satul e plin de arbori uscați și case părăsite
numai aburul cafelei mele mângâie aerul
un ultim om se încăpățânează să plece
un om și un câine întunecat întinși pe dunga zării
recroiesc orizontului mantia dimineții
pe care mai bate soarele din când în când
Odihnă
Ca să te-așez, cuvântule, în mine,
Să te-odihnesc în trupul meu plăpând,
Învață-mă repausul din tine,
Să mi-l revărs în sufletul flămând,
Să-mi dormi adânc în oase și în carne,
Peste tristețe molcom adiind,
Să pot prin luminoasele-ți lucarne,
Din pacea ta ușor să mă desprind.
49
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Te-aș legăna printre domoale mersuri,
Cătând lucirea ta să o dezgrop,
Ca dintr-un vis să te răsar în versuri,
Să-mi curgi placid prin sânge strop cu strop
Și-apoi să mă-mpresori fluid și tandru,
Din creștet până-n tălpi, precum un zeu,
Cu stângăcia ta de copilandru,
Sau cu puterea ta de corifeu.
Cum să te-adorm? În mine e diluviu!
Nu vreau să știi durere, nici suspin,
Vreau să mă scald în tine ca-ntr-un fluviu,
Iar tu să te prelingi prin mine lin…
Nu așa se moare...
Nimeni să nu plângă! Am plecat, de-o vreme,
Dar n-am fost prezentă nici la moartea mea!
Dispărând răpită de furtuni extreme,
În prohodul lumii care pătimea...
Mi se sparge gândul sub cazmaua rece,
Lovituri de brațe îi prind zbaterea,
Eu ascunsă-n taina care mă petrece,
Dincolo de moarte-mi caut nașterea...
Să-mi descânți, destine, mâinile de piatră,
Vocea schilodită, ochii tulburați,
Fiindcă azi, cuvântu-mi gol, la lună latră,
Iar călăii lumii umblă decorați!
Exilați-mi truda, aruncați-mi soarta,
Să nu mai existe umbra-mi pe pământ!
Nu privesc în urmă, nu ascult nici poarta
Care se trântește bătută de vânt...
Nu așa se moare, istovit de toate,
Nu așa se pleacă, prea trudit, prea trist!
În cămașa strâmtă, nu! Nu se mai poate!
Merg să-mi caut locul unde să exist.
Moarte, hai la mine, sunt așa pustie!
Nu mai am pe nimeni, numai tu, de vii -
(Ultima cerneală, ultima hârtie...)
Te aștept... poemul - ultim, să mi-l scrii...
Nu așa se moare...
Nimeni să nu plângă! Am plecat, de-o vreme,
Dar n-am fost prezentă nici la moartea mea!
Dispărând răpită de furtuni extreme,
În prohodul lumii care pătimea...
Mi se sparge gândul sub cazmaua rece,
Lovituri de brațe îi prind zbaterea,
Eu ascunsă-n taina care mă petrece,
Dincolo de moarte-mi caut nașterea...

Să-mi descânți, destine, mâinile de piatră,
Vocea schilodită, ochii tulburați,
Fiindcă azi, cuvântu-mi gol, la lună latră,
Iar călăii lumii umblă decorați!
Exilați-mi truda, aruncați-mi soarta,
Să nu mai existe umbra-mi pe pământ!
Nu privesc în urmă, nu ascult nici poarta
Care se trântește bătută de vânt...
Nu așa se moare, istovit de toate,
Nu așa se pleacă, prea trudit, prea trist!
În cămașa strâmtă, nu! Nu se mai poate!
Merg să-mi caut locul unde să exist.
Moarte, hai la mine, sunt așa pustie!
Nu mai am pe nimeni, numai tu, de vii -
(Ultima cerneală, ultima hârtie...)
Te aștept... poemul - ultim, să mi-l scrii...
Nu țipați la mine, cuvintelor!
nimeni nu trăiește pentru el însuși
totuși, voi, porumbeii mei voiajori prin poeme
v-ați așezat pe streașina minții
și-mi cereți răvașe pentru ziua de mâine
nu țipați la mine, cuvintelor,
mă tot scobiți prin creier ca niște burghie
când e timpul tăcerii nu sfâșiați liniștea
vi se cuvine un repaos în cămașa de umbră
a damei de cupă
întoarceți roata cerului și modelați pentru oameni
răbdarea înțelepciunii lui Iov
faceți vase de cinste pentru împărăția luminii și
liniște… liniște să fie în ungherele minții
gândurile vinovate ale lumii să cadă
nu vedeți cât este de palidă moartea între două tăceri?
gândiți atât de tare încât vă aud din miezul însingurării
precum aud embrionii de grâu explodând sub țărână
iar pasărea… pasărea aceea care nu se vede
dar cântă în inima pădurii ca în inima mea
mă ascunde în propriul ei cântec
50
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ana ARDELEANU
Conversaţie de antrenament
Cerul s-a îndrăgostit de ovalul chipului tău,
De cercul aria şi centrul magnific
În care este aşezată masa alteţelor
La orizont se înalţă aburii cafelei.
Pe malul mării se face conversaţia de antrenament
Ce pune în mişcare lumea
Prin care Dumnezeu îşi exprimă sentimentele, cel mai
bine,
Iar ţie îţi croieşte veşminte din mătase purtată
De contesele şi ducesele raiului.
Sentimentele îmbrăţişează, aduc noroc.
Dumnezeu e laitmotivul iubirii
Este etajul infinit unde sufletul urcă fără lift,
Cu bagajele în mână
Fără să arunce vreunul
Din nevoia de-a ajunge mai repede la destinaţie,
Cum nici copilăria nu îmbracă direct haina bătrâneţii
Fără a căuta pe plajă materialul colorat al verii
Bun de croit copii ori castele de nisip
Ce zidesc corpurile femeilor tinere,
În poeme simple, de vară,
Desăvârşindu-le frumuseţea.
Cântec cioplit
Presari peste timp
Praful fin scos de sub nasturii de argint
Ce au primit spre desăvârşire
Credinţe şi iubiri, zori neatinşi de otrăvuri
Primul cântec cioplit, din lemn de cedru
Inelul cântecului anunţă logodna
Acel destin ce are ştiinţa iubirii
Şi nerăbdarea cunoaşterii
Nu cedezi nimic din hrana scânteii
Focul deja a tulburat şi-a luat jertfa
Din trup n-a mai rămas decât copilul sacru
Purtat în pântecul florii aurii

Umbra i-a făcut lege aleasă
Pentru a-l apăra de singurătate
Se fac pariuri pe gândul care nu condamnă
Nu aruncă în obraz cuvinte măsluite
Ce ar putea duce viaţa la câştig nemeritat
Furat pe sub masă
Trezit în zori de zi fără lumina ochilor
Cântec de ocupaţie
Ascult cântecul poemului de ocupaţie
Nota favorită scapă de dirijor
Sparge şindrila nopţii cu capul
Şi face legătura din crengi de salcie cu Dumnezeu
Donatorii de fapte bune trimit armate de esenţe tari
Să cucerească inimile slabe
Umplând filele albe cu strugurii faptelor
Care au calmul apelor prinse între două respiraţii
Gesturile de dragoste
Angajează sentimentele la urmăriri de noapte
Pe sub frunzele de platan
Lucrurile aflate
Sunt strânse cu puterea ursului
Într-o singură inimă
Şi uitată acolo până după hibernare
Schimb de adrese
Privirii îi slăbeşte lanţul ce o leagă
De imaginile timpului efemer
În schimbul ei primesc ca dar
Văzul gândului interior
Inima fiind numai ochi şi urechi pentru desluşire
Un cuvânt cu vârful creionului tare
Descrie viaţa
Vorba nefolositoare
Pluteşte precum un pai pe apa gândului
Şi încă ora de despărţire n-a sosit
Viaţa plină de strălucire se strigă pe sine
Mie nu-mi cunoaşte numele
Deşi i-am aşezat poza pe rever
Nu doreşte să facem schimb de adrese
Pentru a iniţia o mică scamatorie
Între degetele de ceară
Ce ne-ar putea aduce câştigul iertării
Trecerea prin punctul albastru
Lucrurile carte se exprimă prin ele însele
Nu se împrumută
Ochii lor mă urmăresc în camera de învăţătură
Şi mă întreabă despre micile simboluri
Sugerate de steagul ridicat
Pe construcţia de avangardă
51
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Trecerea prin punctul albastru
Schimbă veşmântul învechit
Şi pune fracul zilei următoare
Strigătul în aşteptare, ne adună din cele patru zări
Ca pe un buchet de trandafiri
Radicalizând pe cerul gurii
Poziţia cuvintelor stelare
Cuvântul rămas stingher
Nu a intrat în ordinea de bază a gândirii
Iar acum îşi numără victimele
În mijlocul mulţimii isterizatre
Ieşite dintre valurile mici, atât de mici
Încât nisipul alunecă în tufişul mării
Pe mătasea lor înecând trupurile
Rămase în amintire
În barca gândului tău
Stau în barca gândului tău
Numărând atătea stele
Câte încap în coşul de salcie
La mal e loc potrivit pentru aşteptare
Între contururile a două corpuri nude
Prea importante în albastrul lor
Pentru a forma o singură umbră
O pace solară, camuflată în pescăruş
Amestecul între culori ar putea detona clipele
Făcându-ne atenţi la rana din cântec
La pansamentul notei înalte
Care a întors, de atâtea ori, capul îngerilor
Cu transparenţa
Bat în armura inimii tale ca într-o uşă de stejar
Întrebarea cu cioc pătrunde în coaja aşteptării
Divulgă secretul, claustrează mulţimea albastră
Şi scade întâmplările plecate-n migraţie
Starea de spirit
Împarte răbdarea între cei săraci
Fără a lua din dar dulcele sacrificiu
Nu crezi în romantism
Buclele blonde ale lunii îţi cad în ochi
Dar tu nu crezi în romantism
Nici în prânzul fastuos de duminica
Nici în statuia eroului
A omului acela necăjit
Împuşcat de mâna iubitei
Pe care îngeraşii l-au declarat erou
Au adus fanfara să cânte
Iar sângele prelins din visele lui
A hrănit floarea pământului
De atunci toţi cei care trec prin faţa statuii
Şi nu au rouă pe tălpi
Sunt declaraţi impostori
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Un singur fenomen * * *
Ţi-ar putea injecta antidotul
El poartă în inimă serul fericirii ziua, când olarii aşteaptă ploaie pentru topirea lutului,
Şi se află în depărtarea timpului cade în albastru tăcut fără vreo rezolvare,
Citeşte lucrurile în litera şi spiritul lor căci bătrâneţea-i ca ciocul de pasăre în spinarea omu-
Iar ţie îţi oferă doar concluzia lecturii lui,
Nu te poţi hotârî de partea cui eşti
A Domnului sau... n-am uitat nimic din ce îmi spuneai, n-am uitat apele
Căci tot peste lucrurile limpezi
Care nu investesc în sufletul omului risipite prin iarba unde păşeai stângaci
Dai ridicându-ţi chipul la vreo foşnire în noapte,
Nici acum nu-l cunosc bine poate cădea cenuşă din văzduh de atâta lună arsă…
Nu-şi dau osteneala să-l ridice
Din praful istoriei ziua, când vestea morţii a tras perdeaua în faţa lumii,
cade şi tot cade în mine ca nişte bănuţi de argint pe
clepsidra
din acea singurătate;
foşniri din alte timpuri se multiplică prin adâncuri de
albastru,
te văd alergând într-un tunel după un câine gigantic,
pe când altul ca tine citeşte poemele mele scrise în
spargerea clepsidrei
din aceeaşi singurătate…

cuţite aşezate în cruce înnebunesc şerpii de la capetele

pământului
Gabriela ANTON săpat odată de tine, foşniri din alte timpuri se multi-
plică
prin adâncuri de albastru,
Zborul de gâşte albastre noi, oamenii, suntem hrana unei iubiri întunecate.

Singurătăţi (2)
m-aş putea apleca între înnoptare şi deschidere a mea
către tine,
într-o noapte pe la doisprezece întunericul se făcea o
lumină orbitoare,
aşteptam la bibliotecă un portret din ciolane de vânturi
învelit într-un giulgiu şi îngheţat pe jumătate…
curcubeu peste cărămizi aproape gata pentru citadela
unde sentimentele tale
vor fi recompensate;
cineva doarme cu faţa în jos răzând la mersul de fur-
nici,
îi cade o aripă şi părul îi flutură în vânt ca pânze de co-
răbii spre nord şi sud…
eu te căutam printre frunze moarte devenite mâini în
humus
şi părul îţi flutura în vânt spre un văzduh crestat de
giulgiul aşteptat lângă bibliotecă,
dintr-un portret al timpului nostru schiţat de un pictor
sărac, care acum se târâie într-un scaun cu rotile dintr-
un colţ într-altul al văzduhului uneori înceţoşat…
oare sunt o întâmplare sau destin purtat într-un vis al
unui om-săpător de morminte?
oare voi fi umbra tâmplelor tale cărunte când nu vei
mai fi?
* * *
perdele se zvântau în zare, o mamă-şi hrăneşte copilul
lângă o poartă deschisă pe care n-o va mai închide ni-
meni
decât moartea;
stând aşezate în luminiş , desprinse din pământul
moale,
umbre de oameni din veacuri duse par întâmplări
ce ar fi trebuit de mult uitate să fie de statornicia zile-
lor
de azi sau de mâine;
ochi se zvântă în zare, orbii şi-au pierdut mâinile în
inima unora,
unde nu este durere, poate le va fi mai bine pe acolo;
în colţuri de cameră vişinie cu ferestre negre şedeau
trecători obosiţi
doar două minute;
te confundam cu bătrânul cu toiag galben,
ce mă asculta în miez de noapte şi deschidea moartea
ca pe o carte;
se făcea frig şi veneau corbi obosiţi tot în colţuri de ca-
meră,
tu le albeai aripile şi şoareci îţi ronţăiau ochii;
doar acolo mai puteau să facă de gardă.

52
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

* * * * * *
pasărea cu şase aripi ieşea din ochi bătrânilor să echilibreze lumea?
şi intra în ochii copiilor, un ceasornic în axa rotaţiei cu bustul în nori
cineva tăcut aprindea focuri străine lumii acesteia, mai aruncă spaimă în lume, mulţi îl cred doar o bombă
venea câte un om cu ceas pus ca o glumă sau pedeapsă pentru un clopo-
şi se termina psihic, fără nici un motiv începea să iu- tar al lumii, ce oricând
bească femeia universală, ar anunţa trecerea spre altceva pe un curcubeu necre-
ce-i întuneca pe toţi pe vecie… zut
între timp deschizături în pământuri negre purtau popii de nimeni din oameni;
în răspântii de judecată, unul prindea un peşte şi voia mulţimi imense recurg la rugăciuni din ultimele cu-
fără ruşine să-l mănânce; vinte rămase;
pasărea cu şase aripi îl mustra cu privirea ciugulindu-i căi, ce duc spre patru colţuri universale, se tulbură spre
ochii… două;
pânze albe ce împlinesc alte cuvinte de nerostit pentru
e foarte fierbinte scândura pe care mâncam odată oameni;
melcişori cu scorţişoară tu îmi faci din mână dintre cuie şi lemne, mărul devine
şi ne uitam la stele să le vindem pe bilete pentru film; chiparos, îmi arăţi cu privirea cum s-ar clătina cerurile
şi ar lătra câinii,
pasărea cu şase aripi se aşază pe un chip de mort, îi - de ce mă priveşti aşa? -
pune o eşarfă cum acei ochi negri ce i-am iubit se fac străini mersu-
neagră peste una albă şi începe să adune zăpezile al- lui meu
bastre într-un ghem în singurătate…
cu care se joacă instantaneu copilul acesta venit dintr-
un bătrân mort intram odată pe un geam vechi să-ţi povestesc de cei
şchiopătând prin cimitire, căutându-se în timpul celor doi ochi negri,
două anotimpuri… ţi-aş fi spus de ei că acum sunt străini,
mai bine eram moarte…
pasărea cu şase aripi s-a întrepătruns cu pasărea de lut.
o banderolă neagră poartă la brâu cerul scuturându-şi
* * * carapacea,
mai demult un vânător se opri la o poartă veche de înfricoşător pregătit pentru război cu cai şi păsări săl-
când lumea, acolo o pânză batice;
alb- gălbuie înlănţuia mii de ceasornice peste clopote se tulbură ochii străini tânjind după dragostea ce odată
asurzitoare, le era purtată;
acolo degete de copii se făceau ziduri peste oameni;
nevăzut mă strecuram ca prin nişte intestine în agonie şi… găuream infinitul cu mari maşinării fizico-astro-
fără de cuvinte, nautice
mâncam dintr-o pâine întărită, eram un altul pentru să te pot găsi, dar nu era decât plânsul meu din singu-
crăpăturile de stânci rătate rămas
dreptunghiular-triunghiulare, acolo leproşii chemau şi în vremurile acelui turn…
orbii pentru liniştirea apelor…
mai demult un vânător îşi căuta ecourile umbrelor de tu îmi faci şi acum din mână, cobori cu un alt mort în
vuiete şi strigăte, spate
mă înfrunzeam în nepătrunsele trupuri ale celor morţi undeva unde numai eu ştiu că se fac miracole
vii, şi mă asculţi noaptea întrebând de acei ochi negri de-i
vulturii îşi anunţau retragerea. mai iubesc
dacă s-ar duce vreodată.
* * * * * *

copii cresc, descresc în acelaşi timp,
bastonul şi pălăria rămân lângă umbra trupului tău
într-un pat ce nu mai spune nimic,
pe un geam spart intră corbii şi ung pereţii cu un gal-
ben
al pădurilor de toamnă, toamna aceea când altul s-a
născut răzând
că vrea să echilibreze lumea.
mă sting în fum de zori sub un copac,
câteodată mă mai urca cineva la cer pentru câteva mi-
nute
şi-i vedeam pe cei ce muriseră recent sau mai de mult;
mă odihneam gâfâind de teama ce creştea în mine,
dădeam mâna cu câte un muzician:
„ am să-ţi arăt izvorul din care ţâşnesc aceste păsări
cu multe perechi de aripi!”

53
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

şi se topea în zare, de parcă n-ar fi vorbit niciodată… Drogaţi cu mirodenii de favoare,

La rang de campioni în absolut
dau de-o capcană a unuia ce-mi ştia dragostea Halucinând fanatica-încleştare;
şi o plângea, de parcă ar fi trăit-o între catarge izbite Zănatici, glorioşi fără sfială,
între cifre incerte pentru călătoria sa, Eroi ne proclamăm, în pielea goală.
mai venea câte unul cu trei mâini, cu cea de-a treia la *
două Mai am un singur dor în liniştea
secunde îşi făcea cruce ca la un ritual şi ne răsucea Amurgului ori mai curând a serii,
un cuţit în răni misterioase… Să evadez din somnolenţa mării
Cu tine-în braţe, dacă s-ar putea;
trăiam orice început în galop de cai cu răsunet în clep- Pe ţărm îngenuncheaţi, de oboseală,
sidre, Să contrafacem luna în bordel
rosteam silabe confuze ale unui poem scris pe un colţ Şi dragostea într-un anume fel,
de stâncă renegând îndrăgostiţii După un Manual de imorală,
care mă întârâtau construind corăbii pentru sfârşitul de Să ne întoarcă sufletul pe dos,
lume. Brutalizându-ne cu încântare
În lupta corp la corp, care pe care,
Pe scoici trântiţi, şi pene de-albatros;
Pricepe-te mai bine decât norul
Şi-ascunde-mi luna ridicând piciorul.
*
Pe când zburdam şi mai eram zurlii
Şi nerăbdarea nu fugea pe apă,
Cu păpădii îţi cumpăram moşii
Să îţi sărut piciorul şi o pleoapă;
În harnice livezi cu-acoperiş
De mere-adânci făceam pe vânătorul,
Ca printre fluturi să-ţi arăt pieziş
Cum se sărută-o pleoapă şi piciorul;
Şerban CODRIN Fiindcă nu mă dam analfabet
Mai pofticios decât o-analfabetă,
Balade mici O febră nedepusă amanet
Ne molipsea, cu-atât mai indiscretă
Într-un castron feeric, de cristal, Cu cât moşii aveam cu păpădii
Poeme-atent se taie, de iubire, Şi-acea răbdare de-a mai fi copii.
Don Juan de Byron feliat subţire *
Se-amestecă felin, eventual Exuberant şi zvelt, îmi place mersul,
Cu-o ispitire-a sfântului Anton, Dar feminina ta supleţe este
Din sucuri proprii emanând esenţe; Pe-ascuns cea mai arhaică poveste
Treptat, se-adaogă reminiscenţe Din câte zămisleşte universul:
Din scena Julietei în balcon, O supernovă explodează-în spaţii,
Încă puţin Khayyam oriental Geneză de-energii fără-auspiciu,
La un pahar de votcă slavofilă, Atomi de fier urzind, carbon, siliciu,
Baudelaire, ediție bibliofilă, Spre-a-întemeia sub mii de constelaţii
Şi Dante, pentru gust transcendental; Planeta de-apă cu nuntiri astrale,
Nocturn se bea, în loc de vino-încoace Regn după regn transfigurându-şi transa
Şi mirodenii afrodiziace. În miliardele de ani spre şansa
* De-a clocoti-între şoldurile tale;
Din sfiiciune, de la început, Simt cum te plimbi pe străzi, cu-acea bruscheţe
La Jocurile-Erotice de Vară De cosmos nebulos, dar cu nobleţe.
Recordul mondial pentru sărut *
Îl spulberăm a mia una oară; Sacră cetatea, unde-mi eşti regină
Pe-o pajişte, la rock-and-roll, de crini Zburdalnică şi-obraznică la cârmă,
Şi aur, tezaurizăm medalii, Pe loc de ziduri mari de piatră-alpină
Dar mă implori cu unul dintre sâni Are prăjini cu rufele pe sârmă;
Să-ascundem transparentele detalii; Mai glorios decât orice creneluri,
Spre paradis urcăm nemaivăzut, În dârză lance-o face pe eroul,
Cu broderii de aur şi rimeluri,

54

Solemnă maiestatea-sa furoul;
La miezul nopţii, brav sculptându-ţi patul,
Un pumn de greieri nu-şi opreşte strungul,
Ci imnul toacă, naţional, de-a latul,
Iar tu îţi mângâi un picior de-a lungul,
Un sân, pe când îmi dărui fără riscuri,
Dar amândoi mă fulgeră din piscuri.
* Iar mintea cu-înţelepte adevăruri:
Nici Dumnezeu nu s-a rugat vreodată
Aşa cum azi, ieri, mâine şi mereu
Mă-închin şi-îngenunchez la-altarul tău
Împărătesc sub rochia-înflorată,
Isolda, Galateea, Margareta,
Din crinii negri izvorând sperjuri
De mirodenii dracii în călduri,
Anna Christie, Adela, Julieta;
O poartă lunecoasă cu perdele
De purpură mă-îmbie şi mă vrea
Căzut într-un infern de catifea,
Nu vlăguit, ci-în galaxii de stele
Cu meşteşug să mă revărs, deplin,
Of, dragă Doamne, iartă-mă, amin.
* Până îmi dăruieşti fără secrete
Cu cât mai agitat, zbătut şi scund,
Mulţimi de căi lactee şi-alte mii
De mii de constelaţii se ascund
Aici, în strâmtul colţ al inimii;
Nimic şi nesfârşit pe-un mozaic
De veri şi toamne, ierni şi primăveri,
Munţi cu păduri de brazi din Carul Mic
Foşnind în Crucea Sudului, pe cer,
Compasiunea, frica, spiritul
Dintotdeauna veşnic, mai presus
De rău şi bine, plânsul îndestul
Al vieţii, soarele scăzând spre-apus
Încap în aprig pulsul, când iubeşti,
Al unei biete inimi omeneşti.
* Să ne-amărască vinul pe planetă;
În Cartea marilor exploratori
De spaţii somptuos de siderale,
Aluzii prea-absentează, şi-osanale
La falnic patul, unde faci furori;
Din vale, printre sâni piramidali,
O palmă urcă pante şi coboară,
Ori leneş se opreşte bunăoară
Pe-un pisc încoronat imperial;
Urmează-aprofundate exaltări
În Templul Doamnei Venus, cu-ascunzişuri,
Unde pătrunzi numai plătind bacşişuri
Bogate, să nu-ţi meargă în răspăr;
Prin reliefuri dragi şi citadele,
Cine ajută rătăcirii mele?
*
O dată sau măcar de şapte ori,
Să ne-înălţăm, să ne-alergăm de mână,
Un corcoduş să-avem la îndemână,
Cu mii de căi lactee printre flori;
Din crengi în crengi sfârlează de-ameţiţi,
55
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Să ne continuăm harababura,
Cu îngerii jucându-ne, de-a dura,
Trudiţi la trup, la suflet netrudiţi;
Ignoră-mi idioatele dojeni
Şi dă-te cât mai lacom la cişmeaua
Drogată cu şampanii, când licheaua
Îţi măzgăleşte sânii cu polen,
„Zurlio, cum vom coborî din ceruri?”
*
Totalitar, dincolo de perdele
Citeşti Aşa mi s-a călit oţelul
Şi-ţi ştergi cealaltă pleoapă de rimelul
Pătruns, de-atât patriotism, în piele;
Tot înainte-în lupta pentru pace,
Progres, dreptate şi democraţie,
Iubeşti, ştiu ce parfum, la nebunie,
Cel mai pervers de la potop încoace;
Măreţ edificându-ţi dictatura
În dialectic patul, şi tenace,
Cu ojă, trusă pentru unghii, ace
De păr, îţi adânceşti cultura,
Setosul nud în opere complete.
*
După galantul obicei, cu fast,
Întotdeauna ospitalieră,
Invită-mă sub universul vast,
Când rapiţa-înfloreşte-auriferă;
Tu-închiriind o pasăre de sus,
Eu simulând-o pe nepriceputul,
Să ne descânte până la refuz,
Cu ora, cu secunda, cu minutul;
Ai smulge-un fir integru de pelin
Şi mi l-ai dărui-absolut cochetă,
În clocotul luminii din lumini
Şi alte fapte slobode se vor
Petrece-apoi deloc întâmplător.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

pe toate pietrele mele întunecate

îți înțeleg pașii, mersul, ezitările și opririle
îți tolerez acest du-te-vino
pentru că zgomotul și furia ta
îmi dau puterea să uit de prealiniștea mea
ciudat că nu mă doare să te-aștept în mine
pleci atât de des
dar te întorci tocmai când nu te mai aștept să vii
dar vii... și vii... și vii...
și mă învii...

Sărutul de pe ceafă

Un (ne)cunoscut m-a sărutat în fugă

Corina GEORGESCU apoi și-a lăsat în mine
plin de seva dezlegării de întuneric
tributul dulce-amar
Tragedie (în trei acte) al buzelor lipite de pielea mea – pecete -
al buzelor secătuite,
1 secătuite de atâtea așteptări
Lacrimile stelelor sunt tentată să-i mușc buza de jos,
plâng peste gândul meu să aprind o țigară și să-l înjur.
lacrimi de lumină se preling pe chipul meu nu e oare fantastic că am câștigat
printre crengile copacilor spectacolul plutirii în doi
în adâncimile apelor și poate chiar pervers?!
se joacă apoi mă obsedează stăruitor, irezistibil și chinuitor
două câte două sărutul dulce-amar;
și nasc licurici în cușca mea de carne
ochiul meu se închide doar mintea și ochii orbi
în mine și plânge încet caută (ne)cunoscutul
neauzit al cărui sărut îl port greu -ispită-
chinuit în urzeala încâlcită a inimii.
cu glasul mut al lebedelor albe.
Descătușare întârziată
2
Știu că vei apărea mereu Vedenii bete mă-mpresoară
în mijlocul țipătului meu forme descleiate mă îngenunchează
și nu vei pleca fotografiile vechi atât de imperfecte,
Lucrurile respiră parfumul tău stoluri de necunoscute imagini
așa îmi dau seama că sunt vii se aglomerează pe retina mea întunecată
și că ești mâinile tale palide, cu degete lungi
mâinile tale lungi și fantomatice mă dezgolesc pe dinăuntru
mă ridică cu nimic nu mă împotrivesc
apoi mă scot ușor din coșmarul morții mi se împleticește mintea
încet se răsucesc ca niște chei grele de metal mă împiedic în venele arse
în lacătul vieții de dorul tău;
și-mi închid pe vecie inima voi scrie
(astă-seară cerul e sângeriu pe prima pagină a sufletului meu
de atâtea revărsări de stele cu litere groase:
care au obrăznicia să se ridice sunt incapabilă să mângâi
și să strălucească chinuitor pot doar să simt durerea celuilalt
peste așteptarea mea). sunt incapabilă să gust, să savurez
lumina
3 sunt oarbă și
Prin mine trece drumul către tine sângerez ca o rană (nefiresc) umilă
ciudat că nu mă dor pașii tăi carnea îmi amintește sfârșitul vestit de timp
deși calci atât de apăsat tic-tac, tic-tac, tic-tac!
pe toate corzile mele atât de firave cu greu îndur spaima crescută

56
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

sub crusta rece a inimii pescar [ratat] amator de scufundări în lumi acva-
pulsații grele mi se zbat pe aripi tice abisale
în zborul greu de semizeu...
am tras la mal plasa cu marea mea
Alchimie am prins vreo doi nori și o rază de soare
printre ei se cuibărise și un curcubeu
umbre pășesc tăcute lângă mine undeva între ochiurile ei se vedeau
plaja e trasată infinit până la celălalt hotar câteva stele de mare și
simt răzvrătirile întunericului în adâncuri un căluț (tot) de mare
de-acolo încep visele tari ce miros a tine cochilii de scoici mă priveau cu ochii sticloși
nu va fi furtună, doar rostogoliri de valuri cu ele voi asculta pescărușii și valurile (când voi uita
ce vor risipi gânduri efemere parfumul mării)
până la capătul adăpostului nocturn m-am opintit mai tare
unde ne răstigneam cândva carnea și sufletele mi-am înfipt mai bine călcâiele în nisipul mișcător
și am tras la mal plasa cu marea mea
eu am rămas aceeași m-am descalificat
întinde mâna, mă poți atinge n-am prins nimic pe plac. nicio sirenă, niciun Nep-
glasul din întuneric te strânge, te îmbrățișează, te dez- tun…
golește în plus pe fundul plasei
urechea ta ascultă înspăimântată s-au încâlcit niște doruri, un zâmbet, lacrimi cât cu-
e sclavă fascinată gurii mele ce se destăinuie în tăcerea prinde ( ba de fericire, ba de tristețe), o îmbrățișare
spartă luuuuungă și un „adio” inutil.
ceasul chinuit de ani se naște acum
între noi. Pentru aflarea lui ne-am născut azi Vreau!
- izvor de foc nelegiuit, întunecat-
trenul trece, năluci cu aripi ude plutesc goale să fiu o scrisoare către Dumnezeu
peste poduri cu brațe și picioare goale și ele o aripă de înger
aerul e otrăvit un coup de foudre
îmi auzi strigătul, dar nu te ridici să-l sprijini; un copil al florilor
Nu mă atinge, nu mă atinge!... hârtie de colorat
Nu mă striga, nu mă striga!... o evadare din rutină
te scuturi obosit și gol, cazi moale în vârtejul timpului libertate adevărată și trăită
cuvintele șuieră pe deasupra întunericului open windows
niciun vis nu se zbate sub pleoapa ta memorie fotografică
bestia luminii se întunecă în privirea ta o hoață de suflete
ești prins în goliciunea ta, nu te poți trezi un brad frumos și înalt în bătaia vântului, singur și pu-
nici (împreună) nu poți înainta ternic
eu trăiesc, tu doar (supra)viețuiești așa... un geamantan verde (larg deschis)
să mă strângă cineva (tare de tot) în brațe
perspectivă apropieri
scurte clipe și lungi iertări împreună
în viziunea mea să-mi amintesc pas cu pas ce am uitat
într-o altă logică o inversare stupidă a (ne)vinovăției
străină de glorii dubioase să uit că mă doare un colț din dreapta al ușii mele de
și mai puțin meschină cercetaș lucid și încă în trend
m-aș ghemui într-un colț de lumină să iau temperatura rândurilor înșirate pe pielea gându-
(înfrigurată și sceptică) rilor (uneori) sterpe și (alteori) deșucheate
ca să visez o vară fără sfârșit să-mi vindece în vreun fel (careva) nepotrivirile cu
cu gândul la tine mine
cred că doar așa să zidesc o clipă în zidul cetății de sticlă, măcinate de
m-aș mai putea întoarce în mine… frământări decolorate
să nu mă credeți doar să mă iubiți
[și lista poate continua așa la (ne)sfârșit]

57
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Ca o fetiţă cu un vis ascuns

– Anii mei au trei copii…
Copilăreşte, mi-a răspuns.
Când stau la sfat cu anii tăi,
Vreau să fiu eroina
Lui Dan Lungu –
„Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu!”
Să-ţi dăruiesc,
Pentru curaj şi eroism,
Bucata de pământ
Pe care ţi-o doreşti
Pentru linişte.
Diana ISTRATI Pentru fericire.
Pentru roadă.
Chișinău Ţi-aş încălzi o veşnicie
Anii tăi
Mama Cu ceaiul preparat din soare
Şi aş privi cu ei
Mă aşez astăzi, la masă, cu anii tăi, mamă, Cum trece anotimpul.
Le privesc ochii şi-i văd îngânduraţi, Şi am trăi din nou
Tăcuţi şi adânci, Timpul orfan,
Şi îi întreb Pe care l-am pierdut.
Dacă nu adăpostesc Noi, copiii anilor tăi
Prea multe mări, dealuri şi văi... De ziua-n care te-ai născut,
Dacă nu au obosit de fugă… Îţi mulţumim pentru cer
Şi… poate totuşi e timpul Şi pentru viaţa ta,
Să trăiască albastrul lor. Pe care o trăieşti
M-au privit, au lăsat o mare pe obraz, Cu dedicaţie, de drag de noi.
Eu am simţit răcoarea valului …
Şi am înţeles Cînd se năşteau părinţii
Ochii mamei nu pot fi noi eram în visele bunicilor…
Doar culoare.
Am rugat să ni se-aducă o plapumă, Avuții
Pentru anii tăi reci şi-nfriguraţi,
Pentru timpul Ghemul
În care ai decis de ață
Că soarele trebuie să stea își împletește
Cu noi acasă. anii.
-Domnule, fiţi drăguţ, adăugaţi în ceaiul nostru Cu fiecare
Mai mult soare. rotație
Ţi-am văzut mâinile împreunate rămîne
De atîtea ori mai puțin.
Fugind spre Dumnezeu cu rugăciune,
Şi-am înţeles, În nopți
Că ai moştenit , andrelele
Ale bunicii mâini, îngenunchează
Ce ne-au crescut ca pe un lan de grâu. și ghemul
Nici gândul meu şcolit, se rotește,
Citit, plimbat prin alte gânduri, iar mama
Nici azi nu poate înțelege cu glas tainic
Cum reuşeşti să protejezi o rugă iar
Un univers șoptește.
Şi să-l iubeşti, ...
Cu tot cu imperfecţiuni. Din ghem
s-au încălzit
Îţi întreb azi anii mamă, nepoții
Cîţi ani au? și doruri
Şi ea zâmbind depănate

58
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

tot din el, Rădăcina dorului

și visele
au înflorit Să îți iubești țara
din acest ghem chiar dacă ea
pictate-n nu a găsit
cer niciun strop
de-un de apă pentru
porumbel. a crește copaci.
... Îmbrăcați în
Acum dor de neam
mai căutăm copiii noștri
în iernile înfloresc
din traista vieții în alte țări.
mănuși, bundițe
din același ghem, Rădăcina
să îmbrăcăm
un timp Câteva gânduri
trecut de la mama
și să simțim le-am dezghețat azi
cît de bogați pentru cină.
suntem! Tăcuți,
le-nfulecăm
Ele ca pe o ultimă
speranță.
Amintirile au A doua zi,
Țara lor. săraci,
Zi de zi bolnavi de gânduri
își așteaptă rîndul vechi,
la tipografii. fugim în căutarea
Lupta e pentru pastilei salvatoare.
cartea vieții. Zi-noapte,
Fiecare noapte-zi...
își dorește Ne hrănim cu gânduri
o casă crude, reci,
pe marginea goale, tremurânde...
unei pagini de roman. gândurile străzii
Amintiri cu vifor fugare, rătăcite,
în ochi, pustii și amețite.
senine ca cerul, ...
altele Copaci uscați
cu gust de împodobiți cu jucării
iarnă, de plastic
îmbrăcate în ne mai simțim
albul primăverii, pământul
se-ascund prin rădăcina
azi încă verde,
în Țara lor. a Credinței.
În goana după
timp, P.S. Să îngrijim de rădăcini,
în scurtele Ne-așteaptă primăvara!
ore-vacanțe
închidem ochii Îngerul meu
și urcăm în trenul
care pleacă în După ce m-am
Țara Amintirilor. rugat la toți
sfinții,
am vorbit cu mama
și liniștea s-a așezat

59
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

peste lumea mea îmbrăcate în ruga bunicii

de dincolo de văz. și protejate
de brațele Bunului.
Bunica Colecționez povești
pentru muzeul
Ne-a îmbrațișat, sufletului.
ne-a privit, Povești fără răni,
ne-a sărutat frunțile, fără păcate,
și a pictat despre cîmpii
în urma noastră, care au botezat
semnul divin. tălpile copiilor.
Și-a rezemat Cumpăr povești,
apoi viața de portiță... pe care să le îmbrac
a rămas pe ulițele satului
același copil și să le cînt apoi
visător, pe la ferestre
dar pustiit cu “lerui –ler”
de singurătate. și “Domn din cer”.
îi urmăresc destinul Sunt în căutare de povești
prin oglinda despre valuri
mașinii de mare,
și-i aud care au găzduit
în tălpi dorul păsărilor
bătăile timpului. venite de pe alt meleag
… în căutarea
Rămîn în urmă Libertății.
drumuri tăcute. Povești adevărate.
O mai văd… Tăcute. Interzise.
își ridică spre înalt Istorisite la gura sobei,
privirea de pasăre, Cîntate de mama,
visînd la acea Duminică Ascunse în colțul unui gînd.
cu gust de mere coapte,
și la primăvara P.S. Visul unei librării cu povești.
cu glas de copil,
ce îi reînvia Stare
ograda.
Port firele împletite Eram o casă
de ea cu ferestrele
și-i simt zborul, deschise spre soare.
sigur și liber, Albul florilor de măr
frica gerurilor, îmi decorau interiorul,
fuga nopților, albastrul aducea
durerea căderilor, bucuria pîinii
culesul roadelor iar vîntul
și bucuria albastrului. își zbenguia anii
Bunica ne îmbracă prin curtea cu povești.
în rugăciuni Rochiile mele
iar noi îi aducem miroseau a vară,
soarele iar pe la miez de zi
din vacanțele glasuri de copii
copilăriei. asezau pe masă
gustul timpului.
Povești Ceasornicul era
în vacanță
Sunt în căutare de povești și liniștea
despre căsuțe mici, gălăgioasă
cu toamne pulsa în gînduri.
pe ferestre,

60
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Gutuia Lumină de la Maica Cerului

pentru mama
- Deschide
ușa sufletului meu. – Mamă, ce să fac?
Hai, curaj! – Roagă-te! Aici e Icoana
Intră în casă, Maicii Domnului.
așează-te la masa vieții Spune-i ce îți dorești.
și gustă din iubirea mea. – Sănătate! E bine, mamă?
... ...
Sper că te simți bine, Biserica e plină
brațele mele de gânduri,
le dăruiesc inimii tale, stau toate în
iar ochii mi-i așez fața sfinților
peste ai tăi și-nalță rugăciunea
să te feresc de întuneric. mântuirii
Ca să te știu liniștit, prin iubire.
am împodobit casa cu gutui, În sfeșnice
roadă din grădina ta. cei „numiți”
... își luminează
Îmbrăcată cu tine, zilele pământești,
îți țin companie. iar din altar
Îți zîmbesc cu glas divin
ca o adolescentă Părintele mai
care poartă o dragoste sinceră. cere-o șansă
Și ieri , și azi, – Doamne,miluiește!
te iau cu mine, Picioarele
prin greutăți și fericiri, îngenunchează
iar cînd mi-e dor de noi, durerea,
gust din gutuia galbenă iar Dumnezeu
pusă la rece ne-așteaptă pocăința,
pentru veșnicie. să ne pună pe creștet
coroana biruinței.
Invitație Cântăreții din cor
ning peste
…Te invit, suflete rugăciuni
la arome de ceai, și noi ne deschidem
să povestim despre netimpuri mâinile să le primim
eu să-ți prepar o primavară, ca pe o ninsoare
iar tu să rîzi de preadulcele ei, prevestitoare de roade.
și să-mi zici că vrei și-o iarnă.
…. E fericită și Maica Domnului
când adună de pe buze
vom servi primăvara, crezul păcătoșilor.
fără să ne cerem Cu mâinile încrucișate
să ne așezăm pe scaun, copiii își împărtășesc viața
unul în sufletul celuilalt. cu veșnicie,
printre ei
când te (mă vei) voi ruga, coboară și îngerii
te vei (mă voi) așeza. aducând vestea
și-apoi vom cumpăra și masă. cea bună.
… ...
Stau gîndurile
există-un anotimp, noastre
în care în fața sfinților:
visele se-înfruptă „Binecuvântăm
din primavară. Pe Tatăl, și pe Fiul,
și pe Sfîntul Duh”
...

61
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

„Tămăduiește neputința sufletului ei.

sufletului meu, ...
Umple de bucurie O aștept pe mama
inima mea, La capăt de lume
Fecioară, Ținînd în mîinile
ca să Te slăvesc în veci.” Rugătoare
... un buchet de lumină.
Plecăm. L-am cules din
În buzunare cu Truda ei
bucăți mici De –acasă.
de anaforă, Dorul de ea
și-n căușul palmelor Mă poartă stângaci
cu stropi Prin lume.
de agheasmă, Fiecare rotație
pe buze a gîndului
cu o șoaptă mi-o aduce
„miluiește!...” ca un nou răsărit
iar soarele pare
Plecăm. a zâmbi
Unii dintre noi cu chipul ei.
mai liniștiți,
alții O aștept pe mama
mai bogați, Să-mi așeze
toți peste zbuciumul vieții
cu o sferă liniștea mâinilor ei.
de lumină Metaniile durerii
de la Maica plâng
pentru mama. în rugăciune
pentru ea.
Ce fericire să Maica Domnului
știi că îmi “risipește tulburarea
viața sufletului și
e protejată de viforul întristărilor mele”
cele două mame! și îi duce mamei
buchetul de lumină.
Framântăm gânduri Cobor
pentru Pe trepte de cer
prescuri Pe pământul
de duminici. Înflorit în amintirea ei
Și sădesc în grădină
Copilul cu lumina Steaua care va
deveni gutuie!
Cerul și oceanul ...
Își îmbrățișau E duminică,
Albastrul. Dangătul clopotului
Valurile Mă cheamă la întâlnirea
Răsfoiau Cu ea.
Pagini O simt lîngă icoană
De dor. și îi ofer
În ochii lui un alt
Infinutul părea buchet –
O altă casă lumină de
Îmbracată la vlăstarii ei.
În glasul mamei
Iar tăcerea -
Zborul pașilor
spre
întinderea

62

Florica Gh. CEAPOIU
A minţii fulgerare
Tu eşti a minţii fulgerare,
Podoaba primului cuvânt,
Lăcaş de suflet în veşmânt
De curcubeie şi-ntomnare.
Izvor multiplicat de-un cânt
Ce-şi însuşeşte larga zare,
Tu eşti a minţii fulgerare,
Podoaba primului cuvânt.
Poem de aer şi pământ,
Hrănit din cremeni şi amnare,
Împrospătând fluidul sfânt –
Iubire, trudă, resemnare –
Tu eşti a minţii fulgerare!
E muzică...
E muzică în tot şi-n toate,
De ştii s-asculţi al vremii cor
Sau, verde, crudul foşnitor
Din pajiştile-nmiresmate.
Eternul susur de izvor
Trezeşte note-nflăcărate,
Că-i muzică în tot şi-n toate,
De ştii s-asculţi al vremii cor.
Sub viscolul ce le abate
În flaute gemând de dor,
Cascade vechi, în nins decor,
Înalţă rapsodii ciudate,
Că-i muzică în tot şi-n toate.
Mă bucură aceşti doi fraţi
Mă bucură aceşti doi fraţi,
Cu limpezimi de reci izvoare,
De suflet, străvezii odoare,
Prin ritm şi rimă-mperecheaţi.
63
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Recunoscuţi de împăraţi
Ce-i preţuiau la sărbătoare,
Mă bucură aceşti doi fraţi,
Cu limpezimi de reci izvoare.
Din sfânta slovă întrupaţi –
Ca un rondel plin de candoare
Şi un sonet muşcând din soare –
În straie noi înveşmântaţi,
Mă bucură aceşti doi fraţi.
Rod al plăcerilor apuse
Rod al plăcerilor apuse,
Te macină un straniu gând –
Un laitmotiv abia vibrând
Pe-o coardă-a inimii seduse.
Seninul suflet traversând
Cu simţămintele-i opuse,
Rod al plăcerilor apuse,
Te macină un straniu gând.
Indiferent n-ai fost nicicând –
Râdeai de daruri presupuse
Ai fi zvâcniri de zei induse
În plasma celor dormitând...
Rod al plăcerilor apuse.
Alunecând pe-o veche rază
Alunecând pe-o veche rază
Şi prin al clipei rostogol,
Pe nota „Do“, în cheia „Sol“,
Uitările mă traversează.
Din al memoriei subsol,
Adun făpturi ce lăcrimează,
Alunecând pe-o veche rază
Şi prin al clipei rostogol.
Menţin cu ele noaptea-mi trează:
Imaginile vin în stol,
Când cei blajini se balansează
Şi fac prin lume un ocol,
Alunecând pe-o veche rază.
C-un foc adânc
C-un foc adânc, devastator,
Voi arde, pe sub zări curate,
Trecutul meu, din coli brăzdate
De-un murmur dulce, de izvor.
În goana zilelor ce mor,
Stârnind înaripări ciudate,
C-un foc adânc, devastator,
Voi arde pe sub zări curate.

Mai îndrăzneaţă, înconjor
Albastre crânguri miresmate,
Adulmecând celestul zbor
Al clipelor de libertate,
C-un foc adânc, devastator.
Un rob al gândurilor
Un rob al gândurilor eşti
Şi-ţi torni iubirile-n tipare,
Sorbind licorile amare,
Din slova ce o sfredeleşti.
Îngenuncheat pe foi cereşti,
Aldinelor le dai grandoare,
Că rob al gândurilor eşti
Şi-ţi torni iubirile-n tipare.
În lacrimă de le sfinţeşti,
Păstrează, în adânci hotare,
Lumina crinilor în floare
Ca, peste veac, s-o re-ntâlneşti...
Că rob al gândurilor eşti.
Prin frunzele scăldate-n rouă
Prin frunzele scăldate-n rouă,
Trezind mai vechi melancolii,
Un ceas, o clipă-ai vrea să fii
Prevestitor de viaţă nouă.
Se-mparte sufletul în două –
Jumate rătăcind prin vii,
Prin frunzele scăldate-n rouă,
Trezind mai vechi melancolii.
Uitând de lumea celor vii,
Cum v-a mărturisit şi vouă,
De-i boare, vis, ori amândouă,
Te-aşteaptă, înger, să revii
Prin frunzele scăldate-n rouă!
Când ploaia...
Când ploaia-n tihnă îţi vorbeşte
Şi te invită sub castani,
Biet trubadur, de mii de ani,
Al apei duh te însoţeşte!
Îl afli printre melomani
Ce te admiră creştineşte,
Când ploaia-n tihnă îţi vorbeşte
Şi te invită sub castani.
Nu-ţi dă răsplata-n gologani,
Ci doar cuvântul ţi-l slujeşte:
La braţ cu norii năzdrăvani,
El haina verde i-o urzeşte,
Când ploaia-n tihnă îţi vorbeşte.
64
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Din întâmplare...
Din întâmplare... dinadins...
Uitând norocul să mi-l cheme,
Pe firu-i gri, pe drumu-i nins,
Mă poartă a cenuşii vreme.
Cu pumnul strâns, cu braţu-ntins,
Îmi umple tolba cu dileme,
Din întâmplare... dinadins...
Uitând norocul să mi-l cheme.
Mă-nvaţă, cruda, a mă teme
De-al amăgirii necuprins
Şi,-n pajiştea de crizanteme,
Nu scriu răvașe, ci... poeme...
Din întâmplare... dinadins...
Rondelul întâlnirilor predestinate
Pe-un fir de vis, pe-un ciob de stea,
A fost menit să ne-ntâlnim:
Un demon alb ce se-ntrecea
Să prindă-n lanţ un serafim.
Osânda dulce ne cerea
Ca-n flaute să zăbovim...
Pe-un fir de vis, pe-un ciob de stea,
A fost menit să ne-ntâlnim.
Ademeniţi de-un cânt sublim,
Ce-n curcubeie se-mpletea,
De-om fi vestiţi, de-om sângera,
În galaxie, ne zidim
Pe-un fir de vis, pe-un ciob de stea.
Sub astrul ce înseamnă vină
Sub astrul ce înseamnă vină,
Sub celălalt lipsit de har,
Se-ntinde marele zadar –
Veşmânt de pulbere şi tină.
Înveşnicit, făr’ de hotar,
Usucă-a zilei rădăcină,
Sub astrul ce înseamnă vină,
Sub celălalt lipsit de har.
Pe-a întunericului clină,
Bătrânul lumii furnicar
La idolii ciopliţi se-nchină,
Rotind coşmarul secular,
Sub astrul ce înseamnă vină.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Vreau în veacul de-acum să-mi lucrez în tihnă ogorul,

Cu plugul să ar brazda de moși dăruită,
La streașina casei să fluture-n vânt Tricolorul
Și să mă ferească Iisus de orice ispită!

Mi-e țară…

mi-e cântec și cuvântul pâine,

mi-e țară și dorul de mâine,
mi-e seceră dansul prin crâng,
și lacrimă, cerul când plâng.

mi-e doină zăpada pe creștet,

Ilie GORJAN mi-e umbră frunzișul cel veșted,
mi-e patrie setea de fapte,
Clipa rotundă și șoaptă frunza în noapte.

Îmi văd satul mi-e vis brazda sub plug,

ca pe un torent de clipe mi-e soare șopârla pe rug,
uzate mi-e țară luna pe casă,
și tocite de lacrimile câmpului și bocet când viața mă lasă.
și de podul cu iarbă al
islazului mi-e bine când țara mea râde,
unde caprele își găsesc mi-e rău când nimeni n-o aude,
surâsul verii mi-e sânge când plânge toporul,
pe ziua cu luceferi din și când mi se-ncalcă răzorul.
ochii iezilor.
Râmnicul meu…
Îmi văd satul
ca pe un concert de greieri Râmnicul meu cu grai de poveste,
în stavila nopții Cetate zidită pe vatră de vis și istorii,
cu notele scrise pe un Cei, ce te văd, în lume dau veste
portativ De drumul parcurs pe-un șirag de victorii.
al aducerilor aminte,
ca pe un miros de tămâioasă Cântec de glorii din timpul trecut și umbros
din via cu sclipiri Când iernile vieții tunau pe sub munte,
albastre Când Oltul sub ghețuri vuia dureros
către dunga Oltului șerpuind Așteptând să-l cuprindă mirosul de plute.
a clipă rotundă.
Tărâm de legendă cu Mircea-n zapis,
Mihai stă chezaș în Biserica Sfântă,
Dau glas țărânii Capela e-n slavă pe cerul nescris,
În zori Cetățuia din clopote cântă.
Dau slavă pământului acestuia, românesc și străbun,
Și dau glas strunei din vechi și uitate anotimpuri, Cu-a lui muzichie croită pe strună
Respir din pomeții Carpaților un aer mai bun, Îți dăinuie slova Anton Pann cel isteț,
Cântecul toarce, cântecul murmură-n albastrele schi- Zăvoiul se scaldă-n zefiri când răsună
turi. Acel Imn al țării, solemn și semeț.

Dau glas țărânii ce-o poartă oștenii pe umăr, Tăcută zi…

Țărânii din țarina veche, de veacuri udată cu sânge,
S-au strâns iar arcașii pe aripi de nori, fără număr, Eminescului nostru, la 130 de ani de la
Mi-e arma pe umăr prea grea și mă strânge. trecerea în eternitate

Să trec iar Carpații ca-n veacul de glorii Tăcută zi în cimitir și-n stradă,
Nu aș mai vrea, dar iarăși mă tem de osândă Cu teii ce-și aprind romantic floarea,
Că nu am păstrat rodul atâtor victorii Un clopot trist străbate-n dungă zarea,
Acum când ei stau ca vultanii și rechinii la pândă. Iar notele-i se sting rănite-ntr-o livadă.

65
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Sensul cuvintelor, azi nu mai știu să-l vadă

Toți corifeii rănilor ce și-au pierdut culoarea,
Tăcută zi în cimitir și-n stradă,
Cu teii ce-și aprind romantic floarea.

Toți epigonii cu numele croit într-o plămadă

Se strâng să-i soarbă, în zadar, licoarea
Versului Său, mai clar decât cicoarea,
Și-i scriu cu aripi seci o falsă serenadă.

Tăcută zi în cimitir și-n stradă.

Vara primită în dar

Geni DUȚĂ
Îmi vine bucata de humă ca o mănușă,
Tresaltă în ea tot pământul semețului deal, Câmpie arsă
O țin la loc sigur, să nu ajungă și ea vreo cenușă,
Cum fu odinioară frumosul nostru Ardeal. Sufletul meu
e o câmpie întinsă,
Cu nuiaua mă plimb prin salcâmi o câmpie în flăcări,
Și-mi croiesc o potecă pe dealul cărunt, un rug de paie
Ard și mă sting printre atâtea minuni și-ntreaga lume
Și mă mângâi cu iarba tăiată mărunt. pare aprinsă
de la imensa lui văpaie…
Setos dau năvală prin pruni și prin nuci,
Prin viile-atinse de rodul stelar, Sufletul meu a ars.
Ești prins și nu știi încotro s-o apuci E scrum.
Când totul miroase a vară primită în dar. Au ars și flori
și buruieni.
Cântecul suie ușor și-și soarbe culoarea Și la lumina stelelor
Din freamătul ierbii, din șuier de vânt, ce în durere-apun
Fără să știi te cuprinde-nserarea adun cenușa
Și visul se schimbă din lacrimă-n cânt. în care credeam…
Mai ieri.

O prind în palmă cu durere.

Atât a mai rămas:
tăcere
în sufletul ars.
Mi-e sufletul cenușă grea
și iarbă crudă
în veci n-o răsări
din ea.

Mi-e sufletul câmpie

cu izvoarele secate
în primăveri
din poveștile uitate,
cu ceruri de tăceri
căzute peste nopți
de frig înfiorate.

Steaguri negre la porți

ascund
păsări de pradă
înfometate
Sculptură de Doru Drăgușin gata să se repeadă

66
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

în resturile-ndoliate, Nu îmi mai acoperă umerii

ale… Pentru că de prea multă vreme
Ultimului cuvânt de iubire, Ne-a astupat cenușa
Ultimului cuvânt nerostit, Care plutește peste noi,
Ultimului vis de-mplinire, Ca un lințoliu greu, curgând
Ultimului vis ne-nfăptuit. Din cerul dușmănos.
Aș vrea… aș vrea să
Sufletul meu a ars. zdrelesc cerul înstrăinat
vinovat Până va curge sângele nostru,
îndoliat, Amestecat…
neiertat,
îngenunchiat. Dar nu ajung
Nici-măcar-până-la-vârful-copacilor
O cometă-a fulgerat
câmpia mea, Să cumpărăm o cafea…
suflet necugetat (Bookfest mai 2019, Cafeneaua Julius Meinl)
dornic să oprească
orologiul-timp 1
zadarnic cerșind, Timpul cade peste noi,
mila cerească, Lacrimi de iubire prind o salbă
focul așteptând, De tăceri ce stau grămadă
arderea să-i primească Pe apusul greu de ploi…
să-i împlinească
purificarea, 2
să-i dăruiască Eram depărtarea,
nemurirea. Oază de lumină
Pentru sufletul tău,
Căutare Chinuitoare iluzie
Peste ziua de apoi…
O altă zi caut
În cea care acum moare, 3
Zdrelind cerul Singurătatea,
Cu ghearele verzi ale copacilor, Regină a nopților,
Însângerând asfințitul. Plutind în iarnă…

O caut plictisită, 4
Pentru că e mereu aceeași, Copiii minune,
Peste Timpul muribund, Plâng noaptea de ciudă
Incoloră și placidă, Că proștilor
Niciodată încercând Le strălucesc ochii
Măcar puțin, puțin, Sărutându-și iubitele…
Doar puțin,
Să ardă.
Aș vrea să întind mâna,
Să prind din urmă adieri,
Învechite adieri
Tremurând rușinate
Peste trăiri haotice,
Sentimentale, vinovate,
Depășite de toate aceste zile
Banale
Și atât de bătrâne,
Atât de comune încât
Reușesc să mă sperie.
Chiar mai rău decât plictiseala,
„Grâu păzit de maci...”
Spaima își ascute ghearele
În hainele albe care

67
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Banalul luminii de a fi

Seninul paște stele din fântâni

Dumnezeu însingurat rătăcește printre cruci
o bufniță plânge pe umărul unui nuc
amurgul se zburlește ca o coamă de leu
lumea – un cortegiu de orbi
îngroapă în fiecare seară lumina
fără să-i fi înțeles strălucirea.

Moartea rânjește în pantoful roz

Lumea a devenit un pantof mare și roz

Mihaela AIONESEI prietenii în care am crezut lustruiesc de zor
cu sufletul lor devenit un fluture de tinichea
Rai împrumutat peste noapte,

Las cuvintele în grija poeților cu tâmpla înălțată până în stânga și în dreapta munți de noroaie
la stele. munți de aripi retezate și urme hidoase de șarpe.
Eu doar mă joc din când în când cu ele ca și cum aș
amesteca piese lego în râu. O ceată de îngeri livizi
dau mormane de arginți deoparte
Numai ei știu mângâia sânul nopții până simt cum li se alta mână înspre cer o turmă de miei
zbate sub degete cu inima însângerată.
o inimă de fluture. Cum în taină bătăile ei alunecă pe o
coapsă de femeie mai adâncă decât Groapa Marianelor
ușoară la fel ca aripa ce-o acoperă. Numai ei știu cum îmi pare viața îmbrăcată
să îmbrace într-o mantie strălucitoare de paiață,
cerșetoarea de la colțul străzii în falduri străvezii s-o moartea pe cruce mult mai înaltă.
prezinte în zorii zilei zeiță.
Să se dea de ceasul morții pentru a înnădi din fire de Mă strecor tăcută ca un cadavru
păianjeni moartea rânjește în pantoful roz
cele mai grozave povești. Să le urce pe cel mai înalt prietenii în care am crezut
vârf lustruiesc de zor.
din Carul Mare și-apoi să le lase să cadă stârnind fiori
în ninsori. D-e-m-n-i-t-a-t-e
Gustul de fructă mălăiață va cuprinde și râurile
neatinse de vreo poamă zemoasă. Am o tijă de treizeci
Aromele vor înnebuni pădurile de mesteceni. de centimetri
Aerul va fi străbătut de un murmur de păsări. de oțel în spate
Candele vor părea că se aprind din piepturile lor nu-mi permite
în timp ce căprioarele vor aduce primăverile mai să mă-nclin.
aproape.
Da. Poeții știu primeni cu sufletul lor stelele, luna, fe- Nu mai strig.
meile... Nu mai blestem.
Chiar și lumea de vor o pot schimba într-un fagure
uriaș Am înțeles în sfârșit
din care mierea ar curge neîncetat ca un rai împrumu- că-i cea mai
tat. înălțătoare cruce
dată-n dar de
Rezemată de garduri durerea adună în clepsidre Dumnezeu.
umbrele celor care trec mereu.
Eu stau mirată pe buza mormântului meu. Ierburile
cresc
dar mă încăpățânez să învăț un greiere să cânte
în timp ce mută un munte de cenușă în inima mea.

68
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Un poem Ferestrele caselor sunt ca ochii plânși

neșterși de mâini de mame.
E ca o pasăre adormită în ou. Lacrimile se adună ca grâul în hambare.
Aștepți timpul potrivit să se trezească Zilele trec – care pline cu de toate.
dar somnul ei e lung Mâini tremurânde își sprijină
iar nerăbdarea un lanț prins în jurul gâtului. bătrânețea în bastoane și parcă în
Simți sudoarea curgând de pe streșini trupul lor încovoiat de neputință
de gând. Și-atunci rupi: o văd pe Maica Sfântă cum suspină.
din carnea ta
din somnl tău Continuitate
până auzi inima cum bate ca un clopot,
un ochi de pârâu se deschide larg Drumul spre mâine
în el se zbenguiesc pești e împânzit de târâtoare
razele de soare fac slalom
par niște pâinici după care aleargă fără să mă supun
sufletul înecaților de până atunci. fără să tulbur
Te arunci fără să-ți mai pese chipul lor hâd
dacă viața ta va fi mai bătrână
cu o noapte sau cu o zi, împietresc
îl lași pe Dumnezeu să-ți peticească într-o lacrimă
singurătatea cea de toate zilele
în care tu nu mai ești tu, pe luciul ei
ci bucata de lut crucea îmi pare mai frumoasă
despicată de o lacrimă de-a Lui. decât propria naștere.
Poemul devine un dans pe înălțimile albe
ale unui deal unde stă într-un picior un castan. Mâinile
Brusc o foame de aer îți apare în cale.
Muști și te miri să afli Mâinile acestea trudite
că fericirea e un fluture care pe trupuri de arme zălude și reci
ți se odihnește pe umăr. miros a flori și-a moarte miros.
O pană apărută de undeva te duce A hohot potolit de sfinți
la căsuța cu pereți de scorțișoară. când îi atinge-n treacăt
Intri fără să bați. Știi că acolo e locul o lacrimă urcată-n cer
unde toate lucrurile te așteaptă cu drag. de inima ca un cărbune aprins
Îți rotești privirea prin cotloanele prăfuite în care arde un foc nebun
și oricât de vechi ar fi toate și cad mereu
și tu oricât de amărât cad să mă adun
știi că râsul mamei din straturi negre
e cel mai frumos poem de păreri de rău.
scos în cale de Dumnezeu.
Acolo mama m-așteaptă
Prin sate trece un suspin de lumânare chircită într-un surâs
cu dorul răsucit pe-un fus.
Viscolul s-a întors și bate ca un diavol furios Acolo-i și tata ca un soare
pe credinciosul care-și duce păcatele la moară agale. prea grabnic apus.
De moara din capătul satului depinde viața, Iubirile nu-s cruci
de clopotul bisericii care bate mereu la ore exacte. ci-s liniști albe
veșnicii
Atunci oamenii visează fiecare păzite de-un bătrân cu plete argintii
după nevoile sufletului ori ale trupului. sub care nu pot fi
Păsările mută pe turlă soarele. de dor
Prunci nenăscuți plantează busuioc ucis.
din poartă în poartă. Îngerii îl stropesc.
Ochiul Domnului coboară ca un miel Nu mai am mult
sărută praful de pe ulicioară
rugăciunile se înalță ca buruienile Înțeleg, rabd și nu mă plâng.
și-n dor de firesc nepământesc cresc. Ultimele bătăi de inimă
se încăpățânează să scrie

69
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

pe fruntea ultimului cocor ca doi cerberi eterni sortiți poeziei eram

un poem.
la mărturisirea de seară am venit îmbrăcată
În lacrima lui sunt înaltă într-o floare de lotus cu aura mea de pasăre fără stăpân
atât de înaltă încât abia pot atinge hrănită cu ierburile sălbatice ale versului
praful de pe tălpile și roiul de cuvinte arse pe altarul poeziei
ultimul rob condamnat cu vibrația trăirilor mele
să învârtă cheia în veșnicia alean pe harpa celestă a destinului la care doar
acestei clipe în care mă tot arunc cerberul etern al stelelor care stau să cadă mai știe
sărutând cenușa fierbinte cântecul
a lutului care sunt.
te-am găsit rănit tot căutându-mă prin lanul spicelor de
apă
și-n palme dureros ți-am prins chipul să-ți dau
liniștea sărutul dintâi al cuvintelor

segregare

dacă mi-a murit sufletul

ce să fac eu cu această carcasă de lut care
nu știe să se oprească şi merge
ca un android conectat la scheletul de cenuşă
cu gândirile ce să fac
când muşcă bulimic din fiecare amintire
sfredel înfigându-se în creierul ce strigă
neuitare
neuitare
ce să fac cu viitorul de pe pânza mucigăită a celorlalte
Mihaela MERAVEI* zile
fiecare formă de fericire nu mai este decât
sacrament o pată de culoare din care se scurge uleiul
cerul sugrumat nu mai respiră ploi verzi
ai venit din altă lume s-au întunecat apele
piatră îți era inima păsări fără stăpân se prăbușesc
gheață sufletul şi-un anotimp al risipirii
lujere de întuneric țipă-n inimă să mi se nască
vene prin tot ce creșteai
Armaghedon
Dali-ți cioplea agnostic moto: după ce am locuit un an lumină într-o
în colțul uitat de lume poezie
din culorile pământului venise timpul să ieșim
femei
prin ochi ți se scurgea prin poarta de aur viața ne privea mustrător
cum ceasurilor pe pereți iubirea cu monoclul pe ochiul stâng
pulsul i se simțea-n straturile poemului
eu mă nășteam în tine primăvară mincinoasă versurile se rupeau ca parâmele mucegăite de ego-uri
țipăt de ciocârlie frânt purtate pe umerii ierbii din alte dimensiuni
în lichidul amniotic al Universului se simțea miros acid de destrămare
fără să pot opri antihristul din celulele tale stem în atmosfera încărcată a metaforei dintre noi
paralelă cu respirația ta ți-am luat ochii în căușul palmelor
oarbă de preaplinul poeziei și-am sorbit din ei durerea până ce
pipăiam timpul gustul de clorofilă mi-a inundat golul
încercând să-l înfășor pe glezna mea stângă
îți eram hărăzită Rual la celalalt capăt al timpului Legiunea Străină
îți eram hărăzită… ne pregătea evadarea rostuind urmele arborilor din noi
și nu am știu să mă împotrivesc firii decapitându-ne macii

70
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

este greu să mă desprind îți zic în mine un copac crește de ceva vreme
gândurile tale mă țin strâns
ți-au devenit gheare pe care le-nfigi internetul și-a devorat ultima conexiune
în mușchiul cordului poemului nostru când mă deconectez lumina-mi apune gemând
eşti ca o stație spațială
lovită de un fascicol solar străzile se risipesc în aburul nopții
gata să facă implozie dintr-o carte Eliade-mi face contagios cu ochiul
de care trebuie să mă eliberez miroase-a Indie virgină-n aer
dar nu-ndrăznesc hățișul de oameni cu lianele lui
inima prinsă într-o pânză lipicioasă de păianjen
știi bătălia Armaghedonului abia acum începe sunt incapabilă să mă eliberez
odată cu reintrarea în atmosfera banalului cotidian
în mine un copac crește de ceva vreme
iarba încă nu știe ramurile-mi ies prin piele
îmi devin rădăcini
iarba încă nu știe când o călcăm
cu sufletele bătătorite se făcuse târziu în miezul ierbii
cum este să te lepezi de orice pasăre
doar pentru a deveni tu însuți zbor câteodată nu mai am loc în poveste și atunci plec
pentru o singură zi să-mi caut alt sens
de mare iubire
pe undeva cineva își întinde viața la soare
viitorul îi anină totuși sămânța la fiecare cinci minute de tristețe i se prelinge
doar pentru că din aceasta a încolțit câte un vers de clorofilă din tiv
verde lacrima mă furișez printre ierburile înalte ale Căii Lactee
să desprind metaforele ce flutură
ochiul păsării udate de ploile bengaleze-
mi se pare că ne potrivim
am cusut pe dinlăuntru
ochiul păsării - de cealaltă parte a drumului un câine costeliv
prizonieră acestui morman de celule asemănător sufletului meu
o poiană cu portocali așteaptă merindea stăpânului cum nebunul
și o lacrimă sanaxul la schimbul de tură
din care să adap stelele hămăind târâșul meu atins de alicea timpului
însetate de poezie
să-mi vindec aripile de insomnii se făcuse târziu în miezul ierbii
întunericul îmi intrase în ochi
arca lui Noe reinterpretată Shiva mi se furișase mandală prin vene

dimineața ca-ntr-o poveste pe umăr într-un colț uitat de lume înfășurat în mantia unui
o ciocârlie cu glas roşu poem
și aroma unui zâmbet pe obraz altcineva vorbea în gând în sanscrită
dacă tu ești Dumnezeul cuvintelor
iubesc clipa asta orientează-mi viața în alt sens
de fiecare dată cu o viață mai mult Eli! Eli!

înlăuntrul meu locuiesc mă străbăteau bucăți întregi de cer

câteva perechi de suflete
sufletul ierbii cu sufletul antilopei
al timpului cu al omului cu masca de fier
sufletul dorului cu sufletul lui Dumnezeu -
între ele o palmă de cer
şi o inimă ca o cruce din lemn gofer
să le poarte pe ape
Einstein mă urmărea cu ochi tendențioși
focusați pe ultima așchie sărită din glezna poeziei
nici-o mișcare nu-i era străină
oasele mi se întindeau elastic prins de sârmă
dacă aș fi crezut în relativitate puteam să fac
bungee jumping
să mă arunc de pe Podul Bloukrans
în șuvoiul de fractali din sufletul poetului

71
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

singura frânghie de siguranță să-mi fie liana scursă din Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, ediția XXX,
ochii lui 2018; Premiul de excelență pentru întreaga activitate literară
dar nu eram a anului 2017, acordat de Cenaclul „Mihail Sadoveanu”
dinConstanța; Premiul II pentru volumul de poezie „Cinci
degete”, Festivalul de Literatură și Floclor „Armonii de
lumina se cambra aripă de acvilă deasupra noastră
primăvară”, Vișeul de Sus mai 2017. Premiul special al
despicându-ne cerul în felii juriului pentru volumele de poezie „Semantica luminii” și
lumea se învârtea precum un titirez în jurul coastei „Cinci degete”, la Festivalul de Poezie Religioasă
din care curgea câte-un vis „CREDO”, Mănăstirea Lăpușa, 2017. - Premiul special
la fiecare cinci minute de pierdere de suflet pentru poezie, la Festivalul Internațional de poezie „Renata
pipăiam viața să-i memorez hățișul lipicios și Verejan”, ediția V, Chișinău 2017 etc.
mă nășteam Referințe literare: Radu-Ilarion Munteanu, Petre Isachi, Felix
de undeva de foarte departe Nicolau, Ionel Bota, Ion Roşioru, Ovidiu Dunăreanu, Marius
se auzea glasul pruncului Chelaru, Lucian Gruia, Liviu Comşia, Marin Ifrim, Sorin
din burta uitării Roșca, Petre Rău, Cezarina Adamescu, prof. Univ. Dr. Olga
Duţu, prof. Dr. Anastasia Dumitru, prof. Dr. în filologie
uguind precum poezia care începeam să devenim
Nastasia Savim, prof. Lazu Aurora, prof. Guner Akmolla,
Elena Gheorghe, Virgil Andronescu, Ottilia Ardeleanu,
tendințe Valentina Bișog, Dumitru Dănăilă.

iau pâinea în mâini neîmpărțită pare o colivie

de adunat păsări fără stăpân
frica se linge pe degete
este vremea ei

cuțitul rană pe fruntea cerului îmi arde palma

nu mă decid să tai în carne vie sau să stau deoparte
cum Dumnezeu uneori la masa tăcerii
privind foamea când străpunge fiecare piele cu care
ne-am îmbrăcat sufletele
doar pentru că în trend este să fii ateu

iau poezia în mâini neîmpărtăşită pare o colivie

cu gânduri oarbe
îmi tai inima adânc
adânc… până când din ea curg păsări Maria Magdalena STAN*
apoi oameni cu o singură religie
poezia
_________________________________ Speranța
*Mihaela Meravei – n. în orașul Constanța .
Adresa actuală: Str. Intrarea Bogdan Vasile, Nr. 8A, A înflorit speranţa
Constanța. Telefon: 0722546273 Din spinii din cunună,
Adresă email: mihaelameravei@gamil.com A înflorit credinţa
Căsătorită. Profesie: inginer/ absolventă a Universității Din ţepii ascuţiţi,
„Transilvania”- Brașov, 2001. A înflorit iubirea
Cărți de poezie publicate: „Viața pe verticală”, Editura
Din flamura creştină,
InfoRapArt, 2012; „Simțuri elementare”, Editura Metafora,
2013; „Cu inima lipită de fereastră”, Editura InfoRapArt, A înflorit şi moartea
2014; „Duminica păpădiei”, Editura Ex Ponto, 2015; Prin Învierea lui Iisus.
„Semantica luminii”, Editura Ex Ponto, 2016; „Cinci A înflorit şi lacrima
degete”, Editura Ex Ponto, 2017. În 2018 a publicat un volum Simbol al suferinţei,
cronici de carte, intitulat „Anamneze poetice”, Editura Rafet. A înflorit şi soarele
Este prezentă cu creații proprii în 15 volume colective:. Vâslaş neobosit,
Colaborări în reviste ale Uniunii Scriitorilor din România: A înflorit şi cerul
Argeș, Caligraf, Convorbiri literare, Discobolul, Ex Ponto, Polata-i e străjerul
Familia, Plumb, Ramuri, Tribuna. Colaborări în alte reviste Celui ce ne veghează
literare.
De la răsărit la apus.
Actualitatea literară, Armonii culturale, Boema Dobrogea
culturală, Emel, Inter LitArt, Litera 13, Mărturii Nomen A înflorit lumina
Artis ș.a. În tuşe de creion,
11 premii și distincții de-a lungul anilor, între care: Premiul A înflorit căinţa
pentru volumul de poezii „Cinci degete”, la Concursul Pe muchii de amvon,

72

A înflorit virtutea
Sub al iubirii blazon,
A înflorit nemurirea
La al sorţii ponton.
Îţi las, iubite, anii tinereții…
Îţi las, iubite, toţi anii tinereţii
Preţuieşte fiecare clipă din ei,
Nu te-ntrista căci povara bătrâneţii
O iau cu mine pe muchie de condei.
Noian de dulci amintiri îţi las, iubite,
Hrăneşte-te cu ele din noapte până-n zi,
Chiar dacă unele din ele sunt cernite
Tu dă-le suflul magic, fă-le să pară vii!
Îţi las banca din parc pe care ne iubeam,
Soarele, luna, marea, ultimul amurg,
Oaza melancoliei în care ne-oglindeam
Făuritori de visuri ghidaţi de Demiurg.
Îţi las felii de suflet în pojghiţe subţiri
Cât să-ţi ajungă pentru viaţa toată,
Mireasma lor să-ţi pătrundă în simţiri
Să vezi ce-nseamnă dragostea adevărată.
Îţi las cerul plin de stele căzătoare
Priveşte-n întuneric semnele astrale,
Şi cea care licăreşte cel mai tare
Să te-nvelească cu colţurile sale.
Îţi las o urmă de speranţă fumegând,
Rătăcită, palidă, timidă, fără suflare,
Vino şi mângâie-o, din când în când,
Fă-o să strălucească, oferă-i alinare!
Să nu rămâi orfan în braţele iubirii,
Caută-ţi o copilă, cu foc să o dezmierzi,
Zidiţi-vă imperiul nescris al fericirii,
Nu face greşeala ca şi pe ea să o pierzi!
Eliberare
Gâfâie lacrima coborând agale
Cu ape tulburi de-al dorului fior,
Urlă turbat viforul amintirii tale
În străfundul minţii izbăvitor.
Mor îmbrăţişate dragostea şi ura
Într-un ultim spasm sus pe eşafod,
Doar indiferenţa-şi etala captura
Printre măruntaiele gândului nerod.
Zâmbetul revine pe figura ştearsă
Ochii-nlăcrimaţi încet se limpezesc,
Inima, săraca, de putere stoarsă
Se eliberează din ritmu-i grotesc.
73
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Trupul evadează din zalele grele
Distorsionat învaţă iar a se mişca,
Pătrunde pe tărâmul fără zăbrele
În braţele libertăţii a se arunca.
Măicuţă, steaua vieţii mele
Măicuţă, steaua vieţii mele,
Ce luminezi al meu destin,
Îmi făureşti cu drag modele
Şi-mi dăruieşti harul divin.
Din boltă aştri îmi culegi
Lampadare-n miez de noapte,
Cu-alaiul lor să mă petreci
Pe-aripi de vis, cât mai departe.
Cu fir de borangic îmi ţeşi
Cărarea vieţii spre lumină,
Iar zeii lumii neînţeleşi
Îmi apără soarta divină.
Străjuiesc pe plaiuri îmbibate de dor
Ancora omenirii atârnă de ele,
Îmi înec versul în pocale de-amor,
Înot în oceanul slovelor mele.
Măicuţa mea, frumoasă femeie,
Pe-altarul iubirii te etalez,
Să-mi fii muză în condeie
Prin rime să te venerez.
Orfană în braţele sorţii
Visele-mi fracturate se zbat pe caldarâm
Gândurile opace de ramuri le sugrum,
Prea greu atârnă dorul ca piatra de hotar
Laţul de gât se strânge oprind suflul bizar.
Săruturile dulci ce odat’ umpleau potire
Potolesc acum setea făpturilor divine,
Inima încercănată de atâta aşteptare
Picură seva vieţii pe lespezi murdare.
Urletu-mi răzvrătit se-aude de departe
Răzbate graniţa lumilor ce ne desparte,
Tu, demiurgul, ce viaţa mi-o stăpânea
Ai turnat putregai pe săraca inima mea.
Am rămas orfană în braţele sorţii
Ocărâtă în van, ades, de toţi netoţii,
Surghiunul inimii atârnă tare greu
Durerea trupească a ajuns la apogeu.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Tenebrele omenirii Sufletul mamei

Un albatros se zbate haotic în oceanul sufletului meu
Se izbeşte sălbatic de pereţii temniţei cu miros greu,
Se pare că nu sunt singura care va pieri-ntr-o zi de joi
Suntem suflet în suflet şi-adâncul ne trage pe-
amândoi.
Nu te mai zbate căci mai multă durere-mi pricinuieşti,
Cu ascuţişul aripilor frânte rănile crunt mi le adânceşti,
Potoleşte-te şi-nţelege odată că asta este soarta noastră
Plecăm într-o lume în care marea e neagră, nu albastră.
Vreascurile Universului, zălude, ne ţin strâns
îmbrăţişaţi,
Oazele deşertului, demente, ne privesc cu ochii
bulbucaţi,
Hăul se deschide-nverşunat încercând să ne
ademenească
Spre sevele pământului care se luptă să ne-
mpăienjenească.
Sufletul mamei, poiană cu flori,
Ce sălăşluieşte binecuvântări creştine,
Emanând discret în cele patru zări
Parfumul sentimentelor diamantine.
Sufletul mamei răspândeşte lumină,
Simţiri ancestrale într-un univers paralel,
Îndatorat, încontinuu plăteşte chenzină
Destinului zbuciumat ce se zbate rebel.
Sufletul mamei de muchia speranţei
Îşi atârnă suflul ce viscoleşte-auster,
Trăirile le-ancorează pe portativul romanţei
Dansând prin nămeţii anotimpului efemer.
Sufletul mamei zdrenţuit ce tresaltă
Când un odor din iubire a zămislit,
Se-aşează-n palmele Domnului ca ofrandă
Pentru ca pruncul ei să nu fie oropsit.

Tenebrele omenirii în balans mă-nveşmântă languros, Sufletul mamei, zâmbet şi bocet,

Mă poartă pe braţe transparente către un loc neguros, Întuneric şi lumină la un loc,
Îmi reazămă trupul adormit la subsolul lumii, cu greu, Râs cristalin sau un biet scâncet,
Iar albatrosul apune ostenit pe lespedea sufletului meu. Amorţite pe buzele unui ventriloc.

Te fac mireasa mea, iubito!

Du-te dorule!…
Copil bălai cu trup brăzdat de soare
Du-te dorule pe pustiu Pe mine m-ai ales să-ţi fiu bărbat,
Du-te-n codrul arămiu, Să-ţi prind în plete stele căzătoare
Nu te-ntoarce niciodată Să îţi sădesc lumina în ochiul fin brodat.
Lasă-mă-n pace odată.
Te fac mireasa mea sub clar de lună
Du-te-n hău-ntunecat Aştrii să-mi fie martori când te venerez,
De tine m-am săturat, Să îţi ciupesc sfios a sufletului strună
Doar durere ştii s-aduci Să îţi vibreze trupul când te îmbrăţişez.
Fericirea mi-o seduci.
Te fac mireasa mea în fiecare dimineaţă
Du-te-n gaură de şarpe Cu strălucitoare raze trupul ţi-l învelesc,
Sâsâiţi pe-acord de harpe, Pe arc de curcubeu paşii-ţi îndrum în viaţă
Aveţi sufletul hain Chipul tău mirific veşnic să îl fericesc.
Şi mă umpleţi de venin.
Te fac mireasa mea pentru eternitate
Du-te-n marea-nvolburată Îţi sunt dator din vremuri de demult,
Şi îneacă-te pe dată, Sufletele noastre cu lanţuri ferecate
Nu vreau să aud de tine S-au regăsit însetate în al sorţii tumult.
M-am săturat de suspine.
M-avânt din nou în păcat
Du-te-n plaiul veştejit
De la plâns am obosit, Urma amintirilor retina mi-o zdreleşte
Tare mult m-ai chinuit Picuri de agheasmă ochiul mi-l limpezeşte,
Viaţa toată mi-ai răpit. Cu falsă pudoare durerea m-ademeneşte
În mantia-i ţepoasă strâns mă înveleşte.

Alung tristeţea ce inima împăienjeneşte

Cos fiecare rană ce zilnic se-adânceşte,

74
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Vocea-mi tremurândă cu jale doineşte Scrisori netrimise respiră

Cântece de-amor din vechea poveste.
Scrisori netrimise respiră
Chipul tău fiecare gând mi-l răneşte în lemnul adormit din sertare
Îmi sfârtecă mintea pătrunzând hoţeşte, am nevoie doar de-o noapte, voi recita sonete până-n
Mă lepăd haotic de tot ce-i duhovniceşte târziu
M-avânt din nou în păcat, copilăreşte. rochia de regină rămasă în fotografii mi-o voi pune
astfel voi începe cu un surâs. Regele nu va putea
___________________________ pătrunde
*Maria Magdalena Stan, o talentată elevă în clasa a XI a, Plo- decât cu prețul a sute de răni pe obraz, a mii de neca-
iești. Multiplă deținătoare a unor premii obținute la diferite zuri istovitoare.
Concursuri și Festivaluri Naționale și Internaționale. A pu- Un apus se plimbă prin orașul meu trist și strecoară în-
blicat în mai multe antologii literare, țelepciune lumânărilor
Publicații: „Nu-mi frângeţi aripile de copil!” (Editura la miezul nopții
StudIS Iaşi); Carte de poezie + proză scurtă (Lansare de carte
am nevoie de această noapte să mă învelească
- 12 mai 2018); „Aritmetica iubirii” (Editura StudIS Iaşi);
Roman de dragoste (Lansare de carte - 23 martie 2019)
Îmi caut sufletul plesnit pe la colțuri

Pasărea dimineții s-a așezat la fereastră ca un anotimp

visează ninsoarea încremenită pe ceasornic
în mijlocul iernii măceșul cutreieră cerul
pustiul se dezbracă până la oase,
nopți nedormite se clatină pe trepte,
geamuri pictate de ger pregătesc tălpile să asculte în-
doieli
serafimii înecați în șoapte plimbă zorile de zgardă tâ-
râind somnul
în zăpadă într-o noapte atât de senină. Nu sunt o pată
mărginită de milă
în ziua atât de scurtă îmi caut sufletul plesnit pe la col-
țuri
doar în cimitir se aude așteptarea
Marilena APOSTU
M-ai rugat să-ți creionez chipul
Se aude cum se rostogolește cifra doi
Între noaptea ta și noaptea mea e multă liniște
Liniștea bănuită că va mucegăi în locuri rotunde poartă amprente strivite de dorință
se surpă pe sub copacii de ceară, încă un drum ți se as- pe mine nimeni nu m-a strigat nici în gând
cunde în sân pe tine te-a iubit femeia cu o mie de spițe
cămașa transpiră pe sub cusături ca o răsplată pentru irisul perfect rotund
mugurii croșetează dureri funii de cuvinte au crescut în verdele risipit
ceasul suspină când ploile refuză să mai curgă pistruii tăi cărămizii acoperă ca o răsplată sângele
mi-e frig, tot mai frig m-ai rugat să-ți creionez chipul
nu mai e loc pe vârful degetelor dar m-am răvășit ca un plâns de copil
aștept ziua mai puțin cioplită ca un dureros așternut de lumea fuge din puterile mele și simt
spital cum încet, încet devin fluture
în dreptul inimii s-a împușcat un bărbat nopți locuite într-o pânză uitată
încă se aude cum se frânge umbra îți vor zâmbi în locul meu
unui mers încet târându-se de cuvinte ca la început
chipul e o mirare în somnul sugrumat
dacă și pleoapele s-au născut în zodia Racului Te voi aștepta
ai cerut să ți se aducă o femeie care n-a existat vreo-
dată Ca un ghemotoc de hârtie
ai învățat-o să deseneze cai să poată intra în mânăstiri am să mă cuibăresc în palmele tale
mâinile încearcă o lacrimă de mire ferestrele știu să asculte
să-ți descânte părul fără neputință nopți locuite din pielea pictată
întunericul își pierde toate frunzele așteaptă răspuns
se aude cum se rostogolește cifra doi aerul pe care-l respir întreabă de tine

75

când vei veni
voi răsfira părul ca o sprințară
purtând în ochi înăbușite patimi
ne vom oglindi chipul mereu neodihniți
niciodată străini
iar greul ce pare semeț ca un picior de masă
îl vom ierta
sărbători păgâne miros a nemurire
tac și ascult cerul care ne respiră
cu sânii răzvrătiți de ierni întrebătoare
te voi aștepta până când
glezna mea stângă învață să asculte
Sub piele-mi foșnește galbenul hrănit
M-ai rugat să-mi arăt chipul apoi să plâng nebunește
doar așa ploaia va căuta tălpile noastre,
mi-ai mai spus că există în fiecare dintre noi un suflet
de vară
dezbrăcat de teama ce caută un răspuns
doar Dunărea mai are amintiri putrezite
de când ai plecat, sub piele-mi foșnește galbenul hrănit
de o mână de oase îmblânzite
ce vor încerca să rostogolească metri pătrați
de frumusețe
de mâine am să rămân o mie de ani în secunda mea
Tăcerii îi dau numele tău
Scriu despre păsări și frunze
privighetoarea inventează un liliac înflorit
orașul se ascunde într-un nume de fată despletită
printre resturile unei duminici tăcerii îi dau numele tău
iarba se încaieră cu ceața hăituită de ploi
nu știu cât trupul acesta mai pot să-l îndur
mereul la cheremul atâtor întâmplări
gândul e cale ferată, pune-ți urechea să asculți lacri-
mile dărăpănate
la noapte te voi înveli cu numele meu de fată
doar plânsul și un fluture sărac își amintește de mine
trebuie să îmbătrânesc
ca să-ți arăt fotografii ale cuvintelor mele
Amândouă căutam salcâmul înflorit
Încă o duminică ce scârțâie ca o ușă
orașul ațipește în camera mea
ți-ai uitat câteva zâmbete la mine acasă
lângă o carte din care curg rime
afară soarele s-a gârbovit
mi s-a mai îmbolnăvit un poem
tu mă rogi să tăcem mai încet
azi noapte a fost văzută luna alături de mine
era îmbrăcată subțire, amândouă căutam salcâmul în-
florit
tu îmi arunci un zâmbet și atât
scrii unei fete frumoase multe scrisori
76
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ea își cară bucurii ca pe-o pradă
surâsul tău va avea o viață frumoasă
fecioarele vor să îmblânzească gerul
cu șoaptele tale ca niște mere uitate în livadă
presimt că mâine nu voi mai avea treabă aici
Nu știu unde se termină poezia
Nu știu unde se termină poezia
noaptea nu se mai uită la ceas
am să rup o bucată de timp
apoi o să-l așez pe noptieră
cuvintele n-au luat totul din mine
ca o scrisoare netrimisă plânsul mă ține în brațe
doi nori la pândă
și somnul se apleacă peste zile
te caută precum albastrul din fereastră
secunde îmbătrânite adorm în cireșul înflorit
dorm câini de ceață
fluviul se adăpostește de două veacuri
se vede în el depărtarea
femei uitate-n cer știu că melancolia nu se vinde
va trebui să îndur
un oraș rătăcit ațipește în carnea mea
mâinile te roagă să te întorci
am găsit o lumină abandonată pe cărări
încă te mai aștept somnoroasă
peste mine se tolănesc privirile tale nerăbdătoare
o rugină ce acoperă fierul e așteptarea
ochii mei turcoaz încă mai stau la taifas cu zăpada
trezesc din somn îngerii triști
o iarnă întreagă ai încălzit greierii cu palmele tale
ascunde-te în rănile mele și cântă lângă mine
Cuvintele se așează în fotoliu
Astăzi nu mai am unde pleca, cuvintele se așează în
fotoliu
voi strivi de tălpi orele moarte
curg brațe lungi peste absența noastră
o pasăre mă ia în spinare și zboară
nici pragul casei nu știe unde te-ai dus, mi-e tot mai
frig
umbre ascuțite mi-au ros genunchii
în jocul fără întrebări, fără glasuri
doar tu îmi aduci aminte cât încă în mine lumina-i
nearsă
semințele se răzvrătesc în mere. Moartea e mai vie
nerăbdarea e aproape, sfiala ta dă buzna în odaie
poate totuși are dreptate primăvara e singurul bagaj pe
care-l port
în această dimineață, miresme se revarsă pe stradă
ce multă singurătate mi-ai promis. Până la mine nici o
fereastră n-a mai ajuns
drumul către tine și cerul îmi curge pe frunte
amurgul l-am cărat cu mâinile înghețate
ploaia a pus temelie într-o trezire buimacă
surâsul meu îți cumpăra câte ceva
în degete era multă dimineață
ca o lenjerie mototolită ziua ar fi putut rămâne cu tine

păcatul și trecutul spre care clipa se îndreaptă
doar gândul flutură ca o eșarfă
privirile mele sunt certate de fum
iarba îmi clatină somnul
o ceață se înghesuie la fereastră acum în oasele mele
dorm câini
hamurile raiului uitate-n strigăt, cuvintele mă învelesc
cu o limpede petală de nufăr tot verdele din frunze îl
aud cum dezertează
mâna se întinde ca o dorință iar tu mă dușmănești atât
de blând
e liniște și somnul se apleacă
un voal de mireasă deschide o carte
dar noi ne închisesem într-un vis frumos
aerul din cuvinte și sufletul încă mai este
îți sărutam cuvintele nerăbdătoare, noaptea ca o ne-
mărginită
dacă voi pleca pădurea se va ține după mine
iluzii au crescut tot mai înalte, acum e tare frig în
amintiri.
Ții minte că ne-am iubit o singură dată
și atunci într-o altă limbă care n-a existat
dar te rog nu mă mai duce cu vorba
cine știe ce voi visa la noapte
tu vii odată cu înserarea,în sânge curg păsări și fluturi
dimineața crește ca o iarbă strivită
lumina face uneori câte o greșeală
îmi ia surâsul
chiar umbra mea îți este acum străină
încă o femeie se umple de plecare
o carte se zbate în sângele tău, îmi adun trupul
dincolo se coase sufletul cu disperare
când cântecul acesta trist își cere suferința înapoi
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
La Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”: Niculae Stoian
recitând versuri .Pe scară, Ion Budă îi admiră curajul după
ce l-a ajutat să se urce pe stâlpul de piatră.
77
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Vasian MIRCESCU
Eminescu
La susur de izvoare cu foşnet cristalin
La unduirea ierbii ce molcom se-mlădie
La nufărul cel galben cu colţ de nimb divin
La şoapte moi de vânt ce uşurel adie...
La codrul crai trezit uşor din dormitare
La păsări somnoroase ce pleacă la culcare
Foşnind din aripioare ca-ntrun acord de liră
La toate aceste şi alte sufletu-ţi nu se miră?
La stelele ce-n unde de-albastru lac privesc
Şi-ascund în ele taine, fior nepământesc
LUCEAFĂRUL de seară cu raza-i aurie
Cel ce la mii de gânduri şi visuri te îmbie...
.......................................................................
Nu totul te încântă cu-al său farmec discret?
Dar peste toate-acestea-i un suflet de poet:
Cine-a redat simţirii acestei omeneşti
Vibraţiile fine la multele minuni?
La tot: ce-au fost şi sunt şi fi-vor pământeşti
Sau la chemări fantaste de-apuse alte lumi?
Şi cine înaintea-ţi tot pulsul l-a simţit
Reverberând în suflet din tot ce-l înconjoară?
Şi sufletul cântându-l ca-n strune de vioară?
De-a pururi şi eternul POETUL-GENIU-MIT...
Iertare...
De pe acest tărâm străvechi, dar veşnic reîmprospătat
Ce prin perpetua natură o viaţă continuă ne-ai dat
Ne ierţi că nu putem să-ţi mulţumim cum se cuvine
Ca laudele noastre s-ajungă ne-ncetat până la Tine...
Ne ierţi că fiind nevrednici pentru-a-ţi trimite osanale
Stăm rătăciţi şi-mpotmoliţi pe-a vieţii noastră cale
Ne-mpleticim buimaci şi rătăciţi de la firescul drum
În viaţa asta plină de refugii, de păcate şi de fum...
Ne-ai hărăzit de toate spre-a ne fi cât mai bine
Dar noi în alergarea vieţii am tot uitat de Tine

Ne-am abătut nevolnici din calea pocăinţei
Ne-am rătăcit fiind păcătoşi pe calea neştiinţei
Dar iartă-ne Stăpâne şi-ndreaptă-al nostru drum
Făcând ca viaţa noastră să nu se termine în scrum
Prin milostiva-Ţi voinţă, iubirea Ta de căpătâi
Scoate-ne din stricăciune la starea cea dintâi...
În zori de zi...
În zorii zilei ce se desfăşoară
Prin negrăite încântări şi frumuseţi
Pe Tine te resimt ca-ntâia oară
Palidă întruchipare a lunecoasei dimineţi
Răsari străfulgerare de borangic din ape
Ca-n ochii mei cei stinşi cu lacrima din pleoape
Dureri să nu răzbată din vaietul cel veşnic
Ci luminat să fiu mai bun şi mai puternic
Înalţă-mă încet spre cerul de opal
S-ating visatul mers înspre auroral
Ca faţa mea cea plânsă să mi se lumineze
Dorita-ţi rază blândă mereu să mă vegheze
Punând în viaţa-mi ştearsă un semn de căpătâi
S-ajung prin revelaţie la starea cea dintâi
Ca inocent fiind şi şters de orice vină
S-ating în zboru-mi o pană din aripa-ţi Divină...
Negrăita culoare...
Tot timpul o culoare mersul mi-a luminat
În alergarea vieţii redându-mi al ei sens
Călăuzindu-mi paşii prin tot ce mi-a fost dat
O rază luminoasă dintr-un halou imens
Prin multele-mi păcate se pierdea uneori
Veghindu-mi de departe al meu urcuş pieziş
O regăseam prin trudă spre dincolo de nori
Chiar dacă pentru nimeni nu avea ascunziş
Căderi în întuneric m-alunecau în viaţă
Dar o simţeam aieve cum lumina întruna
Cu irizânde lacrimi întunecata-mi faţă
Mai mult chiar decât soarele şi luna
.............................................................
Şi-astfel al meu ocrotitor arhanghelul divinul
Subtil m-a proniat de fiecare dată
Prin negrăita culoare ce-mi sublima destinul
Ca parte pogorândă din energia necreată...
Ploaie?...
Plouă încet peste iubirea noastră
Şi stropii trişti ne plâng pe la ferestre
Tiptil s-a-ndepărtat din steaua mea albastră
Picul de fericire ce-a fost ca o poveste
78
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Negura ploii reci ne-alunecă-n târziu
Şi niciun fulger nu mai luminează
Vreun sentiment ce s-ar dori să fie viu
Prin dragoste spre o conştiinţă trează
Poate doar roua din palide dimineţi
Să mai revigoreze din căderea noastră
Prin toboganul învârtitei noastre vieţi
Şi-un soare să răsară la fereastră...
Să nu mă uiţi...
Să nu mă uiţi în trecerea cea mare
Din mersul neavenitelor cărări
Chiar dacă obolul vieţii mai şi doare
Şi-ajungem foarte des la remuşcări
De pe pământul norului sub soare
Ne mai privim prin ne-ncercate zări
Şi când vedem că şi planeta moare
Ne lamentăm spre mult visatele cărări
Prin trecerea din marea neputinţei noastre
Ne plămădim din visul spre înalt
Şi cinici tot sperăm spre astrele albastre
Tot aşteptând să vină negrăitul salt
Un salt spre nemurire?
Un salt de mult visat!
Bunul mereu ne-a dat de ştire
Să părăsim păcatul dar nu l-am ascultat!...
Speranţă...
De nepătruns e raiul din gândurile mele
Sclav al speranţelor care nicicând nu vor pieri
E locul căutat de-aici spre dincolo de stele
Pe care înălţându-mă cu ajutor de sus îl voi găsi
De voi avea scăpare din lumea pământească
La timpul hotărât să dobândesc iertare
Să prind alai de îngeri din oastea cea cerească
Prin vămi să mă conducă spre veşnica-nălţare
Atunci voi înţelege că n-am pierdut din timp
M-am înălţat întruna, scăpând din vechiul anotimp
Mergând prin cursul vieţii Te-am aşteptat mereu
Chiar dacă mi-a fost bine, chiar dacă mi-a fost rău
Acum spre înserare cu paşi din ce în ce mai mici
Aştept şi sper în izbăvire din micul univers de-aici
Să merg spre necuprinsul univers acolo unde eşti
Să prind mireasma dulce şi sfânt-a căilor cereşti...

Revenire...
Stai cuminte ca-nainte
Desfătându-te-n cuvinte
Când cuvintele-or să sune
Să-ţi aducă versuri bune
Mergi încet pe urma lor
Şi prinzându-le din zbor
Să le dai sensul şi versul
Să cuprindă universul
Ca pe fila de hârtie
Muzele să te îmbie
Şi să salţi printre trohei
Dacă poţi şi dacă vrei
Dezvoltându-te-n neştire
Pas sublim spre împlinire...
Suiş frumos...
Zbori prin aerul de-afară
Cu neasemuitul gând
Dă la tot ce te-nconjoară
Dor din suflet şi avânt
Dă din flacăra iubirii
Pe unde umbli şi păşeşti
C-aşa îţi este datul firii
S-alergi prin viaţă, să iubeşti
Şi-n trecere în urmă lasă
Tristeţea, ura şi ranchiuna
Acestea nu fac bună casă
Iubirii de dintotdeauna
Prin dorul dincolo de gând
Din alergarea-cestei vieţi
Să ai suiş frumos mizând
Spre raiul plin de frumuseţi...
Suspiciune...
Mă amărăsc ca frunza de la nuc
Mă rătăcesc, prin ce cărări s-apuc?
Tremur mereu ca frunza de la plop
În lumea-ceasta negăsindu-mi loc
Sunt plin de ţepi ca rugul din desiş
Un vânt bezmetic îmi şuieră pieziş
Nu mă-mlădie şi nici nu mă alină
Vrea să mă ia cu tot cu rădăcină
M-apasă peste suflet norii negri
Auzul mi-e cuprins de triste-arpegii
Departe-n noapte un orologiu de pripas
Îmi sună numărând ce-a mai rămas
79
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Sunt clipe netrăite din marea eternitate
Pe care orologiul cel străin mi le tot bate
Mi le consumă ca un avar muşcând din timp
Zorindu-mă perfid spre sumbrul anotimp
Mă simt gonit spre trecerea cea mare
Mă rog la timp să-mi fie cu răbdare
Să ies spăşit din marea-mi cea de tină
Să prind înspre final o rază de lumină...
Trăire...
Ieşim din visul luminoasei dimineţi
Trecânc prin paşii amiezilor târzii
Şi-alunecăm fără să vrem spre seara
De dinaintea noptaticei fazii
Întunecoasă fi-va sau de raze plină
Petrecerea din veci spre veci visată
Sau va cădea o noapte fără de lumină
Și paşii grei s-o ia spre niciodată?...
Ne lamentăm visând la cele ‘nalte
Şi din speranţe ne clădim un viitor
Iar inimile-ncep să ne tresalte
Spre Cel de care toată viaţa ne-a fost dor
Mizând ne tot luptăm să avem parte
Trezindu-ne aieve prin gândul sfinţitor...
Vis-visare?...
O ceaţă străvezie ca o îndurare
Molcom deasupra ierbii se desfăşura
Iar al meu suflet spre trecerea cea mare
Printr-a ei umbră încet se lamenta
Se-ntrezărea prin alba atmosferă
Periplul Oltului de dincolo de mine
Ce se rostogolea ca o himeră
Din când în când cu străluciri diamantine
Îşi desena scheletica făptură
Mărul desfrunzit de toamna ce trecuse
Ce îşi voia obol sau sinecură
Prin rodul cel mănos ce îl dăduse
Şi pe fundalul din lăptoasa ceaţă
Ce se-ncerca din rugi să se desprindă
Se-ntrezărea încet spre dimineaţă
Suflul sublim de viaţă aburindă
Se-ntrevedeau prin străluciri albastre
Aure de zeiţe din care vor fi fost
Alunecând prin zboruri de măiastre
Spre-a scoate din himere al vieţii noastre rost...
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

şi îşi dezmiardă pruncii ce-nvaţă să gângurească,

iar fiecare botez e o nuntă, în Ţara de unde vin...

Amprente

Azi-dimineaţă m-am trezit

Şi-am privit cerul înmărmurit
De-atâta cutezanţă a porumbeilor
Ce zburau stoluri, stoluri, peste piaţă
Ca-n fiecare dimineaţă,
Doar că azi au zburat mai frumos
Decât în alte dimineţi,
Dorina MĂGĂRIN Vrând parcă să îşi ia bun rămas
De la toamnă, să-i mulţumească
C-a fost înţelegătoare
Precum o mamă iubitoare
„à ma chère…”
Şi le-a dăruit lor ca şi nouă,
„à ma chère… avec ma vive affection…”
Lumina de rouă, lumina de vis,
Lumina miscelanee.
Celui ce-a ştiut să mă aştepte cu alge-n priviri,
pe plaja în care erau sălcii cu muguri de trandafiri, De dimineaţă m-am trezit
I-aş cere iertare că n-am ştiut să primesc Cu gândul la tine, străine,
pocale de sărutări dimineaţa. Te priveam cum vroiai să furi soarele,
Noroc cu cerberul de la porţile
Celui pe care l-am aşteptat ca să vină Oraşului Îngerilor-Copii…
pe coridoare de spital, la mama,
i-aş mulţumi printr-o-nchinare a inimii… Ceea ce vrei tu - nu se poate,
Ceea ce vreau eu - nu mai gândesc,
Şi dacă azi, cel pe care l-am aşteptat cu: Ceea ce vrem noi - e pus deoparte,
„à ma chère… avec ma vive affection”, Oare ce vrem şi ce voiesc?
nu o să vină ca-n alte dăţi, cu alge-n priviri
şi mângâieri luxuriante, la prora pescăruşului din mine, Amprente, tipuri de amprente –
e că îi este mult mai bine acolo, în ţara gheţarilor, cu o Amprente-n arc, brad şi vârtej,
alta. Oraviţa, oraş al viselor deşarte,
De ce mă chemi, când nu te adulez?
Abracadabra Noi doi ne-am omorât singurătatea,
Mâncând în tihnă şi cu-atât alean
În ţara de unde vin, copiii devin adulţi Anafura Mănăstirii Cernica,
fară ca să copilărească căci mamele-i alăptează la sân Zidită-n noi la fiecare hram.
atunci, când merg să cosească ori să ţese sau să facă
văiugă, Amprente, tipuri de amprente –
când taţii joacă arşici sau colindă-n borugă. Paşi în neant şi urme pe nisip,
Dâre de lacrimi pe un ciob de sticlă,
În ţara de unde vin, câmpia mugeşte de sete, Joc de cilici, sărutul din bunici.
pădurile lăiete, cotropite de flăcări, s-au pietrificat
şi-au uitat să privescă licărul stelelor plate, Să nu te-ntorci, copilă, niciodată
când cerul nu mai poate să-şi aprindă verzile Pe unde-ai fost, de unde ai plecat
policandre. Căci totul de-altădată în scrum s-a preschimbat,
Iar lumea cea idilică e-n tine
Fântânile cu ciutură au secat, iar cerbul cu stea în Şi Chicri-micri-ricri, nu mai vine!
frunte, Azi-dimineaţă m-am trezit
mânat de mugetul ciutei nenăscute Născocindu-te pe tine, străine,
şi de firul sidefat al Ariadnei, Te priveam cum voiai să răpeşti
descoperă poteca-nverzită spre Ţara Nibelungilor Copilul ceresc,
ca să-i ducă brâul-Cosânzenei, prinţesei Krimhilda… Să-l duci pe celălalt tărâm,
Noroc cu Orfeu şi Eurydike
Şi numai atunci blestemul s-a sfărâmat, Care l-au pitulat în sân.
bărbaţii redevin bărbaţi, mamele stau la vatră

80

Amprente, tipuri de amprente,
Amprente şi fişe de spărgător
Căutând litera, silaba, sunetul,
Bizarului ce-a cuprins traducerea
Lui Pantelis Horn.
Amprente..., ţi-ai uitat străine
Urmele sărutului în inima mea,
Vocale vesele şi triste
La mandolina serilor de altcândva.
Avatar
Iubiri în melanj,... la venirea pe lume a fiecăruia din sat,
Bătrânele considerau naşterera ca pe-o corvoadă
perpetuă,
Câte-un grifon aducea un maldăr de flori lăuzelor,
Taţi încercaţi în luptele tendenţioase ale noii familii
Înghiţeau gogoşile moaşelor - cum că pruncii le
seamănă -
Şi îşi strângeau în taină odraslele concepute pe câmpul
de luptă,
Conştienţi fiind că doar în simbioză vor avea parte de
avatar.
Capriciile tinerei
Temisei
Lună albă, lună plină, raze de lumină,
modele şi structuri de limbaje, baraje,
iubire nespusă, indusă de noapte în şoapte
ce dispar în eter, de parcă leru-i ler
nu ar fi existat niciodată
pentru-o maică preacurată.
Sevraj, mâini împreunate pentru rugăciune...
- Mai spune-mi înc-o dată copile
de ce ai plecat să contempli crini galbeni
în cloisonne peruan,
ce musteau pe-o hârtie gri deschis,
vărgată, iar florile de culoarea fundamentală
a spectrului solar reprezentau trocul pentru o tânără
incandescentă, indecisă, dichisită,
ce ducea mâna la lornion, preocupată
de-o eşarfă din tafta, ce foşnea ca frunzele căzute
pe potecile uitate într-o pagină de carte,
aruncată hăt, departe.
Nepoata mi-a zis: nu-s vorbe de scris,
e o-ntrebare ca oricare alta - ce e când în vis
iubitul ţi se transformă într-o perie de sârmă,
cu mâini ca şi cleoambele din lemn de cedru
adus de Sânmedru?...
Sunt fiică a acestui pământ, sunt floare de vânt,
Măicuţa m-a abandonat într-un ţarc din căpătat,
într-o zi de Sânziene, când pe-afară,
pe la genele nopţii sidefate, dansau într-o doară
Ursitorile venite cu sfială să-mi prezică viitorul...
81
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
O bunică-furnică încerca să-mi ţină loc de mamă,
Când în strană stăteau irozii cu plozii vecinilor,
Cu care-ncercam să fac conversaţie
ori de câte ori găseam câte-o bifurcaţie
în palatul justiţiei din mărul cunoaşterii,
răsărit într-un amuţit de lună,
când Antigona umbla despletită
Şi se căina după fraţii pierduţi
în lumini din retortă şi cohortă.
Catarsis
Chiar dacă samuraiul singuratic deţinea cele 42 de
secrete,
din Cartea celor cinci cercuri, nu ştia că-n calea sa o
va-ntâlni pe ea,
frumoasa Dalia, stăpână peste ronini - bărbaţi ca
valurile - pe care îi iubea
şi-apoi îi abandona pe câmpul de luptă al unor gheişe
cu inimi şpriţate,
ce vroiau să se facă vestite în insule prin câţi samurai
au îngenuncheat -
incluzând idei, emoţii dosite într-o putină aruncată într-
o mlaştină desecată.
Personalitate şi interese, cui să-i mai pese de aşa ceva,
când s-a ivit ea, vestita Dalia, în calea celui mai faimos
samurai
şi-a început să-i depene legende despre shogun,
străbunul cel mai străbun
ce a lăsat în urma sa oraşe de mărime mijlocie,
caligrafia pe mătase şi hărtie,
dar şi copişti, restauratori, vestigii, fragmente dintr-un
bioritm identificat
cu figurina din situl Ebisuda sau laviul din cererea şi
consumul de apă,
de la fundaţia bolţii în arcadă, perdele de fum, sisteme
de frână
pentru o mână de bărbat adulat de ceilalţi rai-samu-rai,
dar robit
în ceasuri de control de o inimă din sticlă gravată, ce
trăia claustrată
într-o pagodă imaginară şi îi vorbea în versuri derivate
despre dragoste,
filantropie, cumpătare, însă toate erau vorbe goale căci
în Cântarea Cântărilor,
el, samuraiul singuratic, a înţeles că Dalia i-a fost sortită
fără ca ea
să-şi fi dorit să fie şi iubită.
Când bate toaca...
Când bate toaca şi cerul scoboară pe pământ miros de
smirnă,
Mă gândesc la toţi ai mei, cei care nu mai sunt,
dar s-au transformat în scântei de lumină pentru un su-
flet plăpând

precum aripi de fluturi brodate în noapte, în ochiul
acestui pământ
răscolit de hoarde de-a lui Gingis-han ori de-a lui
Traian,
în palma acestui tărâm atât de iubit de Iovan-Iorgovan.
Dimineaţa pe plajă
E o parte din mine care aşteaptă să răsară din apă
temătoare ca o meduză aruncată în spuză, desenând
sirenele care vin să se-adape
din apele ce se revarsă la malul mării.
Sunt o parte din mine urmele lăsate pe nisipul umed,
pendulând între trecut şi prezent,
înclinându-mă înspre viitor, adulmecând zumzetul
scoicilor ce-au ieşit la paradă.
A rămas o parte din mine în plimbările
urzite de tine, Eveline, dus-întors pân’ la far,
însoţite de un pescăruş hoinar care ne-aducea primule
ca s-avem noroc, oriunde am merge în lume.
Dimineaţa, o parte din mine a rămas
în fâşâitul frunzelor de palmier ce stăteau ca un străjer
şi încercau să-şi mascheze surâsul cu plânsul
unui copil alintat ce-a uitat lopăţele şi-o găleată
în marea de nisip, care era iscoadă trimisă de Oedip,
înainte de-a deveni rege.
Ehon
Ehon - carte cu poze -
Mă doare minciuna întunericului,
Bărbat preschimbat în vise
Ce dimineaţa pleacă grăbite pe geam,
Aşa cum lăstunii de apă zboară în noapte
Căutând să devină capcane
Pentru scoicile ce vor să se dezvelească
Şi să lase vederii iazul lor, perla
concepută în hi – foc şi hoshi – stea,
Păstrată ca tezaur în fluierul cerbului – shika
Din ordinea literelor – akasatana,
Doar literele toate – hiragana
Şi cuvintele hana-mi – floare de cireş.
Fără tine...
Fără tine -
Sunt Véga fără Luceafăr,
Sunt matca fără stup,
Sunt floarea fără granátă,
Sunt mesteacănul ce şi-a uitat rădăcinile
într-o noapte de cireşar,
prin care tu zburai hoinar
ca orice menestrel.
82
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Fără tine -
Poamele au uitat să pârguiască,
Rândunelele au uitat să revină,
Zilele s-au cuibărit în Cutia Pandorei
căci toate, fără tine
Sunt lacrimae rerum.
Femeie liberă
Veronicăi Balaj
Zbuciumul tău, dadă, aveam să-l înţeleg
atunci, când ne-am legat surori de cruce
în crugul lunii, pe drumul ce ducea
la o casă din tinichea, acolo nu existau privilegii,
doar servitute, drepturi reale, sugrogarea, blef, fief,...
Aveai dreptul să creşti şi să taci,
puteai să creşti, dar să nu-ţi aparţii,
să visezi că o să devii femeie liberă-ntr-o zi,
zestrea ta - un golomoz de catifea raiată,
sincretism religios şi melanj cultural,
evaluarea ţi-o făcea cineva care nu prea credea
în spiritul universal..., tu sfidai convenţiile
bazate pe ritmuri naturale, făceai mişcări inspirate
din valuri marine, modele spectrale şi aşteptai
horoscopul celor mai importante evenimente din viaţa
ta.
Sena - vis şi certitudine, oare nu de-a lungul Senei
s-a consumat toată dragostea ta, tinereţe cu sânge
roman?
Gladiatorul
Când plouă îmi iau pelerina verde și plec la plimbare
Să spăl dureri din Cântecul lebedei,
Să întreb apa din bălți ce mă doare
- Olé, guapa!, îmi spune luna din ape, olé,
guapa!,
Hai cu mine spre Ithaca și fii bună până la moarte
Mai e încă-o noapte în care va ploua cu tunete și gata!...
Pasărea spin ia forma unei liane ce se-nfășoară
Pe ulița adolescenței sufocate de picăturile de apă ce-ți
pătrund
Pe sub haine și-ți dau fiorul rece-călduț
Atunci când privești curcubeul și ai nevoie de dragoste.
Frumos… tinerii rătăciți în bolul din camera vieții
Își iau fâșuri roșii și ies să se plimbe prin ploaie,
Recitesc Gargantua și Pantagruel -
Câțiva ani vor iubire, restaurante, vacanțe,
Fără oboseala și corvoada cuplului,
Vor să nu dea socoteală nimănui în drumul lor spre
Ithaca...
Încă o noapte, înc-o noapte, fii bună până la moarte,
Te-am văzut, mi-ai plăcut, spunea tânărul reticent
Ca un proapăt absolvent de bacalaureat,
Crezându-se Odiseu, căpitan scăpătat și vâslaș la pupa
corăbiei sale,
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Ce se ghida după steaua polară, Să fie hrană pentru găinile cu gâtul gol, ce jucau, la
Dar ea îndoctrinată la școala femeilor savante, demisol, Nu te supăra, frate!,
Se uita la el ca la filmul Tout feu, tout flamme și îi spuse Disputându-şi cocoşul moţat ce-a fost adus din alt sat,
în șagă de la altă poiată,
Că steaua polară e o stea căzătoare și că ea nu va fi Care se dădea grande printre surate, pân’ ce-a venit o
Penelopa pisică hămesită
Decât dacă el va fi gladiatorul. Şi le-a povestit pe-o bucată de clisă, adusă de-o
narcisă,
Ieri, azi, mâine Cum craiul moţat a scăpat de cuţit când ai lui l-au dat,
fără garanţie, în gostie.
- Ascultă!, zise el, azi te iubesc,
mâine nu ştiu de-am să fiu, Cerul din inima mea, decând mi-au pus microcipul,
însă azi, te doresc! Simt că-i un led într-o mulţime vidă, din ograda în
- Azi sunt a ta, zise ea, care
ieri nu ştiam de va fi aşa, Priveam cândva cum se înălţă spre verde porumbei
mâine nu ştiu ce-am să fiu, albi,
dar acum sunt a ta! Cu coada roată, ce duceau în cioc smirna, crenguţa de
laur
- Ascultă!, zise el, mugetul mării-n furtună, Şi borangicul depănat de zor ca de pe mosor, de pe
catargele, vezi cum se-adună, gogoşile opărite
cântând disperarea Ale viermilor de mătase, de maica ce stătea gârbovită
căci n-au întâlnit nici o Circe peste cratiţa ciupită,
ce-ar fi putut să le dea dezlegarea? Pe o tindă buimacă, dintr-o casă ruginită, care în co-
- Taci!, zise ea, marea a amuţit, pilăria mea părea palat
tânjeşte după Fata Morgana, Cu turle ce sclipeau în soare, de la mare depărtare şi
pierdută într-o zi de sărbătoare, mă făceau fericită
sedusă de Soare... Când mă jucam cu cerul din lacrima mea.
Taci!, zise...
Marea de iluzii
- Plângi?, întrebă ea, lui Ben din Ciudanoviţa
plângi dragostea nostră pierdută-n
picături de sânge, - Ce-i viaţa fără regrete, băiete?...
din unda albastră a serii, Nu aveau prea multe să-şi spună
plecată demult cu năierii, atunci când s-au întâlnit pe muntele vrăjit,
Plângi, dragostea noastră – cu mure răscoapte şi vrejuri încolăcite pe-o harpă
lacrimi sfioase la poarta uitării? născocită dintr-o daltă şi-o navă naufragiată
- Plâng, zise el, în marea de iluzii nespuse.
dragostea noastră furată
de cei ce n-au iubit niciodată - Unde-s florile de rapiţă de culoarea murgului
şi fac numai mătănii! ce venea să bea apă în răstoacă, din pumnul tăicuţului
ce se odihnea pe o lespede şi privea florile
- Vom plânge!, grăi ea, de corcoduşi răsăriţi printre blocurile părăsite,
când tu vei avea pe o alta, lipsite de larma băieţilor ce benchetuiau la lăsarea serii,
iar eu voi fi cu un altul când minerii ce scoteau uraniul din craniul bătrânului
şi numai în vis ne-om vedea... ce stătea pe o cremene, încercau s-adoarmă
Poate că mâine vom plânge, cu mâna pe-o lampă şi cu crisparea celui care ştie că
dar acum sunt a ta! mâine
- Ascultă!, zise el, azi te iubesc o să răstoarne vagoane de piatră într-o apă tulburată şi
mai mult decât ieri, plumburie,
dar mâine, te voi iubi ca şi azi! dar mai ştiu şi că va veni omul negru, cu cască,
să ceară talanţi de pomană, de vor să mai vadă
Joc de copil lumina stelelor înşirate pe salbă şi apele dintre vârtoape.

Cerul din inima mea îmi dă ghes să privesc

Zborul porumbeilor cu coada roată şi urzeala
paianjenului
Ce juca Domino cu gâze pe care le fraierea şi-apoi le
dădea drumul la vatră,

83

Lavinia Elena NICULICEA
Sentimente indescifrabile
Îndes dragostea în sertarele cu vechituri
să uit de noi,
dintr-o fotografie îmi zâmbește tinerețea.
Aleg să o înrămez pe pereții tapetați
cu surâs de Mona Lisa,
amintirile despre mâine
să rămână într-un album digital.
Dorul de noi e un junghi
ce a început să doară tot mai tare
la fiecare schimbare a vremurilor.
Consult astrele si ascult buletinul meteo
să pot afla când oamenii vor deveni însoriți
și nu vor mai adăposti în vena cavă
țurțuri vinovați,
ci vor fi proprietari de luceferi
în cartierele rău famate ale existenței.
Mă semnez pe spatele fotografiei
c-un cod de sentimente
indescifrabile…
Plâns de stea
Viaţa are prea multe indicatoare,
dar niciunul de întoarcere,
să mă ducă la naşterea mea,
să-ți simt plânsul, mamă,
murmur duios de stele,
să mai pot fi copil,
când mă ţineai de inimă
să nu scap visurile.
Tac, să aud cântecul de leagăn,
iubirea să mă legene pe genunchii tăi,
tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.
Mamă, te-ai înălțat către un altfel de mâine,
pe un fir de durere!
Zilele sunt întrebări ce-şi caută rostul,
84
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
eu un punct în infinitul vieţii.
Ți-am fotografiat surâsul,
să mă-nvețe graiul fericirii,
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
c-un „Te iubesc!”.
Răsărituri incandescente
Am ascuns sămânţa de durere
în pământ,
să rodească un suflet adânc.
Îşi va vedea rostul în lumina
ce a stat prea mult în genunchi.
Învăţ rugăciunea unui anotimp sentimental,
mi-l arată pe Dumnezeu
în fiecare copac cu visuri.
Îl scutur în mine
şi mă umplu de nemărginire
cum se umple primăvara de muguri.
Vino, injectează lumina în poezie,
prin ale cărei vene să curg mereu
(re)găsindu-te.
Ține-mi laolaltă atomii călători
să nu mă dezintegrez
și pipăie-mi viața
citind în Braille
răsăriturile incadescente.
Nu se mai înserează
de când te-ai născut în mine.
Lacrimă de sare
Te-aştept pe un ţărm atins de cuvânt,
Un dor îmi apasă pe tâmpla din vis.
Muşcăm amândoi dintr-un măr interzis,
Gustăm împreună din cer şi pământ.
Prin chemarea tărâmului cu îngeri.
Cerul descântă a nopții poezie…
Iubirea noastră nu-i simplă fantezie,
E lacrimă de sare pe obrazul unei veri.
Ne spală gândul rezemat de lună,
Valuri flămânde, sărată sărutare.
Apusul calcă cu talpa, marea nebună.
Hipnotizaţi de talazuri cu buze fierbinţi,
Ne vom afla pe acelaşi mal de cuvânt,
Să pescuim din adâncuri lacrimi de sfinți.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Copii uitaţi de timp relativitatea timpului care cade

Negociez cu Dumnezeu, într-o curgere reală sau ireală,
ca oamenii să-nflorească, imagini 3 G pe peretele prea înalt,
să fabrice seva veșniciei. prea alb să vezi limbile imaginare…
Printre ramuri de vise Copilul caută treptele unei rotiri,
simt chipul celui drag, un carusel visat de el,
mă leagă la ochi cu eșarfa copilăriei, de cei care au plecat
să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. prin cartea care comprimă timpul
Trișează şi își deschide printr-o curea zero și unu.
din când în când inima, Să stai cu ochii la ceas după ce
să mă zărească în irisul clipelor. te-ai întors din călătoriile lui Dali
unde totul se topește
Negociez cu timpul, încercând să mai salvăm ce se poate
să te văd mereu ca acum, sau dincolo ce poate fi,
imună la miopia lumii, dincolo de clepsidra vidă ,
prin ochi să-mi treacă Pământul, poate un zâmbet de silfidă?
să văd tot ce n-am înţeles,
culegând din oameni O lume ce se pierde pe sine
puterea de a vedea nevăzutul,
împrumutând de la păsări, Toți se cred dizidenți inter-textualiști,
zborul (ne)atins de căderi. rezistența prin cultură ascunsă în prefață,
În noi înfrunzi-va lumina. nu mai ai timp de tine alergând după bani,
despre care se spune că nu-i meriți.
Pe o pânză de destin La teatru, te pierzi în vise, fugind de realitate,
noi doi ne legănăm fuga de sine este la modă ca blugii rupți,
ca nişte copii uitaţi de timp... picioarele sunt IQ-ul pițipoancelor.
Toți pușcăriabilii emit teorii pe media,
unde nu mai ai loc să trăiești,
poți trăi după uși sigilate,
unde să mori
când consilierii împart pământuri la corporații.
Și de unde tupeul ăsta, de a fi bolnav,
doar reclamele de medicamente te invită la dopaj,
numai unele clanuri schimbă nevestele după bunul
plac.
Aruncăm banii voalați,
suntem vânduți online la bănci sau la stăpâni,
numai dacă ai asigurare, trăiești,
din proprietari, am devenit ipoteci umane,
la coadă, la cratițe promoționale, vorbim de Kant,
Nicolae NISTOR* ce vină au deștepții lumii că nu-i înțelegem?
Invidia pe stomacul gol produce ulcer intelectual,
Ceasuri topite premiile se dau moștenire din nași în nași,
avem timp după ce furăm, să devenim scriitori.
Privești cu un ochi la ceasul din perete Pușcăria devine instituție de creație,
care rotește cercul copilăriei sau arcul Hegelian... dacă pierdem cardul de sănătate,
Apoi vezi omul ăsta de vină este diavolul ascuns în cărțile de identitate.
cu mâinile toarse de iubire Altfel, televiziunile se bat pe scandal, locul unde,
el, centrul Universului, uneori, ne punem poalele în cap,
celălalt, ochi invidios pe Horus, după gratii nu stau decât cei care își permit,
prea grăbit să ardă piramide… ce rost are să înveți carte dacă după gratii se scriu ca-
Viața care se rotește lin podopere?
spre stânga - ai vrea tu Altfel, la piață, mărarul are preț de damping,
spre dreapta - ca o mare calmă albastră din el nu se fac etnobotanice.
mult soare și scoici vorbitoare… Pe Google puteți găsi verdeață,
Nu ai știut să cerni timpul, dar nu Marea Adunare Populară din Argentina,
ai fost prea grăbit până la topire. poate la psiholog poți scăpa de aruncarea în gol
Văd pe roata asta cum persistă memoria,

85
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

de la etaje mici. câini nu te cunosc,

Ce vină au ei că lumea asta este aiurea? nu poți merge la bodega din colţ,
Politicienii sunt copilași în pantaloni scurți, locurile fără întoarcere sunt ocupate
care se joacă “Ţară-ţară, vrem ostași”... de un arhitect și un avocat,
Atunci, de ce este iubită dictatura? bețivii cu ștaif
Toate acestea, ascunse între chiuretaje care construiesc dispute
sau în dezbrăcarea de sine, la o palincă ce ucide
ca o resemnare tacită, pe stradă libertatea,
perpetuum mobile rătăcit în pastişe oarbe. are mult soare și speranță,
necunoscuții iubesc oamenii inutili
Seară de coșmar și aparența unei distincții aristocrate,
ei nu știu că singurătatea este și familistă,
Seara este oarbă, uneori, sau cum furtuna timpului năruie o carieră.
corbul ăsta se lovește de geamuri.
Are voce de moarte, locul unde spaimele te fac puternic
ceasul are un ticăit sufocat,
vocea unei păsări nechemate… Când te naști între sat și oraș,
cad zilele astea ca grăunțele într-o improvizație a șantierelor uitate demult,
care dispar în ciocuri de avioane. ești un fel de mutant al unui viitor mort,
Tu nu auzi zgomotele din mine, conceput de comuniști ca fiind omul nou.
insomniile asezonate cu Dacă erai privilegiat, puteai deveni mutant de oraș,
transpirațiile spaimelor din zi, locuind în cutiile de chibrituri cu difuzor,
ochii stau deschiși, aproape sticloși, radioul fiind privilegiul celui care te îndoctrina, cu
la televizor nu se uită nimeni. programe patriotice!
Cad blocurile invadate de aripi, Erai pierdut dacă nu creșteai un porc pentru partid,
iar noi, noi nu știm cine suntem, pe bloc sau în cotețe plantate pe lângă “cutiile de
patul este prea mare să ne atingem. chibrituri”.
Eu stau încolăcit în baie, Când te naști într-un asemenea loc,
încerc să sufoc zgomotele vecinilor… pe lângă fabrica de chimicale,
Pasărea asta vine ca un cancer aveai dreptul să devii mișcare vie într-un grandios
și îmi fură mâncarea din mine, spectacol omagial.
iar tu te uiți mirată Aici, femeia nu era casnică, era sacrificată,
nu știi cine pleacă sau vine, făcând copii la normă, între spaime și chiuretaje,
o seară oarbă între viață și vrie… ea se ducea să moară permanent!
Bărbații alegeau între beciuri și bodegă,
Final de carieră libertatea, împrejmuită în resemnare.
Când a murit primul conducător de atunci,
Se întâmplă să fii singur, lumea plângea la comandă,
într-o indiferență ascunsă sub gene, Și tata plângea privind tabloul acelui mort,
strigătul tău este fără ecou, probabil își amintea că din cauza Conducătorului
ești ascuns după muncă murise fratele mai mare,
precum un refugiu închipuit, care nu voia să dea pământul din dealul copilăriei.
te vezi într-o oglindă opacă, Noroc că tata nu crea confuzii doctrinare,
vezi un străin ca o sosie, discret, dar, eficient, evita beciurile de care nu scăpase
poza de pe birou îți seamănă tata-mare!
chiar dacă lângă tine sunt ființe Când te naști într-o Colonie, niciodată nu vei avea un
care par străine, loc,
când ai primit toiagul și un ceas placat cu iluzii, atunci, trăiești imaginând locul unde spaimele te-au
îți iei cutia cu bunuri personale, făcut puternic!
te arunci în stradă buimac
nu știi încotro să o iei, Colivia oraşelor visate
acasă, erai un pasager Nu te-ai întors în orașul nostru ros,
cu geanta pregătită, de prea multe plecări, prea multe vise,
un chiriaș cu bani ascunse în low cost.
care plătea accesul la televizor. Nimeni nu pune flori pe mormintele uitate,
Soția învață să te suporte, și ce mai știu nepoții din fostele sate?
vecinii au încă un străin pe scară, Ce știe cârciumarul de unde vii, unde te îndrepți,
nu poți duce gunoiul, când sunt lacătele puse, pe părăsite porți?

86
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Tu nu mai ai rochițe de împrumut, ce verde crud a căzut pe el

când alergată erai, de fiecare țânc, ca tunsoarea de ștrengar
și aveai vise erotice, ascunse în fântână, grăbit și nesigur
și nu mai știi cum este noaptea noastră, în plină Lună. o iarba fiarelor salvatoare
Aveai apartament, cu telefonul ascultat, poate nu există legătură
când făceai dragoste pe ascuns, cu alt bărbat, între prohab și virilitate
și un televizor care ascunde lumea, pe care nu o știi. când croitorul este aproape orb
Când să revii, cum să revii? și taie poemele mele. vesel...
Nu te-ai întors în orașul nostru trist, croiala salvează lupii de mare..
unde murim pe rând și nu mai e nimic, sau cine știe scap de insomnie
doar părăsite vise, atârnând de lustră,
de care te apuci când ai o viață frustă. Poarta lumilor
Trăim pe net, în lumi diferite,
În toamna aceea
şi ne atingem doar prin cuvinte mute.
mi-au sfârtecat sufletul.
Eu, blestemat să trec pe aceste străzi uitate,
Era un vis gol
tu, liberă în colivia orașelor visate...
atârnat ca un zmeu.
Se auzeau scâncete
Baleiajul vieții
din cimitir,
Ai ajuns să respiri degeaba miros de crizanteme
o boală generală, înecate în lemn proaspăt,
când te hrănești din vailing, în armată, pasăre negră
ți se măsoară cerul gurii. pe ciutură,
Altfel, samaritean prin luptă, nopți setoase de prea liniște,
sari în gol pentru libertate, drumul înecat în frunze…
aliniați - la televizor, În toamna aceea,
imnuri revoluționare - un om,
conducătorul nu mai are un fost om călătorea
pampers de import. la capătul lumii,
Multe lacrimi pe sticlă, poarta era deschisă
vrei să te spânzuri pentru plecările
având capul în jos, sau sosirile de sărbători!
asemeni oglinzilor de pe sub fustele _________________________________
secretarelor comuniste, *Nicolae Nistor s-a născut la 24 martie 1958, în comuna
să nu rămână gravide, Mihăeşti, judeţul Vâlcea, actualmente fiind domiciliat în
ai ajuns să îngenunchezi degeaba, Râmnicu Vâlcea.Volume publicate: Scrisori către Eva, 2014;
ăștia l-au ascuns pe Dumnezeu; Îngerul timpului, 2015; Baleiajul vieții sau impedanța
spamei, 2016; Iubire cu gust de marsala, 2016 – toate la
pe străzi, interfoane
Editura Singur, Târgoviște; Elefantul din vitrina de cristal,
asemeni unor protecții de la distanță Editura Ecreator, Baia-Mare, 2018. Revistele: „Poezia”,
măsurând impedanța spaimei. „Cenaclul de la Păltiniș”, „eCreator”, „Creneluri
Copii nu știu să deseneze monștrii Sighișorene”, „Qpoem”, „Cervantes”, „Glasul Iubirii”,
sub zâmbetul fals al părinților, „Luceafărul din Vale”, „Popasuri Culturale Româneşti”,
oricum, nu vor avea viitor, „Confluențe literare”, „Poeții noștri”, „Rusidava Culturală”,
nu poți scăpa de baleiajul vieții „Sintagme literare”, „Revista Nouă” Convorbiri Literare,
nici acum, în Era soft, Oltart, cronică în revista Argeș, cronica lui Daniel Marian la
când nici tu nu mai eşti în tine. o carte de-a mea în Revista Luceafărul, ș.a. Referințe critice,
comentate public, sau sub semnătură, menționăm pe: Mihai
Croitor de poeme... Antonescu, Doru Dăncuș, Cornel Udrea, Florian Copcea,
Ilorian Păunoiu, Nicolae Dragoș, Ștefan Cazimir, Nicolae
poate nu există legătură Sava, Marian Ilea, Mihai Traiasta, Ionel Bota, Daniel Marian,
între tăierea cu foarfeca a poemelor Daniel Luca, Ioan Romeo Roșiianu, Dumitru Sârghie, Dan
și visele erotice din clanța de termopan Salapa, Milian Oros, Serghie Bucur, Ana Podaru, Mihaela
sau discursul de pensionar pe val Rădulescu etc.
ocheanul cade la licitație Laureat la Festivalul Radu Cârneci din 2018, mențiune VI și
Diploma de merit!
cum orice blondă știe prețul strigării
visele acelea de tinerețe
sunt forfecate stupid cu iluzii
cu imagini amestecate după tăiere
aha ..nu știe prețul aspirinei la tinerețe

87
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Vine un trecător
şi se chinuie
să stingă focul din athanor:
mi-ar arde fără să pregete,
de-ar reuşi,
pielea mincinoasă,
solzoasă,
lunecându-i pe sub degete,
blestematul meu veşmânt,
doar pentru trupul mărunt
ce i-aş dărui...
Passionaria STOICESCU
În flăcări iar se face frig
Poeme alchimice şi visul strigă,
şi eu strig:
1 „Dar sufletul,
Sub celălalt cer sufletul meu uriaş,
cui îl laşi,
Pentru setea de-o viaţă cui îl laşi?”
beau ceaţă, ....................
vorbesc nespornic cu tăcerea Aici visul se luminează.
jinduind Mângâierea...
Sunt singură şi trează...
Sub celălalt cer În noapte se aud paşi
dărui fără să cer, şi doar ecoul reverberând:
cu celălalt soare „Laş, laş, laş...”
luminez
şi nasc 3
şi ning În chip de grai
şi inventez
desigur, Mângâierea... Muşc mărul... Simt că-n fruct e rouă
ca-n vremea florii din eden
O chem de nicăierea şi-n cerul gurii mele plouă
în chip de copilărire târzie, cu îngeri galbeni, de polen.
de preludiu a toate
fără finalitate Muşc luna însăşi – păzitoare
ş-aud melosul sadic şi crud peste mirarea dată-n pârg
din „Boleroul” lui Ravel sau un rotund obraz de soare
şi gust amar dulce-amar către amurg.
demersul de-a-ncepe
şi-a nu ajunge la vreun hotar
ca-n trista bucurie, Muşc fructul... Şi-ncifrat vorbeşte
ca-n Poezie... făptura lui în chip de grai
despre poftit, despre lumeşte,
2 despre gonire, despre rai...
Sunt salamandră
4
În vis joc un joc: Ca unic simţ să ai doar focul
sunt salamandră
şi de bunăvoie sar în foc, Să cunoşti
dar ce blestemat jar! prin cenuşă
Mereu de una singură sar... tot gustul nimicniciei,
să nu-ţi fie
niciunde locul,
În flăcări brusc se face frig:
din gerul focului tot strig, ca unic simţ să ai doar focul,
strig, combustia lui bizară
strig... cu limbi jucăuşe,

88

ah, nevorbind nici o limbă
decât a Poeziei!
5 pe aleile pe unde paşii ne poartă,
Eu doar prin mângâiere pot reţine
Bătătorită e demult cărarea
şi nu văd...Nici o zare nu m-amână.
Albeşte trist pe trupul meu ninsoarea
şi nu văd...Pacea ei nu mi-e stăpână.
Simt viaţa pipăind-o pe încetul,
doar de la soarele lăuntric...Oarbă,
e altul pentru mine alfabetul
acelei limbi făcute să mă soarbă
şi altfel năpădeşte cu aldine
în calea mea, poemul de-a risipa...
Eu doar prin mângâiere pot reţine
culorile, miresmele şi clipa.
Muguri de ochi cu soartă de trezie
ascund în palmă prin ciudate linii...
Nu mă purtaţi de mână...Cântul ştie
răscrucile şi tainele luminii...
Irina Lucia MIHALCA
Mai aproape de tine, mai aproape de mine
„Iar degetele mele, de departe,
se vor împleti în părul tău "
Ismail Kadare
Oamenii sunt pereni,
din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!
Muşti din azur. Pe un bob de grâu,
roua a impregnat rugăciunea sufletului,
Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii.
Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori,
flori ce cresc pe-aceste maluri!
În fiecare, omul îşi lasă bucăţi din suflet.
Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii
ne însoţesc, prin viaţă,
89
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Să-i înţelegem frumuseţea!
Speranţa e în fiecare iniţială,
în semnele presărate
în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină.
Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer.
Ninge iubirea,
acoperindu-ne inimile cu fulgi mari,
printre hainele parfumate simţi intensa trăire,
printre sincope, doar regăsirea trupurilor.
Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva.
Şi ieri cum te-ai simţit?
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
În paşi de dans
- prin timp înlănţuiti – valsăm,
zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă.
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
Ne separăm de lume,
alegem culorile, ne pictăm tabloul.
Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa!
Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri
pierdute de destin,
dragostea biruie timpul şi spaţiul.
Într-un peisaj îngheţat, povestea venită
din lumea reală şi vie
aduce fiorul iubirii eterne.
Rămâne aici doar până
ce-şi duce la bun sfârşit legământul.
O primăvară este gândul tău...
– O primăvară este gândul tău!
Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite,
ecoul ne propagă respiraţia,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa...
– Cine-mi redă acest tainic parfum,
acest dar fără rădăcini?
Pe drumul început din nostalgie, devenit pas,
devenit dans, devenit zbor şi timp,
devenit tăcere,
zi şi noapte, trecutul uimeşte
aburul prezentului unui timp de-amintire,
unui timp de regăsire, unui timp de uitare...
– Dincolo de trup este adevărul!
Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii
pe pietre, pe frunze, pe petale,
pe drumul unde zefirul le risipeşte...
( cu pietre arunci în mare,
pietre verzi, roşii, albastre,
pietre lucioase, pietre rotunde,
în multe cercuri concentrice undele se pro-
pagă... )

– Toate pornesc de la un punct spre centru!
Dincolo de marginea vieţii,
orice desprindere naşte un început uluitor.
– Sub clarul de ceas al liniştii albe,
construcţia din petale nu se poate dărâma.
În foşnetul clipelor intri pe poarta lunii,
( în candela timpului nu există distanţă )
pe cărări nesfârşite,
prin oglinzi de cristal, călătorim spre stele
izvorâte din scoici de lumină.
– Nu te teme de vise, în aerul ce trece
prin oglinzile timpului,
acolo nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare!
Dincolo de fiecare oglindă un copil doarme,
iar steaua care-l însoţeşte,
în aer, îi multiplică visul-evantai.
Arc peste timp, prin umbrele stelelor,
cu un nufăr în palme,
pe cărarea albastră, te voi întâlni.
– Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu!
– O primăvară este gândul tău!
Nimic nu trebuie scris numai o singură dată
Între viaţă şi moarte,
între grafia vieţii şi grafia morţii,
doar culoarea "a fi"
îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor.
Între viaţă şi moarte,
primul om, primul vis, prima lacrimă,
prima lumină şi ultimele clipe ce palpită inconştiente.
Deasupra noastră strigă întreg cerul
– pare că totul va muri – te înfiori, mă înfior.
Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurile
noastre urcă,
urcă până ce se sparge în spumă, şiroind!
Revărsat în taine de ape,
se retrage acum spre misterul adâncului nostru marin,
atunci mi-ai spus – "Iubirea mea!"
Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedea
constelaţii;
planetele se opresc în jurul soarelui – „Ajută-mă!” e
ultimul ei cuvânt.
Dacă amestecăm infinitul, recucerim
culoarea primordială pentru a o lua de la capăt.
E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul.
Clipa nu există,
valul rostogolit s-a spart demult,
frunza nu mai e aripă
– nimic nu trebuie scris numai o singură dată –...
90
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Două aripi în zborul spre lumină
Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele,
dar ele privesc, la noi, vreodată?
Cu tine se-ntâmplă ceva, o viaţă de om!
Înalţă-mă până la stele, iubitule,
vino în oglinda interioară
din palatul viselor noastre!
Ne vom regăsi
prin ce vei simţi să-mi dăruieşti,
prin tot ce-mi vei trezi.
Mă doare visul nostru!
Pătrunde-n mine şi-n unda vibraţiei
fiecărui gând, cuvânt şi-atingere,
muşcând până la sânge
din ţesutul sentimentului,
acolo unde
nu mai există distanţă
şi curgerea timpului
care să rănească,
umbrind
acel spaţiu nesfârşit
din armonia universului
în care două stele se contopesc,
împletindu-se
în veşnicia unei lumini line,
iubirea sacră,
liberă şi eliberatoare,
devenind nemuritori.
Prin fiecare elegie
- metamorfoza simţirilor noastre -
ai regăsit un râu care-a curs şi curge,
chiar dacă printr-un timp al durerii.
Dacă măcar pentru un moment
ţi-au hrănit sufletul, îmi este de-ajuns!
- Prin atingere şi-adâncă simţire
- un măr aruncat în faţa
unei femei devoalate... ai muşcat mărul -,
tu, raza mea divină,
iubirea ni s-a deschis
şi-odată cu ea dorinţa de sublim,
chiar dacă
starea vremii ne mai indică
ceva nebuloase prin care-ţi înghiţi trăirile.
Fără cuvinte şi reacţii mă laşi,
Înfloreşte-mă cu suflul iubirii tale,
două aripi în zborul
spre lumina visului din noi,
tu o aripă,
eu a doua aripă,
îmbrăţişând etern întreaga lume!
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Cartea de poezie

Respiri parcă alt aer, Poete,

glasul tău blând este ca o mângâiere
de aripi , peste sânii stelelor dintâi.
Totul e rod: livada, copilăria, cărţile
pe care le citeşti cu ochii sufletului.
Totul: obsesiile, altfel scrise, iubirile
pierdute sub stele rătăcite,
în această multitudine
a cuvintelor, descifrate
în prima ta carte…

Îndrăgostiţi sub lumină

Ion C. ŞTEFAN
Izvorul curge solemn;
îndrăgostiţii se scaldă
Sufletul străbunilor în apa lui răcoroasă,
ca la un botez
Numai trupul unora moare cândva în faţa altarului
prin faptele lor necugetate; lui Dumnezeu.
partea de lut rodeşte pe dedesubt. Apoi izvorul se îndreaptă
Dar sufletul îndumnezeit spre câmpia înflorită,
se păstrează în scrierile Poeţilor; domolindu-şi avântul dintâi.
e un fel de cernere: Îndrăgostiţii visează îmbrăţişaţi,
nisipul – pe malul mării însorit, sub bolta largă a unui tei înflorit.
aurul – pe paginile unei cărţi, Pe malul izvorului
puţine – dar esenţiale, strălucitoare defilează cerbi şi căprioare
şi sub razele de lună spre marginea codrului albastru,
şi sub razele de soare… primitor ca o casă bătrânească,
unde ei se retrag,
Bucuriile umbrelor pentru înserarea
primei lor existenţe,
De jur-împrejurul ochilor, lumina, la fel ca solemnitatea
inima mi-e înconjurată de sentimente, izvorului vieţii
cuvintele mele sunt năvălite de rod, când se revarsă în mare.
sufletul mi-e un cântec de uimiri –
Acel cântec pe care, de-o viaţă, Promisiunea apelor
încerc să-l scriu – şi încă
nu sunt mulţumit de strălucirea lui. Există o promisiune a apelor
mereu curgătoare,
Drum pe jos din izvoare în râuri,
în fluvii şi-n mare.
Poate că-i mai uşor drumul pe jos Aici ele strălucesc
între două galaxii, într-o domoală oprire,
decât paşii iubitei pentru odihna dintâi,
prin grădina înflorită mângâiate de pescăruşii cei albi
către inima mea. Sunt spaţii şi încălzită de soarele blând.
pe care încerc să le străbat , Doar curgerea lor treptată
cu sufletul şi cu inima, reunite a mai rămas în amintirea mea,
ca două aripi înfrăţite preluată de stropii,
spre sufletul tău neîndurător. care se înalţă prin evaporare,
Sunt iubiri inaccesibile, eliberându-se ca primii fluturi
dar atât de dorite încât ai primăverii, să se întoarcă
se aprind în aer, ca nişte fulgere spre izvorul dintâi,
de dorinţelor noastre neîmplinite. Ca şi curgea timpului,
tânăr şi zglobiu
prin trupurile noastre.

91

Sângele vieţii – apele izvoarelor,
alunecarea clipelor
printre versurile mele
maturizându-le, făcându-le
mai expresive.
Dialog de îndepărtare
Uneori, îţi uiţi viaţa
la o răscruce de timpuri,
ca şi cum te-ai dezbrăca
de-o rochie învechită
ca să tragi peste trupul tău
o alta – de mătase,
voluptoasă în scânteiere
atingându-te, de parcă
te-aş mângâia eu.
Aşa ai crezut
că te poţi schimba
de la un anotimp la altul,
de la o iubire la cealaltă,
de la un suflet la altul.
Dar peste toate au rămas
urmele paşilor tăi,
precum pe Calea Robilor
stelele în rătăciri cosmice
şi-n sufletele atâtor îndrăgostiţi
pe care i-ai părăsit…
Nu te mai recunosc
aşa de mult te-ai schimbat,
iar eu, pentru ultima oară,
te rog: – Vino spre mine!
De când te aştept,
eu nu m-am schimbat,
deşi am mai îmbătrânit…
Dar încă mai port în suflet
urmele paşilor tăi din tinereţe.
Atât de mult te-am iubit,
aşa de uşor te-am iertat –
şi nu te-am uitat…
Povara mea
Povara mea poate fi
o iubire pierdută.
Dar cum s-o numesc pierdută
dacă n-am avut-o
pe deplin niciodată?
Povara sufletului meu
poate fi o iluzie
ca Fata Morgana,
printre celelalte stele călătoare -–
afirmând că aşi fi un mare poet –
îndepărtându-se în zbor, de sine.
Aşa înot cu braţele firave
prin acest fluviu al spunerii…
Dar cine se mai crede azi
poet îndrăgostit,
92
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
când aproape nimeni
nu mai citeşte versuri?
Atunci care-i adevărata mea povară:
iubirea sau poezia?
Dacă nici una nu poate
să-mi înăbuşe flacăra sufletului,
ca un foc haiducesc
pe care l-aşi stinge
cu cenuşa altui foc?
Eu însumi sunt povara mea,
fiindcă m-am crezut uneori
mai altfel decât ceilalţi oameni –
mai mult şi mai bun.
Iar bătrâneţea neiertătoare
vine din urmă,
fără a fi ajuns măcar
să mă eliberez de povară.
Imaginea din vis
În închipuirea mea, te-am plămădit
ca pe-o grădină de flori:
fiindcă erai prea frumoasă şi înmiresmată
ca să te chem ca pe-o femeie.
Dar şi ca pe-o floare; nu avea aceiaşi sâni,
iar talia nu era la fel. Doar cu privirea
mă ţineai la o distanţă convenabilă,
de unde puteam doar să te privesc,
însă nu şi să te ating. Părea un dans
erotic al privirilor – cu un salcâm înflorit
între noi doi – revărsând petale albe şi miresme
peste creştetele noastre romantic aplecate.
Asupra mea exercitai o atracţie
ca o condamnare la tăcere –
un străin care nu-şi mai găsea cuvintele;
imaginea ta din vis mă îndrepta
spre-o altă lume, din care tu lipseai.
Păream un prinţ victorios,
care nu mai avea acces în cetate.
Țărm în flăcări
Ca un ţărm în flăcări,
sufletul meu e îndrăgostit
de-o Prinţesă Inaccesibilă.
Iar flăcările se înalţă,
dar n-o cuprind pe ea,
ci trupul meu de dor.
Aceasta este o poveste modernă
Bazată pe-o suferinţă reală.
Dincolo de toate
Dincolo de toate, e iubirea –
seva existenţei noastre de lumină,
izvorul de cântece al privighetorilor,
traseul de lumină al privirilor mele
spre chipul tău însorit,

zâmbindu-mi, dincolo de toate
obstacolelor, pe care trebuie să le înfruntăm.
Pe-un drum greu, de urcuşuri,
ploi şi furtuni, viscole şi ninsori
de un alb pur – pentru a ajunge la tine,
într-un alb înveşmântat, ca de mireasă,
strălucind sub mângâierea privirilor mele.
Delir în aşteptare
Priviri de taină, într-un delir
în aşteptare; direct în sufletul meu
tu priveşti a taină şi ispite.
Ca pe-o mireasă, te zăresc, deşi
n-am îmbrăţişat până acum
o altă femeie mai frumoasă decât tine;
numai cu privirile n-am înconjurat,
aşa cum fac cu tine – pe altcineva,
doar ca să-ţi păstrez puritatea
deplină, într-un delir în aşteptare,
ca o baie fierbinte în apa unui râu albastru –
presărat cu nuferi; iar tu – o lebădă,
plutind graţioasă, cu fruntea înălţată
spre o mângâiere de lumină…
Aş vrea să fiu pasăre, ori nufăr,
vegetal şi luminos în rodire –
ca tot ce am în mine să rodească
în acest delir, în alcătuire,
într-o altă formă a iubiri pure,
printre contururi nefixate încă
şi neasemenea celor de până acum –
într-un delir de taină, care-mi înfioară
trupul şi gândurile, într-o trăire pură,
fiindcă numai împreună
putem zămisli acel delir de taină dorit.
Armonie
Grădina îşi schimbă culorile fiecărei zile,
păşind sfioasă, ca o fecioară,
din anotimp în anotimp;
vârsta mea o urmează,
cu tălpile goale, sărutate de rouă.
E o senzaţie pe care
n-o pot descrie în cuvinte –
o simt doar prin trup,
urcând ca seva copacilor,
din rădăcini, spre frunze şi flori,
crescându-mă şi întinerindu-mă,
schimbându-mi culorile cărărilor
de libertate, primenindu-mi sentimentele,
într-o baie a bucuriei.
E o armonie perfectă
între mine şi tot ce mă înconjoară
şi orice rodeşte în grădina tatei,
între mersul stelelor pe cer
şi gândurile mele de primăvară.
Dar ce se întâmplă, de nu pot
93
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
împărtăşi lumii? Nici lumea
nu mă împărtăşeşte pe mine!
Sunt doar un atom de lumină,
călător singuratic printre astre.
Îmi place libertatea gândurilor mele
şi a cuvintelor ce le rostesc,
ca o mângâiere peste obrajii
îmbobociţi de emoţie ai Annei.
Visez să mă scald între undele răcoroase,
cum Nică din Humuleşti în Ozana
cea frumos curgătoare.
Mai târziu, chiar am făcut
câţiva paşi înainte
către nemărginire, scăldându-mă
în culorile roditoare ale peonilor,
cum lui Lucian Blaga îi plăcea să se scalde
într-o cadă plină cu boabe de grâu.
Ce şansă minunată! Ce bucurie
să te poţi scălda într-o lacrimă a infinitului,
printre senzaţiile altor creatori,
meşteri în frumuseţe, ai cuvintelor…
Nestatornicie
Nu am preţui prea mult
dacă n-am avea
la cine să ne raportăm!
Floarea soarelui
chiar la soare se referă –
astrul care o sărută
în fiecare dimineaţă;
doar că ea e floare –
iar el e astru – şi iubirea lor
se numeşte lumină.
La fel şi eu – într-o iubire nefericită:
ea garoafă – eu pescăruş;
ea cu miresmele, eu cu visul.
Cât de mult aş fi dorit
să stabilim o armonie între noi!
– Haide să fim: eu câmpul
şi tu rodirea! – i-am zis.
– Nu pot fi, decât cel mult
o garoafă cu sâni! mi-a răspuns ea.
– Să fim Lacul Albastru, din poveşti!
Ne-am da de trei ori peste firescul
existenţei noastre anterioare
şi aşa am deveni amândoi trandafiri
(Corect: tu trandafiriţă!).
Numai că eu prea târziu am descoperit
cât de alunecoasă era ea
peste albastrul sufletului meu.
Evoluţie
După primul sărut de dragoste,
copila-femeie a înflorit.
Trupul ei s-a încărcat de viaţă
întru răsăritul altei existenţe.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Aşa am cunoscut-o: ca mama Braţele nopţi

unei fecioare, ca puritatea
răsadului de primăvară, Braţele nopţii ne cuprind visele
pentru garoafele răsăritului şi ni le transmit purificate.
În grădina eternităţii. Gândurile noastre le îmbrăţişează
Soarele aluneca peste umerii şi le îndreaptă spre zori,
amândoura: mamă şi fiică, unde vor înmuguri printre cuvintele
îndreptate spre acelaşi răsărit: culese de pe roua florilor,
privirile mele le urmăreau, de pe crini şi lalele.
înflorind peste ani şi rodind, Apar înfloriri neaşteptate
într-o rotire a eternităţii, la hotarul dintre noapte şi zi.
viaţă după viaţă, atât de dragi Acesta este zborul poetului
îmi erau împreună, încât abia mai puteam Spre înaltul Luceafăr, să-l sărute.
răsufla printre ele.
Eu – un stejar falnic Primul gând însorit
între două răsărituri.
Primul gând al dimineţii
Poem existenţial deschide ochii, ca un prunc
şi-mi zâmbeşte încurajator.
E greu să trăieşti între cuvinte; Este gândul meu de lumină
Ele sunt albe, suave şi fragile, care mă va însoţi întreaga zi.
ca nişte flori pe câmpia însorită Primul cuvânt al acestui gând
a sufletului. Tu trebuie să le îmbini îl voi scrie direct în calculator,
în nuanţe primăvăratice, în colţ de sus,
să amesteci culorile într-o armonie mai aproape de Dumnezeu.
sugestivă, de parcă ai zugrăvi Apoi gândul îşi va întinde aripile,
zâne ori sfinţi. Apoi să le întâmpini zburând spre înaltul dimineţii.
cu o nuanţă de zefir, până când ramurile lor Primul meu gând însorit
încep să înflorească, iar florile să cânte mă va elibera de obsesiile nopţii
melodii blânde, ca nişte murmure materne – iar eu îl voi urma
numai pace şi lumină, în acest poem existenţial îndemnat de optimismul lui,
unde mă veţi găsi doar pe mine, începându-mi activitatea
ca un mire în faţa altarului. de fiecare zi.

Încercări succesive Călătorie

Doar prin încercări succesive, Călătoresc prin viaţă

voi ajunge acolo ca într-un Expres Orient.
unde mi-am dorit de la început. Nu-i atât de luxos, de interesant şi de bun,
Prima încercare ar fi acea dar pe mine doar călătoria mă interesează
a căutării dorinţei celei mai eficiente, iar cele ce-mi lipsesc (destul de multe)
pe care să mi-o sădesc în suflet, le completez cu fantezia mea bogată.
ca pe un bob de grâu, Mă bucur de toate, ca şi cum ar fi –
aşteptând să încolţească. aceasta este o reţetă de-a te declara mulţumit
Apoi chem primăvara, cu ceea ce ai şi cu ce mai poţi adăuga,
tot prin încercări succesive. de-a înlătura lipsurile şi necazurile
Aici mă fixez eu şi nopţile triste – pentru a-ţi împodobi
cu trup cu tot, viaţa, dacă nu cu avere – măcar cu speranţe.
cu sufletul rodind cuvinte de martie,
apoi de aprilie şi de mai.
Aceste treceri victorioase
printre lunile primăverii
sunt cele mai grele încercări.
Dacă voi reuşi să le împlinesc,
voi rămâne mereu tânăr!

94
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

când umblă pe acoperişurile arabe

sudoarea-i cade ca mărgelele pe tarabe
iartă-l că scrie
cu mâinile şi picioarele şi omoplaţii
în groapa comună
unge cu păcură roata memoriei
bea văzduhul rămas de izbelişte

ceva nedesluşit e între noi duminica

după furtună
păsările se ridică din farfurii
şi plec şi rămân
el plânge râzând
fereastra se sparge de chiot
stârnind lăutarii
Victoria MILESCU
iartă-l că mereu e departe
Iertările şi se tot îndepărtează
la început de an începe cartea neterminată
El vine cu lumea pe tălpi ce creşte în urlet cu fiece pagină roasă
cu cerul încă în flăcări ca o mârţoagă mâncând jeratic
el vine din strigăte, din tăceri
muşcate pe rând de oameni, de vierme iartă-l când e dulce ca o stană de sare
biciuind crivăţul, austrul cu iubire, cu ură
iartă-i strigătul roşu retrocedând insomnia
de dincolo de ferestrele crenelate pietrelor căzute din lună
unde regii lumii joacă şah având ca piese
propriile trupuri înfrigurate iartă-l că e lumină casantă
cu ochi de fiară pură şi credincioasă
iartă-i geamătul prin pădurile de argint, de aramă
lângă zidul din piatră rară
zbuciumul de-a fi noapte şi zi îmi spune că am putea muri demn
în secunda larvară sub afluenţe autumnale
rostindu-l, l-aş putea risipi cu flori în stare să-şi mituiască parfumul
în câmpul minat al silabelor înainte implorându-ne
de-a se închega în cuvânt să fim pulbere peste ape
iartă-l că nu mai ninge
el cântă şi gloriei tale peste cozonacii proaspăt
în răzvrătitul meu sânge scoşi din cuptor
îndoit cu venin să-l poată bea iarna umblă pe străzi în rochia de zăpadă
şi să rămână departe decoltată, cu umerii vineţi
iartă-l când se târăşte
prin lumea întortocheată el o cheamă în casă să se-ncălzească
când se rostogoleşte şi urcă dantelăria ei de gheaţă
cu îndoieli şi minciuni răsfirate îi cade la picioare
sub aripi desperecheate tandreţea lui o ucide
viscolul dă de pereţi lacrima neconsumată
iartă-l când mă sfâşie ca un leu, ca un iepure
ca un scarabeu regal el poate îndeplini uneori orice dorinţă
plin şi gol precum un adevăr inutil pledând pentru asumarea totală
spărgându-mi fereastra cu viaţa se înspăimântă uneori privindu-l
un bilet de adio frivol prin vena jugulară întredeschisă

iartă-l când mă ţine în gheare ca viaţa iartă-l că exersează solara moarte,

cu gura ei de câine beat, singur
şi ochi de dragon cu solzi de aur balanţa creierului se înclină
păzindu-şi comoara spre talgerul cu tableta albastră
scriu cu fosgen

95

ca o târâtoare prin iarba din burtă
prin seva dulce a norocului
trece roata dinţată
patrula de noapte trece prin el
el prin măduva umbrelor
lăsându-mi o cicatrice pe obraz
sau un sărut
iartă-l pentru cohorta care-l urmează
furioşi, muribunzi, exaltaţi
le aruncă o pâine şi o sticlă
ce nu se sparge niciodată de noul bordaj
îmbarcând ţărmul, pasager clandestin
îi place când îl aştept lipită de struguri
în oraşul unde locuim singuri
toarnă întuneric în ceştile de cafea
iad în sfiiciunea cameliilor
iartă-i pielea, oasele umplute cu aer brun
la o vânătoare un glonţ
l-a nimerit din mers
căzând cu faţa spre tine
bolborosind într-o limbă străină
doar tatăl meu, scorpionul, l-a înţeles
învelindu-l cu gheaţă verzuie
trec oameni pe lângă el ca pe lângă un rug
luând câte un pumn de materie pură
în atelier modelează îngeri cu cap de lup
decorează vasele sparte
unge uşiţa, potriveşte belciugul, lacătul, cheia
îl ştiu de când eram
lacrimă în pocalele bizantine
somn pe corabia trasă de elefant
mateloţii sar de pe un ţărm pe celălalt
câte inimi bat în ritmul bătăilor inimii lui
numai odgon, numai cânepă
iartă-i venirea târzie cu raze tăioase în plete
mama l-a spălat cu laptele ei
l-a legat de catargul
pe care flutură steagul negru
cu faţa ciuruită a morţii
viaţa lui ca o magazie spartă
cu orizontul tras cu pensula din păr de cămilă
pe clanţă amprentele norilor
minunându-se de mâna lui cubică, romboidă
unii au aţipit în el
alţii abia se mai ţin pe picioare
braţul macaralei îi depune pe terasa de bloc
mai aproape de ursa mare
când răsare din asfinţit
cu barba roşie, ochi de smarald
mă bate pe umăr cu un ciulin
cât un bărăgan de diavol cu zâmbet blajin
96
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ce nu poate viaţa reuşeşte piatra
din praştia zilei de azi pe mâine
solara lui umbră mai mult te încurcă
şi binefăcătoarea-i durere
curajul de a se teme
jucându-se la marele telex
şi el a plâns pentru o tâmplă zdrobită
strigându-le peşterilor: adânciţi-vă
în liliecii voştri zburători
cuvintele devin mai uşoare
pentru umerii fără carne
prin deşertul iubirii, prin canioanele ei
un cuţit zburător caută
doar inima unui temerar
el mă îmbrăţişează cu lacrimile
în gara înceţoşată
trece pe lângă mine luat de mulţime
apoi se întoarce cuprinzându-mă pe furiş
aburii locomotivei dizolvă
tot ce soseşte şi pleacă
mama plânge în cântecul său
şi pune la cale nunta
el nu are nici palat nici bordei
gustând din putere
ca dintr-o conservă expirată
lăsând să se odihnească puţin momeala
nu are cuib nici bârlog
valurile zdrenţuite-i schilodesc singurătatea
sub grindină îşi caută adăpost
alături de mama
e simplu dar creşte aiurea
pe strada cu plopi
ce ies din viaţă pe uşa din dos
iartă-l că uneori am fost viperă, sulf şi uraniu
viespe în veşmânt de sulfină
ceaţa pe feţele marinarilor
străpunşi de harpoane
nu mă-nduram să plec
din emisfera lui dreaptă
iartă-l când nu-l aud bombănind
când repară motorul inimii ce huruie
vechi şi stricat
şi face din orice lucru rar unul obişnuit
ca o soartă trasă la indigo
iartă-l că e sărac şi bogat
învăţând sturionii să scrie
afară e vânt înăuntru furtună
se trezeşte cu frunze de laur din vis
scriu despre ce nu pot vorbi
presar zahărul vanilat al zilei
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

pe prăjitura de nuntă vântul suflă peste părul ebenin, reflectorizant

scriu despre cei ce privesc înapoi, într-o aspră încordare
frumoşi încă tineri iartă-mă că nu sunt cu el
o dulce răcoare se împotriveşte că nu-l pot ierta, iartă-mă, iartă-mă...
soarelui lucind ca un scut
printre cei ce mor în picioare

el mă târăşte de colo-colo
cineva mă loveşte şi oraşul se sparge
sângele-i curge pe trotuare
înmoaie zăpada
numai durerea contează spune tata
înnodându-i cravata cu bulinele preferate
cineva îi întinde o mână ca un cuţit
lumea o ia încet înapoi
frumuseţe sau adevăr? întreabă mama
iartă-l dacă n-a îndrăznit să-ţi fie egal
carnea lui fragedă ia forma
scaunului de tortură
fără şansă e zâmbetul lui făţarnic
clădind picătură cu picătură
Elisabeta BOȚAN
o casă albastră, cu o masă albastră Spania
un pat albastru înghiţind toate culorile
mă dezbracă în drum Zbor
de piele, de pene, de oase
Secunda de lumină
apele se cuibăresc în mine de-a valma naște răzvrătirea
iartă-l pentru dorinţa-mplinită din temnița limbajului de lemn.
de balena de aur
muşcând din felia de univers rămasă pe prag Îmi cresc gheare pe suflet,
din gheare îmi cresc aripi
ca pe-un cartuş rătăcit prin spasmele verii și zbor peste golul ființei mele.
l-ai prins în năvod
a urmat arderea Apoi îmi înfing ghearele
apoi învierea caznelor din blesteme în scoarța propriei mele istorii
vândute pentru un ciob de iubire.
dincolo de amăgire nu e decât ironie
iartă-l căci lui i se cuvine tot ce e-n mine Poemul s-a clasat pe locul al III-lea la
iartă-l pentru durerile cu care-l ademeneşte Concursul Premiul European Clemente Rebora
alcoolul unui secol de pivniţe 2018/ 2019.
cu vechi butoaie
unde imaginaţia a prins mucegai Vuelo
petrece cu străini ce nu-şi dezvăluie chipul
dar ce importanţă are El segundo de luz
când văzul vede doar ce e de văzut alumbra la revuelta
de la prisión del lenguaje de madera.
eu sunt prima lui dimineaţă
primul salt la beregată
în ziua facerii elementelor Me crecen garras en el alma,
el preface biciul în cuvântul desde las garras me crecen alas
cu magice întrebuinţări y vuelo sobre el vacío de mi ser.
sunt parte din cuvântul
ce nu va muri niciodată Después clavo mis garras
en la corteza de mi propia historia
iartă-l când se îmbată cu iluzia tinereţii vendida por una esquirla de amor.
când plânge cu lacrimi ce pot orbi pe oricine
încercând să astupe El poema se ha clasificado en el tercer lugar en el
plaga împuşcată a unui asteroid Premio Europeo Clemente Rebora 2018/ 2019

97
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Iarna dansează
alunecând pe vise
și flori de gheață.
***
După ochii tăi
umbra vasiliscului.
Îmi mor visele.
***
Vai, dorurile
taie depărtările.
Melancolie
***
Fă-mă tu vioara
Artă poetică dorințelor tale din
cântul iubirii.
Poezia cântă înăuntrul ființei mele
când tu sosești pe cărarea literelor ***
și descoperi că vorbele mele Cărți* necitite,
au fost dintotdeauna ale tale, și-atât de ale tale, cuvinte sufocate.
încât mă surprinde faptul că le-am scris eu. Asta-i moartea mea!
*1(Îvp) Scrisoari
***
Poezia cântă înăuntrul ființei mele Sânzienele,
atunci că îți ascult glasul pe hăizaș, colacul de flori.
și descopăr că vorbele tale Zorii cu noroc.
au fost dintotdeauna ale mele, și-atât de ale mele,
încât mă surprinde faptul că le rostești tu. ***
Poem inclus în antologia Premiul European Clemente Vai, dorurile
Rebora 2018/ 2019 cum mă târăsc spre tine.
Dualitate.
***
Arte poética
Vorbele sale,
—cu furia vântului—
La poesía canta dentro de mi ser
cum se împletesc.
cuando tú llegas por el sendero de las letras
y descubres que mis palabras ***
desde siempre han sido tuyas, y tan tuyas, Dalba lumină
que me sorprende el hecho de haberlas escrito yo. își scutură stelele.
Flori albe pe geam.

La poesía canta dentro de mi ser ***

cuando escucho tu voz Alb, în zăpadă,
y descubro que tus palabras clopot primăvăratic.
desde siempre has sido mías, y tan mías, Firav ghiocel.
que me sorprende el hecho de que las manifiestes tú.
***
Poema incluido en la antología del Premio Europeo
Peste pleoapele-mi
Clemente Rebora 2018/ 2019
Chipul e tău tatuat…
Și închid ochii.
Haikuuri ***
Rătăcirea-mi prin
Curcubeul meu noiane de săruturi,
de pe poala cerului e pierzania-mi!
a alunecat!

***

98

Zinica IONESCU
Nevoia de cuvinte
Trebuie cuvinte!
aici, trebuie cuvinte!
unde nu e decât întinderea tăcerii,
unde a împietrit ființa în crispare,
unde nu-i decât o zbatere de aripă
în zgura acestui sălbatic incendiu;
trebuie totul bombardat cu glasuri,
cu sonuri,
vibrație trebuie,
altfel totul se face statuie,
inclusiv dragostea asta firavă
care mai pâlpâie în ferestre!
și cuvintele gâlgâie odată cu sângele
prin vene
și inima le aruncă-n afară
și eu spun cuvinte care nu se mai opresc
și cuvintele se fac melodie
și parcă aș fi într-un secol
trecut de demult,
când dragostea se cânta astfel,
odată cu suferința
și dorul durea ca o rană,
și eu spun în cuvinte nesfârșite
toată această dragoste nesfârșită
și ea arde
și se face vibrație
și în flăcări
și eu ard cu patimă
și mai mor puțin înspre ziuă,
și mă trezesc,
singur, în acest imperiu de cenușă.
Trădarea cuvintelor
Acestea sunt cuvintele!
simt că trebuie să le arăt,
să le strig,
să le demasc, vinovatele!
ele îmi trădează sufletul,
nerostindu-se-n tine,
ele îmi ascund simțirile,
99
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
consimțind la tăcere,
ele nu-mi răspund gândului,
ele, toate, trebuie pedepsite la rostire
fățișă, aspră și brutală!
rostire colțuroasă
cum înseși marginile sufletului meu,
care să doară ca și cum s-ar rupe,
cu carne cu tot,
din suportul crud al ființei mele,
care să inunde, grele,
ca valuri de lavă,
toate aceste firave tulpini
crescute din iarba proaspătă a
dorinței de tine,
trebuie condamnate să ucidă prin grai
ce-a mai rămas viu
dintr-o nădejde chinuită,
dintr-o tânjire ofilită,
gândind că numai din moarte
s-ar mai putea înălța
o altă pasăre
întru iubirea ta.
Fără oprire
Se întâmplă, în pauza unui tren
că m-ajunge sfârșitul unei zile,
niciodată vindecată,
dragostea nătângă, neajunsă,
pentru lucrurile pe care tu le-ai atins
înainte de mine,
firava speranță că n-o să doară
distanța în care mă cufund
cu bagaj cu tot,
ca un suflet făcut colet
pentru nicio adresă clară,
sau acolo unde-a plecat locatarul
și stau străzile goale,
împânzite de resturi,
dintr-o altă existență,
dintr-o altă locuire,
în care se amestecă toate profund a uitare,
în vreme ce undeva, trenuri de marfă
scapătă în asfințit zare confuză,
fără peroane;
între acestea nu mai e sentiment:
nu e altceva decât amorțela dorinței să vii,
să adaști înspre seară,
tu singur,
în gara mărfarelor fără oprire,
tu singur, așteptând călători
de departe,
cu un singur bagaj făcut spaimă și dor...

Tu
Cu tine brusc s-a sfâșiat secunda
când ai închis neliniștea-n tăcere;
atunci de suflet carnea mi s-a prins
și rană s-a făcut din mângâiere;
unde sunt eu și unde aș fi fost?
când tu mă-nalți, în rana ta să cresc
și aerul, să ți-l respir, pe-al tău...
și trupul mi-l alcătui înțeles...
ofrandă cui, sau căror zei
să ard mocnit și să mă convertesc?...
pe semnul bun și pur și blând,
înscris pe umărul tău stâng
eu, astăzi, mă aplec și plâng.
Otium
Târziu priveam rama
gândind că e făcută cu migală
– o mână repezită trase storurile,
zăbovind, o clipă, pe inimă –
era spre seară.
Adia un vânt dinspre sud.
Sta Dumnezeu și adulmeca portocalii
cu mâna la falcă:
pe carâmbul Lui un scarabeu urca
tihnit spre soare.
Sculptură de Doru Drăgușin
100
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Cleopatra LUCA
Catrene
Insistență
Uimită-n fața vieții stai –
Cauți în infinitu-atomului cel mic,
Dar nu descoperi mai nimic,
Poate spre nemărginirea lumii drum deschis să ai...
Optimism
Poveștile îmi sunt aproape și trăiesc,
Așa că port în suflet o comoară,
Dau și altora din ceea ce iubesc
Și fac din iarna grea o primăvară.
Inspirație
Privind o floare văratică de mac,
Mă-ntorc la timpul amintirii,
Condeiul mă îndeamnă să nu tac –
Și caut încă taina fericirii.
Speranța
Cuib agățat de-un nor sălciu,
Te-am modelat cu lacrimile mele,
Primești azi raza unei stele
Și lutul tău rămâne viu.
O viață...
Primăvara ochilor rămâne,
Vara trupului e de ajuns,
Toamna sufletului mâine
Aduce iarna cea de plâns.
Modestie
Mai vreau o toamnă-ntârziată,
Alt anotimp nu pot să cer,
Versul zvelt ca altădată
E tot ce sper.
Cerință
Pune primăvara-n buzunarul de la piept,
Pe raza soarelui – drept mărțișor târziu,
Cu vraja anotimpului într-un buchet
De galben, roz și alb-liliachiu.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Aventură Ce-ar trebui

Lui Mihai Eminescu
Pământul sufocat de nea
abia respiră, Cu temeri, curiozitate și cu mult respect
astăzi însă sub o rază, te-apropii de-un manuscris,
așa-ntr-o doară, o carte, o fotografie...
repede, pe-aproape, Apoi, biblioteci întregi ți se deschid,
încep să curgă ape pornind de la un vers, o strofă, o poezie...
și-un ghiocel se-avântă în afară
printr-un por. El nu i-a respins pe alții,
Ce amețit se simte! deși poate-ar fi fost prea bine,
Dar, spre el, se-arat-un nor a lăsat timpul să-i scoată și să-i așeze-n colțul lor,
isteț, atunci, și azi, mai ales, mâine...
l-îndeamnă să ia și frunza
spre lumină, Ce-ar trebui să facem e
să nu dispară să-l citim, să-l înțelegem, să-l urmăm,
la ultimul îngheț. deși distanța-i mare,
Floarea se-nclină, dar el a spus demult că avem loc destui
ia aminte, sub razele de soare...
mai face-un pas în sus,
că e cuminte. Iar
Bârr...
O fi mai bine înapoi? Mi-e dor de cireșele de mai,
A, nu, acum parcă sunt doi, De diadema cu trei maci,
ba chiar mai mulți, De iarba crudă pe întregul plai,
că se confundă Când râzi tu sănătos și chiar când taci.
cu plapuma de-omăt
ce se scufundă. Mi-e dor de dragostea curată,
E clar că iarna-ncet dispare De cântul câmpului cu flori,
și...iat-un anotimp așa de mare De mine cea de altădată,
pleacă-nfruntat de-un ghiocel Și amândoi să trecem iar prin nori...
ce trage primăvara după el.

Carpe diem!

Bună dimineața, picătura mea de rouă,

ai trezit florile, pentru a fi frumoase,
le-ai dat de veste
că mai pe seară plouă?
Când soarele nu-și va trimite razele pieziș,
tu să rămâi pe o petală mai la umbră
în ascunziș!...
E vară și ziua-i veselă,
se joacă-n legea ei:
mai dă porunci,
mai mângâie,
mai scapără scântei...
Clipa trebuie trăită –
să-i dăm tainul ei de bine,
că nu se știe niciodată
ce va fi
nici până mâine...

Sculptură de Doru Drăgușin

101

Ion NETE
Floarea de colţ
Greu blestem pe capul meu. Singură, îmi răvă-
șesc viața, noapte de noapte. Și nu mă pot dezmetici.
Plutesc, dusă de vise, ca pe-o mare. Valurile nevăzute
mă-nnebunesc cu foșnetul lor mătăsos. Nu-i dau de ca-
păt. Oricât e noaptea de lungă. Arătări, vânzolindu-se,
îmi sperie somnul. Zbenguindu-se prin lumina ochilor,
învârtejirea lor se preface în floare de colț. N-apucă să-
și înalțe bine lujerul că, și înflorește. Înfoindu-și cercul
petalelor pufoase. În care se ivește un chip. Unele ase-
mănări mi-l apropie, de-mi pare că-l știu. Apoi, se vă-
luresc și nu sunt sigură de nimic. Cred că n-aș avea cum
să-l cunosc. Arată ca străin. Mă topește, nu alta, privirea
lui, cătând, stăruitoare, spre mine. Așteaptă să-i îngădui
ceva, dar nu-mi dau seama ce. Nu, cumva, să se apropie
de pat? Ori să mă ridic din așternut? De, n-o fi stânjenit
văzând că de uimirea chipeșiei sale, mi se umflă ochii!
De-aș putea ghici ce vrea…
Și mă tot frământ. De seara până în făcutul zo-
rilor. Nu-mi e de folos ruga pe care o înalț spre cel din
ceruri. Implorându-L să mă scape de chinuri. Nici n-
apuc bine să mă rog, că se ivește chipeșul. Neclintit, în
mijlocul scutului petalelor catifelate care îi îngroapă pi-
cioarele. M-am obișnuit să-l alint Lorenzo! Așa, mi-e
mai lesne să-mi închipui că e cu unul de-al casei. Ar
putea fi îngerului păzitor!
Temerile mele să-i fi dat de bănuit că mi-e urât
să stau singură?
Povestea numelui e mai veche. L-am auzit, în-
tâmplător. S-a lipit de mine ca un farmec. De, nume
străin. L-am îndrăgit, pe loc. Nu m-am oprit aici. Îmbi-
ată de închipuire, ne-am legat într-o logodnă. Tainică,
bineînțeles. C-aievea, n-avea cum. Și, uite, așa, am dat
în patima amăgirilor.
Prinsă în mreje, visarea s-a întețit, punând în miș-
care tot felul de nebunii.
În lăsatul serii, fiori prevestitori îmi dau iama prin
corp, potopindu-mă cu o buimăceală năucitoare. Nu-mi
stă în cale nicio opreliște. Închipuirea mă balansează, în
hamacul cu urzeli argintii, prinse de țâțânile cerului. Iar
102
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
eu nu mai știu decât una și bună. Să înaripez dorinţa ca
Lorenzo să-mi fie aproape. Îl ador, ca pe sfântul din
icoana atârnată la capul patului.
Nopți întregi, lâncezesc în visare. Plăsmuind în-
chipuiri cu care vâslesc spre limanul fericirii. Adeseori,
mi se năzare că trec pe tărâmul de dincolo. Înmărmu-
resc de mirarea și limba îmi piere din gură. Oricât îmi
doresc să spun: Doamne, îți stă în puteri să faci în așa
fel încât să cad în nemărginirea visării.
Lorenzo e cu ochii pe mine. Nu scoate un cuvânt,
nu face un gest. Pare că-mi aude gândul. Nu încuviin-
țează nici nu se împotrivește.
M-ar unge la suflet, să-i aud glasul. Da, mi-
ajunge că-l văd. Veghindu-mi plutirea iluzorie. În acele
clipe, c-or fi de vis sau nu, trăiesc și eu, cu adevărat.
Uneori, mi se întâmplă să mă cuprindă temerea,
de mă cutremur.
Să nu fac un gest necumpătat, îndepărtându-l!
Mai degrabă, îmi dau viața, decât să-l pierd.
Hărțuindu-mă singură, cu astfel de gânduri, îmi
fac parte de ceasuri grele. În care sunt ispitită să cred că
tâlcul apariției lui Lorenzo ar putea fi cu totul altul decât
mi-l închipui eu. Păi, ce, sunt, zână sau prințesă, să-mi
stea, la căpătâi, îngerul de pază noaptea întreagă? Apă-
sată de îndoieli îmi îndrept privirea spre chipeşul, ce
pare rupt din basm. Ochii lui, citindu-mi neliniștea, își
aprind lumina. E felul lui de a mă asigura că n-am de ce
să mă frământ. La timpul potrivit, le aflu pe toate. Până
ce-o fi să fie, să mă bucur, că e lângă mine!
Tu, Sandra Casandra, prind mă admonestez, lu-
ând obiceiul bunicii, mai lasă, naibii, frământatul și
gândurile nelalocul lor. Poartă-ți de griji, odihnește-te
și tu, ca omul, ai răbdare. Că, de-o fi să fie, aveți timp
să vorbiți pe saturate …
Alinarea sufletească durează cât adierea vântu-
lui.
Înfrigurarea tainică mă răscolește și-mi tresaltă
pieptul, neîncăpător cu pâlpâirile inimii.
Atunci, mă plâng lui Lorenzo: Vezi, pătimesc,
datorită ție!
Închipuirea îmi dă iluzia că Lorenzo mă crede,
îndesind clipitul din ochi.
Ce bucurie mai mare, de atât, mi-aș putea
dori?
Încă, nu ne cunoaştem bine. Îi păsui timiditatea,
care îl ţine deoparte. Cuminte, mă privește, ca un copil.
Oftez îndelung, astâmpărându-mi sfârâitul neliniştii din
piept. Dragul, nu mă lasă sigură. Suflet pereche, aș-
teaptă să fie recunoscut!
Numai, din zăpăceală, să nu dau de vreo dan-
dana. Atâtor fete li se întâmplă s-o ia razna, după câte
un vis…
Înghețată de spaimă și aiureala care-i trece prin
cap, își obligă gura să amuţească. Mușcă-ți, limba, San-
dră Casandră! Să nu-i dai, cuiva, o idee năstrușnică.
***

Buimacă, încremenește. Adică, ar fi posibil?
O pânză de păianjen îi învăluie corpul, dându-i
senzația că se preface într-o gogoașă de vierme de mă-
tase. Disperată, privește în toate părţile. Stăruie, peste
tot, întunericul pâclos al nopții. Nicio speranță de aju-
tor…
Își ia inimi în dinți și repetă, în gând, temerea că
nenorocirea ar fi posibilă după care caută să-și facă un
dram de curaj: lasă, ai să vezi c-o să fie bine.
Înviorată, se întorcea la vis. Tot nu știe dacă i se
întâmplă aievea…
Privește lung în ochii lui Lorenzo. Pândindu-i
scăpărarea licărului de lumină pe care să-l poată lua ca
o bună vestire. Având impresia că-i dă târcoale piaza
rea, îl ține aproape pe Lorenzo! Încredințându-i-se, să
lege și să dezlege tot.
***
Nu era zi, pe care Sandra Casandra să n-o în-
ceapă la fel.
Odată cu spălatul pe față, uita de chinuiala nop-
ții și, fredonând, plină de voioșia vârstei, profita că bu-
nica își împlinea somnul ca să se furișeze pe poartă, zo-
rindu-și paşii către poteci șerpuind spre locuri sălbatice,
pline de bălării.
Bine-o fi, ce fac, tresărea, ca și cum ar fi tras-o
cineva de mânecă. Îndoiala, o ajungea tocmai când se
credea dusă în culmea fericirii de visul din gând..
Imediat, chipul lui Lorenzo, i se înfiripa dina-
intea ochilor.
Strălucitor, ca spălat de învârtejirea puhoiului
de ape slobozite de ruperea norilor. Plăsmuirea sta gata
să se întrupeze, la un semn.
Sufocată de emoţie, Sandra Casandra nu mai
putea lua aer în piept.
Nu-și îngăduia, niciodată, să-şi forţeze închi-
puirea, oricât îşi dorea ca întâlnirea cu Lorenzo să se
petreacă, odată și odată, de adevăratelea.
Atâta, doar, nu vroia s-o ia pe nepregătite…
Instinctiv, se trage într-o parte. Ferindu-se, de
atingerea lui Lorenzo.
Gest inutil. Își dă seama și, înspăimântată, des-
chide, larg, ochii.
Dinainte, golul imens şi pustiu…
Întocmai, ca după fiece retragere a lui Lorenzo
. Atrasă de sentimentul nebulos al pieirii, dă să
Simte că i se înteţește fierberea sângelui. Cor-
pul îi emană miasme, ca mâlul unei mlaştini, într-o con-
tinuă frământare a adâncului mistuitor.
În asemenea momente, iscodind adâncul golu-
lui, vrea să-i spună lui Lorenzo ce are pe inimă. Spove-
dania îi pare zadarnică și se mustră pentru nesăbuință.
În clipa când își stăvilește pornirea de a se des-
tăinui lui Lorenzo, se întâmpla ceva ciudat. De undeva,
din înaltul cerului, ca și cum s-ar produce o explozie, se
abat asupra ei roiuri de stele căzătoare, dându-i senzația
c-ar fi norocoasa, norocoaselor.
Îmboldită, să se convingă, ia, ca pildă, cerşeto-
rul, postat în colţul clădirii cinematografului, pe a cărui
103
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
faţadă un mozaic imens istorisește o vânătoare iniția-
tică. Prelins, parcă din umbra ciutei fugărite, în colţul
de jos, chircit, Sandra Casandra vede trupul chircit al
cerşetorului. I se întâmplă ori de câte ori merge în co-
lindatul ei, care, obligatoriu, are traseul peste pasagiul
de calea ferată. De multe ori, poposește îndelung, reze-
mată cu spatele de parapet, pândind salturile acrobatice
ale mâinilor cerșetorului, cu agilitate de pisică sălbăti-
cită, ca să prindă din zbor monezile de unu, cinci sau
zece bani, pe care le aruncă, în bătaie de joc, din mersul
trenului, călători puşi pe şotii.
În afară de dibăcia cu care prinde monezile,
mai e, încă, ceva care o ține pe loc. Sandra Casandra,
înduioșată, la lacrimi, asculta pioşenia cu care cerșeto-
rul pomenește, neîntrerupt, ca pe-o rugăciune, numelui
Domnului. Mulţumind celor care îl omeneau. Fie,
Domnul cu voi, ori unde v-ați duce, să vă aibă în pază
şi să vă ajute, în ce aveți de făcut, să vă blagoslovească
familia şi neamul…
Celor care îi privesc, disprețuitor, căușul mâ-
inii uscate, întins după pomană, cerşetorul le căinează,
cu blândețe, nepăsarea: Iartă-i, Doamne, nu ştiu ce fac.
Iluzia, că se numără printre norocoși, îi înseni-
nează faţa Sandrei.
Starea de plăcută încântare nu durează mult.
Undeva, pe sub tâmple, se aprind câteva sâr-
mulițe care se tot zvârcolesc până ce sfărâmă zăgazul.
Scăpate din îngrădire, tulbureli învâltorite îi umflă ca-
pul.
Așa-mi trebuie, izbucnește, descumpănită…
Adică, se mustră, cu glasul tremurat, îmi iau,
singură, de bună, slăbiciunea pentru o iluzie și-apoi, go-
nesc, gonesc, trezindu-mă că m-ajung tot pe mine!
Amărâtă, se uită în toate părţile. Nu mai știa
ce să facă. În cele din urmă, pufnește, spăimoasă: Nu-
măr până la trei și de mi se bate limba în gură, atunci,
ceva, nu e în regulă.
Se strânge în ea, cuibărindu-se în trupul fra-
gil, făcându-se mică de tot, ca și cum, astfel, frământa-
rea n-ar fi putea-o măcina, cu tresăririle-i nesfârşite.
În mijlocul pădurii, descoperă o baltă secată
cu mâlul vâscos forfotind.
Nămolul o ademenește, să-i șteargă urmele
pașilor.
facă pasul, apoi, ezită. Ce are să fie după. Lasă, în urmă,
umbra unui vis fără nume și, cu asta, basta?
***
O potopește, ca din senin, dădăceala bunicii,
cu glasul ei hârâit şi dogit, de tutunul ieftin pe care îl
pipează. Îi prefiră, prin auz, porunci care trebuie știute.
Tu, Sandra, bunii, Casandră, ce tot alergi
după cai verzi pe pereţi! Cum crezi că, tocmai tu, îl ții
pe Dumnezeu din scurt? Fata bunii, lucrurile stau altfel,
decât ți se pare ție. Domnul mi te-a dat şi El îţi poartă
de grijă. Aşa, că, lăsă, mamă, pustiului, bântuitul, din
zori şi până-n târziul nopții. Știi, cum tremur, în ăst
timp, să nu pățești cine ştie ce? Fato, fato, lasă

descusutul tainelor, că, de aia-s taine, maică, să-i ame-
țească pe ăi proştii, cu minte puțină şi dup-aia să-i pi-
ardă! Ia, fă, tu, bine, şi stai, lângă mine. Cată, de mi te
întreabă şi socoate, ce-ai să te faci când te-oi pomeni
înşelată de amăgiri? Dă-ți, cu presupusul, de dragul
meu că, n-ai să dai de urmă, la nimic, din câte-ţi închi-
pui, că-s pitite prin urzicatele de bălării, bine o să-ţi
cadă? Asta, aștepți, mumă, să mori ofticată?
Ia, hai, mai bine, și așează-te, colea, să-ți po-
vestesc spusa pustnicului de la Muntele Athos. Na, uite,
că nu-mi mai aduc aminte numele. Parcă Fane, din nea-
mul blândului Eftimie. Da, n-are a face, importantă e
predica în folosul omului. Cică, în mare păcat am căzut,
uitând cum am fost făcuţi, la ceasul dintâi. Înțelegi,
eram croiți să ne puteam vedea chipul. Nu era nevoie
de ajutorul apelor înşelătoare ale oglinzilor. Nici nu bă-
nui de câte necazuri eram feriți. Da, omul, păcătos din
fire, nu s-a împăcat cu binele. A aplecat urechea la ne-
curatul care l-a dus ispită. Îi vezi, doar, cum se pândesc,
cu ochii în patru, unul pe altul. Parcă fiecare ar fi de pe
altă lume. Mor de curiozitate să afle ce învârt cei din
jurul lor. Pretind c-o fac să știe cum să li se potrivească,
celor tari, sau să li se aşeze de-a curmezişul, celor slabi
de înger. Cu apucături din astea, maică, am uitat cum
am fost făcuţi. Omul se duce după ce-i văd ochii. Nu-ți
închipui ce uşoară ne-ar fi viaţa, de-am fi rămas ca-n
clipa dintâi a facerii! Văzându-şi chipul, omul își dădea
seama ce are în adâncul sufletului. Intuiţia, buna povă-
țuitoare, înfrâna pornirile puse să înhame omul la lu-
crări străine de firea lui. Pe-atunci, nici gând să viseze!
La ce putea s-o facă, de vreme ochii îi cuprindeau tot.
Chiar începutul începuturilor, adică, după cum îţi spui,
chipul lui. Ne-am pricopsit cu groaza fără leac. Afuri-
sita de frică împietrește sufletele, de nu mai ştie omul
pe ce lume e, și-ajunge de-i iasă din gură vorbe de afu-
risire a celor sfinte.
Bunica termina ce avea de spus și-și vedea de ale
ei. Scotea boabele din săculețul de piele și s-apuca să
le înșire pe lavița de la capătul patului, învârtindu-le:
patruzeci și unu de bobi, patru zeci și unu de frați, bine
știți, bine să dați, în grămezi de câte trei v-așezați, și-mi
arătați ce vești o așteaptă, la drum de seară, pe Sandra
Casandra, fecioară.
***
Iritată de cicăleala zilnică a bunicii, Sandra Ca-
sandra pribegea cât putea. Colinda, încumetându-se s-o
ia, după cum o tăia capul, până după ce se lăsa întune-
ricul. Încă, ceva, din sufletul Casandrei, o alunga de
acasă. Simțea o drăcovenie, zbârlindu-se, la încercarea
de mângâiere a bătrânei. Nu suferea drăgălirea. N-avea
să uite cum, într-o amiază, ascultând de bătrână, își pu-
sese capul în poala ei. Da, imediat, ce a prins s-o mân-
gâie, răsfirându-i părul, a simţit carnea, pe urmele deș-
telor bunicii, ca pătrunsă de fiori albaştri. Închipuirea îi
dezvăluia că fiorii le înfăşura, șerpește, trupurile. De
atunci, Casandra se ţinea la distanţă de bătrână. Spaima
îi puiase în cap aiureli că, de-ar întârzia, mult, una lângă
la alta, necuratul e în stare să-i smulgă puterile bunicii
104
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
pentru a i le strecura în corpul Casandrei, s-o aibă la
mână. Or, ea nu vroia să-şi știe bunica bolind, istovită
şi secătuită, ca ierburile sălbatice, pe care le pliveau de
prin grădină. Ar fi una din explicaţiile pentru firea săl-
băticită a Casandrei, care, pe măsură ce creştea, în loc
să se îmblânzească şi să iasă în lume, devenea, tot mai
arţăgoasă, făcându-şi veacul prin labirintul bălăriilor.
În sălbăticia locurilor, prin ierburi, scaieţi, boji,
rugi și mărăcini simțea că trăiește acei fiori ai senzaţiei
prevestitoare că, dintr-o clipă în alta, i se întâmplă ceva
neprevăzut. Îi intrase în cap, de mică, că o așteaptă ceva,
neprevăzut. Lăstărişurile de porumbari, ca gardurile ce
străjuiau niște ulițe pitice, o ademeneau că, undeva,
printre ele, își are adăpostul misterul care îi este dat să-
l vadă, făcând-o să moară și să învie.
***
Dă, Doamne, să fie azi, îşi forțează norocul, cu
gândul la Lorenzo .
Tresare, de parcă ar fi primit asigurarea că a sosit
sorocul să i se împlinească ruga și se avânta prin mijlo-
cul bălăriilor care acoperă, în întregime, temeliile con-
strucţiei, unde, pe vremuri nu chiar îndepărtate, lumea
roia, întrecându-se în practicarea a fel și fel de meserii
și meşteşuguri de pe urma cărora îşi câştiga pâinea cea
de toate zilele .
Îndură-te, Doamne, Ție îți stă în putere orice …
Doar, să-l văd, nu cer să vină cu mine sau să mă
ia cu el. Nu-s atât de necumpătată, să cer minuni. Nu-
mi place s-aud lumea, strânsă furnicar, strigând, uimită:
Sandra, a răpit-o Făt Frumos!
***
Într-un târziu, zărește o arătare zbătându-se în
hățișul mărăcinișurilor.
Sandra Casandra sare să-i dea o mână de ajutor.
Așa, copilă, milostivă, mai rar pe lume, aude, în
loc de mulțumire!
Blândeţea glasului străin, o face pe Sandra Ca-
sandra să se piardă cu firea. Parc-ar fi auzit chemarea,
din care răzbătea bucuria de a o fi găsit.
Pentru un scurt moment, scânteierea ochilor, o
pune pe gânduri. Dar, fâstâceala, dispare, la fel de grab-
nic, cum o cuprinsese …
N-am voie, să dau înapoi!
Îndemnul, stăruie, trezindu-i mintea Sandrei Ca-
sandra!
Omul întâlnit alesese calea sacrificiului. Poate
că-şi trăia ultimul ceas.
Acum ori niciodată, mai găsi timp, să-și spună,
Sandra Casandra, înainte de a se prăvăli la pământ. Cu
toate puterile, îl trăgea din rugărie, când străinul îi scă-
pase din mână. Cu lumina ochilor tulburată, Sandra Ca-
sandra aştepta ce are să se întâmple…
În minte, îi răsare floarea de colţ.
Doamne, tresare Sandra Casandra, așa, mi se
întâmplă în vis. Petalele catifelate ale florii se deschid
și apare Lorenzo...
Frumoasă mai poți să fii, tu, copilă! Aculeu
Neofit, mă cheamă pe mine. N-ai cum să fi auzit de

nume, că viețuiesc în sihăstrie. Îmi vezi mâinile … mâ-
inile mele, cum ţi se par? Mai pot fi bune de ceva?
Arată ca vii? …
Cu tine vorbesc, m-auzi, ce stai ghemuită, ca o
sălbăticiune? Zic de mâini, ţi se par ca lumea? Par niște
uscături, n-ar fi de mirare să rămân fără ele! Aduc a
braţe de om? Ai văzut cât de neputincioase sunt! Ce mă
fac … cu ce m-ajut, să vieţuiesc? Îngheaţă … abia mai
atârnă de umeri … pot îngheța de tot… O să fie bune
de aruncat …
Neofit Aculeu se jeluia iar din ochi lacrimile îi
picurau, ca boabele de gheaţă. Atât, doar, că nu se-au-
zea foșnetul, ca la ploaia cu grindină. Prefirarea, prin
firele încâlcite ale bărbii stufoase care îi împlătoşa piep-
tul, le domolea rostogolirea….
***
Dumnezeul de care se spune că e cel bun, atot-
puternic şi iubitor, nu-i sărise în ajutor. Oricât îl implo-
rase Sandra Casandra, cu lacrimi de sânge. Simţise ce
fără rost e învăţul din bătrâni că, oricând dai de greu,
să-L cauţi pe Dumnezeu, restul vine de la sine.
Sandra Casandra făcuse o faptă bună și Îl cău-
tase, Îl strigase, mult şi bine. De auzit, n-o auzise ni-
meni. Țipătul ei sfâșietor pierzându-se în adâncul pus-
tiului...
***
Nicio închipuire, n-o mai scapă de amintirea
păţaniei …
Întruna, de parcă îşi reia trăirea vieții numai
dintr-un anumit loc, se vede cum hălăduise, de capul ei
și, dintr-odată, totul se întorsese pe dos. Din clipa în
care se ivise mogâldeața care nu se descurca din lujerii
ghimpați ai rugăriei.
Îi trecuse prin cap că e un Sfântuleţ, după
corpul învăluit în părul vâlvoi, aducând a aripi
zdrenţuite, neputincioase de zbor.
Instinctiv, se prăvălise dinaintea lui. Cu-
prinsă de o moleșeală, își căutase reazim în pământ.
Sandra Casandra se poticnise, în neștire. Lungită, cu pi-
cioarele dezgolite, în ierburile sălbatice. Aștepta, ca
hipnotizată…
***
Rămasă singură, îşi îndreptase, privirea furi-
oasă spre şirul munţilor, înnămoliţi în balta zării. Bănu-
ind că doar ei fuseseră martori la ce se întâmplase. Sub
coamele încovoiate, arătau ca nişte bivoli cenuşii, pur-
tând, în loc de coarne şi urechi, piscuri vineţii şi reci,
îmbrăcate în apele verzui ale unor armuri vegetale.
Întârziind cu ochii peste înălţimile aspre, se
întreabă cum de-și putuse închipui, cândva, că acele
creste uriaşe de piatră fuseseră rânduite, sub formă de
trepte, ca să îndrepte gândul oamenilor spre singurul loc
în care au să-și afle izbăvirea.
Durerea sfâşietoare îi tăiase pofta de încredere
că se numără între cei aleși să urmeze calea treptelor.
Speriată, rătăcise, ca sălbăticiunea atinsă de glonţ, fără
s-o răpună…
105
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Târziu, îşi dădu seama cât de mult o înfricoşa
întoarcerea în lume…
Doamne, de i se întâmplă cuiva să greşească,
fără voie, o să mai vadă muntele pe care se afla urcuşul
la Tine?, întrebase, obsedată de ce se întâmplase. Avea
remușcări că, în loc să-şi încleşteze, slăbise strânsoare
picioarelor. Îmbiindu-l, parcă, pe sfântuleţ să se în-
frupte, nestingherit.
***
Coborâse spre aşezarea care aduna case de di-
ferite forme și mărimi într-un cuib, la adăpostul stânci-
lor cenuşii. Într-un mod, aproape, misterios, în noaptea
care urmase, se visase cu Dumnezeu. Amândoi, în cerul
încăpător. Uitându-se, tăcuți, unul la altul.
Visul se repetase, treizeci şi trei de zile, la
rând.
Doar visul. Nici urmă de alte gânduri, cum ar
fi fost firesc.
Peste câmpul sălbăticit, întins până sub poa-
lele pădurii de brazi, bătaia vântului tăios, umple văz-
duhul cu valuri de praf şi pulbere.
Rotocoale șerpuitoare torc, în caiere plumbu-
rii, aburii de pe ochiurile de apă ....
Privirea Sandrei Casandra alunecă de-a lungul
şi de-a latul, peste locul ce i se păruse, cândva, atât de
drag. Acum, ar bucura-o să știe că se află doar în închi-
puirea ei.
Copacii de marginea potecii întind spre ea
crengi de care spânzură mâini, cu degetele uscate, în-
curcate ca niște paianjenișuri.
În auz, îi stăruie ecoul jelaniei surde: Mâinile
îmi mor, ce mă fac … Fă-ți milă, și lasă-mă, să le încăl-
zesc, oleacă, la tine, în sân. Sângele neprihănit are o fi-
erbințeală care face minuni … cărțile sfinte sunt pline
de pilde… de, te împotrivești, o să moară… uite, cum
abia mai atârnă de umeri … uscături, nu par vii … Fă-
ți, milă, de ruga mea … să nu îngheţe de tot … Bunul
Dumnezeu mi te scoase în cale… ultima nădejde …
dacă și tu mă părăsești sunt pierdut …
Ruga lui îi înmuiase sufletul. Îi îngăduise să i
le vâre în sân. În pofida faptului că se simțea sugrumată.
Înfiorată, le lăsase să se prelingă pe piele ca niște lipi-
tori. Apoi, prefăcându-se mângâietoare, îi învăluiseră
sânii, punând stăpânire pe ei. Cu toată uscăciunea, din
degetele aprinse i se răspândea focul prin carne. Sfâr-
curile se făcuseră jar …
Dovedită de o moliciune ciudată, uitase de
sine.
Târziu își dăduse seama că nici vorbă nu putea
fi de mâini moarte. Darămite, îngheţate, cum se văieta
sfântuleţul, implorând-o, să i le încălzească.
Vicleanul sfântuleț se dedase la un vicleșug,
nimicind minunea la care Sandra Casandra visa de atâta
timp c-are să i se întâmple cu Lorenzo …
Greu blestem, pe capul meu, oftează Sandra
Casandra. Să am cu ce-mi răvăși nopțile și zilele.
Doamne, de află bunica, unde m-a dus slăbiciunea

pentru o iluzie, nu-mi rămâne decât să-mi iau lumea în
cap …
Afurisită să fie floarea de colț. Amăgită de tăi-
nuirea dintre petalele ei catifelate, am urzit închipuiri
nebunești, perpelindu-mă într-o continuă neliniște …
Până m-am pomenit ajungându-mă, din urmă, tot pe
mine. Mare nerozie! Bine era de nu mi-aș fi dorit să se
întâmple, aievea. De ce mai liniște ar avea parte su-
fletul meu, acuma…
Marius CĂRBUNESCU
Jurnalul unui uberist
VIII
În miez de noapte mă pregătesc să trag la de-
barcader, un debarcader imaginar plantat pe malul lacu-
lui înghețat, cu copaci maiestoși printre crengile cărora
căuta să-și facă de cap un vânticel pribeag. Destul pe
ziua de azi! Mașina pe care o conduc are și ea nevoie de
un binemeritat repaus, laolaltă cu simțurile mele anes-
teziate. După mai multe ore petrecute prin jungla ur-
bană dâmbovițeană numită trafic, o astfel de senzație
devine persistentă. Mai sunt doar câteva săptămâni
până la Crăciun și ai zice că toată distracția și toate cum-
părăturile din lume s-ar epuiza în această perioadă, iar
de la anul ar începe prohibiția. Unde mai pui că e zi de
weekend, iar petrecerile companiilor sunt în toi.
Zona Floreasca-Herăstrău mustește de cluburi
luate cu asalt de armata de corporatiști. Niciodată nu
mi-au plăcut petrecerile organizate de firme pentru an-
gajați. Prea mult formalism, prea multă atenție la deta-
lii, prea multe interpretări, nuanțe, finețuri. Șeful este
șef și în timpul liber, iar dacă bei un pahar în plus s-ar
putea să-i zici vreo două care să te ungă pe suflet. Pe
moment. După aceea, Dumnezeu cu mila! Ești chemat
la raport și numai bine n-o să-ți fie.
Uneori, e suficient un banal apel telefonic în lo-
cul tradiționalului ”corporate party”, iar efectul este la
fel de devastator. După un chef prelungit cu prietenii,
stropit cu de toate, îți vine cheful să-ți suni șeful și să-i
prezinți toate nemulțumirile care s-au acumulat în ulti-
mii ani. S-a umplut paharul, nu numai în fața ta, ci și în
tine, la ora bilanțului. Apoi mergi la culcare răcorit. A
doua zi trezitul este senin, risipind într-o altă lume
106
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
discuția din ajun. Pur și simplu nu știi ce să mai crezi,
ești contrariat când la birou, într-un plic, te așteaptă de-
cizia de încetare anticipată a raporturilor de muncă. Ni-
tam-nisam, fără nici un fel de explicație. Câtă fățărnicie
încape în lumea asta! Nu cu mult timp în urmă îți recu-
noscuseră meritele și-ți apreciaseră calitățile, tot printr-
o scrisoare, e adevărat, pe un salariu sub potențial. Ca
acum...?!
În zbuciumul meu pe această planetă mizera-
bilă am avut diverse meserii și am schimbat câteva bi-
rouri din beton și sticlă. În tot acest timp simțeam cum
mă urmărește o întrebare nerostită. Câte din visurile co-
pilăriei pentru mai târziu încap în acea cutie dreptun-
ghiulară în care te închizi la serviciu, să lucrezi zi de zi,
săptămână de săptămână? Câte din ele, adunate într-un
sertăraș intim din mintea fiecăruia, cu valoare senti-
mentală, nu s-au sfărâmat de beton atunci când am in-
trat pentru prima dată în clădire? În general ne pregătim
toată adolescența și tinerețea să urmăm un anumit drum
în viață, iar când să ne dăm proba competențelor acu-
mulate cu trudă, ne trezim aruncați în malaxorul profe-
siilor autohtone de o forță divină care are, în multe si-
tuații, un simț al umorului dezarmant. Culmea ironiei,
ar spune unii, să te întâlnești peste ani cu foștii colegi
de facultate și să descoperi în evoluția lor profesională
o singură constantă: diversitatea.
Majoritatea cunoscuților mei au ridicat o sprân-
ceană de uimire când au auzit că m-am transformat în
uberist și, nu știu de ce, am avut senzația că s-au expri-
mat in corpore prin vocea unui singur amic, la un mo-
ment dat:
‒ Sigur, dacă te simți confortabil cu ceea ce
faci, este o meserie onorabilă. În fond, nu e nicio rușine
să muncești. Unde mai pui că îți aduce și ceva satisfacții
materiale, deloc de neglijat. Nu-i așa?
Am căutat să disimulez cu un zâmbet ceea ce
gândeam, bănuind ce se ascunde în spatele unor astfel
de vorbe bine ticluite. Dar parcă ceva mă reținea să mă
desfășor și să gesticulez liber. Atunci m-am grăbit să
adaug cu o nonșalanță atent studiată:
‒ A, nu, este o activitate pentru timpul liber, de
relaxare. Un hobby de-al meu. Stau două, trei ore în tra-
fic, seara sau în weekend. Mai socializez cu clienții, mai
trag cu urechea la ce se discută. Îmi ocup timpul.
Cât de ipocrit pot fi! Gata! Ultima cursă pe ziua
de azi: Șoseaua Nordului - Parcul Herăstrău. Un el și-o
ea, îmbrăcați elegant, se îndreaptă agale spre mașină,
ținându-se de mână. Când s-au apropiat, să-mi stea
inima în loc.
Pe Adrian îl știu de aproape treizecizeci de ani.
De la începuturile sosirii mele în București. Deceniul
nouă al secolului trecut… Cum sună! Lucram în aceeași
redație a unui cotidian central, în perioada romantică a
presei postdecembriste. Anchete, reportaje, subiecte
grase se aflau din belșug. Afacerile veroase, devaliză-
rile, falimentele bancare, privatizările cu complicitatea
unor înalți funcționari de prin ministere erau la ordinea
zilei. Iar după câte vreun tun deconspirat, autorii ne

invitau la masă, să mai râdem, să mai glumim, uneori
să ne râdă în nas, căci, nu-i așa? DNA-ul nu prinsese
aripi. De câte ori nu m-am însoțit de Adrian, după ce
ieșeam din redacție, în serile toride de vară, în pelerinaj
pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă!
Era un băiat deșirat, cu ochii spălăciți și urme de acnee
pe față, care după ce comanda de mâncare și băutură
trebuia să mute cureaua cu două găuri mai la deal. E
adevărat că fanta de la poziția ”mâncat” era ceva mai
puțin tocită.
Contrasta teribil cu bărbatul care se îndrepta
acum spre mașină, peste care, anii care au trecut de când
nu ne-am văzut parcă s-au calculat în kilograme. Auzi-
sem că a ajuns șef peste un departament de PR la o mare
companie multinațională, se căsătorise, avea doi copii.
Informații din categoria zvonurilor care-mi trec tangen-
țial pe la ureche. Nu le dădusem importanță la timpul
lor. Acum, instinctiv, nu știam cum să mă camuflez mai
bine în decorul nopții. Uitasem că pe aplicație am un
nume și o poză care mă prezintă perfect explicit. De
cum a deschis portiera, a strigat cu prefăcută nesigu-
ranță în glas: ”Marius!?”
Ce ironie! Destinele noastre, suflate în cele pa-
tru zări ca puful de păpădie, ajung să se intersecteze în
noapte, tot în fața unei terase, de data asta de fițe, pe
malul Lacului Herăstrău. Ce ți-e și cu profesia asta!
Când eram mai tineri, ziariști, ne plăcea să atingem cu
verbul ironiei unele comunicate de presă care se depăr-
taseră de funcția de bază, aceea de informare, căutând
mai mult să-și facă reclamă. Nu erau menajați nici cei
care le emiteau, profesioniști ai comunicării, cum se
auto-intitulau cu emfază. Sanchi! În fond, foști colegi
de-ai noștri, pervertiți, care n-au rezistat în presă din
pricina mediocrității lor, cum ne plăcea să credem, pen-
tru a ne ridica în slăvi pe noi, ceilalți. Noi, rezistenții de
pe culoarele insalubre ale Casei Presei. Noi, care făcu-
sem din cuvântul tipărit o platformă de loialitate față de
cititori. Numai că roata se învârtește. Adrian ajunsese
de partea cealaltă a baricadei, în PR, iar eu la ”covrig”.
Nici nu era așa rău. Alți jurnaliști, cu convingeri de-
ontologice la fel de solide ca ale noastre, au ajuns mult
mai departe, s-au făcut politicieni.
Am depănat amintiri cu Adrian, la început cam
stingher, apoi din ce în ce mai dezinvolt. Cum nu se pu-
tea altfel, am ajuns și la anii de glorie ai presei scrise,
cu două-trei ediții pe zi și tiraje de sute de mii de exem-
plare. Iar punctul meu de vedere a rămas neclintit, chiar
dacă pe undeva, asediat de cel care ducea dorul vremu-
rilor de odinioară:
‒ Dacă ținem cont că dezvoltarea internetului a
dus la falimentul presei scrise, în urmă cu mai multi ani,
putem presupune că aceeași soartă o vor avea canalele
de știri. Conținutul video pe net e în continuă expansi-
une. Avem ecrane cu internet incorporat, posturi tv on-
line, Facebook și câte și mai câte. Fără a bănui măcar
pericolul, televiziunile noastre de știri nu fac altceva,
decât să grăbească acest proces firesc. Prin imparțiali-
tatea grosieră, asocierea cu moguli, finanțări suspecte,
107
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
posturile tv se faultează singure, decredibilizându-se în
fața publicului.
‒ Hm! Cred că ai prea mari așteptări de la pu-
blicul consumator de știri televizate. Un public atât de
comod, cu telecomanda în mână, care are ca ultimă grijă
să verifice dacă presa noastră trăiește sănătos. Dacă sur-
sele de finanțare sunt pe față sau obscure. Dacă denotă
imparțialitate sau doar confirmă niște așteptări defor-
mate...
‒ Dă-mi voie să te contrazic. Telespectatorii
sau cititorii simt când sunt mințiți. Studiile arată că tot
mai mulți oameni iși petrec timpul în fața laptopului, în
locul televizorului. Momentul colapsului pentru piața
TV nu e departe. Îmi amintesc cum pe la hotarul dintre
milenii, când multe ziare nu dispăruseră încă, a apărut
informația că unii formatori de opinie din redacții ar fi
fost formați să devină formatori. Noua Securitate e în
tot și în toate, se repeta pe la colțuri. E tot ce le mai
lipsea publicațiilor pentru a li se grăbi suferința. Iar is-
toria, ca de atâtea ori, se repetă.
‒ Această teorie cu istoria se repetă nu are ni-
ciun fundament ștințific. De fapt, istoria nu se repetă.
Sunt selectate din istorie doar anumite evenimente care
privite dintr-un anumit unghi ar putea semăna între ele.
Înduioșător acest efort pentru a susține anumite teorii
din start neverosimile. Ca și cum doi copii din generații
diferite, născuți din părinți diferiți, ar putea fi identici.
Poate, peste câtva timp conținutul informativ de pe in-
ternet va fi și el pervertit. Mâna lungă a dezinformării e
posibil să ajungă și acolo, prin informații denaturate sau
de-a dreptul ”fake-news”. Dar asta nu înseamnă că is-
toria se repetă.
Aș mai fi stat cu Adrian de povești dar soția lui
părea ușor plictisită de focul nostru lăuntric în ale gaze-
tăriei. Am făcut schimb de e-mail-uri, ne-am promis că
ne vom mai vedea, dar cine știe dacă la următoarea
noastră întâlnire, ce ne-ar fi hărăzită peste timp, se vor
confirma aceste previziuni? Sau, poate, doar testa, pen-
tru a avansa către o lume ideală în care informația este
privită ca o marfă și reglementată împotriva falsurilor,
a calității îndoielnice, ajungându-se până la despăgubi-
rea consumatorului păcălit. ”O utopie!” mi-ar fi strigat
prietenul meu dacă ar mai fi zăbovit în mașină și mi-ar
fi putut citi gândurile.
IX
Zona Piața Unirii înțesată de lume. Fac eforturi
să găsesc un loc de staționare unde să nu deranjez pie-
tonii, care se revărsau în valuri de pe trotuare, și nici pe
ceilalți șoferi. Vânzoleala umană mă îmbrăcase cu tot
cu mașină într-o mantie de pardesie mișcătoare. Pri-
veam pe geam ca într-o spălătorie auto, atunci când pe-
riile supradimensionate îți agresează parbrizul, fără a
vedea mare lucru din spațiul exterior.
Din mulțime se risipește un preot, înveșmântat
în straie bisericești, având la încheietura mâinii, legat
cu un fel de curelușe, telefonul mobil. Barba tăiată fru-
mos la linie, lată de doar două degete, și părul prins cu
gel îi dădeau un aspect îngrijit. Deschide portiera și mi

se adresează pe nume, de parcă m-ar fi cunoscut de când
lumea. Îl poftesc înăuntru nedisimulându-mi încântarea
să întâmpin așa o apariție. În timp ce se face comod mă
abordează cu condescendență:
‒ Domnul Marius, nu-i așa că taximetria, sau
cum s-o numi serviciul ăsta Uber, nu este singura acti-
vitate pe care o prestați? Știam eu. În România nu mai
poți trăi dintr-un singur job. Uitați-vă la mine! Credeți
că mă ocup doar de preoție? Aș! La biserică sunt în
slujba Domnului, dar apoi dau consultații juridice,
aflându-mă în slujba oamenilor nevoiași.
‒ Interesant! Eu știam doar de avocatul dia-
volului. Înțeleg că sunteți... celălalt?
‒ Ha, ha! Am mai auzit astfel de ironii. Dar
dacă veniți la Centrul de Asistență al Consumatorilor
(Cascons), veți vedea că ceea ce facem noi este o acti-
vitate cât se poate de serioasă. Mă bucur de privilegiul
de a fi, pro bono, avocatul oamenilor necăjiți care vin la
noi cu speranța că problemele lor se pot rezolva într-o
bună zi.
‒ Vorbiți ca un politician. Nu v-ati gândit?
Dacă tot e să faceți cumul de funcții… Nu prea am auzit
de preoți prin Parlament. De fapt, greșesc. Au fost câ-
țiva în urmă cu vreo doi ani, pregătiți să-i dea cu mir pe
politicienii corupți, luați în vizor de DNA.
Fără să-mi dau seama, i-am săltat mingea la
strană Părintelui, care a adăugat:
‒ Doamne ferește! Un preot nu poate îmbrățișa
o carieră politică pentru că vocația lui este să nu mintă,
să nu fure și, în general, să se comporte în societate cu
teama de Dumnezeu Atotputernicul. Dacă înțelegeți ce
vreau să spun. Nu caut să dau impresia că am ceva spe-
cial cu candidații sau clasa politică din România. Ei se
perpetuează dintre noi, încât reproșurile ar trebui să
meargă și către noi, alegătorii.
‒ Dacă vă referiți la propria persoană, aș putea
să vă dau dreptate. Deși vă cunosc doar de câteva mi-
nute. Dar, în caz că generalizați pentru toți slujitorii
Domnului, dați-mi voie să am rezerve în a cauționa o
astfel de enormitate. Nu cred că biserica e fără pată, iar
corupția se pare că și-a găsit un loc călduț și acolo.
‒ Nu e deloc așa, a replicat preotul vizibil stân-
jenit, descheindu-și un nasture la tunică. De fapt, lupta
politică nu se dă între credincioși și liberi cugetători,
corupție și anticorupție, stânga și dreapta, stat de drept
și stat paralel. Acestea sunt doar pretexte inventate de
alții. Adevărata confruntare are loc între forțele pro-eu-
ropene ce militează pentru o federație a statelor euro-
pene și cele naționaliste care doresc păstrarea polului de
putere la București. E același tip de război ideologic
care se duce și în Republica Moldova, între unioniști și
separatiști. Cei care se află vremelnic la putere nicio-
dată nu vor fi de acord cu renunțarea de bunăvoie la co-
mandă pentru a împărți frâiele cu o altă autoritate. Cul-
mea e că nici unii, nici alții nu doresc să recunoască
adevăratele țeluri ce-i animă. Din diverse motive. Unii
își ascund tendințele naționaliste pentru a beneficia de
racordul la conducta banilor europeni, atât de necesari.
108
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ceilalți, conștienți că europenismul nu prinde la ro-
mâni. Cel puțin nu la generația asta, cu adânci ramifi-
cații în epoca de aur, când Ceaușescu dădea cu tifla Oc-
cidentului apăsând pe pedala renunțării la credite ex-
terne și la clauza națiunii celei mai favorizate.
‒ Tocmai spuneam că ați fi un bun politician.
Nu faceți decât să-mi întăriți bănuiala. Dar, dacă tot m-
ați provocat, de ce am crede că mutarea centrului de pu-
tere la Bruxelles ar fi benefică pentru România? Bună-
oară, de când s-au introdus mecanisme de supraveghere
asupra justiției nu s-au stopat derapajele, abuzurile, ve-
nalitățile. Vorbim de acțiuni la comandă sau selective,
protocoale secrete. Vreți exemple? Am câteva la înde-
mână. Dosare precum Microsoft sau EADS au ajuns pe
mâna procurororilor doar după ce au primit dezlegare
în țările de origine. Anchetele nu au început nicidecum
la București. Alte dosare, precum Bechtel, au fost în-
gropate, cel puțin deocamdată, din aceleași conside-
rente. Ce să mai spunem de afacerile lui Puiu Popoviciu
cu Institutul de Agronomie, prin care s-au defrișat zeci
de hectare de teren din Pădurea Băneasa pentru a face
loc unui imens centru comercial? Seamănă izbitor de
mult cu un alt dosar celebru, cel al mogulului Dan Vo-
iculescu. Dar am putea presupune că sancțiunile în in-
stanță nu vor fi aceleași din moment ce Ambasada Sta-
telor Unite și-a plantat bunker-ul tocmai acolo.
‒ Nu cred că v-ați ales prea bine exemplul jus-
tiției. M-ați nimerit să cunosc îndeaproape fenomenul
și să am oarece competențe în domeniu. Sigur, există și
erori judiciare sau chiar mai mult decât atât, rele inten-
ții. Dar am văzut cum funcționa justiția în România îna-
inte de aderarea la UE și NATO. Cunoaștem tunurile
care s-au dat în special în domeniul privatizărilor. Es-
crocheriile cu fonduri de investiții, falimentele bancare
etc. V-ati fi imaginat atâtea arestări ca acum, în anii 90,
când s-a atins apogeul corupției? Probabil că nu. O să
vă surprindă următoarea aserțiune: sub ochii noștri se
fac pași mari pentru recuperarea terenului pierdut, asis-
tați de un discurs naționalist, cu mai mult sau mai puțin
discrete nostalgii ante-aderare la UE, resentimente față
de Bruxelles și politicile lui progresiste. Voci din ce în
ce mai ritoase condamnă înalți functionari europeni
pentru amestecul în soluționarea unor dosare sau amba-
sadori care-și exercită influența, asemeni unor guverna-
tori din teritoriile colonizate. Cel puțin asta se înțelege
dacă aplecăm urechea la curentul suveranist care în-
cearcă ”să redea demnitatea justiției” și s-o scoată de
sub umbrela ”nefastă” a organismelor europene. Posi-
bil ca așa să fie, dar altceva ce ne mai salvează?
‒ În eventualitatea, rezonabilă de altfel, în care
vă dau crezare, nu neapărat pentru că vorbiți pilduitor,
îmi puteți argumenta de ce ne-am mai agita atâta în
lupta asta politică surdă? Dacă foaia de parcurs este
bine stabilită, dacă politica românească se face acum la
Bruxelles și Washington, dacă Guvernul este o anexă a
FMI, iar marii corupți sunt săltați cu binecuvantarea
unor ambasadori în România. Dacă, dacă, dacă... Con-
tează cine iese, are vreo importanță cine vine? Dacă se

face și cu binecuvântarea Sfântului Sinod? Vom afla,
poate, în curând. Judecând după numărul fețelor biseri-
cești luate la întrebări, puține, s-ar părea că da.
‒ Stiți ce lipsește în opinia dumneavoastră? Un
lucru foarte important: prezumția de nevinovăție.
‒ Sfinția Voastră, eu vorbesc cu o oarecare de-
tașare pentru că pe mine nu mă conduce nimeni, nici
măcar mașina. Și să vă mai spun ceva, acum că se apro-
pie alegerile. Câtă încrâncenare, câtă revoltă, câtă pa-
timă! Am cunoscuți care se comportă precum un bolnav
cronic care se agață de o ultimă speranță. Sunt zilnic
bombardat cu mesaje disperate, de un ”acum-ori-nicio-
dată” înduioșător. Efectul? După alegeri, acei băieți de
la putere și opoziție, care militează mai mult sau mai
puțin pentru integrare europeană, se întâlnesc undeva,
la un restaurant, și împart posturile cheie în totală armo-
nie. Așa că stau relaxat și mă uit la confruntarea politică
ca la.... aș fi zis teatru, dar e mai degrabă o luptă în no-
roi.
După un dialog atât de tensionat, chiar dacă
într-un limbaj civilizat, respectând opiniile interlocuto-
rului, s-a așternut o liniște nefirească. Sfinția Sa părea
să nu mai aibă păreri iar eu să mă îndoiesc de ale mele.
Câteva trupe prezente pe Rock FM, post pe care radioul
stă negreșit, s-au arătat gata să pângărească spațiul
acustic dintre noi și să întrețină atmosfera până la fina-
lul cursei.
X mau să construiască viitorul măreț al societății socia-
Mi se întâmplă uneori ca în periplul meu cita-
din să întâlnesc oameni faimoși, celebrități, vedete, sta-
ruri, sau cum s-or fi numind prin mediile unde sunt atât
de familiari. Se urcă în mașină mimând o sobrietate pre-
ocupată, de oameni atinși de griji, care se află cu gândul
în cu totul altă parte, sperând, probabil, să nu fie recu-
noscuți. Eventual, pentru a-și menține ego-ul nealterat
de priviri nimicitoare, adaugă la recuzită și vreo pereche
de ochelari de soare sau pălărie cu boruri largi, în func-
ție de anotimp.
Mă încearcă un sentiment ciudat, să nu-i deran-
jez și eu cu vreo replică necuvincioasă sau privire indis-
cretă, cuprins fiind de o exaltare pe care oamenii obiș-
nuiți nu știu cum să și-o tempereze în astfel de situații.
Mai mult, aceștia înțeleg să-și abordeze idolii pe nepusă
masă, agresându-i cu discuții improvizate pe diverse
teme, cu felurite nimicuri, de parcă s-ar cunoaște de
când lumea. De la bordul automobilului meu, ezit dacă
să îi las în pace sau să le vorbesc formal, prefăcându-
mă că-i văd pentru prima dată. Totuși, acești semi-zei
își asumă celebritatea, încât ignoranța premeditată n-ar
fi o dovadă de impolitețe? În condițiile în care linia de
demarcație dintre agresiune și venerație este foarte în-
gustă și mișcătoare, mă îndoiesc că cineva ar avea pre-
tenția de la fani să se comporte precum acei pelerini cu-
cernici care-și caută calea de închinăciune, cu pioșenie,
la duhovnicul din schit. Cu toate acestea, limita bunei-
cuviințe este îndeobște încălcată.
De data aceasta o doamnă cochetă nu m-a sur-
prins cu prezența ei fizică. Părea o figură cunoscută,
109
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
pierdută undeva în amintiri, dar nu aveam nici pe de-
parte certitudini metafizice. Abia când s-a așternut la
vorbă cu un interlocutor de buzunar, telefonul mobil, o
dimensiune aparte a ființei sale, acustică, m-a făcut să
tresar. Vocea. Vocea ei m-a extras din prezent și m-a
catapultat pe meandrele timpului.
Eram copil și mergeam să văd filme la video,
în săli clandestine, improvizate la subsolul unor localuri
rău famate. În mijlocul încăperii insalubre trona o masă
de lemn, scorojită, sub o mușama pe care se afla așezat
un imens ecran TV. Televizorul pornit devenise gazda
perfectă pentru niște purici colorați care jucau în voie.
Aveam și noi din aceia acasă, în sufragerie, sub un mi-
lieu croșetat cu migală de mama, numai că ai noștri epu-
izaseră toate nuanțele de negru și gri pe un fond cu pâl-
pâiri de alb. Lângă cubul magic se afla o cutie dreptun-
ghiulară cu o fantă pe mijloc, singurele piese de valoare
în decorul sărăcăcios. Era suficient ca cineva de-al casei
să introducă o casetă supradimensionată, de dimensiu-
nile unei cărămizi, în carcasa de plastic, ca imaginile să
se pună în mișcare și să joace frenetic în fața noastră.
Moblierul pauper, contrastând cu tehnologia
occidentală pe care o susținea, se completa cu vreo zece
rânduri de scaune cu spătar din lemn. Acele spătare mi-
au rămas pentru totdeauna în memorie ca un simbol al
absurdității vremurilor de atunci. Deși erau destinate
unui scop anume, de a susține și relaxa trupurile ce ur-
liste, nu te puteai apropia de ele. Se pare că proiectantul
și executantul fuseseră certați. Altfel nu se explică de ce
spătarele aveau acele șuruburi de prindere întoarse pe
dos, motiv pentru care se înșurubau în carne dacă te re-
zemai cu spinarea de ele. Ca tabloul să fie complet, pi-
cioarele metalice ale scaunelor rar se nimereau toate la
aceeași dimensiune și făceau un zgomot infernal în con-
tact cu mozaicul pardoselei de pe care fusese îndepărtat
la repezeală linoleumul. Explicația încropită era cât se
poate de comică, pentru a nu se degrada avuția poporu-
lui de către o sleahtă de tineri cu fumuri occidentale în
cap. Dacă cuiva i-ar fi dat în gând să execute vreun obi-
ect de mobilier mai incomod, pentru a ține publicul cu
atenția trează, ar fi fost surclasat de scaunele din acea
sală á la ghetto.
În general se difuzau filme cu arte marțiale, pe
gustul publicului juvenil. Eroii acelor benzi băteau tot
și umpleau de sânge ecranul sălii de tele-cinema. Altfel,
sala era plină de mici vampirași, ahtiați după sânge.
Orice țânc din cartier auzise de Bruce Lee, Chuck Nor-
ris, Jackie Chan sau Jean-Claude Van Damme. Numele
lor erau pomenite în demostrații de agilitate prin scările
blocurilor, pentru recrearea a unor scene din filme, sau
chiar pe stradă. În schimb, la filmele chinezești din ace-
eași categorie, sarcina de a recunoaște protagoniștii era
mult mai grea. Toți semănau între ei și parcă aveau ace-
leași denumire.
Pe fondul unei adevărate recrudescențe a vio-
lenței ecranizate se mai nimerea, ce-i drept rar, și câte o
nominalizare la Oscar, cu personaje care nu epatau prin

forța brută, în schimb aveau forța de a ne ține în sus-
pans, cu ochii pironiți de ecran, trăind aievea acțiunea
ce se consuma sub privirile noastre timpurii.
Aflasem de la un amic de pe scară, ceva mai
mare și mai umblat, că în aceeași sală, la ore mici, se
difuzau altfel de filme, din categoria celor interzise mi-
norilor. La intrare, deși cinefilii nocturni primeau cu ge-
nerozitate, în locul programului de spectacol, un produs
foarte căutat pe vremea lui Ceaușescu, respectiv sulul
de hârtie igienică, unele scaune mai păstrau diverse
amintiri unsuroase și în timpul zilei. Cu toate acestea,
scârba de a te așeza pe un astfel de scaun nu putea în-
frânge dorința noastră de a vedea și alți eroi, decât cei
ai muncii socialiste.
Pe vremea aceea mă consideram fan al actoru-
lui american Tom Cruise. Aveam o prietenă care pur și
simplu îl adora și, evident, dacă doream să-i câștig sim-
patia trebuia să mă pun la curent cu toate scenele jucate
magistral de celebrul june-prim. În acea sală improvi-
zată, coborâtă parcă din lumea a treia, îmi țineam răsu-
flarea alături de Maverick, în timp ce spinteca văzduhul
cu al său supersonic sau clipoceam suav la scenele mai
tandre, când se întorcea din misiune și se strecura poz-
naș lângă frumoasa Charlie. Alteori, mă lăsam furat
pentru o clipă de iluzia că sunt născut de ziua Americii,
pe un alt meleag, în ”Born on the Forth of July”. Și toate
acestea mijlocite de vocea care se afla acum pe ban-
cheta din spate a mașinii mele: Irina Margareta Nistor.
Acea voce puțin guturală, deși uneori surprindea prin
tonalități înalte, care eufemiza la sânge limbajul colorat
al băieților de cartier, la fel de colorați, din Harlem. O
voce parodiată îndelung, sursă de miștouri postdecem-
briste, aluzie la faptul că nicio înjurătură de pe micul
ecran nu putea depăși suprema ingerință: ”La naiba cu
tine!”. Dar cu atât mai fermecătoare.
Să tot fi trecut de jumătatea cursei când m-am
hotărât să-mi dezleg limba:
‒ Nu v-am mai auzit vocea de când eram copil.
E ceva timp de atunci. Și totuși, când v-am ascultat vor-
bind la telefon, parcă-mi rezona în urechi sfârșitul unui
film văzut de curând. Sună ciudat ce vă spun acum, dar
trăiesc senzația că s-a creat un arc peste timp. N-am lip-
sit de acasă nicio zi și totuși ceva e schimbat în sufra-
gerie, în dormitor. Asta e percepția.
‒ Da, a fost o perioadă frumoasă. Din păcate
acum nu mai dublez filme. Cel mult niște promo-uri sau
recomandări pentru cinefili.
‒ Mă bucur că v-am întâlnit și am călătorit îm-
preună. Eu, de fapt, am fost angrenat în două călătorii,
una dintre ele în timp, printre amintiri. Am devenit pu-
țin melancolic, gândindu-mă în câte împrejurări minu-
nate m-a însoțit vocea dumneavoastră.
Aproape ajunsesem la destinație. În față mi se
deschidea ochilor un cartier de case, micuțe și cochete,
strivite parcă, deocamdată din punct de vedere urbanis-
tic, de colosul sferic ce se înălța în depărtare. Un colos
cu greutate în plan sportiv, purtând denumirea de Arena
Națională. Opresc mașina în dreptul unei viluțe care,
110
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
după aspect, a traversat toată perioada comunistă, su-
praviețuind chiar și vechiului stadion. Ajut la coborâre,
returnez un buchet de flori, probabil primit, pe care-l
așezasem cu grijă în portbagaj, și am mai auzit doar
zgomotul cheii în broasca porții, ca un clinchet de clo-
poțel. O voce metalică.
XI
În ciuda apartenenței la secolul vitezei, nu doar
mișcarea ar trebui să reprezinte scopul existenței noas-
tre. Goana nebună se cere din când în când stavilită. Re-
pausul dintre curse, asemeni spațiilor albe dintre cu-
vinte, creează un echilibru și o armonie în mintea sau
sufletul peregrin, obosite de excesele vieții. O pauză
bine-venită pentru a trage aer în piept și a fi pregătit
pentru runda următoare de trafic infernal, unde fiecare
palmă de stradă suflată colegului de semafor este nece-
sară pentru a mângâia orgoliul semeț, vanitatea de peș-
teră a concetățenilor noștri. În aceste momente de liniște
interioară deschid internetul de pe telefonul mobil, bu-
tonez presa on-line și intru pe un alt teritoriu de nestă-
pânit.
Liniștea mea se risipește de cum constat că jur-
nalismul angajant, mobilizator, care-ți trasează ție, citi-
torule neștiutor și credul, limita dintre bine și rău repre-
zintă noua ordine în activitatea de breaslă. De parcă ci-
titorul n-ar mai deține facultățile necesare unei drepte
cumpăniri, n-ar mai gândi rațional, fiind nevoit să ape-
leze la un tutore care să-l ia de mânuță și să-l treacă
strada îndoielilor, pentru a i se arăta în toată splendoa-
rea sa, adevărul. Iar noi, receptorii acestor mesaje tran-
șante, neechivoce, care nu lasă pe nicăieri puncte de
suspensie, pauze de gândire, ce facem? Ne însușim fără
urmă de tăgadă produsul prefabricat cu poleială de ade-
văr.
La un astfel de public care compune, preponde-
rent, societatea românească actuală a prins de minune
dihonia de tip sperietoare feudală, George Soros. Evi-
dent, acțiunile sau inancțiunile ce sunt puse în cârca
acestui guru al finanțelor, deghizat în păpușar politic,
fac parte din categoria celor subversive și foarte bine
organizate. El și numai el se face responsabil, în viziu-
nea analiștilor și comentatorilor politici, de tot răul care
s-a pogorât peste noi. De la coruperea politicienilor
până la acționarea unor pârghii pentru instaurarea unei
noi ordini mondiale, nimic nu este eludat. Acel bătrânel
cu o minte diabolică și bani mai mulți ca Gigi Becali
(un fel de etalon pentru prosperitatea autohtonă, dar și
pentru grobianism, aș adăuga eu) nu lasă nicio speranță
la voia întâmplării. Orice eveniment politic, cât de mic,
este interpretat în aceeași cheie sorosistă.
Ar deveni amuzant dacă n-ar fi de plâns să pri-
vim cum, prin contagiune, tuturor politicienilor le e
frică să nu fie asociați cu fundațiile și organizațiile lui
Soros, mai ales prin preajma alegerilor. Iar dacă se des-
coperă o cât de mică interferență, cel prins cu mâța în
sac nu mai are nicio șansă de reabilitare. Se fac

dezvăluiri, se umplu ecranele televizoarelor cu denun-
țuri. Linșajul mediatic îmbracă cote paroxistice.
Cât de simplă poate să fie această tehnică de
manipulare pregătită în taină, în laboratoare de dezin-
formare empirice! Ea se devoalează ca hârtia de turne-
sol dacă înlocuim câteva piese în angrenaj. Este sufici-
ent să-l scoatem din scenă pe George Soros și să-l in-
troducem pe Fethullah Gulen în Turcia sau un personaj
colectiv, ”Noua Securitate”, în România. Ce obser-
văm? Ni se evidențiază o completă lipsă de varietate,
aceleași teme fiindu-ne puse pe tapet. Aș putea adăuga,
chiar lipsă de imaginație, dacă mi-aș dori să fiu mali-
țios. Aceeași încărcătură subversivă și conspiraționistă
este adusă în prim plan pentru a știrbi din idealurile mă-
rețe ale acestei nații. Dar dacă... Cei care știu cum se fac
și se înnoadă ițele manipulării strigă ”uite hoțul!” pen-
tru a ne uita după fugar într-o direcție greșită? În timp
ce în partea opusă, de regulă la est, își văd nestingheriți
de sfori, cu care trebăluiesc prin România? Să fim seri-
oși, banii lui Soros sunt o glumă pe lângă rublele țarului
Vladimir.
Pauza se prelungește. Opresc definitiv punțile
de legătură din aplicație cu călătorii grăbiți. Deplasarea
la voia întâmplării prin acest oraș cauzează grav con-
fortului psihic! Îmi frec bine ochii obosiți. Nu mi-e clar
ce mi i-a obosit în asemenea hal: cititul pe ecranul cu
lumină prea artificială sau condusul de ore bune? Pri-
vesc mai adânc în spatele rândurilor scrise cu caractere
mărunte, pentru a vedea o iluzorie pădure din spatele
unor copaci imaginari. Și ce-mi sare în ochi? O interpe-
lare în Congresul American a celor trei giganți ai inter-
netului, Facebook, Twitter, Google, îmi dă de gândit.
Un distins membru al Senatului Statelor Unite, din co-
misia de ”Intelligence”, a dat frâu liber concluziilor:
”Platformele dumneavoastră sunt folosite de puteri
străine, de puteri ostile statului american, de puternice
forţe antidemocratice, pentru modelarea opiniilor şi in-
fluenţarea opţiunilor democratice în statele lumii. Răz-
boiul se duce prin intermediul dumneavoastră. Un nu-
măr de 126 de milioane de americani, acum ziceţi că
150 de milioane, au fost expuşi conţinutului de mesaje
venind din Rusia. Ce aţi făcut? Nu aveţi nimic de zis?!
Ruşii se implică prin platformele dumneavoastră şi în
democraţiile europene, unde găsesc mai uşor decât la
noi auditoriu şi susţintători. Ştim, avem informaţii clare
că s-au implicat în alegerile din Franţa, în Germania,
în Brexit, în separarea Spaniei, în Catalonia, au pus pi-
ciorul în Scoţia. Înţelegeţi ce faceţi, pricepeţi ce gene-
raţi? Ruşii lucrează pe teme care ne despart, să adân-
cească disputele. Aşa se cucereşte lumea, domnilor!
Pun pe platformele dumneavoastră mesaje care ţin de
ura de rasă, imigraţie, drepturile omului, LGBT, creşti-
nătate. Polarizează democraţiile, rup state. Ce ne
vorbiţi aici că dumneavoastră construiţi comunităţi? Le
divizaţi, le subminaţi! Ne-au luat la ţintă veteranii de
război, militarii sunt targhetaţi, postările vizează de
obicei ambele tabere pentru a adânci conflictul. Ei
joacă cu toţi, să divizeze. Ţinta este amplificarea
111
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
diviziunilor sociale şi politice, distribuind publicitate
politică contradictorie, inflamatoare rasial sau so-
cial”.
Hm..., ce-ar mai fi de zis? Penetrarea serviciilor
de propagandă și dezinformare se prea poate să fi ajuns
la un nivel superior, 2.0 cum se spune acuma. Și-or fi
găsit cuib chiar în interiorul celei mai mari democrații
din lume, punându-se în discuție influentarea într-o oa-
recare măsură a alegerilor. De la ei, nu de la noi. Nu-mi
pot reprima o întrebare ce mă persecută mai tare decât
roșeața ochilor: dacă au reușit acolo, nu cumva au avut
interese și ceva mai aproape din punct de vedere geo-
grafic? Cum ar fi, de pildă, prin România și Republica
Moldova? Două țărișoare care nu pun prea mare preț pe
acuratețea informațiilor ce circulă în spațiul public.
Pentru a avea tabloul complet, teme utile Mos-
covei, copiate după celebrul îndemn neocomunist ”nu
ne vindem țara”, sunt scoase de la naftalină și pătrund
încet-încet în spațiul virtual românesc. Dar nu numai
atât, chiar pe agenda guvernamentală. Observ cum de o
bună bucată de vreme sunt întreținute artificial subiecte
de dihonie precum: oportunitatea scutului de la Deve-
selu, rapacitatea multinaționalelor care ne călăresc și
scot profiturile din țară, atitudinea de frondă față de
Bruxelles și instituțiile europene, apropierea de grupul
de la Visegrad, invazia emigranților etc.
***
Când credeam c-am isprăvit concluziile unei
reviste a presei ad-hoc, pe buza volanului, citesc o po-
vestioară trimisă de o prietenă, cadru universitar la fa-
cultatea de jurnalism. N-aș fi crezut că această povesti-
oară se va potrivi atât de bine în contextul lecturii de
față. Incât, în momentul în care am fost convins de asta,
i-am cerut permisiunea s-o reproduc. Deci:
O fostă studentă m-a sunat de curând să-mi
ceară o părere legată de o ofertă de job. Mi-a silabisit
cu emfază: con-si-li-er la o agenție de comunicare.
‒ Mooaaa, ce bine sună! zic (În mintea mea:
"nu e cam devreme la douăzeci și ceva de ani?"). Și în
ce constă jobul? întreb cu voce tare.
‒ Păi... comunicare de guerrilla. Să îmi fac
multe conturi de facebook, twitter, instagram, și să stau
toată ziua să comentez, să distribui sub diverse identi-
tăți... ce îmi zic ei.
‒ Aha! Și dincolo de bani, cum te-au ademenit?
‒ Că este o super-oportunitate... Că mă va
ajuta în carieră... Că am ocazia să-mi perfecționez re-
torica și argumentația, în vorbire și în scris...
‒ Știi că există roboți care fac asta? Un prieten,
inginer în tehnologie, mi-a zis asta acum vreo doi ani:
o să vină repede ziua în care roboții o să se certe între
ei. Well...?
Tace. Părea că i-am dat de gândit. Următoarea
întrebare mă contrazice:
‒ Și ce să fac?
‒ Aș vrea să te hotărăști singură. Eu doar în-
cerc să te ghidez cu întrebări. Ce o să pui tu la CV că
ai făcut, concret: consiliere sau troller/spammer? Și cu

ce crezi că te dezvoltă pe tine job-ul ăsta, ca om și ca
profesionist? Nici n-o să ajungi la 30 de ani, că va face
tehnologia tot ce ți se propune azi. Cum vei fi tu atunci
competitivă pe piața muncii?
Peste câteva zile, fosta mea studentă m-a sunat
și mi-a zis cu gratitudine:
‒ N-am acceptat job-ul.
A fost una dintre micile mele victorii în multi-
tudinea de grozăvii care mi se întâmplă zilnic.
Mă ia cu amețeli. O întrebare firească mă chi-
nuie metodic: Oare în acest moment, la acest volan îm-
brăcat în piele, sau înlocuitor de culoare neagră, când
scriu aceste rânduri, gândesc cu mintea mea sau...? Nu
cumva, inconștient, sunt și eu unul dintre milioanele de
cobai prelucrați în laboratoarele de informații ale unei
entități secrete, cu scopul bine definit de a-i influența pe
alții? Mai ales că, într-un alt context și alte circumstanțe
istorice, cei doi mari actori de pe scena politică mondi-
ală și-ar fi putut lesne schimba rolurile, fără a afecta în
vreun fel veridicitatea scrierii acestei povestiri.
(Din romanul B-MAX, aflat în lucru)
Sculptură de Doru Drăgușin
112
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Zinica IONESCU
Duminică la Snagov
Unde-şi petrece lumea de fiţe, mă întrebam, o după-
amiază călduroasă de vară în România proaspăt postre-
voluţionară, unde? Dacă are un costum de baie ce nu s-
a zărit încă pe plajele româneşti, trei kilograme mai
puţin, maşină la dispoziţie. Costumul, kilogramele, ale
mele, maşina, a dumnealui. La Snagov.
Cu astfel de dispoziţie mimetică ne strecurăm
printre conteinerele cu gunoaie care mărginesc drumul
spre malul lacului Snagov, urmărind dârele de fum cu
arome diverse, de mititei, de cârnaţi, de peşte, de carne,
de porumb şi de, mă rog, tot ce poate fi trântit pe cărbuni
şi perpelit în scopul degustării. Maşini, bărci, mese, sca-
une pliante, walk-men, paturi, grătare; lume cu copii,
fără copii, cu haine, fără haine, cu câini, fără câini; copii
cu sau fără minge, cu sau fără îngheţată, cu sau fără po-
rumb fiert, acadele, vată de zahăr.
Deşi pare destul de greu să ne integrăm, căutăm
un loc potrivit pentru rogojina mea de plajă şi avem no-
roc: o putem aşeza între mama care tocmai şi-a plesnit
peste faţă odrasla şi grupul de asiatici care despică un
pepene uriaş, lăsând seminţele negre să zboare în toate
părţile, deoarece abundenţa lucrurilor de prisos semă-
nate pe locul respectiv dezarma orice tentativă de a-l
ocupa, fără eforturi serioase de ecologizare a zonei.
Noi, însă, firi tenace, căliţi de traiul periculos din Bără-
gan, nu ne lăsăm înspăimântaţi de atâta lucru. Adunăm
cuminţi, cu hărnicie, pungi de plastic, dopuri, capace de
borcane, borcanele înseşi, caserole, lăzi, cutii de cola,
de conserve, de alune, de bere, de detergent, o veioză,
cu ştecher cu tot, sticle extrem de diverse, o bucată tăi-
oasă de fier, o sârmă încolăcită pervers într-o buruiană,
oase, coji de legume, de fructe, de pepene, căci, vecinii
noştri asiatici, văzând că ne fac trebuinţă toate aceste
reziduri, cu amabilitate ne-au încredinţat propriile lor
coji de pepene, ziare vechi dar încă lizibile, carton, plas-
tic ş.a.m.d. Mutăm toate aceste obiecte într-un loc unde
ar fi trebuit să se afle coşul de gunoi, de vreme ce su-
portul încă exista. Ne oprim atunci când începe să se
vadă pământul negru dedesubt şi întindem rogojina. Os-
teniţi de efortul ecologic, ne aşezăm o clipă să ne tra-
gem sufletul, constatând că deja s-au scurs două ceasuri
din răgazul nostru duminical, pe nesimţite, căci, nu-i

aşa, nici nu bagi de seamă cât de iute se duce vremea
când ai o preocupare.
Era şi timpul să ne oprim, pentru că familia de
alături dădea semne de nelinişte, neînţelegând de ce
adunam noi lucruşoarele respective, care cu siguranţă
ne erau necesare într-un scop ocult, raţionament care-i
îndeamnă să acorde şi ei o atenţie nedisimulată tuturor
acelor obiecte de care noi ne detaşasem afectiv deja,
cercetând de la distanţă, copiii mai ales, movila ridicată
de noi pe principiul piramidei. Cu mâinile destul de
murdare, stăm aşadar şi ne uităm şi noi la ei cu o curio-
zitate similară celei cu care urmăriseră ei zelul nostru,
gândind că aşa e politicos, să ne uităm unii la alţii.
Familia dejunase, mămica supraponderală ţi-
nea în poală un rebus, semn că se trecuse la capitolul
jocuri şi distracţii; copiii exersează trasul la ţintă, arun-
când într-o sticlă roşie prinsă în vegetaţia lacului cu co-
toare de mere, cu sâmburi mari de piersici, pentru că
tocmai isprăviseră rezerva de sticle goale. Nu nimeresc,
stropii sar împrejur, ei ţipă de plăcere, noi ţipăm din
motive diferite, oricum nu interesează pe nimeni, pro-
testele noastre nu se aud pentru că e practic imposibil
să acoperim boxele din care tânărul acela în vogă îşi că-
inează la nesfârşit viaţa lui, cu acel oftat prelungit „Of,
viaţa mea…” Tăticul, model de curaj pentru copii, plon-
jează cu avânt în apă, printre bălăriile şi resturile mena-
jere greu de inventariat. Unul dintre băieţei, în chiloţi
tetra mercerizaţi, îl urmează şi, împreună, pornesc o bă-
lăceală demnă de un mediu apos mult mai transparent
decât acesta. Mămica e scandalizată, îi avertizează de
pe mal asupra microbilor; chinezii îi privesc şi, cred că
asta e destul de mult din partea lor.
Deodată avem un alt centru de interes. Doi ti-
neri foarte blonzi împing spre apă o barcă lată, cu o linie
elegantă; pe ea scrie nemţeşte. Se adună admiratorii
obişnuiţi; barca nu porneşte: mană cerească pentru mi-
nitehnicuşii români; cu îndemnuri şi încurajări dirigu-
iesc reparaţiile: „nu p-aia, p-aia! pune-o dedesubt, trage
de ăla, ţine-aşa!” Barca porneşte opintit şi în scurtă
vreme intră în competiţie cu un papuc zburător; de pe
mal, cetăţenii aflaţi la recreere şi odihnă se împart în
două galerii de susţinători îndemnându-şi fiecare echipa
să învingă: „hai, hai, hai acu’! bagă tare! arde-o! calc-o
pe coadă!” barca nu ţine pasul şi suporterii ad hoc o
abandonează dezamăgiţi.
În ce ne priveşte, considerăm că ne-am distrat
suficient şi urcăm la restaurant, pentru masă. Ne hotă-
râm să stăm la o masă, afară. Un picolo ne zăreşte dar,
curios, cum stătea el aşa, plictisit, cu şervetul pe braţ,
nu pare să ne şi vadă. Aşteptăm. Mai sunt trei mese ocu-
pate. Aşteaptă şi ei. Merg să-mi spăl mâinile. La cele
şase chiuvete frumos aliniate funcţionează un singur ro-
binet, dar, cum sunt singură, nu mă deranjează. În
schimb, dedesubt ţeava e spartă; un spirit inventiv şi
pregătit să înfrunte reforma, făcând faţă economiei de
piaţă, convins, pesemne, că poţi, la nevoie, să iei apă şi
cu ciurul, pusese sub chiuvetă un coş pentru hârtii, din
acela de plastic perforat, ca apa, înainte să-ţi umple
113
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
pantofii şi să te ude de la genunchi în jos, captată cât de
cât, să se scurgă lin spre vană. Nici vorbă de săpun, ori
hârtie igienică, prosop ori alte marafeturi de care se face
atâta caz nejustificat. Nici oglindă în care să-mi dreg
atât cât se mai poate fizicul zdrobit. Însă, cum spuneam,
nimic nu poate să-l înfrângă pe fostul navetist de bără-
gan, oţelit în confruntările zilnice cu băştinaşii; optimis-
mul se conturează în imaginea unei porţii de cartofi
prăjiţi de dimensiuni gigantice, aşa cum îmi permit eu
o dată pe an. Mai aşteptăm.
Facem aşa un pic de conversaţie introductivă,
şi greul conversaţiei cade ca de obicei pe umerii mei de
filolog, căci interlocutorul meu este inginer, se exprimă
mai economicos. Încep a crede că băiatul cu şervetul pe
braţ ne consideră parte integrantă a peisajului, de vreme
ce nu ne deranjează cu nimic. Apare în cele din urmă şi
solicit repede cartofii prăjiţi, spaima supraponderalilor;
băiatul mă ascultă apatic dar când pomenesc şi despre
caşcavalul la capac mă priveşte cu reproş, ca pe-un ve-
getarian cu tupeu ce eram; adaug iute, până nu se dez-
meticeşte, şi o bere neagră, rece, lucru care, din punctul
lui de vedere, pare să depăşească orice măsură. Ne opin-
tim din nou la dialog, în aşteptarea vegetalelor. Odată
cu cartofii prăjiţi apare şi haita de câini-derbedei, comu-
nitari mi se pare revoltător să-i numesc, câtă vreme co-
munitar înseamnă ceva care aparţine comunităţii, din
care comunitate fac parte şi eu, iar eu nu doresc să-mi
aparţină niciuna dintre fiarele astea sălbatice, cu botu-
rile rânjite. Caşcavalul e prea îmbibat în ulei şi-l ofer
căţelei negre gestante; aceasta aproape mi-l smulge din
furculiţă, asupra ei se reped alţi doi câini dornici să
apuce măcar o bucăţică, fapt care stârneşte o încăierare
pe sub masă, peste picioarele noastre. Încerc să mă
mulţumesc cu cartofii prăjiţi, dar se vede treaba că am
greşit şi în privinţa lor, cartofii sunt tot cei de ieri, însă
proaspăt încălziţi pe-o parte. Pe cealaltă parte au rămas
aşa cruzi, probabil pregătiţi spre a fi serviţi în ziua ur-
mătoare, mană cerească pentru haită. Acum s-au adunat
vreo opt câini; hăpăie, se scarpină, mârîâe, salivează,
scheaună, chelălăie pe picioarele noastre; chiar să fi
avut ce, n-aş mai fi putut înghiţi nici măcar o îmbucă-
tură. Îmi dispare chiar şi plăcerea contemplativă, lacul
nu mă mai impresionează ca imagine. Ne dorim să fi
plecat de mult, ceea ce şi facem, lăsând la nota de plată
salariul pe o săptămână, pentru plăcerea de a fi hrănit,
într-un local de lux, câinii vagabonzi, cu bucate despre
care şi ei trebuie să fi gândit că sunt prost gătite.
Aşa se nasc frustrările, îmi spun: că se restruc-
turează, înţeleg; că nu mai producem nimic, înţeleg;
dar, că nu mai producem nici cartofi prăjiţi, nu pot să
cred că se întâmplă tot din cauza coloşilor industriali.

Elevul Nicolae
În ciuda părerii unanim acceptate de către masa
elevilor de liceu, anume că profesorul de latină, în
esenţa lui, e structurat pe componentele unui monstru
diurn insaţiabil, care hăpăie la micul dejun câţiva bo-
boci de-a noua, la prânz consumă mai consistent, trei
corigenţi de-a douăsprezecea şi seara se hrăneşte ceva
mai frugal, numai cu ficăţeii pifanilor de-a zecea, în ce
mă priveşte, mă străduiesc să conturb imaginea sinistră,
adânc înrădăcinată în mentalul colectiv şi transmisă, ca
Mioriţa, pe cale orală, din patru în patru ani, seriilor ur-
mătoare de elevi.
În acest sens, aplic strategii şocante, adminis-
trându-le periodic cutremurătoare mostre de indubita-
bilă clemenţă şi favoare, cum altfel să numesc evaluarea
pozitivă la care recurg pentru a-i stimula, adică însuma-
rea răspunsurilor corecte, ignorând pe cele greşite ori
temele nefăcute. Propria experienţă de elev m-a îndem-
nat să cred că o notă mai mare decât valoarea răspunsu-
lui îl determină pe discipolul mai puţin studios să se în-
treacă pe sine în evaluările ulterioare pentru a-şi merita
nota; desigur, aici nu includ şi eşecurile didactice, mă
refer la codaşii aceia care se bucură vremelnic că m-au
păcălit cu nota, uitând că în semestrul al doilea parcurg
materia tot cu mine.
Mă hotărăsc, aşadar, să aplic procedeul la o
clasă a opta, care-mi devenise foarte plăcută datorită
comportamentului vioi şi dinamic, în ciuda orei şapte
treizeci la care începeam să lucrăm împreună. Majori-
tatea clasei dobândise note foarte mari pe merit, însă mă
nemulţumeau câteva chinuite note de cinci şi mă gân-
desc că posesorii lor, pe semestrul al doilea, ar putea
depăşi pragul psihologic al cinciului, dacă le-aş ridica
nota la şase.
Provoc, pe neaşteptate, la ultima oră, o recapi-
tulare tip brainstorming, la care nu scapă nimeni neîn-
trebat, notez răspunsurile pozitive, adun punctuleţele
acumulate la oral cu cele obţinute la portofolii şi, în
fine, rezultă nişte note splendide care-i bucură atât pe
elevi, cât şi pe mine. Nici o medie de cinci, chiar dacă,
elevul Nicolae, ultimul din clasă, cu toate strădaniile,
nu ştiuse mai mult decât rândul trecut. Comunic doam-
nei diriginte rugămintea de a le trece dumneaei mediile
în carnete pentru că nu am mai apucat.
Zis şi făcut: conştiincioasă, doamna dirigintă
le-a trecut mediile în carnete, a comentat rezultatele
bune felicitându-i, le-a atras atenţia să verifice corecti-
tudinea mediilor având în vedere perspectiva repartiţiei
la liceu din vară. Elevul Nicolae, primindu-şi carnetul
se arată nedumerit:
- Doamna dirigintă, la mine în carnet este o
greşeală.
- Unde? vino cu carnetul să verificăm în cata-
log.
- La latină mi-aţi trecut media şase şi mie îmi
iese cinci, reclamă el.
114
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
- Ba nu, iată, şi în catalog este aceeaşi medie,
şase.
- Atunci doamna de latină mi-a greşit media,
insistă cu convingere în dreptatea sa, elevul Nicolae.
- Hai să verificăm media, propune amabilă di-
riginta şi adună, împarte notele, da, e bine, media e co-
rectă, iese fix şase, conchide doamna.
- Nu se poate, doamna dirigintă, n-are cum să
iasă, nu se lasă Nicolae deloc. Eu am un doi şi un opt;
iar doi şi cu opt face zece, împărţit la doi face cinci!
socoteşte el, arătându-se cu mult mai priceput la aritme-
tică decât la latină.
- Dragul meu, explică diriginta, încercând să
nu-şi piardă răbdarea, dar ai mai primit o notă, un opt,
la ultima ascultate, atunci când doamna profesoară v-a
ascultat pe toţi. Deci, doi şi cu opt şi cu opt face opt-
sprezece, împărţit la trei, face şase! Aşadar e bine! Me-
dia e corectă!
- Nu, nu putea să-mi dea doamna nota opt pen-
tru că eu am răspuns prost la toate întrebările! Sigur mi-
a trecut nota altuia, argumentează cu temei şi cu multă
hotărâre elevul Nicolae, lăsând mută pe doamna diri-
gintă care promite în final să cerceteze situaţia recla-
mată şi dacă se va dovedi că nota opt nu-i aparţine dom-
niei sale, să rectifice media şase cu cinci.
Uluită, îmi atrage atenţia că am o sesizare din
partea elevului Nicolae care reclamă că i-am dat o me-
die mai mare decât a obţinut el, dovedind că, în ce-l pri-
veşte, cinstea întrece cu mult gradul de inteligenţă, şi
chiar anulează simţul conservării.
Vacanţa a amânat o vreme problema Nicolae.
Revenind la şcoală, observ că domnul Nicolae s-a mutat
din ultima bancă în a doua iar la ore ridică permanent
mâna să răspundă, însă cu sprâncenele încruntate, dega-
jând o supărare profundă pentru aceea că e nevoit să
achite datoria veche, de a justifica un opt ce nu-i aparţi-
nea. Sincer deranjat de disconfortul pe care i l-am creat,
acum învăţa chinuit şi cu opinteli ca pentru a onora
avansul acelui blestemat de opt pe care nu-l solicitase.
Din toţi ce treizeci şi doi de elevi care primiseră
un punct în plus la evaluare, singur elevul Nicolae, cel
mai slab din clasă, şi-a propus să-mi demonstreze prin
aplicaţia în micro-sistemul clasei, cum, într-o comuni-
tate ca a noastră, postdecembrist-românească, e foarte
adevărată constatarea că, iertate fie-mi cuvintele, numai
prostul e cinstit.

Dorina MĂGĂRIN
Toamna infidelităţilor
- Îmi iubesc surorile, vorbea afectat Vincent,
dar parcă pe ea, pe Francine, o iubesc mai mult, poate
şi datorită faptului că e mezina noastră şi pentru că eu,
fratele cel mare, am vegheat ca viaţa ei să fie frumoasă
şi lină, dar viaţa i-a fost presărată cu multe nevoi, nu am
putut să-i fiu aproape de fiecare dată. De dragul tău a
început să reînveţe româna. Şi-a cumpărat Limba ro-
mână fără profesor, curs intensiv şi după ce a parcurs
câteva pagini, m-a sunat şi mi-a spus: Cum ai putut să
înveţi o astfel de limbă, frate-miu? E atât de greoaie, cu
„î”, „ă”, „ţ”, „ş”, este un dezastru! Am vrut să învăţ
româna ca să mă înţeleg mai bine cu Felicia, dar prefer
să mă limitez doar la acestă tentativă... Vincent zâmbi
şi pentru o clipă, ochii săi de un albastru şters, au căpă-
tat intensitatea culorii de-altădată...
Afară ningea, ningea cu frunze şi-n
valsul frunzelor pustiite de-atâta dor de primăvară,
Francine simţea că se contopeşte cu durerea foiţelor
marmorate de brumă. Încerca să-şi decodifice anxieta-
tea ce i se înfiripase în suflet şi-acea stare ce i-a cotropit
întreaga fiinţă nu îi dădea frâu liber bucuriei. De ce s-ar
bucura? Ar avea motive de bucurie?... De ce nu s-ar bu-
cura? Psihanaliza focului trăit alături de bărbatul ce se
deda la orgii, viaţa tranzitorie din rezervaţia indiană de
la Wendake, toată tinereţea ei se derula prin faţa ochilor
ca un film de desene animate în care Woody, ciocăni-
toarea buclucaşă, cu al său râs genial, parcă ar fi ieşit
din ecranul televizorului, ar fi cuprins-o de după umeri
cu aripile şi i-ar fi glăsuit aşa ca oamenii: Hă-hă-uă-hă,
hă-hă-uă-hă, vezi, ce ţi-am zis?... Uneori o bântuia tre-
cutul şi îşi actualiza amintirile. Din când în când poves-
tea cum în urmă cu foarte mulţi ani se afla în capitală,
la una dintre surorile babacului. Francine stătea în su-
fragerie, iar cei trei verişori, ghiduşi din fire, se jucau în
aceeaşi cameră. Soră-mea asculta la radio Lacul lebe-
delor, muzică transmisă dela Opera Naţională Română.
La ora 21 şi 20 de minute, radioul a început să bârâie,
iar la scurt timp nu a mai difuzat nimic. Candelabrul cu
şapte braţe de cristal, care avea patru becuri ţuguiate
arse, a început să se balanseze. Francine nu a dat
115
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
importanţă. A crezut că suportul bogat ornamentat se
clătina din cauza neastâmpăraţilor care săreau ba pe pat,
ba pe masă, care fugeau prin tot apartamentul, chiţăiau
ca şoarecii, răsturnau scaunele şi se ascundeau. Era cu-
tremur. Soră-mea avea 20 de ani şi 5 luni. De patru luni
nu mai lucra, se îmbolnăvise. A stat trei săptămâni în
spital, la secţia de contagioase. Doar eu şi mama o vizi-
tam, dar nu mergeam în salon de teamă să nu ne îmbol-
năvim. Stăteam în stradă şi îi vorbeam printre ocheţii
gardului de sârmă ruginită. După două luni, tata care era
preşedintele sindicatului la uzina în care lucra şi suri-
oara i-a spus să se lase de treabă. Francine vorbea cu
emoţii de-acel 4 martie 1977. Spunea că atunci când s-
a îmbolnăvit, a hotărât să se sinucidă. Îşi pierduse inte-
resul pentru activităţi pe care le făcea înainte de a suferi
moral, avea insomnii, se simţea neajutorată, avea o per-
manentă stare de nelinişte însoţită de palpitaţii. In-
tenţiona să se ducă la gară şi să se arunce în faţa unui
tren accelerat sau marfar, nu conta. A venit cutremurul,
auzea la televizor cum creştea numărul morţilor. În acea
seară, după ce i-a trecut panica, soră-mea a renunţat la
ideea sinuciderii, gândindu-se că poate oamenii aceia
au pierit pentru ca ea să traiască. De-atuncea, Francine
obişnuia să sărbătorească ziua de 4 martie ca pe o vic-
torie. Gândurile astea i le-a spus fiului ei şi mie, acum
vreo trei ani. Francinei îi intrase în cap că ar putea să
trăiască aşa cum îşi duceau existenţa indienii. Originile
materne erau adânc înfiripate în întreaga ei fiinţă şi-a
purces spre necunoscut încrezătoare, dar nu a rezistat
decât vreun an. Deşi a adoptat în mare parte modul de
viaţă al populaţiei indigene, dorul de Nestor, fiul ce
trăia în metropolă, legăturile viscerale, au făcut-o să re-
nască ca pasărea Phoenix.
- Spune că este comunistă, continuă în derâdere
Vincent, dar ea n-a citit nicio carte despre comunism.
Când i-am dat spre lectură un volum despre teoria soci-
alismului ştiinţific a lui Karl Marx şi Friedrich Engels,
a aruncat cartea cât colo. Tot ce ştie legat de ţara voastră
sunt legendele despre voievodul Vlad Ţepeş... dar e pu-
dică. Când vreau să o necăjesc, îi spun: Francine te-am
văzut dezbrăcată. Căci da, când era cât o gămălie sau
cât un bob de piper ori cât un bob mazăre sau cât un
boboloş, eu îi schimbam scutecele ude şi murdare de
urină, de culoare pală şi de scaune gălbui, urât mirosi-
toare, cu scutece albe ca spuma laptelui, din finet pufos.
Pe-atunci nu exista pampers. Tot eu eram cel care o pu-
nea în rotobilul de lemn, meşterit de tata, rotobil ce era
vopsit într-un galben ţipător şi un verde la fel de strident
ca şi galbenul sau o plimbam în căruciorul cu coviltir
de culoare rozalie, cu picăţele negre. Dar Francine su-
feră de la o vreme încoace. L-a părăsit pe soţul ei fiindcă
nu mai rezista ieşirilor lui de-acasă şi din public. Se îm-
băta ca porcul şi începea să turuie vrute şi nevrute, să
urle, să se ia la harţă cu toţi cei care se uitau câş la el,
altfel era bărbat de treabă şi artist. Când erau tineri,
mulţi le invidiau cuplul, erau de nedespărţit, mereu ve-
seli, mereu încrezători şi le stătea atât de bine împreună,

însă bărbatul de care s-a îndrăgostit soră-mea, bărbatul
care i-a fost alături în momente grele, bărbatul ce-a iu-
bit-o în treacăt, dar s-a îndoit de dragostea ei fiindcă
viaţa e dură şi nu merită să avem regrete, a înşelat-o
pentru un pumn de bani, însă paralele nu rezolvă pro-
blemele nimănui, nici iubire, nici alinarea suferinţei,
nici cumpărarea vieţii! Doar dragostea poate să rezolve
multe şi ea, Francine spera că îşi va umple golul lăuntric
avându-l aproape pe fiul său. Un concurs de împrejurări
inevitabile ne fac să fim mai buni sau mai răi, mai tole-
ranţi sau mai intransigenţi, mai optimişti sau mai scep-
tici. Cert e că la o năpastă vezi cu adevărat cine îţi ră-
mâne alături. Cu fostul cumnat m-am înţeles foarte
bine, eram ca fraţii, deşi între noi era o diferenţă de vâr-
stă destul de mare. Soţul Francinei a fost istoric, speci-
alist în istorie religioasă. Am vizitat împreună mănăsti-
rile din Moldova, multe biserici din Bucureşti, dela Iaşi,
din Târgovişte... A fost un bărbat şarmant, cu multe suc-
cese la femei..., un om cultivat, erudit, poliglot. Ţin
minte că în timp ce ne perindam pe la diverşi cunoscuţi,
un amic de-al cumnatului meu i-a dăruit o caricatură
care avea un postscriptum de genul: Bărbatul fatal... ti-
nerele să-l viseze, doamnele să vibreze, babele să of-
teze... Vorbea perfect şapte limbi străine. Pe mine m-a
iubit ca pe un frate, ca pe un complice - când vorbeam
despre istorie, despre femei (da, da!), despre filozofie şi
înţelepciune... Mi-a oferit ospitalitatea în nenumărate
rânduri. Înainte de a-mi deveni cumnat, Luca a mai fost
căsătorit de două ori, când era tânăr, în România cu o
moldoveancă de-a lui şi în Franţa cu o domnişoară ce
era din prin Regiunea Lorena. Am cunoscut-o pe franţu-
zoaică, era doctoriţă, se numea Renée, era o femeie
bună la suflet şi-avea un aspect plăcut, cu păr roşcat,
mereu coafată şi multe pistrui pe faţă. Renée era tot tim-
pul bine dispusă, mereu făcea glume. În familie, Renée
şi Luca vorbeau franţuzeşte şi româneşte. Pe româncă
n-am cunoscut-o personal, dar i-am vorbit de câteva ori
la telefon. Acum ar fi bătrână, ar avea între 97 şi 99 de
ani. Luca a divorţat cu mult înainte să o cunoască pe
soră-mea, a avut parte de istorii de dragoste care s-au
sfârşit înainte de-a o cunoate pe Francine şi viaţa a con-
tinuat. Cu celelalte neveste n-a avut copii, cu soră-mea
l-a avut pe Nestor. Francine l-a iubit mult prea mult pe
Luca. Şi eu am ţinut la el şi l-am însoţit până la sfârşitul
vieţii, chiar dacă nu mai făcea parte din familie. Adese-
ori prietenii adevăraţi îţi sunt mai apropiaţi decât nea-
murile. Noi am fost amici şi rude. Mergeam mereu la
el, la spital, timp de luni de zile. Luca s-a stins din viaţă
într-un salon dintr-un spital de contagioase, în noaptea
de 19 spre 20 aprilie, după ce pe 7 martie a împlinit vâr-
sta de 65 de ani, iar eu am revenit la ceva… La scurt
timp după divorţul de Luca, Francine a aflat cu stupoare
că unicul bărbat din viaţa ei a fost secerat de HIV.1 De
teamă că s-a infectat şi ea, Francine şi-a făcut imediat
1HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human
Immunodeficiency Virus (Virusul Imunodeficienţei Umane;
SIDA)
116
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
analizele. Nu vrei să ştii prin ce-a trecut până a aflat re-
zultatele! Fiul lor, care nu a urmat nicio facultate, e
brânză bună în burduf de câine, dar a moştenit talentul
la desen al tatălui său, are propriul salon de tatuaje şi
câştigă bine. De câte ori se internează soră-mea la
Salon Blue, după o zi sau două mă sună. Sunt singurul
din familie care o vizitează în locul acela. Ceilalţi spun
că nu o pot vedea sedată. Nici eu nu pot s-o văd în mo-
mentele acelea, în care are o pierdere de legătură tem-
porară cu mediul ambiant, dar mă duc de fiecare dată,
chiar dacă nu-mi face bine s-o văd aşa cum este atunci
când urmează terapia chimică psihotropă. Francine mă
sună şi mă roagă să-i duc ţigări. Fumează ca turcu.
Acolo nu are voie să tragă din ţigară. Când este acasă,
îşi face singură ţigările, îşi cumpără câte o cutie meta-
lică cu frunze de tutun mari şi moi, frunze uscate, de
culoarea cafelei prăjite, le toacă mărunt-mărunt şi mai
cumpără zeci de foiţe fine, transparente, de hârtie. Când
vrea să fumeze, ia câte o foiţă de hârtie, o pune cu
sfinţenie pe masă, presară tutunul, apoi răsuceşte foiţa,
face un mic sul din foiţa umplută cu tutun, dă cu limba
pe marginile foiţei şi astfel lipeşte sulul, apoi îl aprinde
la unul din capete. Când merg la ea, cumpăr câte şapte
pachete cu ţigarete Kent, cu capsulă de mentol, ieşim în
parcul spitalului şi în timp ce ea mestecă câteva ţigări
aşa cum ar mesteca lame de gumă Wrigley’s Spearmint,
gumă ce-i place foarte mult, încă din copilărie, poves-
tim de una, povestim de alta... Francine se uită la ţigara
aprinsă ca la o icoană. Trage cu aviditate fumul în piept
şi-apoi îi dă drumul pe nări. Pe vremuri fuma BT, îşi
făcea rost de cartuşe cu ţigări de la o prietenă căsătorită
cu un marinar, stabilită prin Galaţi, apoi în Constanţa.
Câteodată o găsesc pe soră-mea în cămaşa de forţă şi
asta îmi aminteşte iar şi iar de tarele moştenite de la
mama. Totuşi, mama nu a sfârşit într-un ospiciu, a murit
acasă, în urma unui accident vascular cerebral. Plecând
din locul în care se duce Francine, tot mai des şi mai
des, îi las întotdeauna pachetul început, restul ţigărilor
le pun în torpedoul maşinii pentru o altă vizită. Înainte
de-a mă duce de la ea, o pun să-mi promită că nu va
fuma în cameră şi ea îmi făgăduieşte, iar eu ştiu că se
va ţine de legământ... Dar azi am întârziat, am trecut pe
la casa ei de pe Strada Speranţei, înainte de-a merge ca
s-o vizitez în locul în care nu-mi face nici o plăcere. M-
a rugat să-i duc montonul din blană de bizon. Auzi, pal-
ton de blană în spital! Mi-a spus că-i este frig şi vrea să-
l folosească drept pled. Oprind maşina la imobilul ei, i-
am găsit casa devastată. În toate camerele, luminile can-
delabrelor erau aprinse. Cele două televizoare funcţio-
nau la maxim. Uşile dulapurilor erau deschise şi peste
tot erau aruncate alandala haine, tacâmuri, bijuterii, fo-
tografii. Am păşit cu greu prin casa cu ciurucuri. Nu am
mai căutat nimic. Am sunat la poliţie, mi-am dat datele
din legitimaţia de lucru, altceva nu aveam la mine, apoi

am fost prin vecini şi i-am întrebat dacă au văzut ori au
auzit ceva din casa soră-mii. Nimeni nu ştia absolut ni-
mic. Cuprins de un sentiment straniu, am urcat în
maşină căci ceva îmi dădea ghes să purced la drum şi
mi-am continuat traseul ca un smucit. Am ajuns, am su-
nat la poartă. Mi s-a spus ca soră-mea se află în parc. Pe
suprafaţa întinsă de teren erau straturi, straturi de flori,
tufănici de diferite soiuri şi rondouri de panseluţe. Cri-
zantemele mari, altoite, de culoare albă, galbenă şi mov
mi-au atras atenţia de-ndată ce-am păşit pe alei. M-am
apropiat de o floare albă, crescută peste nivelul celor-
lalte, ce părea că priveşte în juru-i ca o suverană. I-am
mângâiat solzii striaţi şi am tras adânc în piept mirosul
reginei florilor. Am orbecăit mai departe în căutarea
mezinei. O veveriţă gri, cu coada stufoasă de parcă ar fi
fost inflorescenţa în formă de panicul a sorgului, mi-a
tăiat calea şi m-am luat după ea ca un paj. Am ajuns
lângă un balansoar de lemn, gata-gata să-şi piardă tră-
inicia, prins cu nişte lanţuri groase de trunchiul unui nuc
desfrunzit. În el se afla Francine. Era îmbrăcată ca o in-
diancă. Părul lung, altădată de un negru intens şi strălu-
citor fiindcă îşi dădea mereu cu ulei de păr nutritiv,
acum grizonat, prins cu o agrafă sidefată, de forma unei
meduze, i se unduia pe rochia de un maro deschis, cu
nişte modele bizare, întruchipând şarpele kundalini şi
lanuri fremătătoare de grâu, în diferite nuanţe de galben
şi portocaliu. La gât avea o salbă de mărgele semipreţi-
oase, ochi de tigru, şirag dăruit de mine la o aniversare.
Adormise citind poezia Vaza spartă a lui Sully Prud-
homme şi ascultând la un minicasetofon de culoarea
azurului refrenul: Non, je ne suis jamais seul/ Avec ma
solitude…2 Soarele nebiruit se oglindea pe chipul suro-
rii mele ce se asemăna uimitor de bine cu cel al mamei
dispărute, iar faţa surorii plecate pe tărâmul Câmpiilor
Elizee parcă ar fi grăit răguşit, sincopat: Nu mă tem de
tine, moarteo, da, nu mă tem!
- Frumos, nu?... Mângâind-o pe frunte am
simţit un fior. Francine dormea, dar somnul ei era întru
veşnicie căci toamna, aşa cum a răpit-o pe mama, mi-a
dus-o în ceruri şi pe Francine, pe data de 14 septembrie,
chiar de ziua ei. Ceasul de damă, din aur, ce-l avea pe
încheietura mâinii stângi, primit şi acela tot la un eve-
niment ce marca nu ştiu câţi ani de la căsătorie, ceas
primit desigur de la Luca, era oprit la ora 21 şi 20 de
minute...
Afară începu să plouă. O răpăială groaznică, de
parcă nu ar fi plouat de mult. Ciudat, dar parcă așteptam
ploaia ca pe o consolare pentru că sora mea s-a stins.
Am anunţat medicul de gardă, apoi am părăsit locul
acela îndreptându-mă spre maşină cu paşi rari, apăsaţi.
Am deschis portiera şi am luat de pe scaunul din spate
pelerina verde, un verde pal. Am tras-o peste îmbrăcă-
minte. Aveam intenția să plec, să mă plimb prin pădu-
ricea din apropiere, dar m-a străfulgerat un gând - e prea
târziu, începuse să se întunece și cerul părea acoperit de
2
(Fr.) Nu, nu sunt niciodată singur/ Cu singurătatea mea (Georges
Moustaki, Ma solitude)
117
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
un zăbranic compus din nori cenuşii, înspăimântători,
nori ce parcă ar fi prevestit sfârșitul lumii, zona aceea e
bântuită de aurolaci, așa că am făcut calea întoarsă. To-
tuși, vroiam să mă plimb prin ploaie, așa cum făceam
când eram copil, așa cum făceam în adolescență, așa
cum făceam ori de câte ori vroiam să mă simt bine cu
mine însumi. Când eram mic, pe vremea când aveam
vreo 5-6 ani, părinţii mei se mutaseră într-un alt loc, pe
o altă stradă și cumpăraseră o casă de la niște bătrâne
nemțoaice - mamă și fiică - ce au emigrat în Florida.
După ploile din timpul primăverii și verii, mai tot-
deauna răsărea soarele. Ploile erau scurte, cu stropi mari
și calzi, cu descărcări electrice, cu tunete și fulgere ce
brăzdau tot cerul, dar de-ndată ce norii erau storși de
vlagă, imediat ce se deschideau porțile cerului și apele
dădeau năvală pe pământ, pământul însetat absorbea
toată ploaia căzută și aburi calzi ieșeau din pământul
setos, iar eu ieșeam tiptil-tiptil afară din casă și stăteam
sub streașina locuinţei până ce ploaia se stâmpăra și-
apoi mă avântam desculț să plescăi cu picioarele prin
șanturile pline de apă, apă care se scurgea tumultos într-
o direcție anume, să clipocesc ca susurul apei și să mă
minunez de curcubeul ce răsărea aproape instantaneu și
dispărea la fel de repede precum apărea. Câteodată
aveam parte să văd câte două curcubee. Când şi când
mă aventuram cu Imelda, o vecină nemțoaică mai mică
decât mine cu un an și intram în șănțulețele din faţa ca-
selor noastre și meșteream diguri din pietroaie, din pie-
tricele, din bucăţi sparte de cărămidă și rămurele de co-
paci, rupte de vijelie. Dacă mamele noastre nu ne ob-
servau la timp, apucam să ne nămolim nu numai pe mâ-
ini și picioare, dar și pe haine, de parcă am fi fost bivoli
ce simțeau nevoia să se arunce în imală3 ca să se răco-
rească. Cu obiceiul de a pleca să mă plimb prin ploaie
am rămas și în adolescență, și mai târziu. Așa și-acum,
am ieșit să mă plimb prin ploaia de toamnă, am decis să
înconjur de câteva ori rotonda din faţa clădirii, ce al-
tceva era să fac?! Am citit afișul pus la basilica din
apropiere, afiş pe care scria că se va reabilita interiorul
și exteriorul bisericii pentru a pune clădirea în circui-
tul... Prea le trăgea ploaia! Pelerina a început să-mi flu-
ture ca pânza de pe catargele navelor aflate în derivă,
stropii de ploaie mă loveau mișelește peste față și am
decis să merg spre casă. Am urcat în maşină, am dat
drumul la ştergătoarele de parbriz, am intrat pe autos-
tradă. Nu auzeam nimic altceva decât ropotul ploii şi
clămpănitul celor două palete cu muchie de cauciuc,
climp, clamp, climp, clamp...Când am ajuns în fața imo-
bilului unde locuiesc, barmanii de la terasele restauran-
telor se uitau mirați la mine. Înaintam agale spre casă.
Ce s-or fi gândit? Uite-l și pe ăsta, pe ploaie și-a găsit
să se plimbe!... Am revenit la cuibul meu, le-am dat ce-
lor doi peştişori aurii pe care-i am într-un bol de pe bi-
roul din camera de lucru, nişte pureci de apă, deshidra-
taţi, am pus niște rufe la spălat, într-o mașină de spălat
3
(Reg.) Pământ mocirlos, noroios

aflată la subsolul locuinţei... Am urcat scările interioare,
am ajuns în bucătărie, am luat cele două pungi cu gu-
noaie și le-am aruncat în tomberoanele din curte, în
tomberonul galben am aruncat punga umplută cu obi-
ecte reciclabile, în tomberonul negru, punga cu resturi
menajere, apoi am ieșit pe coridorul imobilului și mi-
am tras pelerina pe cap, vrând să ies la o altă plimbare
prin ploaie. La capătul coridorului se adăpostiseră de
ploaie două mame cu doi băieţei, să fi avut vreo 4-5 ani
fiecare. Cel mai mic dintre ei se juca de-a cucu-bau cu
cel mare, stătea în spatele mamei sale și întorcând ca-
pul, și zărindu-mă, a exclamat: uite o fantomă verde
care vine spre noi! Mamele şi celălalt băiețel au întors
capul, mi-au făcut loc căci stăteau buluc în fața ușii de
la intrare și am ieșit pe stradă. La terase, în ciuda ploii
de-afară, rămăseseră câteva persoane și sporovăiau,
aşteptând sau terminând ceea ce comandaseră. O pere-
che de tineri îndrăgostiţi au trecut pe lângă mine. Tână-
rul avea mâna dreaptă petrecută pe după mijlocul tine-
rei, iar cu stânga ţinea umbrela imensă, de culoare al-
bastră, umbrelă care i-a fost smulsă din mână la o rafală
de vânt. Rămaşi descoperiţi în faţa ploii, tinerii au înce-
put să râdă şi să se sărute...
Mă întreb ce vom întreprinde ca s-o comemo-
răm pe soră-mea? O slujbă la biserică nu putem să-i fa-
cem deoarece Francine era agnostică, aşa ca mine. Eu
nu mă mai consider creştin de foarte mulţi ani. Nu sunt
ateu pentru că ateul neagă existenţa lui Dumnezeu şi are
argumente. Am fost creştin până pe la vârsta de 30 de
ani, apoi m-am îndepărtat de biserică. Nu mai cred că
Isus este un zeu, cu toate c-am citit evangheliile în gre-
ceşte cu atenţie şi am studiat într-un colegiu religios
foarte strict. Cred doar că există un prim motor imobil.
E vorba de zeul filozofilor, după definiţia lui Aristotel.
Vom
decide duminică ce vom face cu vasul în care a fost pusă
cenuşa soră-mii. Mai mult ca sigur că Nestor o să vrea
să păstreze urna funerară a mamei sale, iar eu nu pot
decât să fiu de acord cu nepotul meu, fără să-mi pese ce
spun celelalte rude de sânge, indiferent ce are de gând
să facă apoi. Nu ştiu de ce imaginea Francinei am aso-
ciat-o mental cu poezia Albatrosul a lui Baudelaire sau
poate că ştiu?
Troparele4 tăcerii
Cu o seară înainte de a pleca să facă practică la
spital, Simina asculta poveştile colegilor care făcuseră
deja gărzi.
- Doamnă Potifar, spuse Caranfil, ştiti ce sala-
riu are un asistent de la anestezie şi terapie intensivă, în
jur de...
- Păi, la salariul ăsta, dacă îl ai, nu se mai merită
să pleci în afară, mai ales că nici acolo nu sunt câini cu
covrigi în coadă. De când cu valurile astea de emigranţi,
4
Scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt
sau a unui eveniment religios
118
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
nu mai merg treburile cum mergeau. Ei, dacă aveam sa-
lariul ăsta în urmă cu câţiva ani, când eram şi eu de vâr-
sta voastră…, dar ştiti ce soldă aveam atunci? Se dă-
deau şapte lei pentru o gardă şi munceam de ne săreau
capacele. Când eram noaptea de gardă şi medicii stagi-
ari ştiau că sunt eu pe tură, dormeau fără probleme.
Odată, ca să mă răzbun pe unul pentru ceva ce-mi fă-
cuse, l-am sunat din oră în oră.
- Domnule doctor, avem un anevrism la salonul
zece, patul opt.
- Şi ce, nu ştii ce trebuie să faci la un anevrism?
- Ba da, dar nu aplic nici o medicaţie fără
prescripţia dumneavoastră!...
- Şi venea bombănind, consulta pacientul,
prescria medicaţia, se ducea în plata domnului şi dor-
mea mai departe, atât cât reuşea să doarmă, căci eu,
peste o oră, îl sunam din nou şi-i spuneam:
- Domnule doctor, la salonul şapte este o paci-
entă cu hipertensiune arterială şi stări de vomă.
- Nu mai vin…, fă ce trebuie făcut!
- Regret, dar până nu o consultaţi dumneavoas-
tră!...
- Eh! Uite aşa, i-am făcut-o stagiarului.Până di-
mineaţa, nu cred că i-au dat ochii în gene. Glumeam, ce
altceva puteam să facem?
După orele din sala de demonstraţii, Simina îl iscodi pe
Caranfil:
- Caranfile, nu mai vrei să te întorci în Portugalia,
ce zice soţia ta?
După un oftat prelung, acela îi răspunse:
- Ce să spună, mititica, îi este greu şi vrea să
trăim ca o familie normală, dar ce mai este normal în
ziua de azi? Am revenit în ţară după ani, am plecat în
Portugalia imediat ce am terminat liceul, am lucrat la
un medic, m-a dat în somaj…, în final am decis să vin
acasă şi să urmez şcoala de asistenţi. E greu în străină-
tate cu recunoaşterea diplomei. Cer trei sau cinci ani de
experienţă şi, crede-mă, dacă aş prinde un post bine plă-
tit la noi, nu m-aş mai întoarce la ăia! Aici o am pe
mama, pe bunică-mea, am casă, maşină, ce altceva îmi
mai trebuie?! Nevastă-mea e din Chişinău. Acolo viaţa
e mult mai grea, ăia sunt palma pe cur, vai de ei! De-aia
am şi ales-o pe-a mea, e o femeie hotărâtă, învăţată cu
nevoile…
La ora şase şi patruzeci şi cinci de minute i-a
sunat deşteptătorul. Cine naiba şi-ar mai păstra un ceas
care să sune? Alţii şi-ar fi pus mobilul. Simina era mai
demodată. Şi-a păstrat ceasul rusesc Pobeda. Îl avea de
la vârsta de şase ani şi încă mai era valabil. S-a îmbrăcat
ca o noctambulă, a luat câteva guri din ceea ce şi-a pre-
gătit de cu seară... Doar ecoul paşilor ei se auzeau pe
străzile proaspăt pietruite de pietrarii italieni, cu bani
din fonduri europene. De teamă să nu alunece, că nu ştia
să se dea pe gheaţă, nu s-a dat pe derdeluş nici în copi-
lărie, Simina era preocupată pe unde păşea. Din loc în

loc biluţe stacojii-maronii picate din coroana teilor îi
pocneau sub botine de parcă ar fi fost nişte artificii
aprinse şi ramuri aciculare din vreo două-trei specii de
conifere înfrumuseţau asfaltul străzilor pustii. Sigur
mama-natură este cea mai destoinică ţesătoare şi bătrâ-
nele noastre când se adună să ţese la război îi urmează
cu râvnă exemplul.
Ora şapte şi câteva minute... în camera de
gardă, un bărbat tânăr, înalt cât un munte, cu un păr bo-
gat, cârlionţat, cu un lănţug de aur la gât, între treizeci
şi patruzeci de ani, îmbrăcat în costum de doc de cu-
loare albastră. Simina s-a apropiat încrezătoare de el:
- Bună dimineaţa! Sunt elevă la Colegiul „Ma-
dona Dudu” şi am venit în practică la secţia dumnea-
voastră.
Tânărul o cam privi de sus pe cutezătoare şi o-
ntrebă:
- Aţi vorbit cu doamna Ririna, asistenta şefă?
- Da, a vorbit doamna Clotilda Potifar, asistenta
ce se ocupă de practica noastră. Mă pot schimba undeva
de haine, îmi pot lăsa undeva lucrurile?
Deschizând o uşă de pal, aflată după dulapul de
fier, vopsit în alb, cu geamuri transparente, prin care se
zăreau fel de fel de cutii şi cutiuţe pline vârf cu fiole de
diferite culori, cu seringi de unică folosinţă, ace, truse
de perfuzii, ... asistentul îi răspunse:
- Da, puteţi s-o faceţi aici, numai să închideţi
uşa!
Simina s-a dezbrăcat repejor, a luat trusoul de
spital, costumul alb ca fulgii de nea ce au început să
plutească anemic pe-afară, şosetele albe ca spuma lap-
telui pe care îl mulgea mamaie de la Joiana, văcuţa cu
botul întotdeauna plin de bale şi un uger mare cât o zi
de post, şlapii albi, cu bonturi. A dat pe fugă prin părul
moale ca puful puilor abia ieşiţi din găuace cu un piep-
tăn din os, apoi şi l-a prins cu o agrafă. Îi lipsea bo-
neta.A ieşit din vestiarul improvizat şi a intrat în camera
de gardă. Acolo era o doamnă doctor, îmbrăcată într-un
costum elegant, dungat, cu diferite nuanţe de violet:
- Bună dimineaţa! Mă numesc… şi am venit în
practică.
Doamna care nu s-a prezentat cine e, i-a zâmbit
şi şi-a văzut mai departe de filmul pe care îl urmărea pe
internet. Simina şi-a lăsat trăistuţa de pânză neagră ca
funingina, brodată cu mărgeluţe multicolore, în care
avea cheile de la casă şi buletinul, pe pultul din spatele
unui fotoliu de muşama, negru ca tăciunele, a făcut
roată pe călcăie şi-a ieşit din camera de gardă. Între ca-
mera de gardă şi salonul suferinzilor era un mic coridor,
cu o ferăstruică ce era umplută de ghivece cu crăciuniţe
a căror pupi dădeau în floare. L-a străbătut în doi timpi
şi trei mişcări. Era deja la patul unei muribunde. Tână-
rul care îi făcuse o primire nu tocmai cordială, se stră-
duia din răsputeri, împreună cu o altă persoană de-a lo-
cului, să o menţină pe linia de plutire. I-au făcut masaj
toracic, i-au aplicat şi câteva electroşocuri. Totul părea
5
Iov 17, 14-15
119
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
în van. Liniile aparatului se uniformizau, cea roşie, cea
verde, cea galbenă, cea albastră... Asistentul, cu paşi de
uriaş, a străbătut salonul şi s-a oprit lângă doctoresa ce
nu ieşise încă din tură. Dezamăgit, oarecum, bâigui:
- Pacienta din patul şase...
- Las-o să se ducă! A mai făcut până acum de
trei ori stop cardiac. Nu mai avem ce face!... Când zic
gropii: Tu eşti tatăl meu! Şi viermilor: Voi sunteţi
mama şi sora mea! Unde mai este atunci nădejdea
mea? 5
Am început bine ziua, horror, gândi Simina.S-
a uitat la ceasul oval, din plastic, ce era atârnat pe pere-
tele dintre cele două geamuri imense de termopan. Era
ora şapte şi patruzeci şi cinci de minute. Până la ora no-
uăsprezece ce-o să mai urmeze?
Una din cele trei infirmiere a venit cu o candelă
aprinsă şi a aşezat-o pe noptiera de lângă patul deceda-
tei. Aceea avea deja unghiile albastre-vineţii, iar ochii,
cuprinşi de midriază, păreau că privesc undeva departe,
tare departe, dincolo de tavanul alb al salonului, dincolo
de acoperiş, înspre zările neştiute de nimeni. La scurt
timp au apărut doi malaci, de la morgă. Au luat defuncta
cu tot cu cearceaf, au pus-o pe-o targă, au acoperit-o cu
o velinţă şi duşi au fost. Infirmierele s-au grăbit ca fur-
nicile să schimbe patul. Pacienta de vizavi, bolnavă de
Alzheimer, privea cu ochii daţi peste cap toată scena.
Ce pricepea oare din tot ceea ce se întampla în juru-i şi
ce nu pricepea? Până unde era normalul, până unde
anormalul? Pe fişa ei era trecut la diagnostic: intoxicaţie
voluntară cu medicamente.
- Cum poate fi intoxicaţie voluntară, gândi Si-
mina cu voce tare, dacă pacienta are Alzheimer?
- Locuieşte la ţară cu fie-sa, veni răspunsul de
la o infirmieră. Este internată de-o lună de zile la noi.
Să fi văzut cum a fost când au adus-o aici!
La patul cinci, o pacientă de 62 de ani, transfe-
rată de la oncologie. O infirmieră ce avea faţa plină de
semne ca de vărsat de vânt, a venit cu o măsuţă pe care
era o trusă cu fel de fel de instrumente medicale, cutia
cu pansamente sterile, sticluţe cu betadină, apă oxige-
nată, alcool,... A ridicat cearceaful pătat de scurgerile
de la rana pacientei, i-a desprins leucoplastul, a aruncat
pansamentul în taviţa renală, apoi, aruncându-şi ochii
spre Simina i-a spus:
- Curăţ-o şi panseaz-o, trebuie s-o faci ca să te-
nveţi, vrei să ajungi asistentă!
Simina a căutat câteva bucăţi de aleză, le-a pus
pe pat, lângă trupul pacientei, a luat un boboc din tifon
cu foarfecele sterile. Infirmiera a turnat cu mărinimie
betadină. Simina a început să curaţe tegumentele din
prejurul plăgii, să arunce pansamentul, să ia un alt bo-
boc, să şteargă iarăşi tegumentul, în forme circulare, bo-
gate, mari, mici, tot mai aproape de rană, până ce a
ajuns la miezul problemei. Rana, carne vie, o gaură de
vreo trei degete lăţime, plină de puroi galben, vâscos,
ce părea că se revarsă dintr-un hău fără fund. A

schimbat nu ştiu câţi bobocei. Infirmiera a săltat cu o
mână burta pacientei, care se revărsa în pliuri ca la o
fustă plisată. A şters-o cu betadină şi pe-acolo, s-a apu-
cat să pună pansamente pe rană, un strat, încă un strat,
mai gros, tot mai gros. Când infirmiera a adus leuco-
plastul, pacienta a refuzat să i se fixeze pansamentul:
- Nu vreau locoplast, doamnă dragă, nu vreau
locoplast, nu ştii ce rău este când îl tragi de pe piele!
- Cum vreţi să vă stea pansamentul dacă nu e
fixat cu leucoplast? O să cadă când vă mişcaţi!
- Cum să pice, când eu nu mă rădic din pat, nu
vedeţi că tot aici îmi petrec veacul, atunci cum o să
cază?
Infirmiera, făcându-se că nu a auzit ce i s-a
spus, a reuşit să-i fixeze pansamentul în partea de sus.
- Uite, ce-mi face, doamnă dragă, nu ţi-am spus
să nu-mi pui locoplast?
- Bine, nu-ţi mai pun, dacă nu vrei, dar cum să
fixez pansamentul?
- Cu pampers, aveţi pampers?
- Da, avem!
- Atunci, cu pampers!
Infirmiera a dispărut pentru câteva momente şi
s-a întors cu două bucăţi de pampers. I-a făcut pacientei
toaleta intimă, a desfăcut două bucăţi de pampers, a pus
una jos şi alta deasupra, pe rană.
- Acum, mă ajuţi să schimbăm patul?
- Da, vă ajut, a răspuns Simina şi au răsucit îm-
preună cearceaful murdar, au întors pacienta, au fixat-o
cu o pătură ce-o avea la picioare, au întins cearceaful
scrobit şi curat ca lacrima, l-au întins bine-bine, l-au fi-
xat la colţuri, apoi au răsucit pacienta pe partea curată
şi au repetat figura cu cearceaful. Practicanta a răsuflat
uşurată. Şi-a îndreptat spatele şi s-a prelins spre camera
de tratamente.
Tânărul asistent luase la puricat fişele paci-
enţilor. Citea tratamentul ce trebuia făcut fiecărui bol-
nav, apoi îi spunea practicantei să ia antibioticele din
cutiuţele de carton aranjate pe o cotruţă din rigips, situ-
ată deasupra mesei pe care erau aşezate fişele bolnavi-
lor, glucoza, insulina, să facă tratamentul fiecăruia.
După, s-au apucat să aspire secreţiile din sondele nazo-
gastrice. La unii bolnavi se auzea un hârâit ca la motorul
înfundat al unei maşini ramasă fără benzină ori fără mo-
torină. Când au ajuns la cel de-al patrulea, după ce au
aspirat secreţiile altor trei pacienţi, privind secreţiile as-
pirate de la plămânii bolnavului, orezul cu lapte şi nucă
de cocos, precum şi cafeaua, luate la micul dejun, i-au
venit pe gât. Noroc că avea masca pe faţă şi nu putea
nimeni să vadă că Siminei îi venea să vomite. S-a stre-
curat afară, pe coridor. Geamul care era larg deschis,
dădea într-o curte plină de moloz. Ce privire sinistră
pentru un pacient! Era înspăimântătoare chiar şi pentru
un om sănătos, darmite pentru un bolnav. Revenind în
camera de gardă, tânărul asistent luase o caserolă plină
cu pansamente şi-a început să scoată câteva.
- Haideţi, să facem boboci, ştiti să-i confecţio-
naţi, uite aşa!
120
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Împăturea o bucată de pansament în două, în formă de
triunghi, aşa cum se împăturesc batistuţele colorate ce
se pun în buzunarele hainelor bărbăteşti, o punea pe ara-
tător, o răsucea de la bază spre vârf, apoi trecea folomo-
cul pe după deget. A repetat operaţia cu mai multe bu-
căţele de tifon. Practicanta i-a urmat exemplul. Când s-
a considerat că au făcut destui boboci, s-a sigilat case-
rola şi asistentul a dat să plece.
- Unde mergeţi?, a întrebat practicanta.
- Să le sterilizez, a venit răspunsul.
Simina s-a luat pe urmele asistentului. Au tre-
cut de uşa pe care scria bloc operator, au cotit-o la
dreapta, apoi la stânga şi a văzut că asistentul a lăsat
caserola pe o măsuţă din faţa unei uşi, după care erau
aliniate mai multe aparate mari cât o zi de post. Erau
maşini automate folosite pentru dezinfecţia materiale-
lor şi a instrumentelor sanitare. Revenind în camera de
gardă, doctoresa ce tocmai a sosit şi era pe aceeaşi tură
cu asitentul l-a întrebat, avem colegă nouă? Fără să
aştepte vreun răspuns, a întins mâna dreaptă şi a s-a pre-
zentat: Fedora Evan.
- Nu sunt colegă nouă, sunt practicantă, a răs-
puns Simina.
- Şi unde lucraţi?
- În învăţământ.
- Aveţi un serviciu aşa de frumos!... Şi mie mi-ar
plăcea să lucrez cu copiii, cu cărţile... De ce aţi ales să
faceţi tocmai meseria asta, doamnă Simina?
- Ca să mă pot ajuta pe mine, în primul rând,
apoi pe alţii. Acum nouă ani, când mama îmi era bol-
navă, fiul meu, student prin anul întâi, mi-a spus:
- Mamă, eu nu voi face pentru tine ceea ce faci
tu pentru bunica. Tu nu mai eşti fiica ei, eşti sclava ei,
tu nu mai ai viaţă personală... Nu spun că nu voi plăti o
femeie care să te îngrijească, dar eu...
- M-au durut mult vorbele lui, dar i-am apreciat
sinceritatea. Cum eram afectată de cele spuse, m-am
destăinuit mamei, care şi ea, tulburată, mi-a spus:
- Eeiii, Simină, Simină! Eu n-o să mai fiu pe
lume, păcat că nu ai o fată! Fetele sunt mai miloase.
Uite, eu ce m-aş fi făcut dacă nu te aveam pe tine? Şi
nu am vrut sa te nasc… Când eram acasă, la ţară, stă-
team de multe ori şi priveam pe geam şi priveam până
mi se făcea urât. Mă uitam să văd care cum venea ca-
reva la fântână ca să ia apă. Dacă vedeam că rămâne
vreo găleată cu apă în butoi, ieşeam să iau ce rămânea
de la alţii căci frate-tu, deşi este copilul meu şi venea
zilnic la fântână după apă, îşi trăgea apă, umplea butoa-
iele şi pleca. Nu venea şi el să întrebe, măi, mamă, ai cu
ce găti, ai după ce bea vreun strop de apă? Nu trecea să
mă vadă decât când luam pensia şi când îşi mai amintea
de vreun lucru pe care venea să-l ia şi… l-am purtat în
pântece, mă doare! Aşa şi tu, Simină, biata de tine! Ai
băiat, n-o să găseşti milă, cine ştie cine îi va suci
minţile? Va da după nevastă, după noră!
Peste câteva zile, fiul meu dându-şi seama că a
greşit, a încercat să dreagă braga... După ce a murit

mama, după ce a trecut perioada de doliu şi mi-am adu-
nat, m-am apucat să fac şcoala.
- Vă înţeleg! Poate şi eu ar trebui să mă apuc să
urmez şcoala de asistente. Mi-aş găsi mai uşor de lucru
în străinătate, ce ziceţi?
- Nu ştiu, dumneavoastră ştiti mai bine!
- Să nu credeţi că nu-mi place meseria mea, că
nu îmi place ceea ce fac, dar parcă aşa am nevoie de o
schimbare! Mi-am crescut singură fetiţa. Ştiu cum este
când ţi se strânge mormanul de haine nespălate, cam cât
dulapul ăsta, când ajungi acasă şi nu ai idee pe ce să pui
mâna mai întâi, să faci mâncare, curăţenie sau temele
pentru a doua zi. Puneam la maşină câte un rând de ha-
ine pe care nici nu apucam să le calc, de multe ori. Le
îmbrăcam aşa şi eu şi fiică-mea şi o duceam cu tramva-
iul la şcoală, iar eu veneam cu firobuzul la spital. Pe-
atunci n-aveam maşină. Am divorţat, mi-am crescut co-
pilul singură.Actualul soţ e cam la 2000 de km depăr-
tare, dar cea mai mare realizare este ca noua soacră se
afla la circa 300 de km, mă înţelegeţi?
- Vă înţeleg perfect! Ştiu cum e cu soacrele şi
eu aveam una, Dumnezeu s-o ierte! Întotdeauna făceam
competiţie… Dacă nu sunt indiscretă, unde este soţul
dumneavoastră?
- În Anglia.
- Şi de ce nu mergeţi după el?
- De ce, de ce?! Doamnă Simina, îmi puneţi
aceeaşi întrebare pe care mi-au mai pus-o şi alţii. De
ce?! Fiindcă am un tată de 94 de ani cu accident vascu-
lar cerebral şi o mamă de 87 de ani, plină şi ea de tot
felul de boli. Am şi o fiică studentă la Arhitectură care
nu vrea să plece. Acum înţelegeţi de ce? Nici nu le prea
am cu engleza. Nu spun că nu pricep ceea ce vorbesc
englezii, însă nu pot conversa fluent. Eu sunt cu ger-
mana. Mi-am dat şi atestatul. La început, am decis că
vom pleca împreună în Austria sau în Germania. Pe
urmă, el s-a schimbat, a plecat în Anglia... Am 49 de
ani. Ce să mai aştept de la viaţă? Acum mă întelegeţi?
- Da, vă înţeleg!
Cât timp au vorbit, doctoriţa a fumat câteva ţi-
gări. Nu era chip ca gânduri răsvrătitoare să nu-i fi tul-
burat clipele de linişte interioară, altfel de ce şi-ar fi dis-
trus sănătatea fumând? Avea părul scurt, vopsit ca
aluna. Culoarea părului mergea cu verdele costumului
de doc ce era cambrat. Câteva bijuterii..., pe mâna
stângă - verigheta subţire, din platină, la gât, un lănţişor
de platină cu un pandativ micuţ, cu diamante, în urechi
- cercei micuţi, bobiţe de platină cu diamante, întregeau
tabloul femeii suave…
Terminând ultima ţigară, doctoriţa a spus:
- Şi cu toate astea sunt o optimistă convinsă.
- Eu sunt pesimistă, a răspuns Simina.
Conversaţia lor a fost întreruptă de o asistentă ce
a venit dintr-o altă secţie.
- Doamnă doctor, la hematologie, o pacientă…
Doctoriţa s-a ridicat de pe sofa şi împreună cu
asistentul şi practicanta au coborât un şir de trepte şi au
intrat într-un alt salon. O pacientă stafidită, galben-
121
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
portocaliu la faţă, părea că-şi cântase monadia. Medicul
ce era de gardă la secţia respectivă, îi făcea masaj tora-
cic. Bunicuţa avea pe faţă masca de oxigen. Pentru câ-
teva clipe doctoriţa şi asistentul au făcut aceleaşi proce-
duri pe care mai devreme le-a făcut şi colegul lor. Mai
târziu, doctoriţa s-a spălat pe mâini, s-a şters de un pro-
sop curat ca lacrima, agăţat pe un mic cuier, a cerut un
pix, pe care i l-a dat practicanta, a deschis foaia de ob-
servaţie a pacintei Victoria şi a consemnat decesul. În-
torcându-se la secţia lor, în timp ce urcau scările, doc-
toriţa a simţit nevoia să-i aducă lămuriri practicantei:
- A trebuit să facem masajul pentru a simula în
faţa celorlalţi pacienţi şi pentru membrii familiei că s-a
făcut tot ce se putea. Din păcate, pacienta era în vârstă,
avea 84 de ani şi leucemie în fază terminală. A fost tran-
sferată ieri, de la... Nici nu ştiu dacă colegii au apucat
să-i facă ceva. Nu cred! Nu ştiu de ce familiile îi mai
aduc la spital pe cei care sunt aşa, nu ştiu de ce nu-i lasă
să moară liniştiţi în patul lor!
Iar întorcându-se spre asistent continuă:
- Trebuia să mă justific în fata doamnei Simina
pentru tot teatrul ce l-am făcut în salon.
Deşi pacienta era vârstnică, cu siguranţă că pentru ci-
neva din familia ei, ea nu avea vârstă, era de neînlocuit.
Poate că un nepoţel sau o nepoţică îşi aşteptau bunica
să vină acasă întremată, îşi aşteptau bunica care nu va
mai veni. Îşi aminti de cântecul lui Tino Rossi, J'atten-
drai… pe care buni îl asculta la fiecare sfârşit de săptă-
mână, la patefonul primit în dar de la soţul pierdut în
bătălia pentru Sevastopol.
Ajunşi la secţia lor, infirmierele serveau prân-
zul. La patul opt, o pacientă în vârstă de 33 de ani îşi
dădea mereu la o parte masca de oxigen.
- Luminiţă, Luminiţă, lasă-ţi masca, astâmpără-
te!
Luminiţa se legăna cu capul şi făcea: nnniii,
nnniii! Infirmiera ce a ajuns la patul Luminiţei, a între-
bat-o pe însoţitoare ce vrea să-i dea în bol, supă, ciorbă
de vacuţă, mazăre sau pireu.
- Pireu, veni răspunsul repezit al îngrijitoarei, îi
place mai mult.
Practicanta a privit cum îngrijitoarea a luat bolul
cu mâncare, a amestecat pireul de câteva ori, a rupt bu-
căţele-bucăţele aripa de pui ce era cu pireul şi a început
să-i dea să mănânce bolnavei imobilizate. Chipul tinerei
greu încercate ar fi fost frumos dacă nu i-ar fi lipsit
dinţii din faţă şi ochiul stâng nu i-ar fi fost înfundat în
orbite, lipsit de licărire.
- Ce a păţit, de ce este aşa?
- Dinţii şi i-a scos singură, când a avut dureri, iar
ochiul, tot ea şi-a băgat degetele şi s-a mutilat.
- Nu a bătut-o careva?
- Nu, de ea nu se apropie nimeni din centrul de
plasament! Este foarte rea, e epileptică. De mică a fost
abandonată de părinţi. Doar noi, îngrijitoarele, ce o mai
înţelegem.
Doctoriţa de gardă le-a întrerupt discuţia:
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

- Vedeţi, doamnă Simina? Numai privind la ceea trăim sub o cupolă protectoare şi acceptăm mai mult sau
ce este aici, în jur, merită să fim optimiste! De bine de mai puţin tacit să ne ducem zilele minţind, minţindu-ne,
rău suntem sănătoase, mergem pe picioare şi-atunci, de printr-un transfer de libertate. Brrrrrr, gata cu gândurile
ce să ne plângem?! triste!
Între timp, asistentul a adus la patul alăturat două În ziua aceea urma să vină „Moş Ciociun cu plete
pungi de limfă. dalbe” la copiii colegelor. Uşa biroului s-a deschis şi
- Întotdeauna să verificaţi ceea ce scrie pe eti- înăuntru a păşit un băieţel frumos nevoie mare, îmbră-
cheta lipită pe pungă şi în general, la medicamente să cat din cap până în picioare în haine albastre, de deferite
verificaţi valabilitatea, altfel... plătiţi cu viaţa, riscaţi nuanţe. Simina s-a repezit şi l-a luat în braţe. Iubea co-
puşcărie… piii. Micuţul n-a opus rezistenţă, de parcă ar mai fi vă-
La patul din capătul salonului, bolnavul avea lo- zut-o pe Simina şi-n alte dăţi. S-a lăsat purtat pe sus,
goree. Cu o zi înainte îşi înghiţise jumătate de proteză. prin birou. Simina l-a întrebat:
Medicii au reuşit să-i scoată proteza din esofag, dar tre- - Spune-mi, Bogdan, îţi place aici, la mami, la
buia dus la otorinolaringologie ca să-l investigheze. S- servici?
a sunat la salvare. Au venit cei de la Serviciul Mobil de - Da, a răspuns gândăcelul.
Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare. Pacientul înşira - Ai să mai vii pe la noi?
locurile pe unde a lucrat în tinereţe. Cineva din echipa - Spune-i la tanti, a intervenit verişoara lui, când
celor veniţi l-a luat de braţe, altcineva de picioare, l-au am timp!
ridicat şi l-au pus pe targă. Puiuţul, ce a prins din zbor, doar ultimele vorbe
- Haide, taică, că te vom duce la un alt spital să- ale verişoarei, a răspuns:
ţi facă nişte analize. - Am timp!
- Şi pot munci dup-aia? Râzând de drăgălăşenia micuţului, Simina grăi:
- Poţi să mergi şi la plug, dacă vrei! - Ooooo, tu ai timp berechet, slavă domnului,
Au trecut orele de gardă. Simina a plecat de la mai poţi să vii!
spital împovărată cu mii de tone pe suflet. În urechi îi
vâjâiau vorbele profesoarei de semiologie: „Dumnea-
voastră sunteţi pregătiţi să faceţi meseria de asistent
medical, vă place? Aveţi de-a face cu mizeria umană,
cunoaşteţi omul în cele mai urâte ipostaze ale vieţii, mai
ales în faza terminală. E adevărat că fiecare dintre noi
ne dorim să murim cu demnitate, dar nu de noi depinde,
boala nu ne întreabă!“ Ajunsă în faţa spitalului, maşi-
nile zumzăiau ca un roi de albine. Era atâta hărmălaie,
atâta nebunie, a ieşit sau a intrat într-o altă lume… A
vârât cheia în broască, a deschis uşa locuinţei, s-a dus
ţintă la maşina de spălat, a aruncat hainele, a dat drumul
să le spele la nouăzeci şi cinci de grade. S-a pus sub duş,
a lăsat să curgă apa fierbinte mult timp pe trupul ostenit.
Aşa, să curgă apa, s-o spele, s-o purifice, să curgă, să
curgă, s-o spele… S-a pus în pat. A încercat să adoarmă.
Era obosită, dar ceva nu o lăsa să viseze. Şi-a sunat pri-
etena.
- Olivera, ai fost la practică?... şi începu să-i re-
lateze.
Aceea a ascultat-o ce a ascultat-o, apoi a între-
rupt-o:
- Simina, Simina, opreşte-te! Ascultă-mă! Eu am
fost la un bebelaş. Nu puteam să stau prin preajma pă-
tuţului că mă umflam de plâns. Părinţii plângeau aman-
doi. Am fugit să mă ascund pe după dulapurile din sa-
lon, să nu mă vadă familia, căci eram cu ochii în lacrimi.
Când am ajuns acasă, am plâns vreo jumătate de oră. N-
am mâncat nimic şi nici nu-mi trebuie!...
Transfer de liberate… Cât timp stăm în uterul
mamei suntem feriţi de toate relele, dar nu suntem li-
beri.Suntem dependenţi de mamă prin cordonul ombi- Sculptură de Doru Drăgușin
lical. Odată expulzaţi, la lumina lunii, în bătaia vântu-
lui, sub arşita vremii, suntem pe cont propriu. Nu mai

122
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

mângâierilor mincinoase!” Deschidea brusc fereastra,

ofta ca și când alunga un fel de zăduf lăuntric, apoi o
închidea la loc și zicea mai calmată parcă:” Viața nu-i
făcută din mângâieri... Of, Doamne, ești mică și
proastă!”

Da, eram! Abia târziu am înțeles că se despăr-

țise de tata, pentru că el , deși bărbatul ei, mângâiase o
altă femeie, una care-i fusese la îndemână... servitoarea
din casă! Așadar, ideea de mângâiere o umplea de silă,
Passionaria STOICESCU îi repugna, o durea. Se ferea de mângâieri cu bună ști-
ință. Mă ferea și pe mine de ele. Mai bine să nu le știu,
decât să mă simt umilită și murdărită că poate, trebuie
Mama, copilul meu bătrân să le împart cu cine știe ce nemernică, așa cum pățise
ea. Numai că eu am tânjit toată viața să fiu mângâiată,
să nu împart cu nimeni sărutările și îmbrățișările care
De câte ori vărs cafeaua în foc, deși mă uit cu
mi s-ar fi cuvenit. Și să le dau înapoi însutit... Dar vai,
înverșunare pândind ibricul atunci când zațul se umflă,
tata a murit prea devreme, iubitul pentru care am ars și
și dă pe dinafară mânjind aragazul și făcându-mi în
mi-am scrumit adolescența m-a înșelat cu prima fată
ciudă pentru toată strădania mea de a-l ține curat, îmi
proastă care i-a picat în brațe, soțul meu a fost un rece
apare ea. Și chiar dacă fumul de țigară îmi face rău și
și-un sobru care nu mi-a arătat niciodată tandrețea lui.
nu-l suport, simt obsedant în nări și o mireasmă de tu-
Târziu, singură și văduvă, când mi s-a părut că în sfârșit
tun. Virginia roșu. Tatii îi plăcea Virginia verde. Vor-
sunt iubită, mângâiată și adorată, am descoperit cu amă-
bim. Ea nu mai e demult, însă cel puțin dimineața, la
răciune că sunt fiica mamei mele, o naivă, o înșelată ...
cafea, apare. Slabă, serioasă, și totuși cu un zâmbet stă-
pânit în colțul gurii, cu acea forță nebănuită, bărbă-
Am fost și am rămas destul de plângăcioasă,
tească, dar nu la înfățișare, deși a semănat întotdeauna
slabă la fire ca tata, și nesemănându-i ei, care nu s-a
mai degrabă cu un bărbat decât cu o femeie, ci la fire.
plâns niciodată.
De o blândețe aspră, fiindcă nu m-a mângâiat niciodată
Șterg aragazul mânjit de cafea și vorbesc cu ea
și nu m-a răsfățat cu cine știe ce cuvinte drăgălașe, cum
în bucătăria goală :
fac celelalte mame: „Puiuț!”, „Scumpete!”, „Păpu-
„Mamă, mai știi cum plângeam că nu sunt tran-
șico!”
sparentă, că nu se vedea prin mine ce simțeam, ce mă
„Hai, scoală-te, te-ai făcut bine! Nu mai ai fe-
durea, ce gândeam , ce aș fi vrut să mi se întâmple mie
bră...Ești sănătoasă tun, n-ai de ce să mai lălăi în așter-
și celorlalți?”
nuturi... Ai rămas în urmă cu lecțiile! Am învins boala!”
Îți luai îngrozită capul în mâini, capul tău tuns
zicea foarte hotărâtă în final, folosind pluralul, ca să în-
totdeauna scurt, băiețește, închideai ochii și ziceai:
țeleg, poate, că și ea a bolit alături de mine, a suferit de
„Doamne! Cu cine te-oi fi făcut , de gândești astfel? Ce
mila și îngrijorarea mea. „Hai, hai!” mă îndemna și mă
copil nebun! Ce e în suflețelul ăla al tău? Ferească
trăgea de mână să mă dau jos din pat. Mă ridicam cu
Dumnezeu să se vadă prin noi! S-ar desluși o mizerie
ciudă și începeam să plâng. Se apropia bănuitor, mă lua
și-o încrâncenare!”
de bărbie și mă întreba aproape furioasă: „Ce ai? Nu-ți
„Tu așa ai pe dinăuntru?” nu mă puteam stăpâni
stă bine să te smiorcăi așa... Nu mai suferi de nimic!
să nu o întreb. ”Dar te rog să-mi spui adevărul, așa cum
Astea sunt prosteli...”
îmi ceri tu mie, să nu te mint niciodată...”
Mă îmbrăcam îmbufnată, dar nu puteam să nu-
Ah, și prostia asta cu „adevărul” tot de la ea o
i spun până la urmă de ce plâng: „Ba da! Sufăr de ceva...
am... Și nimeni nu mi-a spus niciodată adevărul gol-go-
De tine!” „De mine?” se mira ea speriată de o astfel de
luț, în timp ce eu, așa, ca în copilărie, l-am tot mărturi-
boală. „Da, de tine, adică de mine, fiindcă vreau să mă
sit, distrugându-mă...
mângâi...” „Nu înțeleg!” și ochii ei mari, căprui se fă-
„O, nu, îmi răspundea ea la aiureala mea cu
ceau mici și prefirau printre gene chipul meu marcat de
transparența, dar încă nu cunoști lumea...O să te facă
slăbiciune. „Vreau să am temperatură, vreau să zac, de
altfel...Vai de dinlăuntrul oamenilor mari! Bine că nu se
ce te faci că nu mă înțelegi?...E mai bine când ești bol-
vede ce e în ei... Bucură-te că ești încă un copil!...Că nu
nav decât când ești sănătos... Și spun asta, nu ca să crezi
urăști și nu vrei să te răzbuni!” „Ba, cum nu? O urăsc
că de lene vreau așa, ca să nu-mi fac lecțiile... Nu, nu
pe Lucia, fiindcă deși e mai proastă decât mine la citire
de asta...Ci ca să mă mângâi... Mamă! Tu nu mă mângâi
și la compunere, doamna îi dă cinci! Și-o mângâie pe
decât când sunt bolnavă... Când era și tata cu noi, el
păr! Și nici nu merită!” „Nu ai dreptul s-o judeci pe
totdeauna mă mângâia, dar acum...”
doamna ta! O mângâie fiindcă tatăl ei e în pușcărie...”
Atunci se supăra de-a dreptul. „ Încetează să-
„Și ce, al meu dacă nu e la închisoare, dar nu e cu mine,
mi aduci aminte de nemernicul ăla! Maestrul
nu sunt tot singură?” „Mușcă-ți limba! Nu ești nici o

123

singură! Ești cu mine și cu frate-tău!... Și mai vrei să se
vadă prin tine! Hai, la lecții, lasă prostiile astea!”
Dar ea, sărmana, sărmana puternică, așa adu-
nase pe dinlăuntrul ei, o mizerie și-o încrâncenare...
Fusese dintr-o familie cu nouă copii. Bunica se
măritase la treisprezece ani și-i făcuse bunicului treis-
prezece copii, din care trăiseră nouă. Nu obosea nicio-
dată să le gătească, să-i spele, să le coasă haine, să-i
ducă sâmbetele și de sărbători la biserică, dar și să-i
bată. N-avea carte, dar recompensele și pedepsele ei
erau exemplare. Școlari fiind, îi punea să citească pe
rând, cu voce tare. O lectură a lor îi era de ajuns să în-
vețe cu brio lecțiile. Pe cei silitori îi înnoia și le dădea
acadele, iar pe cei leneși și neascultători îi bătea și-i pu-
nea la colț, pe coji de nucă. Erau totuși mulți și pe dea-
supra niște draci de copii. Mama nu suporta scenele de
violență ale bunicii. Pe unul din frați, care se cățărase
de frica bătăii în nucul din grădină, sperând că astfel va
scăpa de pedeapsă, bunica l-a prins, fiindcă s-a suit
după el ca o pisică în copacul înalt, l-a făcut să sară de-
acolo de frică, și și-a rupt amărâtul, și un picior, și-a
rămas și ușor bâlbâit pe viață. Dar bunica tot l-a bătut.
După toată grozăvia asta, mama a fugit la sora ei mai
mare, care deja ajunsese învățătoare și a rămas cu ea
până când, în timpul războiului, amărâta, la doar 23 de
ani a făcut tifos exantematic și s-a prăpădit. Mama s-a
îmbolnăvit și ea de tifos, dar ca prin minune a scăpat.
Dar acasă la bunica nu s-a mai întors. Poate și boala a
sensibilizat-o și-a răsucit o cheiță în sufletul ei , pe vi-
ață.
S-a dus la școală, la internat. Nu i-au mai plăcut
păpușile și cred că nici să aibă proprii ei copii. A avut
toată viața o milă și o dorință de a-i ajuta pe cei mici și
în suferință.
Nu m-a bătut niciodată, dar tăcerile și răceala
cu care mă pedepsea atunci când făceam prostii, mă du-
reau de zece ori mai mult decât o bătaie...Și-aș fi prefe-
rat să fiu mereu bolnavă, pentru o mângâiere și-o vorbă
drăgăstoasă din partea ei. Dar de unde?
Târziu am înțeles că se ferea și de violență, dar
și de tandrețe. Că refuza feminitatea din ea, să nu-i se-
mene bunicii. Că se stăpânea enorm și să mângâie, dar
și să lovească.
Ciudat! N-a vorbit-o niciodată de rău pe mama
ei, iar bunica, pe care am cunoscut-o cu puțin timp îna-
inte de a se fi prăpădit, îmi spunea cu admirație despre
mama: „Maică-ta, zicea ea, e cea mai deșteaptă dintre
toți copiii mei! Nu seamănă cu nici unul dintre ei...Ea e
ea! Nu-i proastă nici ca fetele, nu-i ticăloasă nici ca bă-
ieții! Ai grijă, așa să fii și tu!”
Târziu am înțeles că „Ea e ea”!” voia să în-
semne naturalețe, curaj și personalitate. Și nu greșise cu
nimic caracterizând-o astfel. Dar cât a plătit pentru ele!
Ca să nu fii prost, nici ticălos, dar să stai într-o lume de
proști și ticăloși e un calvar asumat!
124
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Când i-am spus mamei sentința bunicii, a surâs
trist și m-a prevenit: „E trucul ei de bunică! Așa le
spune tuturor nepoților despre părinții lor, copiii ei! Dar
ea e deșteapta, nu noi! Uite, eu vă am pe voi doi și mi-
e atât de greu să vă înțeleg, să vă cresc! Iar ea a făcut,
Dumnezeule, treisprezece, s-a descurcat cu nouă și toți
am ajuns ceva în viață!... Dar nu fiindcă ne-a bătut!”
zicea cu un soi de amărăciune în final.
Și totuși, când fratele meu a fugit de-acasă, fi-
indcă rămăsese corijent la rusă și la matematică, și nici
că-i ardea să învețe, după ce l-a adus înapoi pe fugar, l-
a chemat pe domnul Neagu, soțul unei colege învăță-
toare și i-a spus: „Fă-i o morală, cum știi tu, că eu nu
mai am putere...” „Ce morală?” a ripostat Neagu hotă-
rât. „Dacă n-are tată, atunci o să aibă mamă! O mamă
de bătaie am să-i dau, să nu uite toată viața de corijența
asta și de rușinea care ți-a făcut-o!” „Dă-i!” a încuviin-
țat ea sfârșită și sfâșiată pe dinăuntrul ei, „dar să nu
cumva să încerci să faci asta cu mine de față!” Apoi cu
Neagu ăla, n-a mai vorbit toată viața ei. Nu doar că-i
bătuse copilul, dar i-l bătuse cam degeaba...
N-am văzut în garderoba mamei o rochie sau
un accesoriu feminin. Îmi apare în ochi, cu mâinile în-
ghețate, cu unghiile tăiate din carne și niciodată date cu
ojă, spărgând lemne pe buturuga din fundul curții. Își
sufla în pumni și țăndărea butucii cu încrâncenare mai
departe. Purta pantaloni, taioare, bluze bărbătești, pija-
male de interior din mătase și pijamale de dormit. Nu
tu capoate, nu tu cămăși de noapte. Nu se ruja, nu se
farda, n-a avut niciodată pantofi cu toc. Vara purta un
soi de teniși cu talpă de crep sau de azbest, iar iarna bo-
canci și cizme bărbătești.
Proștii de copii de pe stradă, îmi băteau în
pumni când voiau să mă necăjească și-mi ziceau:
„Mama ta o lună e femeie, și-o lună e bărbat!” Veneam
în casă plângând și-o întrebam ca o caraghioasă:
„Mamă, tu ești femeie sau bărbat?” Se uita consternată
la mine, apoi, ca un pedagog ce era, mă lua de bărbie,
privea fix în ochii mei și mă întreba cu bunătate: ”Tu ce
crezi că sunt? Tu cum mă vezi?” „Că ești femeie și ești
mama mea! Dar semeni și cu un bărbat, și faci treburi
de bărbat!” „Corect!” răspundea ea. „Nici nu e nevoie
să semăn cu celelalte femei, multe dintre ele proaste și
fandosite, care ori nu știu, ori nu vor, ori nu pot să facă
altceva decât să-și pună părul pe moațe, ruj pe buze, ro-
chii scumpe ca să atragă bărbații altor femei la locul
lor...Nici cu altele doar cumsecade, care fac ciorbică și
varză călită, fiindcă tot așa, altceva n-au învățat, și nici
n-au avut nevoie...Eu trebuie să vă cresc pe voi, nu am
bărbat , pentru că n-a știut să mă respecte și să-mi fie
credincios și de-asta fac și lucruri bărbătești, trebuie să
țin și locul lui pentru voi!” „Dar n-ai să poți!” încercam
eu să o înduplec, fiindcă îmi era dor și de tata și nu în-
țelegeam de ce pe fratele meu, bărbat, îl putea ierta de
toate prostiile și ticăloșiile lui, iar pe tata nu...

„Nu hotărăști tu ce pot eu!” zicea cu duritate.
„Și să mai ții minte: femeile pot să facă exact tot ce fac
și bărbații, și încă ceva în plus: copii! Dar câteodată ăș-
tia sunt răi așa ca tine, și se trezesc vorbind aiurea!” „Nu
e deloc aiurea”! o înfruntam eu. „Atunci femeile s-ar
face marinari, și mineri, și cosmonauți!” „Și cine crezi
tu că le oprește să se facă așa? Apa, măruntaiele pămân-
tului sau cerul? Află că tot bărbații! Să nu le biruie
slăbiciunea acolo unde se cred ei singuri și puter-
nici...Încetează, nu-i de nasul tău discuția asta!”
Apoi se uita la mine cu o milă ciudată și mă
prevenea mai blând: ”Lasă, fă-te mare, fă-te măcar în-
vățătoare ca mine și fă și tu copii, ca să vezi cum e! Și
n-ai decât să rămâi numai femeie, și să nu dea Domnul
să trebuiască s-o faci și pe bărbatul! Așa ca mine...”
„Da, o să fac zece!” o amenințam. „Și n-o să
mă port cu ei aspru, așa cum faci tu cu mine!”
„Și mă rog, cum o să te porți? Și ce-o să le
zici?” se minuna de obrăznicia mea și privindu-mă cu
o neîncredere zeflemisitoare.
„Da? Vrei să-ți spun?...” mă înflăcăram eu. „O
să le zic așa: Copii, vreți voi să mâncați? Mâncați!
Vreți voi să vă jucați? Jucați-vă!... Nu ca tine, care, pe
mine mă pui tot timpul să citesc, să scriu, să mătur, să
gătesc, să curăț mereu ceva, iar pe frate-meu îl lași să
fie de capul lui și nici nu-l cerți!”
„Of, bleago”, zicea, și ochii i se abureau a căl-
dură și înțelegere, dar și a un fel de vină maternă . „Ce
știi tu? Că ăla e un amărât și-un slab, și-i seamănă lui
taică-tău, și tot eu l-am făcut și pe el...”
Bolile ei fuseseră credința și naivitatea. Avea
un „fix” cu partidul, cu ideea de iubire, cu aceea de
demnitate, cu încrederea în oameni. Toți o trădaseră.
Comuniștii ei n-o îngăduiseră decât doi ani printre po-
tlogăriile și înșelăciunile lor, pentru a-și menține privi-
legiile. Se trezise să fie sinceră și să spună ce crede ea
despre cine n-ar fi trebuit să creadă, era extrem de activă
și avea și idei, ca o învățătoare ce era, printre strungarii,
cizmarii și analfabeții cu care devenise colegă. Ba mai
fusese deportată și prin Basarabia și pe la Capul Calia-
cra, să se sature de ideile ei așa-zis „bolșevice”.
Mi-o amintesc, cum înainte de culcare, când
încă mai era cu tata, și mă duceam să le spun „Sărut
mâna pentru noapte!”, ea era vârâtă cu totul în aparatul
de radio Philips, care țiua din cauza bruiajului, iar tata,
neinteresat de politică, sforăia de mult. Îmi făcea un
semn de sărut cu degetele pe buze și nu se tulbura din
ascultatul știrilor ei.
Când i-au făcut vânt din minunatul partid, cred
că și tata „pusese o mână de ajutor”, sătul de plecările
ei prin țară, cu propaganda. Poate că de atunci, de când
tot rămânea cu patul gol și rece, începuse să-i placă
servitoarea noastră pe care, vai, o chema Angelica, un
nume tocmai potrivit pentru infecția caracterului ei!
125
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Cine i-a luat locul la Sectorul 2 negru, unde fu-
sese pentru scurtă vreme primăriță, a dat o declarație
din care reieșea că e „fiică de moșier”, bietul bunicu-
meu nefiind decât un pârlit de funcționăraș pe moșiile
unuia de la Buzău, că „a furat” vagoane de sodă caus-
tică și de geamuri și, evident, că „n-a fost sinceră cu
partidul”.
Deși eram premiantă, și am fost și comandantă
de pionieri, de UTC și de naiba mai știe ce, de fiecare
dată, când mi se încredința o funcție sau un post, toți se
împiedicau de dosarul meu de cadre: „Mama exclusă
din PCR”.
În 65, când Ceaușescu pentru creșterea popu-
larității lui a fost sfătuit să mai facă puțină lumină și prin
documentele vechilor comuniști mătrășiți din partid din
varii motive, au avut loc mult-trâmbițatele verificări pe
linie PCR și reabilitări de cadre.
În anul acela mama s-a pensionat... Mi-a arătat
tremurând de emoție o scrisoare de la CC al PCR, prin
care era invitată la o discuție, pentru a fi reabilitată.
„Vezi tu, mi-a spus uitând de toate mizeriile la
care fusese supusă, fiindcă avusese dosarul pătat, adică
să suplinească, deși era titulară, să facă naveta, deși erau
posturi în oraș, să nu aibă niciodată funcție de condu-
cere, deși era o deșteaptă, o corectă și o ființă plină de
personalitate, partidul și-a adus aminte de mine...De-
acum încolo n-o să mai aveți de suferit!”
„Ești un copil! Un copil bătrân, care nu se în-
vață minte!” mi-am permis eu să-i răspund și asta a în-
furiat-o grozav. Nu mi-a vorbit o săptămână, iar când
m-a chemat să-mi povestească despre mărețul ei ran-
dez-vous cu partidul, materializat în persoana tovarășu-
lui Hoțulete, avea ochii plânși și o sfârșeală în toată
făptura.
Îi ceruse să recunoască, pentru reabilitare, și
pentru o pensie de „fiapist”, greșelile pe care, pasămite,
le făcuse față de partid, față de cadrele lui de nădejde,
pe care cu sinceritatea pe care i-o „ceruseră”, ea le cri-
ticase arătându-le greșelile, propunându-le proiecte
pentru remedieri și îndreptări, dar pretinzând de la ei
toate astea, ea ascunzându-le în schimb ce origini ne-
sănătoase are, ce averi a agonisit din vagoanele de gea-
muri și sodă și câte altele...
„Și tu, tu ce-ai răspuns?” am întrebat-o cu su-
fletul la gură. „Eu, a zis ea și ochii plânși i s-au oțelit
dintr-o dată, așa ca în tinerețe, când spărgea bărbătește
butucii de lemne ca să avem noi cald în casă, m-am uitat
la el cu milă și i-am spus: „Mi-ați fi putut fi elev...””
Nu-mi aduc aminte să-mi fi fost învățătoare”, a răspuns
el, vădit deranjat de această coborâre în grad,” dar am
aflat că ați avut multe generații pe care le-ați dus cu
bine la bun sfârșit..”. Din bunăvoința pe care i-o citi-
sem până atunci în ochi, acum îmi ocolea privirea și
căuta ceva rătăcit prin nu știu ce dosare.” Hai să nu
lungim întâlnirea noastră, am foarte multe lucruri im-
portante pe ziua de azi..” mi-a zis expeditiv și troz-
nindu-și degetele de la mâna stângă... „Treaba e

simplă: o formalitate!” și a început să se scobească în
nas. Îmi era silă de el...” Să recunoașteți ce e la dosar,
și a scos o biluță scârboasă lipind-o chiar de dosarul
de pe masă, să semnați că vă luați angajamentul să nu
se mai repete, și vă dăm înapoi carnetul și pe lângă
pensia de muncă, o pensie frumușică, tovarășă dragă!”
Doamne, pe mâna cui era acum Partidul! O
fușereală de gânduri și de fapte...Esența, adevărul, nu
interesa pe nimeni, cum nu interesase nici odinioară.
Simțeam că mă sufoc... „Hai, că vremea trece și, vorba
capitaliștilor de peste ocean, TIMPUL E BANI!”.Cu
maxima asta și ligamentul ei scârbos mi-a pus capac
.M-am înroșit și puțin mi-a rămas să nu-l iau de guler.
”Eu de bani din ăștia nu am nevoie!” i-am zis și deja
tensiunea mi se ridicase. „Nu înțeleg unde vreți să ajun-
geți!” s-a mirat el sincer. „În nici un caz nu doresc să-
mi recapăt un astfel de carnet, recunoscând minciuni și
mizerii pe care nu le-am făcut niciodată... Lucruri și
fapte grave, ticluite de ticăloși, care din invidie și ne-
putință mi-au distrus și viața mea, și pe a copiilor mei.
Pe care Partidul s-a bazat și i-a socotit oameni de nă-
dejde, în timp ce ei au fost niște cârtițe care i-au săpat
pe ceilalți... Vasazică asta a ajuns să ceară astăzi Par-
tidul! Doar o formalitate prin care să-ți asumi porcări-
ile neverificate, spuse de mizerabili și răuvoitori, care
hălăduiesc bine mersi în acest Partid, la rândul lor ne-
verificați niciodată pentru mârșăvie și sperjur..., fi-
indcă deh, ne grăbim să construim socialismul1” „Deci
asta vedeți dumneavoastră în binele pe care Partidul,
tovarășul Ceaușescu în persoană, vrea să vi-l
facă...Frumoasă recunoștință! Hai să nu mai lungim
pelteaua: recunoașteți sau nu?...
O, dacă aș putea descrie chipul mamei de
atunci! Parcă niciodată n-am văzut-o atât de rănită, de
jignită, de umilită!
„Mamă, a continuat ea, m-am pierdut cu firea,
dar nu puteam altfel și am strigat: „Dacă eu vă spun
dumneavoastră acum că sunteți nebun, ce-ați zice? Ați
recunoaște? Nu! Nici măcar! Sunteți, din păcate zdra-
văn, fals , credeți porcăriile pungașilor și vă aflați în
treabă! În PCR! Păi, eu n-am o casă a mea, locuiesc de
când mă știu cu chirie, copiii mei la fel...Tata a fost un
amărât de funcționar și atât! Asta se cheamă reabili-
tare? Să mint pentru niște amărâți de bani, să mă mint
pe mine? Pe propriii mei copii și pe elevii mei, că am
făcut ce n-am făcut nici pe departe? N-am nevoie de
nici un carnet! N-am nevoie de astfel de recunoaștere!”
„ Și ăla ce-a zis?” și vocea îmi dispăruse în fun-
dul gâtului, undeva.
„Urla în urma mea :”Afară!”, dar eu deja ieși-
sem”. „Mămico, naiva mea mamă, să mulțumești lui
Dumnezeu că nu te-a închis partidul tău iubit, dar o să
aibă în continuare grijă de noi...Și încă ce grijă!”
Fusese veselă, dar târziu am înțeles că era o ve-
selie de ochii lumii, povestea minunat, ne uita vremea
la masa de prânz cu amintirile ei din școală, din primii
ani de învățământ. Era pudică până la exasperare și o
126
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
mătușă, care fusese colegă de învățământ cu ea pe vre-
mea când își făcea apostolatul undeva, lângă Bucu-
rești, spusese în tot neamul povestea cu „nana calului”.
Nu era talentată nicicum la desen și la o astfel
de oră unde tema fusese „Calul - un animal de pe lângă
casa omului”, observând desenele copiilor, care aveau
pe tablă și o planșă cu un cal, dar și acasă, fiecare, căruță
cu cal, a încercat să corecteze desenul lui Ionică, năz-
drăvanul clasei, care îi făcuse calului...cinci picioare!
„Păi, ai greșit”, constatase ea cu naivitate pri-
vind desenul școlarului. „Câte picioare are calul?” îl în-
trebase. „Patru, domșoară!”, răspunsese cu seninătate
băiatul. „Păi atunci tu de ce i-ai făcut cinci?” se mirase
ea. „Dar eu nu i-am făcut cinci, ci patru!” răspunsese el
convins. „Păi și piciorul ăsta în plus, ce-i cu el?” conti-
nuase ea intrigată. „Ăla nu-i picior, bre, domșoară” zi-
sese copilul fără să se sinchisească. „E nana calului, ce
naiba!”
Fugise oripilată în cancelarie de „verismul”
precoce al școlarilor ei și nu-i mai venise să intre în
clasă de rușine.
Poate de aceea îmi place să spun câteodată ban-
curi nerușinate. Parcă spun și pentru ea, care nu a în-
drăznit să apară niciodată goală în fața noastră sau mă-
car așa, în chiloți. O soră a ei mai mică povestea peste
ani ce bâlci fusese la nașterea fratelui meu, primul ei
copil. Pe vremea aceea se năștea acasă și , din nefericire
pentru pudoarea ei, majoritatea mamoșilor era de sex
masculin. Așa că a fost adus de urgență doctorul
Greavu, care nu putea să se convingă ce se întâmplă cu
pacienta lui, care urla de mama focului, dar nu-și des-
cleșta picioarele, feri-te-ar sfântul! Îi era nu frică, ci ru-
șine să nască!
De aventurile fratelui meu făcea caz și haz,
probabil în ideea că o răzbună pe ea, cea jignită în inte-
gritatea ei de soție și mamă, de către necredinciosul
meu tată, și că asta chiar și merită femeile proaste, slabe
de înger și „lipsite de demnitate”, așa cum ea nu fusese.
N-avea decât să le batjocorească fratele meu. Poate în
ele o vedea pe acea netrebnică Angelica, pe care o adu-
nase de pe drumuri și care în loc să refuze avansurile
tatii, proasta nenorocise tot: familia noastră și pe ea în-
săși.
Asprimea ei față de mine era și o temere pentru
viitoarea femeie ce aveam să devin. Dacă împărtășeam
și eu soarta ei? Dacă credeam într-un bărbat și-l iubeam
liniștită și el, nemernicul, mă înșela?
Îmi interzisese clar să mă plimb cu vreun băiat,
mă umilea cu pilde jalnice de fete batjocorite, și ajun-
sese până într-acolo, încât să-mi spună, ca să mă sperie
definitiv, că toți bărbații, băieții, sunt „sifilitici” și să nu
încerc să mă sărut cu vreunul, că o să ajung ca Vlădă-
rica, o amărâtă cu nasul și buzele mâncate de lues, care
ne spăla podelele și covoarele înainte de Paști și de Cră-
ciun, și care avea farfuria, lingura și furculița ei în ma-
gazie, într-o plăsuță cu inițiala V.

„Îți spun acum, mamă, pentru că atunci nu aș fi
avut curajul...
La internat, când deja intrasem la liceu și nu
mai erai alături de mine, m-am îndrăgostit de un coleg
de clasă. Culmea, îmi scria scrisori dulci și fiul unei
profesoare de la noi din școală, care mă cunoscuse într-
o excursie. Dar el era asistent medical de laborator, era
mult mai mare decât mine și nu ne vedeam zi de zi,
cum se întâmpla cu drăguțul meu din clasă, Dulcică.
Laborantul era talentat și-mi zicea în scrisori
minune a naturii, iar celălalt mă privea stăruitor și mă
atingea așa, ca din întâmplare, făcându-mă să-mi urce
tot sângele-n obraji. După ce m-am sărutat prima oară
cu Dulcică, am izbucnit în cel mai jalnic plâns.
Ce-i cu tine? m-a întrebat speriată colega mea
de bancă. Sunt sigură că am luat sifilis!, i-am mărturisit
îngrozită, ascunzându-i de fapt ce făcusem. Păi cum?
Ce-i aia? s-a nedumerit ea. Ceva grav, dacă te săruți!...
Vai, te-ai sărutat! Ce fericire! a bâiguit ea, care nu se
sărutase cu nimeni, niciodată. Ba e o nenorocire! am
suspinat eu. Trebuie să-mi fac analizele... O să mă
omoare mama!
Seara m-am dus pe furiș la secretariat și am su-
nat acasă la laborant. L-am rugat să ne întâlnim în zori,
înainte de a deschide laboratorul, fiindcă trebuie să-i în-
credințez un secret groaznic...S-a distrat copios pe
seama mea și apoi m-a făcut ticăloasă. El mă iubea pe
mine și eu mă sărutasem cu altul. Și culmea, veneam
să-i cer ajutorul tocmai lui...
O, mamă! Cum te-ai mai temut tu pentru cu-
mințenia și fericirea mea! Dar nu te-ai gândit niciodată
ce scenarii nebune pot să fac, stăpânindu-mă în numele
nestăpânirii? Că muream să mă sărut și-mi mușcam bu-
zele până la sânge?...Acum mă ierți?”
Te văd într-o poză de la Drăgaică... Un fotograf
ambulant a avut ideea de a picta un tablou, o scenă
dintr-o pădure, în care un vânător cu tolba pe umăr,
într-o mână ține pușca, iar în alta un iepure vânat, din
care picură sânge de vopsea. Fața vânătorului lipsește.
E un oval gol, tăiat numai bine să vină oricine și să-și
pună chipul în dreptul lui. Nu mi-a plăcut niciodată
poza aia. Nu-ți stătea bine ca vânător. Dar tare ți-ai în-
chipuit că dacă ți-ai așezat fața în ovalul acela, ai și vâ-
nat iepurele! Te-ai vrut vânătorul și ai fost vânatul! Iar
eu sunt fata ta , dar și-a tatii care n-a avut puterea și
„demnitatea” ta... Iar am dat cafeaua în foc...
Mai ții minte că nu suportai niciodată să vorbim
ca între „două femei”? Te certam că ți-ai bătut joc de
viața ta, că nu ți-ai mai refăcut căsnicia, că te lași ex-
ploatată de frate-meu, care nu te vizita decât în ziua de
pensie, ca să-l „împrumuți” cu niște bani? Că nu mă-
nânci ce și cum trebuie, că fumezi prea mult și bei cafea,
iar tu ca să te aperi îmi spuneai cu furie:”Mai bine așa
slabă, decât grasă ca tine... Semeni cu mâncăul de taică-
tău!”
127
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Tu, care mă învățaseși că trebuie să spun tot-
deauna adevărul, să nu ascund, să nu te mint, nici pe
tine, nici pe ceilalți, că mă mint pe mine de fapt, nu pu-
teai, nu vroiai să recunoști că ai greșit, că ai luat pe ume-
rii tăi mai mult decât puteai duce, dar nu te dai bătută.
Pentru bărbați aveai două sentimente: milă sau
silă. Dar îți plăcea să le semeni. Pentru femei aveai in-
variabil un sentiment de penibilitate. Toate, într-o mă-
sură mai mare sau mai mică erau... lipsite de demnitate!
Erai jenată de faptul că te născuseși femeie.
Pe copii, mici, mari, îi socoteai un fel de aluat
sfânt, pe care știai totdeauna cum să-l modelezi. Dar să
fie clar: copiii altora. Nu noi! De aceea nici ca între
„două mame” nu am putut vorbi! Tăcuta mea scumpă
de atâția ani!
Apoi ai început să uiți... Nu mai știai în ce zi
suntem, în ce an te-ai născut... Din când în când, te tre-
zeai ca dintr-o visare și întrebai privind în gol: „Ce-o să
vă faceți voi, fără mine?” Frate-meu râdea nemilos și-ți
zicea în chip de glumă: „Ei, mori odată și vedem noi ce
facem...” „O să vă mănânce câinii, prostule!” și nici mă-
car nu te supărai de obrăznicia lui. ”Sor-meo, dă-i ceva
să înghită, dă-i cu forța, că iar e nehrănită și vorbește în
dodii!”
Apoi ajunseseși atât de slabă, că te luam în
brațe și te duceam în pat.
Când ai făcut prima oară pipi pe tine, mi s-a
făcut o milă imensă. Unde era puternica aceea care îi
înfruntase pe toți, care nu dorise să mai cunoască nicio-
dată un alt bărbat, pentru că unul îi ajunsese cât pentru
ceilalți, care-și mâncase nervii cu copiii altora, care se
chinuise cu proprii ei copii să le fie și mamă și tată, care
fusese înșelată și batjocorită de „tovarășii” ei, care în-
drăznise să-i trântească ușa-n nas Partidului, alesului
său, Hoțulete?
Îți puseseși mâinile pavăză în față și nu mă lăsai
să te dezbrac. ”E rușine, mare rușine!” murmurai. Abia
când te-am dus îmbrăcată în cada plină cu apă caldă și
te-am vârât acolo, m-ai lăsat să îți dau lucrurile jos de
pe tine.. Aveai pielea albă și flască, iar sânii ți se lipiseră
de coaste.
Te-am mângâiat mai degrabă decât te-am spă-
lat. Te uitai pierdută în ochii mei și mă întrebai: „Cine
sunt eu? Copilul tău?” „Da, scumpo!” „ Dar mama mea
unde e? Unde e mama mea? Vreau la mama mea!”
La spital ți-au pus un cateter, să poți fi hrănită
prin el cu lichide care curgeau din fel de fel de pungi.
Te legaseră de pat, fiindcă vroiai să-ți smulgi nebunia
aia și să pleci.
Tu, cea care nu suportaseși legătura unei căsni-
cii jignitoare, legătura cu cei care te trădaseră, erai acum
țintuită cu niște pansamente murdare răsucite în chip de
funii.
„Doamnă”, mi-ai zis privind prin mine, așa
cum privesc nebunii, „dați-mi, vă rog, o țigară!”

„Mamă, eu nu sunt o doamnă, sunt fata ta și
nu ai voie să fumezi...”
„Mincinoaso!” ai strigat și cele două femei din
salon , care erau cu tine și cărora le schimbam plosca
și le dădeam să mănânce cu lingurița, fiindcă nimeni
nu venea la ele, au început să plângă.
„Te dai drept fata mea? Păi, tu, nenorocito,
știi cine e ea? Ea e o zână bună, o frumoasă și o deș-
teaptă... Ce să caute ea aici, în infecția asta de spital?”
A fost singura dată când m-ai făcut bună, fru-
moasă și deșteaptă...Totdeauna pe frate-meu l-ai lăudat,
și dacă ar fi făcut o prostie...
Apoi te-ai întors cu fața la perete și ai vorbit cu
bunica, cu bunicul, și am auzit cum l-ai strigat pe iubitul
tău din tinerețe, cu care nici măcar nu te pupa-
seși...”Puiu! Puiu!” , nu pe tata...
Când ai început să horcăi, ți-am luat disperată
capul în mâini. Tocmai terminasem de citit în nopțile de
veghe la căpătâiul tău de la spital „Creanga de aur” a lui
James George Frazer, o carte tulburătoare despre magie
și ritualuri . Acolo am aflat despre un trib din Polinezia,
ai cărui membri „sorb” sufletul celui drag, când acesta
își dă sfârșitul. M-am apropiat de buzele tale livide, bu-
zele tale care nu m-au sărutat decât când eram mică și
bolnavă și ți-am sorbit sufletul, un abur cald care mă
locuiește.
Tu ai fost prima mea patrie. Am locuit întâi în
tine, acum tu mă locuiești. De aceea vorbim cu ușurință
azi, ca între două femei, ca între două mame. De aceea
n-am vrut să fac doi copii și să-l năpăstuiesc pe unul din
ei cu iubirea mea mai vie, mai miloasă, mai nechibzuită
pentru celălalt. Motive se găsesc totdeauna, mai ales
când trebuie să ne apărăm slăbiciunea...
Azi, la o zi după ce am primit premiul, mi-am
făcut o cafea. A dat în foc uitându-mă la ibric. „Sărut
mâna , mamă!” ți-am zis. „Ești mândră de mine?” „Tot-
deauna am fost...” și a început brusc să miroasă a Vir-
ginia roșu.
„Ah, ai fost mândră de mine și l-ai iubit mai
mult pe frate-meu!” „V-am iubit la fel pe amândoi, dar
de el mi-a fost milă... El a fost bărbat...” ”Bine, fie, nu
vreau să te supăr... Și ce cadou îmi faci pentru premiu?”
„Aripioare și fluturi...”
Am alergat la Mec Donalds-ul de la gară.
„Aveți aripioare?” „Bineînțeles!” „Două porții, vă rog!
Pentru mine și mama...” „Serviți aici sau acasă?”
„Acasă, așa vrea ea!”
Apoi am coborât în pasajul gării. La un butic cu
gablonzuri mă așteptau un pandantiv în formă de flu-
ture, cu cercei tot fluturi. Mi-am pus pandantivul peste
pardesiu și m-am admirat în oglinda vitrinei. Cerceii ră-
măseseră în mâna vânzătoarei.
„Vi-i împachetez?” m-a întrebat ea. „Nu”, am răspuns,
„o să mi-i pun în urechi și-o să zbor!”.
128
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
– Aprinde-l, consimte Camil și iese din casă,
îmbrăcat în costumul de schi.
*
Liniștea s-a așternut în casă. Numai fâșâitul
ușor al apei care începuse să fiarbă pe aragaz se auzea.
Doar F1 și F2, care, din locul în care fuseseră instalate
admirau peisajul hibernal și salcia înghețată bocnă,
schimbară priviri cu subînțeles.
– Vezi? Era mai bine în tinerețea noastră, când
focul susura în șemineu și în salon era cald și chicotele
Emiliei și ale prietenelor ei umpleau atmosfera cu bu-
curia lipsei oricărei griji și îngrijorări, spune F1.
– Da, noile noastre gazde sunt cam stre-
sate...Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri și gazul?
Zise F2.
– Pușchea pe limbă! Sofia și Camil par niște
persoane simpatice. De ce să mai aibă și această pro-
blemă? îl admonestează F1.
– Din locul meu zăresc o lampă de tavan care
seamănă mult cu acelea din casa tinereții noastre. Mă
întreb de ce nu au aprins-o pe ea, azi-noapte? Interveni
F2.
– Poate nu au gaz lampant s-o alimenteze, răs-
punde F1. Nu vezi că le lipsesc diverse chestii... con-
cluzionă F1.
Aurelia CORBEANU
Există totdeauna un tren...
Iulia ieși afară și privi cerul. Se îngâna ziua
cu noaptea. Rarița cobora spre asfințit, iar Steaua
Ciobanului pălea încet, alunecând în lumina palidă a ră-
săritului. Aruncă o privire spre deluțul cu mesteceni,
care se ridica dincolo de livada cu meri. Mestecenii albi
foșneau ușor în boarea rece a dimineții.
Va fi o zi frumoasă, își zise și se bucură.
Coborî scările, deschise portița care despăr-
țea curtea de grădină și călcând desculță prin iarba plină
de rouă, o luă spre dreapta, urcând pe potecuță spre un
măr ionatan, dărâmat de furtună. Se ghemui pe trun-
chiul lui bătrân, acoperit de iarbă și mușchi, își strânse
poalele cămășii de noapte în jurul tălpilor și-și plecă
fruntea pe genunchi. Un vânt rece se strecură printre

ramuri și trupul ei slăbuț se înfioră. Deodată în liniștea
clipei se auzi șuierul îndepărtat al unei locomotive.
Trenul de patru pleacă spre București, șopti.
Peste trei ore va sosi primul tren în oraș, își continuă
gândul, simțind bucuria speranței cum o inundă ca o lu-
mină.
Trenul era salvarea ei. Mereu trenul însem-
nase pentru ea libertatea, aventura, legătura imaginară
cu o lume străină, plină de mistere, necunoscută și totuși
atât de cunoscută din minunatele cărți ale lui Jules
Verne. Șuierul locomotivei o chema mereu spre o lume
visată și atât de îndepărtată! Dar șuierul locomotivei
însemna și clipa când George plecase într-un oraș din
Ardeal, unde-și găsise o slujbă după absolvirea facultă-
ții. Atunci, de pe scara vagonului, el îi strigase fluturând
o băsmăluță roșie pe care de obicei o purta la gât. Am
să vin curând să te iau!
Apoi… El a plecat departe, ea a terminat li-
ceul și s-a angajat vânzătoare într-un magazin de mo-
bilă. Cu leafa ei și cu leafa tatălui reușeau mai ușor să
facă față greutăților unei familii cu opt suflete . Mama
nu lucra nicăieri. Îngrijea de casă, creștea păsări și ani-
male și visa cum copiii ei vor ajunge domni și vor avea
bani și mașini, cum văzuse ea la domnul avocat al ora-
șului. După decembrie 1989, mama își pusese mari spe-
ranțe în vremurile astea noi care, așa cum auzise, dădea
tuturor posibilitatea să ajungă bogați!
Dar acum, în ziua nunții ei, trenul însemna
altceva. Îi scrisese de două ori lui George, dar nu pri-
mise nici un răspuns. Ultima scrisoare i-o trimisese
chiar săptămâna trecută. Tata mă obligă să mă mărit.
Vino și ia-mă. Te aștept până duminică la ultimul tren.
Nici la această scrisoare nu primise răspuns. Cuminte ar
fi fost să înțeleagă adevărul. Dar ea nu putea crede că
n-o mai iubea, că totul a fost un joc de copii. Nu putea
crede că o uitase! Ceva o făcea să spere că azi va veni.
N-o va lăsa altuia, gândea. Nu se poate s-o lase altuia!
Apoi se gândi la Costică, viitorul soț. Nu-l
ura dar nici nu-l iubea. Nici măcar nu se împrietenise
cu el. Era tehnician constructor, ajunsese consilier la
Primărie și lucra la modernizarea orașului. Era cu pais-
prezece ani mai mare decât ea. Vecin cu ei, venea du-
minica, ședea sub măr la masă cu taică-său, beau bere
și jucau tabinet. El o urmărea cu privirea și zicea râzând
– Frumoasă fată ai, nene Pătru. Nu mi-o dai
mie? Ei, ce zici, frumoaso, vrei să te măriți cu mine?
– Las-o, Costică, ea vrea să dea la facultate,
vrea să se facă intelectuală, răspundea tata râzând iro-
nic.
– Și ce e rău în asta, intervenea mama indig-
nată că „mocofanul” se uita la fata ei.
După ce pleca începea cearta.
– De ce să nu-l ia, zicea tatăl, e tehnician-con-
structor, în curând se privatizează și tot șantierul trece
în mâna lui. O să-și toarne o casă, colea lângă a noastră!
O să ne mai ajute și pe noi cu câte ceva.
129
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
– Tată, dar el nu mi-a spus că vrea să mă
ceară de nevastă, intervenea timidă Iulia.
– Ce trebuie să-ți spună ție? Acesta e om se-
rios, vorbește cu părinții, tu ești un copil, ce știi tu?!
– Să nu mai vină bădăranul ăsta aici, vorbește
parcă ar da cu barda! zicea mama.
– Ei, doar nu vrei să-i spună poezii, o dădea
tata pe glumă. Sunteți oarbe, continua, nu vedeți că are
poziție! Nu vezi, femeie, ridica el vocea, nu vezi că fata
e mare, are nouăsprezece ani și până azi n-a cerut-o ni-
meni. Vrei să împletească, la tine în casă, cozi albe? Nu
vrei să ne mai ușurăm și noi? Să putem avea grijă de
ăștia mici?!
– Nu vreau! Nu vreau să te mai aud vorbind
de Costică. N-o să-mi crească el copiii! Fata mai are
timp, găsește ea un băiat cu facultate s-o facă doamnă,
nu vezi ce frumoasă e?
– O fi prințesă, te pomenești! O veni Contele
de Varză-Acră s-o ceară! Prost mai sunt și eu, dacă mă
iau după găini, punea el punct discuției, aprinzându-și
o țigară și ieșind afară în curte, furios.
Fata tăcea. Îl ocolea pe Costică, îl ocolea pe
taică-său și trimitea mereu, mereu scrisori Celui De-
parte Plecat. Primea răspunsuri tot mai rare, cu tot mai
multe scuze pentru lipsa de timp. Erau scrisori tot mai
reci. Acum simte ea că scrisorile erau tot mai lipsite de
dragoste!
Simțea, dar refuza să creadă. Îl vedea mun-
cind mult ca să strângă bani pentru ei amândoi. „E prea
ocupat” îl scuza ea mereu și aștepta o altă scrisoare în
care s-o anunțe că va veni s-o ia, așa cum i-a promis.
În duminica aceea, când Costică însoțit de
părinții lui a venit cu un buchet de flori și o sticlă de
vin, s-o ceară de nevastă, era tocmai la o săptămână
după ce tatăl fetei rămăsese șomer. Acum salariul ei
abia ajungea pentru pâine, ulei și zahăr. De la George
nu mai primise nicio scrisoare și așteptarea înfrigurată
se transformase în așteptare fără speranță.
Părinții ei și musafirii au discutat, la masă sub
măr, timp îndelungat, apoi taică-său a chemat-o și a în-
trebat-o dacă vrea să se mărite cu „domnu` Costică”. Ea
abandonându-se clipe, a răspuns „da”.
Aici amintirile fetei s-au întrerupt. Lacrimile
se uscaseră. Se luminase bine și câteva raze, strecurate
printre frunzele mărului, o încălzeau în spate. Amorțise.
Se ridică și porni încet spre casă. Astăzi mai e, se gândi.
Dacă nici azi nu vine George să mă ia, totul este pierdut!
Dar ziua era lungă și ea știa că patru trenuri
soseau în oraș și ele îl puteau aduce pe George oricând,
poate chiar înainte să se îmbrace mireasă, poate chiar
înainte de cununie.
Mai știa ea și alte situații când mireasa fugise
chiar în ziua nunții și se întorsese peste câțiva ani mări-
tată, cu copii, și fericită!Ea îi scrisese clar acum o săp-
tămână. Vino și ia-mă. Merg cu tine oriunde, numai
vino și ia-mă! Si de atunci așteptase zilnic venire lui.
Se strecură în casă și începu să se îmbrace în-
cet.

În gândurile ei ascunse se vedea regizoare.
Punea în scenă un spectacol grandios cu basmul „Făt-
Frumos din Lacrimă”. O armată de actori se mișcau
după îndrumările ei. Cortina grea de catifea roșie se ri-
dica încet. Sunau trompetele. Soseau invitații în sala de
bal. De multe ori transferul se făcea ușor. Ileana Cosân-
zeana era chiar ea, iar George era Fă-Frumos. Scena
nunții era grandioasă. Prinți și prințese dansau un vals
vienez. Luminile candelabrelor de aur inundau sala.
Dansatorii se retrăgeau pe rând spre marginile sălii, iar
ei doi dansau plutind, purtați de armonia muzicii.
Aplauze! Aplauze! Ea se oprește îmbujorată,
inima îi bate să-i spargă pieptul. Ce spectacol uluitor,
ce fast, ce lumini, ce muzică! Spectatorii vin și o felicită
pe regizoare sau pe mireasă? Nici ea nu știe pentru care
din cele două momente este așa de fericită!
Dar totul este numai o închipuire. Realitatea
e aici, la doi pași. Țărușii bătuți în pământ pe care s-au
așezat scânduri lungi pentru mese și bănci. Nunta va fi
afară, în curte. E vară, e cald, e mai ieftin!
– Mireaso, unde ești? O strigă tatăl grăbit.
– Sunt aici, mă îmbrac.
– Ia repede bicicleta mea și du-te după foi de
dafin. Cine a mai văzut sarmale fără foi de dafin! Du-te
că maică-ta face grevă. Stă închisă în casă, nu vrea să
știe de nunta asta.
– Păi… trebuie să-mi calc juponul, abia
aseară l-am luat de la croitoreasă, răspunse moale Iulia.
– Lasă-l dracului de jupon. Trebuie să treci
și pe la unchiu-tău să-ți mai împrumute niște bani, să
mai cumperi din piață niște roșii și niște brânză.
– Mă duc imediat, răspunde fata, ascultătoare.
Îi place să meargă pe bicicletă. Aerul rece îi
mângâie obrajii. Pedalează ușor, mărind viteza pe stră-
zile mărginașe. In centru, merge pe lângă bicicletă.
– Iulia, ce e cu tine, nu ai astăzi nunta? o
oprește o vecină curioasă.
– Ba da, dar m-a trimis după foi de dafin și
niște roșii.
– Iartă-mă Doamne, n-am mai auzit așa ceva!
Și când te îmbraci?
– Păi nu știu, poate mai târziu, când vine
nașa!
– Ei, noroc și casă de piatră, îi urează vecina,
sărutând-o pe obraz.
Din piață, fata face un ocol pe Strada Casta-
nilor și se duce la gară. Se vede locomotiva. Sună de
trei ori scurt la intrarea în gară. Ascunsă după un bos-
chet de trandafiri, ea supraveghează călătorii. Pare că
inima i s-a mutat în cap, așa îi zvâcnesc tâmplele.
Când trenul s-a golit și peronul a rămas pus-
tiu, ea se urcă pe bicicletă și pedală pierdută spre casă.
„ N-a venit „ își zicea dezamăgită. „ Oare chiar credeai
că va veni? „ s-a întrebat cu ironie amară!” Poate n-a
avut legătură cu trenul acesta, poate vine cu următorul!”
se amăgește, încurajându-se și pedalează păstrând greu
echilibrul bicicletei, încărcată cu sacoșele grele.
130
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Acasă, nunta începuse. Trei lăutari cu o vi-
oară, un acordeon și un țambal, cântau un cântec popu-
lar de petrecere. Frații cei mai mici ai miresei, stăteau
în jurul lor urmărind cu ochii atenți mișcările arcușului
sau mâinile care loveau ritmic, cu două bețișoare, țam-
balul.
Sub cort, câteva femei așezau coli albe pe
scândurile meselor și pe bănci.. Alte femei pregăteau
salata de beuf, altele umpleau sticlele de plastic, cu țu-
ică. În curte, pe niște pirostrii negre clocoteau sarma-
lele. Un bărbat înalt, încins cu un șorț alb, tăia salamul
și brânza, pe care niște vecine, și ele purtând sorțuri
peste hainele bune, le așezau pe farfurii, apoi le cărau
într-o magazie. Iulia îi privea și nu făcea nici o legătură
între ea și această vânzoleală.
O căută cu ochii pe maică-sa, s-o întrebe dacă
i-a călcat juponul. N-o văzu. Merse în casă după ea . O
găsi în dormitor plângând.
– Ce ai, o întreabă Iulia, apropiindu-se.
– Proasto, țipă maica-sa înfundat și se repezi
cu pumnii la ea. Să accepți nenorocita asta de nuntă? Să
accepți să te măriți cu zgârcitul ăsta! E bătrân, e urât e
un zgârie brânză nemaivăzut! N-are nici o educație,
vorbește cu tine, parcă ar vorbi cu oamenii lui de pe
șantier. N-am să ți-o iert niciodată, țipa, uitând că o
poate auzi cineva, și o lovea dușmănos cu pumnii în
cap, în spate, unde nimerea. Eu am vrut să te văd o
doamnă, să te duci la facultate, să te măriți cu un doctor,
vai de capul tău de proastă! Să asculți de taică-tău e una
și să fii proastă e alta, mai zise, lăsându-se să cadă obo-
sită pe un scaun.
– Ce facultate visezi, nu vezi că abia avem
bani de pâine, nu vezi că n-ai o cămașă mai bună pe
dumneata, nu vezi că ăștia mici sunt dezbrăcați și tata
nu și-a găsit o slujbă? Nu sunt eu de facultate! Vrei să
fiu o doamnă? Unde am învățat eu să fiu o doamnă?
După vacă, pe deal, sau cărând buruian la gâște? Visezi
mereu, adaugă ea cu reproș. Asta știi, să visezi mereu!
Și fata se aruncă pe pat și începu a plânge înăbușit. Plân-
gea pentru iubirea pierdută, pentru dezamăgirea mamei,
pentru că a renunțat atât de ușor la luptă.
– Mireaso, unde ești, strigă nașa de afară.
Vino să te îmbrac. Acum sosește ginerele să mergeți la
cununie!
Iulia își șterse lacrimile și ieți.
– Nu plânge, zice nașa, că nu ești prima fată
care se desparte de maică-sa. Lasă, că plângi când or
cânta lăutarii cântecul miresei, o liniștește ca pe un co-
pil, apoi strigă tare, așa ca să acopere muzica..
– Hai, veniți, veniți să gătim mireasa!
Copiii, femeile, câțiva bătrâni care stăteau
gură-cască prin curte se înghesuiră pe sală..
Lăutarii au început să cânte… „Ia-ți, mireasă,
ziua- bună / De la frați, de la surori/ De la grădina cu
flori.” Câteva femei începură să plângă acoperindu-și
gura cu colțul basmalei. Frățiorii cei mici, ghemuiți pe
covor, în fața miresei, urmăreau curioși mișcările nașei
și priveau admirativ spre sora lor.

Rochia de mătase albă, simplă, decoltată la
gât in formă de inimioară, fără jupon, se lăsa moale și
fără formă pe corpul slăbuț al miresei. Voalul subțire,
prins din loc în loc de coronița de flori albe de mătase,
stătea nefiresc cocoțat peste coada împletită strâns și le-
gată în chip de coc în vârful capului.. A fost ideea nașei
s-o pieptene cu coc, așa ca o fată serioasă!
Iulia se privește în oglindă și nu se recunoaște
în fata asta slăbuță, sărăcăcios îmbrăcată și speriată de
privirile asistenței pestrițe, care râde și face glume.
În sfârșit, sosește și ginerele. Înalt, gras, chel
cu o burtă proeminentă ascunsă sub un costum negru,
cu cămașă albă și pălărie neagră, el salută ceremonios.
Parcă a venit la înmormântare, gândește Iu-
lia și privește impacientată spre ceasul de pe bufet. Cu-
rând va sosi și celălalt tren. Dacă vine, ea lasă totul și
fuge cu George, chiar dacă se face de râs, chiar dacă n-
o ia de nevastă.
Curtea s-a umplut de veselie. Se servește țu-
ică. Toți râd și fac glume deochiate cu ginerele despre
noaptea nunții .
În sfârșit, nașul anunță plecarea la cununie.
Cu acordeonul în frunte, alaiul se îndreaptă, pe jos, spre
biserică. Ginerele a vrut o nuntă tradițională, fără ma-
șini, ca să le meargă bine!
Mama miresei a refuzat să meargă la biserică.
Ea nu a vrut această nuntă și toată lumea trebuie să știe
asta!
Soacra privește strepezit atitudinea cuscrei și
șoptește către soră-sa..
– Atât îi trebuie, să nu fie fată mare, că o spun
la tot orașul. Eu n-am treabă cu vremurile astea de-
acum, că d-aia a luat-o săracă, să fie curată și ascultă-
toare. Și așa, am cam auzit că a umblat cu un student
anul trecut!?
– O fi umblat, dar n-a vorbit-o nimeni de rău,
răspunde femeia în șoaptă.
În depărtare se aude șuierul trenului. Muzica
acordeonului pare frântă din loc in loc.
Lipsește caleașca de aur a prințesei. Numai
vrăjitoarea e de vină că a schimbat totul, își zice fata
cu gândul la basmul ei .
Pe treptele bisericii așteptau câțiva oameni
curioși, câțiva cerșetori și o mulțime de copii, dornici să
vadă mireasa.
Preotul începe slujba. Cineva șoptește mire-
lui să împingă un picior înaintea miresei, doar nu vrea
să-i cânte găina în casă toată viața. Mireasa pare moartă.
Palidă, neatentă, ține privirea fixată pe chipul
lui Iisus, răstignit pe cruce. Nu se roagă. Privește și de-
odată i se pare că pe cruce e chiar ea, îmbrăcată așa mi-
reasă, cu coronița pe cap. Din palme și din tălpile bătute
în cuie, picură boabe mici de sânge. N-o doare nimic.
Stie că a murit și se simte ușoară, ușoară! Dar deodată
o străfulgeră un gând..” De ce a acceptat să fie răstig-
nită, de ce nu s-a revoltat, de ce n-a luptat…?!
131
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
– Se cunună robul lui Dumnezeu Costică cu
roaba lui Dumnezeu Iulia, se aude vocea tărăgănată a
preotului.
Dar Iulia nu aude nimic.
– Se cunună roaba lui Dumnezeu Iulia cu ro-
bul lui Dumnezeu Costică… Preotul le pune inelele pe
deget… le dă să guste din pișcot și să bea din același
pahar.
– Arde-l tot, îi strigă un chefliu, ginerelui.
Lumea râde
– Să fiți alături la bine și la rău, până la
moarte, continuă preotul, apoi se adresează ginerelui...
Sărută mireasa!
El se apleacă spre ea și o sărută. Miroase gre-
țos, a țuică proastă.
Apoi toți o îmbrățișează și-i urează casă de
piatră .
Ieșind din biserică, Iulia mai ridică o dată
ochii spre crucea cu Iisus. Ea nu mai era acolo și Iisus
o privea șoptindu-i ..
– Pleacă, pleacă, parcă i-a zis. Eu am înaintea
mea veșnicia, tu ai numai o viață. Du-te!
Și alaiul pornește încet spre casă. Acordeonul
trece de la o melodie la alta, nuntașii chiuie!
Începe petrecerea. Rânduri, rânduri, sosesc
invitații. Cântă răgușit lăutarul cel tânăr. Toți mănâncă
în tăcere înghesuiți unii în alții pe băncile de lemn. Apoi
tatăl miresei comandă o sârbă și începe dansul. Intră fe-
meile și bărbații. Bat pământul. Praful se ridică gros .O
femeie aduce o găleată cu apă și cu o mătură stropește
bătătura. Praful se mai potolește. Începe perinița. Toți
vor să sărute mireasa. Ginerele nu e de acord și o ia el
la dans. Cineva chiuie ascuțit. O femeie. Altele răspund
la fel. Hora se învârtește, se învârtește, apoi se schimbă
în sârbă. S-a uscat pământul, iar îi îneacă praful. Se face
pauză. Se servesc sarmalele. Toți mănâncă. Ginerele cu
nașul și mireasa umblă de la o masă la alta. Ciocnesc
pahare cu fiecare. Ginerele ciocnește și bea.
Iar începe sârba. Pământul s-a uscat. Praful te
sufocă . Ginerele învârtește mireasa în centrul horei.
Praful murdărește rochia. Voalul strâns pe mână s-a și-
fonat și seamănă cu o funie. Mireasa e roșie ca focul.
Simte că leșină. Și el o târăște roată, roată, roată prin
praful curții. Ea simte că i se moaie genunchii. „ Nu
trebuie să cad, își zice, nu trebuie să cad!” Și iar roată,
roată, roată! Cercul dansatorilor parcă se strânge în ju-
rul ei, rămâne fără aer, chiuiturile răgușite îi sparg tim-
panele. Nu trebuie să cad, nu trebuie să cad acum!
Respiră greu, cerul se-ntunecă, o greață cumplită se ri-
dică de la stomac spre gât. Roată, roată, roată o târăște
după el…
Atunci, pe sub brațele ridicate ele dansatori-
lor, intră în cerc fratele de șapte ani al miresei. Atacând
cu capul înainte ca un berbec, izbește ginerele pe la
spate. Acesta se oprește clătinându-se.
– Las-o! Las-o! strigă disperat copilul, las-o
câine-lup ce ești! Las-o, strigă, izbindu-l cu capul și cu
pumnii micuți. Apoi îl părăsește apropiindu-se de

mireasă pe care o cuprinde protector peste mijloc cu
brațele lui subțiri.
– Las-o, câine-lup! Continuă să strige, pri-
vindu-l cu ură.
Dansatorii s-au oprit. Lăutarii au tăcut. O fe-
meie mai isteață înaintează spre ei și luând băiețelul în
brațe și pe mireasă de mână, îi trage încet spre casă,
adresându-se oamenilor.
– Așa sunt ăștia mici, geloși pe surorile lor!
Haideți în casă, puilor, haideți în casă!
Lăutarii atacă din nou perinița. Cu fruntea
udă de transpirație, cu hainele albe de praf, cu pălăria
dată pe ceafă, păstrându-și cu greu echilibrul, mirele
dansează cu nașa.
Într-un târziu apare și Iulia în curte, îmbră-
cată intr-o rochie scurtă, albastră. În urechi îi răsună
încă puternic glasul frățiorului. Las-o în pace câine-lup!
Și deodată îi vine să râdă și să strige și ea din toate pu-
terile ..Las-o în pace câine-lup! Lăsați-mă cu toții în
pace!
Gata. Nunta ei s-a terminat. Se furișează încet
în grădină și se reazemă de trunchiul unui măr bătrân.
Se aud lăutarii cântând tot mai fals. Nuntașii cântă și ei
răgușit, melodii triste. O femeie cu o voce frumoasă dar
tremurată, încearcă să cânte o romanță pe care n-o
poate duce până la capăt.
Deodată Iulia tresări. Maică-sa se oprise
lângâ ea..
– Ți-am strâns câteva lucruri și câțiva bani.
Du-te la unchiul tău, la București, te ajută el! Ține
adresa, vezi unde o pui, să n-o pierzi! Dacă te grăbești,
prinzi ultimul tren, pleacă la unsprezece.
Se lasă întunericul peste grădină, peste cort,
peste lăutari și nuntași.
Cu valijoara în mână, Iulia se strecoară prin
spatele casei și iese în stradă. Calcă grăbită și sigur, să
prindă ultimul tren. După câțiva pași, mai privi o dată
spre casă și spre pădure.
Printre mesteceni, luna se rostogolea fugind
după ea.
132
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Doina ALEXANDRESCU
1918
Capitolul II
– Tu fată, hai în casă, lasă hărdăzău’ aci că nu-
ie nime’ din grădina me, că știu ei că dracu’-i a lor dacă
pun mâna pe ceva! Hai în casă să îți dau o țâră de lapte
cald ori ceai, ce vrei tu, și să-ñi spui care-i supărarea.
– Nu poci, mătușă, că așe rușine n-o pățît nime
în neamu’ ñieu și tatu tot mă omoară. – Și plângea cu o
jale de i se umplură ochii de lacrimi și lu’ Mam’ bătrână.
– Stăi tu fată, că plânjem amândouă aici și
murim și tot nu știm di ce. Hai în casă!
Și ușurel, a luat-o de după umeri și a dus-o în căsuță
lângă sobă, i-a făcut ceai de măceșe cu miere și a pus-o
să-i povestească.
– Veneam de la școală și când am trecut pe
lângă biserică... dom’ părinte era în ușe și ñi-o zîs să mă
duc pâna la el. Și când am intrat în biserică ñi-o zîs că
nu m-am spovedit demult și să stau în jenunchi sub
patrafir și să îi spun ce păcate am făcut. Și i-am zîs că
am mințit-o pe muma că trăbuie să stau la școală să fac
curățenie în clasă și am fost la bibliotecă să citesc
poveștile lui Ispirescu, că tare îmi plac și nu îmi dă
cartea acasă profesoara aia nouă. Și i-am mai spus că l-
am bătut pe frate-mio că nu vrea să își facă la
matematică și pe mine mă ceartă tata dacă n-am grije de
el.
– No, și ce-o zîs popa la păcatele estea mari,
dragă? Că până acum n-am auzît să hie estea păcate – a
mângâiat-o pe cap Mam’ bătrână.
– Mi-o spus că trăbă să spuiu Tatăl Nostru de
zece ori și m-o pus să-i promit că dacă mă iartă să nu
mai spun la nime’ și ñi-o luat mâna și... – se îneca în
plâns Măriuța cu capul în poala lui Mam’ bătrână.
– Stai tu cochilă, stai și trage-ți sufletu’, stai că-
s aici cu tine, nu hi așe supărată. No, și ce-o mai zîs
prăpăditu’ ăla?
– N-o mai zîs ñiñic, mătușă, numa o făcut cu
mâna me pe sub sutană... și n-am putut fugi de-acolo.
Și când m-o dat afară din biserică, ñi-o zâs că dacă
vorghesc cu cineva, o să arz în focu’ Ghenei... Și am
fujit și am că’st în zăpada și ñi-am frecat mânile în
zăpadă acolo, da’ nu crez că să va lua păcatu’ aista de
pe mine...

– Tu fată, nu vorghi proștii. Cât îs eu aici, nu
vei arde în nici un foc! Stai cuminte și uita-te la mine.
Gata. Tu acuma stai aici cu Lenuța și cu Onu și citești
din poveștile de Ispirescu, uite îți dau io cartea, și de
restu’să n-ai grijă.
–- Mătușă, nu mă lăsa! Dacă am rămas grea și
mă omoară tatu?
Mam’ bătrână ar fi râs cu lacrimi, ar fi râs să
alunge tot răul din capul copilei și din capul ei, dar
copila n-ar fi înțeles nimic. "Are doisprezece ani, orice
ar fi știut sau văzut, bunul Dumnezeu are grijă să nu o
lase să înțeleagă răutatea, urâțenia și nemernicia la anii
aștia..." își făcu cruce: „Doamne ajută-ne să trecem și
de asta cu bine.”
O luă de mână, o duse în camera de-alături din
căsuță și îi arătă pe ce raft găsea poveștile lui Ispirescu.
La vederea bibliotecii care îmbrăca trei pereți de
cameră, Măriuța amuți cu ochii mari încă plini de
lacrimi.
– Măriuțo, n-avea grije că nu rămâi grea. Mai
vorbim noi de-astea mai încolo, acum am ceva de făcut.
Ai înțeles?
Cu ochii în bibliotecă, Măriuța chiar nu mai
avea nici o grijă alta decât cum să facă să vină să
citească la mătușa, că nici ea nu-i va da cărțile acasă...
„Tulai Doamne, ce de cărți...”
Rafila ieși în curte:
– Lenuțo! Vină-ncoace, dragă! Acum să vii, că
am treabă să-ți dau și trăbă să fug pe’ci la vale! Hai!
Lăsând joaca în zăpadă cu copiii, Lenuța veni
iute: după cum o chemase, trebuie că era ceva rău.
–Vă scoateți păpucii și mantălu și stați pe păcel
cuminți și Măriuța îi citește lu’ Onu nost’ o poveste din
cartea asta ce-o are în mână. Când viu să faci bine să ne
spui cum știe citi! – Le împingea cu mâinile din spate
către locurile lor. Din ochi i-a făcut semn lui Onu să aibă
grijă de copilă. Onu a ridicat din sprâncene întrebător.
Mam’ bătrână i-a făcut semn din cap „las’ că-ți spun mai
târziu”, și dusă a fost, încruntată și cu pumnii strânși.
Au mai auzit-o din curte:
– Ioane, hai cu mine că avem o treabă de făcut.
Il luăm și pe Văsălia nost’ pe drum. Hai să gătăm până
nu să-ntunecă! Avem de val cu focu’ Ghenei!
Pe uliță, în fața casei Măriuței a strigat la
mamă-sa:
– Auzi, Anuță, să știi că Măriuța-i la noi, îi
citește lu’ Lenuța și lu’ Onu povești. Io am pus-o! Să n-
ai grija ei, bine?
–Bine, mătușă. Am gândit că-i la joacă cu copii.
- Ii în casă la căldură. Să n-ai grije! Voghim
când viu, am treabă pe’ci la vale.
Mai jos pe drum, Ion îl scosese din casă pe
Văsălie și toți trei au plecat spre biserică. Pe drum
Mam’ bătrână le povesti de Măriuța și isprava popii și
hărdăzău și focu’ Ghenei. Bărbații încremeniră.
Amândoi aveau și fete și neveste acasă.
– Haidați, nu stați de chiatră și lasați mânia că
nu ne-ajută. Stați lângă mine, că astăzi dracu-i a lui! I-
133
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
arăt io focu’ Ghenei!!! Și să găsim un copil să îl aduca
pe Martin de la jăndari.
Ușa de la biserică era descuiată. Au intrat toti
trei și Ion l-a luat pe popa de ceafa anteriului și l-a
așezat într-o strană zicând:
– Auzi, părinte, să faci bine să taci și să asculți,
că azi te judecăm și dacă nu spui și nu faci numa’ ce
trebuie, tot mori!
– Nemernicule, io, om al bisericii... – pumnul
scurt al lui Văsălie, direct în gură, îl opri din țipat.
– Părinte, să nu te aud că zici ceva de biserică
– continua Mam’ bătrână – tu și cu biserica nu aveți
nimic de-a face. Azi ai spăriat și umilit o copilița din
satul ăsta, și fapta asta nu rămane nepedepsită!
– Minte! N-am... - alt pumn, tot în gură, îl făcu
să scuipe sânge.
– Părinte taci, că n-avem vreme! - Rafila făcu
ochii mici. - Adică noi avem, numa’ tu n-ai!!! – popa se
cutremură sub privirea rece a femeii. Aveau dreptate
oamenii, era dracu’ gol!
- Uite ce faci: acum scrii o scrisoare că aici nu
poți sta, pui acolo o minciună – că te pricepi, și te duci
la Sîghiu să le spui să te trimiță în altă parte.
– Nu...
– Ba ie!! Dacă nu, te duc să te judece tatăl
copilei și nu mai pleci decât până-n progadie! Pământu-
i înghețat! Te-om lasa în copârșeu până să dezgheață!
Da’ întâi te scăpăm de podoabe! – și uitându-se în ochii
lui îi făcu semn cu bărbia spre josul anteriului. Așe să
știi! Și să nu te îndoiești!!! Scrie! După aia îți iei într-o
desagă ceva de îmbrăcat și ai plecat la Sîghiu. Intr-un
ceas nu mai ești!!! Iți trimetem noi restu’ de bagaje! La
seminar, că știe toată lumea adresa. Scrie, nu te uita la
mine! Poate vrei bagajele la Catedrală? Sau la
Arhiepiscopie? La Patriarhie? Sau câte o parte în
fiecare loc, să nu fie îndoială ce ți s-a întâmplat aici?
Ușa se deschise și intră Martin, unul din
jandarmii satului. Mam’ bătrână îi facu semn lui Ion să-
i povestească despre ce e vorba. Vasile stătea cu pumnii
la vedere să nu cumva să își închipuie popa că a scăpat.
„Scursura pământului! Are noroc că-i Mam’ bătrână
aici, că o mână tot îi rupeam!”
– Ai scris? Gata?
– Da! Vrei sa citesti?! - ridică popa tonul cu
ochii rai sa o omoare.
Rafila îi arunca o privire disprețuitoare.
– Da, dar înainte de asta, mai scrii o scrisoare
cu ce i-ai făcut copilei și semnezi și semnează toată
lumea martor și cu Martin de la autorități! Asta rămâne
la noi, să fim siguri că nu te întorci! Că dacă te întorci,
Martin va deschide ancheta, să vedem câți ani de
pușcărie faci... Dacă apuci să faci...
Popa răsufla iute și se uita în toate părțile - oare
cum ar putea fugi să scape de ei.
Văsălie își arătă pumnii întrebator: care îți place mai
mult? Stângul? Dreptul?
Popa scuipă cu obidă într-o parte și scrise altă hârtie
repede. Văsălie se apropiase și-i sufla în ceafă. Mam’

bătrână luă hârtiile și le citi și semnă prima urmată de
cei trei bărbați. Popa protestă:
– Martine, să fii martor că m-au bătut și de-asta
am scris... Incă un pumn în gură îi tăie răsuflarea popii,
făcându-i ochii să iasă din orbite.
– Eu n-am văzut așa ceva! Sasul se dăduse cu
un pas înapoi, uitându-se cu scârbă la el. Hai să te scot
din sat până nu află lumea, că eu nu pot să țin piept
bărbaților din neamul fetei.
– Domnu’ Schuler, mulțumim de ajutor. Să-și
dea Dumnezeu sănătate că ai grijă de noi!
Jandarmul luă poziție de drepți și înclină capul spre
Mam’ bătrână. Apoi spuse:
– Dumneavoastră vă mulțumim, că nu știu cum
ne-am fi descurcat dacă afla lumea sau se-ntâmpla cine
știe ce cu copila. Aveam moarte de om în sat!
Popa se uita la ei cu ură.
Văzându-l, Mam’ bătrână ridică din umeri și
spuse cu voce ușoară:
– Pe zăpada asta mai făceam o bobotaie. Ce
mare lucru? Nu mai ramanea nici o urmă din părintele
după aia... Nu părinte? Ce crezi?
Nu după multă vreme, Măriuța se ducea acasă
cu Ispirescu la sub braț și cu încă două cărti.
- Măriuțo, ui' la mine: ce-am vorghit noi două
nu mai știe nime'. Popa s-o dus din sat și pe aici nu mai
calcă veci! Tu gată cărțile astea și vii cu ele și îți dau
altele trei să le citești. Dacă n-ai grije de ele și le pătezi
sau le rupi, nu mai vezi cărți de la mine și o și iei, să
stii! Dacă vrei, poți veni și citi în căsuță, că și Lenuța și
băieții citesc și își fac lecțiile acolo. Bine?
Măriuța se uita cu ochii ei verzi și cu gura
întredeschisă la Rafila. Răsuflă ușurată. Dacă mătușa
așa zicea, apăi așa era! Ce cărți faine! Că de rușinea și
năcazul ei aproape uitase!
Hărdăzăul l-a dus Ion a doua zi:
– Auzi, mă, ce le trece prin cap copiilor la
ceasu’ ăsta?! Să-și facă hoaie pe zăpadă! Mă, că ăsta-i
joc de vară, acum îi de alte ’elea!
După o vreme, Mam’bătrână s-a dus la Anuță,
mama Măriuței, și i-a dus o broșură despre igiena
femeilor la vărsta fertilă; a rugat-o să vorbeasca ea cu
Măriuța; că dacă nu, putea vorbi ea; pe Lenuța ea o
pregatise pentru ce urma să i se întâmple, să nu fie
speriată, să nu se rușineze, să aibă grijă de ea. „Nu ne
putem lăsa fetele să trăiască neștiutoare ca vitele! De
ele și de învățătura lor depinde sănătatea și viața
familiei! Așe sa știi!” - o dăscălise Mam’ bătrână pe
femeie.
Când Mam’ bătrână i-a spus lui Onu toata
povestea, acesta mirat a-ntrebat-o:
– Da’ de unde ai știut ce sa faci, Ma’tână?! Cum
de te-ai ñișcat de nici nu știe lumea ce s-o-ntamplat?
– Dragu’ mumii, oare ai uitat că am fost
crescută de Moșu ăl bătrân?! Că în fiecare zi dădea în
noi – nu tare, da’ destul cât să nu uităm – și ne spunea:
„Invățați, fiți deștepte, mișcați-vă repede și nu vă lăsați
134
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
prostite!” Onu se uita la ea cu admirație dar și cu
gândul: "N-au avut viață ușoară..."
Rafila ridică bărbia și zâmbi:
– No, acum îi rându’ meu să vă bat!
Onu începu să râdă:
– Păi, la cât îs de mare, o să te doară mâna,
Mam’ bătrână! De ce nu m-ai știut bate până acum?
– Copile, ai fost cuminte și respectuos, ai
învățat și ai muncit tot ce ți s-a dat. N-am avut de ce te
bate. - Rafila răspundea ritmând cu arătătorul de la
mâna dreaptă de parcă trăgea linii pe o listă numai de
ea văzută; continuă: Da’ aș putea sa-ț’ dau vreo două
acuma! Că nu te-ai știut feri de șrapnelu’ ăla! Nu ne mai
făceai atâta năcaz, nu-i așe? - Il privea cu ochi calzi și
cu un zâmbet bun.
– No, bin’ că te-o adus Dumnezău în viață
acasă! De-aici eu îs șefă!
S-a aplecat și l-a sărutat pe tâmplă.
– No, acum să mânci tot, că dacă nu, îi bai!
- Și cu popa, cum rămâne? Să va duce în alt sat
și va face năcazuri altora?
- Stai liniștit. Martin o trimes o copie după
scrisoarea cu mărturisirea la Patriarhie. Dacă nu-l dau
afară, dăm popa cu Patriarhie cu tot la ziar. Că n-avem
vreme și bani de judecată.
-?! Și crezi că...
- Nu o să-i țîie nime’ spatele viermelui. Pochi
pe lumea asta, destui și pre’ mulți! Să vedem dacă-l mai
ține preoteasa, că io în locu’ ei... - și făcu semn cu palma
a măturat...
- Bine că n-ai pistol, că pleca popa cu
chicioarele-n-nente...
Ea ridică din sprâncene și făcu ochii mici,
înclinând capul într-o parte:
- Cine-o zîs că n-am?! Da’ nu era caz de pistol...
In jumătate de ceas, cu mânile goale, l-am liniștit.
Adevărat, o mai fost și Văsălie pe-acolo... și nu chiar
degeaba... De când o fost ultima data la noi în casă, m-
am gândit cum să ne scăpăm de părintele. No, o mers
mai iute decât ñi-am închipuit...
–Și unde-i...
- Popa sau pistolu’? – i-o întoarse ea iute.
Râdeau amândoi.
– In pod. Când te faci bine, ți-arăt grinda. –
dădea să plece din cameră. Se răsuci sprinten pe călcâie:
– Acum ñi-am adus aminte! Numai io știam să
umblu cu el și ñi-o fost urât totdeauna să-l curăț si să-l
grijesc. Acuma tu știi să faci asta. Așa că va hi una din
trebile tale, copile! Na, că dacă tăceai, scăpai! Așe, ț-ai
facut de lucru!!!
Onu zâmbea aiurit... Na, avem și pistol în
casă... Nu-i venea să creadă! De pușca de vânătoare știa,
dar de pistol... Tresări:
– Și ai și permis? De port-armă...
– Mă, uită-te la mine! Tu crezi că-s proastă?
Am permis de pe vremea lu’ Moș-tu! Atâta
că n-am mai tras demult. Da’ nu cred că am
uitat mare lucru...

– Nu po’ să crez... Parcă n-am plecat din curtea
asta... Mam’bătrână, ce secrete mai ai?
– Ma’ cochile, mai am, da’ nu-ț’ spui decât unu
pe săptămâna. Acum ai avut parte de doua: cu Măriuța
și cu pistolu’. Ț’-o plăcut? No, așe! Și iar râdeau
amândoi.
Pe Onu parcă nu îl mai durea obrazul așa rău.
Mânca mai bine, statea în picioare mai mult, începuse
să se plimbe prin gradină cu bastonul lu’ Moșu ăl bătrân
– mai mult de gura femeilor decât că ar fi avut nevoie.
Bastonul cu căpătâi de argint, adus din America
împreună cu multe obiecte de uz personal ce nu se mai
văzuseră prin sat. Erau puse în căsuță, în camera lui
Moșu, cea cu biblioteca mare și cu biroul cu scaun și cu
doua fotolii, pe covoru’ ăla domnesc, cu culori de nu se
mai văzuseră prin sat și de le admirau femeile care
lucrau în război. Se uitau la el din ușă, nu vroiau să calce
pe el.
Când se ducea duminica dimineața la biserică,
Moșu ăl’ bătrân mergea țanțoș, îmbrăcat cu hainele de
duminica, cu cizmele scurte, cu bastonul și cu mănușile
de piele. Era un bărbat cum altul nu mai văzuse, bătrân
când deschisese Onu ochii pe el, dar frumos cum altul
în sat nu era: înalt – printre cei mai înalți din sat, cu o
carură atletica, se ținea drept și avea un mers de om
tânăr. Cu fața ovală și fruntea înalta, cu ochii mari și
căprui, înșelător de blânzi sub genele lungi și
sprâncenele groase, codate, cu nasul drept - un nas
roman cum îi plăcea lui să spună, cu gura ascunsă de o
mustață lăsată pe oală, și cu un zâmbet și mai ales un
râs care arăta niște dinți albi-strălucitori și frumoși, de
lumea uita să râdă numai privindu-l cum arată... Părul
castaniu, des, înfoiat și lucios, pieptanat peste cap -
dupa care multe femei se uitau cu invidie -, îl lega într-
o coadă la spate când lucra dar îl desfăcea când călărea
pe deal. Dacă ar fi fost numai părul castaniu cu reflexe
de culoarea mierii vara, când se decolora de soare - și
tot ar fi stârnit prea multe vorbe în sat. Vorbe de bine
dar mai ales de rău, că nimeni nu era indiferent când îl
vedea trecând. Femeile îl priveau cu admirație. Sau cu
dorință: să-și fi prins mâinile în părul lui, lăsat lung
până pe umeri, după cum găsise moda în America
atunci când ajunsese acolo, să îi fi adus fața spre fața lor
și gura aproape... Și barbații simțeau și vedeau asta
după cum se îndreptau și ridicau capul femeile când
treceau pe lânga el.
Mirosea a lavandă Moșu, avea o sticluță cu
pulverizator pe care o umplea din sticla trimisă lunar de
la drogheria din Sibiu, din comanda lui specială. In
fiecare dimineață se bărbierea și se dădea cu lavandă.
Gurile rele spuneau că îi plăceau prea mult femeile, dar
femeile știau că era hibaș, și le alegea pe sprânceană, nu
i se părea că îi trebuiesc toate. Numai cele frumoase și
musai deștepte. Și niciodata nu-i știa nimeni mândra...
Crescuse într-o familie cu mulți copii, erau
doisprezece: șase fete și șase băieți, frumoși, zdraveni
și sănătoși – într-o vreme în care copiii mureau la
fiecare casă, jumătate. Dar așa cum alte case rămăseseră
135
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
pustii că le muriseră copiii, casa alor lui rămăsese
numai a lui, că se răspândiseră toți ceilalți prin lume:
prin alte sate vreo doi si restul prin America.
Mam’bătrână încă primea și răspundea scrisorilor
venite de la ei: din Pennsylvania, Montana și California.
La cei de pe sate, se ducea în vizită cu șareta, șareta
tatălui ei, păstrată în șură, într-o despărțitură numai a ei,
acoperită cu o prelată, și îngrijită cu mare atenție.
Mam’ bătrână punea masa. De doua zile,
mâncau ei doi la masă aceleași feluri de mâncare: supă
de oase în cană și piure de legume cu carnea tocată prin
sita cea mai mica.
–Ma’tână, mă tin’că trăbă să ne ducem la spital,
stai că nu-i nici un bai – spuse el repede văzând-o
făcând ochii mari - numa să vază doctoru’ de-acolo dacă
nu poate coase obrazu’, acuma că rana îi curată, că așe
nu poci rămâne. Nu poci nici mânca și nici vorghi și
dacă mai și ies în lume, o să spariu pe toată lumea.
Rafila se încruntă și scutură din cap în semn de
"să-ñi dai pace cu eștia" și continuă:
– Dragu’ mumii, când vrei să merem?
– Pă’, când zîci dun’tale că poți mere.
– Acum? – zâmbi ea... Râdeau amândoi.
– Mam’ bătrână, râzi de om mare, gata făcut?!
– Dragu’ mumii, mâne plecăm cu șareta, că
acum poți să șezi și rămânem peste noapte la Măria lu’
muma, văruța mea. Bine?
– Bine, bine. Numa' să-l găsîm pe doctoru’.
– Găsîm. No, să mâncăm!
– Da’ di ce mânci ca mine, Ma’ tână?
– Mă gân’esc să mă mai întremez și io o țâra! Ui,
așe! - se răsfăța ea clătinând din cap. Amândoi zâmbeau
și beau supa din căni cu paiul.
A doua zi au făcut drumul până la Miercurea cu
șareta și cu calul negru – Negruț.
- Mam’ bătrână, di ce m-o lăsat Moșu ăl bătrân
să-i pun numele Negruț și calului și cânelui?
– Pă, n-ai vrut tu așe?
– Ba ie, da’ nu m-am gân’it...
– Apăi, o zîs că o să vezi că n-ai ales bine și o
să vază și frații tăi, o să învățați ceva din asta...
– Adică ce, să nu le punem acelasi nume la
amândoi copiii? – rădeau amândoi, și adierea care se
schimbase din rece în primăvăratecă le spăla fețele de
grijile și durerile din iarnă.
La spital, doctorul i-a primit cu interes și l-a
consultat pe Onu cu atenție.
– E-adevărat ce a zis doctorul Schwartz, de
viermii de muște?
– Adevărat, domnule doctor.
– De unde ai știut?
–Un turc m-a vindecat când eram în spitalul
militar din Austria. Dacă nu era turcul, muream.
– Doctor?! Cu ochii mari, doctorul îl privea
uimit dar și destul de ultragiat.

– Nu, domnule doctor, ordonața unui căpitan
italian. Onu îi văzuse grimasa disprețuitoare și făcu o
notă mintală sa discute subiectul cu Rafila.
– Interesant. Eu nu cred în tratamentul ăsta.
Important e că esti bine și mâine o să încerc să te cos.
Rana are margini destul de depărtate și o să trebuiască
să trag de piele, poate că nu o să te fac să arăți prea bine.
– Mai rău ca acuma nu cred că puteți să mă
faceți, domnule doctor.
Mam’ bătrână statea cuminte pe un scaun și
asculta cu atenție discuția urmărindu-i pe amândoi cu
privirea: încerca să citească pe ei cât de sigur și hotărât
e doctorul și cât de speriat e Onu. Se gândea „la cât sunt
io de spăriată, oare cum să hie ghetu’ cochil... da’ las’
că ne ajuta el, Dumnezău draguțu’ și Onu să va face bine
și pe urmă trăbă numa’ să ne ferim de fetele din sat, -
zâmbi ea în sinea ei - să nu cază în mâna uneia și alteia
de neam slab... Onu nost fain și deștept, numai să hii
sănătos și dupa fete să te uiți, că la cum ai vint, nu știam
cum să calc pe lângă tine de frică să nu te prăpădești...”
A doua zi Onu a refuzat anestezia:
– Domnule doctor, la cât m-a durut, câteva
înțepături nu mai contează. Și n-aveți grijă că nu mișc!
– Cum doriți. – doctorul îmbracat de operație,
cu bonetă, mască și halat alb care miroseau a acid
carbolic, cu mânuși chirurgicale, verifică dacă era dat
bine cu tinctură de iod, apoi preluă port-acul cu ața
chirurgicală montat de asistentă și facu puncte de sutură
pe interiorul obrazului și apoi pe exterior, la piele,
încercând să apropie cât mai bine marginile plăgii.
Ințepătura era cum era dar când tragea ața și o
potrivea ca să facă nodul, ustura rău și lui Onu îi
curgeau lacrimile din colțurile ochilor, dar nu facea nici
o mișcare. Doctorul îl privea în ochi din când în când,
încercând să își dea seama cât de tare îl doare. După ce
a terminat, l-a trimis pe Onu în salon și i-a spus că o să
îi facă o vizită mai târziu. Intre timp a venit doctorul
Schwartz și l-a întrebat cum se simte.
– Doare locul, domnule doctor, dar sper să se
cicatrizeze și să fie totul bine.
– Vei fi bine, ești sănătos și asisența este
impecabilă acasă. Eu nu am văzut bolnav vindecat și
recuperat așa de bine și de repede ca dumneata.
Mam’ bătrână, pe un scaun la picioarele
patului, îmbracată cu halat alb, înclină din cap a
mulțumire.
– Ai grijă la igiena bucala și de rest, știi mai
bine decât mine ce să faci. Plecați acasă mâine – înțeleg.
Probabil că o să vin să vă fac o vizită acasă în câteva
zile; o să merg în vizită la conac.
–Vă mulțumim că ați venit, domnule doctor. Vă
așteptăm cu placere, când puteți veni.
–No, ziua bună.
Doctorul plecă și mergând pe culoar spre ieșire
se gândea: „da... eu cred că și tinerețea a făcut minunea,
pe lângă dragostea și grija bunicii... înveți o viața să faci
meseria asta și descoperi că sunt leacuri lângă tine de
care nu știi să te folosești, iar morții nu ți-i poți nici uita
136
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
și nici ierta; poate dacă aș fi știut sau aș fi avut încredere
în mai mult decat se face prin tradiție la spital, aș fi avut
mai puțini morți între bolnavii mei; n-am să știu
niciodată... lucrurile pe care mi le-au povestit oamenii
ăstia sunt documentate în cărti, nu sunt povești și
înșelătorii... și totuși, nu acceptă nimeni să le
foloseasca.” Oftă adânc, se urcă în șaretă și plecă spre
următorul bolnav cu pălăria așezată puțin mai pe ceafă
decât de obicei. Era bine să vadă pe cineva că se
însănătoșește după o boală gravă, mai ales un tânăr.
Mulțumirea asta nu se putea plăti cu nimic. Zâmbea...
Externarea s-a făcut a doua zi dar din
Miercurea Sibiului au plecat după trei zile; așa a hotărât
Mam’ bătrână. In fiecare zi au fost la spital pentru
schimbarea pansamentului și plaga se comporta normal.
In ziua în care au plecat era un soare cald și
vesel de primăvară. Și-au luat la revedere de la mătușa
și de la toată familia care i-a petrecut până în uliță și s-
au uitat după ei cum se îndepărtează. In spatele șaretei
stateau bine așezate și învelite două damigene cu vin și
cu păincă și o gâscă tăiată în dimineața aia.
– Draga de mătușă-ta, nu poate să ne lase să
plecăm cu mâna goală. I-a cătănit pe nurori și pe ficiori
să ne puna vin și rachiu, de parcă noi n-avem...
– Las’ Ma’tână, că a nost îi a nost și de la
mătușa îi altfel! Așe îi ea mulțăñită! Că și du’n’tale tot
așe faci! N-ai vint cu vinu’ și rachiu’ de-acasă? Și cu
glăjuțăle de lavandă pentru toți ficiorii și bărbații? Și cu
merindețe noi pentru muieri? Și cu cărți de povești
pentru toți cochiii!
– Pă’ cum să hi vintă cu mâna goala, copile? Și
la muieri nici nu le-am adus cine știe ce, da’ de
merindețe să trântesc toată zîua, că le trăbă, și atunci nu
mă uită! - ridica sprâncenele a înțeles ascuns Rafila.
Zâmbeau și parcă inima le bătea mai ușor.
Parcă iarba era mai verde și plopii înmuguriți
chihlimbariu printre care treceau, arătau altfel... Cerul
era albastru și mirosul de primavară era amețitor.
–Ai di-rep-ta-te! – zise Rafila; râdeau amândoi
la auzul accentului pe „i” și pe urmă pe fiecare silabă,
pe care îl folosea Moșu' ăl bătrân când recunoștea că a
greșit, ironizându-i pe cei din familie care îl
corectaseră. Și pe urmă le spunea: „Știti voi cum e cu
Iovis și cu bovis, nu? Că dacă nu vă aduceti aminte, vă
dau cartea să citiți din nou...”

Florina Sanda COJOCARU
Echilibru pe o funie imaginară
Două codiţe împletite şi un sărut ocrotitor, pe
frunte. Fiecare zi începea la fel. Îşi mânca în grabă cele
două felii de pâine cu margarină şi gem. Uneori, nu ter-
mina de băut cana cu lapte, şi atunci, îşi primea înjură-
turile tatălui care amintea de sacrificiile făcute ca ele să
trăiască, nu bine, ci foarte bine, apoi drumul spre şcoală
parcurs cu paşi repezi, aproape de fugă, pentru că Ge-
orgia se temea de copiii mai mari şi de râsetele şi glu-
mele lor fără perdea. Era mereu în întârziere, pentru că
pieptănatul părului era o operaţiune dificilă, efectuată
de către mama sa şi care se întindea pe parcursul unor
minute bune. Câteodată, insista să rămână cu codiţele
împletite peste noapte, pentru a nu mai fi nevoită să
audă reproşurile tovarăşului Constantin. Aproape că
alerga, nu era mersul unei şcolăriţe. Şcoala era la două-
zeci de minute distanţă de casă, dacă mergea normal,
doar că ea avea, mai mereu, la dispoziţie, în jur de zece.
Niciodată tatăl său nu o ducea cu maşina, deşi avea po-
sibilitatea şi timpul necesar să o facă, omul părăsind lo-
cuinţa cam în acelaşi timp cu ea, şi nici pe mama sa nu
o lăsa să îşi însoţească vreodată fata la şcoală, motivând
că ,,e mare şi trebuie să înveţe să se descurce şi sin-
gură”, şi ,,doar nu i-om sufla în cur până ce creşte cât
noi”. Mama ei rămânea în pragul uşii, petrecând-o cu
privirea până hăt, departe, apoi se retrăgea în casa în-
conjurată de vii şi singurătăţi. În perioada aceea, se con-
struia mult. Din cartierul liniştit rămânea doar amintirea
unor vremuri uitate. În locul caselor demolate, creşteau
blocuri gri, de plăci, în general, cu patru etaje, înghesu-
ite unul în altul, reci şi neprimitoare. Era un veşnic şan-
tier, iar noroiul zilelor de primăvară, atunci când zăpe-
zile se topeau, era un obstacol greu de trecut. Ţine minte
cizmuliţele mov, de cauciuc, pardesiul subţire, în total
dezacord cu restul îmbrăcăminţii, ecusonul cusut pe
mânecă, hidos şi enorm, panglica îngustă, elastică, pe
care era obligată să o poarte pe cap, pentru a evita con-
secinţele nefaste, cum ar fi o notă mai mică la purtare
sau chiar exmatricularea. A văzut eleve pedepsite pen-
tru lipsa panglicii, copii exmatriculaţi pentru lipsa ecu-
sonului. În dimineaţa aceea, de primăvară, parcurse
deja jumătate din distanţă, când a realizat că pierduse
pe drum micul elastic alb, atunci când a deschis ghi-
ozdanul să verifice existenţa pachetului, de obicei, un
137
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
corn cu gem sau o plăcintă cu brânză de la brutăria din
apropiere, cumpărate cu o zi în urmă. A făcut stânga
împrejur. Cizmuliţele erau deja pline de noroiul străzii.
Alerga plângând, în timp ce căuta cu privirea panglica
pierdută. Trebuia să treacă peste un fel de podeţe din
fier, aşezate peste canalele adânci, săpate pentru ţevile
mari, de apă. Piciorul stâng i-a alunecat între barele în-
guste şi s-a trezit întinsă pe jos, murdară din cap până
în picioare, plângând cu suspine. Pe lângă ea treceau
oameni, şi nu unul. Doar o femeie s-a oprit să o ajute să
se ridice. ,,Eşti murdară din cap până în picioare! Mai
bine, te-ai duce acasă, să te schimbi! Stai departe, draga
mea?” A dat din cap că da, oprindu-se lângă o scară de
bloc. Înapoi, nu se putea întoarce. Dacă ar fi aflat tova-
răşul Constantin, ar fi primit şi pedeapsă corporală.
Pentru el, regulile trebuiau respectate, iar lipsa de la
şcoală ar fi fost o nesupunere, indiferent de motivul care
ar fi cauzat acea lipsă. Lângă ea, s-a oprit un băiat mai
înalt cu un cap, care a întrebat-o dacă are nevoie de aju-
tor. Fata a dat din cap că nu, dar continua să plângă cu
lacrimi mari, fapt care l-a determinat pe tânăr să se
oprească, să îi întindă o batistă cu care ea şi-a şters o
parte din noroiul de pe faţă. ,,Şi tu?” ,,Mai am una în
geantă. Nu îţi fă griji! Ai de gând să îţi continui drumul
spre şcoală, aşa murdară?” ,,Da!” ,,Fie! Atunci, te voi
ajuta să nu mai cazi din nou până acolo! Panglica
aceasta e a ta?” ,,Da. Unde ai găsit-o?” ,,Aproape de lo-
cul unde tu ai alunecat.” ,,Îţi mulţumesc din suflet!”
,,Nu ai pentru ce. După ea te-ai întors?” ,,Da. Nu voiam
să fiu pedepsită că nu o am.” ,,E o tâmpenie, o mare
tâmpenie!”, murmură băiatul, în timp ce ridicase ghi-
ozdanul fetei, murdar şi greoi. Ţinea mâna întinsă, pen-
tru a nu-şi murdări şi el costumul de şcoală. Părea un
acrobat ce îşi menţinea echilibrul pe o funie imaginară,
cu cele două ghiozdane, de o parte şi de alta a corpului.
,,În locul tău, m-aş fi întors acasă. Ce era dacă nu ajun-
geai la prima oră?” ,,Eu nu am voie să lipsesc de la nicio
oră!” spuse fata cu fermitate în glas. ,,Îţi mulţumesc
mult, oricum!” ,,Nu ai pentru ce. Uite că am ajuns!
Apropo! Cum te cheamă?” ,,Georgia. Pe tine?” ,,Traian.
Traian Ruja. Georgia şi mai cum?” ,,Georgia Ape-
troaie” ,,Voi ţine minte! De la piatră. Să ai o zi bună!
Eşti tristă, murdară, dar frumoasă. Nu uita să zâmbeşti!
Ai nevoie!” Băiatul a ajutat-o să îşi dezbrace haina la
intrarea în şcoală, i-a înapoiat ghiozdanul, apoi şi-a vă-
zut de drum. Georgia şi-a spălat elasticul alb la baia in-
fectă, a stors cât a putut, apoi l-a aşezat pe cap, încer-
când să ascundă petele maronii. În timpul pauzelor, a
mai reparat din daune, iar acasă, şi-a rugat mama să îi
spele pardesiul, fără a-i spune ceva tatălui justiţiar din
cele întâmplate. Venise cu pardesiul pe braţ, tremurând
de frig, dar mai mult de frică. Nu l-a mai întâlnit nicio-
dată pe Traian, deşi ar fi vrut. Uneori, se oprea la scara
aceea de bloc, doar-doar, se vor găsi. Voia să îi mulţu-
mească pentru omenia de care a dat dovadă, pentru felul
său de a fi, pentru vorba molcomă, aşezată. Era şi fru-
mos, pe deasupra. O singură dată a legat numele său de
numele unui om care era împotriva partidului, cel puţin,

asta susţinea tatăl ei, şi care urma să fie judecat pentru
trădare. Nu a avut curajul să întrebe dacă era vorba des-
pre tatăl băiatului care a ajutat-o atunci, în dimineaţa
aceea, de aprilie. Tovarăşul Constantin era cel mai aprig
critic al omului. Din câte a înţeles ea, tatăl său a cerut
ca acel bărbat să fie închis. Ştia că aceste subiecte erau
unele tabu, pe care ea, ca o ,,mucoasă ce era”, nu avea
voie să le abordeze.
* îmbrăţişate, pândite de Maria, care părea să zâmbească.
,,Într-un alt timp, într-o altă formă de guvernă-
mânt, tatăl tău s-ar mai fi comportat astfel?”
,,Nu cred, Anna. Regimul acela totalitarist i-a
alimentat răutatea, i-a dezvoltat orgoliul, i-a hrănit
boala. Probabil că, dacă nu ar fi avut acea funcţie şi ar
fi fost un oarecare, alta era soarta noastră acum, nu pro-
babil, ci sigur.
* nerul său de viaţă, iar Ioana a fost forţată să mintă că e
Fruntea îi e acoperită cu broboane reci, de tran-
spiraţie, ochii îi sunt inundaţi de lacrimi. Încă tremură.
Pentru câteva minute bune, nu este în stare să facă nicio
mişcare. Ar ţipa, dar vocea nu o ajută. Realizează că
este un alt atac de panică. Nu va scăpa de ele prea cu-
rând. Ştie. A retrăit în vis unul dintre multele accese de
violenţă ale tatălui. Era acolo. Simţea răsuflarea respin-
gătoare a omului care abia terminase de băut, şi nu su-
ficient, cât să doarmă, doar acea cantitate necesară tre-
zirii monstrului. Îşi vede mama târâtă de păr prin toată
bucătăria. Bărbatul are forţa necesară. E bine hrănit,
animalul, iar femeia de pe jos e jumătate din el, o mănă
de carne, cu un suflet plăpând, speriat. Ţipă, nu vor-
beşte. Cuvintele nu sunt clare, frazele nu au logică. Pare
gelos pe un iubit imaginar al femeii. Îi ordonă să îi
spună doar numele pentru a termina cu ,,trădătorii din
viaţa lui”. ,,Las-o în pace! O omori pe mama, nu vezi?”
Cât să aibă? Opt, nouă ani? Suficient cât să ţină minte
şi să capete curajul de a înfrunta balaurul cu şapte ca-
pete despre care a citit în cărţile de poveşti. Bărbatul o
apucă de coada împletită cu grijă, strânge până ce fata
urlă de durere, apoi o răsuceşte, forţând copilul să ur-
meze o traiectorie ambiguă. Este aruncată într-un colţ
al încăperii, în timp ce mama imploră milă pentru Ge-
orgia, nu pentru ea. ,,Să-ţi dau muie ţie şi tot neamului
tău de handicapaţi! Dacă te prind că mă înşeli, te omor
cu mâna mea! Nici mă-ta şi nici deşteptu’ de taică-tu nu
vor scăpa de mânia mea! Ai înţeles? Acum, ia-ţi pros-
tovanca şi marş în camerele voastre!” Ţine minte că fe-
meia a vrut să o liniştească, dar tatăl său a împins-o în
camera sa, închizând uşa după aceasta. O durea pielea
capului, palmele o dureau, cât despre suflet… S-a co-
coţat pe pervazul îngust, încercând să înţeleagă de ce
erau ele vinovate să suporte tot acest chin. Probabil că
mâine, se va uita totul, iar mama sa va şti să îşi ascundă
vânătăile, să zâmbească şi să uite. Dacă nu ar fi avut
codiţele, tatăl ei nu ar mai fi avut de ce o prinde, a gândit
atunci. A luat, târziu, din cutia unde ţinea lucrurile pen-
tru desen, forfecuţa cu care tăia hârtia creponată şi a tă-
iat, aşa cum a putut, cele două codiţe, apoi le-a ascuns
sub patul său. Seara, la masă, şi-a pus un batic şi nimeni
138
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
nu a întrebat-o nimic. Mama abia vorbea, iar bărbatul a
rămas puţin lângă ele, apoi
s-a îmbrăcat şi a ieşit fără să spună unde merge şi cu ce
scop.
Şi-a îmbrăţişat mama şi a rugat-o să plece de
acolo şi să o scape de omul pe care începuse să îl urască.
Răspunsul femeii a fost sec: ,,Unde?” Atunci a realizat
mama ei că nu mai avea codiţele. Au plâns împreună,
,,Unde? Să fug, unde?” a fost şi întrebarea mamei Ioa-
nei, fetiţa care nu a scăpat de furia bolnavă a unui tată
nebun. Era a doua revenire a femeii la fundaţia pe care
o avea Georgia. Prima dată, fugise de acolo, după un
timp. O luase şi pe Ioana cu ea. Atunci când i-a adus
protecţia copilului pe cap, femeia nu a mai recunoscut
nimic din tratamentul la care era supusă de către parte-
bine şi că e fericită lângă mama ei şi lângă tată. Georgia
nu a avut ce să mai facă. A bătut în retragere, dar gândul
i-a rămas la micuţa pe care lăsat-o acolo, deşi privirea
fetei vorbea dincolo de cuvinte, cerea ajutor. În copilă-
ria sa, a fost învăţată că tata era stăpânul suprem şi că
domnii de la miliţie erau prietenii de pahar ai omului.
,,Şi în gaură de şarpe să te ascunzi, tot te-aş găsi.”
Aceste cuvinte erau repetate obsesiv, folosite pentru in-
timidarea unei fiinţe care acceptase, probabil, că are şi
ea parte din vină pentru această soartă nedreaptă.
Trebuia să îl întâlnească pe Traian, şeful So-
niei. Se va îmbrăca în cinci minute, în altele cinci, va fi
acolo. Ştia de la prietena sa că acest om ţinea foarte mult
la punctualitate. Ora zece trebuia să fie ora zece! Se pri-
veşte în oglindă. Încă păstrează puţin din frumuseţea fe-
meii de altădată. Uneori, uită să folosească rujul. Pielea
ei e de un alb-gălbui. Ar trebui să schimbe becul, gân-
deşte femeia. De câte ori se priveşte în oglinda aceasta,
pare că mai are puţin şi moare. Se va întâlni cu un bărbat
pe care nu l-a văzut în viaţa sa şi pe care trebuie să îl
impresioneze, cumva, pentru a obţine acea sponsorizare
de care are nevoie pentru a-şi atinge scopul. Va folosi
rujul şi puţin fard. Este specialista machiajelor făcute la
repezeală. Ochii îi sunt încercănaţi de la somnul agitat.
Astăzi, are atâtea de făcut. Gândul i-a rămas blocat la
Natalia, mama Dariei. Deja, începe să îi pară rău că a
vizitat-o. Poate că nu a fost cea mai bună idee. E vorba
şi de siguranţa Dariei, asta, în cazul în care tânăra spune
adevărul.
(Fragment din romanul Păpușile, vol.II,
în curs de apariție)

Tatian MIUȚĂ
Popă fără voie
Părăsind cancelaria, Nicu încălecă pe bicicletă
și se îndreaptă spre cealaltă școală, adică spre cea unde
este angajat ca profesor de câțiva ani. Acum pleca de la
școala din satul vecin unde predă în locul colegului său
care are probleme de sănătate.
Nicu e un tânăr de douăzeci și patru de ani,
înalt, bine făcut, îmbrăcat într-un costum negru, poartă
cravată la o cămașa albă. Și-a lăsat barbă de câteva săp-
tămâni, doliu în urma morții bunicului său, la care ținea
foarte mult.
Este ultima zi din trimestrul al doilea. O fru-
moasă zi de aprilie în care pomii înfloriți răspândesc un
parfum îmbietor. Mâine sunt Floriile, ziua celor care
poartă numele pomilor înfloriți. Urmează două săptă-
mâni de vacanță, prima e săptămâna mare, iar cea după
Paști e săptămâna luminată.
Nicu coboară de pe bicicletă la bufetul din satul
vecin. Se gândește că nu i-ar strica o bere după atâta
frământare. Nu e chiar ușor să-ți bați capul cu atâția co-
pii, la două școli. Bufetul e un local cu vreo zece mese,
fiecare cu câte patru scaune. Drept în față te întâmpină
niște rafturi cu băuturi tari, alături de câteva soiuri de
vin, predominând cel de Drăgășani. Jos, direct pe po-
deaua din ciment se află un butoi de unde se servește
bere la țap și la halbă, la doi și, respectiv, trei lei. Bu-
fetierul, nenea Gică, e un om vesel, dar dă din el numai
glume slabe. Nimicuri. De aici i se trage și porecla…
„Unde băuși, mă. Că te văd cam amețit?” „Unde puteam
decât la Nimicură!…” Nimicură azi, nimicură mâine…
și așa i s-a răspândit porecla în sat, dar și în satele ve-
cine.
– Bună ziua, nene Gică!
– Aaa!... Sărut mâna, părinte!
Văzându-i barba, fără să mai zică altceva iese
de la tejghea, se apropie de Nicu, îi ia mâna și, făcând
cu ochiul, sărută mâna domnului profesor, strâmbându-
se puțin și dând din cap către cei așezați la masa de
lângă fereastră. Acolo, doi clienți serveau țuică de
prună la un leu și cincizeci de bani țoiul. Restul meselor
erau libere.
139
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
– Bine ați venit pe la noi, părinte! Cu ce vă pu-
tem servi? E mare onoare că treceți pe la bufetul nostru,
că nu v-am văzut până acuma pe aici.
– Aș dori o halbă cu bere.
– Cum să nu, vă servim! Ia, acuși, acuși!... Să
clătească băiatul halba. Să știți că e spălată, dar uite-așa
îi mai dau cu apă în văzul clientului. Că, deh, vorba aia,
clientul nostru e stăpânul nostru! Luați loc părinte la o
masă și cu voia dumneavoastră mă așez și eu alături să-
mi povestiți ce mai este prin Cârstănești. Dar, mai întâi
să vă prezint pe cei doi clienți fideli de la masa din
spate. Mergeți acolo, lângă ei! Unul este cumnatu-meu,
Ion al lui Spetează, zis Ionilă, iar ăsta de lângă el e Va-
sile, noi îi mai spunem Brabete Zburătorul. Îi zice așa
că acu îl vezi aici, acu dincolo.
Cei doi se ridică și-i întind mâinile lui Nicu.
– Sărutați, mă, păcătoșilor, mâna părintelui! Le
poruncește Nimicură.
Mai întâi Ionilă, apoi Vasile sărutară mâna lui
Nicu. Acesta își ia rolul de popă în serios și, afișând o
față evlavioasă. Pe un ton cald și cu vorbă omenească
le zice:
– Nu e nevoie, oameni buni. Oricum, aici sun-
tem cu toții veniți să servim ceva, ca oamenii după ter-
minarea lucrului.
– Părinte, lăsați berea, mai bine luați o țuică de
Vâlcea că merge înainte de masă. Mă, Vasile, cinstește
și tu pe părintele c-o țuică d-asta, de-a noastră!
– Cum să nu... cu toată inima! Ia adu tu sticla
întreagă aici, la masă, măi Nimicură!
După ce părintele se așează la masa lor, Vasile
începu să turuie:
–V-am văzut, părinte, la înmormântarea lui
Gheorghe, om cu stare, noi îi ziceam Gheorghe bogatu,
dar, e o vorbă, moartea u alege, cu toții suntem egali în
fața ei și-a lui Dumnezeu.
– A, da, da!...
– Știți, acolo în deal, se strânsese multă lume!...
Și când ați început slujba de înmormântare, toți ochii
erau pe dumneavoastră, iar eu, care venisem mai târziu
un pic, îl întreb pe vecinul meu, pe Victor cantonierul:
,,Mă, Victore, de unde e părintele ăsta?” ,,E noul popă
care a venit la Cârstănești”. Dar mi-a plăcut de dumnea-
voastră, drept să vă spun și la toată lumea a plăcut cum
slujiți. Aveți un glas!...
– Eh! Îmi fac și eu datoria de păstor de suflete,
zise Nicu, luându-i vorbele vecinului de la masă în se-
rios. Că de, vedeți dumneavoastră, trebuie să ne supu-
nem destinului și lui Dumnezeu Atotputernicul.
Sosind cu sticla de țuică și cu un pahar curat,
Nimicură umplu paharul gol, în timp ce rosti răspicat:
– Preot ca dânsul nu s-a văzut pe apa Luncavă-
țului! Părinte, de când ați venit ca preot la Cârstănești?
– Fac anul acum, la Sfântul Constantin și elena.
Ciocnesc paharele.
– Noroc, oameni buni, Dumnezeu să vă ajute și
să vă țină sănătoși!

– Noroc, părinte, zice Vasile, ne pare bine că ne
faceți cinstea de a sta cu noi la această masă.
Nimicură, al naibii cum îl știau, intervine:
– Sărut mâna, părinte, nu mă pot abține…
Sărută iarăși mâna și continuă:
– Rar se vede așa ceva prin păcătosul ăsta de
loc, unde diavolul își bagă deseori coada... Dar eu zic
să serviți ceva de mâncare, e doar prânzul, că merge
după țuica asta. Ce zici, Vasile? Să aduc niște salam de
Sibiu cu brânză de burduf și niște pâine neagră, caldă,
luată din cuptor, adusă adineauri de la Horezu.
– Sigur, sigur, pune și ceva acritură sau ardei
umplut cu varză de la borcan!...
– Vine, băiatu, acuși-acuși!
Și Nimicură, care prevăzuse totul, întinde pe
masă un prosop curat, pune un coș cu pâine caldă, care
răspândea un miros... de trezea și morții. Apoi, taie sa-
lamul și brânza, așezându-le pe farfurii separate. După
ce desfăcu borcanul cu ardei murat, se adresează părin-
telui:
– Binecuvântează mata, Preacucernice părinte,
această sfântă masă, după datina străbună!
Se ridică în picioare, se ridicară și ceilalți, fă-
cură semnul crucii, iar popa începu cu o voce spartă:
– Binecuvântează, Doamne, roadele pământu-
lui de pe masa aceasta, care ni se cuvin nouă.
Băgă îndată mâna în buzunar să scoată bani
pentru a plăti bucatele.
– Cât costă aceste bunătăți? Întrebă.
– Da' ce, părinte, păcatele mele, vedeți-vă de
treabă, noi plătim, sări Ionilă.
– Aoleu! Nu se poate, sfinția voastră, sări și Ni-
micură. Apoi nu știi matale că popa are mână de luat,
nu de dat... Ce zici, mă Vasile, acuma ar merge și-un
vin?
– Sigur, sigur, că merge, mă Gică, ia adu tu unul
de Drăgășani, de-l mai bun!
Pe ușă intră un băiețandru.
– Bună ziua, nene Gică! Mă trimise tata să-i dai
un pachet de țigări.
– Du-te, tu, d-aici și-i spune lui taică-tău că nu
servim țigări sau băuturi alcoolice minorilor. Să vină el,
dacă poftește.
– Păi, tata este afară cu căruța. Se ține la boi și
mă trimise pe mine.
– Bine, dacă așa stă treaba, uite, te servesc. De
care țigări?
– Naționale fumează…
– Mă copile, imediat te servesc, numai să duc
vinul ăsta la masa aceea. Știi ceva? Mergi tu alături la
cooperativă și spune-i lui Ionel, vânzătorul, că-l chem
eu. Să vină urgent la mine. Apoi, să vii să-ți dau țigările.
Merge copilul la cooperativă și-i zice vânzăto-
rului:
– Nene Ionele, mă trimise nenea Gică de la bu-
fet să-ți zic să te duci la el acum, imediat.
– Bine, mă, puștiule, spune-i că am să vin.
140
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Nu trecură decât vreo cinci minute și pe ușă
intră Ionel, vânzătorul.
– Ce mă, Gică, dau năvală turcii? Apoi se uită
spre masa cu bunătăți.
– Mă, Ionele, uite la ce te chemai eu. Aici, la
masă, avem onoarea să se afle și Preacucernicul părinte
de la biserica din satul vecin și zisei să-l cunoști și tu,
că, de, mâine-poimâine om avea nevoie de el, că de-
acum s-au cam dus tinerețile noastre.
Cei doi se apropie de masă. Ionel dă cu ochii
de Vasile, cu care nu vorbea, se strâmbă puțin, apoi
zice:
– Poftă bună la dumneavoastră și sărut mâna,
părinte! Ochii lui se îndreptară, apoi, spre Nimicură, ce
da aprobator din cap și făcea semn să-i sărute mâna.
După ce-i sărută mâna, Ionel continuă:
– Dar bine, părinte, mâncați cu dulce, acum, în
post? Că mâine sunt Floriile și este dezlegare doar la
pește.
– Apoi, tată, așa zic popii, dar cu toții știți vorba
aia că trebuie să faci ce zice popa, nu ce face el. Și-apoi
mai știți și altă vorbă că e păcat nu ce bagi în gură, ci ce
scoți din gură. Iar postul e bun pentru ușurarea corpului,
iar faptele bune pentru liniștirea sufletului.
– Dar cu iubirea, cum este părinte? La biserică
ți se spune să-ți iubești aproapele, iar celui ce-ți face rău
să-i faci bine. Uite, vezi sfinția ta pe acești doi oameni
de la masa dumneavoastră? Pe Vasile și pe Ionel… De
zeci de ani ei nu vorbesc și când se întâlnesc se ocolesc
unul pe altul....
– Da' ce, păcatele mele, ați făcut, oameni buni?
– Apoi, uite cum stă treaba. Vasile zice că Ionel
s-a avut cu muierea lui și de-aia sunt supărați. E păcat
să iubești, părinte, o altă femeie, în afară de muierea ta?
Ia zi, dumneata! Că sfinția voastră ne dă povețe bune.
– Apoi, uite cum e treaba, tată. În cartea sfântă
se vorbește numai de iubire. Dar amintiți-vă momentul
cu Maria Magdalena, când au vrut s-o omoare cu pietre.
Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus: ,,Cine nu este
vinovat cu nimic să arunce cu pietre!” Și niciunul n-a
mai aruncat. Toți au plecat. Așa că, toată lumea iubește
pe cine-știe-cine și cei de față la fel. Nu poate nega ni-
meni. Și-apoi cu muierea să nu te pui că ea a înșelat și
pe diavol.
– Vedeți mă, păcătoșilor, dați-vă mâna și vă îm-
păcați, zice Nimicură. Așa popă deștept nu s-a mai po-
menit!
Cei doi își dau mâna. Apoi Vasile zice:
– Stai, Ionele, la masă cu noi! Adu Gică pahar
pentru Ionel să cinstim un vin roșu cu toții! Părinte, să
dea Dumnezeu să vă țină o mie de ani că ne-ai trezit
mintea întunecată.
– Eu mi-am făcut numai datoria mea duhovni-
cească.
Cu toții ciocnesc paharele. Apoi beau vinul
până la fund, iar Vasile le umple paharele din nou.
– Ia, mai adu o sticlă, mă Gică!

După ce mai dau pe gât încă un rând, Ionel îl
întreabă pe popă:
– Părinte, rușine mi-e să vă zic, dar s-au cam
auzit vorbe rele despre matale. Ori fi adevărate?
– Eee!... Se zic multe, tată, dar, de, mai știi ce e
adevăr și ce e minciună…
– Se zice că-ți place băutura și se cam vede. De
asemenea, țigările, jocul de cărți și femeile.
– D-apoi, tată, oameni suntem și noi și nu pu-
tem să nu încercăm din toate.
– Dar bine, părinte, nu vă e frică de iad?
– Iadul, tată, este pe pământ și raiul în ceruri.
Și-apoi, să nu faci marile păcate. Să vi le spun: nu ucizi,
să nu tâlhărești, să nu furi, să nu siluiești femeia… Mai
sunt și alte păcate mari la care te îndeamnă diavolul. Ce
mai întrebat dumneata sunt păcate mărunte pe care le
fac toți oamenii. Iar despre iubire, mai vorbirăm.
– Dar, se zice, părinte, că anul trecut, într-o
noapte, pe când jucați poker, ați spus că nu vă opriți din
jucat, că mai bine amânați Învierea.
– Gura păcătosului adevăr grăiește! Și-apoi,
după un vin ca acesta, cine știe, dacă diavolul nu-și băgă
coada, doamne-ferește! Dar eu văd că vă puserăți pe
ghidușii și eu cam întârziai, luându-mă ba cu una, ba cu
alta. Așa că e o vorbă ce-o cam uitai: ,,Călătorului îi
șade bine cu drumul!”… Vă las cu bine și Domnul să
Vă aibă în paza Sa!
Iese pe ușă cam împleticindu-se. Ochii îi scli-
peau…Cei dinăuntru rămân bombănind, cu inimile des-
chise și mulțumiți că părintele le-a dat o lecție pe care
nu vor uita-o curând.
Nicu s-a urcat pe bicicletă. Se cam clătina. Ușu-
rel o ia pe șosea spre destinația cunoscută. A cam întâr-
ziat. Dar e sfârșit de trimestru, iar ore nu prea se mai fac
în ultima zi de școală...
141
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Adriana TÎRNOVEANU
Dor de magia copilăriei
(Poveste de iunie)
Uneori am gândurile precum nuca. Strânse,
strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de
unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu
ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare.
Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o
dulceaţă zemoasă şi parfumată, fix ca în borcanul meu
real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe acela nu
l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană
importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti,
a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă
reped să-l adulmec cu fiecare papilă şi simţ abandonat
că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu „a
fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile mele
amorţite. N-ar fi rău! Nu? Habar nu am însă ce am făcut,
dar nici urmă de nuci și dulcețuri. Mi-au rămas doar
amintirile.
Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine
aia? Păi, tot mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure.
Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din
beleaua cu fierbinţeala. Că de aceea locuim la munte, să
se simtă! Ăsta era gând de anul trecut, anul acesta mi-
rosul ploii e viu şi, încă, umed în simțurile mele. Ori-
cum, de câteva zile, soarele torid aproape că m-a facut
să uit de vremea rea de până mai ieri și să sper la vară.
Ar fi și cazul, căci în mintea mea încă e primăvară; pen-
tru că ceva, ceva s-a întâmplat anul acesta cu anotimpu-
rile, contopindu-se pe alocuri, înghețând zile și întârzi-
ind înfloriri.
Totdeauna, perioada aceasta mi-aduce aminte
de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme
de atunci. De-a mea vorbesc, şcolile încă îşi închid
cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie.
Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam pre-
mierile; înfăşcam ce meritam, ne tremura sufletul de
emoție să vedem ce cărți vom primi, căci acelea ne erau
baza citirii de vacanță, şi, zdrang-buf, direcţia Buzău.
Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte,
cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în
bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi
săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele, dar

dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt
acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ăla
bun, din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi.
Apropo de asta, îmi amintesc cum, în 2014, pe timpul
ăsta, tataia se afla la Brașov, la sora mea, într-o mini
vacanță forțată pentru ca biata mama să-şi mai tragă su-
fletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantas-
tic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără
nicio vorbă la purtător, dar care îmbătrânise frumos fi-
zic, semn că roadele şi grija ei se vedeau permanent),
dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu
le văzuse, din păcate, de ceva timp, de când mama s-a
dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul
acelei perioade, am scris, cândva, cu tristețe. Moşu’-co-
coşu’! Din 2014, îi numărăm și lui anii de când a plecat
pe tărâmul bunicilor îngeri.
În povestea noastră de iunie, însă, îşi făcea loc
cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil –
DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în
straie albe diafane, purtând cununi pe creștet. Nici la
dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la
sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea
galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până
atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!
Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea,
atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la mar-
ginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi îm-
plinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru
strădania şcolară, de peste an. Mamaia ne spunea că
acolo s-au adunat toate „comediiile” (și sper să înţele-
geţi frumuseţea cuvântului), toate „(l)ringhişpirurile”,
lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze
pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor.
Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie.
Bucurie sinceră de copil de oraş. După data de 24 iunie
se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor,
când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este
cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la
amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin
prejur, din satele buzoiene, să petreacă.
Suna muzica, cântau lăutarii, umblau ţigăncile
cu ghiocul, în fuste largi de mătase colorată care ne luau
ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de
porumb. Alergam de la o tarabă la alta, atingând mărun-
țișuri și adulmecând simplitatea. Trosnea asfaltul de la
căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile
noastre. Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam cu bul-
gări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece
– singura pe care nu o suportam DELOC.
Treceam, repede, prin spatele celor ce trăgeau
cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă cră-
cănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar
din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe
rulotele circului ambulant – femeia cu barbă și mustaţă,
clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut
niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum
mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici
la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am
142
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
văzut-o niciodată. Între timp, se pare că a apărut la Eu-
rovision să împartă lumea în „toleranţi” sau nu, în ad-
miratori sau mai degrabă, în contestatori. Ciudăţenie
cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea
putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o
reacţie de respingere, recunosc asumat.
Dar să revin; doar omul cu picioroangele
mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de
pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi îm-
pingându-ne de bucurie. Acum, nu s-ar mai mira ni-
meni. Trăim în 2019, deci e evident ca doar pronunțând
cifrele ești anihilat, cumva, de timpurile acestea mo-
derne, deși, după părerea mea, conceptele se interpre-
tează, iar aceste lucruri care provocau uimire celor pre-
zenți, acum sunt duse la nivel de artă în diverse acțiuni
ale actorilor și artiștilor specializați în acest gen, facând
pe statuile vivante sau atrăgându-ți atenția prin dans și
gesturi. Atunci, însă, eram atrași spre spectacol..mai
zgomotos și cu mai multă dezinvoltură, reacțiile in-
stinctive nederanjând pe nimeni.
A doua oară, când ajungeam la târg, ne uitam
după băieţii şi fetele mari; cu ei şi ajungeam acolo, de
astă dată, dați în grijă ca pe niște păpuși grăitoare. Nu
știu cum făceau, dar eram libere și în același timp
moarte de frică să nu cumva să-i supărăm pe idolii
noștri cu aripi zburătoare. Îi priveam cum se dădeau în
lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsu-
ceau, se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lă-
sându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi
vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pămân-
tului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici
„ales”, dar am zburat cu imaginaţia atunci, şi a fost mi-
nunat. Şi chiar….suficient.
A treia oară, mergeam exact de sărbătoare. Pe
24. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, pri-
meniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc
în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plas-
tic, de gumă, ce miroseau puternic a cauciuc și tronau
în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e
obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Se zicea ca
nu ai fost la Dragaica, in anul ala, daă te întorceai acasă
fără semnul specific - papucii de plastic.
Muzică populară autentică de Siriu, de Pra-
hova, de…. of, of şi măi, măi…, de cules în suflet și
fredonat întreaga vacanță. Același parfum de mici, turtă
dulce, vată-n băț, grădină zoo (erau și cuști cu animale
exotice), „borcane cu accidente genetice (atunci erau în
borcane cu formol, acum sunt pe ecranele tv sau în po-
litică)”- spunea, cândva, un drag prieten, pălării de cow-
boy de pai, revolvere de jucărie, jucării țărănești de
lemn, trompete stridente cu indieni călare pe ele, tiri-
bombe de toate soiurile, tras la țintă cu aer comprimat
și veșnicul aparat unde-și încercau „golanii” forța pum-
nului. Lumea cânta, se veselea, povesteau despre fil-
mele cu cowboy și indieni, din oraș, tinerii își promiteau
iubire, iar noi reveneam acasă, ținând o mingiuță plină
cu rumeguș și o oglindă primită souvenir, cât să se știe
că ai fost de Sânziene la bâlci. Un an ne țineau de cald

amintirile cu miros de Drăgaică și mereu ni se părea că
sunt și mai frumoase.
Și totuși, cu timpul, nu am mai mers în vacanţe
la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Re-
memorez o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în
Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expo-
ziţie. Deja eram noi însene sânziene, nu ne mai uitam
după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amin-
tesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smân-
tână….. minunaţi. Ehehe, ne modernizam, dar tot
aveam mâinile pline de covrigi pe sfoară, cât să purtăm
cu noi semnele simplității.
Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic
mai tristă. După o înmormântare, cea a mătuşii noastre,
dragi sufletului nostru, care ne crescuse de când aveam
câteva luni, ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei
noastre. Se întâmpla în 2003. Nu mai avea strălucirea
de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi,
dar şi comedii care aveau alte denumiri. Mai în trend.
Zornăitoare și dătătoare de senzatii tari. Branduri de
bere, de sucuri, produsele vieții moderne, nu mai lăsau
loc pentru bulgări de floricele, bragă sau turtă dulce cu
oglindă-n mijloc. Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi
am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău, singura ce
ne-a consolat puțin simțurile.
Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens
de papuci de gumă, parcă acelaşi uitat din copilăria
mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive flower-po-
wer. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi,
cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie
pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas.
Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Dră-
gaica sufletului.
Acum, de Drăgaică, gândul îmi e la Buzăul meu
iubit, și parcă mă văd trecând curioasă printre oameni,
minunându-mă de forfota lumii, trăgând după mine o
mânuță caldă de soră veselă și zglobie care se oprea
prea des să admire nimicurile din jur. Amintirile se în-
locuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte, însă, cele
veritabile tot vor ieși la suprafață precum ghioceii din
zapadă. Dorul meu poartă, în perioada asta, cum spu-
neam, parfum de DRĂGAICĂ! A mea. DOR DE MA-
GIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie,
ci doar recunoştinţă. Zâmbesc cu sufletul şi mă îndrept
să adun alte povești de vară. Unele noi.
Primiți-vă vara cu drag în suflet și bucurii
calde!
143
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Emilia AMARIEI
Draga mea Ana
Astăzi sunt gata de luptă! Am dezbrăcat veș-
mintele plângerii de milă și am îmbrăcat zale de luptă-
toare. Caut soluții. Cel mai frumos dar pe care îl puteam
primi de la Dumnezeu a fost acela de a deveni om și
mai ales femeie! Datorită Lui trăiesc o frumoasă peri-
oadă a vieții mele! De ce? Pentru că puterea pe care a
sădit-o în mine mă poate face să depășesc orice! Știu că
El însuși este dragoste și trăiesc prin El. Asta mă face
să simt că am aripi care mă ajută să trec peste fiecare
obstacol! Ceea ce pare puțin dureros este că viața trece
mult prea repede și până nu demult neconștientizând
asta, nu am știut a trăi! Știu, nu sunt singura care gân-
dește astfel, şi tu te regăsești în trăirile mele!
Am scris aseară câteva gânduri pe care ți le ex-
pediez astăzi. De fapt, cred că stăteam de vorbă cu mine
însămi:
„Încet se termină si aceasta zi din viețile noas-
tre, încet soarele asfințește, iar luna își face apariția la
locul ei, să ne zâmbească. Împreună cu ea îți zâmbesc
si eu, dorindu-ți o seară liniștită şi nu numai. Îți doresc
să trăieşti întotdeauna în simplitate! Simplitatea în-
seamnă frumusețe pură. Cântărește-ți cu grijă cuvintele
și nu uita că este plăcut să fii blândă. Frumusețea unei
femei nu stă în hainele pe care le poartă, ci în sufletul
care îi radiază pe chip. Am învățat că a vorbi puțin și cu
folos este benefic. Misterul păstrat în ceea ce spui pro-
voacă multe curiozități. E greu să fii femeie delicată și
grațioasă în aceste vremuri tulburi, când muncești ca un
bărbat, însă cu puțina voință, se poate! Nu accepta să fii
umilită și înjosită de către nimeni. Fermitatea în toate
deciziile tale contează mult. Regăsește-ți blândețea
pierdută și reînvață să fii răbdătoare. Acceptă, iartă, bu-
cură-te! Reînvață să te iubești! În fiecare zi mulțumește-
i lui Dumnezeu pentru ceea ce primești. El știe cel mai
bine de ce ai nevoie. Dacă toate poftele tale nu sunt în-
tru totul satisfăcute, este clar că divinitatea știe să ofere
darurile cele mai folositoare sau cele care sunt adevă-
rate lecții de viață. Nu te schimba pentru nimeni, fii tu
însăți, indiferent de părerea lumii. Ai dreptul să fii
unică! Dacă privești în trecut nu-ți reproșa nimic. Gre-
șelile cu siguranță te-au învățat ceva, deciziile greșite
ți-au arătat care este calea cea bună. Fiecare individ are

valori și principii proprii, așa că nu-ți călca principiile
și pășește drept, cu fruntea sus. Orice decizie vrei să iei,
ia-o cât mai repede, amânările nu sunt bune. Și… mai
ales, ai grijă la bârfe! Ele au efect de bumerang. Și apoi,
există cineva perfect? Mă gândesc la învățăturile biblice
foarte des. Prin prisma fizicii cuantice și a psiho-tera-
peuților moderni, am reușit să înțeleg mult mai mult și
să dau valențe noi celor aflate până acum. Și pe Dum-
nezeu îl percep într-un mod nou, cu totul minunat.
Atunci când simți că speranța moare caută so-
luții noi și nu te lăsa cuprinsă de disperare. Orice obsta-
col poate fi trecut. Am citit undeva că este rău să fim
pisălogi și să mergem prea des în vizite. Cred că este
așa. Mai bine să îți fie simțită lipsa și să fii dorită. Vine
o vreme când începi să îți faci bilanțul și ce minunat
este atunci când găsești pe talerul balanței fapte bune și
amintiri frumoase! Faptele noastre merg înaintea noas-
tră la judecată, așa spune Biblia. Eu nu cred într-o jude-
cată așa cum este ea descrisă acolo. Nu-L pot vedea pe
Dumnezeu ca pe un polițist care pândește oamenii pen-
tru a-i amenda la orice greșeală! Nu-L pot limita la spa-
țiul închis între zidurile unei biserici sau clădiri, nu-l pot
limita la un cult, o religie, o rasă de oameni. Aceasta ar
contrazice faptul că El este omniprezent și atotputernic.
Dialogul meu cu Dumnezeu este direct, fără intermedi-
ari. Stăm de vorbă în permanență, chiar dacă, de multe
ori, fără cuvinte. Am învățat să nu-I cer prea multe. Re-
cunoștința pentru ceea ce am și mulțumirea pentru tot
ceea ce primesc, atrag după sine binecuvântarea. Stau
de vorbă cu El cum stau de vorbă cu un prieten. Iar
Dumnezeu îmi răspunde în diferite moduri. Uneori
chiar intervine și văd mâna Lui la lucru. Alteori îmi dă
soluții. Câteodată, lecții. Sunt momente când tace pur și
simplu. De multe ori vorbește în locul meu, simt cum
cuvintele izvorăsc. Mă duce de mână pe cărarea vieții,
pe care mai cad uneori. Dar îmi oblojește rănile, mă ri-
dică și mă învață să merg mai departe. Pentru că orice
ar fi, trebuie să mergem mai departe…
(Fragment din cartea în pregătire „Scrisori din Austria”)
144
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ana ANDREESCU
De dimineață până la apus
Când a simțit că receptorul a fost ridicat la ce-
lălalt capăt al firului, Lia a întrebat direct, fără nicio altă
introducere:a
– Alo? Camila? Ce ziceai tu, acum câteva zile,
despre Lelia?
– Ce ziceam? Răspunde, cu o întrebare, Ca-
mila, luată ca din oală.
- Ceva despre faptul că nu făcea decât ce voia ea și că
era sturbulatecă și nu știai la ce să te aștepți de la ea.
– Da! Chiar așa...
– Ai avut dreptate... iată că așa este! Acum vrea
să vadă cât de mult o iubim, spune Lia. A aranjat un nou
episod de iarnă extremă, de azi de la ora patru până mâ-
ine la ora patru ..adică exact când noi două suntem pe
drum, spre munți și înapoi.
– Aha! Acum înțeleg la ce te referi... Exact. Am
văzut și eu informațiile meteo. Ce zici! Vrei să renun-
țăm la deplasarea aceasta? întreabă Camila.
– Mă ispitești? Vrei să mă pun rău cu ea? În
niciun caz! Am cauciucuri de iarnă. Nu le-am schimbat
încă, în ciuda vremii primăvăratice din ultimele două
săptămâni... răspunde fără ezitare Lia.
– Ha! Ha! Ha! Te temi de... giumbușlucurile ei.
– Nu. Știi că îmi plac provocările. Deseară la
ora 20, sunt la ușa ta. Să fii gata cu bagajele.
*
Cele două, Camila și Lia, au întârziat destul de
mult în noapte, deși plănuiseră se meargă devreme la
culcare, pentru ca, a doua zi, la ora 6:00 să se îmbarce
pentru călătoria lor spre munte. Ciuguliseră câte ceva,
urmăriseră emisiunile meteo, definitivaseră bagajele și
verificaseră încă o dată dacă nu cumva uitaseră să pună
în bagaje ceva ce era indispensabil pentru ceremonia ce
urma să aibă loc pentru comemorarea, la un an, a trece-
rii la cele veșnice a Leliei.
Somnul nu le-a fost confortabil sau odihnitor.
Responsabilitatea organizării ceremoniei și încărcătura
emoțională a momentului însuși, grija că vremea le era
potrivnică, că se putea să fie obligate să se întoarcă din
drum din cauza drumului, posibil, acoperit de zăpadă și,
foarte posibil, ne-des-zăpezit, dat fiind faptul că locali-
tățile era rare în zona aceea...

La ora 5:00, erau deja în picioare. Au băut câte-
o cafeluță, s-au încotoșmănat cu paltoane, căciuli, fu-
lare și mănuși, potrivit cu cele ”– 12” grade de afară, au
cărat în liniște bagajele la mașină, care, doamne-ajută!,
era parcată chiar în fața intrării.
La ora 6:00, mașina rula deja pe bulevard. Șo-
seaua era neagră. Frigul oprise zăpada să cadă. Era de
bine... dar nu se știe cum va fi spre și printre dealurile
submontane. Când soarele s-a arătat și s-a înălțat pe
cer, cele două au început să-și arunce ocheade amuzate.
–Ne-a încercat! a spus șoferița Lia.
– Da! A vrut să vadă cât o iubim. Dacă riscăm
sau renunțăm, a spus Camila.
Mai tăcând, mai ascultând muzică la radio, mai
trăncănind despre cine știe ce subiect din actualitate, au
ajuns în zona de dealuri. Șoseaua strălucea în soarele
glorios. Lia mergea cu prudență. Gheața pe alocuri nu
cedase în fața razelor care o atacau. Dar, povârnișurile
și pantele și pajiștile și pâlcurile de pădure erau înveș-
mântate de sărbătoare, luându-le ochii cu sclipirile de
stratului de promoroacă care nu se lăsa topit cu ușu-
rință..
– Ce zici? Ne oprim puțin? întreabă Lia.
Da, răspunde Camila. Oricum, avem un avans de apro-
ximativ o oră, față de ce ne-am propus.
Am mers excepțional. Fiind sâmbătă, nu e trafic, spune,
mulțumită, Lia
Ar fi fost trafic, dacă nu-i speria televizorul pe oameni,
că vine Crivățul, comentează Camila.
Lia a oprit mașina. Cele două au coborât. Camila a su-
nat-o pe Cristina să-i spună că vor ajunge la timp, dar a
vorbit aproape tot timpul cât au rămas acolo, numai
bine pentru ca Lia să lase frumusețea ce le înconjura
să-i umple sufletul. “Tot ea e mai tare…Ea ne-a adus
aici…Ea a vrut să ne ofere acest spectacol magnific,
această bucurie...” își spunea în sinea ei Lia.
* acestora, Lia s-a delectat și ea cu această foarte, foarte
Lucrurile s-au desfășurat cu decență. Nu au fost
singure. Au fost multe persoane adunate, cu colive, vin,
untdelemn și lumânări, cum se cuvine. Fiecare cu dure-
rea și amintirile sale, toți, împreună, ridicând masa pe
care erau așezate ofrandele și legănând-o în ritmul cân-
tării ritualice care a umplut biserica, prin vocea fru-
moasă a preotului. Cu excepția lor două, toți ceilalți
erau membri ai aceleiași comunități. Lelia era și ea, de
un an, membră a acestei comunități, a comunității ce se
odihnea în pământul din jurul bisericii.
S-a dovedit că preotul bătrân nu era chiar așa de
bătrân, era chiar mai tânăr cu cinci ani decât Lia.
Aceasta cedase cu greu insistențelor Camilei de a-i face
cunoștință cu preotul. Dar, discuția cu acesta i-a făcut
plăcere. Și... a descoperit nu numai un om cu prezență
agreabilă, ci o persoană care iubea locul în care venise
în urmă cu vreo patruzeci de ani și pe care îl nemurise
printr-o lucrare de doctorat despre istoria lui și contri-
buția lui la Unirea cea Mare. Lia a promis că, în vara
următoare, vor veni și vor sta așezat de vorbă... Oricum,
după ce și-au luat la revedere, Lia a meditat îndelung la
145
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
coincidențele despre care apucase să le vorbească preo-
tul, coincidențe referitoare la construcția bisericii.
Pisania spunea că biserica a fost târnosită în 24
aprilie 1899. Cutremurul mare din 1977 i-a fragmentat
turlele și partea superioară a zidurilor. Tânărul, pe
atunci, preot a avut inițiativa de a o restaura. De fapt, de
a o reconstrui, pentru că restaurarea nu mai era posibilă.
În 1986, în plin comunism ateu, biserica a fost gata pen-
tru o nouă târnosire, cu aprobarea Episcopului...
Episcopul nu a dat aprobarea, ba mai mult, la
audiența pe care le-a acordat-o celor doi responsabili
pentru reconstruirea bisericii, preotul paroh și protopo-
pul, l-a demis pe protopopul care a permis o asemenea
faptă și a poruncit făptuitorului - preotul nostru – să
demoleze de îndată construcția.
Cei doi, rămași fără grai, cu gândurile în dăvăl-
mășie totală, au ieșit din clădirea ce adăpostea Episco-
patul și-au pornit pe alee, spre ieșirea din grădinile epis-
copale. Au fost opriți, pe cale, de un glas plin de voioșie
și de plăcerea surprizei:
– Ce faceți pe-aici, Sființiile -Voastre?
Vocea era a fostului îndrumător al preotului,
din perioada în care acesta din urmă era student. Îndru-
mătorul era acum și el Vicar patriarhal... Întâlnirea lor
a fost scurtă.
Când s-au despărțit, pasul tânărului preot devenise
avântat, nu mai era șovăitor...
Și, în prima duminică de după ziua acelei întâlniri în-
tâmplătoare, Vicarul a făcut târnosirea bisericii ce tre-
buia demolată. O biserică, odată târnosită, nu mai putea
fi demolată, pur și simplu. Acea primă duminică de
după întâlnirea întâmplătoare a fostului student și a în-
drumătorului său a fost în data ....24 aprilie 1986...
*
Cât timp Camila a făcut turul caselor vecine,
pentru a le duce colivă, în amintirea Leliei, locuitorilor
bună, după părerea ei, prăjitură și, deopotrivă, preparat
cu puternice conotații religioase și semnificații ezote-
rice, pentru națiunea ei ortodoxă. În casă, soba cu
lemne radia intens căldură în camera mobilată eclectic,
cu canapea în gust utilitar modern, pat de fier vopsit și
cu decor floral în gust vintage și corp de bibliotecă Bo-
nanza, în care erau păstrate pături și perne, de folosit
când veneau prieteni să-și petreacă un weekend în me-
diu rural. A crezut că a și ațipit un pic, întinsă pe patul
dotat cu multe, multe perne moi, din puf de gâscă.
Camila nu s-a întors singură. A revenit însoțită
de Vasile, vecinul care, după moartea lui Vasile Moacă,
avea grijă de proprietatea moștenită de Camila în satul
acesta. Lia nu a fost încântată. Voia să pornească spre
casă. Dar, cei doi s-au instalat pe canapea. Drept e că
nici ea nu s-a sinchisit să se ridice din poziția întinsă pe
pat. Camilei i se făcuse foame. L-a invitat pe Vasile să
mănânce împreună. Lia refuzase deja, spunând că ea
mâncase. Ceea ce era și adevărat.
Vasile i-a cerut Camilei să-i pună totul pe o far-
furie, pentru că vrea să mănânce acasă la el, după ce
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

mănâncă, mai întâi, ciorba. Contrar speranței Liei că Conversația și gândurile nespuse ale fiecăruia
Vasile va pleca imediat, aceasta nu s-a întâmplat. Încet- din cei trei au rămas închise cu cheia în camera în care
încet s-a încins o discuție, spre surprinderea Liei, foarte se întâmplase scurta lor reuniune.
agreabilă. Bărbatul acesta cu părul alb, cu fața rubi- Lia și Camila au pornit spre marele lor oraș de re-
condă și de un roz sănătos, cu fesul lui negru, așezat ședință. Drumul de întoarcere s-a desfășurat în tăcere.
când pe vârful capului, când pe-o parte, când pe cea- Ce mai era de spus în plus de adevărurile de viață și de
laltă, după cum hotăra posesorul lui, era inteligent, rea- moarte care fuseseră deja spuse, cu cuvinte sau fără de
list, hâtru și în vorbele lui deslușeai un umor subtil și cuvinte?...
chiar un fel de ironie la adresa mersului actual al lumii.
Poate și tuicuța cu care se tratau cei doi îl stimula să se
exprime sau, poate, fiind cam ne-vorbit, dădea frâu liber
cuvintelor lui, care așteptau de-o vreme să se facă au-
zite.
– Cine îți face ciorbă? Îl întreabă Camila.
– Cine să-mi facă? Eu! răspunde Vasile.
Când a plecat Floarea? Îl întreabă Camila.
– Păi, a plecat înainte de a se naște al patrulea nos-
tru nepot, deci cam acum șase luni, răspunde Vasile.
– Fiecare copil al vostru are câte un copil? în-
treabă Camila.
Nu. Doina are doi băieți, Sanda, o fată, Valentin, o
fată. Tudor nu are copii. Cleopatra LUCA
Și sunt toți la Roma?
– Nu. Unii sunt la Milano. Acum, Floarea e la Mi- Costumul de camgarn*
lano, la Doina. Trebuie s-o ajute cu cel mic.
– Și tu stai singur... Nu pleci și tu în Italia?
Era cu mult timp în urmă, cam prin `48 - `49,
– Și-aici cine să rămână? Numai ăi din cimitir? Nu,
când în țară totul se refăcea destul de greu. Ce era să
nu mai plec. Am fost. M-au plimbat peste tot. Dar, o
repari mai întâi după dezastrul produs de război? Și pe
aștept și pe Floarea să se întoarcă...
deasupra trebuia să mănânci și să te îmbraci în mod cu-
– De ce zici că numai cei din cimitir? întreabă Ca-
rent. Popoarele care nu avuseseră de suferit cât cele im-
mila, după o pauză în care a umplut din nou paharele cu
plicate direct în conflagrație trimiteau din când în când
țuică.
ajutoare care constau în alimente, îmbrăcăminte și obi-
– Păi, nu mai ții minte cum era când erai tu o
ecte casnice. Cel mai ușor se distribuiau prin întreprin-
copilă? Cum era satul ăsta? Numai navetiști la Plopeni
deri. Așa s-a trezit și nenea Ștefan Pop cu un pachet
eram vreo 300 de bărbați ... Nevestele vedeau de case,
măricel. I l-a pus în brațe un maistru care făcea parte
de câmpuri, de animale, de copii...La școală erau câte
din Comitetul de organizare a muncii și, apoi, din alt
trei clase paralele. Nunți, botezuri... popa abia mai pri-
comitet, al împărțirii milei altora.
didea... Acum, popa s-a apucat să scrie cărți... Casele
Cel care a primit era dulgher de meserie. Lucra
sunt locuite din trei în trei...
de puțin timp într-o întreprindere și avea de reparat
Dar, pe strada asta, parcă nu sunt case părăsite,
peste tot, dar le lua și el pe rând. Venise dintr-un colț de
spune Camila.
provincie împreună cu familia. Acolo aveau ceva cheag
– Păi, casa asta a ta cum este? Dacă nu m-aș ocupa
în gospodărie, după nevastă, însă nu mai era de trăit,
eu de ea, cum ar fi?...Tu vii o dată, de două ori pe an, ca
fiind socotiți chiaburi. Așa că și-au luat lumea-n cap și-
să le faci pomeni la ai tăi. De ce nu vii să stai toată vara?
au plecat unde au văzut cu ochii doar cu câteva bocce-
Unde e mai frumos ca aici?...
luțe în care înghesuiseră tot avutul lor de până atunci.
– La mare, spune Camila, zâmbind, așa, ca să nu
Lucreția, că așa o chema pe femeie, ar fi bodogănit mai
lase întrebarea fără răspuns.
mult și-ar fi plâns după ceea ce lăsaseră în urmă, însă
Ei, dar nu era frumos când făceai baie în râu, colea,
avea probleme cu coloana vertebrală, nu lucra la câmp,
peste drum? o întreabă Vasile.
nici în fața casei, deci au brodit-o cu aciuirea în capitală.
La întrebarea aceasta, Camila n-a mai răspuns.
Se învârtea și ea prin casă atât cât o țineau puterile, mai
– Tu ce faci, Lia, nu zici nimic? i s-a adresat, în
punea niște flori, le uda cu ajutorul băiatului. Se înțele-
schimb, șoferiței, care se prefăcea că moțăie, întinsă în
geau cu toții în familie.
continuare, confortabil, pe pat.
Pachetul conținea îmbrăcăminte. Nu multă,
– Eu zic că e vremea să plecăm.... știi că nu-mi
însă, de calitate. Au găsit în el un costum de haine fain,
place să conduc pe întuneric, răspunde Lia.
cum ar fi zis alde Pop la ei acasă, și o șapcă ciudat alcă-
– Am înțeles, intervine Vasile. Și... mi s-a făcut și
tuită pentru gusturile alor noștri. La origini, va fi fost o
foame. Mă duc acasă să-mi încălzesc ciorba și să mă-
caschetă militară, dar, cum milităria fusese lăsată în
nânc. Bogdaproste pentru pomană și să fie primit!

146

urmă, cel care renunțase la acele lucruri i-a dat jos în-
semnele armei respective și a cedat-o pentru ajutoare.
Nea Ștefan a observat că stofa din care fusese croit cos-
tumul nu era de nasul lui, așa că, deocamdată, purta
doar șapca. O lua la atelier, unde în altă parte, că la
plimbare nu ieșeau. Locuiau într-un cartier care înce-
puse a se desțeleni, a căpăta altă față, cu străzi și con-
strucții noi.
Într-o seară, Lucreția și copilul au avut cam
mult de așteptat cu cina. Se sleise, dar gândeau că o vor
încălzi când se vor așeza cu toții la masă. Băiatul citise
cu voce tare o lecție la geografia fizică, dar mamei nu-
i era gândul la coordonatele pe planiglob. În cele din
urmă au tăcut amândoi. Tic-tac-ul ceasului tip CFR se
auzea parcă mai pronunțat decât altădată în liniștea im-
pusă de timp și de așteptare. În sfârșit, s-a auzit un zgo-
mot în verandă, dar s-a așternut din nou tăcerea. Ne-
vasta și-a luat inima-n dinți, a întredeschis ușa bucătă-
riei și a scrutat întunericul. S-a speriat rău. Ștefan luase
găleata cu apă și-o cană și ieșise în curte. Încerca să se
spele pe mâini și pe față. Dar de ce? Ce făcuse? Ce se
întâmplase? Dumirindu-se Lucreția că e bărbatul ei, nu
altcineva, l-a întrebat de ce păstrează tăcerea. În sfârșit,
s-a întors către ea. Atunci femeia a observat că omul ei
era plin de sânge și avea obrazul stâng tumefiat. Fusese
atacat de doi derbedei pentru a-i smulge șapca de pe
cap. Asta au și făcut, însă după ce avusese loc o oare-
care luptă.
– Doamne, mult ne-ai mai învrăjbit, dacă ne
mutilăm pentru un chipiu! zise nevasta, făcându-și
semnul crucii. Dar, dacă îmbrăcai întregul costum, mi
te omorau...
– Așa e, măi femeie, aprobă bărbatul care abia
mai vorbea de necaz și de durere.
Pentru seara respectivă era suficient. Cu chiu,
cu vai au mâncat și s-au culcat în tăcere, dar cu gându-
rile în fierbere. N-au vrut să-l sperie mai mult pe băiat,
un puști care dorea să meargă el la poliție să anunțe ca-
zul. Nu l-a lăsat taică-său. Nu era bine să facă vâlvă.
Așa s-au sfătuit cei adulți că este necesar să procedeze.
Ei înțelegeau istoria altfel decât o pricepea tânărul ne-
trecut prin necazuri la fel ca părinții lui. Deocamdată au
renunțat la acel costum primit de curând pentru a nu-i
antrena pe răufăcători și la alte gesturi inumane. L-au
așezat bine împachetat într-o ladă cu ceva naftalină într-
o punguță de pânză să-l păzească de molii. În fiecare
seară, Lucreția avea temeri să nu-i vină bărbatul acasă
bătut sau, și mai rău. Poate nu șapca fusese mobilul ata-
cului. Mai era și copilul greu de stăvilit de la o vârstă
încolo... Oricum, costumul era pus bine pentru multă
vreme.
Au trecut anii...
Ștefan a muncit în credință și și-a întreținut fa-
milia. Nevastă-sa se ocupa de casă așa cum putea. Bă-
iatul a crescut, a învățat bine, și-a șlefuit limba, mai ales
în pronunție. Și-a însușit cu ușurință materia predată la
cursuri de-a lungul timpului, că în provincie școala ofe-
rise mai puține noțiuni. Mai bine te învățau matematică
147
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
decât limba de baștină. În vremea aceea componența ti-
neretului era amestecată. Se forma „omul nou”. Cei
care afișau sărăcia – și nu era greu, pentru că asta se
găsea din plin, erau promovați pentru a se forma o nouă
pătură socială , aceea a proletariatului, din care să se
desprindă intelectualii ei. Oamenii încercau să se simtă
mai bine, mai ales prin copiii lor. Iată-l pe Iustin, fiul
lui nea Ștefan Pop, ajuns în anul întâi la Politehnică. În-
cântat pentru reușită. Foarte bine, dar cu ce să-l îmbraci
pe tânărul student la mecanică? De unde bani? Li s-a
dus gândul la costumul păstrat mulți ani la naftalină. L-
au scos, l-au pus la aerisit și i l-au dat băiatului să-l îm-
brace, așa, pentru a-l încerca. Da... Nu se așteptaseră, îi
venea ca turnat. Iar stofa era de cea mai bună calitate,
camgarn, lucrat la patru nasturi și bine călcat de mama
Lucreția. Acesteia îi era teamă să nu se agațe derbedeii
de băiatul ei să-l lase fără costum, așa cum se întâm-
plase cu ani în urmă cu bărbatu-său, de-i luaseră șapca,
după ce-l bumbăciseră bine pe bietul om. Nu-l dezbrăca
Iustin decât când făcea atletism. Alerga din necesitate,
dar și de plăcere. L-au văzut colegii, l-au văzut profe-
sorii i-au admirat croiala elegantă a costumului, stofa și,
de ce nu, ținuta tânărului. N-au zis mai nimic. Nu l-au
dușmănit. Era un băiat printre alții. Studentul răspân-
dise știrea despre originea camgarnului și despre păța-
nia lui nea Ștefan pentru onoarea de a purta o șapcă de-
osebită căreia nu-i știau proveniența. Chiar taică-său se
pronunțase față de fiul lui:
– Nu e pentru cin` se pregătește, ci pentru cin`
se nimerește. Altfel cum să se uite fetele la tine, mitite-
lule?
– Nu mai sunt mititel, tată, nu vezi că intru în
costum? Și apoi, acum am un pseudonim.
– Ce ai , mă?
– Un alt nume...
– Păi, ce al meu nu-ți ajunge, nu mai e bun?
– Nu, nu te supăra, colegii mi-au zis Bil, con-
siderând că americanii ne-au trimis ajutoare, iar costu-
mul ar fi de la ei. Un nume mai răspândit decât ăsta la
națiunea cea nouă de peste ocean poate fi John ori Ja-
mes.
– Ee, așa mai merge, da` eu credeam că te
strigă așa la catalog.
– Nu, tată! zâmbi Iustin. Este doar o glumă ne-
vinovată. Te asigur că nu se va întâmpla nimic.
– Așa să fie! M-am săturat de glumele nesărate
ale altora de prin părțile noastre, de-acolo de unde am
plecat. Dacă ar fi după ei, ne-ar lăsa definitiv fără
nume...
____________________________
* Stofă de calitate superioară, din fire netede de lână, cu o
țesătură specială. – Din germ. Kammga

Darius DECEBAL
Paris
„Bărbații nu plâng niciodată!”
Mă-ndrept cu pași nesiguri și inima cuprinsă de
un tremur ciudat spre aripa spitalului în care o voi reve-
dea pe mama. Simt un gol nesfârșit înlăuntru și-aud o
voce stranie strigându-mă răgușit dinspre zidurile sco-
rojite peste care se mai văd ici-colo urme vagi de var.
Mi-e frig în toată ființa și nu știu de ce.
Oncologie. Scris cu litere albe și de-abia vizi-
bile pe ușa ce desparte secția de restul spitalului. Par-
curg holul lung și luminat difuz trecând ca o nălucă pe
lângă medici, asistente și puținii vizitatori sau însoțitori
ai celor ce sunt sortiți a-și mai trage sufletul poate doar
zile, ore, clipe... Mă opresc ezitând puțin în fața salonu-
lui dar îmi fac curaj și deschid încetişor uşa. Nu ştiu
dacă doarme sau este trează și pentru nimic în lume nu
vreau s-o tulbur, mai ales în starea în care se află acum
când este atât de bolnavă. Păşesc cu grijă pe linoleumul
verde spălăcit și miosind strident a dezinfectant şi mă
apropii de patul în care, de câteva săptămâni, fiinţa care
mi-a dat viaţă şi pe care o iubesc mai mult decât orice
pe lume este ţintuită de cea mai crâncenă boală din câte
sunt. I-a secătuit trupul frumos storcându-i și ultima pi-
cătură de energie. Medicii i-au diagnosticat cu întârzi-
ere cancerul ce se instalase de-o vreme, mult prea târziu
pentru a-i mai putea stopa generalizarea. Pare că
doarme și pe fața-i suptă și de o paloare inimaginabilă
se citește suferința. Dar e atât de frumoasă, atât de
aproape de sufletul meu și-atât de bună... Îmi trec prin
mintea nevinovată și curată, de copil, tot felul de gân-
duri care se răzvrătesc în mine și-mi întărâtă spiritul de-
terminându-mă să privesc fără pic de considerație spre
cei pe care-i consider vinovați de starea mamei mele.
Doamne, cât am ajuns să urăsc spitalele, cu
amalgamul de mirosuri stridente de medicamente, spirt
și formol care-ți inundă haotic ființa pătrunzându-ți prin
toţi porii...! Cu zgomotul inconfundabil al papucilor
albi patrulând pe coridoarele pardosite cu mozaic im-
pregnat cu durere și țipete de moarte. Am ajuns să urăsc
148
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
oamenii aceia, femei şi bărbaţi laolaltă, îmbrăcaţi în ha-
late albe, scrobite, uneori cu aere de atotcunoscători sau
de mici dumnezei şi de ale căror decizii depinde viaţa
celor care își atârnă în priceperea lor ultima fărâmă de
speranță. Aş vrea să am acum puterea de a hotărî eu
soarta acestor arătări cu chip de om care-au jurat lui
Hippocrate, mentorul spiritual şi părintele medicinei,
dedicare și profesionalism. Și știu de ce spun asta, pen-
tru că numai incompetenţa şi nepăsarea unor aşa-zişi
medici mi-au adus mama în situaţia disperată în care se
află acum! Pentru că s-au înşelat în privinţa diagnosti-
cului, pentru că au acţionat cu întârziere şi numai după
ce şi-au primit plicurile doldora de bani şi cadourile pe
care le-au cerut cu neruşinare. Iartă-mă, Doamne, dar
tare mult îi urăsc pe medicii ăştia! Îmi promit, în gând,
stând acolo lângă patul mamei, ca într-o bună zi, când
mă voi face mare, să devin medic. Dar spre deosebire
de cei pe care, fără voia mea, i-am cunoscut îmi doresc
să pot alina suferinţe, să pot curma dureri, să-i ajut pe
toți pacienții mei să se însănătoşească şi să se poată în-
toarce la familiile lor, la copiii care au atâta nevoie de
ei...
Strâng pumnii mușcându-mi buzele până la
sânge și simt cum licoarea caldă-mi curge lin spre băr-
bie. Nu mai au zăgazuri nici lacrimile ce nemilos îmi
brăzdează acum fața. Cu ochii înceţoşaţi și de-abia în-
frânându-mi suspinele mă întorc încercând să mă stre-
cor ușurel afară din salon. Nu vreau s-o trezesc, și mai
mult decât atât nu vreau să mă vadă plângând. Ies pe
coridor și am impresia că în jur mi-e numai întuneric.
– Hei, copile, ce s-a întâmplat? aud o voce ve-
nind dinspre camera de gardă care e imediat lângă salo-
nul mamei. Și simt deodată o mână mângâindu-mă pe
creștet. Era una dintre asistentele care-mi observase
prezența, dar și tulburarea vizibilă cu ușurință pe fața
mea.
– Sărut mâna... mă scuzați... știți... am venit la
mama dar doarme acum și nu vreau s-o trezesc, răspund
fâstâcindu-mă, deși mă cunoștea deja toată secția.
– Înțeleg, nu-i nimic, copile. Acum câteva mi-
nute i-am făcut un calmant, va dormi cel puțin o oră,
poate două. Dar eu zic să mergi tu acasă, mâine dimi-
neață mama ta va veni și ea.– Cum? O lasă domnul doc-
tor acasă? E bine? Va fi bine mămica mea? mă reped eu
încurcându-mă în cuvinte și strângându-i mâna cu pu-
tere.
– Da... va merge acasă, dar e nevoie de timp
până să se facă bine, îmi spune femeia frumoasă și oa-
cheșă, necutezând însă să mă privească în față.
Îmi șterg stângaci cu mâna urmele lacrimilor și
fug într-un suflet spre ieșirea din clădire. „Vine acasă!
Mama vine mâine acasă!” Nimic altceva nu-mi mai este
acum în cap decât firicelul de speranță că, în sfârșit,
mama se va însănătoși. „Sigur, acasă îi va fi mult mai
bine. Și dacă va fi nevoie nu mă voi mișca de lângă ea
până nu își va reveni total.” Ce vise frumoase! Visele
unui copil care habar nu avea că nu peste mult timp se

va goli și de vise, și de speranțe, și de bucurii și o va
pierde pentru totdeauna...
N-am reușit să închid ochii în noaptea care a
urmat. În mintea mea se-nvârteau în cerc tot felul de lu-
cruri, imagini, scene. Momente ce vor urma. De bucurie
și teamă. O stare confuză pe care o înțeleg de-abia
acum. Dar a doua zi mama a fost din nou acasă. Slăbită,
palidă, dar cu același zâmbet cald și frumos cum nimeni
nu mai are. Aș fi plâns de bucurie dacă nu mi-ar fi fost
teamă că poate interpreta altfel emoția mea. Este atât de
firavă încât ar pune-o la pământ chiar o adiere lină de
zefir și eu nu vreau s-o atingă nimic din ce i-ar face cel
mai mic rău. Ea, mama, cea mai scumpă dintre toate fi-
ințele din jurul meu și de pe întreg pământul! Iarăși în
camera ei, iarăși cu noi, acasă. Și asta este acum impor-
tant. Mi-am promis să nu mai plâng, știu că nu-i place
să mă vadă cu ochii plini de lacrimi, cum s-a întâmplat
la ultima vizită la spital când o făcusem lată. Izbucni-
sem în plâns de nu mă putea nimeni opri. Doar ea,
mama, cu delicatețea și gingășia chipului drag și bună-
tatea din vocea aceea inconfundabilă reușește să spul-
bere toate deznădejdile și să te facă să zâmbești din nou.
Acum se odihnește, sau cel puțin așa mi-au spus
ai casei. Ies afară și-mi doresc să fiu singur. O iau aiurea
pe străzi și nu știu încotro s-o apuc. Rătăcesc fără adresă
frământând gânduri în mojarul ce devenise creierul meu
în virtutea necazului ce se abătuse asupra familiei noas-
tre prin greaua boală a mamei. Nu mă atrage nici ceata
de copii care se joacă în colțul străzii, nici să mă opresc
la alimentara din colț să-mi cumpăr ceva dulce, așa ca
de cele mai multe ori când trec pe-aici. Nici orice altă
tentație mi-ar da târcoale n-aș reacționa altfel. Merg
înainte lovind cu vârful adidașilor pietricele nevinovate
care-și văd de praful alburiu adus de vânt din zona in-
dustrială și așternut ca o velință peste ele.
„Va fi bine? Va trece acel timp de care-mi spu-
sese cu oarecare reținere asistenta care mi-a dat vestea
externării mamei...?” Se zbat în mintea mea, haotic,
grămezi de întrebări la care nimeni nu-mi poate da un
răspuns. Trec din starea de extaz, generată de speranță,
în cea de neagră deznădejde. „Dacă m-a mințit? Dacă
nu mai au ce să-i facă și de aceea au lăsat-o acasă...?
Dar nu, nu se poate, mama e încă tânără și are viața îna-
inte!” Și uite-așa, în tumultul zbuciumului care-mi bate
în tâmple nici n-am băgat de seamă că au trecut câteva
ore bune de când am plecat de-acasă... Mă dezmeticesc
și mă-ntorc. Poate are nevoie de mine. Sau poate vrea
să mă vadă și să povestim așa, doar noi doi, cum făceam
de atâtea ori...
Trec prin holul de la intrare și mă furișez tiptil
spre camera mamei. Ascult atent să văd dacă se aude
vreo mișcare. Nimic. O după-amiază stranie și-a întins
marama cenușie peste casa noastră. Așa mi se pare sau,
într-adevăr, așa este... Nu intru, să nu cumva să se tre-
zească. Merg la baie și mă spăl pe mâini, parcă mi-e
foame dar n-am poftă de nimic. Sunt agitat și nu-mi gă-
sesc locul. Bunica mă privește cu un soi de durere în
privirea-i blajină dar de care nu sunt conștient. Și mi se
149
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
pare atât de tăcută azi... Nici să mă îmbărbăteze parcă
nu mai e în stare. O fi și ea ostenită de atâtea drumuri la
spital și de-atâtea nopți nedormite cu gândul la mama...
Încerc mănânc un biscuit dar după prima mușcătură îl
dau de pământ și mă-ntorc brusc spre camera mamei.
Intru cu aceeași grijă cu care deschid de fiecare dată ușa
camerei ei de când e la pat și mă apropiu... Încă doarme,
sau pare că e adormită. Stau câteva minute să-i ascult
respirația dar când îi văd paloarea mă înfior. Brusc mi
se umplu ochii de lacrimi fără a putea să le țin piept. O
privesc și plâng.
– Nu trebuie să te laşi învins de sentimente, pu-
iule drag, îmi spune deodată mama. Tresar și încerc să-
mi șterg rapid lacrimile să nu-mi observe tulburarea, dar
tardiv, mă văzuse deja.
- Amintește-ți ce ţi-am zis de curând, continuă cu blân-
dețe, că adevăraţii bărbaţi nu plâng niciodată. Oricât de
cruntă le-ar fi suferinţa, puiul mamei. Hai mai aproape,
vino lângă mine, îmi spune apoi cu vocea ei duioasă și
caldă.
Of, Doamne, şi eu care o credeam adormită...!
Mă apropiu de patul de ei străduindu-mă să par stăpân
pe mine, mă aşez alături şi o privesc cu dragoste. Cât de
mult s-a schimbat... Cât de mult a slăbit...! Privindu-i
chipul îmi este greu să desluşesc suferinţa fizică pe care
încearcă din răsputeri s-o ascundă şi mai mult decât
atât, frământările ei sufleteşti niciodată împărtășite și cu
atâta grijă gestionate și așezate doar în lăuntrul ei cutre-
murat de furtunile inerente ale unei vieți zbuciumate.
Ce caracter puternic poate avea! Este încă nemaipome-
nit de frumoasă, în ciuda bolii necruţătoare ce-i macină
trupul. Paloarea feţei nu face decât să-i amplifice suple-
țea și frumuseţea trăsăturilor evidențiate și de contrastul
cu ochii mari, negri şi întotdeauna animați de o strălu-
cire aparte. Nu pot să-mi reprim un gând fugar...
„Cât de bine seamănă mama acum cu îngerul acela
cu chip de femeie din tabloul aninat pe peretele de la
capătul patului!” Îmi dă fiori! Dar nu poate fi adevărat...
e doar un gând! Nici măcar nu cunosc numele acelui
înger ce parcă mă urmărește din acel tablou indiferent
în ce colț al camerei m-aș afla. Nu am întrebat-o nicio-
dată pe mama cine este, deşi pictura este acolo încă de
când ne-am mutat în acest apartament frumos. Având
un balcon larg ce dădea înspre Marea Neagră îmi făcu-
sem un obicei din a petrece nenumărate ore aici, citind
sau visând la ce voi face când voi fi mare, cum va fi
când voi avea şi eu familia mea, copiii mei... N-am fost
atras niciodată de aspectul religios al vieţii, ba chiar l-
am ignorat. Nici mama nu mi-a impus asta, deşi ea cre-
dea cu ardoare în Dumnezeu, mergea constant la bise-
rică şi ţinea toate posturile. Mi-a respectat întotdeauna
convingerile şi nu a încercat vreodată să mi le schimbe,
nu mi-a cerut să o însoţesc duminica la slujbă sau să
citesc Biblia ori alte cărţi cu tentă religioasă. Preferam
romanele lui Jules Verne, Karl May sau Fenimoore Co-
oper.
Nu ştiu de ce azi, alături de fiinţa cea mai dragă
mie, am simţit un regret profund că nu am dat mai multă

importanță spiritualității care era practic parte din viaţa
mamei. Nu pentru mine, sunt convins că m-ar fi plicti-
sit. Pentru ea, din respect pentru pioşenia şi credinţa ei.
Ar fi trebuit, înainte de toate, chiar dacă nu mă pasionau
măcar să cunosc cel puţin câteva lucruri despre religie,
despre credinţă, despre Dumnezeu cel atât de prezent în
viaţa şi îndeletnicirile mamei. Cât de rău îmi pare
acum..! Și mi-e ruşine să o întreb de îngerul din tablou...
– E Fecioara Maria, scumpule! Ea i-a dat
naştere lui Iisus într-un sfârşit de decembrie... aud ca
prin vis vocea mamei.
Doamne, dar de unde ştie mama la ce mă gân-
desc eu acum...?
– Aş vrea să vorbim puţin, Sandule. Vreau să
îmi promiţi ceva, băiatul meu! Ştiu că eşti încă prea mic
pentru a înţelege tot ce se întâmplă acum în viaţa ta. S-
ar putea să dorești să-mi pui o seamă de întrebări, dar
cred că nu am timp să îţi răspund la tot ce te frământă.
Pe măsură ce vei creşte, lucrurile vor deveni din ce în
ce mai clare pentru tine, le vei înţelege altfel... Nu ţi-am
cerut niciodată să îmi promiţi ceva, însă acum petrecem
împreună clipe de viaţă diferite de cele cu care ai fost
obişnuit. În primul rând vreau să-mi promiţi că vei avea
grijă de sora ta. E micuţă, e fată şi are nevoie de ocroti-
rea şi de ajutorul tău.
– Dar, mamă, de ce vorbeşti ca şi cum... Simt
că-mi vâjâie capul și bătăile inimii se întețesc. Nu pot
continua, cuvintele îmi rămân lipite de buze și mă cu-
prinde un tremur ciudat.
– Apoi doresc să-mi promiţi că vei avea mare
grijă de tine. Ştii la ce visam eu câteodată? Îmi imagi-
nam că peste ani, când vei creşte, voi avea în faţa mea
un soldat mândru, un ofiţer spilcuit, aşa, ştii tu cum este
un adevărat bărbat! Mi-a plăcut întotdeauna haina mili-
tară. Impune respect, oferă siguranţă şi nu în ultimul
rând îţi va întări caracterul. Tare-mi doresc să urmezi
cariera militară, am observat eu că ai înclinaţii. Știu ce
cărţi citeşti, la ce filme te uiţi, ce-ți place să faci... Sunt
convinsă că vei reuşi. Promite-mi asta, te rog! Și lu-
ându-mi mâna în mânuța ei micuță și fără pic de vlagă
m-a privit în ochi rugător și candid.
Era o promisiune așteptată de cel mai drag om,
mie. Cum aş fi putut spune nu, mai ales că acum era
prima dată în viaţă când mama mă ruga ceva! Nu mă
gândisem niciodată până atunci la o astfel de opţiune,
nu luasem niciodată în calcul faptul ca într-o bună zi aș
putea deveni unul dintre soldaţii acestei ţări. Mi se pă-
reau prea „îngheţaţi”, mult prea ordonaţi în comparaţie
cu ceea ce eu eram, cu firea mea nesupusă, libertină.
Pentru că știam că sunt un rebel. Aş reuşi eu, oare, să
mă conformez regulilor stricte ale vieţii cazone? N-avu-
sesem ocazia să cunosc vreun militar adevărat atât de
bine încât să pot spune că m-ar fi tentat să fiu în locul
acestuia. Iar mai presus de toate visam să devin medic.
Dar nu am stat deloc pe gânduri:
– Îţi promit! Voi face aşa cum îţi doreşti, mama
mea dragă! Sincer să fiu, nu mi-ar fi trecut prin cap vre-
odată că ţi-ai dori așa ceva pentru mine. Şi asta pentru
150
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
că te știu atât de grijulie în ceea ce mă priveşte. Armata
este totuşi un loc unde riscurile sunt ceva mai mari de-
cât dacă aş munci altceva, în viaţa civilă. Într-un spital,
spre exemplu... încercam eu să mă agăţ de ceva câtde
cât palpabil dar și atractiv pentru mama.
– Sandule dragă, este dorinţa mea. Mi-ai promis
şi ştiu că te vei ţine de cuvânt. Îţi mulţumesc, băiatul
meu! Du-te acum la culcare, e târziu şi chiar dacă eşti
în vacanţă nu trebuie să te înveţi puturos. Cunoscându-
te, sunt convinsă că până ce vei adormi vei mai răsfoi
măcar câteva file din vreo carte, ca de obicei. Zâmbește
galeș mângâindu-mi creștetul cu mânuța aceea subțire
și catifelată, dar ostenită din cauza perfuziilor și cu
urme vizibile lăsate de branulele prin care-și primea
medicația. Şi fiindcă veni vorba, ia spune-mi, ce mai
citeşti acum?
– Aaaa, păi tocmai acum citesc ceva de Sven
Hassel, câteva întâmplări din Al Doilea Război Mon-
dial. Dar nu prea mă atrage, de aia cred că i-am uitat şi
titlul. Zâmbesc și eu și mă aplec spre ea îmbrățișând-o
cu dragoste. Merg la culcare acum, sărut mâna. Pupici
dulci şi vise frumoase, mami!
– Noapte bună, pui! Mai vorbim și mâine des-
pre asta.
Dar acel mâine n-a mai venit niciodată... Nu am
mai avut ocazia să vorbim despre viitorul pe care şi-l
dorea pentru mine. În noaptea aceea a plecat spre o
lume mai bună. O lume a iubirii, cum obişnuia să îmi
spună deseori. A plecat singură, în tăcere, în aceeaşi
linişte şi pioşenie în care a şi trăit, de altminteri...
Am găsit-o în următoarea dimineaţă cu mâinile
încrucişate pe piept, adunate ca într-o ultimă rugăciune.
Avea un surâs dumnezeiesc pe buzele-i palide, iar în
ochii ei negri şi mari, larg deschişi, se oglindea portretul
Fecioarei Maria. Din tabloul care până mai ieri seară, în
superficialitatea mea, nici nu ştiam măcar pe cine repre-
zintă... Nu voi plânge, mamă!
Peste o lună şi câteva zile urma să împlinesc
treisprezece ani...
Frânturi de vis și doruri mi se-mpletesc în gând,
amară mi-e tristețea și totu-n jur m-apasă...
Tu ești departe, mamă, de sufletu-mi arzând,
de dragostea ce-ți port, vreau să te-ntorci acasă
și plâng... și plâng râzând...!
8 august 1984. Nu am plâns. Nu am vărsat nici
măcar o lacrimă. Timp de mai multe zile am amuțit nes-
coțând nici un cuvânt, în ciuda eforturilor disperate ale
bunicii de a mă scoate din starea de autoizolare în care
intrasem. Nu înţelegeam ce și mai ales de ce se întâm-
plă, cu toate că înţelegeam atât de bine. „Bărbaţii nu
plâng niciodată!” Doar această sintagmă se-nvârtea în
juru-mi și îmi stăpânea ființa răvășită și tristă. Și ecoul
ei îl voi auzi mult timp de-acum înainte...
Acum rămăsesem singuri. Eu şi Carmen, sora
mea, cu doi ani mai mică. Tata ne-a părăsit cu nouă ani
în urmă. Aflasem de la mama că se recăsătorise la puţin
timp după divorţ şi avea deja doi băieţi. Aurelian,

băiatul cel mare, este născut pe 21 septembrie. În ace-
eaşi zi cu tata şi lunatic cu mine. Eu am venit pe lume
în ziua de 29 ale aceleiaşi luni, dar mai înainte cu zece
ani decât el. Iar cel mic, George, este născut pe 16 de-
cembrie. La o diferenţă de zece ani de sora mea, născută
pe 11 decembrie. Coincidențe ale căror tâlc nu le înțe-
legem întotdeauna, dar care pe parcursul vieții ne dez-
văluie anumite lucruri despre drumuri, oameni și des-
tine. Doar că încă nu suntem suficient de evoluați pen-
tru a le dezlega dinainte tainele. Ne înțelepțim probabil
cu timpul, și peste vreme reușim, chiar dacă numai în
anumite limite, să ne răspundem la o sumedenie de în-
trebări bizare despre existența noastră și sensul ei pe pă-
mânt. Şi după cum veţi vedea în continuare, nu sunt sin-
gurele coincidențe destul de ciudate care au marcat
viaţa familiei mele...
***
Vacanţa era pe sfârşite și şcolile urmau să-şi
deschidă porţile din nou. N-o mai avem pe mama să ne
pregătească uniformele, rechizitele și toate accesoriile
de care, cu migală și nețărmurită dragoste, se îngrijea
cu mult timp înainte. Nu mai era zâmbetul ei candid
care să ne lumineze diminețile și să ne însoțească până
la școală și apoi pe tot timpul zilei. Dar rămăsesem în
grija celei ce-avea să-i țină locul cu nețărmurita-i dra-
goste și inegalabila-i duioșie și cu toată străduința ei de
a nu ne priva de nimic din ceea ce avusesem până
atunci. Bunica și-a asumat responsabilitatea creşterii şi
educaţiei noastre. Bunicul, lup al mărilor, murise în
anul 1973 în timpul unei furtuni ce-l prinsese în largul
Mării Negre. Aruncat peste bord de un talaz, s-a lovit la
tâmplă, a căzut inconştient şi a murit apoi înecat. Nu
mi-l mai amintesc. Eram mult prea mic. Țin minte doar
că el nu era niciodată acasă.
Bunica se trăgea din neam boieresc, străbunicul
meu fusese logofăt în tinereţe, apoi l-au desproprietărit
comuniştii. De pe urma lui bunicii nu-i rămăsese decât
o casă micuţă în Cernavodă, orăşelul de pe malul Du-
nării de care mă leagă atâtea şi atâtea amintiri... Nu cred
că este o întâmplare amplasarea cimitirului orașului pe
coastele unui deal ce domină oraşul, orientat oarecum
spre Dunăre.. Cine a ales locul parcă a dorit să dăruiască
celor ce se odihnesc acolo - Dumnezeu să-i ierte! - pri-
veliştea încântătoare a Dunării strecurîndu-se ma-
iestuos într-o curgere lină pe sub podul lui Anghel Sa-
ligny. Aici îşi are şi mama locul de veci… Alături de
mormântul ei, dar puţin mai sus, este îngropat Tudor
Stavru, cascadorul erou mort în necruţătorul cutremur
din 1977 în timp ce încerca să salveze vieţile unor oa-
meni prinşi sub dărâmături, în Bucureşti. Dumnezeu să-
l odihnească în pace!
***
Aproape toate vacanţele le petrecusem în Cer-
navodă, la bunica și locurile nu îmi erau de fel necunos-
cute, dimpotrivă. Bătusem luncile de pe malul Dunării
în lung şi în lat şi ştiam fiecare loc bun de undit din
prundul nisipos. Sărisem în Dunăre de pe piciorul po-
dului lui Saligny împreună cu băieţi mai mari decât
151
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
mine care se făleau cu isprăvile lor. Colindasem toate
dealurile din jur şi ştiam fiecare potecuţă, fiecare cără-
ruie, fiecare copăcel... În zilele în care mă prindea pe
acasă (şi vă asigur, nu au fost prea multe!) bunica în-
cerca să mă înveţe să cânt la vioară. Simțise ea, cu si-
guranță, toată emoția ce mă cuprindea atunci când o as-
cultam cântând la vioară „Balada” lui Ciprian Porum-
bescu, deși la școală muzica nu era printre materiile
mele preferate. Însă harul dumnezeiesc al bunicii atunci
când punea mâna pe vioară îmi deschisese sufletul și
mai ales dorința de a învăța să cânt la acest instrument.
Ceea ce emana în jurul meu vioara nu era muzică. Era
parcă o altă lume transpusă în sunete, o lume paradisi-
acă ce mă prinsese în mrejele sale și-mi învăluia ființa
ca într-o vrajă. Nu degeaba în una din vacanțele petre-
cute cu bunica n-am făcut altceva decât să mă străduiesc
din răsputeri să învăț să cânt la vioară. Și atâta am exer-
sat până am reușit să cânt „Balada”, bineînțeles așa cum
mă pricepeam, dar tare mândru eram că o cântam sin-
gur, fără ca bunica să mai intervină.
Dar de-acum înainte vacanțele noastre nu vor
mai fi „vacanțe la bunica”, aici va fi noua noastră casă...
Va fi acel „acasă” ce nu va mai avea niciodată farmecul
celui ce-a fost atunci când o aveam pe mama. Bunica ne
iubea ca pe ochii din cap, și noi pe ea, dar durerea ple-
cării mamei pentru totdeauna acolo, pe deal, de pe
coasta căruia va privi tristă spre Dunăre era nemărginită
și-n nemărginirea ei încăpea toată copilăria noastră…
***
N-am participat la înmormântarea mamei, am
fugit de-acasă și m-am ascuns departe, în stuful din
prundul Dunării şi acolo am rămas până a doua zi dimi-
neaţă, cu sufletul făcut țăndări, spart în mii și mii de
bucăţele. Nu acceptam plecarea ei pentru totdeauna din-
tre noi și speram s-o găsesc la întoarcerea acasă, ca de
fiecare dată când făceam vreo trăsnaie - în pragul casei
cu ochii aruncând scântei şi cu o nuieluşă în mână...
Atât de mult îmi doream acum s-o văd și să mă certe, să
mă pedepsească, nu mai conta ce mi se putea întâmpla!
Îmi doream cu fervoare să mai am prilejul să-i aud vo-
cea și mai apoi, după ce ne împăcam să-i citesc pe
chipu-i frumos nemărginita bunătate. Mama, doar pe ea
o doream acum!
Toate rudele intraseră în alertă, anunţaseră
poliţia şi mă căutaseră prin tot oraşul, și deși Cernavodă
nu era un oraș mare au avut câtva de alergat, dar fără
succes. Eu am venit singur singurel acasă din locul în
care evadasem. Când am apărut în faţa uşii lumea a
amuţit, s-a aşternut o linişte apăsătoare. Mult mai târziu,
bunica mi-a spus că în acel moment arătam de parcă
îmbătrânisem brusc cu douăzeci de ani. Nu aveam ochi
pentru nimeni, nu auzeam nimic, nu doream decât să o
zăresc pe EA. Dar nu, din nefericire pentru mine mama
nu mai era... Abia atunci mi-am dat seama că plecarea
ei în lumea de dincolo era ireversibilă, că niciodată nu
mă va mai aştepta, că niciodată nu o voi mai găsi acasă
primindu-mă cu zâmbetul acela ce nu se poate uita vre-
odată. Copilul din mine, în naivitatea lui, crezuse că ori

de câte ori va face vreo prostie o va găsi pe mama aș-
teptându-l, ca de fiecare dată...
N-am scos un cuvânt, nu am răspuns la nici o
întrebare... Îmi stabilisem o singură direcţie - camera
bunicii, unde pe perete erau la locul lor vioara şi ar-
cuşul, atât de dragi mie. M-am repezit ca un robot și am
smuls vioara, m-am aşezat pe covor şi am început să
cânt. Și cântam „Balada”... Vioara însăși plângea în lo-
cul copilului de treisprezece ani, dar fără lacrimi, era
doar o cutie de lemn lustruit în care se adunase dumne-
zeirea ca să-i cânte mamei.... Toată lumea a rămas fără
grai și timp de câteva minute nimeni nu realiza ce se
întâmplă. În clipa în care și-au dat seama de tragismul
situaţiei, cei din jurul meu au izbucnit în plâns. Plângea
bunica, plângeau neamurile, plângea întreaga casă.
Doar eu eram de cremene. Împietrit de durere, cred că
atunci am cântat poate cel mai bine „Balada”. Şi n-am
lăsat răgaz nici măcar unei lacrimi să-mi scape. Doar îi
promisesem mamei că nu voi plânge atunci când îmi
spusese: „Bărbaţii nu plâng niciodată!” Mi-am cântat
singur durerea, ore în şir. Și doar în suflet am plâns în
timp ce mângâiam strunele viorii aşa cum nu o făcusem
până atunci. O mână invizibilă mă ghida și-mi arcuia
încheietura într-un mod neînțeles. Să fi fost puterea dra-
gostei celei ce mi-a dat viață?...
Dar începând din acea zi, plină de zbucium și
amărăciune, nu am mai atins vioara. Până în ziua de as-
tăzi a rămas acolo, la locul ei, pe peretele din camera
bunicii. Şi ori de câte ori intru acolo şi o văd, aceleași
acorduri line în care refulase toată durerea mea la ple-
carea mamei mă învăluie ca niște pânze diafane trimi-
țându-mi gândul undeva departe, departe... pe tărâmul
amintirilor. Toată tristețea mea adunată într-o melodie
care mă domină și mă face de fiecare dată melancolic.
„Balada” lui Ciprian Porumbescu, laolaltă cu taina ei
adânc înrădăcinată în sufletul meu, balada pe care n-o
s-o mai cânt niciodată!
E cântecul iubirii ce moare în trădare,
e plânsul căprioarei când lupii o-ncolţesc,
e jalea-oricărei mame când fiii-o părăsesc,
e-al rândunicii vaiet când şoimu’-o prinde-n
gheare,
e-un plâns dumnezeiesc!
(Capitolul II din romanul în lucru
„Un suflet, două imnuri”)
152
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ion DINCĂ
Două siropuri tari
Cartierul Trivale (Papuceși). Seară. Șiraguri de
lumini săgetând bezna, turnuri cu ferestre de foc proiec-
tate-n văzduh. Margine de pădure. Brâul foșnitor îm-
prăștie parfumul ierburilor crude și al florilor multico-
lore. Freamăt prelung de frunze împodobit cu triluri de
privighetori gâlgâind pe-ntrecute prin desișuri. Se des-
pică cu zgomot lămâița. Vântul, cu fâlfâiri domoale,
poartă din loc în loc miresme, te îmbată, răspândește
elixir de viață lungă.
Mărginaș, într-un bloc mângâiat ritmic de frunzele unui
stejar bătrân pornit de jos din umbrele pădurii, în balcon
– Matei și doamna Dina, proaspeți pensionari, alături,
dar tăcuți; fiecare cu gândurile lui, reverberație a unui
trecut conflict familial
Cu ochii pironiți în beznă – doamna Dina des-
picând firul amintirilor, iat-o cu o lună în urmă: tristă,
de strajă în cuadratura geamului, cu chipul ofilit, cu
ochii înotând în lacrimi, așteptându-l pe Matei, soțul;
privind în adâncimea nopții, cercetând fiecare om, fie-
care umbră ce lunecă în beznă. Lume... în sus și-n jos;
Matei – nici gând s-apară. Copiii – ca acum; la țară. Și-
o seară tot ca asta; puțin mai înnoptată parcă, dar tot
plină de farmec, tot plină de mistere. Beznă, stele, mi-
resme, și doamna Dina – to-ot așteptând și așteptând!
Atâtea nopți la rând... sprijinindu-și bărbia-n palme și
așteptându-l pe Matei!... De câ-âte ori, ivindu-se în
margine de zare luna, ‒ trecând peste păduri, plutind
deasupra lumii –, nu i se oglindise în priviri, în lacrimi;
nu îi citise tristețea atâtor nopți pierdute!... Și-acum
parcă retrăiește clipele acelea, și mai ales ultima noapte
de calvar, cu care s-a și încheiat totul: ea – în cuadratura
geamului, ca și-nainte; luna – sus, albă, fermecătoare,
ca o tipsie de argint deasupra lumii; Matei – jos, în mar-
gine de trotuar, muncindu-se să se ridice. Cravata,
prinsă sub cotul mâinii stângi, sub el, în ruptul capului
să-i dea voie să-și mai ridice capul! ”Îmm-mă, dă-mi,
mă, drumul! – făcea. Dă-mi drumul că mă-nfurii!”
Când în sfârșit reușește de trage de sub el mâna stângă
(și cu ea cravata), se ridica și el. Se clatină, înaintează
în zig-zag pân-la etajul doi, și aici, ține-te: bubuieli! su-
net nervos de sonerie! iar bubuieli! – se zgâlțâia din ba-
lamale ușa! Doamna Dina – cu-o șipcă păstrată de-o

săptămână după ușă – pune capăt dezastrului: brusc, de
perete ușa, zdup cu Matei în casă și, ține-te bubuieli,
apoi cu șipca!
Se scutură ca dintr-un vis urât domnia sa, zâm-
bește încântată de măsură, și cată senină spre Matei.
Matei, alături, ‒ cu ochii pe jumătate închiși ‒ ,
frământându-se, chinuindu-se în reconstituiri: scara...
sigur, și-o amintește; a pornit spre ea... treptele... primul
pas... se sprijină de balustradă... urcă... o treaptă... încă
una... pfiu! că multe mai sunt, Doamne! Uite etajul doi!!
Recunoaște chiar preșul! A!... Ușa! Uite și soneria! Aici
se încurcă el, i se pare neclar: în sonerie s-a proptit cu
degetul, sau în ușă? De la sonerie i s-o fi tras ce avea el
pe spinare, sau de la ușă? El știe că pe sonerie a pus doar
finuț degetul; Dina, că nu și nu! că s-a proptit în sonerie
cu mâna și nu se mai oprea! Și că dacă nu ieșea ea cu
ceva în mână, nu s-ar fi oprit nici bubuielile din ușă.
Restul...! Pfiu! că chiar nu-și mai aduce-aminte! Păi
pân’ la pat l-a și înhățat somnul; cu tot masajul ce i-l
aplica madam Dina pe spate. Eh, fleac atunci! Dimi-
neață abia a văzut el dezastrul; în oglindă, când să se
bărbierească: ”Vărsat! Pojar!” ‒ se alarmează.
‒ Mami... mă... Niște dungi vinete, pe spate, și-
o usturime...! Vezi tu de niște alifie. Ce-o fi: vărsat?
Pojar?
‒ Știu eu?! Mai vino și tu treaz acasă seara!
Chiar nu te-ai săturat? – răspunde în doi peri doamna.
Adu-ți aminte ce-ai făcut! (Și arătându-i șipca de bătut
covoare, de după ușă:) Ai grijă!! Bani de alifie nu am!
După ce se bărbieri, Matei vru să coboare să ia
pâine și-o alifie. Dina, dârză, cu mâinile în șolduri, zid
în fața lui: „Cât crezi tu că-ți mai rabd netrebnicia, ne-
norocitule? O lună, nu ai să ieși din casă! Surghiun la
domiciliu!”
„Astă seară e o lună de când nu am mai cobo-
rât! – oftează trist Matei. Greu! Ce-o mai fi prin Tri-
vale?... Barmanul. .muzica, pădurea, restaurantul
„Groapa”… Or mai fi tot acolo? Doamne...!”
* bune.
Revenindu-și din meditare, ca la un semn, cei
doi se privesc simultan:
Doamna Dina – iertătoare, dar hotărâtă că „De astăzi,
punct! Adio, băutură! Nimic, afar’ de apă și vin… la-
mpărtășanie!”,
Matei – pleoștit, dar e hotărât să devină alt om.
‒ Iubitule ‒ vine un glas tărăgănat din partea
doamnei, prinzându-i drăgăstoasă mâinile și zâmbindu-
i cuceritoare, dulce – astăzi, după o lună de surghiun...
ce zici, ieși și tu puțin, dragul meu?
Matei, uimit și speriat:
‒ Ferească sfântul, mami! După câte ți-am fă-
cut eu...
Duioasă, doamna Dina îl mângâie pe mâini, i le
sărută. De mult îi șoptea ei ceva că omul ei s-a lecuit,
se face om, și uite!...
153
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
‒ Ei... lasă, lasă. Uite, de astăzi, adio cu sur-
ghiunul! Ți-ai recâștigat libertatea…Ce zici, de sur-
priză?
‒ „Surpriză”?! Bombă, mami! Altă viață! Așa,
mai zic și eu!
‒ Bani nu mai lua; poate, mai știi... scăpăm de
bănuieli.
‒ Fără bani, mami! Ce... bani îmi trebui’ mie?
Cinste! Nu știi cum veneam seara?
‒ Ei... Și acum, hai! Să mergem că, uite, e târ-
ziu.
”Să mergem”?! – se întristează brusc Matei.
Deci nu mă lasă singur! Mă, și mi-era o sete! Î-îh! Și-aș
fi băut ceva!...”
*
Coborâră-n Trivale. Pădurea fremăta. Arbuști,
stejari și brazi străjuiau tainic îmbietorul și cunoscutul
restaurant ”Groapa”. Lumini fluorescente se cerneau
printre crengi; murmur prelung și suspin înecat de viori
răzbăteau prin hățișuri, până spre Ciocanăi, departe.
Plăcut înfiorată, doamna Dina îi strânge brațul soțului.
Matei – stană de piatră; gânditor, rece, cătând cu jind
către consumatori.
O umbră de tristețe, de milă pornită din iubire,
i se strecură în piept doamnei. ”Și totuși e și el suflet,
bre, ‒ cugetă-n sine –, mai trebui’ și-nțeles, tratat mai
omenește!” Apoi, zglobie, cătându-i drăgăstoasă-n
ochi:
‒ Ce-ai zice de-un sirop, dragule? Unul de
fragi, așa… acidulat și rece!
„Mâine comandă ceai de sunătoare! – se poso-
morî brusc Matei. De sirop mi-arde mie?” Un șiretlic îi
străfulgeră pe loc gândul, îi însenină chipul: ”Să se
apropie de bar, și-apoi...” Își sărută curtenitor consoarta
și, smerit, o urmează.
‒ Două siropuri reci, vă rog! La țap! – strigă
voioasă doamna, apropiindu-se de bar.
‒ ...Și tari! – completează zâmbitor Matei,
apropiindu-se și el și salutănd barmanul din zilele lui
”Reci și ...t...tari?!... ” – murmură încurcat bar-
manul; apoi...recunoscând clientul, știindu-i preferin-
țele:
‒ Siropul dumneavoastră, doamnă...! Pentru
domnul... regret! Nu mai avem sifon. Doriți cu ”Bor-
vis”, domnule? E proaspătă și... tare... acidulată.
‒ ...Fie... – schiță o falsă părere de rău Matei,
deși preferam mult sifonul.
Cu mișcări de felină, grăbit și delicat, barmanul
deșeartă-n cel de al doilea țap ”Bătrână” de Pitești.
‒ Siropul dumneavoastră, domnulee... – zice
apoi tărăgănat.
Matei apucă lacom țapul, gustă, inspiră luung,
adânc, și-l soarbe setos, până la fund, scurgând ultima
picătură.
‒ Bun! Rece sirop! – îngaimă fericit. Și mâine,
tot din ăsta iau!
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

‒ Dar ți-a fost sete, dragă! – se miră doamna ‒ Îm...mchî! mchî, ba da... – se îneacă bâlbâ-
Dina. indu-se Matei. Am gustat doar.
‒ Da...! Simțeam că îmi ia foc gâtul! Și alergând, încurcă pe drum țapii.
‒ Vezi dacă mă asculți...? ‒ Ține! E de fragi, mami! Esență delicioasă! D-
‒ Ascult, dar știi... să mergem – gânguri blând aia de-ți place ție! Gustă!
Matei, simțind o amețeală dulce. Gustă cu profundă concentrare doamna Dina...
‒ Mergem-mergem, dragule, zâmbi plină de iar gustă... se întunecă, și un fior de lamă oțelită îi săge-
farmec doamna, dar chiar așa...? Nu suntem și noi oa- tează corpul; simte cum sângele, vulcan, i se ridică-n
meni? Hai și puțin la masă! tâmple.
De la masă, dispărând puțin, apăru-n grabă ‒ Ma-tei!... – scrâșnește. A-pro-pi-e-te!... Vino,
cu-n lichior. că simt cum îmi cresc ghiare de pisică!
‒ Îl merităm, așa-i? – exultă ea lipindu-i-se de Matei simte dezastrul. Tot șiretlicul lui – zădărnicit!
umăr drăgăstoasă. Toată rutina – năruită-ntr-o clipă!
‒ Și eu zic, mami, numai că... după rubiniul ăsta ‒ Nu aici, mami... zău... ne râde lumea!
îmi fac limba cravată! Și-apoi... dac-o fi să... ferească ‒ A-pro-pi-e-te!...
Dumnezeu!, cin’ mă mai urcă-n deal? Eu... zău, nu ga- ‒ E de fragi, mami... Esență delicioasă...
rantez! ‒ Acas’, nenorocitule!! E de prună, canalie!...
‒ Ești bărbat, dragă!... Ia! Două-trei păhăruțe, Ți-ai prelungit surghiunul!
acolo...
‒ Iau, mami!... Tu ai zis!
Când lichiorul fu complet gata, și Matei ‒ com-
plet terminat, plină de ea, mândră de gestul filantropic,
doamna ordonă scurt:
‒ Acum... destul! Acasă!
‒ Acasă zic și eu, numai că nu-ș-cum, mami...
parcă mi-e limba grea.
‒ Ei, nici chiar așa...
‒ Zău, mami! Uite, abia o mișc. Da’știi... ce-ar
fi să cânți ceva?
‒ Aici?! Ne râde lumea!... Ne ia drept oameni
beți și...
‒ Ne ia... așa e... Da’…cum e cânticu-ăla...știi
tu: ”Și de-ar ști nevasta mea... aa, / nici în cas’ nu m-ar
băga... aa” Așa e că e dulce? Dulllce, pe-onoarea mea!
Adă să pup!
”Ăsta din nou e beat!... – cugetă disperată
doamna. Dar cum, din ce, doar din două-trei păhăruțe?!
Să-și fi pierdut până-ntratât rutina?! Mira-m-aș, deși aș
dori mult să fie...! Nu-nu... Ceva e la mijloc! Mâine, la
sânge-l urmăresc! Din ce se-mbătă, frate?”
*
Somnul i-a fost un chin. Un același ”Din ce....”
și ”Din ce...” a zvârcolit-o până în zori.
A doua seară, la ”Groapa” din Trivale. Matei și doamna
Dina – lângă bar.
‒ Știi tu, Matei... Două siropuri reci, la țap! Tot
din alea de ieri. Dar vezi... Aștept colo la masă; mă simt
extenuată.
Matei – singur la bar, cu voce tunătoare:
‒ Două siropuri reci, de fragi, la țap, vă rog!
(Apoi, șoptit: Al meu, știi dumneata: ”Bătrână”)
‒ Și doamna?...
‒ Ssst! Uite-o colo! Așa. Primul, al ei! Al meu,
acum. Hai, toarnă! Mai plin! Mai! Cu noi, bărbații, se Sculptură de Doru Drăgușin
pun ele? Ad-o. Noroc!
Doamna...urmărind scena; suspectându-l:
‒ Matei, nu bem și noi la masă, dragule?

154

Isabela BRĂNESCU*
Narcisism
Mă gândeam că povestea cu măgarul care a căzut
într-o zi într-o fântână părăsită nu este doar o poveste,
a început ea să scrie în vreme ce priveam cum se modi-
fică rândurile fără ca eu să pot interveni.
– Nu suntem noi asemenea măgarului, nu ne
afundăm în propriile griji, adunând suferințele ca pe
singura existență la care ne putem raporta, visând la bu-
curii pe care nu putem să le trăim decât în imaginație,
destinația celor care au nevoie să viseze mai mult decât
să privească în propria lor existență, pentru a putea des-
coperi liniștea? Nefericitul animal zbierase cât putuse,
impresionând la început pe cei care se adunaseră în ju-
rul fântânii, scoțându-i apoi din sărite cu glasul lui as-
cuțit, expresie a ceea ce era pe acest pământ, în timp ce
stăpânul lui, un ţăran obosit de vârstă, se dădea de cea-
sul morţii, întrebându-se cum să îl scoată de acolo. Fără
a afla însă nicio soluție. Până la urmă hotărî că nu mai
e nimic de făcut, măgarului îi fusese scris să moară
acolo, era la fel de bătrân ca şi el, se gândea și se împăca
pe sine cu propria moarte care se apropia şi mai gândea
că, oricum, fântâna fiind secată, tot trebuia acoperită
odată şi-odată, făcea astfel un bine altora, să nu se mai
întâmple astfel de grozăvii în satul lor. Deseori veneau
mamele la fântână, priveau speriate în gaura care se răs-
tea la ele prin ecoul care le răspundea, căutându-și cu
teamă copiii, pe care mai târziu îi descopereau dormind
la umbra unui copac din propria grădină sau în vreun
cotlon, în lăzile de la capătul patului, ascunși de ochi
indiscreți, răpuși de oboseală după ce se jucaseră în
taină cine știe ce joc cu reguli pe care adulții nu pot sau
nu vor să le cunoască.
Deși simțeam nevoia să o opresc nu am făcut-o,
mi se părea aproape imposibil să nu las ideea pe care o
construise să se dezvolte, citeam cuprinsă de încântare
rândurile care se așterneau, felul în care ea arunca vor-
bele îmi plăcea. Îmi era tot mai clar că se instalase nar-
cisismul, nu mă opuneam, o urmăream cu admirația in-
conștientă a mamelor care își laudă copilul deși acesta
nu este cu nimic mai presus decât ceilalți. Cu cât eram
mai căzută în admirație, cu atât simțeam mai mult că
155
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
era timpul să mă opresc, era personajul pe care îl crea-
sem, dar acum râdea de mine modificându-mi textul și
toate schimbările de atitudine cu care mă infiltra de o
vreme reușiseră să îmi modifice într-o oarecare măsură
perspectiva asupra planului pe care îl făcusem inițial.
Personajul meu feminin trebuia să fie supus, o femeie
ca oricare alta care se va întâlni de-a lungul existenței
ei scurte, deoarece plănuisem să o scot din scenă destul
de repede, probabil după primele două capitole unde
apărea un personaj mai expresiv din punct de vedere fi-
zic, o femeie cu picioare lungi, cu mers de vampă și sâni
pentru care nu se putea spune că folosea sutienul pe care
îl numim balconette, denumire care pentru ea ar fi tre-
buit transformată în terassette, adevărată revărsare de
bucurie pentru personajul masculin pe care doream să
i-l așex pereche chiar din primul paragraf al următorului
capitol. Era tipul bărbatului care nu își putea dezlipi
ochii de pe sânii femeilor, sau de pe rotunjimile feselor,
cu cât erau mai mari cu atât i se părea femeia mai inte-
resantă, considerând-o doar o existență necesară pentru
satisfacerea nevoile instinctuale, fără a se gândi la pro-
creare măcar, ci numai la propria satisfacție. Era expre-
sie a instinctului animalic atât de necesar perpetuării ra-
sei umane, un personaj care trebuia să îi trezească inte-
resul Anei, dacă nu chiar invidia. Știam că ar fi captat
interesul cititorilor și ea nu ar fi acceptat să rămână pe
locul secund. Urma să îl numesc Adam, considerând
numele mai sugestiv decât aspectul pentru rolul pregătit
în povestea mea, femeile folosindu-l la fel cum ar fi fă-
cut și el, gândind că sunt născute tocmai pentru a aduce
bucurie bărbaților.
- Cu părere de rău, bătrânul şi-a rugat vecinii să-i
dea o mână de ajutor, au venit cu lopeți și au început să
arunce pământ în fântâna secată, pregătind sfârșitul mă-
garului cât mai curând, reducând suferința acestuia și
mai ales a vecinului lor care începuse să se clatine din
cauza neputinței care îl cuprinsese. Măgarul pricepu ce
i se pregătea, se puse mai tare pe zbierat, comportându-
se asemenea omului în fața spaimei morții, îngrozindu-
i pe cei care aruncau pământul, zbieretele lui accelerând
ritmul cu care se arunca pământul.
Din nou am vrut să intervin, să adâncesc ideea de
astă dată, moartea nu se instalează când se sfârșește chi-
nul, aceea este ușurarea, liniștea. Moartea dă târcoale cu
fiecare renunțare, cu fiecare acceptare a neputinței, cu
secătuirea pe care o aduce vârsta, cu imunizarea la sti-
mulii externi, neacceptând schimbarea, transformând în
meschinărie existența, geloși pe chipurile zâmbitoare
ale celor pe care îi descoperim neatinși de spaima apro-
pierii morții, prea tineri pentru a înțelege ce urmează.
- Spre mirarea tuturor, după o vreme se potoli şi
tăcu. Ţăranul nu putu privi în adâncul fântânii și se în-
depărtă de locul care îi provoca cea mai mare tristețe pe
care o simțise vreodată, sau de care își amintea în acel
moment, uitarea având rostul ei, gândindu-se mai mult
la sine decât la animalul care îi fusese sprijin o bună
bucată de vreme, înțelegând că din acea zi, măgarul
avea să devină amintire. Dar Domnul avea un alt gând,

nu despre moarte era acest moment, nu o astfel de des-
părțire le hărăzise. Măgarul se scuturase de fiecare lo-
pată de pământ, apoi o călcase în copite, bătătorindu-l.
Nu după mult timp, ajuns aproape de buza fântânii, sări
peste ea şi fremătând de nerăbdare și istovire o luă la
sănătoasa, umplând de mirare și fericire inima stăpânu-
lui și a celor care dăduseră o mână de ajutor!
Așa ni se întâmplă și nouă, îmi repetam, gân-
dindu-mă la Ana, deseori credem că a sosit momentul
final, nu la o moarte fizică mă refer, ci la una spirituală,
ne simțim aruncați, sau căzuți întâmplător, rezultatul fi-
ind același, ne considerăm uitați și rătăcim în beznă,
speriați nu de ceea ce ne așteaptă, ci de singurătatea în
care vom aștepta sfârșitul. Nevoia de a fi înțeleși și do-
rința de a ști că există cineva care se gândește la noi,
așteptând deseori soluțiile din partea divinității, noi în-
șine neavând putința înțelegerii că soluțiile sunt de fapt
mai simple decât ne imaginăm, devenind ca o piatră de
moară care macină în gol.
O urmăream și mi se limpezeau gândurile pe mă-
sură ce scria povestirea. Nu era nimic mai simplu, îmi
spuneam amuzată, pentru a-mi duce planul la bun sfâr-
șit trebuie să găsesc un motiv pentru care ea ar fi în stare
să renunțe. Pentru care ar putea accepta că nu mai vrea
să dețină controlul, să se lase din nou pe seama autoru-
lui și să își trăiască existența limitată pe care i-o hărăzi-
sem. Cu toate acestea, încă nu știam ce voi face. Dar,
mă întrebam, dacă nu va renunța, dacă nu voi reuși să o
conving, dacă... Va trebui să renunț la ea, într-un fel sau
altul o voi scoate din manuscris dacă nu va înțelege că
singurul care este în măsură să schimbe cursul povesti-
rilor este autorul. Soluțiile sunt de fapt mai simple decât
ne imaginăm, scrisese cu numai câteva secunde mai de-
vreme, trebuia să îi dau dreptate, era nevoie doar de o
privire de ansamblu, de abilitate.
________________________________
*Isabela Brănescu este născută la 27 iunie 1969, în Comuna
Popeşti, judeţul Iaşi.
A urmat cursurile Facultății de Filologie Spiru Haret, licenți-
ată în Filologie. Cursurile de Master în specialitatea Studii
Literare la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.
A debutat în revista România literară, în mai 2017, nr. 23,
cu un fragment din romanul Mama tuturor pietrelor.
A publicat romanele: Mama tuturor pietrelor - 2018; Om
aproximativ - 2019, ambele la Editura Betta.
Publică poezii și proză scurtă în antologii și în reviste on-line
(Literatura de azi, secțiunea Cenaclu și Parnas XXI), apare
cu texte și în revistele Arena literară și Cronica timpului.
Este laureată a Concursului Național de poezie „Radu Câr-
neci”/ 2018, când a obținut Mențiune. La Concursului Nați-
onal de proză scurtă „Nicolae Velea” din 2017 a fost distinsă
cu Premiul special al juriului, iar la Concursului Național de
proză scurtă „Nicolae Velea” din 2018 a obținut Premiul II.
Despre scrierile sale au scris Ana Dobre, Eliza Roha, Victor
Atanasiu, Răzvan Voncu și Ion C. Ștefan.
156
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Tatiana ROMAN
Italia
Gol!
Ideea de a scrie în sine este o chestie tipică
feminină. Aș putea scrie bagatele și câte zece ore pe zi,
fără să mă opresc. Abia de reuşesc să exprim tot ce îmi
trece prin mintea mea de femeie. Dar, Solitaire tratează
partea ying din mine mai tot timpul foarte dur. Cinic,
chiar. Nu degeaba a devenit o gheonoaie. Mai repede ar
pune-o la bucătărie să spele vase sau să se simtă
vinovată că nu a făcut curat. O ia chiar peste picior, căci
părții bărbate din mine îi place la nebunie faptul că
înțelege cu un pas înaintea multora. Având veritabile
viziuni strategice, intervine constructiv mai mult prin
scris evitând în mod absolut a vorbi despre fleacuri.
Invenţia computerului i-a dat un mare ajutor
dobândind viteză la scris. Apoi, computerul a început
să facă treaba-n locul său: el să vorbesc ca un adevărat
mascul alfa şi el să scrie. Însă partea ying din mine, Eea,
se face tot mai prezentă venind să-i spună părții yang că
ar trebui să se grăbească, că scrie prea încet la cât de
celebru este; ce mai tura-vura, riscă să piardă ceea ce a
construit până acum. Gheonoaie pur și simplu. De la o
vreme prinde tot mai multă forță și tupeu, chiar. O
observ cum intervine oarecum băiețoasă, fără niciun pic
de stil și cum îl irită întocmai precum o nevastă
cicălitoare. Îl pune de fiecare dată într-o competiție și
mai mare cu el însuși și cu restul lumii. Niciodată nu i-
a spus să se oprească. Dar nici nu poți să vii să îi spui
unui bărbat sau unei părți bărbate că pierde dacă se va
pune să concureze cu o femeie! Nu există. Este chiar o
făcătură de gheonoaie. Doar ea poate da o adevărată
declarație de război unui zgripțuroi. Nu contează că
acesta se va termina de fiecare dată fie în pat, prin ma-
nipularea masculului, fie în pat prin hărțuirea sexuală a
femeii mergându-se până la a o viola sau violenta.
Solitaire, cu doi ochi cât două cercuri mari, cu-
prinzând albastrul pământ, privește de fiecare dată în
ochii ei reci ca pereţii unei case cu ferestrele închise,
căci este imposibil să comunici când te uiți la tine prin
oglindă încercând să înțelegi și să analizezi cu cine stai
de vorbă.
Sunt ani de când ne cunoaştem cu toții. Ani
desfăşuraţi în paralel, intersectaţi în mine pe alocuri

precum două trenuri: unul ce se vrea tot mai iute,
celălalt, mocăniţă.
– Deh, ăsta-s eu, migălos până la virgulă, mi se
scuză Solitaire.
Dar în momentele acelea când Eea îl ceartă, ea
zice că îl dojenește, se simte plumb pus în ţeava pisto-
lului. Nici nu îi mai vine să scrie.
Azi, discuția dintre ei a început cu aceeași ches-
tie ca și când Solitaire nu ar fi fost niciodată bărbatul în
stare să o asculte, să înțeleagă ce vrea, să o susțină. Cam
cum fac mai toți bărbații din ziua de azi, vei spune.
Ajunge la urechile lui doar ideea că trebuie să se
grăbească cu scrisul sau ceva de genul acesta, căci nici
eu nu prea înțeleg ce tot vrea să îi comunice.
– Doar pentru că are ea toane, bombăn și eu
acolo de pe punctul de observator, mai să îmi sară
țandăra. Parcă nimic nu îi mai iasă bine în ultimul timp,
în ciuda faptului că a descoperit și primit o mulțime de
cadouri din partea universului, trezindu-se. De data asta
Eea schimbă tonul vocii.
– Ha! Nu mă las prostit - se pune Solitaire în
gardă. Sunt pregătit să întâmpin tertipurile feminine.
Eea:
– Priveşte-mă bine. Curaj. Nu sunt deloc o casă
cu ferestre închise. Dimpotrivă.
Fraza curge de la ea la partea bărbată din mine
fără sunet. Mă intrigă mult acest stil de a îl manipula
pentru că așa l-am văzut mai tot timpul și caut să îl evit.
Corpul, așezat pe fotoliul de la birou ca pentru
a scrie, își schimb poziţia spatelui rezemându-se de
spătarul fotoliului:
– De atâtea ori mi-ai cerut viteză la scris, acum
vrei contrariul!
– Să scrii?! se minunează Eea toată dulceaţă.
Încă mai vrei să scrii acele texte tehnice despre și des-
pre, când ești așa de aproape de victorie? Deja noi doi
ne înţelegem fără de cuvinte, chiar dacă sunt atâția care,
cu toate cuvintele tale scrise, nu reuşesc să te-nţeleagă!
– Nu, nu mi se pare, pleacă sec răspunsul lui
Solitaire, care continuă fraza în gând tot mai suspicios.
– O laie, noi şi înţelesul!
Asist la dialogul lor ca un observator care nu
știe de ce se află acolo. Ceva este diferit la ea. Părul…
gura… felul cum vorbeşte, mă rog, cum comunică
…Nu i se aude deloc vocea, ci doar o ciudată căldură.
Eea:
– Eu nu mai am nevoie de cuvinte. Am nevoie
să mă vezi.
Solitaire începe și râde în barbă știind cât îi este
greu să se abțină odată ce îi vine cheful de vorbă.
Eea, apropiindu-se de oglindă, țuguindu-și ușor
buzele continuă cumva a scuză:
– Am avut, este adevărat, am avut și eu nevoie
de cuvinte, dar odată ce crești nu mai ai nevoie de spri-
jin. Poți sta pe propriile picioare. Îmi sunt suficiente ge-
nerațiile de doamne din Înalta societate care au scris
propriile jurnale, care s-au declarat scriitoare, dez-
văluind câte ceva din misterul feminității universale.
157
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Se îndepărtează de la oglindă și își privește si-
lueta.
– Ți-am tot dat semnale că voi fi din ce în ce
mai prezentă peste tot. Va trebui să te conformezi. Uni-
versul dă ceea ce este a Cezarului până acolo unde
structura sa îi permite. Până și acesta a cedat la un mo-
ment dat. Tendința actuală de a scrie stil selfie, pentru a
atrage atenția altora sau chiar a le da indicații, este doar
tendința celor care nu știu cum să își crească autostima,
cerșind atenție la alții ca să le-o crească.
Solitaire sare să-i răspundă pe automat:
– Vrăjeală!
– Adevăratele jurnale sunt cele care rămân cu
adevărat intime și în care se crește în interior și
singurătate, în totală discreție în care se fac salturi de
conștiință și care nu au nicio treabă cu cei care se
nimeresc să le citească. Nu vei vedea niciodată un
copac înflorind cu încetinitorul. Dimineața îl vei vedea
doar nins de flori. Știu ce-ţi trece acum prin cap. Ți-e în
continuare frică. Dar acea frică de a pierde. Nu ai ce
pierde, continuă cu o voce scăzută, dar până nu ți-o vei
înfrunta nu am cum să te ajut. Cuvântul meu de ordine
este blândețea. Blând/Ețea și nu ața cu care m-am tot
ținut blândă arătare legată de tine până mai deunăzi.
Solitaire, cu grămada de replici care îi stau în
gât, dă să se ridice în picioare și să-i zică vreo câteva
din ele. Sunt și eu de acord, de data asta Eea prea
exagerează, când se aude scurt:
– Poc!
Uşa de la bucătărie se deschide sec. Din nimic.
Apoi cea de la camera din hol. Bum! Se aude o alta. Se-
nchide prima, apoi a doua, o iau toate de la capăt, care
cum. Poc! Bum! Zdup!
Solitaire sare nedumerit în picioare gata de
bătaie. Printre uşi sau prin uşi de-a dreptul, fâțâiala şi
pocnetele par să nu se oprească, un ceva, lipsit de un
contur clar, împinge spre el un sac:
– Cuvintele tale! Ale mele!
Chiar dispare. O secundă. Imediat în spatele lui
făcătura își continuă nestingherit discursul prinzând în
conturul său nuanțe de portocaliu:
– Cum de ce în sac? Încap mai multe. Mai ales
dacă-s goale. Cu cât scrii mai multe, mai multe vreau.
Și sunt ale tale. Toate.
Linişte. Brusc, lângă el din nou de data asta
foarte înalt de nici nu i se vede capul:
– Prezentul tău îl au toţi. Vă credeţi fiecare unic
scriindu-vă unul altuia. Nimic memorabil dar este
distractiv pentru mine. Sunt fanul concurenţei din
poveştile voastre.
– Mă laşi o dată-n pace, se răstește la el agitat
tot de zgomot, de uşi, de insolenţă, de confuzia creată,
neștiind dacă trebuie să se apere, să atace cât mai
decisiv sau să acorde pur și simplu atenție sau
dimpotrivă.
Chestia dispare din nou. Râde foarte distrat
apărând în faţa lui de-a dreptul cu sacul gol într-o
mantie portocalie, de-a dreptul:

– Bine. Te las. Tocmai ce l-am golit. Ia sacul.
Cuburi de gheaţă îi cad pe şira spinării! Ce
naiba vrea?! Ideea singurătăţii absolute paralizează
complet pe Solitaire căci se simte tot mai clar o parte
bărbătească complet singură și abandonată.
Pe cine să cheme? Să cheme să ce?
Îi vine să scrie, să-și recupereze ceva din
siguranţă. Nu găsește agenda. Fuge între cearceafuri, cu
faţa la perete. Începe să zică Tatăl Nostru. Arătarea vine
după el, îi zgâlțâie patul. Solitaire îl ignoră. I se aşează
la spate, cu capul la picioarele lui. Dar îl simte cum
parcă i-ar sufla în ceafă:
– Hai să facem pace. Deschide ochii!
– Nuuu. Nu-i deschid.
– Deschide-i! urlă la Solitaire.
Continuă să urle și el cu Tatăl Nostru care ești
în…, dar începe să se bâlbâie realizând că nu i se aude
deloc vocea, deși este convins că urlă, așa de rău simte
durere în gât. O ia de la capăt cu rugăciunea, o dată, de
două… de trei…
Au continuat așa până când rugăciunea a
devenit respirație caldă între cearceafuri, tot mai caldă
şi în lumina plăcut verde ce se face prezentă, o vede pe
Iolanda, pe nașa care i-a fost pentru câteva luni pe post
de mamă și care are alături pe una din vecine, rugându-
se amândouă alături de el.
– Cel puțin partea bărbată din mine nu se mai
găsește singură cu arătarea, pare să spună Solitaire, dar
își oprește în zbor ideea contrariat de ceea ce tocmai a
observat. Pare de-a dreptul mirat că le vede pe
amândouă. Cum să le vadă dacă nici nu a deschis ochii
de când cu urletele arătării care i se înghesuise la spate!
Iolanda se opreşte din rugăciune, foarte tristă,
bombănind ca pentru ea:
– Nu există explicaţie. Ce s-a putut întâmpla,
numa’ Dumnezeu ştie!
Solitaire simte dintr-o dată un frig cumplit în
toate oasele. De parcă ar ști, Iolanda întinde brusc mâna
şi îi aranjează pătura.
– Mama!
Se întreabă unde este Eea. Ca din senin aceasta
îi zâmbește alături. Îl mângâie pe cap.
– Mă mângâie, pare să se minuneze fața lui?!
Cred că mă confundă!
Eea, fără să mişte buzele îi șoptește duios de-a
dreptul:
– Nu te mai mira atâta. Parcă nu ai ști! Ai știut
dintotdeauna, dar ai insistat să nu vezi!
Solitaire deschide de data asta ochii sau îi
închide, habar nu mai are de ceea ce se întâmplă și ce
face. Nu mai contează.
Curios, chiar acum îmi-aduc și eu aminte cum
Eea, de câte ori îi aducea cafeaua, faptul îl deranja
enorm, trecea peste unul din pătratele de marmură albă
cu scârțiit sinistru, de parc-ar fi avut un gol dedesubt. Și
fac imediat legătura cu momentele când stând nemişcat
în fotoliu, auzeam amândoi acelaşi zgomot fără să ve-
dem pe nimeni. Ca şi acum.
158
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Eea:
– Încă un mister total pentru tine! Misterele nu
se vor explicate. Trebuie luate așa cum sunt. Nu mai
căuta să faci mai mult decât ceea ce ai de făcut. Știu că
încă te mai încântă ideea de a fi cel mai cel Făt Frumos
care crește și le știe pe toate cât ai clipi. Ești doar o
picătură de yang din structura acestei fete. Nici vorbă
să fii un zgripțuroi. Ești doar o picătură. Sărată picătură.
Chiar i se pare lui Solitaire că se amuză de el.
Că îl ia peste picior. Și sare ca ars pentru că nu acceptă
ideea ce începe tot mai clar să o vânture prin fața lui
Eea. (Bat apropo-uri chiar la mine):
– De-unde naiba ştii despre toate acestea? N-
am deschis niciodată gura să vorbesc cu nimeni despre
ele!
– Știu, îl întrerupe. Știu. Eu sunt peste tot.
Cuvintele sunt doar un artificiu inventat la început
pentru a te putea vedea cu alți ochi decât cei cu care te
privești în oglindă. Dar dacă le vei folosi mai mult decât
este necesar nu vei face altceva decât să te îndepărtezi
de la esenţă. În tot ceea ce faci nu contează cuvântul, ci
forţa ta care o pui în el. Chiar nu vezi? Până scrii
cuvântul, până îl prelucrezi, până îl încarci, până este
înțeles și acceptat, până să se împlinească… până să mă
convingi, hehehe, timpul devine duşman! Ești în
vremurile în care poţi s-o faci în direct. Nu mai este
nevoie să aștepți pentru o minune alte două mii de ani.
S-au ajuns tocmai vremurile în care și maestrul și elevul
fac școala inițierii umăr la umăr, sprijinindu-se unul de
altul. Nu ai băgat de seamă? Nu mai este valabil scopul
de a deveni martir sau sfânt, ci de a face saltul în noua
conștiință. Prin urmare, la unica linia de plecare în
această nouă cursă existențială se găsesc cu toții în mod
egal, atât cei laici cît și cei unși sau considerați aleși.
Solitaire nu îi răspunde. Deși pare tot mai
cucerit de vocea suavă aproape eterică a lui Eea, o
ascultă absent. Este foarte atent la presiunea ce o are pe
piept și care îl prinde numai la gândul de a ceda sau
pierde primul loc. Ideea îl turmentează de-a dreptul cu
cât pare să nu existe nicio alternativă. Eea devine tot
mai decisă, tot mai impunător de blândă. Irezistibilă.
Dar el continuă să o vadă la fel de slăbănoagă. Chiar
ține la ea așa cum este. O vrea așa cum este. Doar așa o
poate proteja și de aici încolo. Ce se mai poate schimba
dacă ea continuă să facă pe nebuna? Nimic. Viața
oricum este cea are este. Și apoi, nu este deloc ușor ca
după ani de construcție și strategie pentru a supraviețui
într-o lume dură ca cea a masculilor, ștafeta vieții să fie
preluată așa pur și simplu acum de partea pe care toți
bărbații lumii o consideră slabă și netrebnică. Nici nu
va fi băgată în seamă. Chiar ține la ea.
O privește pentru o secundă chiar cu duioșie.
La fel face și Eea ținându-l de mână, dar duioșia ei pare
să fie diferită. Îl lasă să își depene firul ideii și reia
imediat dialogul ținând-o pe a ei de parcă nici nu ar fi
fost astfel de gânduri meschine referitoare la ea în
sufletul lui Solitaire.

– Dacă în istorie secole la rând a existat doar
câte un geniu la un secol, în ultimul secol în fiecare an
sunt cel puțin câteva premii Nobel pentru genialitate. Ai
observat? La fel este și cu miracolele. Nu se mai
întîmplă de mai bine de un secol niciun miracol pentru
a fi catalogate apoi într-un anumit viitor de către cei
care vor veni. Aceia nu mai au nevoie de ele. Vor putea
să le facă și mai bine în direct de cum le facem în acest
secol cu toții, devenind comune tuturor doar prin simpla
utilizare a sunetelor. Cum de este posibil așa ceva?
Pentru că evenimentele cosmice se desfășoară mult mai
repede tocmai datorită tuturor acestor secole de
experiențe și de evoluție genetică a speciei umane și
care permit folosirea creierului uman și nu doar al lui la
alte nivele. Altfel la ce bun atâta experiență și suferință?
Încearcă să vezi! Și tu poți face miracole în direct.
Solitaire renunță la ideile lui interioare interesat
de idee. Pare că se simte provocat, întărâtat chiar să
intre în jocul de-a face miracole.
– Buuun, începe să spună frecându-și mîinile.
Lucrez la povestea cu vulcanul. Ok! Vreau să văd
vulcanul!
O căldură imensă se-mprăştie în jurul lui.
Lumini incandescente, efervescență, culori de nedescris
îl inundă din toate părțile. Dedesubt flăcările par să
descrie infernul așa cum a învățat la școală că ar fi.
Waw! Prinde curaj. În surdină, Iolanda, rămasă lângă
el, ahhhh, ştie cât îl enervează să-i stea cineva în coaste
când lucrează, dă explicații:
– Lumânarea este bine să stea aprinsă tot
timpul. Am pus una mare.
– Veşnica poveste cu biserica, bombăne grăbit
Solitaire!
N-are timp de asta, acum. Detaliile din descrie-
rea folosită în romanul lui scris de curând apar instant
în faţa lui. Când spun instant este instant! N-apucă nici
măcar să formuleze vreun gând. Totul este fantastic! Se
apucă de răsfoit alte scrieri, euforic, bulversat de faptul
că atunci când vrea să caute ceva niciodată nu găsește
pentru că toanta de parte feminină are logica ei de
curățenie și le așează după criterii numai de ea știute.
Acum toate foile sunt în ordine perfectă. Dă să
scrie. Bleah. Scrisul este nimic pe lângă viteza în care
prezentul acesta se desfăşoară. Asta da emoţie! Avea
nevoie de acest suflu!
– Oh, doamne cum tresare! îl urmăreşte ecou
emoţia Iolandei.
Îi simte mâna pe umăr.
– Ăsta este norocul nostru! Cât timp are
frisoanele, mai avem ceva speranţă.
Solitaire râde. Este și normal să aibă frisoane.
Se mişcă, îl mișcă faptul că tot ceea ce a scris este ade-
vărat. Nu este doar imaginaţie. Presupusele lui scenarii
există. Deci Eea are dreptate să spună că ceea ce scrie
este la un milimetru de a fi și adevărat. Trebuie doar să
crezi în acel spus și făcut?
Renunță la filozofat. Își vede deja personajele.
Vede strategia scrisă pentru acestea de a supraviețui.
159
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ultimul personaj este Maria. Accidentul. În timp ce își
amintește de acel moment, deşteapta de vecină îi
continuă gândul. Taman acum are de aranjat un buchet
de flori într-o vază lângă el în așa fel că o aude foarte
clar:
– Știi de ce nu a mai venit ambulanţa?
Iolanda îi răspunde ceva indescifrabil pentru
Solitaire, căci îl rostește în timp ce se apropie de ure-
chea acesteia.
Le privește perplex. Este exact scena lui din ro-
man! O știe pe dinafară. A și explicat în roman faptul
că Iolanda face acest gest tocmai pentru că știe c-ar pu-
tea fi auzită de Maria care se va trezi din moarte clinică
peste câteva minute, imediat după ce îi va citi Iolanda,
ca un ultim gest de a o readuce la viață, scrisoarea scrisă
chiar de ea personalității care ar fi devenit peste zece
ani și care tocmai se împlineau. Și avea să se întâmple
totul exact cum a fost scris cu zece ani în urmă, do-
vedind a fi o adevărată creatoarea a universului său.
Lui Solitaire îi vine să se pupe singur în oglindă
și în acea euforie de bucurie dintr-o dată focul vulca-
nului se stinge și se trezește înconjurat de ape, de ape
nesfârșite de parcă brațele de flăcări s-ar fi domolit ca o
glumă bună devenind brațe duioase de ape. Se distinge
abia abia, plutind ca un ceva minuscul acolo printre ele,
ca un nimeni în drum. Nu se încrede. Imaginea este
greșită.
– Ceva nu este în regulă. Nu există o astfel de
liniște fără să faci nimic, pare să spună, iar eu nu pot
să fiu acel ceva amărât. Însă, cu cât nu se încrede în
dulceața acestor brațe unduitoare, cu atât mai tare
acestea încep să se vălureze înconjurându-l și mutându-
l dintr-o parte în alta, pasându-l la propriu ca pe o minge
între mai multe jucătoare de handbal. Cu cât aceste
unde se văluresc, cu atît Solitaire se simte tot mai
cuprins de panică începînd să se uite cu înfrigurare în
toate părțile pentru a găsi o ieșire din această situație.
Vălureala undelor devine cavalcadă de valuri care se tot
înalță prăbușindu-se parcă peste el. Parcă ar vrea să îl
înhațe ceea ce el cu siguranță nu va permite. Se va lupta
cu ele până la moarte.
Începe, prin urmare, să fugă disperat cum vede
că valul de lîngă el începe să se înalțe. Dar în jurul lui
este plin de valuri. Nu-i nimic. Ar fi ca în faza cu mai
mulți atacanți deodată iar el singur. S-a întâmplat asta
de atâtea ori. Reușește să scape de unul imens, deja un
altul este sus, gata să îl astupe. Scapă și de acesta cu
bine, vine imediat un altul și povestea parcă nu se mai
termină. Obosește tot mai evident fără să vadă nicio
ieșire spre victorie asupra valurilor. Nu așa
funcționează o luptă. La capătul ei se vede întotdeauna
victoria. Ceva i se pare diferit de data asta. Încearcă
varianta de a le
evita. O dată, de două ori, de trei ori se dă la o parte din
calea lor dar parcă nici așa nu este chiar ok.
Tot mai evident un ceva îl face să încetinească
fuga și evitarea sa nebună printre valuri. Nu se mai
agită. Se lasă unduit de valuri și acorde mai multă

atenție celor uriașe. Acestea vin la fel de amenințătoare
peste el, cresc deasupra lui dar surpriză. Par să cadă di-
rect peste dar valul imediat ce intră în contact cu el se
împrăștie. Și nu îl distruge.
– Chiar așa, zice Solitaire prins de o anume
euforie. La câte valuri imense se creează pe minut într-
o mare agitată, ar fi imposibil să te salvezi! Aș fi termi-
nat-o demult cu viața.
– Și totuși, începe strategia de a supraviețui din
el să prindă viață și să-i vorbească, unde să tot fugi, So-
litaire? Ce tot încerci să scapi de valuri? Care valuri?
Acesta este universul tău de acum. Ești punctul Yang în
universul ying al creaturii în care exiști și te manifești.
– Adică vrei să spui că toată nebunia asta ar
trebui să mă protejeze dacă sunt aici? Să mă încred în
toată acest ocean de feminitate, zici? întreabă Solitaire
ca pălit de nebunie.
Își îndreaptă spatele, privește direct valul cel
mai aproape de el cum crește tot mai înalt în timp ce
prinde după el alte valuri. Nu mai este loc de întors.
Pare un șah mat în toată regula. Aceste valuri devenite
o avalanșă de apă vin cu toatele împreună spre el, așa
pur și simplu, nicidecum amenințător deși mișcarea de
forță necontrolată de ape este aceeași. Are chiar timp să
se așeze într-o poziție de corp încolăcit și rotunjit exact
cînd valul îl atinge. Acesta nici una nici alta îl ia pe sus
ca pe o minge. Îl poartă peste o grămadă de valuri
mărunte ca apoi să îl lase peste alte valuri mai mici în
timp ce valul imens se sparge dedesubt de el. Exact la
timp. Deja era pregătit să vină spre el un alt val crescut
din nimic, gata să îl poarte mai departe. Jocul de-a
ștafeta prinde viață din nou cu și mai mare bucurie, cu
cea a recunoașterii jocului. Și dintr-o dată călătoria sa
prin valurile foarte înalte devine din câteva ture o
legănare. Savarina lui Proust. Imensa apă se liniștește,
devine străvezie încât se poate vedea până în adâncuri.
Aici pe fundul mării, o piatră neagră de mărimea unui
ou de struț strălucește emițând în jurul ei peste tot nu
raze de lumină, ci unde de ape de parcă marea s-ar naște
chiar din el.
– Sunt peste tot, repetă Solitaire abia acum mult
mai reflexiv privind înspre oul negru de piatră, cu o
voce ca de ecou, ceea ce îi tot spunea Eea de ceva timp.
Și eu, se întreabă contrariat?
Se întoarce spre Eea:
– Spune-mi cum faci?
– Nu fac nimic. Invenţia cea mai tare a lumii ţi-
a luat minţile. Ăsta eşti tu, Tati, jumătate de nume plin
de lacrimă. Și eu sunt oceanul. Dar pentru tine sunt ceea
ce vrei. Și atât din cât îmi poți oferi. Nu pot face mai
mult. Acum că ai înţeles de ce se aud zgomote ciudate
şi nu se vede țipenie de om, tu deja ştii: când vei trece
și tu discret prin încăperi și alţii s-or întreba cine-i, dacă
nu te vor vedea nu înseamnă că nu eşti.
– Și sacul?
– Sacul!?
160
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Solitaire, auzind din nou de sac și reamintindu-
și de urâta poveste, închide caietul de impresii cu un
gest brutal. Parcă ar spune:
– Stop! Pînă aici.
Inspiră cu sete aerul din încăpere, întinde larg
braţele. Vrea conectare terestră. Se ridică din fotoliu, se
plimbă de câteva ori prin camera în care încet se lasă
seara. Sare ca ars la computer să îl redeschidă, ca un
reflex, ca o proastă obișnuință, sau ca un ceva care îl
cheamă, continuând însă să reflecteze concluzionând:
– Aberaţii. Nu se mai numesc îngeri?
Privește o clipă spre computer căci îi pare
ciudat cum se prezintă ecranul odată ce s-a luminat.
Chiar ciudat. Prima postare ce-i cade sub ochi nu-şi are
locul pe pagina deschisă. Dar citește primul rând:
– Eminescu. Iată că după mai bine de 130 de
ani, versurile lui sunt chiar mai prezente ca oricând.
Dă din umeri rămânând agățat de cuvântul
eminesc. Tocmai ce căuta tasta pentru delete
bolborosind:
– Adică? Nimic schimbat, că și aude în urechi
întrebarea șoptită clar de data asta:
– Și sacul?
Își oprește degetul în aer făcând pe surdul și
continuă să citească repede, sacadat:
– Doar cuvântul viziune, aşa şi pe dincolo,
vlăstare românești… piatră de temelie peste timp, bla
bla bla… și reia pe diagonală tot mai avid cititul
postării. oltenești. ardelenești. moldovenești. Eminești.
Eminent ești doar atunci când vei înțelege că sufletul
tău feminin este forța feminină ce conține în ea toate
femeile până la tine și la care se vor adăuga cele ce vor
veni.
Tot mai acaparat de articol, surprinde târziu
senzaţia clară că nu mai este singur în cameră.
– Cine-i? împuşcă la nimereală cu vocea.
Întunericul îi invadează inima. Se opreşte.
Secunda prinde o dimensiune cosmică!
– Sunt ceea ce eşti pregătit să vezi.
Tulburat, întreabă:
– Ana?!
Creierul, prompt, sare s-aprindă lumina!
(Fragment din romanul „Copilul cu o mie de părinți
și fata frumoasă din lacrimă” , în curs de apariție la
Editura Antim Ivireanul)

Filoteea BARBU STOIAN
Mia Sofia
Ca niciodată, plaja de la Modern era plină de
copii aduşi de dimineaţă pentru ultraviolete. Pălărioare
de toate culorile, precum şi jucării în forme diferite,
înfloresc nisipul.
Un grup din apropiere cară cu găletuşele apă sau
nisip pentru construirea unui castel. Au îndemânare,
pricepere din alte zile de vară.
Lângă mine, Sofia, nepoţica de la soră, se ocupă de
patiseria ei de prăjituri şi cozonaci aşezaţi la rând ca în
rafturi, cum a văzut la cofetărie.
Cele din ”şantier” înalţă de zor ziduri de apărare,
pun arcade, fac tuneluri. Părinţi sau bunici se opresc să
admire împreună cu cei mici de mână castelul cu
turnuleţe şi cu o batistă albă legată de o nuielusă, să o
legene briza mării.
După terminarea operei, se prezintă între ele cu câte
două sau trei prenume, unele îşi spun numele cu
pronunţie ardelenească sau moldovenească, rimate.
Atrag atenţia celor din apropiere: Diana-Cristina, Irina-
Marina, Francesca-Maricica, Lia-Maria, Ina-Valentina,
Ica-Ludovica, Melike, Delia, Bella-Isabela. Aşteptam
curioasă cum se vor strâmba preţioasele când a noastră
va spune doar un singur nume. Dar, a răsunat un
glăscior piţigăiat după modelul celorlalte :“Pe mine mă
cheamă Mia-Sofia şi sunt din România!”
Na! Că le-a zis-o! A născocit un nume pentru rimă
şi bănuiesc de ce i s-a părut ei că celelalte nu sunt din
România. După pronunţie sau nu mai auzise: Francesca,
Ludovica, Lizeta, Lenke, Melike. Îmi venea să strig:
Bravo, Sofia! Dar ce ar fi înţeles cei din preajma
noastră? Şi am tăcut.
Acasă, i-am explicat că toate erau din România.
161
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Spre Techirhiol
Cu mâini ocrotitoare, Elena ţine de umeri cele două
feţiţe de trei şi patru ani în faţa ei, ca să înaintăm într-o
mare înghesuială, cum e pe litoral în vreme de sezon.
Mă sprijin de spătarul unui scaun mai aproape de
uşă având în mână două sacoşe cu diverse lucruri de
plajă.
Sora mea pune în cui sacoşa ei cu jucăriile copiilor.
Îmi cere să-i dau şi pungile mele să ne fie mai uşor. Îi
şoptesc că am CEC-uri ca să scot nişte bani, poate
cumpăr ceva. În aceeaşi clipă mă răzgândesc şi-i dau
punga de plastic, în care erau pălărioarele fetelor, un
prosop şi alte lucruri mărunte.
La intrarea în Techirghiol, coboară mai mulţi
localnici, se face loc să ne aşezăm pe scaune pentru vreo
două-trei staţii. Şoferul porneşte repede şi văd că din
cuiul de la geam au dispărut pungile noastre.
Precis unul dintre cei doi bărbaţi, care şezuseră
comod pe scaune să fi fost făptaşul sau în complicitate
(cu acoperirea celuilalt) la coborâre să nu se vadă că
dispăruseră sacoşele.
La plajă, aveam subiect de literatură poliţistă cu
presupuneri: Ce figură au făcut hoţul şi complicele lui
la vederea jucăriilor, a unui prosop, pălărioare, alte
nimicuri în locul CEC-urilor.
Boschetarul vesel
Într-o zi însorită, după ploi abundente până la
înfundarea canalelor, dar şi binefăcătoare când spală
oraşul de la acoperişuri până la rigole pline de murdăria
câinilor vagabonzi, de mucuri de ţigară aruncate la
întâmplare de când cu legea nouă şi tineretul iese de la
firme, bănci sau magazine, fumează în pauză afară.
Merg încet, încet spre tratamentul de fizio-terapie
şi pentru siguranţă mă sprijin de bastonul cel nou.
Aproape de Policlinică, aud în spatele meu o voce
răguşită de la tutun, băutură şi de la răcoarea dimineţii.
Omul cântă voios şi aluziv-glumeţ versuri
eminesciene, mai nuanţat când ajunge în dreptul meu să
mă depăşească: ”Abia atingi covorul moale / Mătasa
sună sub picior / Şi de la creştet până-n poale / Pluteşti
ca visul de uşor.”
Îmi taie calea cu două pahare de plastic de cafea de
la automat şi se opreşte la gardul din fier forjat, unde îl
aştepta prietenul său, alt om al străzii cu pachetul de
ţigări, cutii de bere şi covrigi.
De unde aveau bani? Cine era beţivul rătăcitor
ajuns pe drumuri de la un viciu? Cum de ştia corect
versuri şi alege perfect ironic citarea?
Cine să fi fost în tinereţe?

Gesturi omeneşti
Lipsa de grijă pentru Stela Popescu în seara când a
făcut AVC pe scenă, a provocat discuţii pretutindeni în
tară, comentarii la radio, la TV, în presa scrisă.
Pe Stela am cunoscut-o când ea dădea examen de
admitere la Institutul de Teatru şi Cinematografie în
septembrie 1953. Am întâlnit-o pe Mioara Roman,
colegă de liceu, în sala de la Teatrul Municipal (Izvor),
supărată că ea şi Stela au fost respinse (fără loc) şi
trebuia să se transfere la facultăţile cu locuri neocupate
(la alegere). Amândouă au venit în Pitar Moş la căminul
de pe Splai şi cantina pe Lipscani, Sala Rapsodia
Română de acum.
Întâmplarea cu accidentul cerebral al Stelei mi-a
adus aminte că am fost martoră la câteva evenimente
asemănătoare, cu personalităţi în faţa publicului, care
şi-au pierdut coerenţa în vorbire, li s-a făcut rău.
Ajutorul a venit imediat de la cei apropiaţi.
În 1997, decembrie la Colegiul Naţional ”Spiru
Haret”, la Ziua absolventului un fost ministru al Justiţiei
în vârstă de 83 de ani, relata amintiri din anii de şcoală,
s-a oprit în timp ce reda din memorie un citat în limba
latină. A fost ajutat să meargă în cabinetul directorului
Adrian Pascu. Între timp, cineva chemase Salvarea, s-a
acordat primul ajutor şi a fost dus acasă. Acţiunea de la
etajul 1, a continuat sărbătorirea momentului.
Un alt moment impresionant s-a petrecut la Muzeul
Literaturii Române în 1992. Mă aflam în sală. În timpul
cuvântului său profesorul universitar de la Universitate
a avut o stare de amnezie. Ajutat de cei invitaţi a fost
dus în cabinetul directorului Condeescu. Acţiunea era
spre sfârşit. Invitaţii au părăsit sala. A venit Salvarea.
Unde au fost oare ajutoarele de care Stela ar fi avut
nevoie atunci, pe scenă, pentru salvarea vieţii?
Cum de a dispărut sentimentul uman de într-
ajutorare în moment de cumpănă, omenia posibilă
altădată?
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
Marin Preda şi cititorii
162
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Mihai ANTONESCU
Divanul cu pisici
În după amiaza aia, a unui septembrie cu lu-
mină aurie şi copaci frumos rânduiţi împletindu-şi um-
brele de-a stânga şi de-a dreapta în lungul Şoselei
Colentina, lui Damian i-a trecut, aşa, prin minte că ceva
ori cineva rătăcise calea şi rosturile aşezându-se de-a
curmezişul firescului dintotdeauna al mersului lumii.
Acel „ceva” îi scăpa deocamdată înţelegerii, pitindu-se
în muţenia arborilor şi-a caselor spoite cu sângele
trandafirilor sălbatici. A stat o clipă locului trăgând cu
urechea la surzenia străzilor oriîncotro, simţind cum
clipa aia îi strecoară sub cămaşă un fior subţire, rece ca
o prevestire. Ce să însemne asta? Marele oraş îl învăţase
multe în anii ce trecuseră de când ajunsese pe-aici, cu
timpul aproape uitând să mai viseze la Zamfireştii
copilăriei, la dealurile strânse în răcoarea păduroasă a
fagilor. Tot mai rar, chemarea femeii singure, fără
bărbat la uşă, ce-i dăduse viaţă cândva, îi mai colinda
somnul mângâindu-l, încă străduindu-se să-l ferească
din calea slăbiciunilor şi-a întâmplării. Acum, în lipsa
mamei Ilinca, puiul sălbatic fără legi sau oprelişti care
fusese odinioară, intrase ucenic la alte obiceiuri
învăţând pe pielea lui că omul poate fi mai rău ca fiara,
că vorba în dungă taie mai adânc decât briciul ăl mai
ascuţit, iar ochii femeii cu părul ca smoala iadului, în
iad te pot trimite numai uitându-se la tine. Până una alta,
se ferea şi el cum se pricepea mai bine, alegându-şi cu
grijă locul tihnei şi-al bunei îngăduiri cu lumea, aşa cum
era ea. Uneori, era bine. Alteori, lipsurile sau neştiinţa
îl vârau, cu voie sau fără, în iureşul primejdiei căreia,
oricum, trebuia să-i facă faţă.
- Un’te duci tu, Damiane mumă, printre străini?
Cum mă laşi singură aci-n creştetul dealului numai cu
amintirile, numai cu dorul de tine? Ce să-ţi dea ţie o
lume străină, unde tu nu ştii să te porţi? Au, nu-ţi mai
place gustul mălaiului copt în ţăst? Nu te mai ajunge
mireasma busuiocului din apa în care-ţi spălam
cămăşile la sărbători? Tu eşti lumina ochilor mei,
mumă. Fără tine voi orbi pentru a doua oară, iar asta mă
va omorî detot.

Prima oară, Ilinca orbise din pricina unui ins
mândru şi frumos din Slatina Romanaţilor pe care-l iu-
bise cu patima vârstei crude ca pe lumina ochilor, pe
când se băgase fată în casă şi slujnică la toate în atelierul
unei croitorese. Într-un târziu, când şi-a dat seama ce
păţise şi era zadarnic să mai poată schimba ceva, a pri-
mit vestea că omul frumos şi mândru pentru care ar fi
sărit în foc dacă el i-ar fi cerut-o, era însurat şi avea doi
copii. Aşa a fost să fie. S-a întors la Zamfireşti în casa
rămasă pustie după moartea părinţilor ei, unde l-a
născut pe Damian. Numai sufletul ei ştie cum l-a cres-
cut mai apoi, încercând să-i fie mamă şi tată deopotrivă,
făcându-se pavăză între copil şi gura vecinilor care nu-
i iertaseră slăbiciunea tinereţii. Iar acum, el...
- Nu pot, mamă, nu-mi aflu rostul aici cu tine.
Am optsprezece ani, nu-mi ajung dealul şi pădurea, nici
măcar de dragul tău. Barem o vreme să ies la lărgime,
să aflu unele altele, despre cum este lumea. Iartă-mă!
- Păi, ieşi, na! Mergi la Vâlcea ori la Piteşti,
dacă aşa simţi. E aproape, mai treci pe-acasă, mai
tăinuim, îmi trece dorul.
- Ba! Dacă tot e să fie, numai Bucureştiul îmi
ajunge. Pe urmă, vedem, m-oi întoarce...
Gânduri trecute. Amintiri, ştergându-se una
câte una până ce n-or mai fi. Ajuns în dreptul străzii
Teiul Doamnei, ceva parcă-l îndeamnă tot înainte pe
Colentina. Ce să fie? N-o fi fost zi potrivită să intre la
Terasa Verde, unde mai ştii peste cine ar fi dat. Poate,
asta. Străbătu agale şoseaua, tot sub apăsarea acelui
„ceva” neliniştitor şi greu, iar odată ajuns în Doamna
Ghica, apucă la stânga intrând pe Lăptari prin capătul
celălalt, dinspre ţigănie. Jur împrejur, aceeaşi linişte
mare, neînţeleasă, ca de sfârşit de lume. Pătrunse în
ograda Cubanezei trecând printre straturile cu flori
toropite în aerul lui septembrie, prin umbra măruntă a
vişinului, şi intră în casă. O răcoare binevenită,
mirosind a lavandă uscată şi-a mere coapte, îi gâdilă
plăcut nările. Pe măsuţa dintr-un colţ, aia pe care jucau
table sau ţintar prietenele gazdei lui sâmbăta, un răvaş
pus dinadins la vedere: „Sunt la o nuntă în Rahova,
aranjez lumânările şi stâlpii cu flori. Nu mă aştepta, şi
nici la noapte!. Ai grijă de pisici!” C. C, de la Clara,
cum îi spusese odată că o cheamă, pe bune. „Cubaneza”
era tot ce-i rămăsese florăresei în urma unei legături cu
un farmacist cubanez oploşit în Bucureşti prin anii ’28,
spurcat la leul românesc şi la ţâţele ei pe atunci rumene
şi viguroase. Nu după multă vreme, farmacistul fusese
găsit împuşcat într-un ochi pe Cheiul Dâmboviţei.
Niciodată nu s-a aflat cine, ce avusese cu el. Aurul
dinţilor cu care-i zâmbea atât de frumos femeii în serile
când ieşeau împreună la terase, lipsea, başca pormoneul
în care Juanito îşi ţinea paralele multe şi fotografia ei.
Ghinion! Aflase mahalaua, se dusese buhul.
În lărgimea divanului vreo şaisprezece pisici
moţăiau strânse unele într-altele, torcând fericite sub
privirile abia mijinde ale motanului Goti, şeful cum ar
veni. Ăsta, Goti, era un cotoi uriaş, brun roşcat cu nişte
pete negre pe piept şi urechi, având un cap rotund şi
nişte ochi sfredelitori de galbeni ce erau, posesorul unor
mustăţi întufate ce ar fi stat cu cinste sub nănăul oricărui
bărbat cusurgiu. Goti nu avea rival în cartier, nici în
163
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
neamul pisicesc, nici într-al câinilor. Se caftea cu
oricine în parte, cel mai adesea ieşind el biruitor. Nu
admitea să fie călcat pe coadă şi-şi călărea cu brio
haremul oploşit în casa florăresei, ori de câte ori i se
scula lui. Vai, mâţa care nu şedea cum trebuie când îi
da târcoale Goti, că toţi dracii o găseau! Era fudul şi
pretenţios, precum un fante pe Calea Victoriei, iar mâţa
aia musai trebuia să-i simtă autoritatea. Cu o singură
excepţie poate, Dona Alba. O pisică muiată-n lapte din
urechi până-n vârful cozii, cu nişte ochi verzi şi parşivi
prinşi între gene lungi, tremurătoare. Dona Alba afişa
un dispreţ total pentru celelalte surate, iar pe Goti îl
stuchea fără menajamente când ăla îşi permitea să-i
aglomereze spaţiul privilegiat. Vătaful îi răbda multe,
era clar, nimeni încă nu ghicise din care pricină. În
compensaţie şi sătul să tot fie luat cu „haisictir” de
regină, Goti băga în şedinţă restul haremului şi-l
smotocea de-i mergeau fulgii aproape zilnic, mai ales
primăvara. Toamna era altceva, fireşte. Dona Alba
moţăia într-o latură a divanului, Goti în cealălaltă. Tot
haremul răsufla ceva mai uşure, va să zică. Afară, în
spatele casei, pe o bancă cu acoperiş lat din tablă
galvan, se înşirau frumos mai multe castronele de
faianţă, unele cu mâncare, altele cu apă mereu
proaspătă. Se duceau acolo pisicile, mâncau, beau, ca
să revină apoi în moliciunea faimosului divan. Uneori,
se întâmpla ca vreuna dintre alea primite mai recent în
gazdă, să încurce locul sau castronul fără voie ori cu
poftă la tocana alteia. Atunci se lăsa cu scărmăneală
urâtă, mai ceva ca-n filme, cu stuchituri şi drăcuieli într-
o limbă pe care numai pisicile o ştiu, încât nici vătafului
nu-i dădea ghes rezonul să se amestece. În alcătuirea
haremului mai încerca să-şi dea aere încă un motan
sfrijit şi negru ca dracu’, cu un picior beteag, pentru care
florăreasa avea o slăbiciune aparte, alintându-l cu
numele Iago. Ăsta era semn, înţelesese Sae Vorbălungă
ascultând-o pe aia cum îşi lăuda pisoiul, că farmacistul
dintr-un cândva nu fusese chiar un fitecine. Că o dusese
pe Cubaneza la teatru, la operă fără îndoială, lărgindu-i
printre altele şi orizontul cunoaşterii subţiri. Iago, chiar
se străduia la nevoie să ţină locul vătafului, când acesta
mai rătăcea drumul întoarcerii acasă din prea multa
osteneală a luptelor nocturne, ori dedulcit la târtiţa
întâmplător dibuită prin alte hogeacuri. Haremul nu-l
prea lua în serios pe locţiitor, stuchindu-l, răstindu-se la
el preventiv, ce mai, bietul handicapat trebuia să-şi
demonstreze până la epuizare calităţile de mârtan
binecrescut, ca să aibă acces într-un final la favorurile
vreuneia mai miloase, mai îngăduielnice la pretenţii.
„Calea Podului” cum numise Damian scara cu treptele
pluşate ce ducea spre acoperişul casei, era în
exclusivitate rezervată Donei Alba. Pisica o urca alene
oprindu-se la fiecare a treia treaptă, răsucindu-şi capul
maiestuos să vadă dacă o urmăreşte careva. O urmărea,
se-nţelege întreaga onor asistenţa, însă numai din
priviri. Păi, cine să fi cutezat să urce treptele „la
propriu” după regina tacit acceptată a tribului
multicolor îmblănit? Ghearele lungi, atent îngrijite ale
Donei Alba îşi îndeplineau fără greş menirea, iar
îndrăzneţul ori îndrăzneaţa din prea multă curiozitate,
revenea valvârtej în sânul familiei, temeinic flocăită, cu

oarece petice lipsă ori chiar vreun ochi mai puţin.
Odată, Damian a urmărit-o chiar el pe Dona urcând în
pod, uimindu-se, asemuind-o în frumuseţe şi atitudine
cu pisicile lui sălbatice din pădurile copilăriei. Vroia să
afle ce naiba tot face aia, acolo în pod. Cât era ea, Dona,
mult bănuitoare şi stăpână pe oreleul ei, uite, nu l-a
simţit. Odată dispărută prin chepengul veşnic deschis,
hop, după ea şi profilul caramangiului în devenire.
„Alteţa Sa” tocmai luneca fără grijă de-a lungul unei
grinzi de stejar masiv ce traversa podul dintr-o parte
într-ailaltă. În grinda aia se îmbucau altele ceva mai
subţiri, semn că pe ea se baza tot tavanul rostuit
deasupra livingului. La jumătatea traseului, pisica s-a
oprit ciucindu-se, pişându-se îndelung, fără grabă.
„Pândarului” i s-a părut că o aude oftând chiar, aşa, ca
de-o dulce mulţumire. A dat apoi să se răsucească drum
invers spre chepeng, timp suficient pentru Damian să
lunece neauzit pe scară în jos, până la canapeaua lui.
Dona Alba a coborât la rându-i fără să-i acorde vreo
atenţie, aburcându-se pe colţul divanului unde s-a
tolănit ridicând maiestuos un crac în sus, lingându-se cu
toată grija în curul ei roz catifelat. Chiar în cur, motivul
şi speranţa eroticelor bucurii din visele marelui Goti.
Dată-n Paştele mamii ei pisica aia, ce mai! De altfel era
singura care se pişa în pod pe grindă. Alelalte ieşeau
afară în grădina din spatele casei printr-o fereastră ce nu
se închidea nici aia vreodată, fie iarnă, fie vară. Însăşi
Dona Alba trecea pe-acolo când o prididea altceva... Că
ea nu presta ca toate pisicile două necesităţi în acelaşi
timp şi-n acelaşi loc, nu... Una era aia, alta altceva.
- Treaba ei, a zis Cubaneza când i-a povestit
Damian ce văzuse. Dacă aşa simte, cine sunt eu să-i
schimb obiceiul? Noroc cu grinda că-i ţeapănă, nu
putrezeşte lesne, iar pişatul ăleia nu miroase. Îţi miroase
ţie?
- Nu.
- Păi, vezi? Mie îmi e dragă aşa, cu toate
apucăturile astea. E şi cea mai statornică prietenă a mea,
dintre toate celelalte. Ea nu m-a părăsit niciodată. Vezi-
ţi de ale tale!
Şi-a văzut Damian, ce era să mai spună? La o
vreme, poate sătul să locuiască între atâtea feline
patrupede şi bipede, i-a trecut prin gând să caute altă
gazdă, să se mute chiar din mahala. Însă Cubaneza ţinea
cu adevărat la el, sufleteşte chiar îl înfiase, iar plecarea
lui ar fi amărât-o peste măsură, simţea. Cu Goti,
motanul vătaf, se întâlnea uneori noaptea târziu când
revenea pe Lăptari din preumblările-i nimănui
destăinuite. Mergeau un timp fără să-şi spună nimic, se
despărţeau tot aşa, fiecare cu ale lui. Într-un fel,
semănau. Damian încercase chiar să-şi apropie
motanul, să lege cu el o prietenie, fie şi mutuală, însă
Goti nu acceptase până într-acolo. Era suspicios, foc,
naiba ştie ce era-n capul lui. Poate, unde omul nu era la
rându-i motan, aşa ca el. Poate unde răsuflarea-i
mirosea a nărav dispre altă jivină, iar ăleia s-ar fi putut
să nu-i convină prieteşugul, mă rog...
Se întinse pe canapea închizând ochii. Pisicile
torceau pe divanul alăturat, îmbietor, a somn. Torsul
pisicilor îi alunga cumva osteneala din trup, cum
164
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
odinioară forfota graurilor prin bătătura de la
Zamfireşti, căutând furnici şi pietricele. În ăst timp,
pământul continua să se învârtă în largul cosmic,
ducând în spate toate astea ca într-o poveste fără sfârşit,
parcă. Îl cuprinse visarea. Afară, septembrie se
încurcase în crengile vişinului dinaintea casei şi nu mai
pleca. O linişte adâncă trecea desculţă pe stradă
mângâind arbori şi porţi. Murise lumea ori se strânsese
toată în oul altui început, ce tocmai clocea în praful
drumurilor fierbinţi, aşteptând să crape? Numai fiorul
ăla rece dintre umeri nu-i trecuse. O pândă pe termen
lung era viaţa lui în lumea în care tocmai intrase,
punându-i la încercare tăria simţurilor şi limpezimea
judecăţii. „Undeva, ceva rău se întâmplă chiar acum, iar
eu nu sunt acolo. O fi bine? Nu?” Cu o seară înainte
ajunsese tot aşa, după mult timp, în preajma Fabricii
Lemetru, nimerind la „Trei furculiţe”. Poate mirosul
patricienilor sfârâind pe grătarele încinse, poate aburul
ochilor verzi ai Zarei urmărindu-l dintr-o amintire,
încălzindu-i baiera sufletului, să-l fi îndreptat într-
acolo. Ori foşnetul cuvintelor acelei fete dintr-un cântec
trist şi fără seamăn lunecând înspre umbra omului
singur aşezat la o masă sub duzii copţi, să-l fi ajuns din
urmă înspumându-i sângele tânăr. Însă Zara nu mai era
acolo. L-a întrebat pe acordeonistul care, singur acum,
se străduia să toarne puţin alean în inima şi halbele
muşteriilor risipiţi pe la mese, ce s-a întâmplat cu ea.
- Nu i-a pus încă nimeni pirostriile, dacă asta te
interesează. Cântă la Vulpea Roşie pă Şelari, cu unul
Cristian Vasile, poate ai auzit dumneata. Deh, tinereţe
la tinereţe trage, a mai adăugat ăla, privindu-l lung. Îmi
pare rău că m-a lăsat în urmă, singur cu beţivii ăştia dă
bani gata. Fără ea, nima nu mă mai prea scuipă-n frunte
să lipească polul. Păcat mare, zâc io, că-s om bătrân, iar
în Strada Speranţei mă aşteaptă în fiecare seară o târlă
de puradei. Ai mei, ai alor mei şi-ai neamurilor mele, ce
crezi dumneata?
O fi fiind păcat, Damian ce să zică? L-a cinstit
pe acordeonist cu o secărică, a mai cerut ăla şi o bere, i-
a dat. A stat şi el la o minerală Buşteni, să nu creadă
ţiganul că-i opărit şi gata s-o tulească valvârtej după
fustele şantezei. Mai târziu cu ceva, a ajuns la Vulpea
Roşie. A intrat în braserie, a dat să urce la etaj unde era
salonul mare. În capul scărilor fraţii Grigore din Maica
Domnului. Doi malaci urâţi şi-ai dracului printre care
nu aveai cum trece fără să laşi „darul”. Ba, uneori aveau
năravul ca după ce cântăreau polii din palmă şi ţoalele
în care era ambalat muşteriul, să se răzgândească. Adică
să pretindă „cu plus”, iar dacă contribuabilul făcea gât
la tocmeală, îl înhăţau şi-l zvârleau în stradă ca pe
nimic.
- Nu mai sunt locuri, barosane. Parandărăt.
- Ba eu cred că mai sunt, făcuse moale Damian.
Uitându-se ţintă în ochii ăluia ce tocmai îi proptise o
mână în piept. Fii amabil, pe cât eşti de drăguţ!
- Savine, a bâlbâit celălalt fleşcăindu-se
deodată, e Sturzu, frate! Ai orbul găinilor? Nu mai
bungheşti la persoană? Rogu-te, iartă-l Damiane! A

orbit ăsta, şi-a pierdut mirosul la respect dă caramangiu.
La poli, nu greşeşte neam. Sigur mai e f’un loc. Poftim!
Odată i s-a muiat laba ăluia, Savin. S-a retras
într-o parte. Îi căzuseră umerii-n grumaji şi ochii-n
buricul cămăşii. Îşi aminti pă loc malacul cum, odată la
Biserica Sfântul Dumitru din Colentina, bătuseră ei pe
unul jerpelit şi fără o mână, dedulcit la cutia din tablă a
milei, doldora cu creiţari. Nu mai avusese ăla răbdare
să ajungă la împărţeală, de. Îl îndemnase foamea la
ciordit cu stânga. Fraţii Grigore l-au scos afară din
biserică, snopindu-l acolo în curte. Din pământ, din
iarbă verde răsărise Damian lângă ei. Aşa chelfăneală
le-a tras la amândoi, că şi-au pierdut şi faima şi cuţitele
pe-acolo. Au dat şi ei cât au putut, cum le-a venit, dar
cum să loveşti într-o umbră, iar aia să mai şi strige că o
doare? Acum, Sturzu a lunecat printre ei urcând scara
vestitului local fără să o atingă cumva, parcă prin
muţenia unei păduri ar fi curs nesimţit, nu prin
hărmălaia acelui viespar aflat fix în sânul Bucureştiului.
Sus în salon, lume cât să te îneci în ea. O mireasmă iute
de odicolon amestecată cu sudoare şi fumul ţigărilor
Havana plutea oriîncotro înceţoşând lumina celor patru
candelabre mari ce se stingeau şi se aprindeau încet, pe-
ndelete şi unul câte unul, spre uimirea şi deliciul unora
care nu mai văzuseră aşa ceva. Pe podina joasă învelită
în pluş roşu aprins, stă rânduită în semicerc orchestra
lui Dinicu, tartorul guriştilor şi-al instrumentiştilor din
tot oraşul. Orchestranţii se lăsau moale în voia corzilor
trase prin sacâz, într-o melodie cum Damian nu mai
auzise nici chiar la „Trei furculiţe”, din gura Zarei.
Acum însă, cânta Cristian Vasile, un ăla năltuţ, subţirel
în talie ca nuiaua alunului, cu o faţă un pic oacheşă pe
care jocul candelabrelor i-o tot trecea prin lumini şi
umbre, parcă dintr-o altă lume scoţându-i-o. Vocea lui
avea ceva din taina clipei suspendate între somn şi
trezie, atunci când fiorii visului despre grădini şi
miresme ies din mănuşa de catifea a nopţii
destrămându-se înspre zorii altei dimineţi rămaşi
prizonieri în mătasea perdelelor vag foşnitoare. Sigur,
vestitul dizeur se topea în cântecul lui cum se topesc
lumânările aprinse la genunchii sfinţilor prin biserici.
Sigur, nu vedea nimic din toată mulţimea strânsă ciopor
în jurul meselor gemând sub greutatea feluritelor
bunătăţi şi-a sticlelor cu şampanie Mott. El cânta rătăcit
în câmpia ochilor verzi ai Zarei pe care Damian o
descoperi stând la o masă lângă podină, cu încă un
domn mai în vârstă alături. Domnu’ nu o pierdea nici el
din ochi pe frumoasa ţigancă. La masa aia se mai aflau
încă două scaune pe care nu şedea nimeni. Sigur, cel
puţin unul avea să fie ocupat curând. Asta se şi
întâmplă, căci dizeurul terminându-şi „productul” în
aplauzele frenetice ale onoratei asistenţe, coborî
sprinten aşezându-se lângă cei doi. Printre mese,
vâsleau iute nişte fetişoare în fustiţe scurte, roşii, având
la spate în dreptul şalelor câte un pampon tot roşu, lung,
cu vârful răsucit în sus. Erau „vulpiţele” chelneriţe ce
nu mai osteneau cu zâmbetele şi căratul. Lume multă,
lume avută pusă pe trai, chiar dacă pe ici pe colo printre
165
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
muşteriii mai cu minte, se şuşotea că, dacă nu mâine,
cel târziu anul viitor o să se pună şi de un război. Unii
ştiau ce e ăla război, alţii mai bine că nu. Pe ăştia-i
durea-n halbă de ce-o să fie anul viitor. Dac-o fi. Mai
erau acolo în chefuri negustori de pe Covaci şi Lipscani,
buni cunoscători la marfă şi greu de înşelat, caramangii
„dă centru” iuţi la şuriu sau băşcălie, ceva nemţi de la
Legaţia Germană ţepeni şi parfumaţi în uniformele lor
„ganţă nouă”, funcţionari de stat, „talience” grămadă pe
ei să le facă viaţa şi portofelul mai uşoare, în fine.
Orchestra o dase iute pe una mai populară, mai subţire
„la perdea”, spre hazul sau necazul unora cu mai multă
şampanie şi coniac Metaxa la activ, pe când cuconetul
spilcuit şi graseiat tot dispărea pe rând înapoia unor
perdele lungi, unde precis era toaleta, să-şi pudreze
nasul, să-şi dea cu ruj „Mary Lou”, să... alea, alea.
Damian îşi făcu vad printre mese şi parfumuri, mai
înspre locul unde şedeau cei trei. Fireşte, nu erau scaune
libere pe-acolo, nici el nu prea avea pentru ce să
rămână, fiindcă la Vulpea Roşie minerala Buşteni se
servea doar cu vin, iar fumul ţigărilor îi tencuia sufletul
până la greaţă. Dracu’ ştie cum nu ieşeau muşteriii ăia
pe targă din local. În trecere, prinse totuşi câteva
frânturi din conversaţia ce se purta la masa dizeurului.
- Tocmai, că nu vă potriviţi, spunea domnul
vârstnic, fiindcă acolo unde e iubire din disperare ca a
voastră, e şi nenorocire cât încape. Tot ce se aprinde azi
să se stingă mâine, nu merită osteneala.
- Dă-o dracului, coane Pamfile, sărise dizeurul
vădit tulburat de pronosticul ăluia, după dumneata,
orice sacrificiu din patimă e deşertăciune!? Aşa o fi în
presa politică pe care o tot mesteci la Curentul, dând-o
cu „nemţii-n sus şi nemţii-n jos”. Aşa o fi în râvna
fluturelui ce se visează pasăre cântătoare, nu însă şi-n
dragoste, bre. Cine iubeşte cum ne iubim noi, merită să
se aprinză azi, să arză toată noaptea, iar mâine nu are
decât să-l ia dracu, dacă e. Mai presus, ce poate fi?!
„Conu” Pamfil tăcuse cu ochii pironiţi în
mătasea feţei de masă. Un zâmbet ostenit îi trăgea
colţurile gurii în jos, făcându-l să pară chiar mai
vârstnic decât era. „S-a grăbit dumnealui la concluzie,
gândi Damian. Poate-i este ruşine. Poate a greşit masa
şi interlocutorii unde să-şi expună teoriile”. Zara, deşi
pierdută, fremătând la apropierea caldă a vestitului
cântăreţ, îl prinse într-o fulgerare a ochiului cumva
scăpată spre cei din salon, pe Damian trecând,
strecurându-se spre ieşire. Obrazul i se făcu deodată
palid, verzeala ochilor i se umbri de-o veche tristeţe, aşa
ca şi când un stol mare de grauri ar fi trecut peste ierburi
cu aripile larg deschise întunecându-le. Dădu să se
ridice, să se ia după omul acela misterios şi singur ce
tocmai îi răscolise amintirea unei întâmplări, când simţi
mâna lui Cristian învelindu-i genunchii într-o
mângâiere cât toată fericirea strânsă la un loc. Se
înmuie, lăsând să-i curgă pe dinlăuntrul fiinţei o lacrimă
numai a ei.
„Norocos dizeurul, îşi spuse fără ranchiună
Damian, ridicându-se de pe canapea. Asta e, nu avem
loc trei în aceeaşi vizuină”. Ieşi afară. Însera. Ocoli

casa, pătrunse în grădina din spate. Pe banca din lemn,
castroanele pisicilor se rânduiau goale parcă
aşteptându-l. Dibui săculeţii cu mâncare sub straşină, le
umplu. Ca la un semn, prin fereastra deschisă ţâşni un
şuvoi de mâţe înfometate frecându-se de el, torcând,
ocupându-şi grabnic locul dinaintea castroanelor. Într-
unul din capetele rândului viu fremătător, Goti vătaful
cu ochii pe jumătate închişi, înfulecând lacom. În
celălalt, capăt Dona Alba mâncând încet, pe-ndelete,
fără să plescăie ca suratele ei mai hămesite, mai
needucate. Damian le schimbă şi apa din bolurile ceva
mai mari, le mângâie pe spate care cum îi veniră la
îndemână, apoi le lăsă în pofta lor. Se stingea ziua.
Umbra vişinului, câtă mai rămăsese murea pe praguri,
pe uşa întredeschisă. Brusc, tresări la tropotul din ce în
ce mai apropiindu-se al lui Şoşoi. Rămase sub vişin în
aşteptare. Şoşoi frână fix dinaintea porţii Cubanezei, o
deschise, intră. Era palid, transpirat, fără obişnuitul
„parandărăt” în mână. Buzele-i tremurau ca la iepurele
încolţit, ochii mai să-i iasă din cap, aşa speriat era.
- Ce-i, nea Gogule, dau turcii?
- Mai rău, Damiane, mai rău!, făcu Şoşoi,
uitându-se neliniştit în toate părţile. Legionarii, bre...
- Ce e cu legionarii?
- Îl împuşcară pă Armand Călinescu pă chei,
mai către Eroii Sanitari. În plină stradă, dom’le, ca pe
un câine. Ciur îi făcură pieptul cu automatele, ai dracu.
Precis din răzbunare o făcură, pentru moartea
căpitanului lor la Tâncăbeşti. Ăştia nu uită, nu iartă.
Vai, ce-o să fie!
- Ce-o să fie?
Şoşoi îşi trase răsuflarea, mai privind o dată
peste gard, în stradă.
- Aia, zise, că regele n-o să treacă peste aşa
ceva. Nu-i are la rânză pă legionari, iar pă afemeiatul şi
barbugiul ăla de Miţi Dumitrescu, nici atât. Că el îi
conduce pă criminali.
- Miţi Dumitrescu, zici?
- El. De ce? Vă cunoaşteţi? Damiane taică, bine
ar fi să nu vă cunoaşteţi. Ăsta, nici legionar cu inimă nu
prea e. E criminal sadea, îi place să umble cu pistolul la
vedere. Tocmai „cămaşa verde” îi dă dreptul, câtă
vreme nemţii le suflă ăstora în pânze, şi căpeteniilor din
strada Roma. Frate, şi i-a zis regele odată Întâiului
ministru: „Domnu’ Călinescu, am dispus pază la
persoana dumitale, să-ţi fie pă oriunde umbli. Oameni
ca dumneata sunt rari, iar io am mare trebuinţă acum.
N-aş vrea să... ” „Retrageţi ordinul, Majestate!, i-ar fi
răspuns Întâiul, şi dispuneţi să fie supravegheat domnul
Iorga, că ăsta umblă cu stecluţe şi prafuri la el, să mă
văduvească şi dă ochiul care mi-a mai rămas.” A râs, nu
a luat în serios primejdia, iote ce păţi. La Abator, numai
asta se discută, iar ăi care locuiesc în partea ailaltă a
Dâmboviţei spun că or să ajungă la căşile lor prin
ocolire, pă la Gara de Nord şi Dămăroaia, pă la dracu-n
praznic. Sunt pline cheiurile cu poliţie şi armată,
dom’le. Primarul Dombrovski a scos şi dumnealui
jandarmii în stradă, ce mai, toţi îi caută pă nenorociţii
ăia. Se fac arestări. Dubele trec pline încolo şi-ncoace,
iar la sediul din Calea Victoriei nu mai au unde să-i
bage.
166
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
- Stai, bre! Păi, ce vină au oamenii să-i
aresteze?
- Vină, poate nu, însă prin „enterogator” musai
să treacă toţi. Că, ce ştiu, ce au văzut, ce au auzit, chestii
d’astea, de. Până-i prinde pă criminali, regele a dat
ordin ca „organu’ responsabil” să întoarcă Bucureştiul
pă dos. Se aude că au trimis comisari la sediile
„cămăşilor verzi”, în cercetare. Ambasada germană e
închisă, iar la Legaţie nemţii au scos mitralierele la
ferestre. E groasă rău, ce mai!
- Bre, nea Gogule, cum aflaşi dumneata din
fugă, dom’le? Ori te pomeneşti că ţi se dete dumitale
raportu’ mai întâi? Că prea ştii multe! Uite, pe-aici prin
Tei, nici frunzele nu se mişcară, darămite... Ia, fugi d-
acilea cu vrăjeala, că-mi sperii pisicile şi intru în
malaxorul Cubanezei, fir-ar! Şi dacă-l împuşcară pe
Armand Călinescu, ce? Te găsişi rudă cu el să-i tragi
clopotele? Păi, câtă lume nu moare în oraşul ăsta!? Ia,
lasă-mă!...
- Băiete, io îţi spusei, atât! Oi fi şi speriat, nu
zic, fiindcă io nu-s Damian Sturzu să tremure lumea la
auzul numelui meu. Că, dă tine mulţi tremură, pă când
io, dă mulţi tremur. E o diferenţă. Totuşi, aş zice să
umbli-n treabă o vreme prin alte locuri, ori nu ieşi dîn
casă barem la noapte. Unde-i Cubaneza?
- În Rahova, la o nuntă.
- Aoleu! Mă vait că n-ajunge acasă nici mâine,
nici poimâine, că e nuntă-n tot oraşul. Te salut!
- Cu „parandărătul”, cum e? Că nu văd...
- Păi, la ciordeală-mi stă mie gândul acu, neică?
Gata! Intrăm pă economii, cât o fi. Dacă, Doamne
fereşte, mă prinde cu marfă pă mine, am cacarisit-o. La
ştevie!
- Pe dumneata să te prindă? Mira-m-aş...
- Puiule, ura lumii e mai a dracului ca foamea,
iar un glonţ e mai iute ca şalupele mele, ce ştii tu!
Şoşoi a zbughit-o ca din praştie în stradă, să
intre tot aşa în ograda lui. Tot pe-atunci, din unde, din
niciunde, lumea prinse a ieşi la porţi şuşotind că ce să
fie, că cine pe cine omorâse. Destui aflaseră între timp
câte ceva, uitând ori iertându-l pe Şoşoi ca nicicând
altădată că nu le mai prea suise praful pe garduri şi
copii. Dacă făcuse omul haltă mai întâi la Cubaneza?
Damian îşi amintise întâmplarea cu Miţi Dumitrescu
despre care vorbea acum toată lumea. Pe legionarul ăla
„pârât” şi pe ciracii lui îi chelfănise el odinioară la „Trei
furculiţe”. A!? Fiorul ăla dintre umeri, uite, îi
dispăruse!? Ori i-l luase cu împrumut Şoşoi?
(Fragment din romanul în lucru
„UGU – Comisarul de Fier” (Cartea I-a, cap. 2))
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

2
Mann este cel mai misterios dintre cei care mi-
au fost în preajmă!
La început a fost gelozie mare pe Jason, eu
eram monopolu' lui , nu eu îl aveam pe Mann, ci el pe
mine! Mann ieșea cu mine, mă plimba, mă ghida!
Pisoiul Jason nu avea de ce să fie gelos: între noi era pe
viață și pe moarte! Doar că el nu schimbase cinci bipezi
fără suflet!
Saint Bernard-ul era si el gelos pe Năluca Albă,
care necheza și se întindea în golop când simțea
degetele și zahărul, iar vițelul de Saint Bernard, că era
ca un vițel de înalt și de blând, fugea și el de-a-lungul
Nicolae ADAM gardului și fata nici nu întorcea capul, că s-ar și fi oprit
și nu ar mai fi știut la cine din ei!
Mai apăruse și o capră într-un an, se hrănea cu
Palma deschisă în două cuburi de zahăr frunzele gardului, ne făcea o nemaipomenită onoare și
noi eram siderați în nemișcare privind-o!
Si a apărut în grădina-preerie din spatele casei
1
un porumbel de curse, inelat, că se organizau lansări
peste Canalul Mânecii, veneau cu ei pe vapor și le
În Normandie, în Nord-Vestul Franței, în toate
dădeau drumul pe țărmul francez, era o ploaie de
vacanțele și anotimpurile de la începutul acestui
porumbei! Și în fiecare an se rătăceau câțiva, sau îi
mileniu ieșeam dimineața la plimbare cu Mann,
fascina pământul de dincoace numit francez, și în anul
solemnul mops vorbitor, și lungeam o preerie, un câmp
acela căzuse din Cer bucuria pentru mine! Și ieșeam la
îngrădit cu plase de sârmă, aproape de înălțimea
semințe , el mă aștepta și dacă treceam linia imaginară
omului, dar să poți trece mâna peste gard! Vreo trei-
din ochii lui și bătea din aripi și le închidea ceva mai
patru hectare de iarbă unduioasă la înălțimea copitelor,
încolo! Eu ieșeam să-l și văd, nu doar cu semințe, și
acolo creșteau cai în libertate, ca în toată această
uneori îl zăream plutind în căutare, busola din capu' lui
provincie blagoslovită de Sfântul Duh, unde specia
nu mai indica Nordul acela de întoarcere!
patrupedă se hrănește, aleargă a joacă în așteptarea zilei
Și vacanța era pe terminate, ba chiar se
când Omul îi va pune căpăstru și-l va transforma în
terminase și eu îmi dădeam importanța vulnerabilului,
producător de bancnote pe câmpul de curse .
ce zile, mai stăm și când au început ploile normande,
Ieșeam cu Mann, câinele solemn aflat la capătul
între două avalanșe inelatul a aterizat în curte, nu în
unui timp în care fusese abandonat de cinci ori, acum
grădină, în curtea din fața casei! Acum se apropia de
nedesprinzându-se de pașii mei, de ce nu alergi tu
mine și se oprea să mă privească așa cum fac ei, dintr-
Mann, du-te prin ierburi să te strig și tu să te întorci în
o parte, și după un timp de pasăre și-a luat zborul și nu
fugă bucuroasă, dar el nu făcea nici doi pași fără mine,
am mai știut unul de altul, devenisem amintire!
deși tot îi spuneam: noi rămânem definitiv, cum am
rămas și cu Ledy și cu Lola și cu Snobol, și acum și cu
pisoiul Jason, dar el era încolțit de teamă, dacă și tu mă
părăsești?
Si în toate diminețile normande, pe drumul
nostru apărea Cristiana, adolescenta care se depărta cu
greu de colosul Saint Bernard, câinele care o urma până
la poartă și apoi mergea în pasul ei de-a-lungul gardului
și se oprea să o întrebe lătrat „pe mine de ce nu mă iei?”
Si Cristiana o lua la fugă cu ghizdanul săltând și deodată
se auzea un nechezat prelung și vedeai o nălucă albă
galopând și oprindu-se acolo unde îl aștepta mâna
întinsă a Cristianei cu palma deschisă în două cuburi de
zahăr!
Și noi priveam, ai fi zis că și Mann și cu nările Arhiva „Rotonda valahă”
lui fremătânde, și fata îi spunea prietenului ei Calul Alb Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
vorbe doar de ei auzite, și îi mângâia fruntea și calul își 1968 – La Restaurantul „Mărul de Aur” (Casa Ziariştilor):
pune capul pe umărul fetei Cristiana și deodată nu mai poeții Niculae Stoian, Constanţa Buzea, Radu Cârneci.
existau decât ei.

167

Radu ALEXANDRESCU
Din nou în Africa
Atunci când îti propui să trăiești pe banda ra-
pidă a vieții, în care lucrurile se desfășoară secvențial,
ca într-un caleidoscop plin de imagini trecătoare, tre-
buie să-ți alegi câte o pozâ de la care poți porni un por-
tret, o istorie sau o întreagă filosofie de viață. Vezi vi-
sele omenirii pietrificate în sculpturi, zâmbete și gesturi
ca apoi să te întrebi oare încotro mergem.
Revăzând Africa, inima întunecată a lumii, ai
senzația că iți dai o nouă întâlnire atemporală cu oameni
ce trăiesc cu un mileniu în urmă, luându-și energia vi-
tală de la soare și trăind în geometria verde a savanei,
într-o lume minerală splendidă și pură. Acolo, își fac
apariția grupuri de umanoizi cu pielea albă ce fac o
mare nedreptate peisajului prin venirea lor. Ei privesc
mirați, ca niște oaspeți nepoftiți, o pictură naivă cu eroi
vii.
După Maroc, Kenya, Mozambic, Tanzania și
Zanzibar, ziua unui trib nu face decât să transcrie con-
tururile nopții pentru câte 80-100 de oameni ce trăiesc
în niște colibe înconjurate de un gard viu, în care timpul
se scurge într-o încetineală înfricoșătoare... Oare ce ta-
ine ascunde vălul nopții pentru cei din pustietățile Afri-
cii de Sud, Botswana și Namibia, unde îmi voi petrece
următoarele săptămâni?
Dacă primele zboruri spre Africa însemnau ne-
liniști, întrebări, emoții și întreruperi de ritm, zborul
spre Johannesburg devine mai degrabă două sesiuni
lungi de somn București-Doha și Doha Africa de Sud,
unde îmi propun să folosesc fiecare clipă, aș cum mi-
am planificat-o din timp. Călătoria din categoria
“knowledge trip” (excursie de cunoaștere) presupune
planificarea șederii din clipa preluării de la aeroport
până la plecare, cu excursii de peisaj, culturale, gastro-
nomice, safari, cățărare, biking, scuba, după cum îți poți
mulțumi sufletul.
Diferența de o oră a fusului orar te ajută să-ți
dai seama că te afli cam la 33.000 km distanță de casă,
într-un colț de lume la fel de străin cum li s-a părut por-
tughezilor sosiți aici în jurul anului 1500, că formalită-
țile de vamă au standarde mai bune decât ceea ce văzu-
sem prin vămile africane, că transferul la hotel merge
168
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ca la carte, în ciuda avertizărilor de violență maximă a
străzii primite prin SMS de la Ambasada României... că
la Hotelul Radisson Blue camerele, micul dejun și ser-
viciile poartă semne de normalitate, cu personal amabil
care țintește bacșișul turistului, oricât ar fi el de mic. În
schimb, nu par deloc firești gardurile foarte înalte cu
sârmă ghimpată și ferestrele ferecate cu gratii ce devin
un light motiv pe toate străzile centrale ale Johannes-
burgului.
Ofertele surte și la obiect, cu pornire din Hote-
lul Raddison Blue, cu siguranță maximă, așa cum este
de preferat in Africa de Sud, acoperă câteva puncte de
interes maxim: Safari la Pillanesburg Nature Reserve
Center, Muzeul Appertheid și Soweto, un Safari Baloon
la Magaliesburg, dar și o expediție la Cascada Victoria
sau Kruger Park, pentru care se impun cel puțin două
zile. Prima mea opțiune este Pilanesburg Safari(cam
80USD), care promite și niște informații despre com-
portamentul animalelor, primite chiar de la naturaliștii
experți ce lucreaza ca ghizi în incinta rezervației.
Ziua următoare, după un mic dejun în zorii zi-
lei, la 6.30 sunt alături de o familie de coreeni care țin
să spună că muzeele sunt plictisitoare, pornim spre pri-
mul safari african, la 40 de kilometri de capitală. Dru-
murile și autostrăzile impresionante, cele câteva clădiri
zgârîe-nori ce se văd spre zona centrală a metropolei,
magazinele și restaurantele cu aer american, mă fac să
mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să-mi întitulez pri-
mul reportaj “Good morning, Africa!”, dar ceva îmi
spune să mai aștept o zi-două.
Pe măsură ce n îndepărtăm de Johannesburg pe-
isajul se răsfiră iar casele mici din plăci de beton apar
în grupulețe cu aspect de sate, căte un punct comercial
sau tarabe improvizate cu de-ale gurii, materiale de con-
strucții, piese de mobiliar și haine, ateliere de reparații-
de fapt, un pas prin purgatoriul ce desparte viața sălba-
tică de așezările urbane cu primele locuri de muncă.
Prin parbrizul mașinii, totdeauna închis, văd șiruri de
bicicliști ce par a fugi spre libertate, stații de autobuz
arhipline, intersecții aproape blocate de comerciali am-
bulanți cu legături de ceapă, portocale, papaya, banane,
ardei iuți africani, autostopiști, autostrăzi luminoase cir-
culate de mașini ce amintesc de gusturile foștilor ocu-
panți. Și aici zăresc câteva persoane singure ce par a
aștepta pe cineva care nu mai vine, sau poate nu mai
este în viață.
Chiar dacă nu pare a fi atribuția lui, Tembo,
ghidul ce ne duce la Pilanesburg, ne avertizează să fim
atenți pe toată durata șederii în rezervație pentru că, în
ciuda aspectului relativ rezervat, animalele pot fi impre-
vizibile. Apoi, ne spune despre experiența nefericită a
unei americance care, profitând de neatenția rangerului,
ar fi coborât, chiar anul trecut, alături de un copil de 12
ani, pentru un selfi cu un leu ce-și făcea liniștit siesta la
umbra unui tufiș. După câteva zeci de secunde drama-
tice, doar telefonul ar fi rămas intact.

Cu doza de adrenalină administrată din timp,
aștept într-o mașină Safari deschisă, de 20 de locuri,
prima confruntare cu fiarele savanei din Africa de Sud.
Așa s-a născut Africa
Savana, un fragment de istorie culinară africană
În timp ce discul de flăcări al soarelui pune stă-
pânire pe peisaj, lacurile savanei capătă o transparență
sticloasă iar verdele tufișurilor se transformă în picturi
suprarealiste prin care își fac apariția alte vietăți care
preamăresc bucuria vieții dintr-un creuzet incandes-
cent. „Țintește soarele și vei deveni o stea” spun cei ce
pot să-și exprime gândurile, aici, pe continentul negru,
numit și leagănul omenirii. Ian ne amintește că totul s-
ar fi petrecut cu mii de ani în urmă, când Adam și Eva
ar fi trăit prin zona Yemenului de astăzi și că, descope-
rirea urmelor de viață cu câteva sute de mii de ani în
urmă, răstoarnă toate teoriile despre istoria vieții pe pă-
mânt.
După ultimele turme de antilope ce se holbează
la mașinile care vin dintr-un alt univers neînțeles de
vreo vietate din savană, se aud primele cuvinte ariculate
în mai multe limbi de circulație. Este un semn clar că
pătrundem într-o așezare dominată de turiștii dornici să
îmbine utilul și plăcutul la un restaurant safari cu terase
generoase ce pătrund spre o pajiște plină de animalele
savanei, venite și ele la masă. Din acel punct, o altă
scenă mișcătoare asigură intrarea și ieșirea turmelor în-
fometate. Din punctul unde ne aflăm, persistă mirosul
de mirodenii, iarbă și animale ce-și iau și ele masa cam
la 100-200 metrii de oamenii ușor confuzi în a face poze
sau a mai înfuleca câte ceva din bunătățile meniurilor
exotice. Noul tablou creează o atmosferă asemănătoare
luptei omului cu natura. După câtva zeci de minute se
declară un soi de armistițiu, iar aromele de la felul doi
înclină sigur balanța spre poftele naturale ale celui mai
evoluat dintre animale, omul.
Pentru început, suntem tratați cu amarula, bău-
tură dulce-amăruie, preparată din plantă cu același
nume și vestită pentru stările euforice pe care le creează
elefanților. Avem și opțiunea de a o ameliora cu puțină
apă pentru a-i mai diminua dulceața. Urmează, la ale-
gere, fufu, un produs gustos, cu mult amidon, făcut din
169
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
casava, platagină și mirodenii, servit sub formă de bal-
luri, urmate de ugali, o mămăligă africană din făină de
porumb cu legume fierte, și sadza, varianta africană a
porriddge-ului englezesc, preparat fie din făină de grâu
sau de porumb. Ultima variantă este pâinea de orez de
care am devenit dependent încă de la prima mea ieșire
în Africa.
Piesa de rezistență a meniului este întotdeauna
felul doi fiindcă nimeni nu prea vorbește de supă. Poți
comanda astfel, o fripturică medie de empala, kudu,
porc de râu sau porc alergător, gazelă, ghiveci de bibi-
lici de Guineea sau prepelițe dar și hrană marină.. Din-
tre vinuri, la cea mai mare cerere este cel roșu local.
Dar marea surpriză urmează doar acum... Rar
se întâmplă ca cineva să fi făcut drumul până la capătul
lumii și să nu guste măcar o bucățică din carnea de cro-
codil.. sau, măcar de struț. O doamnă din Australia ne
spune că animalul cu dinți fioroși ar fi printre cele mai
igienice creaturi, cu o carne albă, bogată în proteine,
colesterol moderat, fragedă și ușor de preparat. Spune
că se taie în felii și se ține la fript cam două minute, pe
o parte și pe alta, se înlătură surplusul de grăsime și se
adaugă mirodeniile locale. Lucrurile stau la fel și în
Africa de Sud, doar că Ian ne spune că aici se pune mai
multă esență de mango, avocado, usturoi, busuioc și că
se evită margarina. Și că se taie tot în felii pentru a fi
servite doar după câteva minute de așteptare, în ideea
că s-ar păstra mai bine umiditatea.
Momentul cel mare a sosit. Adesea se spune că
cea mai sinceră dintre plăceri ar fi mâncatul. Am seri-
oase îndoieli că ar avea dreptate în momentul în care
ridic furculița cu prima bucățică dintr-un crocodil spre
gură. Textura gelatinoasă și gustul de baltă (Hâc!) ce
îmi creează instantaneu imaginea unui aligator imens
zâmbindu-mi ademenitor, mă cutremură și mă face să
arunc numaidecât un crocodil din gură... Mă bate subit
gândul să mai încerc o bucățică din celălalt capăt al frip-
turii dar scenariul se repetă cu aceeași intensitate.
Ian, cel care știe totul despre savană
Friptura din carne de struț, mai întâi congelat
înainte de preparare și fript în ulei de măsline, apoi ase-
zonat cu ingrediente locale, cu gust și aromă de curcan
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

românesc, pare o frumoasă poveste de dragoste în com-
parație cu fiorosul companion din savană.
Un proverb european ne îndeamnă să mâncăm
ca în Polonia, să bem ca în Ungaria, să dormim ca în
Germania și să iubim ca în Italia. Nimic nu s-ar potrivi
cu obiceiurile din Africa sălbatică.
Ca la un semn, toți turiștii urcă sincron în vehi-
culul safari, la sfârșitul ultimelor secunde de pauză și,
în scurt timp, ultimele două ore de magie și neprevăzut
își delirează actorii ieșiți din culisele pline de arbuști,
lacuri și păduri. Ian ne vorbește de organigrama internă
a turmelor de animale, cu masculul suprem, femela do-
minantă și ranguri intermediare pe care le vedeam în
vigoare doar la om. Ca și când s-ar fi dorit să argumen-
teze cele spuse de ghid, un cuplu uriaș de elefanți ne
privesc liniștiți de la câteva sute de metri dpărtare. După
un moment de reflecție, o iau drept spre mașina noastră
plină de oameni nerăbdători să-și facă o colecție de
amintiri de neuitat. Atunci, Ian ne spune să nu mișcăm
fiindcă cei doi vor dori să traverseze drumul. Ca și în
cazul rinocerilor, Ian avertizează mașinile din față să
staționeze preț de câteva minute pentru a nu-și pune vi-
ața în pericol.

Primul impact cu o familie de rinoceri

Cu sufletul la gură, prin savană

Întotdeauna am crezut că însemnările noastre

prin lume pot deveni niște depozitare al destinelor po-
poarelor, niște halte între generații, niște locuri de unde
ne putem lua energia pentru a începe noi aventuri și
pentru a putea privi spre viitor. Acum, la a treia expedi-
ție africană, văd cum călătoria într-o lume relativ nouă
poate deschide culoare pline de speranțe și idei spre co-
munitatea din care provii, dar, mai ales, poate descoperi Până la urmă, cine este șeful?
că inimile oamenilor bat la fel.
Cum și mesele copioase trebuie să aibă un sfâr-
șit, apar noi grupulețe de turiști cu aer nordic, parcă ră-
săriți de nicăieri, ce se cuibăresc nerăbdători la mesele
noastre. Un ospătar îmi spune că sunt cei cazați la ca-
banele safari din apropiere, cu regim full board, cam la
110 USD pe zi, regim ce include incursiuni prin savana
și câteva ospețe în aer liber.
În timp ce părăseam faimoasa terasă unde oa-
menii și animalele se priveau de la distanță, parcurgând
un ritual inegal al hrănirii, parcă știind că viața este un
bun dat temporar, m-au surprins câteva secvențe dife-
rite ale ipostazei omului pe pământ. Pe de-o parte, un
arab își înălța copilul spre cer, invocându-l cu ochii Un ospăț vânătoresc în mijlocul savanei
plini de lumină pe Allah, iar un american cam de vârsta
a treia stătea în fața unei măsuțe pline de utilități ale Doar că scena se derulează mult mai lent. După
unui om ce vizitează savana. Americanul aștepta zâm- câteva priviri repetate, imensul Mascul Alfa înaintează
bitor fără să aibă vreun client, de fiecare dată când mă spre șosea și se oprește în față câtorva mașini din care
opream să-i văd piesele de termos, lichidele răcoritoare, zăresc și copii. Mai aproape, și mai aproape, moment
aparatele de făcut ceai instant sau măștile pentru țânțari. în care Ian ne spune că ar putea răsturna cu trompa pri-
Nu departe, în fața unui portbagaj deschis, două perechi mele automobile și că s-ar putea să coboare pentru o
de tineri ce vorbeau italiana, dansau liberi și fericiți în intervenție de urgență.
ritmul muzicii venite de la vreun casetofon. Până la După ce Goliat se apropie de parbrizul primilor
urmă, chiar dacă Creatorul a folosit același tipar pentru turiști nefericiți, care au semnat pe cont propriu că nu
toți, marea diversitate a omenirii este un bun câștigat vor răspunde alții pentru ei, vedem fețele încremenite
chiar și aici, în inima savanei. ale celor ce-și pot lăsa ultimele amintiri în mijlocul

170

savanei. Sunt convins că mai toți jură că nu vor mai
călca prin savană de capul lor.
Dacă elefanții citesc gândurile omului, așa cum
ne spune Ian, atunci poate fi explicată reacția surprin-
zătoare a animalului, care, renunțând la intenția inițială,
se întoarce spre femela aflată încă pe spațiul verde, și-i
încuviințează, parcă din priviri, trecerea.
Toți respirăm ușurați iar eu mă grăbesc sa-l fe-
licit pe Ian. Doar că, la câteva minute, după ce vedem
zeci de zebre nedumerite, două hiene inconștiente de
statutul lor și un leopard ce ne privește de la înălțimea
unui pom, constatăm că elefanții nu și-au încheiat re-
prezentația. În depărtare, zărim o turmă de vreo două-
zeci de uriași mărșăluind ca și când ar trebui să ajungă
la celălalt capăt al savanei pentru o chestiune de viață și
de moarte. Recunosc, un peisaj pe care îl mai văzusem
fară a-l înțelege pe deplin.
Da, este o chestiune de viață și de moarte, își
începe Ian una dintre cele mai fermecătoare povești din
savana africană.
Florin ANGHEL VEDEANU*
Gambitul fluturelui
Timpul trecea cu somnolențe și stări de uitare
de sine. Pe drumul ducerii-și-venirii mergem fără un
scop anume, imaginea unei umbre, care se mișca cu
încetinitorul prin lumina înțesată cu raze drămuite, îmi
crea impresia ruperii dureroase de un peisaj cețos care
mă conținea apărându-mă. O răcoare plăcută mi s-a
așezat pe frunte. Rodica stătea parcă suspendată în aer
pompându-mi energie prin mâna rece. Îmi venea în
minte imaginea alimentării unui avion în timpul
zborului. Zâmbeam. Parfumul cu care începusem să mă
obișnuiesc venea cu un adaos de speranță, aveam acea
stare plină de încredere că totul va fi bine, o consideram
un balsam vindecător și parcă respiram mai ușor...
- Cum de m-ai găsit în celula aceasta a ispășirii?
Nu știu ce mi-a venit să mă îmbolnăvesc...
–Ți-am spus că ești un om bun, oamenii țin la
tine. Să-i mulțumești Lolei pentru tot, este un adevărat
camarad, ea m-a anunțat unde ești. Gândeam: Un cama-
rad gravid! ce știi tu ce ne leagă? Să stai liniștit, te vei
recupera repede, ai răbdare. Mama ta este mai bine și
171
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
operația s-a amânat iarăși, herr Tadeusz va fi externat
peste două zile și sper ca nici tu să nu mai stai mult în
spital. Ceea ce se va impune neapărat este să te îngri-
jești, să te ferești de frig în primul rând, să nu mai stai
în mediu toxic, și să duci o viață cumpătată, liniștită...
măcar o perioadă! Să știi că o să te verific, da? Am
misiune de la tatăl tău! Lola mi-a spus că pleacă de la
garsonieră și că ți-o cedează ție; gestul este
extraordinar, ești lângă herr... nu este grozav? Veți fi
împreună, nu te bucuri? O să trec mai ușor pe la voi cât
veți fi în convalescență.
– Și după aceea, dacă te obișnuiești? că doar n-
om fi mereu pacienți, ți-ai pus problema și așa?
– Sigur că da. Am ajuns să cred că faceți parte
dintre oamenii pe care trebuia să-i întâlnesc, mi se pare
atât de normal că ne știm încât firescul face parte din tot
ce mi se întâmplă, ar fi fost culmea să fie altfel, mă
înțelegi? Pot fi sinceră până la capăt? Cu toate
necazurile inerente, se derulează un film plăcut pentru
că este nu numai previzibil, dar și așteptat, poate dorit.
Unde să-mi cunosc eu prietenii, actuali și viitori, dacă
nu în spital? O să mai stau puțin și dau o fugă și până la
Todor. Dintre voi toți el este cel mai singur, chiar
singur... n-o să-l părăsesc și eu! Să stau un pic lângă el.
Nu vorbim dar sunt sigură că mă simte, asta îl ajută la
revenire, contează, îi trebuie un motiv să rămână în
viață.
– Îl iubești? Întrebarea plecase brusc precum un
reflex de apărare. În prima parte a discursului ei
închideam ochii de plăcerea acelui împreună pe care ea
îl evoca văzându-l ca pe o plinătate, ceva deja hotărât,
dar punându-l și pe Todor în ecuație am perceput o
căldură în glasul ei care nu era doar compătimire, eram
gelos pe un om în comă! Da, pentru că dorința ei, pe
care eu o credeam dragoste, va avea efect de vrajă albă
și-l va aduce între noi... un noi pe care eu, fără vreun
motiv, îl reduceam la Rodica și la mine. Iubitor, cu
inimă încăpătoare, o păstram și pe Lola acolo, făcută
mică, spăsită,foarte înțelegătoare dar ca parte din mine
cu lăstarul nostru cu tot, pentru câteva momente
simțisem plinul bucuriei, până la apariția nefericitului
boxer-comatos, a cărui imagine mă marcase; și totuși îl
percepeam ca pe un intrus, un competitor abil,
imbatabil, luându-mi fără efort iubirea... aveam deja în
minte o poveste despre iubirea cu Rodica, urma doar s-
o trăim, dar cum? Umbra culcată veghea.
– Știi că noi suntem povești de iubire nespuse?
Cum să-ți spun asemenea poveste, că existăsau nu
există? Dacă deschizi ochii mari dimineața uiți ce ai
visat..., și iubirea la fel, se vrea visată nu spusă.
Zgomotul vorbelor alungă frumosul. Concentrează-te
numai pe recuperare. Îți sunt alături. Și în Rodica locuia
o femeie. Se ermetiza în taina ei străvezie făcându-mă
gelos... urând-o la maximum și iubind-o fără granițe!
Chiar? Cântăream vorbele ei și deduceam că îl iubește.
Dacă ar fi fost un nu, era clar și lămuritor. Evitarea
răspunsului era cochetărie sau un mod elegant de mă
pune la punct? Cu ce vorbe o fi cucerit-o un bătăuș?!

Știam că femeilor le plac cuvintele frumoase și se lasă
cucerite de cine știe ce banalități, dar acum nu aveam
puterea să perorez, să elaborez un plan prin învăluire...
o las să plece pe drumul ei, suntem diferiți... dorință de
om bolnav. Rodica vorbea ușor, monoton, ca torsul unei
pisici în preambulul unui somn lângă sobă. Nu mai
recepționam ce spune, tonul era totul, cârpea și înnoda
defectele gândului meu, îmi făcea bine cu prezența ei
dar ceva mă oprea să i-o spun. Zgomotul vorbelor
alungă frumosul. Îmi plăcea asta. Și, da, mă
hotărâsem!, am să mă mut în locul Lolei. Fără să mai
analizez situația, am să accept, ba am să mă rog să nu
cumva să se răzgândească, am să-i cer să lase patul și
alte lucruri cunoscute, să nu fiu singur mai ales
noaptea... și o cruce, începusem să cred povestea
Poetului de la 262, cea cu fantoma, deja mă bântuia. M-
a trezit o înțepătură profundă, otrăvită, tot în fesa de
serviciu. Asistenta era alta, înțepătura la fel, iar visul
frumos cu Rodica se risipise probabil când am spus:
Auuu! cu voce de om obosit de chinuri. Batista pe care
mi-o lăsase pe frunte mirosea a „ea”! și iarăși au
început să roiască un caier de gânduri cu mama, Herr,
Lola, Rodica, Todo, garsoniera, hruba, serviciul... plus
o lume care mă aștepta să mă digere pentru că eram al
ei!
* – Ai dreptate, am mai auzit că pe la magazii se
– Ce dracu măi Dunărene, crezi că ne jucăm de-
a fabrica? Păi eu te-am vrut la Producție că erai de
încredere, mă bazam pe tine, îmi trebuia un cap limpede
în toată nebunia asta! Nu vezi că mi-au fost băgați pe
gât toți căcănarii ăștia care au în cap doar cum să fure
uzina? Am acceptat postul dor pentru a salva ce se mai
poate salva... ieri noapte au fost furate cinci tone de
tablă de inox, de #3mm! Îți dai seama ce se întâmplă,
ce mașinărie funcționează aici?! Au furat cu trailerul în
complicitate cu macaragii cu Transporturile iar paza le-
a deschis poarta... „cine” a furat? Am anunțat miliția,
dar după cum văd o să se oprescă la stadiul de anchetă.
Nimeni nu știe nimic, producția stă că nu are material,
Secția I Cazangerie este moartă, crezi că Japonia
așteaptă să prindem noi hoții?! În aceste momente tu nu
ești lângă mine, o s-o iau razna! Directorul Zissu era
treaz, sincer și disperat. Deși venisem să-mi fac
lichidarea n-am avut tăria să-l dezamăgesc pe omul care
era la marginea răbdării.
– Cu echipa asta nu cred că se poate face treabă.
Nu sunt nici buni profesioniști iar despre caractere ce să
mai vorbim... eu zic să cauți hoții aici, aproape, în
Conducere! Demite-i pe toți! Nimic nu-i recomandă
pentru funcțiile astea, interesează-te cine i-a împins în
față și o să vezi și restul.
– Adică să demisionez și eu, asta vrei să spui,
și dacă ăștia rămân în continuare, trebuie să plec și din
uzină... nu e așa simplu dar este de reținut. Demisionezi
și tu?
–Fără niciun regret. O fi fost Regimul cum o fi
fost, dar era un pic mai grijuliu cu selectivitatea, punea
în punctele cheie profesioniști capabili, și abia pe urmă
172
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
împăna cu ai lor... Care de lângă tine merită să stea pe
scaunul directorial? sincer!... Nu vezi că ești între lupi?
Eu am fost bolnav, și o bună perioadă de acum încolo
trebuie să fiu precaut. Să nu te superi, cu regret o spun,
am să plec și din uzină, nu știu unde, cu riscul de a mă
deprofesionaliza o să încerc altceva... mă simt foarte
slăbit.
– Adriane ție îți este mai ușor, nu ai familie,
copii... la mine e mai complicat. Nu că mă agăț de
funcție dar trebuie să-mi demonstrez mie, dincolo de
ceea ce cred alții, că sunt capabil! mă înțelegi? Oricum
să știi că am să mai țin postul blocat o vreme, poate te
răzgândești, te aștept lângă mine. Am să țin cont de ceea
ce mi-ai spus. Apropos! Ce zici de postul de Director
tehnic, ți-ar conveni? Mai gândește-te.
– Încearcă să ai peste tot oameni de încredere.
Sunt convins că se fură mai mult decât afli. Citesc și eu
ziarele, toți muncitorii, salariații, dar mai ales „șefii”,
consideră că Statul le este dator și încearcă să-și ia
singuri ceea ce cred că li se cuvine. Unii comandă marfă
care nu mai trece prin magazii decât formal cu avizele
de expediție sau facturile, desigur cu deplina
complicitate a șefilor de depozite și a contabilității, totul
se mușamalizează. Eu aș schimba și paza, ar trebui o
structură militarizată!
manevrează mărfurile în tot felul, am dispus să se facă
inventare, am ajuns paznic! Poate că ai dreptate,
comenzile și referatele cu necesar de materii prime și
materiale pentru producție nu trec pe la mine. Nu pot
controla totul de unul singur! Vezi că umblă zvonuri cu
ancheta de la Centrala Termică, se vorbește de omor, o
să te cheme și pe tine, tu ai fost comandantul gărzii, ai
grijă, cazul a fost preluat de procuratura militară, nu e
de joacă! Tuburile goale și gloanțele provin doar de la
armele oamenilor tăi... vorbește cu Vintilă, se pare că l-
au reactivat acum este Șef al Gărzilor Patriotice pe
București, din postul ăsta poate multe acum. În arenă
destinele clocoteau, trebuia să îmbrățișez și eu unul dar
nu cu sabie de gladiator, eram prea obosit pentru asta...
consideram mai potrivit statutul unui pescăruș purtat de
curenții de deasupra marelui freamăt, să mă apropii și
să mă înalț la timp protejat de teama de a nu fi absorbit.
Statutul de neutru era greu de căpătat în această
fierbere, cum-necum firele sociale înfășurau totul și pe
toți. Mă gândeam cu invidie la Măicuțele Eulalia și
Jozefina, ele păreau a fi alături de lume, se bucurau
tăcute, aveau liniștea unei împliniri nedetectabile,
bruma lor de avere era doar spirituală, în timp ce toți
fugeau după câștiguri, desfrâu, avere, funcții, onoruri,
în final putere! Ele, ca și mama, erau acea categorie de
atemporali care nu se adaptaseră între oamenii-șacali,
se separaseră sau fuseseră aruncați peste gardul viu al
vieții să asculte printre ulucile porții vuietul unei bătălii
surde pentru plăcerile exacerbate dincolo de necesarul
unei existențe liniștite. Idealurile lor erau dirijate de
dogmă scoțând din discuție instinctele; oare în lumea
asta a lor, aparent separată, există tristeți, neîmpliniri,

frustrări, invidii, ură cu tot arsenalul Pandorei, bătălii
generate de ambiții de prim-închinător? Cum de se
călugăriseră oameni maturi, intelectuali, -unii de mare
valoare-, ce căutau între zidurile mănăstirești? Nu
acesta era calea dar era o variantă a salvării conștiinței,
o penitență care, cel puțin aparent, aducea liniștea și
lăsa impresia unei continuări în „dincolo”.
M-am întors la Secție. În timp ce făcea inven-
tarul utilajelor și materiilor prime, inginerul Dinu a
constatat lipsa a 60 de ligouri de siluminiu. Geamul ma-
gaziei tampon din Turnătorie era spart, zăbrelele rupte
după aparențe cu o rangă mare de mai mulți hoți.
Rămăseseră urme pe perete, pe pervaz și pe acoperișul
unei clădiri vecine care era magazia unei secții de mase
plastice. Cazul fusese raportat preluat de autorități, co-
menzile aferente înghețaseră, teroriștii nocturni își ve-
deau de treabă nestingheriți; dimineață macaralele din
hala mare nu funcționau, contactorii erau sparți, contac-
tele de argint fuseseră furate! Din depozitul de che-
restea, dintr-o stivă, se vedeau urmele sustragerii a cel
puțin doi metri cubi de scândură de tei de #50 mm. Fi-
guram în concediu medical. Am plecat trist cu gând de
ducă departe... cât mai departe, mă simțeam golit de do-
rință, nu mai era nimic din ceea ce-mi doream, nu mai
erau reguli, se reprofila și nomenclatura profesională
prin adăugarea unor profesii neincluse, hoții cu carte de
muncă! Jaful părea să fie soluția prezentului. Mă
străduisem pentru fiecare șurub să fie la locul lui și
acum totul părea o luptă pierdută cu morile de vânt... un
Don Quijote pe care nu-l mai recunoșteau diminețile
curvite; cu zeamă de cucută în urechi, fără orizont, cău-
tând locurile unde, cândva, stăteau semeții dușmani... ei
nu mai erau, eu nu mai aveam lance! Sufeream! Uzina
fusese biserica mea, Catedrala cu orar prelungit,
douăsprezece-paisprezece ore pe zi! Profesia mea, o
amantă pe care zilnic o cuceream cu fapte devenise
anostă ca după un descântec cu buruieni de urât!
Cedam. Se spărseseră orizonturile pe care le păștea,
nebunia mea, Rocinante-iluzia, cea care mă ținea în șa
cu tot harnașmentul închipuirii, fugise lăsându-mă
învins și rănit privind la poarta închisă a Dulcineei!
Lumea pe care o învățasem pe de rost plecase printre
gloanțele haotice lăsând în urmă un vuiet prăpăditor.
Mergeam mecanic printre oameni preocupați de ale lor.
La un moment dat, din sens invers, îmbrăcat în
pufoaică, se posta în fața mea un uriaș cu brațele
încărcate cu pâine și pachete cu mezeluri. Tarzan.
– Șefu`! Ce faceți șefu! Am auzit că sunteți
director mare peste fabrică, dar mie nu-mi place, că am
auzit că plecați de aici, mă luați și pe mine?
– Ai primit repartiție pentru locuință? Așa am
auzit.
– Da, dar nu vrea a mea să ne mutăm, cică nu
cunoaștem pe nimeni acolo, d-aia nu vrea.
– Spune-i că mă cunoașteți pe mine, o să mă
mut și eu acolo azi-mâine. În ce bloc și la ce etaj ți-a dat
repartiția?
173
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
– Nu știu eu șefu d-astea... e la bloc și cică e
cald mereu și are și apă în casă, noi o să venim doar cu
salteaua și alea... p-acolo... pe loc m-a fulgerat o idee,
dacă mă mut la Lola, lucrurile mele...
– Lasă, nu mai lua nimic, îți dau eu tot, doar să
le încarci în mașină și să le duci la bloc.
– Păi n-am bani șefu... știți cum e cu banii, să
cheltuie...
– Vezi azi unde trebuie să te muți. Mâine
dimineață o să vin la poartă cu o furgonetă și mergem
împreună să-ți iei lucrurile, să mai iei pe cineva să te
ajute. Eram uimit cât de repede hotărâsem totul, parcă
era un plan făcut mai demult, și dacă Lola nu se mai
mută? Asta e...iau alte lucruri sau mă mut cu ea! Dixit!
Scăpasem de grijă, schimbam locul numit acasă unde
mă găseau necazurile și noaptea! încercam o mare
ușurare. Mă simțeam precum apostolul biblic care se
lipsise de avere și plecase după Învățător; fugeam de
mine și asta îmi făcea bine, acum puteam să mă duc la
Atelierul călugărilor, de ce nu? Ieromonahul a zis că-mi
poate da locuință de serviciu, iată cum viața se așează
din mers răsturnând planurile, previziunile, dorințele.
Se apropia ora de vizită la spitalul Fundeni și simțeam
îngrijorarea mamei pentru lipsa mea îndelungată. În
autobuz mă chinuiam să descifrez gradele de ascultare
din lumea monahală. Ce citisem nu era suficient pentru
înțelegerea ierarhiei, se amestecau noțiunile precum
însemnele celor din armată, între aviație, infanterie și
marină! Ieromonahul era pentru mine doar o denumire
abstractă de identificare a unei persoane, nicidecum o
recunoștere a sârguinței pentru aprofundarea credinței,
știam totuși că sunt și călugări mai mici în grad, ideea
era, cât puteam să mă bazez pe discuția cu el în privința
preluării atelierului.
Mama se plimba pe hol însoțită de Maica
Eulalia. Călcau rar, ușor, parcă să nu se trezescă boala
din somn. Holul era ca o pistă de popice barată de un
calorifer, în capăt, de acolo veneau ca două umbre
încărcate cu credința că se poate. Rugăciunile se
materializau în pașii de revenire pe care îi vedem ca pe
o promisiune divină. Mama m-a recunoscut și s-a
desprins de susținerea surorii întru Domnul pornind cu
zorul nerăbdării, precum copiii care învață să mergă, cu
siguranța grabei că la capătul efortului va găsi o
îmbrățișare căreia i se va abandona cu încredere...
fugeam să o întâmpin cu dragul revederii dar și cu
teama că ar putea să cadă. Deși ușoară ca un fulg, și
consistentă doar ca o hologramă cu halat, avea caldul
de mamă pe care aproape îl uitasem; plângeam
împreună fără glas strânși într-o îmbrățișare scăldată în
lacrimi, ea de grija mea, eu de bucuria minunii;
amândoi robi ai dorului de fi împreună. Alături
Călugărița se închina și ne blagoslovea cu vorbe șoptite
și cu privirea spre Dumnezeul care locuia dincolo de
plafoanele de deasupra.
– Ai fost bolnav... ai stat pe drumuri după
mine... îți sunt o povară Adriane... vezi, nu voiam asta!
Doresc să stai liniștit, lasă-mă pe mine, dacă Dumnezeu

vrea, și Maica Domnului este lângă mine, trec de acestă
încercare, nu trebuie să te abați de la viața ta, important
e să fii fericit cât se poate, să nu-ți stau ca o piatră de
picioare... de asta am și ales calea mănăstirii, dar acum
am sentimentul că te-am părăsit și totuși îți încurc
planurile! Nu puteam altfel. Mă simțeam bolnavă fără
să mă doară ceva anume. N-am vrut să ai lângă tine o
ființă tristă și nefericită, să nu te impregnezi cu starea
mea de dezamăgire, nu mai puteam să mă prefac
fericită... obosisem! Spune-mi de ce ai fost bolnav? Eu
m-am rugat incontinuu să-ți fie bine și totuși...
– Am fost doar răcit. Mamă cum poți spune că-
mi pricinuiești necazuri, niciodată nu mi-ai fost departe
și n-am simțit decât drag și dor de tine, te port cu mine
mereu, cum să-mi strici tu viața? Lasă-mă să-ți fiu
alături acum, tu rămâi mama! spune-mi că înțeleg ce
trebuie, că te simți mai bine, nu?! restul să le lăsăm
trecutului, uite că zâmbești!
– Mă bucur de atenția deosebită a doamnei
Profesor Monica, mă simt mult mai bine față de cum
am venit, nu știu când, și dacă, mă mai trimite la
chirurgie, am înțeles că încearcă o nouă terapie și faptul
că el a venit să ne vedem parcă mi-a dat curaj... Este
tatăl tău! hai să mergem în salon, am obosit. Mama se
întremase. Priveam mai optimist, mi se pusese la loc
acel ceva care mă îngrijora. Se mai echilibra balanța
dintre bine și rău! Dar jocul de șah are mai multe focare
de posibile beligeranțe. Trebuia privită tabla în
ansamblul ei, dezavantajul meu era că priveam de la
nivelul mesei și nu mă puteam ridica deasupra măcar la
nivelul jucătorilor, jucam orbește la blitz, și de multe ori
confundam câmpurile... de prea multe ori!
Mutarea lucrurilor mele la Tarzan, cu ajutorul
mai multor colegi, a durat câteva ceasuri. Betonul
etajului zece se primenise cu un pământean sadea care
nu avea curaj să privească în jos de pe balcon dar
încântat fiind de noul cămin, curat și cald, zâmbea tot
timpul ca un om fericit.
– Șefu`, aș vrea și eu un grilaj pe balcon să nu
cadă ăla micu... și mie mi-e frică, îmi dați niște fiare de
la uzină? Nici n-o aduc pe nevastă-mea să vadă gaura
asta mare lângă noi că nu se mai mută, ce ziceți îmi dati
și un sudor?
Herr Tadeusz era acasă, fusese externat.
Auzind zgomotul făcut de mutare a ieșit să vadă ce se
întâmplă, văzându-mă s-a luminat la față.
(Fragment dintr-un roman cu același titlu)
_____________________________
*Anghel Florea - pseudonim literar Florin Anghel Vedeanu.
Născut la 2 ianuarie 1948, în comuna Conțești. Teleorman.
Începând cu 1975 aactivează în diverse cenacluri
literare: „George Bacovia” de pe lângă Muzeul Bacovia,
„Ecran”, „Dimitrie Bolintineanu” ș.a Creații ale sale au
apărut în diverse reviste literare: Vatra veche, Rotonda
valahă, Sintagme literare, Steaua Dunării, Amurg
sentimental,. Arena literară, precum și în unele antologii. A
debutat, în 2017, cu volumul de poeme „Cărări cu cerul
dedesubt”. Alte volume publicate: „Metafizica umbrelor”,
174
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
„Ambasadorul mahalalei”. Volume de proză publicate: „Sub
soarele sudului ” (proză scurtă), „Oameni vii ” (roman,
2018). Locul III la Concursul Național de Proză scurtă
,,NICOLAE VELEA” (2018).
Au scris cronici despre cărțile sale critici literari
valoroși, între care: Ana Dobre, Aureliu Goci, Nicolae
Georgescu, Victor Atanasiu, Constantin Ardeleanu, Ică
Sălișteanu, Florin Grigoriu.
Ștefan STĂICULESCU
Unchiul Damian
Se afla în stare bună de sănătate unchiul Da-
mian. Până când, într-o bună zi, soția lui, mătușa Doro-
teea, la îndemnul fiicei sale, verișoara mea Tota, i-a zis:
– Damian, uite ce zice fiică-ta, e timpul să-ți
faci un control medical. Împlinești în curând 65 de ani,
și un control la bătrânețe nu strică…
– De ce e nevoie să fac? Mă simt foarte bine!
– Pentru că a preveni înseamnă înțelepciune.
Iar un control medical trebuie făcut chiar dacă ești să-
nătos, în putere. Nu te mai codi, mergi la doctor!
N-a scăpat de gura muierii, așa că, vrând-ne-
vrând, unchiul Damian s-a dus să-l vadă medical de fa-
milie. Medicul, de bună seamă, l-a trimis să-și
facă toate analizele.
Două săptămâni mai târziu, medical a analizat
analizele pe îndelete și i-a spus că sunt destul de bine,
dar trebuie să fie atent că unele rezultate trebuie îmbu-
nătățite. Apoi, i-a scris o rețetă cu medicamentele pe
care i le recomandă să le procure de la farmacie: Ator-
vastatina, pentru colesterol), Losartan (pentru hiperten-
siune), Norvastatină (pentru tensiune arterial), Metfor-
min (pentru a preveni diabetul zaharat), Polivitamine
(pentru imunitate), Desloratadina (pentru alergie). Cum
numărul medicamentelor era destul de mare, trebuia
recomandat ceva și pentru protejarea stomacului și a fi-
catului. I-a prescris Omeprazol și Diurex.
Unchiul Damian a mers la farmacie, unde a plă-
tit pentru medicamente o bună parte din pensie. Când a
ajuns acasă, nu și-a adus aminte dacă pilulele verzi de
alergie trebuie luate înainte sau după cele pentru sto-
mac, iar cele galbene pentru inimă în timpul sau după
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

micul dejun. S-a dus din nou la medic. Acesta i-a făcut – Dacă nu-l trimiteam din vreme, în mod si-
o schemă privind modul cum să ia doctoriile. La ple- gur cu mult timp în utmă Damian al meu ar fi dat ortul
care, s-a plans medicului spus medicului că se simte un popii. Ehei, de când ar fi fost oale și ulcele!...
pic tensionat și cumva deprimat, așa că acesta i-a mai
recomandat să ia Alprazolol Succedal, ca să adoarmă
mai ușor.
Unchiul meu, pe parcurs ce înghițea pilulele
prescrise, în loc să se întremeze, se simțea tot mai rău,
avea amețeli, îi pierise pofta de mâncare. Ținea medi-
camentele într-un dulap din bucătărie, cu ele se hră-
nea. Zile întregi n-a mai ieșit din casă, deoarece nu
trecea nici măcar o oră fără să nu înghită măcar o pilulă.
Un mare necaz veni peste unchiul Damian, câ-
teva zile mai târziu, când a făcut gripă. Mătușa Doro-
teea i-a făcut patul ca de obicei, dar de aceasta dată, în
afară de cana cu ceai cu miere, a chemat să-l consulte și
medicul de familie. Acesta l-a liniștit, că nu-i ceva grav,
dar i-a prescris să ia, timp de zece zile și zece nopți,
Tapsin, Sanigrip cu efedrină, pentru tahicardie, Ateno-
lol, adăugându-i și un antibiotic, Amoxiciclină, de un
gram, la fiecare 12 ore. Pentru un herpes i-a recomandat
Fluconol cu Zovirax.
De unde să băniască medical darnic în prescri-
eri de megicamente cu ghiotura, că unchiul Damian se
apucă să citească prospectele tuturor medicamentelor
pe care le lua. Și multe a aflat… Despre contraindica-
ții, atenționări, puneri în gardă, precauții, efectele se-
cundare și interacțiuni medicale. Citrea și nu-i venea să
creadă. Era îngrozitor! Nu numai că putea să-și dea du-
hul, dar putea să facă aritmie ventriculară, sângerări
anormale, puseuri de greață, hipertensiune, insuficiență
renală, paralizie, să aibă crampe stomacale, cu modifi-
cări psihice, cu o mulțime de alte tulburări oribile.
Speriat de moarte, unchiul Damian a chemat
medicul care l-a potolit, spunându-i să nu-și facă griji.
– Liniștește-te, dom' Damian, nu te mai agita!
Iacă, îți prescriu o nouă rețetă pentru liniștea mata. Vei
lua Rivotril, cu un antidepresiv, Sertralina, de 100 mg.
Și cum îl dureau încheieturile, doctoral, că tot
venise să-i vegheze sănătaea unchiului mei, i-a prescris
și Diclofenac.
Ca de fiecare data, când unchiu Damian apela
la farmacie, umbla și la pensie. Dar sănătatea nu-i mer-
Arhiva „Rotonda valahă”
gea spre bine. Se simțea din ce in ce mai rău, motiv pen-
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
tru care doctorul îi schimba medicamentația, îi admi-
nistra noi și noi medicamente. Ajunsese un fel de co- Henri Coandă și un autograf al său
bia…
A venit și vremea când sărmanului meu unchi
nu-i rămânea nicio oră din zi în care să nu ia măcar o
pastilă. Nu mai avea pic de somn, în ciuda capsulelor
pentru insomnie prescrise. Ajunsese în asemenea hal de
degradare sufletească și slăbiciune trupească, dând curs
lanțului de prescripții de zeci de medicamente, că într-
una din zile i-a stat inima și a murit. muri.
La înmormântare, s-a adunat lume multă, dar
cel care a plâns mai cu foc a fost farmacistul. Chiar și
astăzi, mătușa Doroteea susține că, din fericire, l-a tri-
mis la timp, la medic.

175

Aura POPA
Poem cu... iezişori
Iezişori ca din poveste
are Buna şi-amândoi
puşi pe şotii sunt că-mi este
drag să-i văd cum vin spre noi
să ne-mpungă. Nu, n-au coarne!
Mugurii abia le-au dat
dar tot vor să mă răstoarne
jos,în iarbă… De jucat,
chef au toată ziulica.
Sar şi eu în rând cu ei
şi mă zbengui iar bunica
râde-ntruna: “Azi am trei
iezişori şi-i curtea plină
de vacarm… Hai la lăptic!
Mustăcioare de smântână
să-aveţi toţi pe la botic!”
Miţu la ananghie
Chiar sub nasul meu e prada...
Hmmmm! Ce poftă am să-l fac
bucăţele... Întind laba
şi gheruţele-mi desfac.
Un moment şi sunt pe masă.
Şoricelul n-a clipit.
Parc-ar fi la el acasă...
Nici măcar n-a chiţăit.
Oare Miţu-fiorosul
nu sunt eu? De ce nu fuge?
Îi arăt eu cine-i boss-ul...
De-urechiuşele-i chiluge
îl prind iute şi-nspre gură
îl aduc vrând să-l răpun
şi doar dintr-o-nghiţitură
176
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
să dispară... Nu vă spun
ce-am păţit... sau hai, că poate
şi-alţi pisoi mai sunt zurlii...
Şoricelul avea... roate
şi era de lemn, copii...
Poveste c-un băiețel
La orice era rugat
cu „nu pot” acest băiat
răspundea... Nu era mic
dar el nu putea nimic:
nici ciorbița s-o mănânce,
nici la zece să se culce,
nici să-și pună ciorăpeii,
nici să-ncalțe papuceii.
Altul trebuia să-i strângă
jucăriile, s-ajungă
borcănelul cu dulceață
și să-l spele și pe față.
De la ceilalți ajutor
aștepta și nu da zor
nici la treabă,nici la joacă.
Știind numai „nimic” să facă
era taaaare plictisit
și de-amici cam ocolit.
Asta până într-o zi
când ghindocul se trezi
cu... nimeni pe lângă el
să-l ajute în vreun fel
și, făcându-le pe toate
a aflat că muuuulte poate...
Miţu, în bucluc
Moare Miţu de ruşine
pentru cum s-a mai purtat
când Răducu pe la mine
a venit... Mi l-a zgâriat
şi pe braţe şi pe faţă,
(cică-n joacă), dar ce răăău
că şi gândul îmi îngheaţă
amintindu-şi chipul său.
Stă ascuns sub păturică
cu lăbuţele pe ochi
dar nu tremură de frică,
-să nu-i fie de deochi
că ghiduş mai e-. Se roagă
să uit tot şi să îl iert
dar cu asta nu-i de şagă
şi-astăzi merită să-l cert...

Istovire
Miţule, te-ai tolănit
pe sofa, chiar lângă mine.
Văd cât eşti de obosit
însă nu mă pot abţine
să te mângâi uşurel
pe blăniţa mătăsoasă
dar am să te-mping niţel
fiindcă-s şi eu somnoroasă.
Joaca te cam istoveşte
când eşti mic. Deşi n-ai vrea
să te-opreşti, te dovedeşte
ţopăitul pe podea,
alergatul pe afară,
căţăratu-n pomişori
şi-astă “trudă” te doboară
şi-i închide pe-ochişori...
„Șupălată”
-De ce-i fata supărată?
a-ntrebat-o blând tăticul
c-a văzut-o bosumflată...
-Lăăăăăău m-a șupălat pisicul!
Am vlut să îl iau un pic
și io-n blațe, dal ce-a stat?
De-asta am făcut botic
și pentlu că m-a zgâliat.
Nu mai vede de la mine
lapte niciun stlop și-n casă
n-am să-l mai plimesc când vine
mieunând că vlea la masă.
Uite, tati... Doale tale...
Pupi să tleacă? A tlecut...
O să-l ielt acum că-mi pale
și el taaale abătut...
177
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Gărgăriță Riță
Riță Gărgăriță,
cum e-a ta rochiță
roșie de frumoasă
și de arătoasă!
Ochiu-mi când privește
zboru-ți împietrește.
Mută de uimire
abia-mi vin în fire
să mai pot să-ți cânt
cântecu-ți în vânt...
Riță Gărgăriță,
vara-i pe uliță
și de tine-adusă,
’n orice floare pusă,
și de tine-aprinsă
pe-astă iarbă ninsă,
albă de petale,
reavănă și moale...
Riță Gărgăriță,
ca o ștrengăriță
te ascunzi prin vii
și te-arăți când știi
că-i destul nectar
în acest pahar
verde, de câmpie
joasă ce ne-mbie...
Eeeei
Cum ce-am mai făcut? Nu-i clar?
Iar o boacănă, cât mine
și nu pot s-o mai repar...
Am plivit cum se cuvine
„buruienile”-n grădină
însă buni m-a certat
că am smuls din rădăcină
tot ce ea a semănat:
vinetele și salata,
roșiile, fasolica...
Toate i le-am dat eu gata
că n-a mai rămas nimica.
E tarlaua goală pușcă
și bunica mea-mbufnată
c-am lăsat fără zacuscă
de-aia „țais” familia toată...
Dintr-un ungher
Te-am văzut plângând, mămică
azi, la ultima serbare
fiindcă gâza asta mică
gata-i din ăst cuib să zboare.
Abia de putea să spună
„vleau” când a venit aici

și era cât o alună...
Acum nu poți s-o ridici
și s-o mai arunci spre stele…
Povestește, cântă, scrie,
pune marea-n ghilimele
de-nțeles și pe hârtie
desenează flori și zâne…
Te-am văzut și te-am simțit
cea mai mândră de pe lume
de-acest odoraș iubit…
Măi, cireşule...
Mor de poftă când spre tine
fiindcă-mi ieşi în drum privesc.
Cireşele, nu puţine
văd cum ţi se pârguiesc
galben ,roşu... Râd în soare
singure sau în perechi.
De sunt dulci sau sunt amare
tot le-aş prinde la urechi.
N-am cui cere, of şi gândul
mă îndeamnă ca să sar
peste gard iute ca vântul
ca să-mi umplu-un buzunar
dar n-o fac, ştiu că nu-i bine.
Chiar de nimeni n-ar vedea
aş şti eu şi ce ruşine
mi-ar mai fi cu fapta mea...
Cireș copt...
178
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Vasile SZOLGA
Ion cel cu capul tare
Ion era șeful grupei de muncitori și nu era iubit
de subordonații lui pentru că îi hăituia de ziceai că vrea
să scoaată untul din ei. Oamenii îi spuneau „Ion cel cu
capul tare” pentru că, în pauza de prânz, când toți mer-
geau în sala de mese a cantinei unde fiecare își mânca
ce adusese de acasă, el, șeful se așeza singur la o masă,
își scotea din servieta diplomat, doar era șef, ce naiba,
trebuia să arate a șef, deci își scotea din servietă un șter-
gar pe care își așeza cele două felii de pâine, feliile de
salam și bucata de telemea și, în sfârșit, cele două ouă
fierte. Apoi se apuca de mâncat. Se uita în jur să vadă
dacă e privit de subalterni și luând un ou îl spărgea iz-
bindu-l de frunte zicând: „e mai tare capul meu decât
acest ou” și mândru apoi se apuca să curețe oul și să
mănânce. Acesta era și motivul pentru care fusese
poreclit „Ion cel cu capul tare”.
Într-o zi Gigi, cel mai pișicher dintre muncitori,
din care cauză șeful îl hăituia de parcă ar fi fost cal de
curse, veni la serviciu cu două ouă la el. Dar aceste ouă
erau ouă clocite. Într-un moment când șeful nu-l
observă, se strecură în cantină și înlocui în servieta
șefului ouăle cu cele două ouă aduse de el. Apoi reveni
și munci cu râvnă, dar abia aștepta să vină pauza de
prânz. Și acesta sosi. Ritualul mesei șefului se desfășură
cu exactitate de ceasornic. Când ajunse la spartul
ouălor, se uită în jur să vadă dacă este privit de toți și
spunând: „capul meu e mai tare decât oul acesta” izbi
oul de frunte. Pentru o clipă toată lumea înmărmuri, pe
fața șefului se scurgea o mâzgă urâtă și rău mirositoare,
picurând pe nasul lui, apoi pe bărbie, și în sfârșit, pe
șervetul cu mâncare. Toți din sală, după un moment de
tăcere, izbucniră în râs. Șeful se sculă, se șterse pe față
cu șervetul de pe masă, lipindui-se pe față feliile de
salam și telemeaua, apoi o zbughi spre spălător. În urma
lui hohotul de râs al celor din sală îl urmării încă mult
timp.
De a doua zi „Ion cel cu capul tare” își ceru
transferul la alt loc de muncă, și nu mai încercă
niciodată să spargă oul de frunte.

Tehnologie IT
Privesc la televizor o știre care mă face să mă
înfior. Să vă explic de ce. Acum vreo câteva zile am fost
și am vizitat muzeul Ștork. După o zi, pe telefonul meu
„inteligent”, îmi apare un text: „cum ți-a plăcut muzeul
Ștork?”. Cu alte cuvinte telefonul meu a fost urmărit,
automat sau poate altfel. Dumnezeu mai știe ce surprize
îmi mai poate rezerva posesia unui telefon mobil per-
formant. De fapt același lucru i se întâmplase și soției
când a căutat ceva să cumpere într-un mare mall din ca-
pitală: drumul și cerințele ei au apărut pe tefon.
Și acum, ce legătură au aceste lucruri cu știrea
de la televizor, care m-a înspăimântat. Ar fi normal, că
dacă există o tehnologie atât de dezvoltată încât te poate
urmări pe unde umbli și ce faci, aceeași tehnologie în
domeniul militar să fie și mai și.... Ei bine, știrea care
m-a înspăimântat a fost aceea care arăta că un exercițiu
NATO, de armată „americană”, în loc să ajungă în po-
ligonul de exerciții a ajuns pe niște ogoare ale unor par-
ticulari, oameni care se aflau la câmp și care s-au
înspăimântat când au văzut că se apropie de ei, pe tar-
laua lor, niște tancuri uriașe și altă tehnică militară. Săr-
manii oameni au fugit care încotro crezând că a izbucnit
vreun război de care ei nu auziseră. Știrea mai preciza
că a fost o eroare de poziționare a tehnicii „inteligente”.
Și acum mă gândesc, și nu pot să adorm: dacă
acea tehnică „inteligentă” face o aceeași greșeală și mă
consideră pe mine, un biet particular, pensionar, drept
un pericol, un tereorist, sau mai știu eu ce altceva, și mă
pomenesc arestat, sau Doamne ferește împușcat pe
stradă, datorită unei erori de „tehnologie IT”.
Diplome
Mai deunăzi am participat la o adunare, sau
cenaclu, sau ședință (totuși termenul acesta era folosit
pe vremea comunismului, acum se folosește mai
degrabă termenul „meeting”) de premiere cu caracter
literar. În prezidiu vreo șase, șapte persoane
„importante”. Spun importante deoarece, când cineva
se referea la câte unul din ei doar ă nu-i cânta niște
osanale. S-a ajuns și la premiere, evident, distribuirea
unor diplome. Pentru concurenții ce participaseră la
competiția literară s-au dat vre-o zece diplome (și
plachete). Apoi a urmat o sarabandă de distribuiri de di-
plome. Fiecare, reprezentând câte o organizație sau
editură, dădea căte o diplomă: mai întâi celor din pre-
zidiu, apoi aceștia au dat diplome editurilor și organi-
zațiilor participante și, la sfârțit, am asistat la distribui-
rea de diplome aproape la toți participanții. Fac aici o
paranteză și vă relatez faptul că mai devreme, cu vre-o
două zile, am participat la o altă întâlnire unde, absolut
toți primiseră diplome de particpare, chiar la intrarea în
sala de conferințe. Dar să revin la ce voiam să spun mai
înainte: în final, cei din prezidiu, primiseră fiecare cam
câte două, trei, sau mai multe diplome „pentru merite
179
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
deosebite”, iar ceilalți câte o diplomă pentru diverse
acțiuni sau proprietăți: de exemplu împlinirea unui anu-
mit interval de activitate sau o anumită vârstă, mai mult
sau mai puțin rotundă. M-am uita în sală și am observat
câteva figuri triste: erau cei care, din anumite motive,
de exemplu, faptul că se nimeriseră întâmplător la acea
adunare, așa cum eram și eu, nu primiseră nici o di-
plomă. Aproape că îmi venea să mă ridic și să strig că
vreau și eu o diplomă „pentru prima participare” la acea
adunare.
Mi-am adus atunci aminte de bancul care spu-
nea că Dumnezeu l-a pus pe Sfântul Petru să împartă
minte oamenilor (care până atunci nu avuseseră și făcu-
seră numai răutăți și prostii de a trebuit să-i pedepsească
de câteva ori) și Sfântul Petru începu să împartă, dintr-
un cazan mare-mare, minte cu polonicul, pentru oame-
nii care stăteau cuminți la coadă, ca pe vremea comu-
nismului la carne, atunci când se „băga” la „Alimen-
tara”. Văzând că mintea se cam împuțina în marele ca-
zan, începu să împartă cu lingura, apoi cu lingurița și
când cazanul se goli alergă într-un suflet la Domnul:
„Doamne, ce mă fac? Am terminat cazanul cu minte și
mai sunt încă mulți oameni care așteaptă la coadă”.
Domnul se gândi o secundă și răspunse: „Petre, dă-le
câte o diplomă” și în felul acesta divinitatea împăcă pe
toată lumea. Evident că eu nu cred în această poveste,
deoarece este limpede că dacă ar fi așa, până la Sfântul
Petru oamenii nu aveau de loc minte, iar apoi să știți de
la mine, că Sfântul Petru a ajuns portar la poarta Raiului
și nicidecum cel care se ocupa cu împărțirea inteligenței
pentru oameni, deși merita mult mai mult, pentru că
făcuse reclamă creștinilor. Dar, eu cred că și Sfântul
Petru are un maldăr de diplome „pentru merite deose-
bite”.
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
2015: Lansarea cărţii „Ziua căpcăunului” de Nicolae Dan
Fruntelată
În rândul al doilea - Filoteea Barbu Stoian şi Doina
Fruntelată.

Șerban CODRIN
Pe drumul Parisului
(Farsă tragică)
(1980)
Personaje
PAVEL: învăţător într-un sat oarecare şi de pretutin-
deni, apoi profesor-doctor în toate ştiinţele umaniste,
bibliofil şi plantator de cireşi, colecţionar de diplome şi
prieten prin corespondeţă cu tovarăşul Zdrapciu.
IVAN: pescar bărbos ca împăraţii, mândru ca plopii,
apostol până la Moscova şi înapoi, nici morun
pe Volga n-a vânat, nici votcă n-a băut.
VOICA: bucătăreasă îmbătrânită de aşteptări, torturată
de zvonuri, năpăstuită de adevăruri, invită la
nuntă pe domnul Jean-Jacques.
PETRA: fascinantă, extravagantă, nedumerită, jignitor
de tânără, tocmai a ascultat privighetorile cân-
tând în catedrala Notre-Dame de Paris.
CORNELIU TACITUS: inspector şcolar, istoric şi au-
tor atât de faimos al unui opuscul, încât Impe-
riul Roman îi datorează celebritatea.
EMILIAN CHIŢU: director de şcoală şi fericit pose-
sor al unui bloc-notes, unde îşi consemnează cu
tenacitate avalanşa de sugestii şi indicaţii preţi-
oase.
CUZEA TUTUNARU: sergent-major, perseverent
discipol al învăţăturilor din cursul de arta con-
versaţiei în viziunea marilor poeţi ai lumii.
TAMARA: fata cu clopoţelul, cât mai frumoasă, cât
mai ireală, cu un şirag de mărgele mari, roşii,
împrejurul gâtului
(Fundalul scenei reprezintă imaginea fabuloasă până la
irealitate, pierzându-se în înălţimi şi în perspectivă, cu
pereţii clădiţi din cărţi, rafturi peste rafturi, a uneia din-
tre grandioasele biblioteci ale lumii, totul în tot, un la-
birint fantastic.)
180
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PARTEA ÎNTÂI
(În scenă se îngrămădeşte o haraba-
bură de vechituri: piese de mobilier fără nici o
legătură, fotolii desfundate, scaune de bucătă-
rie şi butuci, cărţi pretutindeni, până şi în coli-
vii şi acvarii, un pat de fier, soldăţesc, sub o
pătură asemenea, geamantane jerpelite şi bur-
duşite, un dulap mic, unde se găseşte o dami-
geană, cuiere cu tot felul de haine prăfuite
până la pietrificare, o pălărie cu nimic mai
bună decât a sperietorilor de ciori, mănuşi
albe, un baston, umbrele rupte, negre, şiraguri
de peşti uscaţi pe sfoară, de ardei iuţi, de boabe
de porumb, ghete desperecheate, pantofi scâl-
ciaţi, plase de pescuit căzând ca nişte draperii;
pe o masă-birou, pe rafturile câtorva etajere şi
alături, pe podea, tronează teancuri de enciclo-
pedii, lexicoane, precum şi foarte multe tomuri
legate în pegamoid verde, albastru, violet,
scrise cu bronz; se mai poate adăuga orice,
orologii, sape, lopeţi de vâslaş…
Intrări: stânga, dreapta.
O sonerie muzicală intonează ma-
iestuos primele acorduri ale Marseillaisei.
Prin dreapta intră baba Voica, ştergându-şi
mâinile în şorţul de bucătărie, cât mai peticit)
VOICA: Sălbaticilor! Obrăznicăturilor! Neam de tra-
istă! Mi-aţi nenorocit viaţa! (Din prag salută
Cuzea Tutunaru, sergentul-major) Vai de mine
şi de mine!… Te rog, pofteşte!…
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi permit curajul! Dar în
cariera mea, curajul ajută pe norocoşi! Rapor-
tez evenimentul : localitatea clocoteşte, toate
forurile fierb!
VOICA: Azi e luni…Cum nu se răstoarnă pământul…
TUTUNARU: Luni obiectiv! Şi nu a sosit nici o cores-
pondeţă!
VOICA: Nici nu se poate năpastă mai mare!…
TUTUNARU: Scrisoarea trebuia să se prezinte la
reşedinţă încă de vineri post meridian. Aşa e
stabilit la regulament. Păi unde-i odinea şi disi-
plina? Mă scuzaţi că în altă manieră nu mă pot
exprima. Eu cum întocmesc raportul către or-
ganele înţelepte ale statului şi satului nostru?!
VOICA: Nu vine scrisoarea şi nu vine, aici e grozăvia!
TUTUNARU: (bate cu palma foile unui dosar) Simt
impetuos nevoia unei atitudini ferme! Con-
damn în mod combativ evenimentul că docu-
mentul absentează în mod fraudulos de exact
vineri, sâmbătă, duminică… Nu e just!
VOICA: Azi e luni, asta le întrece pe toate!
TUTUNARU: Raportez că un grup de tovarăşi… tova-
răşul plutonier Căpitanu şi primarul Copăcel şi
gestionarul şi telefonista şi agronomul şi moaşa
şi perceptorul…au decis în concluzie: pe

traseu, cineva, indivizi cu intenţii…ori cauze
injuste abuzează!
VOICA: Încă o răutate pe lume, că nu e plină îndeajuns
de toate vitregiile.
TUTUNARU: Neîntârziat, corespondenţa să se pre-
zinte la reşedinţa domnului profesor conform
cu ordinea şi disciplina!
(Soneria muzicală intonează imnul na-
ational francez)
VOICA: Răilor…necuviincioşilor! (Ivan, pescarul,
umple cadrul uşii) Vai de mine şi de
mine!…Aievea eşti, ori vreo nălucă?
(Bătrân, dar semeţ, bărbos, în cămaşă albă,
lungă, încins în curea, cu berneveci largi, roşii,
răsfrânţi peste carâmbii cizmelor, Ivan aduce
un juvelnic cu peşte)
IVAN: Bună dimineaţa bună, babuşca!
VOICA: După vorbă să tot fii…După înfăţişare, nu te
recunosc…Îndură-te, păşeşte, pentru numele
lui Dumnezeu, ori ţi-e străin drumul?
IVAN: (mai face un pas, cu sfială spre labirintul bibli-
otecii) Plecăciune, sobor de învăţaţi mari!
TUTUNARU: Când spui mândreţe, spui moş Ivan!
Când un om vântură mări şi ţări, cine altul decât
moş Ivan!
VOICA: Pleci în lume cu barba ca împăraţii!…Cum te
întorci, vai, vai, cu barba ca o vijelie!
IVAN: În juvelnic să tot am nişte somotei. De vestea
mare că m-am înturnat, uite-aşa s-au înghesuit
în saşma, care mai de care, să mă îndestuleze
de bun venit.
VOICA: Numaidecât ţi-l golesc!
IVAN: Să trăieşti o mie de ani şi o zi, mamuşca! D-apoi
nu-i altă grabă… Asta-i pacostea mea, bogda-
proste, să mă ostenesc cu luntrea în ostroave.
VOICA: Ce om bun eşti, cine te întrece, tăicuţule!
IVAN: Lasă că ştiu eu de ce îmi mulţumeşti. Pentru ziua
aceea…
(Voica iese prin dreapta ducând
peştele)
TUTUNARU: Ţi-a expirat mandatul de călător, gata cu
ocolul pământului. Moment oportun să te în-
făţişezi la primărie. Nu există for mai special
unde să declari cum au decurs evenimentele.
IVAN: Bogdaproste, nu m-am învrednicit!
TUTUNARU: Ai verificat?
IVAN: Cine mai ştie?…
TUTUNARU : Ori de câte ori te întâlneşti cu tova-
răşul…cu domnul profesor, tot auzi, îţi umple
capul…Adevărat să fie? La Moscova pătrunde
în oameni o vrajă…Îi potopeşte un farmec până
îi face nemuritori…Ori n-ai verificat?… Asta
se cheamă că le baţi la uşă… coic! coic!
cioc!…şi îţi deschid. Ai cercetat la uşa
cuiva?…(Caută o carte, o răsfoieşte) La casa
cu numărul 21, unde în grădină înfloresc ghio-
ceii aduşi de la Iasnaia Poliana, domnul Tolstoi
ţi-a deschis?
181
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
IVAN: Uite poznă, m-au lăsat puterile ţiitoare minte!
TUTUNARU: (răsfoieşte altă carte) Da’ la uşa domnu-
lui Anton Pavlovici Cehov?
(Intră Voica)
VOICA: Pleci cu barbă de împărat, te întorci cu barba
de zici că ţi-o smulge zvreo vântoaie! Ori tu nu
eşti Ivan, ori ceva s-a părăduit în lumea asta.
TUTUNARU: Îmi permit curajul să-l declar la organul
primăriei pe taica Ivan… Da’ prima îndatorire,
tot prima îndatorire: să mai verific nenorocirile
de pe traseu cu scrisoarea. În cariera mea, de-
claraţiile, verificările…
VOICA: Acelaşi susţinător înflăcărat al domnului pro-
fesor!
TUTUNARU: Cu maximă intensitate!
(Salută respectuos şi iese prin stânga)
IVAN: (se îndoaie adânc din şale spre bibliotecă) În-
chinăciune, sobor de învăţaţi!…N-a vătămat pe
nimeni domnul profesor, da’ nici din fapte bune
n-a dobândit nume. Asta-i casă de înţelept
mare…Şi cum a fost rânduiala norocului, de di-
mineaţă, pe la cântători, m-am întors din
lume…Ce să mai aştept?…Hai cu barca în os-
trov, Ivane, să vezi ce mai fac plopii…că de
câte dimineţi nu i-ai mai văzut, li s-o fi făcut
lemnul scară la cer şi bătrâneţea tine-
reţe…Simţeam că mă doboară…
VOICA: Cine, dacă nu-i cu supărare?
IVAN: Dorul, babuşca, bătu-l-ar de dor. Din ostrov, hai
la fratele meu, că de la el mi se trage boala să
pribegesc prin lume…Cer iertare, mamuşca,
numa’ de mi-i da nişte scaun, să-mi hodinesc
supărările.
VOICA: Ori vrei în fotoliu?
IVAN: Niet!
VOICA: Asta nu-i casă de om. Cine vrea să îşi aşeze
pâinea ori capul trebuie să cerşească hârtiilor
învoire şi ceasloavelor păsuire.
IVAN: (din cărţile de pe fotoliu clădeşte o grămadă pe
un butuc, dar se aşează pe un colţ al patului)
Foarte mulţumesc!
VOICA: Dintre toate bunele, ce-ţi doreşte inima?
IVAN: (iluminat) Numa’ tare-tare să fie! Limpezeşte,
înveseleşte, pe Ivan întinereşte!
(Voica iese prin dreapta. Ivan trage o
ţigară dintr-un pachet, îi desface tutu-
nul. Din dosarul cu scrisori de pe masă
rupe un pătrăţel de hârtie cât îi tre-
buie. Cu tutunul din palmă îşi răsu-
ceşte altă ţigară. O lipeşte umezind-o
cu vârful limbii. La flacăra chibritului
devine reflexiv şi strecoară în sân ţi-
gara aprinsă)
IVAN: Rău, rău…Asta casă de cărturar mare…Aici so-
bor de cărturari mari…Tu, Ivan, un prost… De
atâta eşti vrednic…Nişte fum. (Îşi îndoaie
şalele într-o plecăciune adâncă.) Iertaţi dum-
neavoastră lui Ivan!…(Merge la dulap, îi trage

un pumn de-i sare uşa şi dă la iveală o dami-
geană. Ochii i se măresc de bucurie, cântă:)
Păsărică albă-n cioc,
Ciripeşte-mi de noroc
Şi eu, de nebun, să joc!
(Soarbe câteva înghiţituri dintre cele mai năz-
drăvane)N-ai astâmpăr, Ivane…Aici, taifas de
cărturari, aici, obşte de învăţaţi mari. (Ascunde
damigeana în dulap, închide uşa, se aşează
foarte cuminte unde apucă, pentru că intră Vo-
ica, în mână cu o halbă şi un şirag de chei) Ha-
raşo stăcăniţă!
VOICA: Să-ţi fie pentru osteneală! (Meştereşte cu che-
ile la dulap.)
IVAN: Nici trudă fără lotcă, nici inimă fără votcă! (Îşi
pierde răbdarea, ridică pumnul şi mai că ar
zdrobi dulapul) De la Dumnezeu sănătate, un
somotei cât soarele de la Ivan!…(După mari
străduinţe, Voica reuşeşte să desfacă dulapul,
bărbosul se înalţă pe culmi) O mie de ani, ba-
buşca! O să-mi pară bine să vieţuieşti cât mine!
(Voica îi toarnă în halbă) Cu plecăciune, ma-
muşca, mă închin inimii tale ca la năvodul plin,
deie sfântul somoteilor numa’ de norodul lui să
ai parte! (Înghite pe nerăsuflate) Haaa!… pâr-
joleşte!
VOICA: Mai blând, năzdrăvanule, mai domol, că
aprinzi casa!
IVAN: (îşi freacă obrajii cu barba) Straşnic frige!
VOICA : Te recunosc, tăicuţule! Eşti Ivan adevărat, am
confirmarea!
IVAN: Aud? Îmi vâjâie dogorile…
VOICA: Din ce-i al tău, nimic n-ai pierdut, ba încă de
ţanţoş ce-ai plecat, vijelie mare te-ai întors.
Semn că unu-i pe lume Ivan! (Dă să încuie da-
migeana) Prea te cufunzi în melancolie…Să-ţi
mai torn câteva picături, de încurajare!
IVAN: Unu-i pe lume Ivan, iar cu tăicuţul profesorul
fac pe lume doi! (Şi mai trage o înghiţitură)
VOICA: (încuie damigeana) Spovedeşte-te!…Domnul
profesor te-a sfătuit să faci o călătorie. Spune,
cum ai drumeţit? Bine, sănătos?
IVAN: Ha!…(Răvăşindu-şi barba) Până la capătul pă-
mântului!
VOICA: (arată spre fundal) Cât era noaptea de lungă,
citea în bibliotecă. Nici nu se revărsa de ziuă,
că-l întrebam: ce mai zici de fratele Ivan?…O
fi ajuns departe?
IVAN: Pe unde-l duc pe om picioarele, nici pacostea
nu-l duce.
VOICA: Îşi mai trăgea sufletul aici, în pat, şi sprijinea
tavanul cu ochii, până te găsea…Totdeauna te
găsea.
IVAN: (cu veneraţie) Învăţat mare…
VOICA: Spunea : „Acum se întâlneşte la Kiev cu slava
cnejilor”…ori „Acum pescuieşte pe Volga şi
cântă”…ori „Acum e plimbăreţ prin Moscova.
Când s-o întoarce o să-l descos: ce minunăţii ai
182
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
văzut, Ivane, la Moscova?” Chiar aşa, ce mi-
nuni ai văzut, Ivane, la Moscova?
IVAN: O cetate cu ziduri de nişte piatră roşie cum e
toamna pe la noi câmpul cu rogoz.
VOICA: (alarmată) Numai atât?…Nu zicea domnul
profesor că Moscova este ce este?
IVAN: Am văzut case până la cer!…Burduşite cu tră-
suri de aur…Ce de-a clopote să-l prohodeşti pe
Dumnezeu, şi coroane de împăraţi, câte zile
într-o viaţă de om!…Da’ am văzut minunea mi-
nunilor : păduri de mesteacăn, mamuşca, fur-
tuni în stepă, babuşca, lanuri de secară, gal-
benă, coaptă… în rame!
VOICA: Fapte grozave, Ivane.
IVAN: În alte case spânzurau boieri pe pereţi, tot aşa…
în rame!…
VOICA : Uşurel, blând!… Iar te aprinzi!…Doar ţii
minte învăţăturile domnului profesor…
IVAN: Dascăl mare…
VOICA: Moscova este, aminteşte-ţi, oraşul nemuritori-
lor. (Aduce o carte) L-ai întâlnit pe… Vladimir
Maiakovski? (Cartea are fotografie, i-o arată)
Un flăcău voinic, un flăcău frumos.
IVAN: Pe voinicul şi frumosul?…Pe ţarul Maiakovski?
VOICA: Voinicul şi frumosul scrie tot felul de poezii.
IVAN: Unde să-l găsesc în atâta puhoi de omenire?
VOICA: Rău, Ivane, foarte rău.
IVAN: Dacă soarta n-a vrut şi n-a vrut…Nici morun pe
Volga n-am vânat, nici cu voinicul şi frumosul
n-am dat ochii!…(Se încinge foc şi pară.) Şi
altă întâmplare, mai cumplită!…Să nu mă cin-
stească ei pe mine, tocmai pe mine, cu o votcă!
Numa’ cu boieri pe pereţi! De asta m-am stră-
duit până la marginea lumii, să nu mă ome-
nească nici cu morun, nici cu votcă?…
(Năvăleşte Cuzea Tutunaru)
TUTUNARU : Raportez evenimentul: o să rezolv cazul
cu scrisoarea precum urmează. Tovarăşul pro-
fesor a declarat: „Adevărata bucurie nu poate fi
decât eroică”. Eu am verificat.
VOICA: (Plină de admiraţie) Tu crezi întotdeauna în
ceea ce spui!
TUTUNARU : E, deci, regulamentar să organizez to-
varăşului o bucurie, aşadar voi acţiona cu ma-
xim eroism!
VOICA: Ce puternic eşti!
TUTUNARU: Voi desfăşura următorul dispozitiv.
Etapa întâi : dispun să copiez o scrisoare din
dosar! (Trece la masa de scris, răsfoieşte, îşi
pregăteşte o coală) Etapa a doua : dispun să
trec mesajul prin maşina de scris! Etapa a treia :
dispun să instruiesc poştaşul la perfecţie! Etapa
a patra: dispun să se prezinte la reşedinţă chiar
astăzi, fix luni, şi să aducă la cunoştinţă tova-
răşului încă o dată marile cuvinte şi îndemnuri
din fiecare scrisoare: „Vă facem cunoscută im-
posibilitatea!” (Copiază cu sârguinţă din do-
sar)

VOICA: Câte îndură un om pentru o bucurie!
TUTUNARU: Fără sacrificii supreme nu se poate!
VOICA: Ai terminat?…Întâi termină!
TUTUNARU: Raportez evenimentul: încheiat etapa în-
tâi! (Agită coala)
IVAN: (I-o smulge din mână, o mototoleşte şi o as-
cunde în sân) Îngroapă adevărul şi n-o să mai
găseşti puteri să ieşi din surpătură. Du-te, fiule!
TUTUNARU: Îmi permit curajul să-mi pară foarte rău
că deranjez, dar în cariera mea, eroismul…
IVAN: Du-te, şi adevărul cu tine!
(Cuzea Tutunaru salută regulamentar
şi iese prin stânga)
VOICA: Tăicuţule, viaţa e grea…Domnul profesor te
aşteaptă cu nerăbdare să-i povesteşti, să i te
mărturiseşti. Nu care cumva să te ia gura pe di-
nainte…
IVAN: Nici norun pe Volga, nici votcă!
VOICA: De ce mă pedepseşti, Ivane?…
IVAN: Nu-i de ajuns o viaţă de om, mamuşca, o viaţă
de om ca să rosteşti adevărul.
VOICA: Fii mândru! Laudă-ţi călătoria în câte vorbe
vrei, numai laud-o, ridic-o în slăvile cerului,
numai ridic-o! (Răsfoieşte o carte) Ai umblat
pe unde nici n-ai gândit, dar numai din ispravă
în ispravă…Steaua norocului ţi l-a scos înainte
pe domnul Nicolai Vasilievici Gogol.
IVAN: Pe ţarul Gogol? Unde să-l nimeresc în atâta
gloată?
VOICA: Nu ştii să te făleşti?…Tocmai se plimba
ţanţoş. Ce bucurie să te întâlnească! Te preamă-
reşte că eşti prieten cu domnul profesor. Nu-i
aşa că-i trimite o sarcină de sănătate?
IVAN: Mare… mare… Mi se zbârleşte barba de atâta
povară.
VOICA: Ţine minte, Ivane! Te învăţ de bine.
IVAN: Mi-e frică mamuşca. Eu sunt pescar de peşte
viu, pescar de adevăr curat.
(Soneria muzicală intonează imnul)
VOICA: Teleleilor… uliţarilor! (Priveşte prin uşă) Vai
e zilele mele!
IVAN: Mai-marele-şi-mai tarele şcolar în persoană!
Vreun mai-mare şef, în altă persoană!
VOICA: (Îşi frânge mâinile) Pacoste… prăpădenie! De
ce să-l caute acasă pe domnul profesor?…
IVAN: Ba dulăii, după mine, cu intenţii! Să le fierb un
borş de peşte. Am fugit, mamuşca! Ţin
minte!… Nici morun pe Volga, nici votcă!
(Ivan iese prin dreapta. Prin stânga in-
tră Emilian Chiţu, directorul şcolii, şi
Corneliu Tacitus, inspectorul)
CHIŢU: Piratul pe unde îţi ascunde barba? Mare eveni-
ment!…S-a îndurat să se mai adune pe la co-
clauri. De când i-a murit baba, s-a scrântit, hai-
manaua. L-au apucat feluri de boli, bolinzii,
face pe călătorul, bate drumurile. Cu rapiditate,
să toarne la foc un borş sărbătoresc!
VOICA: Cu leuştean?
183
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
CHIŢU: Cu somotei, cu şalăi! Ciorbă de bălării mân-
căm la neveste acasă!
(Voica iese prin dreapta. Corneliu Ta-
citus inspectează cu panică înălţimile
şi perspectiva bibliotecii)
TACITUS: Asta-i culmea perfidiei! Unde m-ai dirijat?
(Are oroare de cultură, de cărţi, de învăţaţi)
CHIŢU: Tot cercetând, tot studiind urmele braconieru-
lui, e vina borşului…
TACITUS: În altă fundătură nu ai găsit, decât în bârlo-
gul vreunei somităţi locale!
CHIŢU: Remarcabil vă exprimaţi! (Mâzgăleşte într-un
bloc-notes) De fapt ne aflăm în vizuina numi-
tului profesor Pavel.
TACITUS: (Loveşte cu pumnul în masă) Asasinul de
inspectori? Grafomanul? De aici expediază pe-
tiţii, cereri, jalbe? Recunosc, are o bază de lan-
sare îndopată cu întreg arsenalul. Ne felicită
săptămânal pentru toate comemorările şi deca-
dele. În schimb, ne roagă să binevoim, să inter-
venim. Totul din meschinărie, nimic din res-
pect ierarhic şi tovărăşesc.
CHIŢU: Cu teoria asasinării nu lupt. N-am forţe. Asa-
sinul în cauză este un fanatic al bunelor relaţii.
De preferinţă cu miliţia.
TACITUS: E numai o mască inocentă. Ce ne învaţă is-
toria şi practica? Dindărătul nevinovăţiei ame-
ninţă cele mai tenebroase forţe obscure.
CHIŢU: Ştiinţific vă exprimaţi! (Mâzgăleşte în bloc-
notes, mâzgăleşte mereu)
TACITUS: (se tolăneşte pe un fotoliu) Să trăieşti în is-
torie e ceva posibil, să scrii despre istorie e cu
totul plauzibil, dar să inspectezi istoria e abso-
lut infailibil!
CHIŢU: Aforistic vă exprimaţi! Vă comunic o hotărâre
majoră: excluderea de la catedră începând cu
ziua de azi a numitului Pavel.
TACITUS: Fă-mi-l zero absolut!
CHIŢU: Cu acte în regulă, să nu existe vreo contestaţie.
TACITUS: Cum dispuneam cu altă ocazie: zero abso-
lut!
CHIŢU: Pe motiv clar de pensionare.
TACITUS: Bravo, corifeule! Cel mai desăvârşit dirijor
al celor mai subtile măsuri!
CHIŢU: Notez, notez! Cu câtă estetică vă exprimaţi!
TACITUS: În funcţia de director, consemnează-ţi, eşti
o perie de lustragiu!
CHIŢU: Vă înştiinţez că în ocna asta funcţionează pe
bandă rulantă, ce mai, flux continuu, cursurile
cele mai temeinice de perfecţionare, şoarecii de
bibliotecă se reciclează în şoareci de câmp! (Îi
scutură uşor reverul hainei) Era să aveţi un fir
de praf!…Oferiţi-mi permisiunea să vă dezvă-
lui un secret, cu o precizare, cel mai profund al
vieţii mele!…
TACITUS: Divulgă tot ce ai pe suflet dacă susţii că po-
sezi asemenea suflet!

CHIŢU: În speţă pensionarul, cum doriţi, grafomanul e
un posedat…vas’ că deţine un ceaslov, adică o
carte. Am studiat-o, ba chiar am răsfoit-o din
doască în doască. Însuşi prestigiosul dumnea-
voastră tată a compus-o.
TACITUS: Jignire stupidă! Ce legătură găseşti, zevze-
cule, între tatăl meu şi carte?
CHIŢU: (solemn) În memoria domnului, vreau să spun,
tovarăşului Corneliu Tacitus nici toată veşnicia
nu-i de ajuns să o păstrăm în reculegere!
TACITUS: (furibund) Confuzie dezastruoasă! Distin-
sul meu tată a făcut o strălucită carieră de om al
muncii.
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: În funcţia de director, consemnează-ţi, eşti
o calamitate naturală!
CHIŢU: (fuge spre dreapta, strigă din prag) Mai multă
iniţiativă în chestiunea borşului!
TACITUS: Te reabilitez! Întotdeauna te dovedeşti un
spirit materialist!
CHIŢU: Filozofic vă exprimaţi!
TACITUS: Nu-i niciun secret de serviciu să recu-
nosc…Pe vremuri am făcut schimb, în spiritul
echităţii, cu un paznic. El m-a căpătuit cu o
compunere în chestiunea imperiului roman, eu
l-am plătit generos, cu un sac – făină de mălai.
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: Frecventam pe atunci studenţia la fără frec-
venţă.
CHIŢU: Tocmai asta e…(Răsfoieşte febril în bloc-no-
tes) Se bat academiile, ceva de groază, război
mondial, să tipărească, pe onoarea mea, com-
punerea în chestiune. O istorie cu împăraţi ro-
mani întocmită de prestigiosul Corneliu Taci-
tus.
TACITUS: Dacă-i pe onoarea ta, nu te cred!…Eşti un
director, eşti un om de ştiinţă. Cum ţi-ai botezat
ultima lucrare? Nu întreb de cine compusă, pri-
cepi nuanţa. Voi aici, pe plan local, vă mai des-
curcaţi.
CHIŢU: (caută în bloc-notes) Se numeşte „Perfecţiona-
rea sistemului de notare al elevilor prin modifi-
carea paginaţiei cataloagelor”.
TACITUS: Nici precis, nici concis! (Înaintând, se calcă
pe un picior şi scrâşneşte) Din durere se naşte
ştiinţa…Tocmai de aceea intituleaz-o mai vi-
brant, mai percutant, „Revoluţionarea ilumina-
tului claselor prin modernizarea poziţiei în
bănci a elevilor”.
CHIŢU: Proeminent vă exprimaţi!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un adulator impe-
cabil!
CHIŢU: Bibliotecarul sau cum doriţi, grafomanul de ni-
mic nu-i capabil…Cel puţin să continue cu un
conţinut adecvat titlul stabilit în mod ştiinţific.
TACITUS: (cercetează nemuţumit imensitatea biblio-
tecii) Caverna asta e o minciună de sus în jos,
consemnează-ţi, Chiţule, o harababură de
184
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
maculatură câtă vreme nu are în dotare un ma-
nual vital progresului social.
CHIŢU: Vigilent vă exprimaţi!
TACITUS: Ca o încununare în plin avânt a epocii con-
temporane, e culmea barbariei să lipsească „În-
văţaţi istoria fără profesor”!
(Prin stânga intră Petra, o profesoară
tânără, fascinantă şi extravagantă, cu
o chitară în husă pe umăr, cu un batic
înnodat la gât, şi Cuzea Tutunaru)
TUTUNARU: Raportez evenimentul: domnişoara că-
uta reşedinţa şcolii. Tocmai tante Voica plân-
gea în colţul… broboadei, cică aţi năvălit în bi-
bliotecă, cică pe domnul profesor l-a înghiţit
pământul…
CHIŢU: Scorpia bătrână! De un ceas îmi martirizez plă-
mânii! Borşul cine îl fierbe? (Spre dreapta,
strigat:) Piratule, braconierule!
TUTUNARU: Tante Voica, un pas înainte, moş Ivan,
doi paşi înapoi, aşa voiajează prin localitate.
CHIŢU: Nu permit să fie sabotat borşul sărbătoresc!
TACITUS: (dând ocol lui Petra:) Şocant, frapant, pi-
cant!
PETRA: În criză de timp, trăim într-o epocă a tuturor
crizelor, nu am găsit răgazul să îmi schimb toa-
leta. Tocmai mă întorc de la Paris.
CHIŢU: Asta-i sminteala smintelilor! Paris, Paris, Pa-
ris, fir-ar să fie astăzi şi mâine! Pe noi să nu ne
jigneşti!
PETRA: (caută în poşetă:) Poftim biletele de călătorie!
M-am îmbarcat în avion pe aeroportul „Charles
de Gaulle”.
CHIŢU: Ce înseamnă mizeria asta„şardeogol”,
Chiţule?
PETRA: Un grandios aeroport din apropierea Parisu-
lui.
CHIŢU: Notează, Tutunarule, verifică! (Răsuceşte bi-
letele) Ceva nu-i în regulă cu treburile astea…
PETRA: Bineînţeles, bilete franţuzeşti!
CHIŢU: Culmea senzaţionalului! Instantaneu am în-
văţat limba franceză! Numărul biletului este…
şase mii opt sute treizeci.
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi permit insis-
tenţa…Recunoaşteţi că aţi studiat acolo, de-
parte…la Paris?
PETRA: Ba de loc!…A fost o foarte banală şi drăguţă
excursie. Se obişnuieşte. Să vezi într-o fugă Pa-
risul e ca şi cum ai citi toate romanele lui Bal-
zac în cinci minute. Mai o hoinăreală pe
Champs Elisées, mai o raită prin magazine,
timpul a zburat. Era să uit!…Mi-am cumpărat
un batic de la solduri!…
CHIŢU: Notează, Tutunarule! Eu mă zbat să aflu ce ca-
ută la noi, dumneaei îmi citeşte toate romanele
lui Balzac în cinci minute!
PETRA: Nu văd nimic ciudat în faptul că am fost aici
repartizată profesoară.
TACITUS: (bate cu pumnul în masă) Cine şi-a permis?

PETRA: Însăşi comisia republicană!
CHIŢU: Notează, Tutunarule, verifică!
PETRA: Extraordinar! Fantastic!De neimaginat! Uite-i
la un loc pe toţi scriitorii francezi! Marii ruşi!
Eskil şi Euripide! William Shakespeare! Mi-
guel de Cervantes Saavedra şi ingeniosul cava-
ler Don Quijote de la Mancha! Prin lectura
cărţilor îţi permiţi cele mai senzaţionale călăto-
rii, te împrieteneşti cu cei mai aleşi oameni.
Există cu adevărat asemenea minunăţie, ori e
numai o vedenie, o ficţiune…
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi continui insis-
tenţa…Drept cine vă recomandaţi?
CHIŢU: (se simte obligat) Mă intitulez tovarăşul Emi-
lian Chiţu, matematician, în concluzie, directo-
rul şcolii. Cu ocazia festivă a deschiderii celui
mai nou an şcolar, suport onoarea de a fi con-
trolat şi îndrumat…
TACITUS: În mine recunoaşteţi pe eminentul profesor
Corneliu Tacitus. Tocmai sunt informat că am
devenit între timp reputat om de ştiinţă.
PETRA: Voiculescu Petra. Absolventă.
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi amplific insis-
tenţa…Sunteţi cumva rudă cu opera poetului
Vasile Voiculescu?
CHIŢU: Legitimeaz-o, Tutunarule! N-are
acte?…Amendeaz-o! Eu să te învăţ militărie?
Te informez că o să pună plutonierul Căpitanu
ordine în subordine!
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi accelerez insis-
tenţa…Eu colecţionez poeţi.
(Merge spre bibliotecă, alege cărţi, îşi
comentează prin semne preferinţele.
Petra se aşază unde găseşte, cu volu-
mele în poalaă, şi răsfoieşte, citeşte)
TACITUS: S-a umplut paharul exceselor, directore, că
altfel nu-ţi pot spune. Dintotdeauna şcoala ta a
fos rău famată.
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: Cum de i-ai permis unui dement?…unui
scriptolog?…
CHIŢU: Vă intuiesc ideile cu clarviziune. Aluzionaţi la
feştelitorul nostru de hârtie, în speţă grafoma-
nul…
TACITUS: Cum de i-ai aprobat o activitate mai nocivă
decât însăşi nocivitatea? Poftim până unde s-a
întins jocul de-a coarda şcolară! Unii colecţio-
nează, alţii voiajează, ceilalţi sabotează, atunci
cine, Chiţule, să mai fiarbă un borş strămoşesc?
Te fac răspunzător de toate exagerările. În loc
să devină ei înşişi savanţi de reputaţie locală,
profesorii îşi cumpără baticuri de la solduri. În-
tocmeşte planuri de măsuri, lungeşte-le
şedinţele, să le piară cheful să mai citească
toate romanele în cinci minute!
(Prin stânga intră Voica, cu ochii
plânşi în broboadă, cu un plic în mână,
şi Ivan morocănos. Cuzea Tutunaru
185
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
zăreşte, vigilent, scrisoarea şi nu o
scapă din vedere)
IVAN: Nici cu ţarul Cehov n-am dat ochii, nici morun
pe Volga n-am pescuit!
VOICA: Mai bine mor eu de mii de ori decât să taci tu
o dată…
IVAN: Când nu are Ivan noroc, atunci ce să caute în
pădure după ciuperci?…Şi auzi ocară, să nu mă
blagoslovească tocmai pe mine cu o votcă!
VOICA: Unde a dispărut domnul profesor, unde a dis-
părut?…
IVAN: Numa’ adevărul ne face nemuritori, mamuşca…
TUTUNARU: (mereu cu ochii la scrisoare) Mă scuzaţi
că îmi permit sugestia. Dar dacă tovarăşul pro-
fesor a pornit-o spre acolo, departe… spre Pa-
ris?
VOICA: Cum?…Fără umbrelă?…(Arată prin încăpere
prezenţa obiectelor) Se poate poznă mai mare?
Să plece fără geamantane? La ce le-a mai pre-
gătit de…câţi ani?…Puşi cap la cap fac o funie
cât viaţa omului de lungă…
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi dezvolt perseve-
renţa… Nu cumva a sosit corespondeţa?
(Smulge scrisoarea)
VOICA: A!…M-am uitat cu plicul în mână…Ce m-a
speriat gestionarul! Te caută cu scrisori, aleargă
personal…
TUTUNARU: (deschide plicul şi citeşte) „Bilet către
tov sergent major încuiat infractor înrăit în ma-
gazia marfă”.
VOICA: Vai de mine, infractor înrăit!
TUTUNARU: Asta-i situaţia tactică, gestionarul pe ex-
terior, înrăitul pe interior!
VOICA: Şi domnul profesor nu-i de găsit pe nicăieri…
IVAN: Numa’ ispita adevărului, mamuşca, numa’ lecu-
irea prin adevăr…
VOICA: Eu mor de inimă neagră, Ivane, eu mor…
TUTUNARU: Întâi rezolv planul de luptă cu infracto-
rul, apoi cercetez infracţiunea cu tovarăşul:
abandon de reşedinţă!
(Cuzea Tutunaru salută şi iese. Petra
ciupeşte corzile, cu obrazul culcat pe
chitară)
IVAN: Eu n-am plecat, mamuşca, şi cu ce m-am
ales?…Nici morun pe Volga, nici votcă! Atât
am învăţat la viaţa mea şi atât fac, să nu mă dau
bătut, nu şi pace bună!
VOICA: Tu te-ai călătorit la Moscova, tăicuţule…Pari-
sul e în cealaltă parte a lumii. (Plânge cu bro-
boada la ochi)
IVAN: Unde i-a plăcut lui Dumnezeu, acolo să fie. Mă
duc în ostroave, babuşca, să ştiu de bine că
obraz de om n-o să mai văd. Alt chip să-mi
treacă supărarea nu-i.
CHIŢU: (cu autoritate) Dispun să se respecte planul de
măsuri aprobat! S-au stabilit sarcini concrete.
Ivan să fiarbă un ceaun cu borş de peşte.

TACITUS: Responsabilitatea unei sfori cu ardei ustu-
raţi cui revine?
IVAN: Generalul a strigat, soldatul s-a înfri-
coşat!…Cum vă doreşte inima, drăguţilor?
Borş de peşte, numa’ de-om găsi nişte
leuştean, ori borş de leuştean, numa’ de-om
găsi nişte peşte?
CHIŢU: Să se finalizeze grabnic şi în cele mai bune
condiţii un chiolhan pescăresc!
IVAN: (ca să o împace pe Voica) Se întoarce el, cum
să nu se întoarcă…Nu m-am bătut eu trei săp-
tămâni cu furtuna şi tot m-am întors?…Baba
mea, gata, îmi făcuse pomenile…O fi ieşit la
câmp, aşa, ca omul, să vadă ce mai face porum-
bul.
VOICA: În câte să mă împart, Ivane, în câte să mă rup,
când pentru mine nu ajung să mă mai
adun…Doar ştii cu câte nădejdi te-a trimis la
Moscova, nu mai puţine decât îşi pune în călă-
toria lui la Paris.
IVAN: Eu am venit pe lume să fiu pescar de peşte curat,
pescar de adevăr viu… numa adevărul e
viu…(Iese)
CHIŢU: Ori controlăm îndeplinirea hotărârilor, ori
moşneagul dezertează. Mare chiulangiu şi
plimbăreţ, ticălosul!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un prevăzător im-
pecabil! Să organizăm lângă ceaun cel mai
strict serviciu de permanenţă!
CHIŢU: Sincronic ne exprimăm!
(Corneliu Tacitus şi Emilian Chiţu ies.
Petra ciupeşte corzile chitarei)
VOICA: Ce-i cu tine, dragă fată dragă?…Plângi?
PETRA: De necrezut că există asemenea minunăţie de
bibliotecă…A ca şi cum aş fi fost oarbă de o
veşnicie şi dintr-o dată – lumină!
VOICA: Mai bine admiră ilustraţiile! (De pe un raft
aduce un mare album fotografic) E un oraş al-
bastru-albastru…Numai marmora e albă-albă.
În parc, pe aleea cu gladiole roşii-roşii, Pavel o
să se plimbe braţ la braţ cu domnul Jean-Jac-
ques.
PETRA: Nu înţeleg…
VOICA: Trebuie să înţelegi…Pavel, adică domnul pro-
fesor, o să se plimbe pe alee cu domnul Jean-
Jacques Rousseau…Un cadou de la Paris…Ni
l-a trimis un librar celebru…Parcul întrece
orice închipuire…Nu-i aşa că pe alee domnul
Jean-Jacques…
PETRA: E o grădină publică din jurul palatului Tuille-
ries. O grădină ca multe altele în Paris, nici pe
departe atât de colorată pe cât o arată o fotogra-
fie teribil de exagerată.
VOICA: Cum îţi permiţi asemenea necuviinţe! Nu te
cred, minţi!
PETRA: Totuşi, la Paris femeile sunt elegante, su-
perbe…
VOICA: Aşa, aşa…
186
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PETRA: Bărbaţii, încântători…
VOICA: Acum nu minţi!
PETRA: Copiii desenează pe trotuare…
VOICA: Pe mine ca pe mine…Dar pe domnul profesor
nu face să-l superi…
PETRA: Bineânţeles, o să se plimbe braţ la braţ cu
domnul Jean-Jacques…
VOICA: Printre gladiole roşii-roşii, pe o alee.
PETRA: Simt că înnebunesc…Dar ce îşi închipuie că e
Parisul?…Tare îmi vine să cred că îl confundă
cu altceva.
VOICA: Ei şi ce dacă?…N-ai nici un drept să-l ju-
deci!…
PETRA: Asta e!…Domnul profesor abuzează de ima-
ginaţie. În fantezia lui, Parisul debine orice, nu-
mai broderie să fie, de gladiole roşii, de curcu-
beie, de baloane colorate.
VOICA: Ce vezi rău în asta?
PETRA: Absolut nimic!
VOICA: Atunci?
PETRA: Înseamnă că de ieri, când l-am părăsit, până
azi, Parisul a avut vreme să se transforme într-
un oraş cu pieţe unde se împart femeilor fru-
moase mere de chihlimbar comestibil!
VOICA: Fireşte!
PETRA: Ba mai mult, şi-a asfaltat peste noapte bule-
vardele şi trotuarele cu cafea braziliană!
VOICA: Desigur, desigur!
PETRA: A!…Să nu uit, e locul sacru din univers unde
privighetorile cântă la orgile catedralei Nôtre-
Dame şi posturile de televiziune, toate, fără ni-
cio excepţie, n-au altă misiune decât să le tran-
smită concertul în direct 24 de ore din 24!
VOICA: Nici nu se poate altfel!
PETRA: Nu cumva la Paris Turnul Eiffel e o coloană
împletită din lalele negre?
VOICA: Ai ceva împotrivă?
PETRA: Mă ia gura pe dinainte, iertaţi-mă, dar e un atât
de mare naiv acest profesor al vostru că începe
să îmi devină simpatic.
VOICA: În faţa Comediei Franceze, domnul Molière îl
aşteaptă cu un bilet de favoare...de câţi ani?
PETRA: Bine, bine, aşa e, îl aşteaptă…
(Năvăleşte prin dreapta Emilian Chiţu
agitând o lingură de lemn)
CHIŢU: În secolul revoluţiilor ştiinţifice…să nu se gă-
sească într-o casă de om…într-o casă cu pre-
tenţii că aparţine speciei umane…
PETRA: Scurt! Cauza indignării!
CHIŢU: Să terminăm cu prefăcătoria, coană Voica! Ce
mi-ai fost în viaţă?…Mare lucru şi mai nimic!
De măritat cu moş Cireaşă, nici pomeneală. Ai
făcut umbră degeaba pământului. Nici de un
copil nu v-aţi învrednicit împreună, numai să
acaparaţi, nesătuilor, ca hârciogii în bălării,
hrăpăreţilor, numai cărţi, numai hârţoage. La
atât v-a dus mintea în secolul revoluţiilor.

VOICA: Din toată osteneala lui, cu atât s-a ales Pavel,
cu o poreclă…
CHIŢU: Dacă moş Cireaşă n-a avut astâmpăr!
VOICA: Aşa e, Pavel a plantat cireşi, cel puţin să aibă
copiii unde îşi rupe genunchii.
CHIŢU: Notez, notez!
VOICA: Pavel a cărat puieţii cu spatele, Pavel a săpat
gropile, Pavel le-a răsturnat la rădăcină cană
peste cană, o Dunăre de apă.
CHIŢU: Se înăbuşă satul de atâţia cireşi, se sufocă ju-
deţul!
PETRA: Totuşi, are bunul simţ al măsurii. Nu asaltează
nivele continentale, mondiale, galactice.
CHIŢU: Atunci de ce se dă în vânt să ajungă la Paris,
măi domnişoară? Unde întorci ochii, numai ci-
reşii vajnicului plantator! La marginea satului,
pădurea şi hanul din pădurea de cireşi. Aici, lin-
guri din lemn de cireş. În hardughia asta mă
dogmatizez. Atât mai ştiu din aritmetică. Dacă
un cireş are atâtea crengi şi pe fiecare creangă
se înroşesc atâtea şi atâtea cireşe, atunci să se
calculeze…
PETRA: Şi totuşi, cauza nobilă a indignării!
(Prin dreapta intră Corneliu Tacitus
înarmat cu o lingură mare de lemn. Pe-
tra ciupeşte corzile chitarei)
TACITUS: În plin secolul bătăilor între academii să nu
se găsească o sfoară cu ardei usturaţi? Te fac
răspunzător, Chiţule!
CHIŢU: Trec la măsuri de urgenţă!
VOICA: De unde să aduc?…Când n-avem noi, n-au
nici vecinii…
CHIŢU: Fac apel instantaneu la miliţie! (Dintr-un prag,
strigat) Ivan! Braconierule!
TACITUS: În funcţia de director, consemnează-ţi, eşti
un dezastru organizatoric!
(Intră Ivan)
IVAN: Ai visat moruni, în vis prinde-i…Dar să nu-mi
facă ei cinste cu o votcă, să nu-mi facă ei cinste
cu una mică, atâtica de mică…
CHIŢU: Cum nu, dacă toată viaţa ai fost jupuit!
IVAN: Nici cu ţarul Cehov n-am dat ochii, ici cu voini-
cul şi frumosul…
CHIŢU: Ştii carte?
IVAN: M-a blagoslovit domnul profesor…
CHIŢU: Păi ce alte afaceri a învârtit?
(Intră profesorul Pavel, adunat în nişte
haine ponosite, împovărat de cărţile
îndesate pe la subsuori şi într-o servi-
etă jerpelită. Face loc cărţilor pe masă
şi se adânceşte în lectură)
VOICA: Unii îşi dădeau cu părerea…că aşa…dintr-o
dată…cum s-ar stârni vântul, ai plecat spre Pa-
ris…
PAVEL: (ca de pe altă lume) Fii copil cuminte!…Să
ascultăm programul zilei…(Răsfoieşte prin do-
sarele de pe masă) Cu prilejul deschiderii fes-
tive a celui mai nou an şcolar au fost expediate
187
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
celor mai reputate personalităţi 666 de me-
saje?…Expediat!…S-a formulat în termenii cei
mai politicoşi conţinutul unei scrisori către to-
varăşul Zdrapciu?…Nu!…Azi e luni, aşadar să
formulăm în termenii cei mai politicoşi
conţinutul scrisorii! (Se adânceşte în munca
lui)
PETRA: Dar cine este acest…tovarăş Zdrapciu?
VOICA: Vai de mine şi de mine, domnul profesor com-
pune…
PETRA: Cine este acest tovarăş atât de faimos?…Când
veneam încoace, pe cât zdrăngănea autobuzul
de hodorogit…zdrapciu-zdrapciu-zdrapciu-
zdrapciu!…pe atât un singur subiect domina
discuţiile. Se făceau pariuri…Se dădeau ver-
dicte…Se avansau previziuni.
VOICA: Să nu deranjăm…Aşa e obiceiul, înţelege de
vorbă bună, fată dragă fată. În fiecare luni tre-
buie scrisă, apoi depusă cu recipisă la poştă o
scrisoare către tovarăşul…
PETRA: Ce înseamnă acest obicei?…
VOICA:Mă rog ţie!…E nevoie de cele mai entuziaste
propoziţii, de cele mai temeinice argumente…
Îndrăzneşte cineva să-l supere pe domnul pro-
fesor în asemenea clipe de inspiraţie, când nici
Dumnezeu nu a fost tulburat la facerea lu-
mii?…
(Petra se împotriveşte să fie trasă de
mână; Voica iese, în vârful picioare-
lor)
PETRA: Domnule profesor…Îmi permit să vă deran-
jez…Simt că nu se mai poate altfel…(Pavel nu
se clinteşte) Hélas, mon cher proffeseur!
(Petra strânge pumnii, îşi flutură pă-
rul, iese, decisă. Soneria muzicală in-
tonează imnul. Pavel sare de la masă
şi fuge spre uşă cu o bucurie copilă-
rească)
PAVEL: Tovarăşul Zdrapciu! A sosit scrisoarea!
(Intră Petra)
PETRA: Bonjur, mon cher professeur! Qu’est-ce que
vous faites? (Înaintează cu o naturaleţe abso-
lută, e spontană, curioasă, veselă)
PAVEL: (dă înapoi) Ce doreşti dumneata?
PETRA: Fabuloasă bibliotecă! Nu e de mărimea bibli-
otecii Facultăţii de Litere din Paris, dar nu se
opreşte nimeni să o comparăm, ci de mărimea
universului!…Cine poate fi posesorul ei? Desi-
gur, un om care şi-a îndeplinit marea misiune a
vieţii!
IVAN: Ţi-a zburat norocul să te lumineze, altfel om în-
văţat te numeai.
CHIŢU: Bafta mea că am scăpat! În caz contrar, cine
mai ştie ce excursie trebuia să fac în Grecia An-
tică, unde să mă întâlnesc cu teorema lui Pita-
gora!
IVAN: Bine-ţi prindea, bine de tot…

CHIŢU: Ce-ar fi să întocmim de comun acord o recla-
maţie către ordinea publică a plutonierului to-
varăş Căpitanu! Adică între dumneata, Ivan,
pescar supravieţuitor din mii de furtuni…cifră
calculată aproximativ…şi numitul Măgdălinaş
Pavel, altfel zis moş Cireaşă, s-au instalat cele
mai strânse relaţii de jupuire. Ţi-a smuls cu săl-
băticie ultima părăluţă cu scopul evaziv să-şi
cumpere cărţi…dar cine ştie pungăşiile adevă-
rate, precum ne învaţă practica istoriei şi istoria
practicii. Subsemnatul scrie şi Ivan sem-
nează…cu degetul.
IVAN: Asta hulă…Aici sobor de învăţaţi
mari…Linişte, fiilor…Nu face să supărăm în-
văţaţii cu sfada noastră, nu face…(În timp ce
iese) Nici votcă, auzi la ei, nici morun pe
Volga, nici votcă!
CHIŢU: (îi strigă din urmă) Nărăvaşule! Eu să te fi ju-
puit după cele mai moderne procedee, inspector
eram azi!
PAVEL: Nu vă supăraţi că întreb…Ce se întâm-
plă?…Ce citiţi?
(În fugă intră Cuzea Tutunaru)
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi permit curajul! M-am
deplasat la magazia cu marfă într-un suflet.
Fără somaţie declanşez atacul. În loc banditul
să se organizeze în apărare, citeşte un sac de
cărţi!…
VOICA: Vai de mine şi de mine!…Domnul profesor,
bandit?
TUTUNARU: Cum să fie?…În munca de la om la om
l-am educat pe gestionar până la jurământul su-
prem să-şi ţină gura. Bandit, a fost, să mă ex-
prim botanic, o floare, mai mult, o floare stilis-
tică de cireş.
(Cuzea Tutunaru salută respectuos şi
iese)
PAVEL: Băiatule, azi e luni. Trebuie să continuăm stu-
diul dedicat artei conversaţiei în viziunea mari-
lor poeţi ai lumii.
TACITUS: Totuşi, borşul e delicios fierbinte!
CHIŢU: Pofticios vă exprimaţi!
(Corneliu Tacitus şi Emilian Chiţu ies)
PAVEL: Azi e luni, mamă…Ei şi ce dacă se potriveşte
cu prima mea zi de pensie?…Faptul că încă
scrisoarea de răspuns a tovarăşului Zdrapciu nu
a sosit e îngrijorător, e dramatic, dar asta cu atât
mai mult trebuie să mă îndârjească, să îmi as-
cută nevoia de muncă.
PAVEL: (se adresează lui Petra)Te-a trimis ci-
neva?…Cumva, tovarăşul?
PETRA: Mi s-a înmânat o repartiţie pentru catedra de
limba franceză.
PAVEL: Înţeleg…Pasărea tânără zvârle din cuib pasă-
rea căruntă…(Cade pe scaun) Înţeleg, dar azi e
luni.
PETRA: Nu contează! Numai sinceritatea la întrbările
mele contează. Ce faceţi aici?… Interesant!…
188
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Scrieţi!… Creaţi!…Ce cuprinde dosarul?…(Îl
ridică de pe masă, îl cântăreşte în mână) După
greutate, lucruri foarte importante!
PAVEL: Nu vă supăraţi…vă implor!
PETRA: Manuscrisul cărei opere de mare importanţă?
PAVEL: Sunt probleme ale relaţiilor mele tovă-
răşeşti…
PETRA: Mă obligaţi să repet întrebarea?
PAVEL: (după ezitări) Sunt manuscrise în copie după
scrisorile expediate tovarăşului Zdrapciu…
PETRA: Permiteţi? (Răsfoieşte dosarul) Constat că tri-
miteţi săptămânal câte o scrisoare.
PAVEL: Fără nici o excepţie, în fiecare luni.
PETRA: În concluzie, aţi instaurat cel mai riguros obi-
cei. Să-i spun aşa, cea mai străveche scrisoare
este de acum 4 ani.
PAVEL: Da…Vă aflaţi în posesia unei coleţii de apro-
ximativ 200 de scrisori.
PETRA: Asta-i bună!…Numai 200 de scrisori?
PAVEL: Vă rog, păstrez totul în copie, n-am rătăcit ni-
mic din corespondenţa mea cu tovarăşul
Udrapciu…Recunosc, dosarul va fi complet
peste aproximativ un an. Priviţi-le pe acestea:
sunt pline până la refuz, cele ami categorice do-
vezi că nu mă tem de piedici…Nu mă las inti-
midat de obstacole…Nu-mi părăsesc drumul,
oricâte stihii m-ar strivi...
PETRA: Să izbeşti în aceeaşi uşă o viaţă de om şi să nu
ţi se răspundă…
PAVEL: Mi s-a răspuns, bineînţeles că mi s-a răs-
puns…(Arată pe o etajeră alt şir de tomuri le-
gate în pegamoid) Păstrez în original corespon-
denşa tovarăşului Zdrapciu către umila mea
persoană în subordine…(Caută pe masă un do-
sar) Poftim!
PETRA: Cumva pachetul ultimilor 4 ani?
PAVEL: Aproximativ 200 de răspunsuri.
PETRA: (Răsfoieşte, citeşte) „Către tovarăşul profesor
Pavel Măgdăliniş, doctor în ştiinţe umaniste…”
Chiar mă amuză! De când sunteţi doctor în şti-
inţe umaniste?
PAVEL: Cu trecerea vremii…(Aduce o mapă) Diploma
de doctor în ştiinţe filologice…Diploma de
doctor în filozofie...
PETRA: (Răsfoieşte mapa) Doctor în mitologie...Doc-
tor în psihologie…Doctorat cu teza „Locul lo-
gicii în cadrul sistemelor de gândire
umană”...Doctor în antropologie simbo-
lică…Doctor în istorie…Doctor în arte poe-
tice...Doctor în istoria călătoriilor...Doctor în
botanică...Doctor în floricultură naturală şi ru-
rală...Doctor în ştiinţe ale transformării perso-
nale...
Nu se poate...Lipseşte titlul de doctor în cireşolo-
gie, pomicultură comparată şi metafizică...
(Intră fără nici o logică Corneliu Ta-
citus şi Emilian Chiţu)
CHIŢU: Notez, notez! (Ies amândoi)

PETRA: Inimaginabil, cu fiecare clipă mă conving de-
a binelea…Trebuie să sune foarte interesant o scrisoare
de răspuns!
(Citeşte din dosar) „Către tovarăşul profesor doc-
tor Pavel Măgdăliniş. Vă facem cunoscută imposibili-
tatea unei călătorii la
Paris” Punct. Semnează „Zdrapciu”.
PAVEL: Vă rog să treceţi cu vederea eroarea cu totul
minoră. De fapt semnează „Tovarăşul Zdrap-
ciu”.
PETRA: În aceeaşi ordine de idei, semnatarul are de-
plină dreptate. Nici chiar aşa, pe ce lume trăim,
să vă permiteţi o călătorie la Paris fără titlul de
doctor în geografie! Sau de Doctor în mersul
trenurilor, dacă nu deţineţi un doctorat în trafi-
cul aviaţiei continentale şi intercontinentale!
PAVEL: Vă rog să nu greşiţi, verificaţi în mapa cu di-
plome…
PETRA: Nu vă lipseşte nici un doctorat, aşa e, trebuia
să-mi închipui!
PAVEL: Devenim oameni numai prin devotamentul
faţă de adevăr. Din păcate, nu cunosc alt preţ al
vieţii. Aşa se face că mulţi reuşesc tocmai acolo
unde eu bat pasul pe loc.
PETRA: (răsfoieşte când un tom de pe etajeră, când
altul, citeşte) „Lui Pavel Măgdăliniş, învăţător.
Vă facem cunoscută imposibilitatea”. Tova-
răşului Pavel Măgdăliniş, profesor. Vă facem
cunoscută imposibilitate.” „Către tovarăşul
profesor în drept internaţional Pavel Măgdă-
liniş. Vă facem cunoscută imposibilitatea.”
Unde-i ultimul răspuns?
PAVEL: Vă rog… iertaţi-mă dacă vă dezamăgesc…
PETRA: De ce nu este îndosariat?
PAVEL: Scrisoarea de răspuns soseşte întotdeauna vi-
nerea. Vă implor, credeţi-mă, fără nici o aba-
tere de la uzanţă…
PETRA: De data asta excepţia contrazice regula.
PAVEL: Nu-l acuzaţi pe tovarăşul Zdrapciu…O sin-
gură dată i s-a mai întâmplat…În ultima vineri
din luna iulie s-au aniversat 25 de ani.
PETRA: Dacă înţeleg bine, acum un sfert de veac!
PAVEL: Am sărbătorit evenimentul printr-o scrisoare
festivă, omagială. Dar atunci, în prima vineri
din luna august, poştaşul mi-a înmânat două
plicuri. Poftim! Propun să îl citiţi pe al doilea.
Vă veţi corecta orice impresie eronată.
PETRA: (primeşte scrisorile) Prea mult lungită, contrar
obişnuinţei! (Citeşte) „Vă mulţumesc tovarăşe
profesor…aha, între timp deveniseţi profe-
sor…pentru strălucita intuiţie. Săptămâna tre-
cută m-a încercat o mică răceală. Drept conse-
cinţă, vă expediez ambele răspunsuri la solici-
tare, cu întreaga dovadă a nepreţuitei mele
stime. Vă facem cunoscută imposibilitatea…”
PAVEL: Poftim colecţia mea de cărţi poştale ilustrate!
189
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PETRA: (citeşte şi aruncă pe jos ilustratele)„Vă facem
cunoscută imposibilitatea…imposibilita-
tea…imposibilitatea…” Nimic original!
PAVEL: Dar vă rog să înţelegeţi, tovarăşul se afla în
concediu, la casa de odihnă activă, cu tovarăşa
de viaţă activă! Totuşi mi-a scris. E un tovarăş
excepţional.
PETRA: Oriunde s-ar fi aflat, nu vă scapa din vedere!
PAVEL: Pleacă în vreun control îndelungat, răspunsu-
rile sosesc, cu exactitate în fiecare vineri.
Pleacă în străinătate, răspunsurile nu întârzie.
În câteva mi le-a expediat chiar de acolo…chiar
din inima Parisului. Imaginaţi-vă intensitatea
emoţiilor!…
PETRA: Ce să mai spun!
PAVEL: (aduce o valiză mare, umflată; îi desface ca-
pacul şi conţinutul se revarsă) A treia mea co-
lecţie!…Dovezile peremptorii ale profundei
stime din partea tovarăşului. Diplome pentru
toate aniversările, întrecerile, plenarele, con-
gresele, comemorările…
PETRA: Prin câte co..., deca...e condamnat să treacă
un om!
PAVEL: Cine-i ca tovarăşul!…Îmi descoperă cele mai
tăinuite gânduri. Nici nu-mi vine bine vreo idee
că o află…Pe multe i le transmite tovarăşul plu-
tonier-major Cuzea Tutunaru, cel mai devotat
major, care are sarcini concrete de serviciu să
mă chestioneze în amănunţime...Ce-ar fi să as-
cund în pământ nişte sâmburi de cireaşă, mi-am
spus…când mă pomenesc la şcoală cu di-
ploma!…(O găseşte în grămadă şi o prezintă)
Citiţi, vă rog!
PETRA: „Se acordă titlul de fruntaş pentru merite ex-
cepţionale în cultivarea cireşilor”!
PAVEL: Trebuie să recunoaşteţi, este tovarăşul cel mai
felicitator!…
PETRA: Cum adică, să plantaţi cireşi?!…Dar e o abe-
raţie cu totul indmisibilă fără un doctorat în
specialitate!
PAVEL: Bineînţeles, ignoranţa e ruina sufletului. Pof-
tim diploma mea de doctor în...!
PETRA: Ei nu, că asta le întrece pe toate!
PAVEL: De unde atâta ambiţie să nu recunoaşteţi, este
tovarăşul cel mai senzaţional!…Cel mai inima-
ginabil!…
PETRA: Bine, bine, cum doriţi, dar toată chestiunea nu
rezistă la un examen critic riguros. De ce nu aţi
acţionat?…De ce nu aţi trecut la asalt?
PAVEL: Dar nu am acţionat?…
PETRA: Daţi dovada unui om în deplinătatea tuturor
forţelor mintale şi fizice!…Ce era dacă vă în-
făţişaţi la adresa persoanei incriminate, a insu-
lui inculpat, chiar dacă pentru asta vă simţeaţi
obligat să o faceţi pe muntele în faţa furtunii!
PAVEL: Să-l fi deranjat…să-l fi supărat cu modesta
mea prezenţă pe omul cel mai integru, pe omul
cel mai îndatoritor, pe omul întru totul

magistral, mai drept, mai moral, mai cinstit,
mai genial, mai conşient de măreaţa misiune fi-
lozofică, socială, istorică? Absolut cu nepu-
tinţă!…După lumina lui se roteşte floarea-soa-
relui; cireşii rodesc mai spornic; peste noapte,
când visează, rouă se îmbrobonează pe frunze;
dacă se întâmplă secetă, meditează cu atâta pro-
funzime la gravele consecinţe că imediat se
grăbesc norii să-şi depună tezaurele pluviale…
PETRA: Nu înţeleg…
PAVEL: Aşa mi-l închipui pe tovarăşul!
PETRA: Precum există o femeie a visurilor noastre, de
ce să nu ne plăsmuim şi un tovarăş al visurilor
noastre, cam asta ar fi concluzia…
PAVEL: Neîndoielnic…
PETRA: Dar nu e cazul cu tovarăşul! E o persoană con-
cretă, reală şi vă aflaţi în cele mai indestructi-
bile… în cele mai săptămânale relaţii!
PAVEL: Ce părere şi-ar fi făcut personalitatea cea mai
inimaginabilă despre curajul meu abuziv?…
PETRA: Una şi bună! Că sunteţi personalitatea cea mai
decisă!
PAVEL: Să fim copii cuminţi…
PETRA: Ce funcţie deţine tovarăşul, ce responsabili-
tate?
PAVEL: De unde să ştiu, e secretul tovărăşiei sale de
serviciu, de unde să ştiu…
PETRA: Ei nu, că mă omorâţi! Nu v-aţi gândit nicio-
dată?
PAVEL: Eu corespondez, nu anchetez!
PETRA: Foarte bine, atunci…corespondaţi cu vreun
portar!
PAVEL: Vă implor, vă implor, vă implor…
PETRA: Sau cu vreun inspector administrativ!
PAVEL: Fără insinuări, vă rog, fără insinuări…
PETRA: Sau cu vreun slujbaş…Ţine evidenţa ştampi-
lelor uzate! Cu ajutorul de conţopist la registra-
tură! Cu arhivarul de la subsol!
PAVEL: Abuzaţi, vă implor, abuzaţi…
PETRA: Cu vreun membru din comisia de turism a co-
mitetului executiv!
PAVEL: (îşi frânge mâinile) Scrisoarea… scrisoa-
rea…Satul vuieşte, în toate împrejurimile a in-
trat neastâmpărul. Nici chiar sute...mii de oa-
meni mă întreabă…Dincolo de imperativele
raţiunii pure şi ale puterii de judecată ceva se
întâmplă…Cine ştie ce nenorociri, ce dezastre
de neînchipuit, ce calamităţi nenaturale… Bie-
tul tovarăşul Zdrapciu…
(Năvăleşte impetuos Cuzea Tutunaru)
TUTUNARU: Raportez evenimentul: primarul tună şi
fulgeră! Textual a ordonat: ori scrisoarea din
văzduh, din ceruri, din piatră cubică, din piatră
filozofală, ori bubuie cu sancţiuni în toate di-
recţiile, echipele şi organizaţiile pentru neînde-
plinire de sarcini!
(Cuzea Tutunaru salută şi iese)
190
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PETRA: Se întărâtă furtuna, îmi place!…Se înfurie vi-
jeliile. Fără atmosferă s-o fi putând, fără sani-
tari ai atmosferei nu se poate. Îmi daţi voie?
(Bate cu palma tomurile aliniate pe alte şi alte
rafturi ale etajerelor) Numărul dosarelor dichi-
site ca la paradă pare mult, mult mai mare…
Pare sau este?
PAVEL: Vă rog!…Nu!…De ce anulaţi omului dreptul
de a-şi închide cu şapte lacăte secretele cele
mai intime?…
PETRA: Să răspunzi la o întrebare cu o întrebare nu e
un răspuns.
PAVEL: Promit…Sunt copil cuminte…Vă mai divulg,
dar încetaţi cu indiscreţiile…Abuzaţi de cu-
raj!…
PETRA: (răsfoieşte un tom) Formidabil!…Săptămânal
expediaţi încă o scrisoare, conform aceluiaşi te-
meinic obicei al pământului…
PAVEL: Fără nici o excepţie, în fiecare marţi.
PETRA: Depăşiţi orice măsură, mon cher profes-
seur!…De unde a mai răsărit acest şef…şi încă
şef al tovarăşului Zdrapciu?
PAVEL: Iluzii…Exista cândva un om desăvârşit. Ca o
fiară m-am năpustit să-l sfâşii. Ce e perseve-
renţa în viciu, ştii cumva?…
PETRA: Ce e perseverenţa…ce e viciul…Dar perseve-
renţa în viciu?…Problemă de interpretare!
PAVEL: (se plimbă foarte agitat) Totuşi eu perseverez
în viciul meu…
PETRA: Prea vag. Mai concret! Ce vicii vă reproşaţi?
PAVEL: În fiecare primăvară plantez cireşi…Asta e
bine, mă mai saltă în ochii mei…Dar ce căutam
cu bicicleta pe trotuar?
PETRA: Să vă întreb, ori să vă răspund?
PAVEL: Îmi interoghez conştiinţa…Terfeleam cele
mai elementare legi ale circulaţiei. Din nea-
tenţie, din criminală neatenţie, am zdrelit un ci-
reş. Pe merit mi-a venit amenda, absolut pe me-
rit. A doua zi, distinsul tovarăş miliţian major,
om de o corectitudine rudă prin alianţă cu per-
fecţiunea, m-a încondeiat cu încă o amendă…
PETRA: Altă barbarie pe trotuar?
PAVEL: Din senin…şase zile. Şase amenzi, şase trăs-
nete!…După al şaptelea trăsnet eram foc şi
pară! Mă enervasem…ca după şapte ani de foa-
mete!…(Caută într-un tom de pe etajeră)
PETRA: Bineînţeles!…Păstraţi enervarea în copie!
PAVEL: Cea mai violentă reclamaţie din câte au zgu-
duit vreodată un inspectorat de miliţie. Ascultă
finalul, vulcan în erupţie! „Felicitaţi-l, tovarăşe
comandant-şef, copleşiţi-l cu omagii pe glorio-
sul plutonier! În piatra mea tare a şlefuit un mo-
nument cu puritatea cristalului de stâncă. E un
erou vrednic de ovaţiile tuturor celor ce iubesc
cu devoţiune ordinea universală. Numai călău-
zindu-ne după steaua disciplinei liber con-
simţite vom cuceri piscurile de briliant ale civi-
lizaţiei.”

PETRA: Prea radical! Nu s-a speriat comandantul?
PAVEL: A ordonat cele mai drastice măsuri. Întâi l-a
citat prin ordin de zi şi l-a felicitat bine… Apoi,
l-a avansat la gradul de plutonier-minor la gra-
dul mult visat de plutonier-major. În sfârşit, l-a
numit şef al unui post de miliţie nu ştiu pe unde.
Aşa am scăpat de amenzi şi de un prieten.
PETRA: L-a avansat la dracul-în-praznic! Aici e marea
enigmă!…(Ia tomul din mâna profesorului şi
citeşte) „Tovarăşul Zdrapciu este expertul cel
mai capabil…! „Este un cunoscător profund al
seismelor locale…”; „Este o conştiinţă ire-
proşabilă de filozof al fenomenelor infracţio-
nale…” V-am prins!… Încercaţi să-l clintiţi din
loc pe tovarăşul!…Să-l clintiţi din ţăruş pe ani-
malul! Poate se îndură şeful să-l înalţe în
funcţie!
PAVEL: Orice om de bună credinţă are dreptul la o pro-
movare, mai cu seamă tovarăşul.
PETRA: Poate îl saltă pe scaunul de alături!…Poate îl
mută în biroul celălalt!…Stăruiţi cu tot dina-
dinsul să forţaţi mâna destinului.
PAVEL: De multe e în stare destinul, dar nu de toate…
PETRA: Aş vrea să răsfoiesc răspunsurile şefului!…
PAVEL: Când nu e, nici Dumnezeu nu cere…
PETRA: Cum asta? Nu a dat nici un semn de viaţă?
PAVEL: Absolut nici unul.
PETRA: Ori un semn de moarte?
PAVEL: Absolut nimic.
PETRA: În toată această corespondenţă cu şeful, de fapt
corespondaţi cu neantul?
PAVEL: Chestiunea mă depăşeşte…
PETRA: Poate că tovarăşul Zdrapciu e una şi aceeaşi
notabilitate cu şeful tovarăşului Zdrapciu…
PAVEL: Cu neputinţă!… Orice şef are un şef!
PETRA: (răsfoieşte alte şi alte tomuri) Dar ce-i cu
aceşti decani… prodecani…rectori…direc-
tori… inspectori…
PAVEL: Le expediez câte o scrisoare, fără nici o ex-
cepţie. În fiecare miercuri.
PETRA: Dar cu aceste personalităţi…maeştri…ve-
dete…somităţi…
PAVEL: Le scriu, fără nici o excepţie, în fiecare joi.
PETRA: Aviatori…ambasadori…academicieni…tacti-
cieni…
PAVEL: Mulţi dintre elevii mei s-au ridicat până
sus…Le scriu, fără nici o excepţie, în fiecare
vineri…Ca pe copiii mei îi implor să mă
ajute…Le cer sfaturi…Îi rog să încerce…
PETRA: Întocmiţi tot felul de liste…statistici…ierar-
hii…tabele…indexuri…indici…arbori genea-
logici…
PAVEL: Simpatizanţi…confraţi…alţi cunoscuţi…alţi
necunoscuţi...Le scriu, când unora, când altora,
fără nici o excepţie, în fiecare sâmbătă.
PETRA: Nu descopăr nici un răspuns…
191
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PAVEL: (arată un dosar cu numai câteva file) Îi
cred…nu au timp...nu au vreme… timpurile...
vremurile...Toţi aleargă după pâinea vieţii…
(Petra se aşază cu chitara şi coatele pe
genunchi.)
PETRA: Mai îndrăznesc să întreb…Duminica?
PAVEL: Până şi Creatorul s-a odihnit în ziua a şap-
tea…Ce fac eu este pe viaţă şi pe moarte. Tân-
jesc, ard, vreau să văd Parisul şi mai mult nu.
Atât. Să-l văd. Să-l pipăi. Să-l respir. Să-l aud.
Să-l simt. Să-l mângâi. Unei omeniri întregi i-
am scăpărat luminile slujbei mele: acolo vieţu-
iesc, mai intens decât oriunde, în harul nemuri-
rii, Racine şi Molière; de acolo străfulgeră, ca
în paradis, Jean-Jeacques Rousseau şi Domul
Invalizilor, dar dacă Parisul nu există?…Sub
cât cer mi-a stat în puteri am hrănit continuu
flacăra vie…dar dacă totul e o mare min-
ciună…o colosală înşelătorie?…Cum să pleci
spre oraşul paradisului tău fără bagaje pentru
minte?… Uite aici Analele şi Cronicile pămân-
tului, uite curajul, abnegaţia şi mila, uite dezo-
noarea, mândria, rapacitatea, dezastrele şi
imortalitatea neamului omenesc. I-am adunat
pe toţi înţelepţii şi rapsozii. În amărala mea de
cireş sălbatic e tonifiant să-i ştiu alături, dar nu
mă ajută… Priveşte-i! Marii clasici ai nepu-
tinţei universale…
(Se adânceşte în lectură. Petra ciu-
peşte corzile chitarei. Intră Corneliu
Tacitus, cu un linguroi de lemn în
mână, şi Emilian Chiţu, cu o lingură
mică)
TACITUS: Genial borşul!
CHIŢU: Magistral vă exprimaţi!
TACITUS: (linge satisfăcut liguroiul) Pe mine geniul
mă dezvoltă!
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: (dă cu ochii de Pavel) De câţi ani, bucher
insolent, ne asasinezi pe noi, umanitatea, cu pe-
tiţii? (Îi răsfoieşte cartea de dinainte) Diame-
tral de-a îndoaselea! Totu-i neinstruit, neculti-
vat…nemărginit în secătura asta! Interzic bu-
chiseala!
CHIŢU: Enciclopedist vă exprimaţi!
TACITUS: (îi smulge lui Pavel cartea) În loc să-ţi mai
ciopleşti apucăturile, să-ţi mai lustruieşti incul-
tura cu „Istoria logicii”, sfidezi omenirea, o ţii
într-o citanie cu „Logica istoriei”!
(Pavel de abia acum realizează deran-
jul şi ridică ochii. Petra ciupeşte cor-
zile chitarei. Intră Ivan şi Voica tră-
gându-l disperată de mânecă)
IVAN: Asta, mamuşca, nu se iartă, nici o votcă să nu-
mi dea, nici un morun să nu vânez!…
VOICA: Tu mă omori, Ivane…De ce mă omori? Cu ce
am greşit lumii acesteia, că nu mă ştiu cu nimic
vinovată…

IVAN: Eu de adevăr nu mă lepăd…Numa’ adevărul ne
mântuie…Tătucule, drăguţule!… (Îm-
brăţişează voiniceşte pe Pavel) În ochi pri-
veşte-mă!…Pe cine vezi?
PAVEL: Bine ai venit, tătucă, şi bun găsit cu voie bună
şi sănătos! Sărutăm mâinile care au pipăit şi
ochii care au văzut. Pe aici m-am pârjolit de do-
rul tău…
IVAN: Mă închin ţie ca la fântâna din pustiu cu însetare
şi cu arsură mare…numa’ spune-mi! Care să fie
darul cel mai de preţ al omului?
PAVEL: Nimic mai presus de luptă şi bucurie.
IVAN: Iertaţi mie, învăţaţi mari!…Să nu mă miluiască
ei cu darul cel mai de preţ!…Nici bucurie în
stacane, nici luptă cu năvoadele. Pe vâjul bărbii
se vede silnicia!
TACITUS: Falnic borşul!
CHIŢU: Prestigios vă exprimaţi!
TACITUS: Îţi iert unele imperfecţiuni esenţiale, con-
semnează-ţi, ca atare meriţi laude pentru cali-
tăţile de bun organizator!
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: Pe mine finul gust mă preindispune la me-
ditaţii, meditaţiile mă preindispun la istoria fi-
lozofiei. (Protector, ia pe Ivan pe după umăr)
IVAN: Te bate gândul că mă cunoşti de undeva?…(Se
scutură de mâna protectoare) Pe mine nu mă
bate…Tătucule, ce mălură am în suflet…pe
barba mea citeşti! Numa’ boieri pe pereţi!…Să
nu mă miluiască ei cu o stacană…
VOICA: Au!…Se frânge inima în mine, se rupe în bu-
căţi…Mi-aţi omorât viaţa…
PETRA: (scoasă din răbdări) Încetaţi o dată cu tângu-
ielile şi cu toate trăsnăile! Ce casă de nebuni, ce
nebunie…Vă respir aerul şi încep să vă semăn
o apă şi un pământ…Nu se mai poate continua
aşa…
(Soneria muzicală intonează imnul.
Prin dreapta, năvăleşte Cuzea Tutu-
naru agitând un plic mare)
TUTUNARU: Raportez evenimentul: scrisoarea seco-
lului!
CHIŢU: Calmează-ţi spiritul agitatoric!
TUTUNARU: Fulminantă!
TACITUS: Te crezi Iuliu Cezar când a zvârlit zarurile
peste Rubicon?
TUTUNARU: Incendiară!
PAVEL: Mulţumesc cerului că n-am avut drep-
tate!…Uf!…Nôtre-Dame de Paris mi se ridică
de pe inimă…
TUTUNARU: De senzaţie s-a blocat ceasul primă-
riei!…Toţi locuitorii alarmaţi…mic, mare…în
poziţie pe mijlocul drumului!
PAVEL: Cum să-l bănuiesc pe tovarăşul Zdrapciu de
rele intenţii când e personalitatea cea mai rigu-
roasă, cea mai îndatoritoare!…(Face semn să i
se dea plicul)
192
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
TUTUNARU: Cea mai senzaţională corespondenţă
dintre corespondeţele senzaţionale!
PAVEL: Scrisoarea trebuie cusută la dosar.
PETRA: Cine şi-a arogat dreptul să deschidă plicul?
TUTUNARU: Primăria lui tovarăşul Copăcel! Moaşa
Breaza! Poştaşul Trei-Picioare! Perceptorul!
Unitatea întregului popor!
PETRA: (extrage din plic o foaie, citeşte) „Distinse to-
varăşe profesor doctor Pavel Măgdăliniş, în
timpul cel mai scurt cu putinţă vă solicităm pre-
zenţa la oficiul nostru unde veţi primi docu-
mentele necesare unei călătorii la Paris…”
Semnează…mai bine zis nu semnează nici un
tovarăş Zdrapciu.
PAVEL: (trăsnit, cu mâinile fără vlagă în lungul trupu-
lui) Nu se poate…Unde-i tovarăşul Zdrap-
ciu?…I s-a întâmplat o nenorocire tovarăşului
Zdrapciu…
PETRA: Ba e tare ca stânca! Sănătos cu vârf şi îndesat!
(Îi întinde o foaie) De la marele magician!
PAVEL: (cu vocea gâtuită de emoţie) „Stimatul meu
prieten de o viaţă! Au trecut peste noi, fără în-
toarcere, clipele, orele, zilele, anii, deceniile.
Am dinainte dosarele corespondenţei tale. Te-
ai solidarizat cu dascălii de popoare, cu filozo-
fii şi tragedienii, totuşi fortăreaţa mea a rezistat
impunătoare asediului. Copleşitor moment. La
porunca timpului…la porunca timpului…mă
despart fără consolare de uriaşul patrimoniu,
secţiune de aur a tuturor epopeilor topite într-o
unică epopee, pe când eu m-am încleiat, am re-
petat, am cântat cu nesfârşită monotonie ace-
leaşi vorbe, vorbe, vorbe…”
PETRA: Unde-i valiza cu patalamale? Diplomă de me-
rit cu „Se acordă lui Pavel Măgdăliniş, doctor
în ştiinţe umaniste, pentru rezultate excepţio-
nale.”
PAVEL: (dezolat, lasă să-i cadă scrisoarea) Sărmanul
tovarăş Zdrapciu…Bietul tovarăşul…L-au
scos la pensie…(Cade pe un colţ al patului)
Am îmbătrânit amândoi. Ne-a înecat apa tim-
pului… Asta e cea mai înspăimântătoare dintre
grozăvii…
PETRA: Toate meritele vă sunt confirmate! Aţi trium-
fat! Însuşi tovarăşul Zdrapciu îşi recunoaşte în-
frângerea!…(Depune la picioarele lui Pavel o
valiză şi umbrela) Mon cher professeur, bon
voyage! Pardesiul şi pălăria domnului profe-
sor!
TUTUNARU: Autobuzul porneşte peste cinci minute!
(Toţi sunt cuprinşi de o agitaţie frene-
tică, caută, fără să ştie ce caută, răs-
colesc fără să ştie ce răscolesc. Pavel,
încremenit, prostit, stă în mijlocul în-
căperii. Ivan nu se amestecă. Dă un
pumn dulapului, scoate damigeana şi-
şi vede de băutură)
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

IVAN: …Să nu mă omenească tocmai pe mine cu da- După câteva momente revin Corneliu
rurile cele mai de preţ, auzi la ei, să mă omoare Tacitus şi Emilian Chiţu.)
cu dreptatea mea în mână, of, doamne, of, să- TACITUS: Magazii cu poezie…silozuri de filozofie!
mi arate numa’ cetăţi de nişte piatră roşie şi să Numai creaţia mea capitală nu-i şi nu-i!
nu-mi astâmpere arsurile cu o votcă, una acolo, CHIŢU: Ce benchetuială o să trăsnim la „Hanul din ci-
de leac, să mă îmbie numa’ cu boieri pe pereţi, reşi”! O noapte de zile mari!
grozav bucluc pe capul meu, nici o dezlegare să TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un petrecăreţ no-
pescuiesc un morun, pesemne aşa-i lumea toriu! (Cântă şi face câţiva paşi de horă, poc-
strâmbă, de aceea m-am opintit atâta amar de nind degetele în aer.)
cale, să nu mă învoiască în ruptul capului să CHIŢU: Lăutăreşte vă exprimaţi!
dau ochii, adică ce mare pacoste era, fiecare om TACITUS: (vede o tom impunător într-o colivie,
e slobod de o plecăciune dinaintea ţarilor, dacă strigă:) Unde pleci, nefericitule, fără „Istoria
n-au vrut să mă îngăduie apoi n-au vrut, săru- universală prin expediţii şi exploratori ce-
tăm dreapta şi inima, tăicuţului Esenin, foarte lebri”?
mulţumim pentru mărinimie, drăguţule Cehov, (Iese repede prin stânga du-
la mulţi ani să trăieşti în veac, blagorodnice tu- când colivia. Emilian Chiţu
tucă Tolstoi, nătâng ce mă credeau, nu le-aş trage o şapcă pe ochi, ochelari
mai auzi de viaţă, pentru aşa ospeţie nici bog- negri, umple un sac cu cărţi, îl
daproste nu le-am zis, uite că nu mi se mai tă- saltă hoţeşte în spate şi iese.
măduieşte rana de pe suflet, dea Dumnezeu Ivan bea şi cântă.)
numa’ bine… IVAN: Jelui-m-aş şi n-am cui,
VOICA: N-ai deschis valiza din tinereţe…Dacă s-au tă- Să mă jelui drumului,
iat cămăşile?…O să râdă domnul Jean-Jacques Lung e drumul şi cotit,
de tine! Tot de jalea mea pârlit…
(Pavel e îmbrăcat cu paltonul, i se
aruncă fulare, cămăşi, pantofi legaţi PARTEA A DOUA
cu şireturi pe după gât, ochelarii pe
ochi, valize în braţe, cărţi şi umbrele la (A dispărut cu totul harababura de vechituri,
subsuori şi pe unde se mai poate, pălă- rămânând numai patul cazon, masa-birou, cu
ria pe cap.) învelitoare curată, cu flori într-o vază, câteva
CHIŢU: De la solduri…Un batic franţuzesc pentru ne- scaune în faţa perspectivei înalte şi adânci a
vastă-mea! bibliotecii. Voica şterge praful cu o cârpă, Pe-
VOICA: Cum să atingi Parisul cu şcrabii scâlciaţi?…O tra cântă acompaniindu-se la chitară.)
să te întâlneşti cu domnul Molière! Descalţă-te! PETRA: Doi şoareci foarte bleu sau mov,
TUTUNARU: Raportez evenimentul: pierdem vehico- Amici cu ex-martitul Iov,
lul! Răstăvăliţi prin sărăcie,
VOICA: Bagă de seamă ce faci acolo! Dacă plouă, des- Au instalat cu-ales dichis
chizi umbrela! În ceasul-turn la primărie
TACITUS: Luaţi „Istoria relaţiilor agrare din teritoriile Metamorfoza unui vis:
de peste mări şi influenţa lor asupra arhitecturii Prosperă ceasornicărie.
Parisului”! Opt volume!
VOICA: Încotro fără acte şi bani?…(Îi mai îndeasă în Dar a venit un brav motan,
buzunare câteva portofele, apoi, copleşită de Cel mai duios miliţian,
lacrimi...) De lung ce-i drumul…de o viaţă te La gât purtând bijuterie
ştiu tot plecat…Nu rămâne decât să te întorci Ac de cravată bellépoque.
sănătos… Dorea în amănunt să ştie
TUTUNARU: Raportez evenimentul: trebuie să dirijez Cum soarbe cupa cu noroc
circulaţia! (Salută, suflă în fluier, dirijează şi Prospera ceasornicărie.
iese)
IVAN: Aşa e porunca, tăicuşărule, du-te…Când ţi-e dat Vai, ce dactili de epopei
să mori spânzurat, nu mori înecat. Se consumară între ei!
PAVEL: Dacă spui tu, mă duc…Dar unde să mă duc? Fără un fir de vorbărie,
PETRA: Plecaţi, numai plecaţi o dată! Cu atât mai me- Sublimul june eminent,
morabil că nu ştiţi încotro! Făcându-şi sacra datorie,
(Desculţ, în hărmălaia generală, Pavel Desfiinţă cu argument
este împins afară. Numai Ivan rămâne Prospera ceasornicărie.
la masă, cu damigeana dinainte, bea.
De-atunci se-mpiedică buimac

193

Timpul în turn la primărie;
Cât este ora peste veac,
Prosperă ceasornicărie?
(Petra lasă chitara şi apucă o
cârpă de şters praful)
VOICA: Acum pe unde o fi rătăcind?…
PETRA: În trei zile poţi ajunge hăt!…oriunde!
VOICA: Trei zile… (O apucp plânsul) O viaţă de om…
PETRA: Să presupunem că a plecat cu avionul…În-
seamnă să acum admiră Parisul!…Trebuie să
aibă o privire pasionată şi mândră. Ori se
plimbă prin Cartierul Latin…Ori audiază un
curs la Sorbona…
VOICA: Mi-e frică…După atâtea necazuri mari e cu
atât mai greu să înduri un noroc mare…
PETRA: O fi plecat cu trenul…Cum nu are hărnicia
avionului, înseamnă că mon cher professeur
mai străbate…
VOICA: Lung e drumul Parisului…Numai de-ar avea o
fărâmă de mulţumire…Să-l întâlnească pe
domnul Jean-Jacques…Să se plimbe în parc pe
aleea cu crizanteme roşii-roşii…
PETRA: Nici o grijă, se vor întâlni…Se vor plimba braţ
la braţ…Din toate punctele de vedere mon cher
professeur e un titan al perseverenţei…
VOICA: Să se înapoieze de pe drumul Parisului…Ce
sărbătoare o să fie!…Ce mese întinse!…
(Voica iese, prin dreapta, pentru câ-
teva momente)
PETRA: Pe temerarul călător îl vom întâmpina trium-
fal! Cu flori în gară. Nu există prin împrejurimi
nici o gară, dar asta n-o să afecteze cu nimic
fastul primirii.
(Voica revine purtând pe braţe o ro-
chie de mireasă)
VOICA: Te înduri să-mi dai o mână de ajutor?…
PETRA: Nu-mi imaginam…peste puţin timp…vom
juca la nuntă…
(Ajută pe Voica să îmbrace rochia.
Prin stânga, intră Ivan, cu frânghii şi
cu plasa de pescuit pe umăr)
IVAN: Plecăciune, plecăciune!…
VOICA: A!…Mare sperietură, tăicuţule!…Ce mi-ai ră-
sărit o dată cu soarele?
IVAN: Am o arsură la inimă…Cu apă de-o sting, mai
tare mă asupreşte…Să n-o sting, mai amarnic
mă otrăveşte…
VOICA: Nu-i aşa?…Înţelegerea noastră rămâne înţele-
gere…
IVAN: Aşa o fi, dar cine mai ştie…
VOICA: Păi nu statornicisem să ne ţii pirostriile?…
IVAN: Vremea numa’ se face că aşteaptă, mamuşca,
mamuşca…Pe atunci abia mă luasem…
VOICA: Eraţi tare frumoşi amândoi…Tamara cu măr-
gele roşii-roşii la gât. Uşurel-uşurel îţi mijea o
umbră de…
IVAN: Pe toate le schimbă…le pritoceşte vremea…Şi
năravul, şi nevoile, şi bărboiul…
194
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
VOICA: Sfios, Pavel mi-a cumpărat rochia…Dar întâi
voia Parisul, numai Parisul…(O cercetează,
mai mult ruptură decât şesătură) De când ză-
boveşte în dulap…
IVAN: Baba mea s-a dus…Şi eu m-am dus, numa’
soarta s-a îndurat să am de unde mă întoarce…
VOICA: Şi drumul Parisului nu se mai sfârşeşte…
PETRA: Se coase imediat. Câteva mici retuşuri…o fa-
cem nemaipomenită! Rochiile moderne de mi-
reasă sunt scurte. Până aici, la genunchi.
VOICA: Viaţă de femeie…o lungă, o nesfârşit de lungă
aşteptare…
IVAN: Vine furtuna, închină-te cu dreapta… Umbli să
te însori, închină-te cu amândouă mâinile…
PETRA: În definitiv, s-au dus vremurile acelea când
străbunicul tresărea numai zărind glezna stră-
bunicii!
IVAN: Pleci în lume, nu-ţi mai ajung mâinile să te în-
chini…Cât e Volga de mare, şi să nu mă învo-
iască ei pe mine, auzi acolo, pe mine!…să pes-
cuiesc un morun!…Numa’ boieri pe pereţi!
PETRA: Înţeleg, ai vizitat locuri nemaiîntâlnite, ai vă-
zut comori inestimabile în muzee de artă.
IVAN: Un boier strângea în mână cuţitul. Spintecase
gâtul copilului…Oooo…Curgea sânge viu…
Împrejurul meu, o vorbă nu îndrăznea ca-
reva…M-a împins, aşa, deodată, curajul: „Prin-
deţi ucigaşul! Fuge nelegiuitul!” Dar ei… haţ!
De mână, să mi-o smulgă din cot…
PETRA: Formidabil! Cum poate să admire un om şi
să-l cutremure o capodoperă!
IVAN: Să fie la ei, acolo!…Să vânezi pe Volga un mo-
run, asta ispravă împărătească şi slavă ce-
rească!
PETRA: Calcă-ţi pe inimă!…Spune cu toată înflăcăra-
rea că n-ai vânat un morun, doi, zece! Spune că
l-ai capturat pe însuşi împăratul morunilor!
Spune mereu! Repetă la nesfârşit, până o să-ţi
vină să crezi!
IVAN: Eu n-am spus niciodată că racul e peşte, nici n-
am înghiţit amarul. Cum să trăiască omul fără
adevăr?…
VOICA: Îndârjit eşti, n-ai lăsa de la tine o picătură, să
ştii de bine că se dărâmă pământul…
IVAN: Numa’ adevărul ne ocroteşte, mamuşca, numa’
adevărul…
(Soneria muzicală intonează imnul)
VOICA: Vai de mine şi de mine!…Dacă s-a întors Pa-
vel?…Te pomeneşti că n-a uitat să-l invite pe
domnul Jean-Jacques la nuntă…O să mă prindă
cu rochia ruptă…
(Ridicând poalele rochiei, Voica iese
prin dreapta, împingându-l pe Ivan)
PETRA: (priveşte prin uşă) Deocamdată ne vizitează
admiratorul poeţilor!
(Prin stânga intră Cuzea Tutunaru, salută res-
pectuos)
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi permit…

PETRA: Ai loc pe scaun!
TUTUNARU: Tante Voica e acasă?…Mă scuzaţi că în-
drăznesc, dar în cariera mea curajul…(În
sfârşit, se aşază) Omul e liber să fie sau să nu
fie acasă…
PETRA: (strigă:) Avem un foarte distins musafir!
TUTUNARU: Mă scuzaţi cu o întrebare…Acolo…or fi
cu odinea şi disciplina?…
PETRA: (se preface co nu pricepe) Unde?
TUTUNARU: (semn vag) Acolo… departe…
PETRA: À Paris?… Berechet! La Moscova, la Tokyo,
la New-York! Fiecare metropolă cu stilul ei în
materie!
TUTUNARU: Fără, nu se poate! Tata e brutar. Mă tot
orienta cu o zicătoare, aşa, din popor: „ Bă, în-
vaţă meseria mea, băiatule! Fără brutari nu se
poate!” Pe cine să cred?…
(Prin dreapta intră Voica, în vechea ei
rochie de casă.)
VOICA: Ce copil cuminte şi perseverent eşti!…Ai ve-
nit să audiezi cursul…Dar cine ştie cu cine se
plimbă acum braţ la braţ…pe o alee, printre
gladiole…
TUTUNARU: Fericitul domnul profesor!
VOICA: (gazdă bună:) Uitasem că şi tu!…Bată-te să te
bată!…Altfel parcă nici nu-ţi vine să audiezi
cursul. Numaidecât!
(Voica iese prin dreapta. Aşezându-se
lângă masă, Petra face un ghem de
lână; stând pe alt scaun, Tutunaru ţine
sculul)
PETRA: Cu mine să fii sincer!
TUTUNARU: Mă scuzaţi, cel mai activ, cel mai re-
ceptiv, cel mai perceptiv!
PETRA: Te pasionează cu adevărat cursul de arta con-
versaţiei, ori nu găseşti loc mai potrivit…
unde…Aştept! Nu mă obliga să aştept!
TUTUNARU: (ia poziţia drepţi) Mă scuzaţi!…Mai
mult şi mai mult…să fiu sincer…îmi place cum
tante Voica…daţi-mi permisiunea să rapor-
tez…potriveşte cafeaua!
PETRA: Jos! (Tutunaru rămâne stâncă) E un ordin!
(Tutunaru şade) Domnul profesor îşi face pro-
bleme de conştiinţă, se informează în biblio-
tecă, nu închide ochii noapte de noapte, îşi pre-
găteşte cursul, iar amicul nostru Tutunaru Cu-
zea, că altfel nu-ţi pot spune, înşeală buna cre-
dinţă a unui om…E o crimă!
TUTUNARU: (sare panicat în picioare) Crimă?…
Unde?… Când?…
PETRA: Morală!
TUTUNARU: Mă scuzaţi că raportez evenimentul…
PETRA: Jos! Numai cireşii stau în picioare!
TUTUNARU: (se aşază) Mă scuzaţi…dar în cariera
mea semnalizez…controlez…conversez cu
şoferii…Nu ştiu ce l-a trăsnit pe domnul profe-
sor să mă instruiască la culme…Să nu fie
195
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
dispoziţie de la tovarăşul plutonier Căpi-
tanu…ori vreun considerent superior ordo-
nat?…
(Prin dreapta, intră Voica. Aduce pe
tavă cafeaua. Prin stânga apare Emi-
lian Chiţu, ca dimineaţa după spartul
chefului)
VOICA: Fierbinte-fierbinte!
CHIŢU: „Hanul din cireşi” s-a toastat măreţ!
TUTUNARU: La gradul meu, e prea bună!…Mă scu-
zaţi că deranjez…Plec!
PETRA: Şezi locului!
TUTUNARU: Între a deranja şi a nu deranja omul e li-
ber să aleagă…
(Voica îi aşază dinainte, pe masă,
ceşcuţa cu cafea. De câte ori Tutunaru
vrea să o ridice, Petra trage de fir în-
depărtându-i mâna)
CHIŢU: (clătinându-se) S-a aclamat îndelung!…Ovaţii
furtunoase!…
TUTUNARU: Îmi imaginez cum trebuie să fie cafeaua
la Paris!…
VOICA: (răsuflă din adâncul adâncului) Cât de răsco-
litor vorbeşti!…
TUTUNARU: Fericitul tovarăş!
CHIŢU: S-a băut zaibăr în cinstea!…S-a mâncat pas-
tramă cu mămăligă în onoarea!…Aplauze pre-
lungite, urale puternice într-o atmosferă de fi-
erbinte însufleţire!
VOICA: Ce copii buni şi inimoşi sunteţi!
CHIŢU: După atâtea ovaţii vii şi însufleţite, coană Vo-
ica, strict confidenţio…confidenţio…avem de
planificat o afacere…
(Iese prin dreapta, prăbuşit pe umărul Voicăi)
PETRA: Ca unui cursant perseverent, ce părere îţi face,
hai să-i spun directorul?…
TUTUNARU: Două nopţi şi o zi, chef intensiv la „Ha-
nul din cireşi”, până s-a certat în profunzime cu
inspectorul…Tocmai îmi terminam ron-
dul…Să opreşti camioanele...să conversezi cu
şoferii conform artei…Hai să cercetez ce mai
face şcoala, să mai verific dependinţele cu dis-
ciplina…În cabinetul directorial…scandal!
PETRA: Interesant!
TUTUNARU: Tocmai se aruncau din două direcţii
preţioase indicaţii.
(Prin dreapta, intră Voica şi Emilian Chiţu)
CHIŢU: Am planificat afacerea!
VOICA: Numai cu ochii, să nu atingeţi cu mâna!…
TUTUNARU: (în sfârşit, reuşeşte să apuce ceşcuţa cu
cafea) Îmi permit curajul să vă mulţumesc! (Dă
brusc peste cap ceaşca şi se frige. Aleargă, gă-
seşte apă să se răcorească. Trage o înghiţitură
dintr-un vaz cu flori)
VOICA: Pentru tine mă silesc! Îi faci numai bucurii
domnului profesor.
(Voica iese ducând tablaua cu ceşcuţa)

CHIŢU: (îl pufneşte râsul, şi râde, şi râde) Moş Ci-
reaşă la Paris!
PETRA: Eşti bine dispus! Absolut sigur, domnul profe-
sor vizitează Parisul.
CHIŢU: Prostii!
TUTUNARU: Mă scuzaţi că întreb: de când o convin-
gere absolută a fost înscrisă în patrimoniul
naţional al prostiei?
CHIŢU: Moş Paris la cireşe! Iar acolo ce face mai în-
tâi?… Bate bulevardele…ori citeşte toate ro-
manele în cinci minute?
(Intră Corneliu Tacitus, cu vitejia de după
chef)
TACITUS: Cetăţeni! Cultura e cultură, învăţaţi de la
mine acest aforism!
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: Rafturi peste rafturi urcă şi urcă, nu se mai
sfârşeşte, cultura!
CHIŢU: Suntem doi admiratori fierbinţi!…În conse-
cinţă, am planificat să medităm în hanul…în lo-
calul predispus reculegerii!
PETRA: Dacă voi confundaţi localul cu biblioteca, per-
fect, nu mă alungă nimeni pe uşă. Plec eu!
TUTUNARU: Mă scuzaţi cu un răspuns: eu cred că
domnul profesor întâi citeşte toate romanele şi
mai apoi verifică bulevardele! Îmi permit cura-
jul să vă salut!
(Petra şi Cuzea Tutunaru ies.)
CHIŢU: M-am zbătut… A fost omeneşte, supraome-
neşte de greu… să smulg aprobările!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un diplomat veri-
tabil! Ce a dispus baba?
CHIŢU: Numai promisiuni verbale!
TACITUS: Datorită mie se lăfăie peste lumea întreagă
Imperiul Roman! Să-mi scoţi creaţia de unde a
dosit-o moşneagul, altfel vă acuz pe amândoi
că îmi sabotaţi celebritatea, mizerabililor!
(Emilian Chiţu aduce o scară dublă. O
aşază şi urcă. Se lasă pradă extazului)
CHIŢU: De la înălţime, altele-s dimensiunile!…Câtă
zare deasupra umanităţii!…De la Homer la Pa-
ris, numai piscuri!
TACITUS: Sus e locul meu!
CHIŢU: Râuri…fluvii…oceane de cărţi! Mii şi mii de
volume cu litere de bronz! Nici Banca Mondi-
ală nu depozitează atâta aur!… Eu…ieraţi-mă
că mă angajez oratorul vastităţii mele… la ce
gabarit vă apar?
TACITUS: Jos de pe scara mea ierarhică!
(Emilian Chiţu e capabil să execute
cele mai dificile acrobaţii. Se agaţă de
o carte, reuşeşte să o smulgă din raft)
CHIŢU: Am descoperit pe Corneliu Tacitus! Cine-s eu?
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un director descur-
căreţ!
CHIŢU: (coboară de pe scară) Răpesc genialului o îm-
brăţişare!…Printr-un singur contact mă con-
damnaţi la fericire! (Urcă pe scară.)
196
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un speculant fe-
roce!
CHIŢU: Ce doctrină despre viaţă?…Ce clarviziune
despre lume?…Ce privilegii ocupă istoria în
gândirea neasemuitului savant şi, iertaţi-mă că
îndrăznesc, tovarăş Corneliu Tacitus?
TACITUS: Aprob întrebările!
CHIŢU: Să-mi ospătez pe săturate sufletul!…Să-mi
înalţ cunoştinţele!…
TACITUS: Nu aprob amânările!
CHIŢU: (răsfoieşte cartea) Gigantesc vă exprimaţi!
TACITUS: Sunt un inspector pe o palmă de pământ, re-
cunosc… Dar cu talentul meu am inventat un
imperiu minunat, consemnează-ţi, un imperiu
internaţional, ba şi mai şi, am avut plăcerea cu
propria mână să-i caligrafiez istoria!
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: Priveşte! Mână de erou, mână inspirată,
mână atotputernică!
CHIŢU: Piramidal vă exprimaţi!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti cel mai atroce in-
competent!
CHIŢU: Ascultă aici:„Faţă de sclavi, autorul „Istorii-
lor” a avut o altitudine…atitudine de nedes-
minţit dispreţ…”
TACITUS: Dă-mi creaţia!
CHIŢU: De ce mi se interzice să fiu intelec-
tual?…Vreau să citesc! „Atitudinea… altitudi-
nea istoricului nu are nevoie de comentarii: el
nu se întreabă de ce s-a revoltat sclavimea ţără-
noasă şi fioroasă, ci se bucură că revolta ei a
fost probuşită… înăbuşită.”
TACITUS: Dă-mi capodopera!
CHIŢU: Stai să înţeleg!…
TACITUS: Dă-mi eternitatea!
CHIŢU: Cine sunt sclavii?…Te bucuri, ai?, că revolta
lor…aspiraţia lor spre progres mutual a fost
înăbuşită?
TACITUS: Înfurie-mă! Să se dezlănţuie în mine stilul
de muncă urlando-boxando-pumnesc!
CHIŢU: Ce scrie aici?…„Student intrus… studiu intro-
ductiv”. Cum că adică istoricul…(Şi arată acu-
zator cu degetul) nu mai are nevoie de comen-
tarii. Se recunoaşte sus şi tare de pe ce poziţii
tratezi poporul muncitor!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un turbat!
CHIŢU: Decadent te exprimi!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un ranchiunos!
CHIŢU: Retrograd te exprimi!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti o fiară neagră în
cerul gurii!
CHIŢU: Sclavagist te exprimi!
TACITUS: Insulţi gloria mea, insulţi umanitatea!
CHIŢU: Moş Cireaşă te-a buchisit, moş Cireaşă numai
de frică şi-a ţinut gura. Să ajungă terfelogul di-
naintea cui trebuie!…La serviciul de cadre cu
cărţoiul!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un satrap veninos!

CHIŢU: Începi să mă linguşeşti!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un monstru!…un
infam!
CHIŢU: Mă onorează! Îmi dai sentimentul tonic de a fi
contemporanul epocii mele!
TACITUS: Dă-mi istoria!
CHIŢU: Pe cine vei propune la o promovare?…Merite
excepţionale la calităţi colosale!
TACITUS: Imperiul meu!
CHIŢU: Iată-mă cel mai mare inspector dintre inspec-
torii mari!
TACITUS: În ruptul capului!
CHIŢU: Propune-mă spontan!
TACITUS: Nu admit!
CHIŢU: Susţine-mă cu ardoare!
TACITUS: Nu accept!
CHIŢU: Promovează-mă dezinteresat!
TACITUS: Nu consimt!
CHIŢU: Admite cele mai umane condiţii dintre con-
diţiile umane!
TACITUS: Nu îngădui!
CHIŢU: Fii deştept!
TACITUS: Nu aprob!
CHIŢU: Fac opera să dispară! O îngrop sub ceaunul cu
borş!
TACITUS: E a mea! Numai a mea! Apaţine umanităţii!
CHIŢU: Război total!
TACITUS: Eşti un director!
CHIŢU: Eşti un inspector!
(Intră, panicaţi, Petra, Voica, Cuzea Tutu-
naru cu fluierul în gură)
PETRA: Război ca la uşa cortului!...Ceartă cu bătaie
pedagogică!...
VOICA: Vai de mine şi de mine!...Aici, de faţă cu bi-
blioteca? (Izbucneşte în plâns şi iese)
TACITUS: Mă adresez justiţiei iminente!...Asta-i rapt
ilegal de capodopere complete!
PETRA: Eu vă arestez, eu vă anchetez...
TUTUNARU: În numele, intitulate corect „Asociaţia
prietenilor tovarăşului Doctor în toate doctora-
tele”, mâinile sus!
TACITUS: Hoţul de cărţi!
PETRA: Aţi speriat „Hanul din cireşi” cu benchetuiala!
Acum, la culcare cu voi, obosiţilor!
CHIŢU: Aşa capodoperă, aşa inspector!
TACITUS: Asta-i delapidare de nemurirea mea!
CHIŢU: Dar până când o să-i mai tolerăm lui Cornelius
Tacitus să imbecilizeze umanitatea cu inepţii
sclavagiste?
PETRA: (scutură scara) Cu mine nu discuţi în contra-
dictoriu! Eu dispun aici, am preluat co-
manda!...Cartea!
CHIŢU: Aşa inspector, aşa terfelog!
PETRA: (răsfoieşte cartea) Un istoric, de altfel notoriu,
de când stârneşte atâtea patimi?
TACITUS: Încă o dată mi se confirmă gloria!
PETRA: Eu nu sunt de aceeaşi părere...
197
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
TACITUS: PROVOCARE Către toate Academiile
greco-romane, franco-bulgare, istro-române!
Să mă primească membru titular, total, totalitar,
altfel fac abuz de celebritatea şi reputaţia mea!
PETRA: Vă servesc o veste neplăcută...Istoricul în liti-
giu a trăit cu mii de ani în urmă!...Nu văd să
existe vreo legătură între Publius Cornelius Ta-
citus, ilustru contemporan cu împăratul Tra-
ian...şi Corneliu Tacitus al nostru, inspectorul
şcolar contemporan cu directorul Emilian
Chiţu...cu tante Voica...cu agitatul sergent-ma-
jor...
TUTUNARU: Scuzaţi că îmi permit curajul: contem-
poran cu domnul profesor doctor moş Cireaşă!
TACITUS: Câte şarlatanii este obligat să suporte un sa-
vant!...Decât să mă huliţi cu acreală, mai bine
braconierul mi-ar servi un borş acru.
CHIŢU: Ganster de ştiinţă!
TACITUS: În funcţia de director, întotdeauna te dove-
deşti un potlogar neinformat.
CHIŢU: (ţipă) Mă schilodeşte inspectorul!
TACITUS: Întotdeauna te dovedeşti un impostor!
CHIŢU: Mă omoară genocidul!
PETRA: Evacuarea!...În paie ude cu voi!
TUTUNARU: Mâinile sus!
(Intră Pavel, cu hainele curgând, împovărat de
bagaje; toţi împietresc)
PAVEL: Îmi pare nespus de rău că vă deran-
jez...Citiţi...Ce citiţi?
(Se prăbuşeşte; toţi se năpustesc să-l scoată de
sub bagaje şi să-l întindă pe pat)
PETRA: Tante Voica, tante Voica!...
VOICA: (Intră, nu-i vine să creadă, dă în panică) Vai
de capul meu...Moş Ivan, moş Ivan...Se prăpă-
deşte domnul profesor...
PETRA: Fuga mare după Ivan!
TUTUNARU: Fuga marş, Tutunarule! Am înţeles!
Atunci ce mai stai? Nu mai stau!
(Salută şi iese; îl urmează Chiţu cu scara pe un
umăr şi revine)
VOICA: (plânge în hohote) Nici pe domnul Jean-Ja-
ques nu l-ai invitat...nici vreme să-mi cârpesc
rochia n-am avut...
PETRA: Înţeleg...s-a întors...Fericirea se suportă mai
greu decât nenorocirea...
TACITUS: Tocmai vă sărbătoream cucerirea Parisului,
ceea ce germanii nu au reuşit în Primul mare
război!... Ne găseam în acea debandadă când
înflăcărarea atinge criza majoră...
PAVEL: „De la solduri, un batic franţuzesc pentr Mă-
rioara, nevastă-mea...”
CHIŢU: Vă solicitasem cu tot respectul.
PAVEL: „O să te întâlneşti cu domnul Molière... Des-
calţă-te!”
PETRA: Prişniţă cu spirt!
VOICA: În dulap! (Îi dă cheile) Nu-l confunda cu da-
migeana cu votcă!

PAVEL: „Îmi pare nespus de rău că vă deranjez...Mi s-
a recomandat să îl cunosc personal pe tovarăşul
Zdrapciu...”
PETRA: De spirt, nici pomeneală! (Aduce în braţe da-
migeana)
PAVEL: „Din Gara de Nord vagon direct...”
VOICA: Vai de mine şi de mine, porţiile lui Ivan?...
PETRA: Ce-o fi bun pentru frecţii interioare, o fi bun şi
pentru o frunte de om.
PAVEL: „Nu vă supăraţi, eu călătoresc la Paris...”
(Petra forţează valizele; se revarsă albituri
măcinate de vreme)
PETRA: Numai zdrenţe...numai rupturi...(Aşază o com-
presă pe fruntea profesorului)
PAVEL: „Ce ne pasă nouă...Te caută baba în scutece
negre pe acasă şi dumneata umbli, tăicuţule, de
frunza lelii pe coclauri...Înnozi câinii de
coadă...”
PETRA: Mon cher professeur...o pernă sub cap...(Îi
aşază un eanc de cărţi) A adormit...
VOICA: Ai ajuns acasă...Aici e bine...O să-mi cârpesc
rochia...
PETRA: Din câte şi-a imaginat mon professeur...vise
mari, fără saţiu...nimic nu i s-a împlinit...Nici o
minune pe drumul Parisului...numai povârnişul
platitudinii...Ceva...undeva...s-a frânt...Ce
emai tare într-un lanţ decât veriga slabă?...
VOICA: Cu atât mai rău pentru Paris. O să rânduim
alai...
PETRA: A plătit cu cerul şi cu pământul un pumn de
apă, dar pe cât a săpat şi a căutat pe atât s-a cu-
fundat...
VOICA: O să împodobim bradul de ginere...O să-l în-
figem într-o pâine mare...O să-l jucăm...
PETRA: Fiecare îşi are un Paris al lui...Din păcate, în
ploaie şi ceaţă, al meu era mai mult decât ne-
plăcut...Răceală, umezeală de nesuferit, igra-
sie... Palatul Luvru, în stare de asediu... Poliţia
controla, percheziţiona. De necrezut...Un de-
ment spintecase „Mona Lisa” cu satârul de mă-
celărie...Toate ziarele se întreceau să reproducă
masacrul...
VOICA: Pentru ce dărâmi o mântuire?... Nu înţelegi?...
O mântuire...o scăpare...
PETRA: Cu pioşenie...cu frică mă apropiam de mor-
mântul poetului... Ceea ce vedeam era straniu...
Un vechi mormânt copleşit de violete... Mi-l
imaginam dedesupt pe Baudelaire frumos...
Doamne, la ce profanare m-a împins piaza rea...
Să mângâi catifeaua florală a odăjdiei, atât, să
mângâi o violetă dintre miile de violete...
TACITUS: Numai de pozne te-ai ţinut la Paris!
CHIŢU: Notez, notez!
PETRA: N-aş mai ajuns clipa când am întins
mâna...Imbecilii! Înveliseră mormântul într-o
blană jigărită, cu marca fabricii cât mai la ve-
dere. Violete absurde, trenţe de plastic... re-
clamă pentru huse pe mormântul cel mai
198
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
disperat... Sub epiderma degetelor s-a cutremu-
rat Parisul... Pe cât părea, pe atât a rămas numai
praful de pe tobă şi pulberea din sobă...S-a nă-
ruit Parisul gonflat cu iluzii...
TACITUS: Recunoşti că ai declanşat o catastrofă?
CHIŢU: Plan de măsuri disciplinare!
PETRA: Din toată grandoarea bulevardelor... a muzee-
lor... a arcurilor de triumf... a bazilicelor... a
cartierului latin... a poeţilor, filozofilor... a re-
voluţiilor m-am ales c-un batic demodat... o ve-
chitură de la solduri...(Trage violent de batic)
Mi-e frică de Parisul acela...E fals...
TACITUS: Recunoşti? L-ai transformat în ruine sau
nu?
PETRA: E oribil...e îngrozitor...
CHIţU: Fapt evident! O să recunoască la ancheta comi-
siei pedagocice.
PETRA: L-am distrus...L-am smuls din inima mea,
dacă asta vă face plăcere! Nu vreau decât să
dansez! (Cântă, roteşte chitara) Doar am dărâ-
mat Parisul! Merit un chef de consolare cu şam-
panie şi dans!
VOICA: Aici e un om pe patul de suferinţă...
PETRA: Mon cher professeur...(Îi controlează pulsul,
inima) Domnule profesor, ce înseamnă gluma
asta?...Vă rog...Fără panică, fără bocete, fără
disperare... Domnul profesor a murit.
VOICA: (plânge cu fruntea pe un colţ al patului)
Vai...vai...moşule...moşule...nunta noas-
tră...(Spre Petra, scrâşnit) L-ai ucis cu minciu-
nile tale.
CHIŢU: Cuvântul a fost rostit: l-ai ucis!
TACITUS: Eram de faţă când s-a comis asasinatul.
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: Recunoaşte ce e de recunoscut!
CHIŢU: Asumă-ţi odioasa crimă! Recunoaşte-ţi preme-
ditarea!
TACITUS: Ucigaşo!
CHIŢU: Criminalo!
PETRA: (îngenuncheată, strigă din răsputeri) N-am
rostit altceva decât numele adevărului...
Intră Ivan şi Cuzea Tutunaru)
TACITUS: Întristată adunare... Brusc şi în condiţii de
revoluţionară violenţă, a pornit pe drumul Pari-
sului şi a ajuns în veşnicie un temerar şi grăbit
călător. Vă recomand ca amintirea pedagocicu-
lui său suflet să rămână de-a pururi vie până la
noi dispoziţii.
CHIŢU: Funebru vă exprimaţi!
(Cuzea Tutunaru salută marţial şi iese)
IVAN: Tătucule...Ce nelegiuire ţi-a pricinuit lumea asta
netrebnică, drăguţule?...
VOICA: S-a dus pe calea neîntoarsă tăicuţul nostru...
IVAN: (se apropie de pat) La soare şi la moarte nu te
poţi uita fără să clipeşti...
VOICA: Cu barba ca o vântoaie, tu sameni cu Dumne-
zeu, Ivane... Mare-i puterea nenorocirii, multe-
s răutăţile. Îmblânzeşte-le, tăicuţule...

Mărturiseşte-te, cum ai petrecut la Moscova?...
Tătucul profesor te ascultă... se bucură pentru
tine...
IVAN: N-am încumetare, mamuşca...Asta-i casă din
acelea şa te închini adevărului...
VOICA: Aşa să fie, numai spune, ce vezi dinaintea
ochilor?...
IVAN: Odihnească-l Dumnezeu în pace...
VOICA: Atunci la atâta-i bun adevărul, să fie o nedrep-
tate mai mult pe lume, să ne joace viaţa la zaruri
şi uite, să ne omoare...
IVAN: Rău mă doare sufletul, babuşca, amarnic mă
doare...
VIOCA: Ba să te năpăstuiască până o să te vindeci!...
IVAN: Oropsitul şi prigonitul de mine...Ai visat votcă,
în vis bea-o!...
VOICA: Cinsteşte-te, Ivane, îndrăzneşte!...(Îi toarnă în
cană, Ivan bea)
IVAN: Să-mi ierte mie învăţaţii...
VOICA: (îi toarnă mereu) Omeneşte-te, nu te sfii!...
IVAN: (îşi freacă obrajii cu barba) Dogorile, ma-
muşca, dogorile, babuşca!...
VOICA: Fii cine te ştii, dovedeşte-te Ivan cel adevă-
rat!...
IVAN: Dacă-i vorba pe viaţă şi pe moarte, apoi n-are
pereche Ivan, fac pământul cer şi cerul pă-
mânt...Nu-ţi pune mintea, zău...N-o să le
ajungă sfinţilor mâinile să se crucească de câte
minuni am văzut şi pe toate le-am biruit!...
VOICA: Spune, Ivane, spune!...
IVAN: Iertaţi mie...Mai întâi şi întâi...Am întâlnit mai
întâi o cetate cu nişte ziduri de piatră roşie cum
e amurgul toamna în ostroave...
VOICA: Şi în poarta împărătească cine te aştepta?...
IVAN: Soarta ştie?...
VOICA: Un flăcău voinic...
IVAN: Voinic să fie...
VOICA: Aşa, aşa!...Te-a întâmpinat un flăcău voinic,
un flăcău frumos...Şi cum îl chema pe numele
lui?
IVAN: Bucuria vederii...A uitat să-mi spună...(Îşi
freacă obrajii cu barba) Foc mare, babuşca,
mare foc!...
VOICA: (răsfoieşte o carte) Poate Vladimir Maia-
kovski, în gura mare, marşul pe stângul... Poate
Serghei Esenin, pe urzici, roua stă ochioasă, mă
aţine-n drum salcia pletoasă...
IVAN: Bată-l norocul să-l bată!...Şi eu minte proastă,
ţarul Esenin era!...Ca pe un boier la poarta ce-
tăţii m-a întâmpinat...Şi uite aşa ne-am îm-
brăţişat...Şi aşa i-am strigat...(Cade în genunchi
lângă pat) Tăicuţul m-a trimis, tăicuţule, tă-
icuţule...
(Intră Cuzea Tutunaru, împarte un buchet mare
de flori, păstrându-şi câteva fire)
TUTUNARU: Raportez evenimentul: localitatea lăcri-
mează...toate forurile mobilizate în stare de
consternare...(Salută şi iese)
199
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
VOICA: În casele mari, în palate...Cum a fost?
IVAN: (bea mereu şi prinde curaj) Minunea minuni-
lor...Lanuri de secară...Munţi de piatră...Valuri
de mări...Brazii taigalei...În rame! Şi boieri în
şube de samur, şi toţi mă întrebau „Cum o mai
duce tătucul profesor, măi Ivane, măi?”
VOICA: Fără sfială, Ivane, fără sfială!...
(Petra ciupeşte din când î când corzile chitarei)
IVAN: Î povesteam drăguţului de plopii din os-
troave...Şi ce mai plângea ţarul de mila plopilor
că-i scutură vântul...că-i înneacă zăporul când
puhoieşte...De, zicea şi lăcrima tot luminăţia-
sa, soartă amară de plop, iarna îngheţ, vara...
TACITUS: Fum de la ceaunul cu borş!
CHIŢU: Notez, notez!
VOICA: Ai petrecut cum nu se poate mai bine...
IVAN: La porunca ţarului...chiar blagorodnicia-sa ţarul
Esenin era, ce de-a herghelii focoase, ce de-a
herghelii tocma’ vrednice să zdrobească stru-
gurii în zăcătoare se înhămau cu frâie de mă-
tase, cu zăbale de argint şi clopoţei plini de găr-
găuni la o mie de caleşti...şi unde nu s-au încăr-
cat râdvanele cu jupânese tot una mai ferecată
în giuvaere ca alta...şi boieri numa’ găitane şi
mundire cu stele de purpură lângă luceferi mân-
zeşti, şi dii!, zmeilor, dii!, apucaţilor, au dat
semne de plecare surugiii plesnind harapnice şi
au rupt-o năvală prin porţile împărăteşti...la
fugă şi la fugă...altfel nu era chip...şi cânta
arama în clopotele Moscovei...potop de glasuri
viersuia orise molcomea, se împletea în strigăt
mare ori se risipea ca puful...până s-o arătat la
capătul vederii Volga lăudaţa...Volga binecu-
vântată, când „Unde eşti, Ivane, să ne arăţi ce
poţi!” mi-a aruncat ţarul strigare grozavă...şi eu
n-am trândăvit la multă chibzuială, ba am ni-
merit cu multă dibăcie şi cu ajutorinţa lui sân’
Petru, starostele pescarilor, cum spun, am bro-
dit morunul cel mai nâzdrăvan, mare cât o zi de
la cântători până în deseară...şi l-am vrăjit în
plase de faţă cu tot soborul până la ţărm taman
în gura unei păduri cu plopii verzi, verzi, verde
de Paris de verzi, Hristos mi-e martor, cum zic,
„Haraşo, tăicuţule!”, mi-o căzut ţarul în
braţe...că ţarul esenin era...
VOICA: Cu haraşo, ai grijă mare, să nu fi fost ţarul Ma-
iacovski...
IVAN: Fie cum ţi-e voia...şi mă sărutau amândoi pe
obraji, fiecare pe câte o parte, şi le săreau ca toţi
dracii degetele pe armonici, nemernicele de ar-
monici, şi uite aşa s-o făcut dreptate pe faţa pă-
mântului, că vântul zvârlea în barba mea cu
stepe de pelin şi boierii cu sorcove de porumbei
şi dimpreună mă îndestulau cu votcă...şi încă
nouă stacane...şi încă nouăzeci şi nouă...şi să nu
crezi, Ivan întinerea, în inimă îmi cânta un taraf
de greieri desculţi şi mă blagosloveau jupâne-
sele „Zvântă-le, tăicuţule, cinste pentru

osteneală!” şi o ţineau într-o chiuitură ca la gu-
leai împărătesc...
VOICA: (rugătoare, spre Petra) Spune tot...Nu-i aşa că
Parisul este ce este...Atâta îngăduinţă merită
sufletul unui om bun...
PETRA: (ridică din umeri, acesta e jocul) Ce să mai
vorbesc despre albastrul de paradis al Senei?...
VOICA: Străduieşte-te...
PETRA: L-au copleşit cu laude pictorii şi poeţii...Dar
mai superbe decât palatele, la Paris sunt feme-
ile...Bărbaţi eleganţi te urmăresc multă vreme
cu ochii...E o încântare să te simţi admirată...
VOICA: Şi domnul Jean-Jeaques?...
PETRA: Bineînţeles...se plimbă singuratic printre gla-
diole...
VOICA: Roşii, roşii!
IVAN: Pe unde eşti, tăicuţule, sunt eu, Ivan!...Cât e apa
de mare pescuiesc morunul şi are Volga izvoare
înfipte în veşnicie şi le călătoreşte...le tot călă-
toreşte spre alte hotare şi-i bogată în gârle şi
plăvii câtă pănuşiţă în stepă şi fericeşte neamuri
de peşti cât e pelin pe pământ şi zodii în ce-
ruri...să vezi şi să nu crezi...boiereşte venim
amândoi la mal, el cu mine, eu cu el, cel mai
năzdrăvan, împăratul morunilor, în sus de un
ostrov cu sălcii şi-mi tremură barba de bucurie
şi sufletul meu ştie că minunea vine de la bună-
tatea lui Dumnezeu şi de la tăicuţul ca un semn
de tămăduire...cum zic...ale naibii ce mai
zboară gâştele, deasupra, în lumină...şi cocorii
albi ca nişte ştergare pentru ochi, dimineaţa, şi
bâtlanii şi lebedele şi pescăruşii scriu pe cer nu-
mele sfinţeniei şi pe-al tătucului, hai, împărate,
să te dau la apă, să ne bucurăm, sărăcuţii de noi,
tu de milostenia mea, eu de milostenia ta, uite,
să ne dobândim vieţile, că tare neajutoraţi sun-
tem, tu eşti morunul, eu sunt Ivan... şi puterea
noastră stă în iertare şi cugetele noastre nu vor
să ştie nici de ură, nici de răutate, dacă facem
plecăciuni, apoi numa’ izbăvirii ne închi-
năm...şi sălciile, de verzi ce se despletesc peste
ţărmuri, zău că-s rupte din ostroavele raiu-
lui...şi de năravul meu cu morunul ce să mai po-
vestesc, numa’ dinaintea lui simt în suflet mân-
gâierea că mă înalţ în dreapta lui Dumne-
zeu...tare-i frumos pe Volga la o întrecere cu
împăratul morunilor...
VOICA: Îndrăzniţi cu o vorbă...A îndurat prea multe
jigniri, ce să mă mai gândesc la toate nedrep-
tăţile...
TACITUS: Au trecut, aparţin trecutului negru, istoriei!
VOICA: Merită un cuvânt bun...
CHIŢU: Uite, florile astea ca omagii din partea mea, a
tovarăşului, care mă îndatorează cu o inspecţie,
şi a altor oameni cinstiţi.
TACITUS: În funcţia de director, consemnează-ţi, eşti
un troglodit nerecunoscător!
CHIŢU: Notez caligrafic, notez ortografic!
200
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
TACITUS: Cum ţi-ai permis mojicia să nu aplici moda
oraşelor înfrăţite?
CHIŢU: Diplomatic vă exprimaţi!
TACITUS: Păstrând proporţiile aritmetice, ce era dacă
îţi fraternizai comuna, sau cel puţin o depen-
dinţă în deplină agresiune culturală...cu vreo
stăduţă, cu vreun colţ de masă dintr-o cafenea
pariziană? Am pus degetul pe rană?
CHIŢU: Primiţi mărturia celei mai mustrătoare autocri-
tici dintre criticile mustrătoare...
TACITUS: Cel puţin înfrăţeai comuna ta fără stele dea-
supra capului cu comuna din Paris, cea mai
constelată!
CHIŢU: Istoric vă exprimaţi!
TACITUS: Te acuz de bilanţul tuturor jignirilor în con-
tul...în contul cui? În sfârşit, puteai să nu ratezi
un loc în dreptul internaţional pentru o retri-
buţie de matematician local.
CHIŢU: Cu câtă artă contabilă vă exprimaţi!
(Sprijiniţi unul în celălalt, Corneliu Tacitus şi
Emilian Chiţu, se prăbuşesc într-un fotoliu,
beţi, adormind în poziţii cât mai inconfortabile
cu putinţă)
IVAN: Haraşo, tăicuşorule, să mă spovedesc de toată
întâmplarea de călător, că asta era osânda mea,
sufleţelule, să vânez o groază de mo-
runi...oho...fierbea Volga de-a împrejurul cât o
cuprindeam sub sprâncene...înflorea în
spume...se împlinea de rodul apelor ca de un
har...zău că era grozav, trăgeam cu nădejde la
năvoade, trântă amarnică cu nălucile din adân-
curi, prin preajma unui crâng...de ziceam că
abia, abia îl fulguise un măciniş de zăpadă ză-
păcită, aşa de albe plecăciuni făceau mestecenii
deasupra poleielii de sticlă curgătoare şi pole-
iala foşnea dedesuptul mestecenilor...pe când
bezmeticii desfundau cu boturile măruntaiele
apelor şi-şi fulgerau spinările...şi uite aşa chiu-
iam...şi tot pe atât mă măsuram cu nişte lighi-
oaie ca acelea, neştiutoare de trândăveală...cum
zic...nu-mi păsa de cine frângea pe cine, numa’
să guste cineva biruinţa şi să o soarbă până la
capăt...ehe...ştiau zburdalnicii că eu sunt Ivan şi
Ivan ştia că nebunaticii mă încercau în harţă
cinstită şi fără de vicleşug...să vezi şi să nu
crezi...îndestul am izbândit, doamne preasfinte,
şi spre laudă, ce de-a votcă am zvântat cu tova-
răşii de meşteşug...ba încă pofteau să le rămân
staroste, de vrednic ce mă arătam...păi...la ro-
botă ca la robotă, dar în stacane pe toţi îi dove-
deam...ţi-i-ai sănătoşi...că mii de năvodari am
trântit la pământ, iertaţi fie pentru numele mare
al Volgăi...drăguţii de ei...mânca-i-ar noro-
cul...să fi auzit cum râul cel fără început şi
sfârşit al vânturilor făcea mestecenii să cânte
dimpreună cu balalaicele şi rusoaicele...de ju-
cau peştii în Volga de cheful nostru...
(Pavel saltă în capul oaselor)

VOICA: Nu mai pot...Mi se taie picioarele...(Petra sare
să o sprijine) Sunt frântă...
PETRA: Puţin curaj, hai, curaj...
VOICA: Îţi trebuie mult pentru puţin...Nu s-a întors ni-
meni...De aici pleacă şi pe aici trec toate dru-
murile, oridincotro şi spre oriunde, dar nu se
sfârşeşte nici unul...Biblioteca asta mi-e mar-
toră, întreab-o şi o să-ţi confirme...
PAVEL: Ce citiţi?...Ce citiţi?...
IVAN: Tăicuşorule...De vai şi amarul nostru te-ai îndu-
rat...De jalea noastră ai înviat...(Dă peste cap o
cană cu votcă şi-şi freacă obrajii cu barba)
PAVEL: Te auzeam, frate...Mă rătăcisem în pus-
tiu...dincolo de lume...undeva...Dar te au-
zeam...
(Intră Cuzea Tutunaru încărcat sub cât mai
multe coroane de flori, jerbe)
TUTUNARU: Raportez evenimentele: forurile întru-
nite în adunări speciale au decis să întocmească
dosare pentru inventarierea tuturor condo-
leanţelor.
IVAN: Treci la catastif stacanele mele!...Praf le fac cu
tăicuşorul de gât!...
(Cuzea Tutunaru scapă florile, salută şi iese în
fugă)
PAVEL: Îngăduie, fratele meu de suflet...
IVAN: Îngădui...
(Pavel se îmbrăţişează cu Ivan; ajutată de Pe-
tra, Voica cârpeŞte la vechea rochie de mi-
reasă)
PAVEL: Să mai vedem ostroavele...Cunosc o putere ce
vine din ape când aburesc, ne dă la toţi, ne întăreşte pe
toţi,fără osebire...
IVAN: O să vâslim, tăicuşorule...
PAVEL: O luăm printre sălcii până ne afundăm în co-
tloane cu păpurişuri. Numai de acolo se aude cu limpe-
zime cum trece toamna peste lume şi vremea peste
noi...Şi o să tăcem amândoi şi o să ne spunem durerile
cu tăcerea şi o să ne tămăduim...
IVAN: O să ne tămăduim, noi să nu ne tămăduim?...În-
găduie să vâslim tot mai departe, până în ostroavele Pa-
risului, nici c-o să ne lăsăm!...
PAVEL: O dorinţă am...Să-mi povesteşti încă o dată
cum a fost...
IVAN: (mai dă peste cap o cană cu votcă din dami-
geană) Cum ţi-i voia, tăicuşorule, cum ţi-i voia...ce de-
a moruni am vânat, doamne fereşte, nu s-a mai pomenit
în veac atâta rod...comori peste comori...că nu-i totul pe
noroc, totu-i pe vrednicie...cum zice Ivan...de aceea am
robit la vâsle o viaţă de om şi m-am întărit în inimă, să
prind pe dreptatea mea un morun, acolo, pe Don şi n-a
spus nimeni că-s bătrân şi prost...ba să avem iertă-
ciune...eram verde ca frunza la învierea primăverii şi pe
ţărmuri se îmbulzea norod negură să-mi iscodească
meşteşugul...pescari de seamă din patru laturi ale pă-
mântului, flăcăi de pe Don, măjari cu faimă de pe Lena,
barcagii de pe Enisei sugeau cu mirare din lulea şi cu
înfiorare de cinste mare...aşa-i...din cine se cuvenea
201
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
nimeni nu lipsea, ţarul Cehov, neprihănitul, se ţinea îm-
brăţişat cu drăguţul de el ţarul Gogol, d-apoi ţarul Tol-
stoi uite aşa se clătina, barbă în barbă, să vezi şi să nu
crezi, cu ţarul Maiakovski înarmat până în dinţi cu po-
ezii...ce mai vorbă...poporul dimpreună cu împăraţii...
oho...de cum am scos la mal întâiul morun, ţine-te săr-
bătoare, unde nu s-a pornit poporul să-mi strige în gura
mare că eu nu eram Ivan, eu eram ţarul Ivan... chiar
aşa... blagorodnicia-sa ţarul pescarilor Ivan...nici mai
încolo, nici mai încoace...de-mi şiroia barba de lacrimi
aşa mă proslăveau şi gândul meu mă ducea spre însoţi-
torii de o viaţă, la împărţitorii cu binele şi părtaşii cu
răul, la tine, tăicuşorule, fir-ai sănătos pe cât eşti de ini-
mos, la la tine, mamuşca, Dumnezeu să te ţină ca piatra,
că ne trebuieşti, şi ar mai fi una, de să rămână în pomel-
nicul oamenilor, de-a pururi să se veselească în hohote:
la câte stacane le-am venit de hac n-are Dumnezeu
frunză verde ori Donul atâta votcă, nici maica Rusia
clopote în veac să mă pomenească!
PAVEL: Mare bucurie, Ivane, mare bucurie...
VOICA: Cât am plăns pentru drumul tău...Cu cât ne-
somn l-am plătit şi cu câte nădejdi pierdute...Dar e fru-
mos, e minunat şi nici chiar aşa de lung pe cât s-ar pă-
rea, numai că de la tinereţe până la bătrâneţe...Ştiu că
vei ajunge până acolo, astami-e credinţa, mă bizui pe ea
cu toate puterile...Vei reuşi, sigur vei reuşi...
PAVEL: (o prinde pe Voica de umeri şi o întoarce spre
sine) Ţi-a spus cineva?...Ori de unde ştii?...
VOICA: Tamara s-a dus...Ivan nu se mai vede din
barbă...Rochia mea albă s-a rupt de aşteptare...
(Pavel lasă capul în piept)
PAVEL: Eşti cea mai răbdătoare din lume, eu sunt cel
mai răbdător, altceva ce să fac?...
(Ivan admiră baticul lui Petra: un imprimeu re-
prezentând Le Tour Eiffel)
IVAN: Să nu-mi spui că-i lucru de Paris, uite-aşa!
PETRA: Parizian autentic!
IVAN: Tocma’ bine, are moşul socoteală cu parizianul
tău!...
PETRA: Atunci vi-l dăruiesc. Îmi pare rău că nu-i de
nici o valoare.
(Ivan îşi atârnă baticul în brâu)
IVAN: O fi având basmale Parisul tău...Numa’ spune,
cum o duce cu votca?
PETRA: Preferă vinurile, coniacurile. Ai gustat o
aromă de „Biscuit de boucher”?...Sau şampanie „Fleur
de Sillery”?...
IVAN: (cu o strâmbătură) De nici o ispravă!
PETRA: Orice găseşti, tot ce-ţi pofteşte inima, pa-
late...fântâni arteziene...parcuri...baticuri...covrigi...ca-
tedrale...formând laolaltă acea colecţie uluitoare de
nume esenţiale într-unul singur: Paris!
IVAN: Acelea, cum le zici, catedrale...cântă?
PETRA: Cum să nu, din orgi colosale!
IVAN: Orgi? La ce-s bune?
PETRA: Cum să vă explic?...
IVAN: Dacă n-au clopote, mai bine lasă!...Dar moruni?

PETRA: Abdic! Mă predau, n-au! Aşa e, recunsc, nici
moruni în Sena, nici clopote la Notre-Dame!
IVAN: (înşfacă damigeana) Auzi colo, nici votcă pe
Volga! Ce fel de ţară să n-aibe nicio Volga? Nici mo-
runi! Mare înşelătorie trebuie să fie!... Numai răutăţi din
pricina Parisului! Mai de preţ luntrea mea că mă înţeleg
cu ea...Ce-ar fi să-l născocim noi încă o dată, mai bun,
ticălosul, mai îndurător, şi uite aşa, să-l umplem cu clo-
pote, cât să-i ajungă!... (Deşartă damigeana pe gât)
Frige! Foc mare!... (Îşi freacă obrajii cu barba) Haaa!...
(Îndeamnă pe Pavel să-i urmeze fapta) Ştiu o putere ce
urcă din votcă, oho!...Când abureşte!...Să ne dăm bine
pe lângă damigenucă!...Curaj, tăicuşorule!...O sorbi-
tură!Pentru Parisul nostru!... (Pavel îi urmează sfatul)
Întinereşte! Lecuieşte!
VOICA: (alarmată, cu mâinile în cap) Vai de mine şi
de mine!...Fiţi copii cuminţi!...Otrăveşti pe domnul pro-
fesor!... Aţi înnebunit!
IVAN: Pentru desfătare!...Haraşo guleai, ca pe Volga,
tăicuşorule, cu pescarii şi cu ţarii!
VOICA: Ivan, moşneag tăbăcit!
IVAN: Mergi pe mâna mea, tăicuşorule!...Numa’ să ne
încingem cevaşilea şi să te ţii, ce bine ştim noi să năs-
cocim Parisul! Uite-l colea, drăguţul, cale de-o dami-
geană!
VOICA: Pavele, dai în mintea copiilor!
(Ivan şi Pavel beau pe întrecute)
IVAN: Veseleş-te, mamuşca!
VOICA: V-a pierit astâmpărul!
IVAN: Tăicuşorule, cum ne întoarcem, facem nuntă!
PAVEL: Aşa sfârşesc întâmplările frumoase şi încep
dramele, cu nuntă.
VOICA: O viaţă pe drumuri, numai pe drumuri...şi de-
odată, pe nepregătite...umblă tehui să secăpătuiască...
IVAN: Păi da, păcat să moară omul fără căpătâi.
VOICA: Nişte neputincioşi! Nici pe domnul Jean-Ja-
ques nu sunteţi în stare să-l invitaţi!
IVAN: Pe ţarul Janjac?...Nici un deranj, de data asta
chiar că-l aducem, cu mâinile pe după gât, uite-aşa!
(Joacă împreună cu Pavel)
VOICA: Hai, faată dragă! Să nu-i vezi cum se prostesc
şi să nu-i auzi!
IVAN: Rău de ţari, babuşca, râu de ei! Cheme-i cum i-
o chema, şi Esenin, şi Janjac şi tot neamul, numa’ să fie
pe lume Ivan şi tăicuşorul, să-i bem, în cămaşa să-i lă-
săm!
PAVEL: (bate înveselit cu palma în damigeană) Aici
doarme un spirit...Cine-l trezeşte nu-l biruieşte, dar nici
râu nu-i pare.
IVAN: Ba nu-i aşa, nu-i aşa deloc, în puşcăria cu dop
doarme Parisul, mama lui de somnoros, să-l bem până-
l trezim ş-a’dracului de nu-l biruim, apoi lasă, rău să ne
pară, vâslim, tăicuşorule, prin votcă vâslim, uite acu’ te
îmbrăţişăm... (Joacă pe vârfuri, pe călcâie, pe vine, că-
zăceşte, flutură cu frenezie mâinile şi baticul smuls de
la şold, loveşte palmele, cântă, râde, până bat clopote
mici, clopote mari, zburdălnicii de clinchete, avalanşe
de dangăte) Clopotele Parisului, tăcuşorule! Bucuros
202
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
de întâlnire, semeţe porţi ai, împărăteşti şi albe, ca nişte
aripi de lebede, şi ce de-a clopote să ne slăveşti, nu-s
ouă de ciocârlie sub soare, nici grăunţe de rouă sub
stele, şi palate peste palate, şi flăcăi voinici la cazacioc,
flăcăi frumoşi la votcă, să ne îndrume cu stacane aurii,
bogdaproste, drăguţilor, în preajma voastră n-au spor
umilinţa şi răutatatea şi moartea...oho... tătucă Janjac,
plecăciune, împacă-ne sufletele, mângâie-ne întristă-
rile, vezi-ne în ochi, suntem doi plopi, care mai blând şi
mai îndurător, care mai părăsit şi mai surpat, de aceea
ne-am lepădat frunzele, să ne priveşti cu atât mai tămă-
duitor...ding-dang!..bing-dang!...mnogaia leta, răsai din
votcă să ne măsori cât ni-i amărăciunea de mare, fir-ar
ea să fie, numa’ amărăciunea rodeşte...Dă-i bineţe, tă-
icuşorule!
PAVEL: (fredonează) Allons enfants de la patrie...
IVAN: Ce bucurie pe capul meu să te întâlnesc, spune
aşa!
PAVEL: Spun...spun...
IVAN: Toarnă o mie de laude că nu e om să te întreacă
în fericire, ce-mi stai cu limba în gură?...
PAVEL: Te aud, îmi umplu urechile de versurile
tale...Exilé sur le sol au milieu des huées, ses ailes de
géant l’empechent de marcher... Îţi desluşesc răbdă-
rile...nerăbdările...compasiunile...devotamentul...uite,
în degete îţi simt osemintele...Eşti, Parisule, te respir!
Iată-mă în faţa ta, un om...fiinţă înzestrată cu raţiune şi
voinţă de a nu mă resemna...Un om pornit să smulg
vieţii mai mult decât mila de a trăi...Te zăresc în vopse-
lele zugravilor tăi, te pipăi!...Mă tăvălesc prin iarba ta,
prin cărţile tale...O viaţă de om am rătăcit până să te
găsesc în mine însumi, îmi şterg lacrimile, la atât mă
mai duce mintea, să-mi şterg lacrimile...
IVAN: Până aici e bine, se rupe carnea de pe mine de
atâta bine...Acum, tăicuşorule dragă, să ne îndârjim
încă o dată, să vâslim binişor, încetişor, să nu ne împi-
edicăm, să vâslim fără odihnă, să nu ne clătinăm...
PAVEL: Aşa, aşa, ca într-o viaţă fără odihnă...Încotro?
IVAN: Înapoi spre casă, acolo-i de noi!...
PAVEL: Acolo...acolo...dacă spui tu...
IVAN: (flutură baticul) Apucă, tăicuşorule!...După
atâta drum să nu ne întoarcem chiar cu mâinile
goale!...(Pavel agită baticul)
Să uităm câte poate îndura un om, să uităm din tot
sufletul...(Apoi, strigat) Primeşte-ne cu braţele în ce-
ruri, mamuşca, numa’ recunoaşte-ne după batic!...
(Intră Voica şi Petra alarmate de scandal)
VOICA: Vai de capul nostru! De înecaţi ce sunteţi, vă
fuge pământul de sub picioare!
IVAN: Bucură-te, mămucă, ne întoarcem de la Paris!
VOICA: Călări pe damigeana deşartă, fi-v-ar băutura
de batjocură!
(Fată înţelegătoare, Petra intră în joc)
PETRA: Bun ajuns acasă! Ce îmbujoraţi sunteţi, molip-
sitor de fericiţi!...
IVAN: Foarte mulţumim de cinstea primirii!
PETRA: Noroc şi bine aţi revenit, mon cher profes-
seur!...Nu-i aşa că Parisul e grandios?...Trăieşte! Pentru

dumneavoastră trăieşte! De sute de ani vă aşteaptă! În
zăbava lui a durat monumente!...poeme!...revo-
luţii!...un turn de oţel cu nume nemţesc!...gladiole roşii-
roşii!.... Tot ce poate mintea omenească să clădească şi
timpul să năruie!
VOICA: Nişte...n-am cuvinte să vă numesc... nişte che-
flii.
(Intră Cuzea Tutunaru, salută respectuos)
TUTUNARU: Raportez evenimentul: localitatea în
stare de orice bucurie! Prilej pentru foruri să se felicite!
VOICA: Alţi neastâmpăraţi! Urâţi mi-s oamenii plini de
înalte sentimente lângă damigeana goală!
(Voica iese, trăgând-o de mână pe Petra)
IVAN: Toată viaţa ai dus-o într-o grabă, tăicuşorule!...
Noi să fim sănătoşi şi să ne grăbim. N-o fi prăpădul pă-
mântului, din bucurie, hop!...În peţitorie!
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi permit curajul să inte-
roghez!...Nuntă?
IVAN: Mare, mare, de să nu încapă de aici până...hăt!
TUTUNARU: Acolo, departe?...La Paris?... Evenimen-
tul trebuie raportat către foruri superioare!
(Alarmat, Cuzea Tutunaru suflă în fluier, iese
repede. Ivan şi Pavel încearcă să mai stoarcă dami-
geana)
IVAN: Să meargă la inimă, tăicuşorule! Dă-i de duşcă!
Ce scrie pe votcă numa’ Ivan citeşte...
PAVEL: (simpatic de beat) Profesorii de la Collège de
France întâi se nasc şi numai după aceea li se întâmplă
să moară...
IVAN: Păi...când le mai rămâne vreme...
PAVEL: Ori li se întâmplă să moară şi mai pe urmă se
nasc...
IVAN: Tăicuşorule, poznă mare... să ştii... un deget,
nu-i un deget...
PAVEL: Ori întâi li se întâmplă şi după aceea nu li se
mai întâmplă...
IVAN: Hai că n-o să murim de două ori, în vecii vecilor,
amin!
PAVEL: Ori întâi nu li se întâmplă şi după aceea li se
mai întâmplă...
(Intră Cuzea Tutunaru, merge direct spre foto-
liu, suflă în fluier, făcându-i să sară în sus pe Corneliu
Tacitus şi pe Emilian Chiţu)
TUTUNARU: Disciplină! Ordine!
TACITUS: Eşti un director adormit, consemnează-ţi!
CHIŢU: Somnambul vă exprimaţi!
TUTUNARU: Declar evenimentul: localitatea în stare
de nuntă! Forţele alarmate, instantaneu mobilizate!
Continuaţi!
TACITUS: Nuntă?...Mi-e rău...
CHIŢU: Contagios vă exprimaţi!
(Ivan mai găseşte o damigeană, toarnă tuturor
în căni, se ciocneşte)
PAVEL: (caută ceva e masă şi nu găseşte) Pe lângă alte
intense activităţi...să consulţam programul...Celor mai
importante personalităţi...conform listei din anexă...să
se expedieze o mie de invitaţii...Aşadar...cea dintâi se
cuvine eminentului...
203
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
IVAN: Ţarului Esenin!...Uite-aşa m-a întâmpinat la
poarta cetăţii de nişte piatră roşie!...
PAVEL: Se cuvine celui mai remarcabil...
IVAN: Ţarului Janjac!...L-am băut, în cămaşa l-am lă-
sat!...
CHIŢU: Notez, notez!
PAVEL: Se cuvine...da,da...neasemuitului om al loiali-
tăţii între oameni... Cum se recomanda?... Cum îl
chema?... Îi expediam câte o scrisoare în fiecare luni...
ori nu-mi aduc aminte... şi primeam răspunsul în fiecare
vineri... Cum semna?...
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi permit curajul... De-
claraţi că primeaţi câte o scrisoare în fiecare vineri?
PAVEL: E ceva confuz în...(Îşi cuprinde capul în
palme) Ceva îngrozitor de confuz...
CHIŢU: Verifică, Tutunarule, verifică!
TUTUNARU: Mă scuzaţi că îmi permit aprecierea...
Sănătoasă votcă! De la Paris!
PAVEL: Întreţineam cele mai săptămânale legături su-
fleteşti... în cea mai indestructibilă prietenie prin cores-
pondenţă...
CHIŢU: Notez, notez!
TUTUNARU: Adusă de domnul profesor de acolo, de-
parte...se cunoaşte!
TACITUS: (se clatină, cu ochii în pahar) Recomand să
se întocmească un tratat în şapte volume, ba nu...mai
bine în zece volume, de interes moral, mitologic,
obştesc, cu titlul „Sentimentul istoriei din perspectiva
fabricilor de votcă, şampanie, şi drojdie de bere”.
CHIŢU: Interdisciplinar vă exprimaţi!
TACITUS: Te reabilitez! În funcţia de director, con-
semnează-ţi...
CHIŢU: Notez, notez!
TACITUS: ...ai un rotund orizont intelectual!
CHIŢU: Cu cât elogiu al raţiunii pure vă exprimaţi!
PAVEL: Formulam scrisorile în termenii cei mai res-
pectuoşi, mai tovărăşeşte, în fraze de un entuziasm co-
leşitor, întotdeauna sărbătoresc...
TUTUNARU: Gândiţi mult, asta-i rău, gândiţi prea
mult. Eu nu gândesc niciodată, asta e bine...
CHIŢU: Notez, notez!
PAVEL: Ori nu eram eu acela...
IVAN: Atâta pagubă să avem!
PAVEL: Ori nu mi se întâmpla mie...
(Plin de iniţiativă, Tutunaru toarnă tuturora în
căni, pahare)
TACITUS: Cetăţeni ai lumii! Mai presus de contestări
furibunde din partea unor mediocrităţi locale, numele
meu venerat vibrează în academii şi universităţi! Ma re-
comand: Corneliu Tacitus!
CHIŢU: Oratoric vă exprimaţi!
PAVEL: Cu dragă inimă, excelenţă...Poftim de intraţi,
eminenţă... Numele dumneavostră luminos înnobilează
frontispicii şi biblioteci...
TACITUS: Ospitalitatea, încă o dovadă fierbinte a
umanismului!
CHIŢU: Caloric vă exprimaţi!

PAVEL: Opera grandioasă a Domniei Voastre...cât vă
mulţumesc...se găseşte în locul de cinste...poftim de
luaţi loc....Despre admiraţia din sufletul meu...vă rog să
binevoiţi...din modestul meu suflet...am onoarea...nes-
pusa onoare...
TACITUS: Încă o dată mi se confirmă reputaţia univer-
sală!
CHIŢU: Notez, notez!
PAVEL: De milenii...vă rog să mă credeţi...omenirea,
ingrata omenire...recunoaşte cu incredibile ezitări...cu
neverosimile fluctuaţii...măreţia ilustrului ei fiu, v-o
spun cu mâna pe inimă...
TACITUS: Ce ne învaţă practica?...Societatea produce
nerecunoştinţă pe cap de locuitor în cantitate mult su-
perioară producţiei de recunoştinţă.
PAVEL: Totuşi înaltele spirite din secolele al 17-lea şi
al 18-lea vă glorifică!...Aveţi profunde cunoştinţe des-
pre preţuirea dramaturgilor...
TACITUS: Oh, da, băieţi buni!...
PAVEL: De elogiul înflăcărat al enciclopediştilor...
TACITUS: Oh, ce băieţi de viaţă!...
PAVEL: Despre revoluţionari, ce să mai spun, vă laudă
cu un patos absolut!
TACITUS: Stimă reciprocă!... Nu ne rămânem datori!
PAVEL: Vă conjur!... Acordaţi-i circumstanţe atenu-
ante lui Napoleon... Cum se întâmplă la mesele zeilor,
nu-i sunteţi pe plac...
TACITUS: Care Napoleon?... Cunosc un plutonier de
pompieri...un controlor de calitate...un administrator de
liceu.
PAVEL: Maiestatea-Sa Napoleon Bonaparte, împăratul
francezilor...Iertaţi-mă, lipsa de respect a fost numai
aparentă...absolut
involuntară...
TACITUS: Că numitul Napoleon nu mă are la inimă,
să-i fie de bine! Notează, Chiţule, notează şi vâră-ţi
minţile în cap!
PAVEL: Cât vă sunt de recunoscător...
TACITUS: La ce educaţie te poţi aştepta de la un împă-
rat fost căpitan de artilerie...ori căpitan de artilerie fost
împărat, nu-mi
amintesc exact.
PAVEL: Citindu-vă, mă cutremuraţi prin sobrietate şi
dramatism, auzindu-vă, mă surprindeţi prin spiritul
scânteietor!...
TACITUS: La randul meu îţi acord apreciere...adică
sunt în asentimentul să constat că profesorul aşa şi
aşa...bibliotecarul cam prea şi prea...Bravo, te feli-
cit...Conceptul meu că un gânditor local...Încă o dată,
bravo, bravo, strângeri de mâini...recompense mo-
rale...bravo, bravo, de zece ori bravo, de ajuns!
(Ivan desfăşoară baticul dinaintea lui Emilian
Chiţu, îl flutură)
IVAN: Ce-ţi văd ochii, şcolarule?
PAVEL: Încurajările...cât vă sunt de recunoscător...Vă
implor să primiţi dovada nespusei consideraţii...Mă co-
pleşiţi, nu merit
204
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Elogii...(Aduce o carte, se înclină adânc) O dată
cu cele mai respectuoase, cele mai sincere...vă ofer un
exemplar din opera, din covârşitoarea dumneavoastră
operă adnotat de însuşi Jean Racine în timp ce îl inspi-
raţi...îl călăuzeaţi în compunerea tragediei „Britani-
cus”...
CHIŢU: (cercetând baticul) Interesant...Notez, notez!
TACITUS: Mă simt obligat să recunosc, prestigiul ope-
rei mele e fără sfârşit!
(Important, condescendent, Corneliu Tacitus
ciocneşte o cană cu Pavel, îl bate protector pe umăr)
IVAN: Mare-i lumea, da’ ascultă-mă pe mine, Parisu-i
mai ceva, ehe, nu încape în toate cărţile, d-apoi într-o
basma...Se întinde cu mult peste cusătura din margine,
oho!...
(Ivan iese şi va reveni peste câteva momente de
mână cu Petra)
CHIŢU: Batic natural!...Rămână vorba între noi, cresc
nişte turnuri...
TUTUNARU: Acolo?...Departe?...
CHIŢU: Dar ce turnuri, nu se încurcă!...
TUTUNARU: Îmi permit să declar: s-or cultiva dintr-o
sămânţă specială...
CHIŢU: Verifică, Tutunarule, verifică!
IVAN (înfăşoară lui Chiţu baticul în jurul gâtului)
Poartă-l sănătos!
CHIŢU: Cu toată încrederea, pe onoarea mea de direc-
tor!
IVAN: Tăicuşorul te ştia doritor până peste cap.
CHIŢU: Totuşi o pretenţie limitată între stimă şi res-
pect.
IVAN: Dimpreună cu ţarul Janjac au pus mână de la
mână să-ţi facă rost.
CHIŢU: N-am cuvinte să mulţumesc!
PETRA: Când o să le găseşti, încearcă!
IVAN: Fată dragă fată, propteşte-mă cu mărturia ta!...
TUTUNARU: Cel mai parizian batic, mă scuzaţi că îmi
permit aprecierea!
PETRA: De la solduri, garantez!
CHIŢU: Asta-mi confirmă ideea că Turnul din Babi-
lon...Turnul din Pisa... Cum adică din Babilon, din
Pisa?...Toate-s Turnuri din Paris!
TUTUNARU: Numai din Paris, mă scuzaţi că îmi per-
mit, numai Parisul e absolut logic!
CHIŢU: De la solduri, pentru cel mai mare director!
TUTUNARU: Dintre directorii mari, îmi permit apre-
cierea!
(Intră Voica pregătită cu de toate pentru făcut
curăţenie)
VOICA: Halal cheflii, să-i duci cu mătura şi făraşul!...
IVAN: De pomină guleai! De-ar fi votcă pe pârău, şapte
mori n-ar duce-o rău!
VOICA: Înfierbântaţi şi aiuriţi! Întărâtaţi câinii prin ve-
cini cu hărmălaia voastră!
(Corneliu Tacitus se plimbă braţ la braţ cu Pavel)
TACITUS: Oamenii, treaba lor, cine se amestecă, în
schimb istoria, recapitulez, istoria există numai datorită

istoricilor! Ce ar fi Imperiul Roman fără personalitatea
mea? Nimic! Zero absolut!
CHIŢU: Matematic vă exprimaţi!
(Poticnindu-se, cu picioarele înmuiate, Pavel
dă ochii este cap şi se prăbuşeşte. Voica strigă speriată,
împreună cu Petra îl târâie cum poate şi îl întinde pe
pat)
VOICA: Pavele, Pavele!...Te-ai ortrăvit!
PETRA: O indispoziţie...
VOICA: Descheie-i nasturii...Dezbracă-i paltonul...
(Îmbrăcat într-un impecabil costum de mire, cu
floare albă la butonieră, Pavel ajunge în mijlocul încă-
perii. E absolut schimbat, foarte tânăr, toată fiinţa lui
iradiază o luminoasă bucurie)
PETRA: Uluitor!...Cred că nu sunt în toate minţile...
Mon professeur...Mă emoţionaţi până la lacrimi...Câtă
distincţie vă înseninează chipul... Nu înţeleg nimic şi
nici nu ştiu ce caut să înţeleg...Sunteţi de nerecunos-
cut...
(Violent şocată, Voica îşi pierde răsuflarea. În
panică, îşi tot mută mâinile de la inimă la cap, încearcă
să se regăsească, să se stăpânească)
VOICA: Pavele...ce-i cu tine...ce ai păţit?...
PAVEL: Cine credeţi că mi-a făcut surriza acestui cos-
tum şi cu ce ocazie?
VOICA: Tu!
PAVEL: Asta-i bună!
VOICA: Tu, în ziua când mi-ai cumpărat rochia de mi-
reasă...
PAVEL (se apropie şi o priveşte insistent) Când ţi-am
cumpărat eu rochie de mireasă? Cum de-ţi permiţi fan-
tezia unei asemenea afirmaţii?
VOICA: De ce te joci cu nervii mei?...Te credeam ca o
proastă, te priveam în ochi şi te urmam cu devotament...
PAVEL: Nu-mi lua brutalitatea în nume de rău...De
unde ai apărut?...
VOICA: O viaţă întreagă ai fost credinţa mea, singurul
meu adevăr...
PAVEL: Nu te cunosc.
VOICA: (plânge în hohote) Şi acum...şi acum...
PAVEL: Îmi aştept logodnica, trebuie să îmi vină dintr-
o clipă în alta. Nu îţi mărturisesc ce fată, să nu par exal-
tat. De-aş împodobi-o cu toate epitetele n-aş face decât
să adaug vorbe, vorbe, vorbe. Pleacă de aici!
IVAN: (nu se poate mai protector) Du-te, mamuşca,
dute...
VOICA: Mare nenorocire pe capul meu, tătucă...
IVAN: Cale bună încotro ţi-e soarta...
VOICA: Toţi pleacă, toţi avem un drum...O viaţă de om
eu n-am ştiut altceva decât bucătărie, mătură, la-
crimi...până mi-am golit sufletul...
IVAN: Du-te singură şi să te întorci cu noroc...
(Voica dă să iasă, Petra o urmează, dar Voica se
opreşte)
VOICA: Da, singură, singură...(Ivan îi face semne de
bun plecat) Nu vreau decât să pun mâinile pe piept şi să
mă mântui de tot chinul. (Iese)
205
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PETRA: Oricum...iertaţi-mă că v-am călcat pragul...(Îşi
înveleşte chitara în husă) Cel mai potrivit semn de res-
pect e să plec pe neobservate...
IVAN: Fată dragă fată, nu te mânia pe un moşneag ne-
bun şi pe un ginerică focos!
PETRA: Simt o mare fericire să plec...
(Pavel îşi continuă plimbarea la braţ cu Corneliu
Tacitus urmaţi îndeaproape de Chiţu cu bloc-notesul)
PAVEL: Vă aduc urări de la cei mai reputaţi oameni de
cultură. Să recunoaştem, totuşi incomparabili cu ilustra
voastră personalitate!
(Petra nu îşi crede ochilor, priveşte încântată, ne-
dumerită spre Ivan)
PETRA: Tăicuţule, ce se întâmplă cu dumneata?...
IVAN: Când ţi-i dat să te uiţi în ochii unei fete fru-
moase, pedeapsa este să ajungi întâi în rai. Toţi plecăm.
Şi baba mea a plecat.
Da’ întăi a ştiut să mă o viaţă întreagă...Să mă aco-
pere cu batjocura că-s drac fără căpătâi...Rău a păţit...S-
a scufundat în pustiul ei fără amărăciune şi în pustiul ei
a rămas...
PAVEL: Ce om universale Denis Diderot! Nici nu ştii
ce să-i îndrăgeşti mai întâi! Ideile! Felul de a gândi! Sti-
lul! Ori faptul că vă consideră marele său sfătuitor!
TACITUS: Transmiteţi-i felicitările mele tovărăşeşti!
CHIŢU: Cu cât internaţionalism vă exprimaţi!
PATRA: Arzi de voie bună, tăicuţule! Te consumi până
la cenuşA. De atâtea flăcări, uite,...uite, întinereşti!
IVAN: Păi de ce să îmi plâng numai bucuriile, iar neca-
zurile nu şi nu!
PETRA: Tare mă tem că pentru toate năzdrăvăniile te-
a ajuns verdictul!...Condamnare la tinereţe!
IVAN: Fiecare cu osânda lui.
PETRA: Tăicuţule...tăicuţule...
IVAN: Durează-ţi cu răbdare un drum. Pătimeşte-l fără
odihnă şi răgaz. Limpezeşte-l cu lacrimi. Luminează-l
cu oricâte jertfe îţi cere. Crede în dreptatea ta şi biruie
până la capăt...Să ai de unde face cale întoarsă.
PETRA: Îmi voi dura cu răbdare un drum, îmi voi
dura...
IVAN: Altfel cum să îţi umpli sufletul?...(Petra cântă
la chitară, Ivan începe să toace podelele cu cizmele, să
deseneze în aer explozii cu mâinile) Dă-i cu amarul de
pământ, dă-i cu degetele-n vânt! (Apare o fată cât mai
frumoasă, cu un şirag de boabe roşii, mărgele mari, la
gât. Ivan înţepeneşte) Aoleu, Tamara, baba mea! Cu
tine în pământ nu vin! Am un foc şi vreau să-l joc!
(Tamara îi face un semn cu un clopoţel. Ivan se
supune, o ia de mână şi pleacă. Petra plânge. Îşi înve-
leşte din nou chitara în husă, o aruncă pe umăr şi iese)
PAVEL: Aceeaşi preţuire din partea excelenţei sale me-
useur Charles-Louis de Secondat, baron de la Brède et
de Montesquieu, dar mai ales, cu un plus de exaltare,
din partea cetăţeanului lumii Jean-Jaques Rousseau!
TACITUS: Oh, da...Politeţea franceză, renumita poli-
teţe franceză!
CHIŢU: Democratic vă exprimaţi!
TACITUS: Notează, Chiţule, notează!

(Intră Tamara şi Ivan, tânăr şi voinic. Intră Vo-
ica, chipul îi străluceşte de o splendoare paradisiacă,
într-o superbă rochie, până la genunchi, de mireasă, în
braţe cu buchetul nupţial. Pavel îi iese în întâmpinare,
Ivan şi Tamara le unesc mâinile)
VOICA: Bine ai venit, iubitul meu!
PAVEL: Domnişoară!
VOICA: Ce larg şi triumfal e drumul până la Paris şi
înapoi! O sărbătoare fără sfârşit! Dă-mi voie, frumosule
drag!
IVAN: Doamne ajută cui sărută!
VOICA: Mi se pare că ai neglijat, dar nu face nimic...O
promisiune uitată ca orice promisiune, fii amabil şi
aminteşte-ţi. Pe o alee cu gladiole roşii-roşii te-ai plim-
bat cu distinsul tău prieten, domnul Jean-Jaques, şi a
trebuit să-i înmânezi o...
PAVEL: Cum să nu!...I-am transmis totul, o dată cu ru-
găminţile tale cele mai sincere. Din păcate nu poate să
ne bucure cu
prezenţa. O suferinţă, ceva ca o maladie divină, îl
condamnă la masa de scris. Abia dacă marchizul de Gi-
rardin va reuşi să îl transporte în stare gravă, cu trăsura,
la un castel din apropierea Parisului...
VOICA: Îmi pare nespus de rău...
PAVEL: Dar cu îngăduinţa excelenţei sale...te
rog...sunt fericit să ţi-l prezint pe unul dintre cei mai no-
torii, dintre cei mai eminenţi!
TACITUS: Cetăţeni ai lumii! Recomand să recu-
noaşteţi în personalitatea mea pe Corneliu Tacitus, isto-
ric mondial şi savant universal!
CHIŢU: Academic vă exprimaţi!
PAVEL: Invitatul de onoare la nunta noastră din partea
Imperiului Roman!
TACITUS: Împăraţii, senatorii şi popoarele antice vă
urează casă din piatră de construit şosele, apeducte şi
ziduri de apărare cu
fericitul prilej!
CHIŢU: Apoteotic vă exprimaţi!
(Se întinde masa de nuntă, cu Tamara la un capăt,
dirijând toată agitaţia, cu Petra la celălalt, tăcută,
scoţând din chitară
cele mai disonante sunete)
IVAN: Tăicuţule, pe viteazul nostru Cuzea Tutunaru
să-l vestim mareşal-major de onoare!
TACITUS: Consimt cu entuziasm!
TUTUNARU: Îmi permit curajul să vă felicit impetuos!
CHIŢU: Marţial vă exprimaţi!
TUTUNARU: O dată cu salutul meu, permiteţi-mi cu-
rajul unei propuneri! Cum să lipsească dintre invitaţi
cea mai simpatică
rudă cu opera în original a poetului...am uitat
opera poetului!...
TACITUS: În două cuvinte: ex-clus!
CHIŢU: Latineşte vă exprimaţi!
TACITUS: Cine aprobă nuntă fără director, vă intero-
ghează un savant, pe când notorietatea mea creşte, nu
se mai opreşte, clipă cu clipă, mileniu cu mileniu!
CHIŢU: Cronologic vă exprimaţi!
206
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
TUTUNARU: Mă tot gândesc...Adevărat, la Moscova
îi potopeşte pe oameni o vrajă până îi face nemuri-
tori?...Îmi permit curajul să mai gândesc o dată...Ade-
vărat, la Paris pătrunde în oameni un farmec până îi în-
tinereşte?...
(Corneliu Tacitus, inconştient de beat, răsfo-
ieşte cartea, iluminat de o imensă bucurie)
TACITUS: Opera mea!....Capodopera mea!...
(Emilian Chiţu admiră baticul, îl mângâie, se
leagă la cap, îl flutură)
CHIŢU: Batic de la solduri...Batic natural...de la solduri
naturale...Se cultivă la Paris nişte Turnuri, specia Eiffel,
la ce le-o fi trebuind?...
(Mirele şi mireasa se îmbrăţişează)
TUTUNARU: (cu damigeana în braţe, mai trage o
duşcă, suflă în fluier) Disciplină! Ordine!
(Dispare în fugă. Soneria muzicală umple
spaţiul cu imnul francez)
TACITUS: Cetăţeni ai lumii! Mai presus de contestări
furibunde...prin geniul meu fecund...imperiile se lăfăie
în cea mai notorie...în cea mai glorioasă...în cea mai
multilateral dezvoltată istorie!
CHIŢU: Materialist-dialectic vă exprimaţi! Notez, no-
tez!
(Dă năvală Cuzea Tutunaru, suflă în fluier)
TUTUNARU: Raportez evenimentul: localitatea în
stare gravă de nuntă! Organele superiare informate!
Forţele mobilizate, instantaneu alarmate!
(Intră lăutarii, chiuie şi cântă. Tamara îl joacă
pe Ivan, Voica pe Pavel, Tacitus pe Chiţu, Tutunaru di-
rijează orgia)
CORTINA
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
Martie 2017, 166 ani, Ziua Şcolii Centrale
Actriţa Marina Procopie, Silvia Dumitrescu, Cristian Scafă,
George Mucibabici, prof. Filoteea Barbu Stoian

Elena DRĂGHICI
Cei trei frați
Repovestire de M. Vataghin
Traducere din limba rusă de Elena Drăghici
Mergeau odată prin stepă trei frați. Cel mare se
opri și zise:
– Nu cu mult timp în urmă, pe poteca aceasta a
trecut o cămilă mare.
Fratele mijlociu întări cele spuse de primul:
– Daaa, o cămilă mare, chioară de ochiul drept.
Pe cămilă mergea o femeie – adăugă mezinul.
Frații plecară mai departe. Curând, îi ajunse din
urmă un călăreț cu sabia la
brâu. El se uita neliniștit în toate părțile. Frații îl
salutară. Cel mare zise:
– Ce căutați, respectabile domn? Ați pierdut vreo
cămilă?
– Da, mi s-a rătăcit o cămilă mare, zice călărețul.
– Chioară de ochiul drept? întreabă fratele mijlo-
ciu.
– Da, este cămila mea, chioară de ochiul drept.
– Și pe ea călătorește o femeie? întreabă fratele
cel mic.
– Este chiar soția mea! Dar ea unde este? Și că-
mila. Unde este?
– Noi nu știm. Cămila dumneavoastră… n-am
văzut-o, spun frații în cor.
– Nu-i adevărat! țipă călărețul. Mi-ați povestit
despre ea și ziceți că n-ați văzut-o!
Nu, nuuu, ați furat-o și ați ascuns-o! Unde-i cămila, răs-
pundeți! Și a scos sabia.
– Lăsați sabia, zice fratele cel mare. Noi chiar
nu am văzut nimic, dar am aflat toate acestea după ur-
mele lăsate. Ia-o în partea aceea, acolo este cămila ta.
– Nu cred! Sunteți niște hoți și niște tâlhari și veți
da socoteală în fața padișahului!
Mergeți în față! - Și i-a amenințat cu sabia.
Ajunseră în oraș. Călărețul i-a dus pe frați la
palatul padișahului. Călărețul acesta era un ostaș de nă-
dejde, favoritul padișahului. El își mânase vitele în
207
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
munți. Nevasta lui mergea pe cămilă, s-a rătăcit și s-a
pierdut.
Ostașul padișahului i-a lăsat pe frați în grija
străjerului și s-a dus la suveran.
Padișahul a ascultat povestea lui și l-a întrebat:
– Și tu nu le-ai vorbit deloc despre cămilă, ți-au
povestit ei totul?
– Chiar așa, mărite stăpân, a spus ostașul.
– Asta înseamnă că ei sunt hoții, a spus padișa-
hul. Ei ți-au furat cămila și nevasta.
Slujitori, aduceți-i pe hoți la mine!
I-au adus pe frați. Primul a pășit în față și l-a
salutat respectuos pe padișah. Padișahul le spune:
– Sunteți niște hoți și niște tâlhari. I-ați furat os-
tașului meu cămila și nevasta. Unde
le-ați ascuns? Răspundeți!
Fratele cel mare făcu o plecăciune și spuse:
– Ooo, mărite stăpân, noi nu suntem hoți, noi
n-am văzut nici cămila, nici nevasta acestui om.
– El nu v-a întrebat nimic, voi înșivă i-ați po-
vestit despre ele, zice padișahul. Cum ați aflat toate
acestea?
– După urmele de pe drum, zice fratele cel
mare. Tata ne-a învățat să fim ageri la minte și isteți.
– Aaa, așa deci! a pufnit în râs padișahul. Voi
sunteți isteți și ageri la minte? Dar ce mai stăm de
vorbă; ia, să vă pun la încercare.
L-a chemat pe sfetnicul lui și i-a șoptit ceva la
ureche. Sfetnicul a ieșit din sală. S-a întors imediat cu
doi slujitori care duceau pe o targă un cufăr mare. Slu-
jitorii s-au oprit în mijlocul sălii, au lăsat targa jos, au
luat cufărul și l-au pus pe podea. Padișahul a surâs și le-
a zis:
– Hei, hoților, răspundeți, ce-i în cufăr?
– Ooo, padișahule, repet, noi nu suntem hoți,
răspunde fratele cel mare. În cufăr se află un lucru ușor,
nu prea mare.
– Este un obiect rotund, ca un glob, zice fratele
mijlociu.
– Este o rodie! spune cel mic.
Slujitorii au deschis cufărul și l-au adus la pa-
dișah. În cufăr se afla, într-adevăr, o rodie. Padișahul a
luat-o, a arătat-o tuturor și a spus
– Acești oameni nu sunt hoți. Au cu adevărat
agerime și istețime. Nu ți-au furat ei cămila, a zis el,
adresându-se ostașului. Du-te în stepă și caută-ți-o.
Toți apropiații padișahului s-au minunat de
agerimea minții celor trei frați. Dar niciunul nu a putut
să înțeleagă cum au ghicit că în cufăr era o rodie. Nici
padișahul nu a înțeles cum. A poruncit să se aducă de-
ale mâncării și i-a invitat pe frați la masă. Când s-au
săturat, padișahul le-a zis:
– Vă dau drumul să vă duceți unde vreți. Dar
înainte de a pleca, spuneți-mi adevărat: cum ați ghicit
ce este cu cămila, cum ați ghicit că în cufăr este o rodie?
Fratele cel mare răspunde:
– Am văzut în pulberea de pe drum urme mari
de cămilă și am înțeles că pe acolo trecuse de curând o

cămilă mare. Apoi, l-am văzut pe călăreț, care căuta
ceva în jur foarte agitat. M-am gândit că el caută acea
cămilă.
– Bine, spune padișahul, dar cum ați aflat că
este chioară de ochiul drept?
Fratele mijlociu răspunde:
– Despre asta am ghicit după iarba care crește
pe ambele părți ale drumului. Pe partea stângă a drumu-
lui era mâncată, iar pe dreapta era neatinsă.
– Bine, zice padișahul. Dar cum ați aflat că pe
cămilă este o femeie?
Fratele cel mic răspunde:
– Într-un loc, am văzut după urme că această
cămilă s-a lăsat în genunchi, iar alături erau urme de
cizmulițe. Eu mi-am dat seama că pe cămilă călărea o
femeie.
– Este limpede, spune padișahul. Despre cămilă
ați aflat după urme. Dar cum ați ghicit că este o rodie?
Aici n-au fost niciun fel de urme!
Fratele cel mare răspunde:
– Cufărul a fost adus de doi slujitori. Când l-au
luat de pe targă, am băgat de seamă că l-au ridicat cu
ușurință, ca și cum ar fi fost gol. Și mi-am dat seama că
acolo era un obiect ușor, nu prea mare.
Fratele mijlociu spune:
– Când au pus cufărul jos, am auzit ca și cum
s-ar fi rostogolit ceva. Am înțeles că este un obiect ro-
tund, tare.
Fratele cel mic spune și el:
– Cufărul l-au adus pe ușile care duc în gră-
dină. Acolo sunt mulți rodieri. Și mi-am zis că obiectul
rotund și tare este o rodie.
Padișahul s-a așezat și a căzut pe gânduri la cele
spuse de frați. Toți cei din jur tăceau. În cele din urmă,
padișahul a zis:
– De mult timp doream să întâlnesc oameni
cinstiți, isteți, ageri la minte. Îmi sunteți pe plac. Eu sunt
deja bătrân, mi-e greu să deosebesc negrul de alb. Ră-
mâneți la mine, fiți vizirii mei.
Și astfel, cei trei frați au devenit vizirii padișa-
hului.
6
Este o traducere în proză, realizată în lagărul de prizonieri,
în condiții vitrege, dar este totuși fidelă și păstrează ceva din
atmosfera versului, drept pentru care frazele au câteodată
forma de poezie. Noi am dres textul în puține cazuri,
completându-l și comparându-l cu o altă traducere
românească (în versuri, a lui H. Grămescu, Ed.pt. Lit Univ.
Buc.1966,) cu traducerea în italiană, direct din norvegiană
a lui A.M.T. Johannessen, ed. Mursia, Milano, 1968 și, trad.
208
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Henrik IBSEN
Brand
Poem dramatic în 5 acte și 10 tablouri
Traducere din limba norvegiană în germană de
L. Passarge
Traducere din germană cu mici adăugiri de
Locot. C. C. Popian /
Offiziersgefangenenlager Krefeld-Deutschland,1918.
Din ediția gotică: Universal Bibliotek, Nr.1531-32
Verlag von Filip Reklam.Leipzig .6
Ediție îngrijită de Lino Dragu Cătălin Popian.
PERSOANELE
Brand, preot-pastor în costumul obișnuit al preoților
catolici și luterani 28 de ani7
Mama sa
Einar, pictor, 22-23 de ani, cu păr lung și șapcă de ca-
tifea.
Agnes draga pictorului și devenită apoi soția lui Brand,
20 de ani
Administratorul ținutului, Primar; (om ca la 50 de ani,
mustăcios, cu păr chică, cărunt, gros, cu haine largi
neasortate ca culoare, tipul omului hrăpăreț, vorbăreț,
naiv și șiret, în acelaș timp)
Doctorul circumscripției
Protopopul
Paracliserul
Învățătorul
Gerd, o fetiță de 16 ani, bolnavă, nebună.
Un țăran
lui L. Bragaglia, 1993 și trad. engleză a lui F.Garrett,
Londra, 1894.
7
Pe tot parcursul piesei, CCPopian nu-l numește niciodată
Pastor, ci numai preot, voind să reprezinte piesa în România,
și pe Brand ca exemplu de preot, valabil și pentru Biserica
Ortodoxă Română. A și jucat-o cu seminariștii din R.Vâlcea.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Fiul său, copil de 14 ani BRAND: Eu îți făgăduisem să fiu aspru și cu tine!
Alt țăran AGNES: Și nu te-ai ținut de cuvânt. (rîzând).
O femeie BRAND: Din păcate, da. Vântul aici șuieră așa de as-
Altă femeie cuțit și rece... și obrăjorii tăi pălesc din ce în ce, iar
O țigancă inima ți se-mpietrește. Înconjurați de umezeală și mu-
Un notar, conțopist, secretar al Primăriei, (tânăr ca de cegai, aici nu vedem un mugur, nu vedem o floare.
25-28 de ani; tip de bețivan cu mustăți mici, plouate și AGNES: Casa noastră e bine adăpostită și trăim fără a
păr netuns. Haine strâmte sărăcăcioase. Obraznic și ne teme de curenți.
lingușitor în acelaș timp.) BRAND: Dar soarele nu-l vedem în ea.
Umbra (Ispititorul din pustie) AGNES: Ce blândă joacă raza lui de acolo din muchea
O voce înaltă, în jurul iubirii noastre!
Un cor nevăzut, preoți, funcționari, jandarmi, popor, BRAND: Aceasta, trei săptămâni în vară, pe urmă....
bărbați, copii, femei. AGNES: (sculându-se îngrijată) Brand, tu suferi...
CC Popian BRAND: Eu, nu; tu, da.
Un nepot al său de 14-16 ani, seminarist. AGNES: Ba tu ascunzi ceva în tine.
BRAND: Tu amețești ca pe marginea unei prăpăstii.
Acțiunea se petrece în zilele noastre (1866) într-o loca- AGNES: (timidă): Viscolul mă înfricoșează.
litate din fiordurile Norvegiei de Vest. Dar se întâmplă BRAND: Și de ce?
oriunde, chiar și după 2000. AGNES: Pentru copilul nostru; Alf al nostru.
BRAND: Alf?
NOTA REDACȚIEI: AGNES: Da. Tu nu?
BRAND: Da, câteodată. Dar nu, nu ni-l va lua. Dumne-
Actele I și II ale poemului dramatic BRAND, de Henrik zeu este bun. Ai să vezi cum are să crească. (Uitându-
Ibsen, au fost publicate în ediția precdentă a revistei se prin ușe): Ah, uite-l cum doarme, puișorul! El nu su-
„Rotonda valahă” (nr. 13 aprilie-mai-iunie) la capitolul feră, nici nu visează grozăvii; Mânuța lui mică e grasă
TRADUCERI (pg. 217-231). și rotundă.
AGNES: Dar obrazul îi e palid.
ACTUL III BRAND: Palizi sunt toți copiii. Dormi în pace, dragul
tatii. (Închide ușa, apoi către Agnes). Tu și cu el sunteți
Tabloul V lumina și mângâierea mea. Copilul, cu jocurile lui, îmi
(Trei ani mai târziu. O grădină mică lângă casa paro- dă atâta putere! În misiunea mea de aici, pe care am ac-
hială împrejmuită cu un zid de piatră și dominată, dea- ceptat-o, deși o refuzasem, eu trăiesc un martiriu, dar
supra, de peretele înalt de stâncă. În fund se vede fior- văd cu bucurie, datorită vouă, izbânda operei mele, pe
dul, defileu îngust și sufocant. Ușa casei se deschide dâra trasă de mine.
spre grădină. Este o după-masă.) AGNES: Meriți succesul. Dar nu arareori ai vărsat la-
crimi de sânge, în tăcere, în lupta ta și din cauza răutății
Scena I unora....
Brand, Agnes BRAND: Fiind tu lângă mine, viața mi s-a părut dulce
(Brand stă pe treapta de sus a scării de la casă. Agnes, ca sub un soare luminos de primăvară. Dacă n-am avut
mai jos câteva trepte) niște părinți care să mă ajute, ba dimpotrivă, ei sufocau
AGNES: Scumpul meu soț, ochii tăi iar rătăcesc în ne- orice flacără care răsărea din mine..., apoi Dumnezeu
mărginitul fiordului. mi te-a dăruit pe tine. Întreaga mea iubire eu o împletesc
BRAND: Aștept trimisul. cunună în jurul capului tău și al copilului nostru.
AGNES: Acum? Dar te văd frământat. AGNES: Nu numai în jurul capului nostru ci și în jurul
BRAND: Oo, de trei ani aștept, de trei ani ochiul meu tuturor enoriașilor tăi. Plânge o mamă, geme un copil,
n-are odihnă. Mama nu mi-a trimis încă solie, aceasta tu nu lipsești din mijlocul lor. Tu ești cârja nevoiașilor
înseamnă că-i merge încă bine. Totuși, azi dimineață ci- și la masa bogată a inimii tale toți sărmanii găsesc pâine
neva mi-a spus că are orele numărate. și pește și ce au nevoie.
AGNES: (încet și cu tandrețe): Dar tu nu trebuie să aș- BRAND: Numai Unul singur a putut îmbrățișa toată
tepți să te cheme. omenirea. Dar eu prin tine și prin Alf îmi clădesc puntea
BRAND: (clătinând din cap): Deoarece ea nu se că- mea spre cer. Părinții mei mi-au sufocat iubirea. Atunci
iește, eu nu pot să merg la dânsa, n-am ce-i spune. când trebuia să iubesc, inima mea se făcea de piatră. Dar
AGNES: Dar ea e mama ta. dulceața inimii voastre m-a transforrmat. Că nu poți în-
BRAND: Nu mă pot închina idolilor, chiar dacă sunt țelege alte suflete dacă mai întâi nu ai iubit măcar una.
din neamul meu. AGNES: Dacă n-ai vrut să fii mai iertător!!! Adesea
AGNES: Brand, ce aspru ești! vrei să îmbrățișezi și rănești. Parcă ești un brad de cră-
BRAND: Cu tine? ciun, cu brațele pline de daruri; dar dacă-l atingi, te zgâ-
AGNES: O, nu! rie....

209

BRAND: Și față de tine?
AGNES: Pentru mine, sarcina pusă de tine a fost chiar
ușoară, dar pentru alții, tot ori nimic este insuportabil,
de aceia se depărtează de tine.
BRAND: Eu nu vreau să cunosc iubirea așa cum o cu-
nosc oamenii. Căci iubirea lor e un sicriu. Dar știu cum
este iubirea lui Dumnezeu. Această iubire nu e slabă,
nici milostivă; e grea, dar mângâie. E aspră până-n
groapa morții. Alintările Lui sunt loviturile soartei. Ce
a răspuns Tatăl ceresc, când în ceasul din urmă, Mielul
lui Dumnezeu l-a rugat: ”Părinte, treacă de la mine pa-
harul acesta!?” I l-a luat Lui, Tatăl, oare? O, nu; și
El l-a băut până la fund. A murit pe Cruce pentru noi.
AGNES: Dacă tu vrei să măsori cu aceiași măsură, nici
un suflet pe acest pământ n-ar scăpa.
BRAND: Stă scris: Așteaptă judecata din urmă, fiind
credincios și rezistând încercărilor până la capăt. Co-
roana vieții nu se tocmește. Nu ajunge sudoarea spai-
mei; e necesar focul martiriului. Nu disprețui mântuirea
din pricina nevoilor, care oricum sunt veșnice. Tu nu
poți să ierți, dar niciodată n-ai refuza iertarea.
AGNES: E greu, recunoaște!
BRAND: Dacă nu poți, sigur ți se va ierta. Dacă nu vrei,
nu ți se va ierta niciodată.
AGNES: Tu ești pentru mine totul. Eu îți urmez ție fără
șovăire, până la sfârșit. Du-mă tu până la cerurile tale
atât de înalte! Când, fără voia mea îți ies din cuvânt, mă
cuprinde frica și picioarele mi se-ngreuiază ca plumbul.
BRAND: Tu înțelegi adevărul, așa cum nu-l înțelege
marea mulțime. Cine-și face datoria numai pe jumătate,
sau numai formal, ca să salveze aparențele, acela nu
scapă de condamnare. Această linie de conduită este de
fapt o lege eternă: Fapte, nu vorbe.
AGNES: (încrucișând mâinile și apoi sărindu-i de gât):
Voi ști să urmez căile tale.
BRAND: Dacă suntem în doi, urcușul nu va fi greu.
Scena II
Aceiași, Doctorul.
DOCTORUL:(oprindu-se lângă gardul grădinii): Mi-
nune! În această pustie, o pereche de turturele!
AGNES: Bătrânelul meu doctor, dumneata ești? Poftim
înăuntru!
(Coboară grăbită și-i deschide poarta grădinii).
DOCTORUL: Stai acolo! Știți bine, voi copii, ce supă-
rat sunt pe voi că v-ați ales acest cătun unde soarele nu
răzbate, unde sufletul încremenește în coșul pieptului.
BRAND: Sufletul? Acela desigur, nu.
DOCTORUL: Nu? Ho, hooo! Mie așa-mi pare. Hă? Le-
gătura voastră, deși făcută-n pripă văd că durează și e
tare. Ce ciudată abatere de la regulă! Se spunea că tot
ce se-nfiripă-n pripă piere tot așa de rapid...Două păsări
călătoare pot pluti în așa ținuturi mohorâte!
AGNES: Un singur sărut de soare, un sunet de clopot ...
chiamă la viață.
DOCTORUL: La revedere! Mă așteaptă un bolnav!
BRAND: Poate mama?
DOCTORUL: Da! Mergi și dumneata cu mine?
210
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
BRAND: Încă nu!
DOCTORUL: Aaa, ai fost deja!
BRAND: (hotărât): Nu!
DOCTORUL: Ce neînduplecat ești, părinte! Și eu, cu
toate că e furtună și zloată, cu toate că bătrâna plătește
ca ultimul sărac, mă duc totuși!
BRAND: Dumnezeu să binecuvânteze mâna ta dibace!
Ușurează-i sfârșitul!
DOCTORUL: Eh, Dumnezeu îmi va binecuvânta buna
mea voință, fiindcă am alergat imediat fără să caut
scuze.
BRAND: Pe dumneata te-a chemat, pe mine nu. Mie
vrea să-mi sfâșie inima.
DOCTORUL: Poți merge nechemat.
BRAND: Nechemat? Atunci îmi calc misiunea ce am
a-ndeplini.
DOCTORUL: Cum?
BRAND: Dar nu înțelegi că, dacă nu mă chiamă, în-
seamnă că nu s-a pocăit și deci nu aș avea la ce mă
duce?
DOCTORUL: (către Agnes): Biată copilă, cum poți
trage în jug cu un om atât de aspru?
BRAND: Nu aspru!
AGNES: El și-ar da bucuros inima lui pentru mântuirea
sufletului ei.
BRAND: Ca fiu am acceptat moștenirea păcatelor ei.
DOCTORUL: Mai întâi încercați să ispășiți păcatele
voastre!
BRAND: Unul singur poate plăti lui Dumnezeu datoria
celor mulți.
DOCTORUL: Da, dar nu un mort de foame care e vârât
în datorii până peste cap...
BRAND: Bogat sau sărac, voința mea e absolută; și asta
ar fi de ajuns.
DOCTORUL: (privindu-l fix și apoi mergând în
stânga): Voința omului are multe fețe; și în inventarul
bunurilor voastre quantum-ul satis al voinței omenești
este bine înregistrat; dar la rubrica charitas contul bine-
facerilor tale, preotule, rămâne alb. Alb absolut! (Iese).
Scena III
Brand, Agnes.
BRAND: (urmărindu-l cu privirea): ”Charitas! Iubire”!
Ce îngust, ce rîpos, și stâncos este drumul spre iubirea
adevărată! Dar tu știi? Iubirea lor este doar un covor
peste o mie de băltoace sub care lașitatea aleargă nepe-
depsită. Nici un cuvânt n-a fost împins în noroiul min-
ciunii ca acesta, al iubirii... Se așează cu o șmecherie
satanică pe spărturile ce le găsește în voința omului, ca
să ascundă faptul că viața dusă astfel este un joc nese-
rios...
Dacă o potecă e strâmtă, abruptă și alunecoasă, vine iu-
birea și-ți găsește alta, plăcută, comodă și inutilă; dacă
unul umblă pe calea largă a păcatului, continuă pe ea,
căci nădăjduiește să se salveze cu... iubirea; cine nu pri-
mește să lupte, vrea să-și ajungă scopul cu... iubirea;
cine se rătăcește și știe că merge la pieire, găsește refu-
giu în... iubire.

AGNES: Bine, este o falsitate; dar de multe ori mă în-
treb: de ce nu s-a zis altfel?
BRAND: Pentru că este vorba cea mai comodă ca să-ți
iasă bine prefăcătoria. Odinioară, fapta nu avea numai
valoarea răsplatei. Nu trebuie să voiești moartea crucii
numai pentru a câștiga cununa de martir. Fapta morală
adevărată este aceea care nu aspiră la răsplată. Și, pe
urmă, sacrificiul este valabil când este oferit cu bucurie.
AGNES: Da!
BRAND: Un lucru e clar: este voința care trebuie să
stingă setea de dreptate care provine din lege. Nu e dea-
juns fapta eroică; ci a te păstra puternic și bucuros chiar
și după o lungă serie de chinuri. Nu numai a muri pe
cruce, ci și voința de a muri pe cruce îți dă dreptul la
cununa de martir. Pe Isus să-l voiești cu toată teama
sufletului tău și numai așa izbutești să capeți mântuirea.
AGNES: O, apără-mă, când condamnarea teribilă va
veni să mă sperie! (Îndesându-se în el): Poruncește-mi!
BRAND: Întâi trebuie să învingă voința și numai atunci
vine și iubirea, plutind pe aripi de porumbel care aduce
în cioc ramura de măslin a vieții fără de griji. Dar față
de acest popor, moale ca iarba, iubirea cea mai adevă-
rată este ura. Da, ura, ura! Acest mic cuvânt, ușor și
simplu, trebuie înfipt în inimă și numai așa poți lupta
cu lumea! (Intră în casă).
SCENA IV
AGNES (singură, privind lung după el, prin ușa ră-
masă deschisă): S-a dus, s-a dus să îngenunche lângă
patul copilului său, să-i legene capul, să-i cânte! O, ce
comoară de iubire ascunde inima lui puternică! Pe Alf
al nostru el îl iubește fără durere, căci în sufletul lui de
copil ideal n-au pătruns încă nevoile pământești, nevo-
ile păcatului; șarpele n-a mușcat încă inima lui. (Ui-
tându-se pe crăpătura ușii): Cât e de vesel, cum își
frânge mâinile de bucurie! O, Eternule Doamne! Dar
acum văd că se scoală și-l privește îngrijorat. Alb ca va-
rul! (Se retrage).
Scena V
Agnes și Brand.
BRAND: N-a sosit încă trimisul?(Coboară treptele).
AGNES: Nu.
BRAND: (căutând înapoi): Copilul tresare puțin din
somn, are ceva călduri și pulsul ceva cam repede, tâm-
plele bat.... dar să nu te înspăimânți, Agnes!
AGNES: (oftând): Doamne, ce vrei să spui?
BRAND: Nu-ți pot spune mai mult! Nu te teme! (Strigă
spre drum după un om care trece grăbit): Hei, omule!
Scena VI
Aceiași, Trimisul.
OMUL TRIMIS: (intrând pe poartă): Bine că v-am gă-
sit. E vremea să vii, părinte!
BRAND: (grăbit și emoționat): Merg imediat cu dum-
neata! Cu ce vorbă vii?
OMUL TRIMIS: Destul de rea. Mama Sfinției Tale stă
ghemuită în patul durerii și cheamă cu glas fierbinte:
211
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ooo, aduceți-mi preotul, ooo, chemați-l în grabă, averea
mea o dau jumătate, pentru sfânta grijanie!
BRAND: (dându-se înapoi): Jumătate a zis? Spui tu,
drept, întocmai, cuvântul ei? Poate n-ai înțeles bine!
OMUL TRIMIS: (clătinând din cap): Eu îmi fac numai
datoria de a-ți transmite întocmai cuvântul ei.
BRAND: Jumătate, nu! Trebuia să zică Totul.
OMUL TRIMIS: Poate. Dar a zis jumătate. Cuvântul ei
a fost clar și precis, eu nu uit, în general.
BRAND: (Luându-l de braț): Ai avea curaj să juri că
așa a spus, chiar și în fața Tronului Ceresc, în ziua ju-
decății?
OMUL TRIMIS: Da, desigur.
BRAND: (puternic): Ha! Nu! Nu merg! Du-te și spune-
i: Nu va avea nici preot, nici împărtășanie.
OMUL TRIMIS: (mirat): Rogu-te, părinte, poate n-am
spus deslușit. E chiar mama sfinției tale care m-a trimis.
BRAND: Eu nu cunosc două soiuri de dreptate, una
pentru străini și alta pentru rudele mele.
OMUL TRIMIS: Rău ești, preotule!
BRAND: Tu nu pricepi, dar ea știe: ”TOT ori NIMIC”!
Spune-i că și o părticică din vițelul de aur îi răpește
mântuirea.
OMUL TRIMIS: (scărpinându-se-n cap): De, părinte,
sărut, dreapta, eu îi voi duce răspunsul și voi căuta s-o
mângâi. Poate că Dumnezeu o fi mai milostiv și n-o pre-
tinde chiar așa, totul. (Iese Trimisul).
Scena VII
Brand.
BRAND (singur): Din hoitul speranței falșe izvorăște
ciuma și blestemul care pervertesc pământul. ”De,
poate Dumnezeu iartă”. Ei speră că rugăciunile și cân-
tările din ceasul morții sunt miere pentru gura judecăto-
rului și că-l vor înduioșa. Ha! Ea-l cunoaște pe Dumne-
zeu așa cum i l-a arătat credința sucită a fățarnicilor bi-
goți. Ea-l crede un bătrân negustor cu care să se poată
tocmi.
Scena VIII
Trimisul I (care se reîntoarce) și Trimisul II
TRIMIȘII (intră grăbiți în scenă): Părinte!
BRAND: (către al doilea): Tu, cu ce vorbă-mi vii?
TRIMISUL2: Dă nouă din zece.
BRAND: Nu TOT?
TRIMISUL2: Nu, nu tot.
BRAND: (întorcând spatele): TOT ori NIMIC. Nu va
avea nici preot, nici Taine.
TRIMISUL2: Fie-ți milă, nu-i iese sufletul și se chinu-
iește amar.
TRIMISUL1: Nu uita că ți-e mamă! Îi apeși ca o piatră
pe suflet.
BRAND: (frângându-și mâinile de durere): Pe rude și
pe străini, în acelaș cântar. Nu pot să judec cu două mă-
suri.
TRIMISUL2: Trimite-i măcar un cuvânt de mângâiere,
că prea mult se chinuiește.

BRAND: (răspicat): Du-te și spune-i înc-odată: să aș-
tearnă masă curată pentru pâinea și vinul Dumnezeului
nostru. (Oamenii ies).
Scena IX.
AGNES: (luând mâinile lui Brand): O, mă cutremur,
părinte! Mâna ta poartă spadă de foc, ca a Domnului!
BRAND: (apăsându-și pieptul, înecat de plâns): N-aș
fi eu de scandal acestei lumi fără căpătâi, dac-aș purta o
teacă goală la șoldul meu? De ce mama mea îmi sânge-
rează sufletul meu? Pot eu să fiu dârj numai în gândire,
și în fapte nu?
AGNES: Ce greu este ceia ce tu pretinzi!
BRAND: Spune-mi atunci, ce condiție mai blândă să
cer !?
AGNES: La o mie nu găsești pe dreptul adevărat, potri-
vit acestui criteriu.
BRAND: Din nenorocire, tu ai dreptate. Așa de trân-
davă și destrăbălată este generația noastră și trăiește nu-
mai din meschinării. Și nu atât că nu e în stare, nu, ci
însăși maniera de a considera viața este falsă, goală,
plată și lașe. Ea găsește că e un sacrificiu prea mare de
a lăsa avutul săracilor, în secret, renunțând la răsplata
onoarei. Cum să se mulțumească un erou numai cu vic-
toria și nu și cu renumele? Cere asta regilor și împărați-
lor și mai marilor zilei, și-ai să vezi tu! Cere poetului să
-și dea drumul păsărilor frumuseții, fără ca să se afle că
el a dat glas și culoare acestor vietăți! Ramuri verzi sau
ramuri seci, bogați sau săraci, aceeași lipsă de devota-
ment. Toți, iobagi! Muritorii aceștia stau veșnic pe mar-
ginea prăpastiei, atârnați de un fir de iarbă care, ru-
pându-se într-un moment dat, îi trimite în fundul ei, iar
ei încearcă încă să iasă, înfingând unghiile în mal.
AGNES: Acești oameni mici și josnici privesc încă ne-
dumeriți deviza ta, Totul sau nimic! Cum faci, deci, să
le-o mai ceri?
BRAND: Cine voiește să învingă, niciodată nu dă îna-
poi! Și dacă ești în abis, încă mai poți sui la mari înăl-
țimi. (Cu voce schimbată): Și totuși, când mă găsesc în
fața unui suflet curat, și-i pun condițiile grele ale victo-
riei, oh...în mijlocul oamenilor acestora eu mă simt ca
în mijlocul unei mări înfuriate, ținându-mă de o scân-
dură sfărâmată. Plâng în taină și-mi mușc limba în chi-
nuri și dureri, aceeași limbă cu care-i cert. Și când ridic
brațul să-i lovesc, aș vrea de fapt să-i îmbrățișez și, dacă
aș putea..... i-ași încălzi pe toți săracii la inima mea iu-
bitoare, în loc de a-i certa, cu gândul de a-i disciplina.
(Întorcându-se spre Agnes): Mergi, Agnes, lângă pătu-
țul copilului nostru și cântă-i, ca să aibă visuri lumi-
noase. Un suflet de copil este așa de curat ca fața unui
lac în luciul soarelui, iar iubirea mamei plutește deasu-
pra, nesimțită de nimeni, asemenea unui bâtlan care se
oglindește-n luciul lacului.
AGNES: (blândă):Oh! De ce e așa de turbure privirea
ta? Ce ascunzi tu în inima ta, scumpul meu? Că oride-
câte ori iese vreo săgeată din mintea ta, tot spre copil se
îndreaptă?
212
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
BRAND: Nimic. Veghează-l doar, să crească bun și
credincios.
AGNES: Spune-mi un cuvânt!
BRAND: Energic?
AGNES: Blând!
BRAND: (o ia în brațe):Cel fără vină va trăi.
AGNES (privind ca luminată): Atâta am; nici Dumne-
zeu nu va-ndrăzni să-l ceară.
(Agnes merge în casă).
Scena X
BRAND: (privind înainte ca în gol): Și dacă Dumnezeu
ar voi să-l ceară? Cum? N-a fost odinioară destul de as-
cuțit cuțitul lui Avraam? (Se scutură):Nu, nu, nu, eu am
adus jertfă deja. Am renunțat la vocația vieții mele de a
tuna ca un fulger divin contra oamenilor în letargie. Jer-
tfa? O, dacă urmam chemării din bezna nopții! Dar
acum, furat de Agnes, m-am trezit. Și ea m-a îndreptat
de pe drumul de tunet la drumul aceleași misiuni, reali-
zată însă cu discreție. (Merge repede în fund și privește
în zare): Nici un trimis de la bolnavă, nici un semn de
pocăință. (Se reîntoarce în scenă). De-ar vrea, ar curma
păcatul din rădăcină, prin pocăință și jertfă, ca să nu ră-
mână nici o urmă. O, iată-l, vine. Ba nu, e primarul.
Iată-l: gras, rumen, vesel și flecar. Cu mâinile alea-n bu-
zunar pare o chestie între paranteze....
Scena XI
Brand, Primarul.
PRIMARUL: (venind pe portiță): Ei, bună ziua, pă-
rinte! Ne vedem cam rar noi doi. Viu cu jalba-n proțap!
BRAND: (arătând spre casă): Poftim înăuntru!
PRIMARUL: Nu e nevoie. Bunăvoință, numai, și totul
se aranjează într-o clipă.
BRAND: Anume?
PRIMARUL: De ce ești așa de îndărătnic? Acum tre-
buie să prinzi momentul. Mama dumitale e în culmea
deznădejdii.
BRAND: Numai atât?
PRIMARUL: Suferă îngrozitor. Îmi pare rău.
BRAND: Rogu-te, mai departe.
PRIMARUL: Ea e destul de bătrână, și nu poți garanta
din minut în minut. Socotesc că e timpul să-i vii în aju-
tor. Mă gândeam, hai să mergem împreună s-o vedem.
Crede-mă, lumea cârtește.”Ia uite cine ne dojenește pe
noi pentru neînțelegeri în familie!”
BRAND: Neînțelegere în familie?
PRIMARUL: Îmi pare rău, dar vezi, ea pune tot atâta
preț pe moștenire cât și,.... de, cum să zic..... pentru iu-
birea fiiască; ea ține pro indiviso toate bunurile familiei
și nu poate admite risipirea averii.
BRAND: Daa? Risipă?
PRIMARUL: Da. Și-n aceste cazuri, ușor izbucnesc
frecușuri între moștenitori.(Șiret): Îmi pari ceva cam ur-
suz, poate n-am găsit eu timpul potrivit, vin ceva mai
târziu.
BRAND: Acum sau mai târziu e totuna.

PRIMARUL: Atunci să ți-o spun pe șleau: azi moare
bătrâna, mâine ești bogat, dacă ea pleacă cu sufletul îm-
păcat.
BRAND: Crezi dumneata?
PRIMARUL: Cum adică, cred? E sigur. Doar nu vei fi
sărac. Moșia ei n-o străbați cu ochii, oricât de ager ar
fi...Vei fi deci un popă bogat!
BRAND: Și fără judecata curții de partaj ?
PRIMARUL: Ești singurul moștenitor.
BRAND: Dar dacă se mai iscă unul?
PRIMARUL: Numai dracu- mai poate fi! E fără noimă
să pui la îndoială cuvântul meu. Cine cunoaște legea
mai bine decât mine? Deci, vei fi un bogătaș. Și apoi,
vinzi. Sfinția Ta nu trebuie să te înfunzi în aceste locuri
sălbatice. Țara, lumea ți-e deschisă!
BRAND: Ascultă zapciule! Pledoaria dumitale n-are
sens. Dumneata în fond îmi spui: ”pleacă de-aici... in-
diferent unde!”
PRIMARUL: Da, n-ar fi rău. Mântuirea e de folos ori-
șiunde. Aici poporul nu te înțelege, aici ești știucă în
heleșteul crapilor. Sau lup în mijlocul gâștelor. Mă în-
țelegi? Pentru talentul cu care ești înzestrat, îți trebuie
un cerc mult mai larg de acțiune. Aici unde norodul
este mândru că s-a născut într-o prăpastie și că e propri-
etar de stânci goale, cuvintele dumitale fac mai mult rău
decât bine. Aici îți lipsește izvorul din care să sugi vlaga
trebuincioasă.
BRAND: Cea mai puternică vlagă o suge omul din pa-
tria sa. Nu e în stare? Atunci e o secătură, și afară cu el!
PRIMARUL: Totuși, prima lege a acțiunii unui om este
să se acomodeze cu nevoile terenului.
BRAND: Nevoile unui loc se văd mai bine de sus, decât
din groapă sau din piața satului.
PRIMARUL: E necesar să dai operei adevărata valoare.
Așa cum vorbești dumneata, trebuie să te adresezi mi-
lioanelor de oameni, nu unui pâlc de păcătoși.
BRAND: Dărâmați-mi zidurile ce ați ridicat între munte
și câmpie și între sat și oraș! Le cereți oamenilor ace-
leași obligații, dar nu le dați aceleași drepturi. Ei bine,
exact de aici, din munte, vreau să privesc în zare și să
tratez pe toți la fel. Dumneata vrei să strălucești ca cos-
mopolit, în vreme ce, incapabil de orice acțiune, strigi
într-una: ”Noi suntem încă înapoiați, noi avem încă
vreme, suntem o națiune micuță”...
PRIMARUL: Fiecare chestie la vremea sa. În toate tim-
purile, drepturile preotului au fost bine hotărâte; întru
cât mă privește, eu mi-am risipit și punga pentru nevoile
publice. Dacă Sfinția Ta vrei să creiezi o stare nouă,
apoi să mă crezi că n-ai mult de adăugat. Și copiii știu
din cărți cine suntem noi și din ce strămoși străluciți ne
tragem. Zilele de mărire ale satului nostru, care acum e
mic dar a fost mare, vine din vremurile regelui Beles.
Și acum se cântă în popor legenda lui Frithiof cu faptele
de vitejie ale lui Ulf și Thor care au prădat și jefuit coas-
tele Britaniei, că lumea din sud striga terorizată: ”libe-
rează-ne Doamne de barbarii ăia norvegieni”... Că, de,
e adevărat, erau barbari ai noștri și știau să lovească și
să se răzbune. Și legenda zice că unul din ei porni în
213
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
cruciadă, ca erou al Domnului, dar nu se știe pe unde și-
a lăsat oasele.
BRAND: Și mulți din cei de azi sunt direct coborâtori
din acești străluciți strămoși?
PRIMARUL: De ce te îndoiești, Sfinția Ta?
BRAND: Nuu, nu mă îndoiesc, fiindcă am făcut deseori
proba. Oameni perfecți în a făgădui și a nu se ține de
cuvânt.
PRIMARUL: Eu mă fac forte în a-ți istorisi faptă cu
faptă din trecutul poporului acestuia și-ți pot dovedi că
noi am luptat jertifindu-ne sângele nostru pentru păstra-
rea vieții noastre, lovind cu securea și pe vecini dar și
de-ai noștri, călcând ogoare, dând foc la case și la bise-
rici, te și miri pe unde. E drept că ne-am cam lăudat cu
sângele vărsat, dar asta a fost semn că am fost un popor
de mare putere, chiar dacă demult apusă, dar care a pus
o piatră la progresul istoriei mondiale, chiar dacă prin
foc și pară.
BRAND: Totuși, astăzi uitați că noblețea obligă; așa că
azi voi neteziți movila moștenită de la primul strămoș
cu plugul și cu sapa.
PRIMARUL: Ba deloc! Vino la hramul și sărbătorile
noastre parohiale unde eu, judecătorul, șeful poliției, in-
tendentul, suntem membri de onoare. Vei vedea că
amintirea regelui Beles nu s-a stins, căci îl amintim
când ciocnim paharele de punci, în toasturi, în pocale
și-n cântări, în cuvântări și conferințe, pe care eu în-
sumi, de multe ori, simt nevoia să le țes, cu firul gân-
dirii mele, exaltând spiritul local. Știi, mie-mi place po-
ezia, place tuturor alor noștri. Desigur, cu măsură, ea nu
trebuie să domine viața noastră. De la șapte la zece
seara, obosiți, dar și liberi de grijile zilei, ne elevăm spre
ideal. Aceasta este tocmai ceia ce eu urmăresc, dar asta
e și diferența între noi și dumneata, care vrei și să arăm,
dar și să combatem. Să unim viața cu idealul vieții, răz-
boiul sfânt în paralel cu cultivarea cartofilor. Ha, din așa
amestec ce poate ieși decât numai praf de arme de foc!
BRAND: Da, cam așa ceva, ai ghicit bine...
PRIMARUL: Eeeei! Sfinția Ta vrei să seceri îndată ce
ai semănat. Încercarea Sfinției Tale este ideală. Sfinția
Ta vrei în acelaș timp să îngrași și ogorul și să pătrunzi
și spre eternitate așa cum scoți pulberea din salpetru,
pucioasă și cărbune.
BRAND: Întocmai așa.
PRIMARUL: E greu. Mergi cu aceste idei în cercuri
mai largi, în metropole. Pe noi cei de aici mai rău ne
turburi. Noi brăzdăm voioși în ogorul nostru, cum
odinioară marea brăzda peste smârcuri și mlaștinile
murdare.
BRAND: Vă sfătuiesc să brăzdați întâi în inimă și să nu
vă mai încântați atâta cu faptele strămoșilor. Zvârliți în
mare mândria lor. Piticul rămâne tot pitic, chiar dacă
strămoșul lui a fost un Goliat.
PRIMARUL: Din străbuni mari ies numai oameni mari.
BRAND: Din coiful strămoșilor voi ați făcut o biată că-
ciulă. Voi vă folosiți de cimitirul istoriei pentru a adă-
posti în el lenea voastră.

PRIMARUL: Părinte: cuvântul meu cel dintâi și cel de
pe urmă: du-te în altă parte. Aici nu va înflori niciodată
grâul Sfinției Tale. De acel mic ideal, oarecum necesar,
de acea elevație sufletească minimă de care un lucrător
are nevoie, mă voi ocupa eu, și încă neobosit! Privește
activitatea mea și vezi roadele ei. Până și nașterile au
crescut de la unu la trei. Eu am lucrat aici cu râvnă în
orice ramură de activitate, m-am luptat cu natura vrăș-
mașe și am progresat. Vezi aici, noi șosele, noi poduri,
etc....
BRAND: Da, poduri, dar nu între viață și credință....
PRIMARUL: Între apa fiordului și zăpada muntelui...
BRAND: Dar nu între acțiune și idee.
PRIMARUL: Hee! Treptat, treptat....Mai întâi șosele
între sate, ca să poată răzbate om la om; și-n asta noi ne
pusesem de acord înainte ca să vii matale aici ca pa-
roh....
BRAND: Drumul spre culme e foarte anevoios.
PRIMARUL: În amurg se vede urât și ce e urât și ce e
frumos și ce e bun și ce e rău și ce e neted și ce e glo-
duros. În acest ținut a fost obiceiul ca fiecare lucru să-
și urmeze în pace dâra lui. Și hop, ai venit Sfinția Ta, ca
să vrei să legi totul laolaltă; și ai încurcat totul; acum
toate se ciocnesc și se războiesc între ele. N-ai făcut de-
cât să desparți poporul în două luntri adversare, în timp
ce, dacă am fi fost uniți, am fi învins mai bine necazu-
rile.
BRAND: Și cu toate acestea, eu voi rămâne aici, în
ciuda dumitale. Omul care recunoaște dreptatea scopu-
lui ce urmărește, nu-și alege el locul de acțiune; ci vede
scrisă cu litere de foc porunca lui Dumnezeu care zice:
” Aici e locul misiunii tale!
PRIMARUL: Bine, n-ai decât, dacă vei rămâne închis
în dulapul cu cărți al Sfinției Tale. Eu cunosc bine pe
oamenii de aici, bolnavi și prinși în mreaja păcatelor.
Eh, încearcă să-i cureți de vicii și de multele lor păcate,
știe Domnul cât sunt de multe! Dar lasă-le lor măcar
ziua de lucru și nu-i mai da nici o aparență de sfințenie.
Nu fă un Corpus Domini din toată săptămâna, cu
steagu-n mână de parcă Sacramentul ar fi prezent în
fiecare barcă din fiord .
BRAND: Ca să-ți pot face pe voie trebuie mai întâi să-
mi răstorn și voința și spiritul și inima. Nu pot aceasta,
însă, și nu trebuie să pot. Rămân credincios chemării
mele de a fi eu-însumi; și voi lupta până la victorie; și
voi învăța poporul până ce lumina va pătrunde în toate
inimile. Conștiințele oamenilor din țara mea natală, pe
care voi așa de bine le-ați narcotizat, eu am făgăduit să
le deștept. L-ați jefuit pe acest popor, i-ați frânt natura
lui stâncoasă, într-o robie lungă și dură, i-ați luat bucata
de la gură, i-ați scris durerea pe figură. Băgați bine de
seamă, ați sfărâmat până și foamea sufletească a popo-
rului. Cu dieta prescrisă de voi, voi îi stoarceți sângele
cald, voi îi luați voința, puterea și curajul. Pe mine mă
cheamă o voce spre izbândă, ca să-l trezesc; de aceea
dară vă strig : Război, tiranilor!
PRIMARUL: Război!?
BRAND: Război!
214
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PRIMARUL: Vei cădea întâiul!
BRAND: Cea mai mare victorie e înfrângerea.
PRIMARUL: Greșești, Brand, ești la o răscruce; joci
ultima carte.
BRAND: O fac totuși!
PRIMARUL: De pierzi, îți distrugi viața definitiv! Nu
uita, totuși, părinte, că ai toate bunurile lumii, ca să fii
fericit pe acest pământ: talent și moștenire de la mama
dumitale, copil scump și soție iubitoare, cărora merită
să te dedici....
BRAND: Și dacă, cu toate acestea, întorc spatele liber-
tății și bogăției și fericirii și lupt aici unde sunt născut?
PRIMARUL: Aici pierzi tot, întrucât declari război lu-
mii dintr-un ungher al pământului cu totul necunoscut.
Mergi mai bine spre sud, unde orașele sunt bogate, lu-
mea deschisă și nonșalantă, unde poți aduna masele și
comanda să-și verse până și sângele. Noi n-avem sânge
aici, printre stânci, noi abia dacă ne câștigăm pâinea cea
de toate zilele....
BRAND: Și totuși voi rămâne chiar aici. Aici este țara
mea și aici voi declara război!
PRIMARUL: Gândește-te ce pierzi dacă nu biruiești; și
mai ales ce lași să-ți scape din mâini!
BRAND: Dacă cedez, mă pierd pe mine însumi, și
atunci, ce scofală?
PRIMARUL: Riscul este foarte mare și un om răzleț
luptă veșnic fără speranță.
BRAND: Cei buni merg sub steagul meu. Ceata aceasta
este puternică!
PRIMARUL: Hm! Dar cei mulți merg pe căile mele.
Majoritatea este cu mine!
(Coboară spre public și iese).
Scena XII
Brand singur
BRAND: (singur, urmându-l cu privirea): Da! Îndrep-
tătorii noroadelor! Lucrează drept, cinstit și înțelept, to-
tuși ei sunt pacostea oamenilor conduși de ei. Acest om
focos și binevoitor este un reprezentant al lor, pur
sânge; ei bine, furtunile din apus, gerul și viforul stân-
cilor, seceta și inundațiile nu adună atâta molimă și foa-
mete cât acesta într-o singură zi. O calamitate poa’să ne
ia și viața; dar ăsta...câte inspirații pierdute, câte voinți
dezamăgite, câte cântări sufocate cu sufletul lui obtuz și
meschin! Dacă acest ins nu i-ar fi sugrumat, câte
surîsuri n-ar fi răsărit pe buzele acestui popor!Câte ful-
gere luminoase nu ar fi exprimat inima lui! Câtă mânie
sfântă și năzuințe spre înviere nu s-ar fi transpus în
fapte (Cu sfială, schimbând gândul) Iară, nici un trimis.
Ba nu, iată doctorul!
Scena XIII
Brand, Doctorul, Primarul, (care s-a întors din public și
se plimbă prin apropiere).
BRAND: (întâmpinându-l grăbit): Grăiește, doctore: ce
veste de mama?

DOCTORUL: De acum ea este gata pentru judecata su-
premă.
BRAND: Moartă? Împăcată?
DOCTORUL: Imposibil, ea a ținut la cele pământești
până în clipa din urmă.
BRAND: Încă un suflet pierdut.(Rămâne cu privirea în
pământ).
PRIMARUL: De! Dacă Sfinția Ta nu cunoști decât
Lege! Poate că va fi judecată cu milă și nu după lege.
BRAND: Ce spunea ea?
DOCTORUL: Plângea așa, înăbușit, zicând: Dumnezeu
nu poate fi așa de neîndurător ca fiul meu.
BRAND: (căzând pe bancă, zdrobit): În chinul păcate-
lor, în durere și până și pe patul de moarte, iată că ace-
eași minciună se abate peste suflete! Deși toți ascultă în
biserici evanghelia cererilor precise ale Dreptului Ju-
decător, fără scont. (Își ascunde fața în mâini).
DOCTORUL: (se apropie de el și îl privește, clătinând
din cap): Pricep. Dumneata, părinte, vrei să aplici azi
ceia ce nu mai înseamnă nimic încă demult. Azi sabia
de foc ne pare nouă ca ceva din lumea bazmelor. Azi
nimeni nu se mai impresionează de flăcările iadului și
de inimile fierte în cazan din bazmele bietelor bunici;
azi crezul pe care noi îl pretindem oricui este ”umani-
tate”; fii uman!
BRAND: ”Umanitate”!!! (Privește în sus). Așa grăiește
stânca! Umanitate! Cuvânt josnic în care se învăluie fi-
ecare cârpaci, fiecare secătură! Cuvânt laș care a deve-
nit lozincă pentru toți pierde vară care nu vor să riște
totul pentru a birui, refugiu pentru sperjurul care minte,
uitând tot ce a promis fierbinte! Voi, suflete de pigmei
care faceți din Om un biet suflet umanitar! Dacă Dum-
nezeu era uman, atunci Iisus Cristos, Fiul Lui mai păti-
mea pe Cruce? Bine că n-a guvernat dumnezeul vostru
pe vremea aceea, că acela ar fi strigat evreilor : ”iertare!
fie-vă milă”! O, daaa, și atunci opera de împăcare a Fi-
ului lui Dumnezeu s-ar fi rezolvat printr-o notă diplo-
matică venită din cer! Da, faptă a unui pigmeu. (Se
zbate în durere cu capul în mâini).
DOCTORUL: (încet): Zbuciumă-te, zbuciumă-te,
inimă bolnavă! Ar fi bine dac-ai putea și plânge!
Scena XIV
Aceiași, Agnes.
(Agnes a ieșit pe trepte și face semne disperate docto-
rului): Vino, vino înăuntru, doctore!
DOCTORUL: La copil? Ce s-a întâmplat?
AGNES: Teama, asemeneea unui șarpe, mușcă inima
mea.
DOCTORUL: Ce-i este?
AGNES: (venind și trăgându-l de mânecă): Vino, te
rog, repede. O, Doamne sfinte!
(Amândoi merg în casă, neobservați de Brand).
Scena XV
Brand (singur, nemișcat, privind în gol).
BRAND: Moarte fără pocăință. Moartă așa cum a trăit.
Nu este acesta semnul lui Dumnezeu? Nu trebuie să
215
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
reclădesc eu acum comoara ce ea a risipit pe pământ?
Vai mie, de zece ori, dac-aș trăda! (Ridicându-se cu pu-
tere): O, da, așa să fie! Cu datorie de fiu, voi sta în luptă
dârză, aici, pe pământul patriei mele în fața dujmanilor
miei. Soldat al crucii, nu al țărânii, pentru victoria spi-
ritului contra cărnii. Dumnezeu Însuși mi-a întins sabia
cuvântului Său, mi-a trezit mânia, mi-a arătat drumul,
mi-a dat voință de piatră... cutez acum să sfărâm și
stânci. Cine se bizuie pe puterea proprie, să mă
oprească.
Scena XVI
DOCTORUL:(vine repede, urmat de Agnes și-i spune
lui Brand): Pune în vânzare totul și pleacă de aici, fugi
ca vântul!
BRAND: Pământul să se cutremure și eu stau pe loc.
DOCTORUL: Atunci copilul tău e hărăzit morții.
BRAND: Alf? (Îngrozit): Doctore! Ce glumă amară!
(Vrea să intre în casă).
DOCTORUL: (îi taie calea): Aici nu e soare, nu e lu-
mină, e curent, vântul e polar, umezeala ceții se vâră
până-n măduva oaselor. Aici trupul lui se ofilește. Încă
o iarnă și ți-ai pierdut odrasla. Mergi aiurea și-ți sal-
vează copilul! Mergi cât nu e prea târziu! Chiar și mâ-
ine! Și poate să scape.
BRAND: (repezit): Chiar în clipa aceasta! El trebuie să
se facă sănătos. Alf! Pieptul lui micuț nu trebuie să în-
ghețe de vântul ghețarilor și de crivățul de pe coastă.
Vino, Agnes! Ia-l în brațe, să alergăm cu el la țărmul
blândei mări! Ooo, moartea își țese lațurile sale în jurul
capului său.
AGNES: Ooo, eu presimțeam demult aceasta și tremu-
ram în secret. Dar nu-mi închipuiam chiar așa...
BRAND: Spune, doctore, dacă fugim departe se înlă-
tură primejdia?
DOCTORUL: Îngrijiți-l numai. Când un tată, zi și
noapte veghează asupra copilului său, victoria este asi-
gurată! Faceți totul pentru el și o să-l revedeți gras și
frumos. Nu vă temeți!
BRAND: Mulțumesc, doctore. (Către Agnes): Înfă-
șoară-l în scutece, bine, el nu e obișnuit cu aerul de
mare.
(Agnes merge în casă).
Scena XVII
Doctorul, Brand
DOCTORUL: (Se uită liniștit la Brand, care privește
spre poarta grădinii; merge apoi, îi pune mâna pe umăr
și-i zice): Hei, dragul meu, e datină veche: cu alții neîn-
durător, cu tine mlădios și blând!? Pentru alții n-ajungea
puțin sau mult; nu se putea decât: TOT ori NIMIC ; dar
în cazul de acum, balanța se schimbă, mielul jertfei este
al tău, deci s-a dus jertfa de sine!....
BRAND: (ca ars): Ce vrei să spui?
DOCTORUL: Aici vreau să mi te aduc. Când mama se
zbuciuma în ghiara morții, pretindeai: tot ori nimic,
mergi goală în groapa ta deschisă. Și așa ai fulgerat me-
reu, acolo unde ar fi trebuit poate o vorbă de mângâiere.

Acum destinul aprig ți s-a întors contra, ți-a venit și du-
mitale rândul...acum Sfinția Ta, însăți, stai, îngrozit de
furtună, pe corabia azvârlită în largul mării și arunci în
valuri cartea cu paragrafe de pedeapsă și condamnări,
cu care prea adesea ai izbit pieptul fraților. Da, acum
arunci totul în mare! Pentru că acum, ce vrei mai mult
decât să salvezi pe sărmanul vostru vierme? Și deci,
fugi, fugi departe, acum, afară din ținutul acesta, de-
parte de sânul mamei, departe de datorie, departe de
credincioși... Acum, totul se contramandează, părintele
își lasă parohia și pleacă...
BRAND: (apucându-și fruntea ca rătăcit): Sunt orb
acum, sau am fost orb?
DOCTORUL: Nici nu m-am gândit să te dojenesc pă-
rinte! A vorbit inima de tată și ce faci acum este ceia ce
un tată trebuie să facă. Și eu socot că aceasta, departe
de a fi o slăbiciune, este ceva nobil! Ești mai mare
acum, cu aripile tăiate, de când atunci când te dădeai
puternic și fioros! Adio! Acum eu nu fac altceva decât
să-ți pui în față o oglindă. Privește-o și oftează așa :
”iată Doamne Dumnezeule, pe ăla care voia să escala-
deze cerurile!” Hee! Furtuna lumii este o grozăvie!
(iese).
BRAND: (se uită fix înainte, apoi izbucnește): Aaah!
Când am greșit? Acum, ori mai nainte? Oh! Frântă mi-
este aripa!
Scena XVIII
Brand, Agnes cu copilul în brațe, Țăranul al V-lea.
AGNES: (vine îmbrăcată într-o mantelă cu copilul în
brațe. Brand n-o vede. Ea ar vrea să-i vorbească, dar
se oprește speriată și observă expresia feții lui Brand.
În acelaș timp vine un om grăbit pe poarta grădinii.
Soarele apune).
ȚĂRANUL V: Sărut dreapta, părinte! Nu te supăra, dar
Sfinția Ta ai un dujman.
BRAND: (apăsând pieptul cu mâna): Da, aici.
ȚĂRANUL V: Nu, nu, pe primar. Să te ferești de el!
Sămânța ta a rodit bine pe acest pământ, până când nu
te-a lovit el cu ciuma calomniei. El zice că nu lucrezi
după sfânta dreptate. El te arată oamenilor ca pe un om
primejdios și le dă a înțelege că în curând nu vei mai fi
părintele nostru, că în puțină vreme ai să ne întorci spa-
tele, așa cum l-ai întors maicii Sfinției Tale. Și că ai fi
plecat mai demult, dar ai așteptat să moară ea, ca să-i
iei moștenirea bogată pe care ți-a lăsat-o.
BRAND: (își ascunde uimirea și scârba): Și dac-ar fi
așa?
ȚĂRANUL V: Noi ne închinăm la Sfinția Ta ca la
Dumnezeu. Și noi știm adevărata pricină : pentru că nu
bagi și Sfinția Ta în plug cu el și îl lovești adesea peste
gura-i otrăvită. Asta e, îi strici socotelile, de aceea te
vorbește de rău.
BRAND: (nedecis): Și dacă ce spune el e adevărat?
ȚĂRANUL V: Atunci, chiar Sfinția Ta ne-ai ținut într-
o minciună.
BRAND: Să fi mințit?
216
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ȚĂRANUL V : Tot Sfinția Ta ne-ai spus repetat că În-
suși Dumnezeu te-a chemat la luptă pentru a trezi în-
treaga Țară. Că adevărata ta casă e aici, cu noi. Că aici
trebuie să duci lupta înainte, că aici, o, părintele meu,
Sfinția Ta ești tare și puternic și ne arăți drumul spre
cetatea vieții. Ei bine, acest foc s-a aprins deja în piep-
turile noastre și se întinde mereu....și de la Sfinția Ta
am învățat că nimeni nu are dreptul să renunțe la pro-
pria-i misaiune, ci să lupte și să nu cedeze....
BRAND: Da, dar aici urechile sunt surde, inimile lașe.
Pentru ei, eu sunt nebunul care vine dintr-o mlaștină
murdară .
ȚĂRANUL V: Știi bine că nu e așa. Soarele ceresc tri-
mite și peste nemernici câte o rază. Și tu știi bine că
mulți au fost pătrunși de ea.
BRAND: Cu toate astea mii de ochi rămân orbi.
ȚĂRANUL V: Părinte, Sfinția Ta ne-ai adus nouă lu-
mina. Nu ne lăsa pradă orbilor care ne țin numai în so-
coteli și dăjdii. Numărul nu contează. Și dac-aș rămâne
eu singur, tot ți-aș zice: pleacă, dacă poți să mă pără-
sești! Eu, unul, sunt cu sufletul curat, dar dacă Sfinția
Ta nu mă ajuți, atunci nimeni nu mă ajută. Sfinția Ta
m-ai ridicat din adânc și aș cădea iarăși de nu m-ai ține
deasupra. Eu nu mă leapăd de mântuitorul meu și voi
lupta ca să nu ne plece păstorul sufletelor noastre.
(Iese).
Scena XIX
Brand (a rămas ca paralizat).
AGNES: (sfiicioasă): Ce vești aduc buzele acelea veș-
tede, obrajii aceia palizi? Pare că inima ta strigă!
BRAND: (cufundat în gânduri): Stânca asta întărește
cuvântul. Căci ecoul ei înmulțește de zece ori vorbele
rostite aici sub stânci și-mi sfâșie pieptul.
AGNES: (făcând un pas înainte): Sunt gata.
BRAND: Încotro? Gata? La ce?
AGNES: (tare): La ce e drept să facă o mamă. Departe!
Din peștera morții, la viață.
Scena XX
Gerd.
GERD (vine fuga și se oprește la poarta grădinii, bate
din palme și strigă cu bucurie sălbatică): Ați mai auzit
oameni buni asemenea prostii? Preotul cel întunecat ne
părăsește. Fuge de pe această culme, ca și cum ar fugi
din cuibul satanei. Și are dreptate. Jos în văi și sus pe
munți vezi numai draci mărunți și priculici care mișună
pociți și răi, și te loveeesc! Un ochi mi l-au și mâncat,
iar inima, pe jumătate....dar mă descurc și cu ce au mai
lăsat!
BRAND: Gândul tău pribegește și greșește! Iată! Preo-
tul îți stă înainte.
GERD: Tu, da, preotul însă nu. Tu ești numai umbra
preotului. Preotul a-ncălecat pe uliul meu sălbatic și s-
a dus peste nori. Biserica lor stă acum goală, fără preot,
fără cinste. E ferecată cu lacăt. Mai bine, era urâtă, și-a
făcut vremea...Lumea vine acum la biserica mea, pe
care uliul nu se așează. Acolo stă acum adevăratul

preot, îmbrăcat în odăjdii albe, țesute de mâna iernii. Și
glasul preotului meu străbate toată țara. Dacă vrei, vino
cu mine să-l vezi!
BRAND: Suflet rătăcit în grozavul blestem, tu și idolii
tăi care te-au trimis acum, aici.
GERD: (ducându-se la Agnes și arătând copilul): Idoli?
Idoli? Mici sau mari, cu culori și aurării. Ce este acesta
cu mânuțe și picioare mici? (Rânjește): O, acoperă-l
bine și pune-i panglicuțe. Acesta este idolul.
AGNES (către Brand): Tu oare poți plânge? Te poți
ruga? Aici totul e gol și focul e stins. Groaza mi-a secat
până și lacrămile.
BRAND: Vai, Agnes, nenorocirea este chiar peste noi.
Pe această ființă mi-a trimis-o Dumnezeu. Ce mai pot
face eu, când Dumnezeu așa voiește?
GERD: Ascultați cum sună toate clopotele pe munte,
pentru a atrage pe credincioși de la biserica de ghiață și
zăpadă la cea din sat. Uite spiridușii cum urcă pe înăl-
țimi, ieșiți din marea în care popa îi înecase. Iată și pi-
ticii cu sigiliile rupte de la coșciuge, au ieșit și ei! Uuu,
și ce frig de moarte se abate dinspre mare! Oo, ce con-
voi de schelete în care se amestecă laolaltă părinți și co-
pii! Toți s-au întors la viață, în jurul Primarului satului
care-i ține ca un padre pe fiii lui. Aici era destrăbălare
și pedeapsă dar a venit viața adevărată, că acum preotul
lor pleacă.
BRAND: (gonind-o cu mâinile): Depărtează-te de
mine, putere întunecată! Mi-e urât! Căci văd vedenii și
mai rele!
GERD: Uite, pe munte cum rîde diavolul și-și ascunde
condeiul! El notează sufletele care urcă spre culme, iar
biserica voastră rămâne pustie, fără preot, fără onoare!
Că popa a fugit, încălecat pe uliu. (Dispare peste gard,
chihotind).
Scena XXI
AGNES: (se apropie și vorbește lui Brand înăbușit):
Brand, e timpul! Îndură-te să mergem!
BRAND: (fixând-o): Pe care drum? (Arată poarta): Pe
acela? (Arată casa): Sau pe acela?
AGNES: (speriată, face un pas înapoi): Brand! Copilul
tău!
BRAND: (urmărind-o): Răspunde: am fost eu aici, mai
întâi tată, ori preot?
AGNES: (dând înapoi): Ce întrebare! Să nu pretinzi ni-
ciodată să-ți răspund la aceasta! Mai ales azi! Și dacă
mi-ai cere-o cu voce de tunet!
BRAND: Și totuși, răspunde-mi! Ești mamă: e dreptul
tău să ai ultimul cuvânt.
AGNES: Îți sunt soție, și dacă vrei să-mi poruncești, eu
am datoria să fiu supusă și să te ascult!
BRAND: Ia de la mine paharul durerii de a alege.
AGNES: (retrăgându-se după un copac): În acest caz
n-aș mai fi mamă.
BRAND: Răspunsul acesta este implicit o condamnare.
AGNES: (cu putere): Tu știi mai bine. Ai de ales,
cumva?
217
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
BRAND: (distrus): Cu acest răspuns, condamnarea
mea este și mai clară.
AGNES: Crezi într-adevăr cu putere că Dumnezeu În-
suși îți dă această chemare?
BRAND: (luându-i mâna cu hotărâre): Da! Și acum
ești tu care trebuie să pronunți judecata de viață sau de
moarte.
AGNES: Urmează drumul poruncit ție de Dumnezeu!
(O pauză).
BRAND: Atunci e timpul să mergem!
AGNES: (cu un fir de voce): În care direcție?
BRAND: (tace).
AGNES: (arată spre poarta grădinii): Aia?
BRAND: (Arată spre ușa casei): Nu. Asta.
AGNES: (ridicând copilul în sus): Doamne, îți jertfesc
acest copil, îndrăznesc să-l înalț spre cer, învață-mă să-
mplinesc greaua datorie! (Pornește mașinal spre casă).
BRAND: (rămâne o clipă cu ochii holbați, apoi, izbuc-
nind în lacrimi, își acoperă fața cu mâinile, cade în ge-
nunchi, apoi se aruncă pe trepte strigând): Iisuse, Ii-
suse, dă-mi lumină!
CORTINA
ACTUL IV
TABLOUL VI
(Noapte de Crăciun în casa parohială. O cameră întu-
necată. În fund, fereastră prin care se vede cimitirul și
ușe. În părți, uși.)
SCENA I
AGNES: (în doliu, stă la fereastră și privește în întune-
ric afară): Încă nu vine! O, ce tristă așteptare în aceste
nopți turburi, și cum sunt și încremenită de durere, fără
o șoaptă de răspuns! Și zăpada cade moale și deasă, aco-
perișul bisericii se prăbușește sub povara-i de vată. (As-
cultă): Ia! Se aud pași, scârțâind! Pași bărbătești, pași
puternici! O, el trebuie să fie! (Se duce grăbită ca să
deschidă ușa cea mare) Oh! El vine ca odinioară po-
rumbelul lui Noe.
SCENA II
Agnes, Brand.
BRAND (intră plin de zăpadă pe haine, se dezbracă
scuturându-se). Iată-mă din nou cu tine.
AGNES: (punându-i mâinile pe umeri): O, iubitule, de
ce ai întârziat atâta? Te rog să nu mai lipsești atât, și să
nu mai pleci așa departe! Singură, mă îngrozesc de um-
brele care joacă în jurul patului meu, zi și noapte.
BRAND: Copilă! Drept aceia, venii iarăși! (Aprinde un
chibrit): Tu ești palidă.
AGNES: Pe genele mele nu se mai lasă somnul. Am
vegheat ceasuri întregi, pline de durere. Încă din vară eu
m-am ostenit și grijit de am adunat ceva flori si rămu-
rele pentru pomul de Crăciun. Această cununiță a fost
pe căpșorul lui, ruptă chiar din boschetul care acum...
(izbucnește în plâns violent) este jumătate sub zăpadă.
O, Doamne, Doamne!
BRAND: Gândești încă la mormântul lui?

AGNES: Mormântul lui! Oh, acest cuvânt!
BRAND: Nu vreau nici o lacrimă!
AGNES: Aceasta o voiesc și eu. Dar rana e încă vie și
mi-a luat toată puterea. Așteaptă puțin, numai, să-mi
potolesc dogoarea inimii mele. O, daa, zilele de jelanie
au trecut și tu nu trebuie să mai auzi bocete.
BRAND: Așa cinstești tu Sfânta Naștere?
AGNES: Oo, fii îndurător! Gândește-te ce a fost anul
trecut și ce este acum! Anul trecut era aici sănătos și
voinic, iar acum... mi-a fost luat (Se scutură înfiorată).
Mi-a fost luaaaat!
BRAND: (cu putere): La cimitiiiir!
AGNES: (țipând): Nu mai spune acest cuvânt!
BRAND: Dacă ți-e frică să-l pronunți, strigă-l din toți
bojogii! Ca să răsune ca un val în spume pe stânci!
AGNES: Recunoaște că și ție-ți face rău. Știu, cu el îți
străpungi propria-ți inimă! Aceasta mi-o spune sudoa-
rea de pe fruntea ta.
BRAND: Aș! Stropii de pe fruntea mea sunt din apa fi-
ordului și din zăpadă.
AGNES: Dar lacrima din ochi este ea tot zăpadă și
stropi de mare? Noo, sunt prea fierbinți, stropii aceștia,
izvorăsc din inimă!
BRAND: Agnes, scumpă copilă, trebuie să luptăm
amândoi, să fim tari, uniți pentru învingerea dujmanului
lăuntric. Și mai ales să fim exact în acel loc în care ne
cheamă Dumnezeu să salvăm pe cineva. Ah, să fi văzut
ce dârz am fost azi, pe navă! Ce puternic am fost când
înfruntam valurile mării înfuriate, când vârtejul cloco-
tea furios, că până și pirații se înspăimântaseră. Fiecare
unghie o simțeam tare, căci îngheța apa pe mâini și vân-
tul ne urla la urechi, doborându-ne jos. Grindina izbea
pânzele de atârnau jumătate zdrențuite și fluturau pâl-
pâind. Opt oameni se țineau de marginile bărcii, ficși ca
niște cadavre. Nu mai erau buni de nimic. Și-atunci, eu
am simțit că trebuie să iau comanda...tocmai eu care nu-
s de meserie.... și stam neclintit la cârmă, dând comen-
zile lor care erau marinari, fiindcă mă știam unsul lui
Dumnezeu ca să-i salvez și trebuia să plătesc scump
chemarea mea.
AGNES: (neurmărindu-l până la capăt, din cauza du-
rerii proprii): E ușor a sta în vârtejul furtunii, mergând
îndrăzneț pe drumul croit. Oo, dar pentru mine, aici, în
cuibul durerii, unde nu pot anula timpul, durerea este
fără măsură. Rostul meu e fără preț și mic. Eu, nici nu
pot uita și nici nu trebuie să-mi aduc aminte.
BRAND: E mic rostul tău? Zici tu asta? Păi tocmai
acum e mai mare ca oricând. Dar lasă asta. Puțin îți cer
să-mi faci. Ajută-mă, atunci când mă vezi învins de du-
rere. Adesea lumina îmi pare numai o licărire, mă simt
istovit și mă ușurez numai plângând. Ei bine, exact
atunci îmi pare că văd pe Dumnezeu. Dar, nu departe,
în slavă, ci colea lângă mine și aș vrea ca un copil rătăcit
să mă lipesc la inima lui de Tată. Și-l simt așa de câte
ori mă împinge să fac sau să spun ceva care trebuie fă-
cut în mod absolut și pe care dacă nu îl fac eu, nimeni
nu-l face. O, tocmai atunci când porunca Lui e fără al-
ternativă, ei bine, tocmai atunci simt cât de adâncă este
218
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
iubirea Lui pentru mine, ca să mă aleagă, dar și pentru
neamul omenesc, care nici nu ghicește cum și de cine
este scăpat.
AGNES:(neînțelegând sensul frazelor lui Brand decât
pe jumătate): Vezi-l așa mereu, Brand, pe Domnul
Dumnezeu, nu ca Stăpân, ci ca Tată.
BRAND: Mda...Ar fi ușor, frumos chiar, draga mea Ag-
nes, dar nu îndrăznesc; nu pot să-l reduc la dimensiunea
mea, cum fac alții, transformându-l într-un idol care
poartă toate slăbiciunile lor de oameni fricoși, lași, le-
neși și fără caracter. Aș închide drumul operei sale în
mine. Eu trebuie să-l văd mereu mare și puternic, neîn-
târziat și neîndurător în porunci. Mare, mai presus de
ceruri. Aceasta este exigența vremurilor noastre mes-
chine. Dar tu, tu poți, tu trebuie să-l vezi ca Tată iubitor,
să privești în ochiul Lui, și inima ta zdrobită de suferință
să o odihnești pe brațele sale. Făptura mea toată este
întunecată și turbure, dar numai căutând în ochii tăi câș-
tig forțe noi, cu toate că adesea, descurajat, i-am certat.
Vezi, tu, Agnes, eu trebuie să lupt, iar tu să-mi vindeci
rănile. De fapt asta înseamnă căsătorie și a fi cu adevă-
rat amândoi, una. Unul sângeră și luptă, celălalt îi leagă
rănile; eu țin război sfânt, iar tu îmi oferi cupa iubirii,
când mi-e sete; și, fie că voi învinge, fie că voi cădea,
voi sta ziua și noaptea strajă neînspăimântată pe sfintele
trepte ale templului lui Dumnezeu. Asta fac de când tu
ai renunțat la plăcerile lumii și m-ai ales ca mire. Ți se
pare puțin ceea ce faci?
AGNES: Rostul acesta despre care vorbești mi se pare
mult prea greu. Mi-e peste putință. Tot ce gândesc și
simt se adună ca un fuior într-un singur gând. Parcă-i
un vis, parcă-i un basm! Oh! Lasă-mă să plâng... și
ajută-mi să contopesc cele două lucruri: durerea cu da-
toria. Adică să mă regăsesc pe mine însămi. În noaptea
trecută când tu ai lipsit, o, Brand! Copilul a venit lângă
mine, plin și rotund, dar cu piciorușele goale și cu o că-
mășuță scurtă,.. și mă striga: mamă!... și se ruga să-i
dau căldură. Da, Brand, l-am văzut aievea, m-a luat cu
răcori....
BRAND: Agnes, ăsta a fost un vis!
AGNES: Nu era vis, era el, înghețat de frig. Și nici nu
poate să nu fie înghețat între scânduri, sub zăpezi!
BRAND: Alf este în cer, acolo, în cimitir este numai
stârvul.
AGNES: (îndepărtându-se de lângă el): Ah, cum bat-
jocorești lacrimile mele! Ceia ce tu numești cu atâta
cruzime ”stârv”, pentru mine este încă puișorul meu.
Dacă tu poți despărți trupul de sufletul lui, mie mi-e
peste putință s-o fac. Sunt unul și acelaș lucru. Alf care
doarme sub zăpadă este acelaș Alf care este în cer.
BRAND: Adesea, deși boala a trecut, rănile sângerează
încă. Dar trebuie despicate complet, ca să se vindece.
AGNES: Poate, dar trebuie să ai răbdare. De aceia, stai
lângă mine, Brand, întinde blând mâna ta spre mine, că-
lăuzește-mă. Tu care vorbești cu puterea furtunii în mo-
mente solemne, nu găsești tu nici o blândă melodie pen-
tru sălbatica durere a unei mame? Dumnezeu, așa cum
mi-l arăți tu, este un rege mare și mândru; cum să trec

eu, gârbovită de durere plângând prin fața scaunului
Lui?
BRAND: Crezi că e mai bine să te închini Dumnezeului
pe care-l cinsteai mai nainte, și care te-ar alinta mai
bine?
AGNES: Nu, nu, nu, în nici un caz nu m-aș mai întoarce
la acela. Totuși, câteodată, privesc înapoi la zilele de
lumină! S-a zis demult: ”ușor e a ridica, greu e a duce
în spate”. Și acum, văd deznădăjduită că totul e prea
greu și prea mare pentru mine; tu, misiunea ta, scopul
tău, voința ta, morala ta, amintirea, lupta....doar biserica
mi se pare prea mică, mă înăbușe!
BRAND: (tresare buimac) Biserica noastră! Mică?
Eeeei! Iată, acelaș gând care plutește-n aer. Deci, și tu
zici așa? Cum adică e prea mică? De ce e mică?
AGNES: O, da, biserica noastră e prea mică. De ce? N-
aș ști să-ți dau un răspuns logic! Sunt curenți neexpli-
cabili care poartă simțăminte, ... așa precum vântul tran-
sportă un parfum... De unde până unde? Simt așa, din
instinct... că e prea mică și gata. Nu e pe măsura ta.
BRAND: Ce duh o fi acesta care umblă prin popor? Toți
mă întâmpină pe rând, ca aduși de-acelaș gând; până și
nebuna aia, în zdrențe, striga tot așa pe platoul munte-
lui, că e urâtă pentru că e mică. Și după ea, alte o sută
de femei, la fel. Da, ele simt nevoia de-un castel! O,
Agnes! Acum văd eu că pe tine Dumnezeu te-a trimis
mie călăuză din ceata de îngeri. Pe tine nici o lumină
falsă nu te amăgește. Din prima zi ai știut să-mi arăți cu
degetul ținta justă, ori de câte ori m-am găsit la o anan-
ghie. Ai știut să mă reții, odată, când voiam să mă urc
spre cerul albastru fără margini; dar tu m-ai redat pe
mine mie însumi, ca să privesc înlăuntrul meu. Iar
acum, din nou. Iar ai pronunțat un cuvânt decisiv care a
luminat ca un fulger ezitările mele, ducându-mă la cer-
titudine. Agnes, mai spune odată: biserica noastră e
prea mică, nu-i așa? Ei, bine, îi vom clădi lui Dumnezeu
o casă mai mare. Niciodată n-am văzut mai clar în cu-
vintele tale, ca acum, ceia ce Creatorul vrea să-mi
spună. De aceea, și eu, la rândul meu, te implor: rămâi
lângă mine, Agnes. Nu mă abandona!
AGNES: Mă voi căzni să scutur durerea de pe spatele
meu, să-mi usuc lacrimile. Să-mi închid scrinul aminti-
rilor ca pe un sicriu. Să pun între mine și copil marea
uitării fără a mă întoarce în meschina lume a viselor
mele. Te urmez, deși e greu. Pentru tine voi fi doar so-
ție.
BRAND: Drumul meu ne va purta din întuneric la lu-
mină.
AGNES: Dar să fii blând cu mine.
BRAND: Unul mai mare, din mine, vorbește.
AGNES: Da. Dar cum ai spus chiar tu, acel Unul, care
cunoaște voința noastră, este milostiv, atunci când o
vede slabă (Vrea să iasă).
BRAND: Încotro, Agnes?
AGNES: (zâmbind): Datoria casei mă cheamă. Mai ales
în seara asta. Adu-ți aminte ce a fost la Crăciunul trecut.
Cum în toate colțurile era lumină și cum tu, rîzând, îm-
podobeai pomul. Vreau și acum să aprind lumini, să
219
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
împart daruri. Căci și anul acesta a venit sărbătoarea.
Dumnezeu privește în cuibul nostru și nu trebuie să
vadă aici niște oameni posomorâți. Noi nu trebuie să ne
mâniem, chiar dacă El ne-a certat. Mai vezi tu, acum,
lacrimi pe fața mea?
BRAND: (mângâindu-i fruntea): O, copilă, aprinde
câte lumini vrei! A aduce lumină este menirea ta.
AGNES: Numai decât. Dar te implor, clădește biserica
mai nainte de a cânta ciocârlia a doua oară. (Iese).
BRAND: (privind după ea): Cum e ea în orice clipă,
gata la durere, gata la mucenicie! Și când n-are forță, tot
se sacrifică și vrea să se sacrifice. Dă-i Doamne ei puteri
noi și tărie; și mie ia-mi paharul amărăciunii. Ah, ar fi
mult prea amar, dac-ar trebui să- impun șoimul legii
care să se sature cu sângele cald al inimii ei. Eu am cu-
raj, am putere ca să suport durerea cât pentru două fi-
ințe; numai cu ea fii îndurător.
SCENA III
Brand, Primarul
PRIMARUL: (bate la ușă și intră): Aici vine un om bă-
tut, învins.
BRAND: Cum așa?
PRIMARUL: Ascultă-mă părinte. Am vrut să te alung
din plaiurile acestea. Ți-am opus luptă îndârjită, ți-am
făcut numai profeții rele, căci nu voiam să te văd victo-
rios.
BRAND: Și acum?
PRIMARUL: Iată-mă îngenuncheat înaintea forței.
BRAND: Cauza?
PRIMARUL: Mulțimea e cu Sfinția Ta.
BRAND: Am obligat-o eu, oare?
PRIMARUL: La început lumea nu știa cu cine are a
face. Acum toată s-a întors spre Sfinția Voastră. Vine
lume încă de hăt, departe! În ultima vreme s-a răspândit
între noi un spirit care pe mine m-a înghesuit din ce în
ce. E clar că nu de la mine vine, ci de la dumneata. Îmi
pare rău, dar e așa. (Dând mâna). Mâna mea. Să fim
prieteni!
BRAND: (nedând nici o mână): Războiul eu îl consider
început demult, și acum e rândul vostru de a depune ar-
mele. Dar asta nu înseamnă că acest război se termină.
PRIMARUL: O pace încheiată cu chibzuială zdrobește
orice necaz. La ce bun a linge iarăși ghimpele? Ce, eu
nu văd că vârful lacom al lăncii se întinde către pieptul
meu dezvelit? Și când te vezi rămas singur într-o așa
luptă, e prudent să te retragi.
BRAND: Nu pricep cum poți dumneata să mă numești
pe mine cel tare.
PRIMARUL: Mulțimea e cu Sfinția Ta.
BRAND: Da, până la ziua cea mare a jertfei. În acea zi,
de care parte va sta mulțimea?
PRIMARUL: La ziua jertfei? Hai, dragă părinte, s-o lă-
săm mai moale cu asta. Sau, poate numai în sensul că o
să le ușurăm punga. Timpul acesta este prea umanitarist
și nimeni nu mai cere jertfe. Ce e mai trist e că eu am
sprijinit umanitatea, am micșorat jertfa, m-am neglijat

pe mine asociindu-mă cu atentatorii la succesul operei
mele.
BRAND: Da. Să zicem că ai dreptate și că mai ești și
sincer. Greu înțeleg, însă, de ce dumneata predai arma.
Învins sau biruitor, un om care are o țintă hotărâtă
merge neoprit pe drumul greu, chiar dacă drumul trece
peste o mare. Pe urmă... când ai înțeles că aici e țara
Satanei, nu poți striga ” e greu să ies, mai bine rămân
pe loc în iad”.
PRIMARUL: Eeei, da și nu. Azi nu mai merge fără răs-
plata muncii. Cine urmărește răsplata faptelor sale nu
poate prin luptă să ajungă la scop. Acela trebuie să se
supuie sau să cedeze.
BRAND: Totuși, negru nu se va putea chema alb nicio-
dată.
PRIMARUL: Dragă prietene, eu văd zăpada albă, dar
lumea strigă: ”negru ca zăpada”!
BRAND: Și dumneata strigi ca lumea?
PRIMARUL: Eu nu strig tocmai ca lumea. Totuși, eu
sunt uman, de ce să mă supăr, de ce să sucesc capul oa-
menilor? Eu strig: e gri, băieți! Ești cel dintâi care a fă-
cut lumea să -ți cedeze și azi eu nu fac decât să mă con-
formez majorității; și să te urmez ca toți ceilalți. De
acord că mulți m-ar putea acuza de incoerență, cum că
n-am dus lupta pân-la capăt, dar Sfinția ta trebuie să re-
cunoști că în țara aceasta unul singur nu poate să se în-
cumete să defăimeze tot ce e recunoscut ca drept de ce-
ilalți. Într-o țară liberă ca a noastră, ești liber, de exem-
plu, să mă dojenești în mod public chiar dacă eu m-aș
coborî direct din nobilime. Dar dacă pierzi favoarea po-
pulară, îi chemi la muncă și la holde, nu te-aude nimeni,
nici măcar micile jertfe nu mai vor să le facă. Te rog să
crezi: mi-e greu să renunț la atâtea planuri, ca asanarea
vechilor mlaștini, podul cel nou, strada cea nouă. Dar
lumea acum te ascultă pe dumneata. Deci, în concluzie:
aștept să treacă furtuna, dar, între timp, eu îmi restrâng
opera mea, căci popularitatea mea s-a șters și nu roșesc
pentru aceasta. Ca s-o câștig iarăși, trebuie să urmez o
altă cale.
BRAND: Așadar, tot ce ai făcut, și toată arta dumitale
ai întrebuințat-o numai pentru popularitate?
PRIMARUL: Nu, nu, nu, știe Dumnezeu că nu. Scopul
meu a fost numai prosperitatea Plășii. Nu pot tăgădui că
nu vânam și oarecare răsplată, că prea m-am obosit pen-
tru alții. Și e și logic. Cu ideile n-ajungi departe, nu-ți
țin de sete și nici de foame. Nu pot uita interesele mele.
Sunt câteodată și oameni cu bunăvoință și care înțeleg
că un tată de familie are îndatoriri și către familia sa și
eu, părinte dragă am mai multe fete. Un sfătuitor, cât de
înțelept, nu trebuie să uite că e tată de familie. BRAND:
Mai scurt, unde vrei s-ajungi?
PRIMARUL: Vreau să clădesc!
BRAND: Vrei să clădești? Ce?
PRIMARUL: Da, pentru binele meu și desigur, al pa-
triei. Întâi și-ntâi să-mi reclădesc prestigiul, bunul meu
nume de care m-am bucurat în trecut. Suntem în ajunul
alegerilor. Deci trebuie să fac ceva măreț, prin care să-
mi înving adversarii politici. Tocmai de aceea nu e
220
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
prudent să mă.. hm hm, contra vântului. Scuză-mă.... Eu
țin să cârmuiesc mai departe pentru a-mi împlini scopu-
rile mele; și eu țin să-mi păstrez neapărat locul, pe cei
mari servindu-i, pe cei nehotărâți și mici constringându-
i, iar pe sărăcime s-o lecuiesc.
BRAND: Sărăcimea trebuie desființată?
PRIMARUL: Nu. Ar fi în zadar. Sărăcimea este un rău
necesar, dar trebuie să-i punem gârbița, s-o îngrădim cu
forme blânde. Sărăcia e ca un mâl, e un adevărat bălegar
plin de viermi. Eu trebuie să răstrâng acest mâl.
BRAND: Și cum vei face?
PRIMARUL: Eu exprim dorința alor noștri, umplând
un gol cu ceva de mare folos.Vreau să clădesc neapărat
un spital pentru boli molipsitoare, sau epidemice, cum
se zice; și un lazaret pentru mizerabili. Îmbinat cu o
pușcărie, așa ca și cauza și efectul să se găsească sub
aceleași chei și aceleași lanțuri. Un simplu perete le va
despărți. Și, cum tot am fi cu mâinile în miere, dacă se
poate, sub acelaș acoperiș și o sală mare pentru serbări
și întruniri politice, cu tribună și estradă, mai pe scurt,
o sală luminoasă pentru a face mai strânsă legătura între
locuitori și noi.
BRAND: Nu te gândești și la un balamuc?
PRIMARUL: Să crezi că am cugetat și la aceasta. Dar
avem noi posibilitate și bani să clădim asemenea edifi-
cii? Trebuințele norodului au luat un așa avânt, iar tim-
purile se schimbă cu așa repeziciune ca și cum ar fi în-
călțate cu cizme de șapte poști. Ca să construim și pen-
tru fii și nepoți nu ne dă mâna. Dar, în sfârșit, ajută-mă
în alegeri și voi face totul.
BRAND: Și pe adevărații nebuni îi închidem în sala cea
mare și luminoasă, cea cu întrunirile politice....
PRIMARUL: (făcând haz, dar fără să priceapă bășcă-
lia lui Brand):): Noi clădim; și balamucul vine de la
sine. Adunăm sub un acoperiș cele mai înveterate ele-
mente și cele mai de seamă talente, nebunii care au stat
departe de luptele electorale, de furia cuvântărilor. Vom
închide acolo săracii, nebunii, criminalii, canaliile, care
sunt în creștere continuă și care umblă liberi și nestăpâ-
niți. În sala de consiliu, aleșii noștri vor depune jură-
mântul că vor apăra libertățile noastre, se va vorbi des-
pre binele general, se vor da serbări pentru înălțarea spi-
ritului și reînvierea timpurilor istorice.Cu orice preț,
proiectul meu nu trebuie să cadă, de aceea, ”fiul stân-
cilor”va avea hrana necesară pentru a trăi bine. Dumne-
zeu știe că nu suntem bogați, dar când se va construi
această casă pentru popor, ceia ce odată a fost ură se va
transforma într-o simplă spumă.
BRAND: Și...banii? Banii îi aveți?
PRIMARUL: Aici e aici! Lipsesc banii. Ei, bine, îm-
prumut planului meu puterea cuvântului Sfinției Tale.
Eu închin steagul și mă pun în slujba Sfinției Tale. Dacă
reușește planul meu, desigur că ajutorul Sfinției tale va
fi răsplătit, nu uitat.
BRAND: Aceasta se cheamă că vrei să mă cumperi.
PRIMARUL: Eu l-aș boteza altfel: beneficiul reciproc,
utilitate reciprocă. Punte dulce peste prăpastia care ne
dezbină. Gândesc numai la binele general.

BRAND: Dacă-i așa, ai ales rău momentul.
PRIMARUL: (neînțelegând): Da, înțeleg. Știu că și
Sfinția Voastră și scumpa dumneavoastră soție sunteți
îndurerați. Dar știu și că aveți o mare forță de caracter.
BRAND: În bucurie și suferință, în fiecare oră, mă veți
vedea gata să ajut, după cum știi; dar dintr-un motiv bi-
necuvântat n-o pot face astăzi, aceasta. Eu am un alt
plan care -ți face inutil demersul.
PRIMARUL: Anume ce plan, ce motiv?
BRAND: Eu, însumi, vreau să construiesc.
PRIMARUL: (speriat) Ce? Ai de gând să-mi furi idea?
BRAND: N-aș zice. (Arătând pe geam afară): Ia-n pri-
vește, rogu-te, acolo în coastă, la ciuperca aceea mică.
PRIMARUL: Grajdul ăla încăpător?
BRAND: Nu, ci biserica cea mică și neîncăpătoare.
PRIMARUL: Ei, ce-i cu ea?
BRAND: Vreau să-i dau viață. Să o dărâm si să con-
struiesc alta, mare și luminoasă.
PRIMARUL: Asta, niciodată! (Disperat): La naiba,
Sfinția Ta vrei să scuturi poame coapte gata. Biserica
este tabu. A face asta înseamnă a-mi zădărnici idea mea.
Planul meu e gata deja și dumneata mi-l dai în gât cu
al dumitale.Te rog să cedezi; să renunți la această idee
căci două lucruri deodată dau greș.
BRAND: Să cedez? Eu n-am cedat niciodată.
PRIMARUL: Acum însă trebuie s-o faci. Întâi trebuie
executat planul meu, balamucul, lazaretul, închisoarea,
sala de festivități....și astfel nimeni nu se va mai gândi
și la biserică. Biserica poate să mai stea și așa.
BRAND: E prea mică.
PRIMARUL: Hei, da!De câte ori ai văzut-o Sfinția Ta
plină?
BRAND: În aceea, nici un singur suflet nu se poate
înălța spre Dumnezeire.
PRIMARUL: (scuturând din cap): Sufletul acela are
mai multă nevoie de balamuc, de azil, de închisoare de-
cât.... Și-apoi, această biserică este o moștenire de la
strămoși, deci nu e de glumă. Dacă planul meu nu va
izbuti, eu știu să renasc ca pasărea Foenix din cenușa ei;
și dacă Sfinția Ta te încăpățânezi, eu știu cum să câștig
simpatia poporului și să mă erijez în apărătorul bisericii
și al moștenirii noastre. Voi spune că prima clădire a
fost ridicată de strămoșii noștri eroi din bani de pradă și
pusă lângă un vechi templu al zeilor de odinioară. Și că
stilul ei este impresionant, și așa simplă cum se vede,
stă în picioare până azi.
BRAND: Numai că nici un semn și nici o urmă n-a mai
rămas din vitejia și gloria strămoșilor în ruinele vechii
biserici.
PRIMARUL: E adevărat. Din tot a rămas numai o ga-
ură.
BRAND: O gaură?
PRIMARUL: Tocmai aceasta demonstrează marea ei
vechime. A fost într-un perete o spărtură care a dispărut
însă. Eu îți spun verde părinte: dărâmarea bisericii nu
se poate face; și eu n-aș tolera-o sub nici un cuvânt. O
așa barbarie față de istorie...aaah! Și apoi, cheltuiala!
Crezi Sfinția Ta că ai să poți aduna capitalul necesar,
221
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
dacă autoritatea nu-ți dă concursul? Cine-ți va da un bă-
nuț, pentru o idee moartă din născare? Nici cinci inși n-
ai să găsești. Trage cu urechea prin sat și te vei con-
vinge. Ai să vezi că tot eu câștig partida!
BRAND: Nici un ban nu voi strânge cu talerul pentru
o casă a Dumnezeului meu. Dau moștenirea mea, toate
bunurile mele, până la ultima lăscaie, pentru desăvârși-
rea acestei mari opere. Și să văd dacă mai ai curaj să
zici ceva!
PRIMARUL: (uimit, cu mâinile încrucișate): Visez?
Sunt năucit! Cum? În țara noastră, unde se spune că
până și în caz de lipsă și miserie, fiecare apasă cu dege-
tul pe baiera pungii, s-o ție închisă,... se poate întâmpla
aceasta? Nici măcar într-un oraș de bogătași, cu atât mai
puțin în cătunul acesta mizerabil! Brand, m-ai lăsat paf!
BRAND: Ooo, în inima mea clocotește demult dorința
să-mi dau moștenirea pentru o așa operă!
PRIMARUL: Auzisem ceva, dar nu-mi venea să cred.
Cum poate cineva să renunțe la tot, fără nici un avantaj
personal? Păi, dacă-i așa, atunci clădim împreună,
dragă părinte.
BRAND: Cum, renunți la planul dumitale?
PRIMARUL: Da, fără îndoială. Aș fi nebun să insist pe
idea mea. Dumnezeule bune! Păi cum? De partea cui va
fi mulțimea? De partea cui te mulge, te jupoaie și te lasă
ras sau a cui te îndoapă pe gratis cât vrei să-nfuleci?
BRAND: (aproape șoptit): Hm! Deci recunoști!
PRIMARUL: Sunt cu totul de partea dumitale. Pe legea
mea! Idea dumitale mă fascinează, mă...mă înflăcă-
rează, sunt emoționat. Uite, vezi, dragă prietene, chiar
steaua mea mă aduse astăzi în această casă. Mă bucur
totuși de o chestie: că eu te-am inspirat. Fără planul meu
nici că ți-ar fi trecut prin minte al dumitale! Mie, deci,
mi se cuvine cinstea de a clădi biserica cea nouă.
BRAND: (privindu-l cu filosofie): Dar ruina? Zidirea
cea simplă și plină de măreție? Eu n-am de gând s-o
cruț!
PRIMARUL: (privind pe fereastră): Aa, da... o văd în
luciul lunii. Neagră, în zăpadă... E chiar o ruină. Pare
un adăpost sărăcuț căzut pe-o rână....
BRAND: Cum așa, domnule primar?
PRIMARUL: Daaa, prea-i bătrână, dragă părinte. Mă și
mir : cum n-am văzut până acum dărăpănătura asta? Co-
coșul de tablă de deasupra cade. Acoperișul e ros. Oh,
e primejdios până și să intri în ea. Să am iertare. Am
fost un bezmetic. Apoi, unde pui lipsa de arhitectură, de
stil? Ce-ar zice un specialist? Oh! E o caricatură desă-
vârșită, fie ea chiar de pe timpul lui Beles. Nu. Nu, nu
este biserică, ci un grajd!
BRAND: Dar dacă poporul nu primește să fie dărâ-
mată?
PRIMARUL: (hotărât): Poporul sunt eu! Dacă ei nu
vor, vreau eu. Chiar de mâine mă aștern pe treabă, ca să
dau forme legale distrugerii ei. Îi scriu prefectului în-
dată, astfel de treburi nu se amână. În cazul cel mai rău,
dacă ăștia se încăpățânează să nu mă ajute, voi lucra eu,
cu propriile mele mâini, voi pune la muncă pe femeia și

pe fetele mele. Voi dărâma-o bucată cu bucată, până la
temelie. Jur că voi distruge această hardughie!
BRAND: Curios! Clopotul dumitale avea adineauri cu
totul alt sunet!
PRIMARUL: Hee, asta e roada vrăjită a timpului nostru
umanitar! Nu mai poți fi exclusiv, mărginit de o regulă
sau de o dogmă. Poetul dacă nu minte, n-ar mai avea
aripi poezia lui; azi gândul nostru are aripi, zboară în
toate părțile. (Își ia pălăria)
BRAND: Încotro?
PRIMARUL: Mi-am adus aminte că am niște arestați,
țigani care m-au atacat mai adineauri.
BRAND: Cum, nici dumneata n-ai deplină siguranță?
PRIMARUL: Oh, acești golani negri și urâți ca dracu!
O ceată care niciodată nu s-ar despărți de șatra ei! I-am
legat cu lanțuri. I-am dat pe mâna vecinilor noștri de la
nord, dar pare că vreo doi trei au scăpat pe pantă.
BRAND: Parcă era vorba adineaori de pace, de acord,
în aceste timpuri umanitare!
PRIMARUL: Da, dar de ce au venit canaliile pân-aici?
De ce n-au rămas în cortul lor? E adevărat că-ntr-un fel
aparțin acestei parohii.... (surâzând cu înțeles pervers):
așa că-s ai dumitale.
Ooo, ce enigmă, părinte dragă! E ca o ghicitoare, dez-
leag-o. Sunt inși a căror existență se datorează aceleia
care ți-a dat viață dumitale. Chiar dacă sunt din altă fa-
milie. Viața lor, viața Sfinției Tale!
BRAND: (clătinând din cap): Această enigmă arde su-
fletul, da!
PRIMARUL: Da, dar se explică ușor. Vei fi auzit de-un
tânăr sărac de-aici din satul din vale, dinspre vest. Deș-
teept, mai cult decât patru popi puși împreună. I-a cerut
mâna mamei dumitale.
BRAND: Și?
PRIMARUL: Da, dar ea era bogată tare. Și, puteai să
juri, l-a trimis la plimbare! Ce-i vine-n minte ștrengaru-
lui? Nebun de durere, luă munții la picior și se aciui pe
lângă o țigancă.. și-nainte ca să moară, spori ciurda de
fete și feciori, care trăiesc în păcat și mizerie, cu o bas-
tardă care umblă pe-aici pe lângă gardurile noastre.
Căci parohia, ca amintire a faptei ei grozave, și-a luat
asupră-i s-o hrănească.
BRAND: Cine e?
PRIMARUL: Țigăncușa Gerd, nebuna.
BRAND: (greu): Așaa?
PRIMARUL:(face pe glumețul): Vezi? Ghicitoarea nu
fu grea. Aveți origine comună. Ea este fructul dragostei
nebune a acelui sărăntoc pentru mama dumitale.
BRAND (îl privește uimit ) : Oh, mama!
PRIMARUL :(continuând): Așa, o iubire veche a ma-
mei Sfinției Tale, ne umplu satul de bastarzi.
BRAND: (gânditor își spune sieși în șoaptă): Oh, acest
om, care-i pune pe toți în aceiași tigaie! (Tare): Gerd!
Șiii...nu se poate face nimic să-i ajutăm cumva?
PRIMARUL: Cine se naște într-o mlaștină de păcate e
destinat pușcăriilor. A-i salva ar fi cum a-i fura diavolu-
lui un drept cinstit. Care s-ar declara falit dacă lumea nu
i-ar plăti cât trebuie.
222
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
BRAND: Dar... nu contai să le zidești o casă, să-i aperi
contra nenorocirilor și crimei?
PRIMARUL: Haaaa, gata de-acum. De-abia ce-am pro-
pus și îmi și retrag propunerea.
BRAND: Și totuși, idea nu era rea!
PRIMARUL: (rîzând șmecher): Eheei! Clopotul dumi-
tale avea adineauri cu totul alt sunet!
BRAND: Dar dacă ar ieși ceva drept răsplată?
PRIMARUL: (bătându-l pe umeri): Așa mai vii de-
acasă. Ce a murit, să rămâie mort. La nevoie, omul lu-
crează mai cu sârguință. Dar noi suntem oameni hotă-
râți, vorba rămâne vorbă! În fine, mă duc la boaitele
alea păgâne. Cu fleacurile noastre trecu o grămadă de
vreme. Cu bine, dragă părinte! La mulți ani de Crăciun.
Salutările mele Doamnei! (Iese).
SCENA IV.
Brand singur.
BRAND: (după o adâncă gândire): O! Ce suferință! Ce
ispășire fără sfârșit! Urzeala soartei împreunează mii
de ițe, legând păcatul cu rodul păcatului pe un singur
nod. Așa se-amestecă încât cea mai sângeroasă nedrep-
tate se poate confunda cu binele!
(Merge spre fereastră și privește afară îndelung): Co-
pilul meu iubit! Mielul sacrificiului pentru fapta ruși-
noasă a nenorocitei mele mame! Păcatele părinților asu-
pra fiilor din neam până în neam .
Dar uite că Cel ce tronează între stele mi-a trimis tocmai
pe ființa nebună care este rodul acestei greșeli a mamii,
ca să mă facă să-nțeleg alegerea justă. Iată deci felul în
care Domnul poate folosi sămânța păcatului spre a rodi
echilibru și dreptate, până la a treia spiță.
(Se retrage de la geam, înfiorat). Da. Domnul Legii este
deasupra rudeniei. Primul său scop este echitatea, cum-
păna dreptății. Numai cine se jertfește pe sine se înalță
spre Dumnezeu, dar această cunoaștere îngrozește vul-
gul vremurilor noastre.(Se plimbă încolo și-ncoace prin
odaie, prelung). Să te rogi... rugăciunea, ce este ea? Cu-
vintele ei, de care toți se folosesc, sunt ușor de pronun-
țat. Rugăciunea pentru cei mulți este a cere milă în tim-
pul nenorocirii și al furtunii; e să ceri un loc pe divan în
caleașca lui Cristos; o întindere a mâinilor spre cer,
stând în genunchi în cloaca îndoielii. Da, de sus vine
lumina! A se ruga, a striga după Grație, ce ușor! apără
liniștea. Dar dacă asta ar fi de-ajuns, aș bate și eu ca
alții la ușa Domnului.
(Se oprește și șoptește îngândurat): Și totuși, în ziua cea
grozavă a morții lui, când sărutul mamei sale pe fața
copilului nu i-a mai smuls nici un surâs... oare nu m-am
rugat? N-am vorbit în gând cu Domnul? Nu simțeam
ca o amețeală dulce, ca o undă de melodii care mă ele-
vau și mă mângâiau? Rugăciunea nu mi-a trimis mân-
gâiere; dar, dacă, totuși, El mi-a ascultat rugăciunea?
Cum, chiar nu a privit înspre această casă a durerii, în
care mă zvârcoleam în plâns? Ce pot să știu? Acum pen-
tru mine și cerul e negru și-n casă e-ntuneric. Numai
Agnes are lumină! Numai ea e în stare să vadă în

noapte! (Strigă): Agnes! Agnes! Adu lumină orbului!
Lumină, Agnes! Lumină! Să fie lumină!
SCENA V
Agnes, Brand.
AGNES (deschide ușa și vine cu pomul de Crăciun,
plin de lumânări. O lumină vie inundă camera).
BRAND: Lumină! Lumină!
AGNES: Iată! Pomul de Crăciun e plin de lumină.
BRAND: (încet): Pomul e plin de lumină.
AGNES: (punând pomișorul pe masă): Mai stau?
BRAND: Nu, nu.
AGNES: Tu tremuri! Aici ai să răcești, că e frig.
BRAND: (cu putere): Nu!
AGNES: (zâmbind): Ce voinic! Pentru tine niciodată nu
e frig, totuși eu am să pun un lemn în sobă. (Pune lemne
în sobă și pentru a se liniști, se face că deretică prin
odaie).
BRAND: (plimbându-se prin cameră): Hmm! Nu am
nevoie.
AGNES: (vorbind ca pentru sine): Atâta lumină am
anul acesta la Crăciun. Ooo, în anul trecut, cum luceau
ochișorii lui și cum îmi întindea degetele mici și drăgă-
lașe ca să apuce lumânărelele. (Împingând pomul mai
departe). Acum lumina lumânărilor se reflectă tocmai
acolo, trecând prin micul geam și luminează locașul de
odihnă al comoarei mele. Și ce aburite sunt geamurile!
De parcă plâng și ele! (Le șterge). E, acum da, poate să-
și vadă prin geamuri pătuțul lui cald de altădată și pe
furiș să fure-o rază de la luminile din casă...
BRAND: (o urmărește cu privirea și zice încet): Când
se va liniști oare înfuriata mare a durerilor noastre? Căci
oricum trebuie să înceteze (Ei):Tu nu trebuie să mai stai
aici.
AGNES: Dacă în loc de acest geam odaia s-ar întinde
peste povara rece de pământ, ar cuprinde și pe scumpul
meu îngeraș, care ar dormi la căldură. (Trage perdeaua
la o parte).
BRAND: (dojenitor): Agnes! Ce faci? Ce tot spui?
AGNES: Liniște! Noapte bună!
BRAND: De ce tragi perdeaua?
AGNES: O, am făcut-o în vis numai. Dar acum sunt
trează.
BRAND: Fii trează, e tot ce poate fi mai bun; hai, în-
chide iarăși.
AGNES: (rugător): Brand!
BRAND: Vino-ți în fire, dragă, vino-ți în fire. Închide!
AGNES: Nu fii așa rău! O, ce grea datorie!
BRAND: (sever): Închide.
AGNES: (închide perdeaua): Am închis-o, am închis-
o. Socot că Dumnezeu mă va ierta dacă un vis frumos
mi-a scurs în minte un izvor de mângâiere trecătoare.
BRAND: Dumnezeu e un judecător bun și blând. El te
mlădie și te înalță ca pe o smicea. Poți să-l batjocorești
chiar, dar să nu-ți întorci credința către un zeu.
223
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
AGNES: (izbucnind în lacrimi): Până unde? Până unde
se întinde porunca sa? Căci eu sunt istovită și cu aripile
smulse.
BRAND: Orice jertfă este zadarnică dacă în loc de tot,
dai numai ceva.
AGNES: N-am dat tot ce am avut? Ce mai am?
BRAND: (clătinând din cap): Dacă te oprești, nu este
oare zadarnic strigătul tău de jertfă?
AGNES: (rîzând): Cere! Am curajul să dau tot!
BRAND: Dă!
AGNES: Caută! Aici e inima mea! N-o să mai găsești
nimic în ea.
BRAND: Ba da. Mai ții acolo durerea, amintirea, șiro-
iul lacrimilor tale, unda dorințelor vinovate.
AGNES: (disperată): Sângele clocotește în inima mea.
Smulge-mi-o, hai, smulge-mi-o!
BRAND: Zadarnic este sacrificiul dacă plângi după ce-
ai pierdut. Zadarnic te înfurii. Așa soi de jertfă n-are nici
un sens. Tu ești datoare să te mângâi cu idea jertfei
aduse. Să fii bucuroasă de jertfa ta.
AGNES: Greu se pătrunde la Dumnezeul tău. (Îngro-
zită).
BRAND: Drumul care duce la mântuire este anevoios.
Și voința numai pe acesta-l știe. Cine vrea, merge pe el
ușor.
AGNES: Doresc să merg pe drumul Grației.
BRAND: Acela este pardosit cu pietrele sacrificiului.
AGNES: (se fixează în fața lui și vorbește cu tărie):
Acum mi se deschide ca o prăpastie cuvântul Scripturii
al cărui temei încă nu-l pricepeam.
BRAND: Care cuvânt?
AGNES: ”Cine vede pe Dumnezeu moare”.
BRAND: (o îmbrățișează strângând-o cu putere la
piept) Ooo, tu ești lumina ochilor mei. Ține încă ochii
închiși! Ascunde-te! Nu-l privi pe El!
AGNES: Așa trebuie să fac?
BRAND: (lăsând-o): Nu.
AGNES: Tu suferi, Brand.
BRAND: Eu te iubesc.
AGNES: Dar iubirea ta e aspră.
BRAND: Prea aspră?
AGNES: Nu întreba! În adumbrirea ta, eu te urmez bu-
curoasă pe calea pe care ai purces.
BRAND: Crezi tu că într-o doară te-am ales din hora de
cheflii, numai pentru a te face să te jertfești? Vai ție și
mie! Prea scumpă ar fi o asemenea jertfă. Tu ești soția
mea, iar supusă trebuie să fii lui Dumnezeu. Eu pe tine
te cer toată, întreagă, potrivit vocației mele, ca s-o îm-
plinim împreună.
AGNES: Cere ce vrei de la mine numai rămâi lângă
mine și nu mă mai lăsa singură.
BRAND: Sunt obosit- țin însă seamă- îmi trebuie calm
și tăcere....Eu trebuie să clădesc biserica cea mare.
AGNES: Pe cea veche, bisericuța mea, te gândești s-o
dărâmi?
BRAND: Dacă în ea se află idolul inimii tale, tu nu mai
auzi în ea cuvântul divin, de aceia va trebui să se pră-
bușească odată cu cea dintâi furtună. (O îmbrățișeaază

cu multă teamă). Pacea să fie cu tine și apoi să fie și cu
mine, ca, prin meritul tău, să se împlinească opera mea.
(Pleacă spre ușa din dreapta).
AGNES: Brand, pot să merg puțin la fereastră? Să înalț
puțin perdeaua? Să mă uit numai puțin prin crăpătură.
Spune! Pot?
BRAND: (din ușe): Nu! (Iese).
SCENA VI
Agnes singură
AGNES: (singură, cu multe pauze): La toate eu trebuie
să pun stavilă: până și amintirii; plâns și oftat rămân
pecetluite înaintea cerului și a mormântului. Singură,
pustie ca-ntr-o hrubă. Vreau aer! Departe! Afară!... Să
fug! Ce tare aș fi să pot fugi din această grozăvie, chin
și pustiu! Departe? Unde? Nu mă vede de sus un ochi
sever? Inima mea, poți să nu rămâi aici lângă trupșorul
îngerașului meu? Și dacă fug, nu port oare cu mine go-
lul care mă chinuie? (Ascultă la ușa lui Brand): El ci-
tește tare, așa că nu mă aude. (Continând): Pe mine ni-
meni nu mă ajută, nimeni nu mă mângâie, nimeni nu mă
povățuiește cu blândețe. Și noaptea aceasta este sfântă
numai pentru mamele care au copii care trăiesc. În ca-
sele lor e cântec, joc și veselie, în această noapte. Dum-
nezeul Crăciunului e prea ocupat să asculte cântecele
lor și să vadă cum petrec cei bogați și mulțumiți, liniștiți
și fericiți, căci sunt bogați în copii vii.... Dar aici, la
mine, picioarele abia se târăsc trândave spre cununa
vestejită a morții. Dumnezeul lui Brand e cu totul altul
și pe Acela l-am îmbrățișat și eu, pentru că e serios și
nu iubește cântecele ușuratice sau copilăriile ce le băl-
măjim noi în sărbători... e serios, chiar sever, ....sigur
că El nu ia în seamă, ba chiar îl supără tânguirea unei
mame! El vrea un sacrificiu dat cu toată inima.... (Se
apropie prevăzătoare de fereastră): Să ridic perdeaua?
Să cadă raza de lumină în întunecata lui cămăruță? Nu.
Acolo la el nu e lumină, dar nici el nu e acolo. Noaptea
sfântă, însă, este a copiilor. El, poate veni și-n această
noapte... a, da, e afară și bate cu degetuțele în tobița cu
sunete clare și curate la fereastra mămicii lui. Oare ceia
ce aud nu este plânsul de copil? Alf, Alf, nu știu cum să
fac... Ușa e închisă. Tăticul tău a-nchis-o și eu n-am cu-
raj s-o deschid. Tu ești un copil ascultător. Tu și eu, ni-
ciodată nu l-am supărat pe tăticul tău. Așteaptă, Alf al
meu, fii cuminte. Mai bine zboară la cer, scumpul ma-
mii, la casa ta, căci acolo e strălucire și lumină, acolo e
bucurie, acolo sunt călușei negri și albi, și acolo mișună
furnicarul de copii. Tu nu trebuie să plângi, căci tu nu
trebuie să pui la îndoială porunca tatălui. Nu cumva să
spui cuiva că tocmai tăticul tău a încuiat ușa când ai ve-
nit tu și ai bătut în ea....(Ascultă, își amintește și clatină
din cap ca și cum ar vrea să gonească un gând): Ooo,
eu visez! Nu e numai geamul ferestrei care ne des-
parte.Trebuie mai întâi ca flăcările purificării, moartea
însăși, să distrugă zidul acesta, să spargem bolțile și să
scrâșnească gangurile sub drugi, să sară în aer temnița
ta de sticlă. Multe, o, multe trebuie să se întâmple, multe
trebuiesc terminate până ce noi să ne putem uni iarăși.
Da, voiesc să lucrez, voiesc să-mi fac complet datoria,
224
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
voiesc să-mi oțelesc sufletul și voința. E sărbătoare în
seara asta. Dar Crăciunul de azi nu e ca cel de anul tre-
cut. El e lipsit de orice bucurie. Bunul Dumnezeu însă
tot mi-a lăsat ceva, ceva scump vieții mele, ceva care
numai inima unei mame poate pricepe. Hai să le trag
afară, sunt giuvaericalele mele, resturile fericirii unei
mame!
(Îngenunchează naintea unui scrin și trăgând sertarul
scoate afară diferite lucruri de-ale copilului. În acest
timp Brand deschide ușa pentru a vorbi cu ea. Obser-
vând ce are dinainte, rămâne încremenit. Agnes nu-l
vede pe el.)
BRAND: (încet): Înainte, înapoi, sus, jos, mormânt și
iar mormânt. Se tot joacă în grădina morții.
AGNES: Manteluța și hăinuța de la botez, pieptănașul
cu fundulițe. (Le ține sus și rîde). Doamne, sfântulețule,
ce frumos și dulce era puiul meu, grăsuț ca micul Iisus!
Cum ședea el pe perinițe moi în scăunașul lui înalt, îm-
pletit din mesteacăn. Hăinuța aceasta n-a îmbrăcat-o de-
cât odată sub soarele de primăvară și-i era mare. Pe
urmă-i rămăsese mică. Acum s-o iau de aici s-o pun la
haine. Mânuși, ciorapi, căpișoane de mătase, calde și
moi, noi și curate. Bastonașul lui de salcie lângă hăinuța
de plimbare, în care –l înfășurasem când trebuia să ple-
căm de aici. Acum s-ar fi plimbat. Și azi, unde-și poartă
pașii, în ce lume? Oh, când am renunțat la plecare și le-
am închis din nou în acest scrin ca-ntr-un sicriu, m- a
cuprins oboseala morții.
BRAND: (îndurerat, frângându-și mâinile): Doamne,
menajază-mă! Să nu fiu eu acela care să-i sfărâm cel
din urmă idol. Trimite Tu, un altul, în locul meu! Asta
ar fi drept!
AGNES: (continuă și nu dă semne că l-a auzit ): Aici e
o pată. Am plâns? Ce bogăție! Perle cusute, lacrimi în-
ghițite, dureri zdrobite, străluciri de raze în jurul fru-
moasei jertfe. Acesta e vălul cununei sfinte de la serba-
rea botezului. (Privindu-le): Încă sunt bogată.
SCENA VII
Aceiași, o femeie, țigancă.
(Cineva bate tare în ușa din afară. Agnes se întoarce și
în acel moment vede pe Brand; dă un țipăt. Ușa se dă
de perete și apare o țigancă nomadă cu un copil în
brațe și ambii zdrențuiți).
ȚIGANCA: (privind rufușoarele copilului, strigă la
Agnes): Mamă bogată, fă-ți pomană și cu săracii.
AGNES: (privind copilul ): Tu ești de o sută de ori mai
bogată decât mine!
ȚIGANCA: Ah! Și tu ca și altele. Vreau milă, nu vorbe
goale.
BRAND: (apropiindu-se): Ce nevoie ai? Spune!
ȚIGANCA: Nu, părinte, nu vorbe. Iubire, iubire, și iar
iubire. Oricum nu te caut pe tine. Mai bine în vântul
înghețat decât să ascult predici despre păcat. Mai bine
să fug pân - la moarte, mai bine să putrezesc ca viermii
aruncați de marea înfuriată pe o stâncă pleșuvă, decât
să stau lângă un om îmbrăcat în negru, care mă ia mereu

cu focul iadului.Vorbele popii nu se potrivesc la oame-
nii negri care cutreeră lumea, la țiganii pustiului! Poate
să-mi taie cineva capul, fiindcă sunt ce sunt?
BRAND: (ușor, pentru sine): Acest glas, aceste trăsă-
turi! Dumnezeule, dacă nu mă-nșel! Presimțirile mă-
ngheață.
AGNES: Șezi, încălzește-te dacă ți-e frig. De aici nu vei
pleca flămândă, nici tu, nici copilul.
ȚIGANCA: Cum? O țigancă are loc unde e cald, lumină
și bine? Nu cumva voi vă bateți joc de mine? Ale noas-
tre sunt drumurile de țară, noroioase și prăfuite, câmpi-
ile pustii, stâncile, munții și poienile pădurilor unde um-
blă lupii și țipă bufnițele. Pentru noi hoinăreala; casa și
vatra pentru alții! Eu trebuie să fug cât mai repede. Ei
sunt per urmele mele ca o droaie de câini. Primarul ne
caută cu jandarmii să ne lege.
BRAND: De aici nu te leagă nimeni.
ȚIGANCA: Ha! Să stau aici, închisă-ntre pereți? Viața
este între stânci, Acolo te simți liber și vânjos. Dați-mi
însă cârpe pentru copilul ăsta! Frati-s-o ăl mai mare, ti-
călosu, s-a dus dracului după sălaș. Da ăsta, vedeți ce
despuiat e! A-nvinețit de frig și viscolul te taie, nu al-
tceva!
BRAND: Femeie! Dă-mi mie copilul tău, nu-l mai târâ
pe unde rătăcești tu, pe drumurile morții. Voi încerca
să-i șterg eu pecetea rușinii de pe frunte!
ȚIGANCA: Știu că farmeci lumea, părinte, dar azi chiar
ești hazliu! Minune ca asta n-a făcut nimeni niciodată și
nici nu va face. Între noi și voi e luptă și va fi mereu
așa! Știi tu cine e mama lui? Unde e născut el? În no-
roiul drumului într-o groapă, printre beție și cântece și
urlete; și țiganii l-au botezat însemnându-l cu cruce cu
cărbuni și cenușe și el s-a-mbătat din rachiul lor. În cea-
sul în care l-a făcut mă-sa, ei înjurau și blestemau. Cu-
noști tu pe acești rătăciți? Cunoști tu acest soi de pă-
rinți? În juru-i era tac-so, adică tăticii lui!
BRAND: Agnes!
AGNES: Da!
BRAND: Fă-ți datoria!
AGNES: (plină de groază) Ei? O, Doamne, nu pot!
Asta în nici un caz!
ȚIGANCA: Dă-mi! Tot dă-mi! Dă-mi mai iute tot ce
nu-ți trebuie dumitale. Fie mătase, fie pestrițături, la
mine nimic nu e frumos, nimic urât, nimic curat, nimic
murdar, nimic prea mare, nimic prea mic. Eu înfășor
puradelul meu cu orice. Dacă nu-mi dai, moare. Cel pu-
țin să nu moară înghețat.
BRAND: (către Agnes): Ascult-o, Agnes! Este ecoul
alegerii tale. Acum să te văd.
ȚIGANCA: Ooo, tu ai multe în lada ta. Eu nu plec până
nu-mi dai. Văd că ai haine și pânzături și pentru cât e în
viață cât și pentru moarte.
BRAND: Agnes, nu simți în aceste cuvinte o poruncă
dojenitoare?
ȚIGANCA: Dă-mi!
AGNES: Ar fi un sacrilegiu! Micuțul Alf ar plânge!
225
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
BRAND: Nu, pe el nu trebuie să-l porți pe drumul în-
tunecat al morții. Cel puțin în prag întoarce-l! Iar dacă
totul se termină aici, degeaba a murit.
AGNES: (izbucnind): Bine, așa să fie. Îmi smulg inima
și mi-o calc cu picioarele. (Către femeie): Vino să-
mpărțim! Să-ți dau ce prisosește.
ȚIGANCA: Dă-mi!
BRAND: Să împaarți? Agnes! Să împarți?
AGNES: (tare și sălbatic): Mai bine vreau moartea și
tot nu dau. Tu vezi cum mă sting clipă cu clipă? Nu mai
am mult de trăit! Totul îmi pare strâmt, mă strânge! Ju-
mătate îi poate ajunge.
BRAND: Ce crudă amăgire! TOT ce e acolo nu-i ajun-
gea copilului nostru, dar pentru cestălalt, jumătate e
destul? Deci TOT era prea mult pentru fiul tău?
AGNES: (dând): Na, femeie! Uite! Aici, în geamanta-
nul ăsta este rochița, sunt ghetuțele. Mantela e bună
pentru vânt, capișonul e bun pentru ploaia neîndură-
toare. Ia-le!.
ȚIGANCA: Bodeaproste!
BRAND: Agnes, dai tu, totul?
AGNES: (dând mereu): Uite și voalul cu lămâița de la
botez.
ȚIGANCA: Văd că mi-ai dat tot. Cu adevărat, dulapul
a rămas gol. Ca să poci ieși de-aici trebuie să târăsc boc-
ceaua pe scări. Mai încolo voi merge cum voi putea.
(Iese).
AGNES: (se luptă puternic cu sine și în fine întreabă):
Spune, Brand, n-ar fi cu cale să ceri și mai mult de la
mine?
BRAND: Spune tu, mai întâi: Ai dat cu toată inima de
ești așa enervată?
AGNES: Nu.
BRAND: De era așa, erai iertată, dar dacă-ți pare rău
pentru darul făcut e ca și cum ai fi aruncat totul în
mare.... (vrea să iasă)
AGNES: (tace până ce el ajunge la ușă, apoi îl strigă):
Brand!
BRAND: Ce e?
AGNES: Eu am mințit. Rana care mă arde e prea
adâncă și eu prea slabă. Te-am înșelat și pe mine m-am
amăgit torturându-mă. Tu crezi c-am dat tot?
BRAND: Cum?
AGNES: (scoțând de la piept o scufiță cocoloșită): Un
lucru n-am dat. Iată!
BRAND: Bonețica!
AGNES: Această scufiță scăldată în lacrimi, care era
deja umedă de sudorile morții. Această scufiță eu o port
la inimă! O, știu că nu te superi pe mine!
BRAND: Continuă, atunci, să fii guvernată de zeii tăi.
(Vrea să iasă).
AGNES: Așteaptă puțin!
BRAND: De ce?
AGNES: Brand, tu știi! (Îi întinde scufița).
BRAND: (se apropie, și, fără a o lua, întreabă): Vrei
s-o dai bucuroasă și cu toată voia?
AGNES: Din tot sufletul!

BRAND: Atunci, dă-o încoace! Și ea prinde bine săra-
cilor! Femeia este încă pe scară.(Iese cu scufița ca să o
dea femeii).
AGNES: Tot! Zdrobită, sfărâmată, dezmoștenită până
și de ultima picătură care mă mai lega de această lume.
De ultima nădejde. Acum, credință... rugăciune! (Stă o
clipă nemișcată. Succesiv, figura-i capătă o expresie
radiantă de bucurie în creștere până la extaz. Brand
vine înapoi. Ea îi iese înainte triumfătoare și se aruncă
de gâtul lui, strigând): Sunt liberă, Brand! Sunt liberă!
BRAND: Agnes! Cum?
AGNES: Întunericul a trecut! Toată teroarea care mă
chinuia ca un coșmar a dispărut în neant! Alf nu mai
apasă ca o lespede pe inima mea, ci doarme și visează
liniștit acolo, departe, în adânc, și pieptul meu saltă de
aerul izbândei. Toată negura s-a șters, toți norii s-au îm-
prăștiat. Peste întuneric, peste moarte, luminează zorii
dimineții. Cimitirul nu mă mai înfricoșează, nu-mi mai
zgândără rănile; căci puiul meu nu mai e mort, ci s-a
înălțat la cer.
BRAND: Da, Agnes, acum chiar că ai învins!
AGNES: Da, am învins. Tu ai văzut bine întunericul
grozăviei. Aveai dreptate tu. Ce frumos, ce frumos a
chibzuit Dumnezeu! Tot dorul meu a zburat! Vezi tu pe
Alf al nostru, la picioarele Tronului, cum privește în jos
pe raza de bucurie întinzând mânuțele spre noi ca odini-
oară? O mie de guri de-ași avea, înapoi nu l-aș mai cere.
Aș huli pe Dumnezeu. Ce mare și bogat e Dumnezeu,
ce blândă și milostivă este privirea Lui! Cu această jer-
tfă, eu am scăpat de moarte. Eu trebuia să pierd acest
copil ca să –mi croiesc drumul spre victorie. Ție trebuie
să-ți mulțumesc, căci tu m-ai condus; și eu am priceput
toată tortura inimii tale și lacrimile tale ascunse. Dar
acum povara lui TOT sau NIMIC s-a mutat la tine.
BRAND: Agnes, acum totu-i lămurit. Deși pline de
enigmă cuvintele tale, chinul luptei a trecut.
AGNES: (cu presimțire): Ai uitat ce ți-am spus mai na-
inte; cum că citesc deasupra veneratei Porți inscripția în
fața căreia mă înspăimânt: Cine pe Dumnezeu îl cu-
noaște, acela moare!
BRAND: (dând înapoi) Vai, ce înfricoșat foc aprinzi în
mine! Nu, de 1000 de ori nu! Eu am braț și mână tare,
însă tu trebuie să fii cu mine. Poate să se aleagă praful
de toată lumea, pot să pierd viață, onoare, nume, dar pe
tine, nu, niciodată!! Tu rămâi a mea, da, a mea.
AGNES: (continuând fără să ia seama la ce spune el):
Tu stai acum la răspântie. Alege! Du-mă iarăși îndărăt,
să trăiesc ca mai nainte de-a mă fi învățat să văd. Stinge
în mine lumina, reînvie izvorul dulcilor mele cântece de
crăciun, căci nimic nu mai înviorează inima mea. Dă-
mi idolii mei, iarăși, giuvaericalele mele. Femeia e încă
afară. Dă-mi înapoi zilele acelea când tâmpită cum
eram, priveam albastrul cerului. Scufundă-mă iarăși în
mocirlă, în viața păcătoasă, inconștientă. Tu poți tot.
Viața mea în mâna ta, e ca un lut; și eu zadarnic mă lupt
cu tine. Frânge-mi aripile, leagă-mă, trage-mă iar acolo
jos de unde m-ai ridicat. Leagă-mi de picioare firul cu
plumb al trudei zilnice ca al tuturor celorlalți, ca acestea
226
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
să fie frâul, liniștea și răsplata mea. Lasă-mă să trăiesc
cum am trăit atunci când încă mă mișcam în întuneric.
Dacă-mi făgăduiești aceasta, sunt iarăși femeia ta.
Alege, tu ești acum la răspântie.
BRAND: Vai, aș fi cel mai nenorocit om dac-aș vrea
așa ceva! Dar acum sunt de acord să fugim din acest loc
rece al durerii, să fugim în largul zării, la țărmul înflorit,
să regăsim lumina unei vieți noi.
AGNES: Tu nu știi că pe tine te chiamă aici taina sfântă
a chemării, misiunea, jertfa? Nu te gândești la miile de
suflete care se vindecă și trăiesc numai prin tine? Pe
care Dumnezeu ți le-a încredințat să le conduci pe căra-
rea mlădioasă a vieții? Alege! Ești acum la răspântie.
BRAND: (dându-și seama): Nu, n-am de ales nimic.
AGNES: (aruncându-se de gâtul lui): Mulțumesc pen-
tru tot, Brand, și mai ales pentru asta. Pentru pâinea ce
ai aruncat-o nevoiașei aceleia. Și pentru că m-ai întărit
când am fost trudită de moarte. Acum, asupra mea se
îndesește ceața. Tu vei veghea la patul meu.
BRAND: (neînțelegând): Dormi! Fapta ta este azi de-
săvârșită.
AGNES: Da, desăvârșită; și lumina nopții arde. Ah, iz-
bânda mi-a luat puterea, mi-a scurs ultimul pic de vlagă.
Curând însă voi ajunge la țărm. Să lăudăm pe Domnul!
Noapte bună, Brand!
BRAND: Noapte bună.
AGNES: Noapte bună, noapte bună, mulțumesc pentru
toate. Acum vreau să dorm. (Iese).
BRAND: (apăsând cu mâinile pe piept): Inimă, fii tare,
până la capăt, nu mai bate. Tu știi că mai ai încă de jer-
tfit. Victoria izvorăște din inimă și constă în a pierde
totul. Pierzând tot, abia atunci câștigi. Și numai ce ai
pierdut, il posezi în eternitate. Da, în eternitate.
CORTINA
ACTUL V
Tabloul VII
(Un an și jumătate mai târziu. Biserica cea nouă e gata
și spre târnosire împodobită. Un rîu curge pe dinainte,
îngust. E de dimineață și vremea e cețoasă).
Scena I
PARACLISERUL (aranjează ghirlande de verdeață în
fața bisericii).
ÎNVĂȚĂTORUL (sosește mai târziu și întreabă):
Până-n ziuă te apucași de lucru?
PARACLISERUL: Așa merge câteodată. Ajută-mi o
leacă să atârn astea din par în par. Să facem așa ca o
alee punându-le deoparte și de alta.
ÎNVĂȚĂTORUL: Văd și la curtea popii asemenea po-
doabe și ca încheiere un cerc.
PARACLISERUL: Da, vezi bine.
ÎNVĂȚĂTORUL: Ai putea să-mi spui și mie ce-nsem-
nează?

PARACLISERUL: E o placardă în onoarea Sfinției
Sale, cu inițialele pe fond aurit.
ÎNVĂȚĂTORUL: Frumos. Totul miroase a sărbătoare.
Și fiordul este alb de pânzele corăbiilor.
PARACLISERUL: Tot districtul e-n mișcare. Pe vre-
mea popii dinainte- ah, ce vremi frumoase- nu exista
zavistie, nu se dovedea nici o ceartă. Dormeam și eu și
tu și toți dormeau, făcând acelaș lucru în acelaș fel. Nici
nu știu dac-am avut ceva de câștigat cu schimbarea
asta.
ÎNVĂȚĂTORUL: Mișcare, progres, dascăle, așa e vi-
ața. Și o viață activă este un mare bine.
PARACLISERUL: Ce viață am trăit și nu ne-am sin-
chisit de ea! Și iată-ne acum! De fapt puțini pricep
această pregătire, ce rost să aibă!
ÎNVĂȚĂTORUL: Ei, dacă dormiră până ieri, în timp
ce noi lucram! Acum de-abia se treziră și ei, prin noi ...
și noi putem dormi acuma. Treaba va merge și fără noi.
PARACLISERUL: Cum să dormim? Păi nu ziseși adi-
neauri că viața activă e un mare bine? Să fie bun acest
progres?
ÎNVĂȚĂTORUL: Și protopopul și preotul sunt de ace-
iași părere. Dar, fii atent, numai pentru că majoritatea
poporului o spune. Pe noi doi asta nu ne atinge cu nimic,
căci noi avem o altă lege decât aia la care trebuie să se
supună ceilalți. Noi suntem tot așa de tari ca și polul și
nici o lumină turbure nu ne amăgește. Noi suntem func-
ționari în acest județ și suntem datori mai mult ca orice
să ne ținem departe de partidele politice. Să dăm educa-
ție religioasă și cultură, să îndepărtăm suferința și...eah!
PARACLISERUL: Preotul nostru se bagă însă în toate
și stă numai în mijlocul țăranilor.
ÎNVĂȚĂTORUL: Aceasta este tocmai ce nu trebuie să
facă. Eu, fie vorba-ntre noi,... eu îți spun că șefii nu-l
privesc tocmai bine, nu sunt mulțumiți deloc și dacă nu
era poporul, de mult ar fi fost scos din slujbă. Da nici el
nu e prost, are nas, nu glumă și știe cum să-i tragă pe
sfoară. Ooo, asta poate fi de pildă multora- nu se lasă
până nu termină clădirea. Așa ceva, natural că-ți creiază
dujmani. Dar a lăsat pe toți cu gura căscată. Când faci
ceva, totdeauna ești desconsiderat, totuși, ceia ce faci
bun, niciodată nu faci zadarnic. Noi toți, conducători și
popor, ne dăm seama ce însemnează să execuți o atare
lucrare....deși, p-aici pe la noi, nu e important ce faci, ci
doar faptul că te mișci....
PARACLISERUL: Dumneata ai fost deputat. Dum-
neata știi că noi n-am tras pe sfoară pe nimeni; totuși
unul din cei ce vânau voturi ne-a spus că eram adormiți,
iar acum că ne-am trezit, și că ”promitem bine”!
ÎNVĂȚĂTORUL: Da, așa este, acesta este un popor
care promite bine, promite foarte mult... Un popor for-
mat din indivizi care crede fiecare că este interpretul le-
gitim al dorințelor poporului. Dacă însă stăruiește pe ca-
lea progresului, apoi vremuri mari îl așteaptă.
PARACLISERUL: Mi-am bătut capul de multe ori și
n-am priceput: ce este ”progresul”? Ce înseamnă ”vre-
muri mari”? Ce-nseamnă că ”promite bine”? Dum-
neata, de, ești om studiat.
227
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ÎNVĂȚĂTORUL: He, dragă paracliserule, e mult de
spus; e ceva cu care toți sunt de acord. Avânt, viitor
mare, prietene, aceasta înseamnă a merge înainte pe ca-
lea binelui. Este a uni toate forțele pentru ca să poți rea-
liza ceva măreț. Dar asta numai în viitor. Asta e totul .
PARACLISERUL: Hâ,hâ, foarte mulțumesc. Rogu-te,
încă o întrebare.
ÎNVĂȚĂTORUL: Cu plăcere!
PARACLISERUL: Să-mi spui în care an, așa aproxi-
mativ, va veni acel timp care se chiamă ”viitorul”?
ÎNVĂȚĂTORUL: Ha, ha haa, acela nu vine niciodată.
PARACLISERUL: Niciodată?
ÎNVĂȚĂTORUL: Niciodată, desigur, și e natural.
Dacă vine, devine imediat prezent și nu mai e viitor. El
vine așa, mereu și pe neașteptate; chiar cuvântul o
spune.
PARACLISERUL: Uite, încep să mă dumiresc; totuși,
te mai întreb ceva ce nu înțeleg. Ce înseamnă că poporul
promite? Adică făgăduiește? Ce făgăduiește? Și când o
împlinește, această făgăduință?
ÎNVĂȚĂTORUL: Ți-o mai spusei lămurit: făgăduința,
promisiunea sunt un plan al viitorului, adică ceva care
se va îndeplini odată, în viitor.
PARACLISERUL: În viitor? Păi dacă viitorul nu vine
niciodată, atunci promisiunile, făgăduințele, avântul,
viitorul mare al omenirii nu vin nici ele!
ÎNVĂȚĂTORUL: Păi, stai așa....
PARACLISERUL: Atunci iar te întreb: spune, când
vine viitorul?
ÎNVĂȚĂTORUL: (aparte) Strașnic pălămar! (Tare):
Dragă prietene, dar greu înțelegi dumneata. A opri vii-
torul ar fi o nerozie, dacă el ar fi acolo undeva, ar fi pe
aici, prin prejur, n-ar mai fi viitor.
PARACLISERUL: Mulțumesc, mulțumesc.
ÎNVĂȚĂTORUL: Înapoia fiecărei noțiuni se ascunde
ceva, ca un tertip, ca o păcăleală, totuși ea se poate în-
țelege de oricare om care ar fi în stare să înnumere până
la cinci. Făgăduiala rimează foarte bine cu călcarea cu-
vântului, cu a minți chiar. Și totuși, cel ce promite poate
avea drept la stima noastră. Se zice în general că e greu
să menții promisiunile, dar dacă ai un pic de logică în
cap, poți fi sigur că e imposibil să le menții... Dar, hai
să schimbăm vorba, să lăsăm să zboare pasărea promi-
siunilor...Mai bine zii..
(Se aude orga).
PARACLISERUL: Ascultă.
ÎNVĂȚĂTORUL: Cine cântă la orgă?
PARACLISERUL: Liniște!
ÎNVĂȚĂTORUL: Tare și spărtigos sună acest instru-
ment.
PARACLISERUL: Lui Dumnezeu îi place.
ÎNVĂȚĂTORUL: Cine cântă?
PARACLISERUL: El e!
ÎNVĂȚĂTORUL: Preotul? El cântă?
PARACLISERUL: Da.
ÎNVĂȚĂTORUL: Puteam să jur că doarme și când
colo! S-o fi sculat cu noaptea-n cap.

PARACLISERUL: Nu cred să fi pus capul jos în noap-
tea asta.
ÎNVĂȚĂTORUL: De ce?
PARACLISERUL: El este într-adevăr tare ca bronzul.
Știu bine, însă, că durerea-l înțeapă puternic de când a
rămas văduv. Ascunde foarte bine, dar ochii seci și tur-
buri îl trădează. Inima lui este ca un urcior dogit și me-
reu plin care se dogește din ce în ce. Când îl covârșește
durerea, se pune de cântă la orgă, dar mie-mi pare că-n
fiecare notă parcă-și jelește femeia și copilul.
ÎNVĂȚĂTORUL: Da, pare că vorbește cu ei și plânge.
PARACLISERUL: Unii suferă, alții se veselesc.
ÎNVĂȚĂTORUL: Nouă ne este iertat să ne înduioșem?
PARACLISERUL: Nu. O poți face,
dacă nu ești funcționar.
ÎNVĂȚĂTORUL: Da, ai dreptate. Noi suntem veșnic
legați de multe considerații și datorii de birou, deci nu
putem....
PARACLISERUL: Păi, să nu dai dracului și cartea și
condeiul?
ÎNVĂȚĂTORUL: Să fie cineva un burtă verde oare-
care și tot s-ar înduioșa. De-am putea și noi să ne dez-
bărăm de funcția noastră și să putem să fim precum sim-
țim!
PARACLISERUL: Dar cine ne vede pe noi dacă sim-
țim și ne înduioșem?
ÎNVĂȚĂTORUL: Nu e de demnitatea noastră să ne co-
borâm la nivelul persoanelor ordinare. După învățătura,
chiar a acestui preot al nostru, nu poți fi două deodată;
chiar și dacă vrei, nu poți fi și om liber și funcționar.
Cred că cel mai bine s-ar putea lua pildă de la Primarul
nostru.
PARACLISERUL: Și de ce de la el?
ÎNVĂȚĂTORUL: Ia adu-ți aminte când luă foc percep-
ția circumscripției, că dumneata ai fost cel dintâi la fața
locului, spre a scăpa arhiva.
PARACLISERUL: Asta s-a întâmplat într-o noapte.
ÎNVĂȚĂTORUL: Și cum se zbătea primarul de gân-
deai că are zece vieți!? A intrat în flăcări cum n-ai mai
văzut! Și ucigă-l toaca era și el pe-acolo și rânjea într-
un colț! Când femeia, înebunită de groază, țipă la el:
”Acolo e dracu, rânjește și-ți vrea sufletul, fugi de-
acolo”. ”Viața? Să mi-o ieie dracu, arhiva doar s-o
scap”, răcnea primarul, prin flăcări și fum. Deci, vezi
mata?Ăsta da, primar, mereu și oriunde, din cap până-n
picioare. De-aceea cred că se va duce în locul de răs-
plată... PARACLISERUL: Unde?
ÎNVĂȚĂTORUL: În raiul primarilor și al administra-
ției.
PARACLISERUL: Prietene, ești tobă de carte!
ÎNVĂȚĂTORUL: Ce face?
PARACLISERUL: He! Mi se pare că-n fiecare cuvânt
pe care-l spui se simte fierberea vremii noastre, ba și
ecoul ei. Asta se vede din faptul că nimeni nu mai dă
doi bani pe vechile obiceiuri.
ÎNVĂȚĂTORUL: Ce câștigă spărtura dac-o lipești?
Chestiile mucegăite trebuie îngropate ca să putrezească.
Și din ele răsare planta tânără și proaspătă. Așa și
228
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
putrezăciunea care roade pieptul vulgului nostru. Dacă
nu răsare, omul nostru rămâne mort și îngropat. Fierbe-
rea, deci, este, și se vede și fără lunete. Când ni s-a dă-
râmat biserica veche, cu toții am rămas ca un ciot fără
suflare. Părea că s-a terminat cu viața, cu rădăcinile, și
cu rosturile noastre fundamentale.
PARACLISERUL: Mulțimea rămase consternată și
mută; numai câte-un tip izolat se pusese pe strigat: jos
cu ea, jos cu ea! Dar nu pentru mult timp. Mulți priviră
pieziș și cu urechile clăpăuge când fu decisă dărâmarea
vechii biserici. Se părea că vechitura aia avea ceva-n ea
care o făcea de neatins.
ÎNVĂȚĂTORUL: O mie de lanțuri lega lumea noastră
de acea veche ruină, până se ajunse la ziua când se-
ncepu dărâmarea bisericii.Toți priveau cu înfiorare cum
dădeam vechiul steag jos, ca să-l punem pe cel nou, cu
culori vii.... Doar ce văzură terminată clopotnița până la
vârf. Acum îți spun că aia veche era o rușine, că trebuia
prefăcută în moloz și ruină. Unii găsesc că era înspăi-
mântătoare. Acum au pierdut răbdarea și doresc cât mai
repede noua târnosire.
PARACLISERUL: (schimbând vorba): Aș voi să mai
aduc vreo înfrumusețare la aceste ghirlande, dar iată-i!
Măi, și cum se calcă-n picioare!
ÎNVĂȚĂTORUL: (mirat): Mii de capete și totuși, li-
niște de mormânt.
PARACLISERUL: Vuiesc numai ca marea-nfuriată
când vrea să-nghită o corabie.
ÎNVĂȚĂTORUL: (fals patetic): Acea care vuiește este
inima norodului. Ea geme pătrunsă de o presimțire, cum
că ceva deosebit o așteaptă. Pare că se calcă-n picioare
în adunare pentru a alege un nou dumnezeu. Unde e
popa? Eu, unul, parcă aș dori să nu fiu de față, parcă
mă tem și parcă-mi place.
PARACLISERUL: Și eu, asemenea.
ÎNVĂȚĂTORUL: În ceasuri ca astea, sonda nu atinge
fundul inimii. Te-afunzi în adânc, iar ieși, șovăiești, dar
te atrage. Nu știi cum să te hotărăști.
PARACLISERUL: Prietene, eu cred că am devenit sen-
timentali.
ÎNVĂȚĂTORUL: Eu cred că nu. Noi suntem oameni
serioși, nu două fecioare de măritat.
PARACLISERUL: N-avem cum dovedi. Aș vrea nu-
mai ceva să mai întreb.
ÎNVĂȚĂTORUL: Cred că ar fi zadarnic. Și așa, tot ni-
mic n-ai înțeles. Bună ziua, mă duc, căci m-așteaptă
școlarii. (iese repede.)
Scena II
PARACLISERUL: (singur): Da, eu am părerile mele.
Ia să m-astâmpăr eu și să nu-mi dau drumul la oricine,
să mă-nchid ca-ntr-un sfânt evangheliar. Acum parcă
răsuflu răcorit. Cred că e mai cuminte să tac și să nu
șoptesc nimic preotului. (Uitându-se la ghirlande):
Treabă multă nu făcui eu, aici, da nu prea mai e de făcut.
Mă duc să lucrez serios, că lenea e perna lu‘ ucigă-l
toaca. (Iese în partea opusă învățătorului).

(Orga, care în timpul celor petrecute a sunat înăbușit,
vâjie deodată puternic și termină cu pronunțată dizo-
nanță. Apare Brand, ieșind din biserică.)
Scena III
Brand
BRAND: Nu mai am putere, tonurile ies deplasate și
șterse. Orga sună ca ceva de bâlci. Bolțile, tavanul, pe-
reții și rândurile de stâlpi par că mi se grămădesc în spi-
nare și scot melodii pline de durere ca de sub acoperișul
unui sicriu. Încerc și iar încerc, orga îmi dă un cântec
obosit, un oftat din ceasul morții. Nici glas nu mai am
să mă rog. Eu implor cântând și-mi vine ca geamătul
unui clopot dogit care plânge-n amurg. Dumnezeu e
surd la durerea mea, la cântecul meu, la cuvântul meu
care-i pare o scânceală. De ce mă alungă de la pragul
Lui?.... Toți își fac cruce și - și spun: ”vai, ce mândră se
înalță biserica sa! Cum a promis, așa a făcut ”! Că ce
cutezător am fost! Am dărâmat, am sfărâmat, am înche-
iat, am netezit, am dereticat, am aprins și acum ea stă
colo, mare și frumoasă. Cel puțin așa zice lumea. Dar
oare așa o fi? Văd ei just? Sau eu nu mai reușesc să văd?
Eu nu mai am ochi, dar mai am încă onoare. Este ea
mare? Este ea într-adevăr întruchiparea visurilor mele
chinuite? Este ea asemenea templului cerut de Dumne-
zeu, cu bolți atât de largi încât să acopere tot răul din
lume? O, de ar fi trăit Agnes, mi-ar fi spus, și eu aș fi
știut sigur cum este într-adevăr această nouă biserică!
Și eu n-aș fi acum așa, fără curaj! Pe aceasta mare, ea o
vedea în ciupercuța aceea mică; oh, și cum știa ea să-mi
șteargă orice îndoială! Ooo, cum unea ea tot! Cer și
pământ era pentru ea tulpina și coroana unui pom.
(Uitându-se la cele pregătite pentru sfințire) Ghirlande,
steaguri, cântări de școlari,.... acolo la casa parohială
poporul se îngrămădește ca la ceva deosebit. Unii s-au
cocoțat pe zăplazuri... Bre! Și inițialele mele în pole-
ială! Dumnezeule, bune, dă-mi lumină! Ori, mai bine,
prăvălește-mă 1000 de pași mai la fund!.... Numai puțin
și începe serbarea. Toți ochii îmi vor arunca săgeți, și
numele meu pe toate gurile. Oroareeee! Oh, cum mă
doare! Că eu cunosc gândurile lor. Cuvintele lor mă vor
arde pe față. Discursuri solemne și elogii deșirate suflă
ca un vânt de ghiață peste capul meu! Mă simt așa de
slab și prostit, încât mi-e teamă că voi încremeni în fața
grosolăniei sufletului lor. De ce nu pot zbura peste pră-
pastia fără fund?
Scena IV
PRIMARUL (vine în uniformă de gală cu eșarfă; și sa-
lută pe preot radios).
PRIMARUL : Eheheheeei! E ziua cea mare! Sabatul,
după cele șase de trudă. Vom strânge pânzele corăbii-
lor, dar vom înălța drapelele duminicii! Vom pluti în
voia curentului, și ne vom bucura cu sânge rece, cu li-
niște dar și curaj de marea operă. (Strângându-i mâna):
Mult noroc, deci, mare și nobile om, căruia datorăm
229
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
această măreață lucrare. Mult noroc! Faima ta a întrecut
hotarele! Crede-mă, sunt foarte mișcat și neînchipuit de
vesel. Dar dumneata?
BRAND: Gâtul meu e ca prins într-un laț!
PRIMARUL: Hei, trebuie să treacă această senzație!
Astăzi glasul Sfinției Tale trebuie să tune, părinte, să ții
o predică vibrantă! Trebuie să te arăți în toată străluci-
rea Sfinției Tale. Că doar te bucuri de un prestigiu ne-
maipomenit. Și ce rezonanță are biserica! Toți au admi-
rat-o. Păi lumea trebuie să rămână înmărmurită.
BRAND: Așa?
PRIMARUL: Protopopul e mai mult decât încântat.
Urechea mea l-a auzit: ”ce nobil stil, ce înălțare de su-
flet în fiece formă!” Aci, cea mai mică dojană o să pară
furtună.
BRAND: Glumești?
PRIMARUL: Absolut deloc.
BRAND: E cu adevărat mare? Sau numai pare?
PRIMARUL: Crezi că ni se pare? Nu, e largă cât un
heleșteu.
BRAND: Să fie oare așa?
PRIMARUL: Cred că e cea mai mare, în întregul fiord.
Îmi pare chiar prea mare pentru noi de aici. În alte ți-
nuturi, mai în sud, ar fi poate nu așa mare, dar aici, în
stâncoasa noastră țară, între fielduri și fiorduri, între râ-
pele noastre, ea pare o zidire de giganți.
BRAND: Da, e adevărat. Avem azi o minciună nouă în
locul uneia vechi.
PRIMARUL: Cum asta? Ce vrei să spui?
BRAND: Mutarăm, vai, privirea bietului popor de la
bătrânul monument plin de amintiri la o clopotniță mo-
dernă care se pierde în nori. Poporul se încântă azi de
cea nouă, în timp ce se îndestula de cea veche. Odini-
oară corul striga: ”O, ce venerabilă vechitură”! Acum
corul urlă: ”Ce maestoasă, asta nouă, cea mai grozavă
de pe pământ ”! În ambele cazuri, un simplu idol.
PRIMARUL: Prietene, poate ai dreptate. Eu însă nu pot
fi așa aspru cu poporul. Nu cred că cineva poate fi așa
de năimit să pretindă una și mai mare.
BRAND: Un om care se pretinde luminat ar trebui să
vadă că într-adevăr biserica nouă este mică. A nu o
spune, ar fi a minți. Dumneata îți dai seama de ce vor-
bești? Eu nu pot considera om mare pe unul care ține
socotelile la o vamă și hotărăște dările la o percepție.
PRIMARUL: Iartă-mă părinte, dar ești sucit. Ca ce să-
ți critici propria operă? Ce te-ncălzește să numești mică
și urâtă o astfel de măreție construită cu atâta trudă? Po-
porul este perfect mulțumit, pentru el este ideală. Ei n-
au văzut alta mai bună și n-o doresc. De ce să trimiți
raza de lumină exact acolo unde el nu vede, ca să-l tur-
buri? Cu făclii în mâini, ei azi se îndreaptă și se chinu-
iesc să-și croiască drum prin întuneric, spre lumină. Și
ce să mai vorbim! Totul e chestie de credință: n-are im-
portanță dacă biserica e un coteț de câini, dacă poporul
crede cu tărie că este o imensă catedrală.
BRAND: Mereu aceeași teorie, bună la toate.
PRIMARUL: Și-apoi asta e serbarea noastră. Cei ce
vin, sunt musafirii noștri și n-ar fi bine să nu le dăm

cinstea ce li se cuvine. Contrariu, totul pledează contra
onoarei Sfinției Tale. Liniștește-te și conformează-te si-
tuației.
BRAND: Și adevărul?
PRIMARUL: Adevărul este o rană care e mai bine să
n-o zgândări.
BRAND: Adică cum?
PRIMARUL: Daaa! Pentru ca și poporul să poată ve-
nera potirul de argint pe care Consiliul Comunal a ho-
tărât să-l ofere Sfinției Tale. Inscripția de pe el ar deveni
o anomalie, dacă ne-am pune acum să contestăm mări-
mea și splendoarea bisericii abia construite.O curată bu-
curie pentru dușman. Chiar și cântecul corului, compus
pentru această ocazie, nu mai vorbesc de toastul pe care
l-am pregătit eu, ar deveni ridicole, ba chiar absurde,
dacă am începe să ne plângem că biserica e mică și
urâtă, sau mai știu eu ce.... Ooo, dar ar fi o nenorocire,
ar fi prăbușirea operei ce ai clădit, din toate acestea ai
avea numai de pierdut. Cată-ți treaba, părinte, și ia
aminte.
BRAND: Ce dureros se petrec lucrurile! O serbare de
mincinoși pentru a celebra o minciună.
PRIMARUL: (din ce în ce mai speriat): Aoleo, dragă
părinte, Doamne ferește să mai pronunți asemenea cu-
vinte violente... Aici e chestiune de gust; deci, în acest
caz, cuvinte așa de tari nu sunt la locul lor. Fii bun,
rogu-te și nu mai insista. Mai degrabă ascultă un al do-
ilea argument al meu care nu e de argint ca primul, ci
de aur. Trebuie să știi că ești un copil răsfățat al Dumi-
nicii, te bucuri de stima tuturora, și deci, ca să fiu scurt,
ai fost numit Cavaler. Începând de azi, ca membru al
ordinului, va străluci pe faldul hainei Sfinției Tale Cru-
cea de cavaler!
BRAND: Ați face bine să mi-o luați, că deja am o Cruce
pe care o port în mijlocul pieptului, și e mult mai grea.
De loviturile ei mă dor obrajii.
PRIMARUL: Cum? Ce? În loc să te simți mândru și
emoționat că vei avea un semn de recunoaștere pentru
o așa mare operă ce ai realizat? Sfinția Ta ești o enigmă
și-ți faci singur rău. Păcat! Mai gândește-te!
BRAND: (bătând din picior): Lasă prostiile, domnule!
Pălăvrăgești, pălăvrăgești, și ”inteligent” cum ești, nu
pricepi nimic din tot ce am spus. (Fraza următoare o
rostește repede și dintr-o suflare cu o mânie sfântă
unită cu scârbă): Eu nu mă refer la măreția care se poate
măsura în metri, în picioare și în coți, ci la ceea care se
reflectă în suflet, elevându-l și înfocându-l, invitându-
l la vis și meditație, care trimite raze calde și reci; la
măreția din care izvorăsc mii de pârâiașe care umplu
sufletul, din care trebuie să bem setoși, pentru a ne li-
niști visele și dorințele. Ea merge ca o stea în noapte,...
pe când voi m-ați obosit, istovit și...și...du-te, du-te de
aici, du-te și spune-le, avizează-i că....ohhhh... De-acum
vorbește altuia. (Intră scârbit în biserică).
PRIMARUL: (singur):Cine poate înțelege rătăcirea
acestui om? Ce sens au vorbele lui? Mare, pârâiașe,
plăți, metri, coți, dorinți, stea, noapte, zare...să te invite
230
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
la vis... Ei, camarade, mi se pare că n-ai mâncat de azi
dimineață....! Ori o fi băut?(Iese).
Scena V
Brand
BRAND: (singur, vine în scenă): Niciodată n-am simțit
mai profund singurătatea! Ecoul la întreaga mea fră-
mântare e-un croncănit de ciori, ce-ți face greață. Și
mulțimea, acolo, rîde! (Privind după primar): Ah, cum
aș putea să te calc în picioare, ins disprețuitor a tot ce e
mare și bun! De câte ori vreau să-ți ridic privirea dea-
supra șiretlicului și minciunii, de câte ori vreau să te
înalț la un gând mai elevat, tu scuipi sufletul tău trândav
și nerușinat în fața ochilor mei. O, Agnes, Agnes, fără
rost îmi chinuiesc sufletul! De ce ai fost tu așa de plă-
pândă? Obosit sunt și eu de calea lungă din care nu dau
înapoi, dar nici nu înving. Războinicul răzleț e fără nă-
dejde!
Scena VI
Brand, Protopopul
PROTOPOPUL: (vine prin față, repetându-și predica):
O, fiii miei, mielușeii miei... (dându-și seama): Iartă-
mă, frățior întru Domnul și în misiune, că vorbesc ca și
cum aș aiura! Serbarea aceasta unde toată suflarea se
ostenește, predica ce am pregătit de-abia ieri, toată mi
s-a grămădit în cap. Dar să nu dăm prea mare impor-
tanță acestui fapt. Frăției Tale ți se cuvine mulțumire și
prea mărire, căci în ciuda gălăgioșilor și invidioșilor,
fără șovăire, ai spart ghiața și ai dat la pământ ce era
coșcovit și putrezit. Azi ești plin de faimă! Uite ce mân-
dră biserică, strălucește-n soare!!
BRAND: O, nu! Mai e muuult de făcut!
PROTOPOPUL: Ce-i lipsește, amice drag? Nu mai ră-
mâne decât consacrarea.
BRAND: Noua casă a Dumnezeului meu cere noi sim-
țiri și inimă curată.
PROTOPOPUL: Răbdare numai, și acelea vin de la
sine. Bolțile înalte și luminoase îți vor aduce numai su-
flete nepătate. Rezonanța minunată a acestei biserici va
face ca cuvântul Sfinției Tale să zboare dublându-se și
mărind credința sută la sută. Ce să mai vorbim, o așa
catedrală numai în orașele mari găsești! Crede-mă, sunt
într-o treaptă prea înaltă ca să te măgulesc. Primește, te
rog, toate mulțumirile mele! La praznicul ce cred că nu
va lipsi, îmi voi desfășura în continuare discursul și vei
auzi elogii înaripate din partea confraților mai tineri din
protopoiat. Dar... iubite Brand, de ce arăți așa palid?
BRAND: Sunt obosit și descurajat. Odinioară eram bo-
gat în toate, acum....
PROTOPOPUL: (neînțelegând sensul celor spuse de
Brand): Eh, e și normal. Foarte clar! Asemenea efort
financiar, de unul singur, fără nici un ajutor de la Stat!
Dar acum, greutatea e învinsă, o zi frumoasă ne surâde.
Zi de serbare! Nu fii slab! O să treacă! Uite-i cum vin
grămadă spre curtea parohială! Mii de persoane, o

adevărată mulțime, până și din cele mai îndepărtate pa-
rohii, gândește-te! Și câți frați de misiune participă
încă! Cine se poate potrivi cu Frăția Ta în cuvântare?
Cel mai bun, pus alături, se fâstâcește. Confrații preoți
vin să te îmbrățișeze și toate inimile parohiilor noastre
sunt pline de caldă recunoștință. Antrepriza dumitale
astăzi e desăvârșită și creatorul ei trebuie să se bucure.
Și ce frumos este decorat totul cu aceste ghirlande! Și
numele parohului în aur....Și subiectul predicii de as-
tăzi, așa de elevat și grandios! Dar gospodăria Frăției
Tale? Tocmai se tăia un vițel când trecui prin curtea pa-
rohială. Un animal de soi cum rar se vede. Cred că nu
puțin ți-ai bătut capul ca să afli așa bucățică într-un timp
atât de critic, când carnea în măcelărie este 9 coroane
livra! Dar să lăsăm asta la o parte. Am venit să-ți spun
cu totul altceva.
BRAND: Continuați, împungeți, sfâșiați!
PROTOPOPUL: O, nu, dragă prietene, te rog să crezi
că manierele mele sunt mult mai dulci; să ne grăbim,
căci nu avem multă vreme la îndemână.
BRAND: Socotiți vițelul caaa......
PROTOPOPUL: Nu, ci de serviciul Sfinției Tale vreau
să vorbesc mai mult. E vorba de un punct asupra căruia
de acum încolo trebuie să schimbi tactica. Sfinția Ta pui
prea puțin temei pe datini, pe obiceiuri...Numai că aces-
tea, chiar dacă nu sunt esențiale, ocupă primul loc la
noi. A! Tradiția înainte de toate! Dragă Doamne, să nu
crezi că vreau să-ți fac vreun reproș! Ești tânăr, spirit
vioi, plin de foc, fără experiență, te-ai coborât deodată
dintr-un centru de cultură superioară într-un sat, nu în-
țelegi datinile poporului dintr-un cătun pierdut în
munte. Totuși, dragă prietene, acum ie musai să dobân-
dești noțiuni mai precise. Până acum te-ai ocupat prea
mult de fiecare persoană în parte. E greșit. Foarte greșit.
Masele trebuie cântărite la grămadă, toate împreună.
Ele contează, nu persoana singură. Orice fel de dezbi-
nare trebuie să se sfârșească. Unitate și iar unitate. Lu-
crul e foarte important, deși pare mic. Piaptănă cu ace-
lași pieptene pe toți, și n-o să-ți pară rău.
BRAND: Vorbiți mai lămurit.
PROTOPOPUL: Sfinția Ta poți vedea cu proprii ochi:
ai făcut o faptă atât de bună! Ce mândră se înalță bise-
rica Sfinției Tale: casă hărăzită ca lăcaș al păcii și al
așezămintelor vechi, pentru că Statul vede în religie pu-
terea sa, păstrarea datinilor sale, protecțiunea sa, forța
lui morală. Resursele Statului sunt nevoiașe, deci el
pretinde în schimbul lefurilor pe care ni le dă, ca valută,
să fii un bun creștin, un bun cetățean. Deviza e asta.
Crezi Sfinția Ta că Statul plătește bani pentru servitorii
altarului, ca pe urmă să-și procure bătăi de cap? Și fără
a se gândi la propriul său interes? Apoi cum își poate
ajunge el acest scop, decât numai prin funcționarii săi,
de exemplu prin noi, preoții?
BRAND: (se preface extaziat): Ce înțelept vorbiți!
Continuați, vă rog!
PROTOPOPUL: (nu înțelege bășcălia): Puțin mai am
de adăugat. Sfinția Ta ai oferit această biserică pămân-
tului natal și în acelaș timp el este un dar ce ai binevoit
231
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
a-l face Statului. Și ar fi mult mai cuminte dacă Cucer-
nicia Ta te-ai conduce de astfel de sentimente, ca și Sta-
tul să te protejeze. În sensul acesta văd eu serbarea de
astăzi, tot în acest spirit vor suna clopotele și va fi citit
actul de donație. În ce privește dania, trebuie să - mi
făgăduiești cu tărie, că ai înțeles perfect sensul ei, spre
a nu se călca principiul.
BRAND: (izbucnind pe jumătate): Asta n-am calculat-
o niciodată. Altceva am vrut să fac și Dumnezeu știe că
n-am avut niciodată intențiile pe care mi le aranjezi
Sfinția Ta acum.
PROTOPOPUL: Dragul meu prieten, ar fi prea târziu
să se înțeleagă altfel.
BRAND: (cu aprindere): Prea târziu? Prea târziu? Ha,
ha! Asta vom vedea!
PROTOPOPUL: Fii rațional. Mă faci să rîd! Pricepe!
Nu-i cuminte să izbucnești. Nu trebuie să-mi făgădu-
iești decât lucruri bune. Sufletele credincioșilor, una
câte una, le poți îngriji la fel, dacă cucerniciei tale nu-i
lipsește prudența, dar totul trebuie perfect armonizat cu
interesele Statului.
BRAND: Ha, prudența!
PROTOPOPUL: Poți sluji foarte ușor la doi stăpâni, de
te comporți rațional! Adică cum? Preot numai pentru
Stan, Bran și Gheorghe? Nu. Dimpotrivă, poporul, pa-
rohia toată să se adape la izvorul Grației divine, primind
prin Sfinția Ta mântuirea veșnică, prin unitate sufle-
tească. Dacă ai salvat întreaga parohie, în bloc, e clar că
fiecare membru al parohiei câștigă o porție din această
mântuire. Se pare că nici nu bănuiești, dar să știi că Sta-
tul este acum pe ju’mate republican; urăște libertatea ca
ciuma, dar iubește egalitatea. Însă, cum se poate ajunge
la egalitate fără să se niveleze totul? Este exact ce nu
faci dumneata. Ba faci chiar invers. Ai alimentat diver-
sitatea părerilor. Ai împins opinia publică spre o inega-
litate cum nu s-a mai văzut. Înainte toți erau membri
egali ai aceleiași comunități bisericești; acum fiecare
aici are personalitatea sa proprie. Așa ceva e de groază.
Păi Statul are numai de pierdut din asta. În acest ținut a
domnit liniștea până acum și hop, ai venit Sfinția Ta și
ai turburat spiritele. Administrația de-abia dacă se mai
încumetă să pretindă strictul necesar ce rezultă din bi-
ruri, venituri, accesorii, etc.., că ăștia acum au înălțat
capul și se revoltă imediat. Biserica nu mai este pălăria
care se așeza bine pe toate căpățânile.
BRAND: O, ce vederi cu totul noi și neașteptate! Dar și
ce perspectivă am înaintea mea, e-îngrozitor!
PROTOPOPUL: (neînțelegând fraza lui Brand): Nu te
înspăimânta, la ce ți-ar folosi? Asta trebuie să faci, nu
poți nega. La ora actuală, aici, ne sar în ochi, din toate
colțurile, mizeria și un balamuc de te-nfiori. Dar totuși
se zice : ”cât trăim putem încă spera”. Și prin donația
bisericii făcută de Sfinția Ta îți crește datoria, dar și au-
toritatea de a lucra în interesul Statului. În toate trebuie
să se observe o normă, fiindcă altminterea forțele ad-
versare, ca mânzul nestrunit, doboară garduri, porți, îm-
prejmuire, și orice graniță între competențele fiecăruia.
În toate domeniile vieții, o singură lege funcționează la

fel, chiar de are alt nume. În artă ea se numește școală;
în armată, dacă-mi aduc aminte bine, se spune mai haz-
liu: ”a ține pasul”. Da, exact, ăsta e cuvântul: spre asta
tinde astăzi Statul. ”Pas alergător” ar părea iute. ”Pe loc
repaos”, iar nu-i bine. Toți într-un pas și-ntr-o cadență.
Pași cât se poate de potriviți, asta este ce ne trebuie și
pentru cei mari și pentru cei mici.
BRAND: Vulturul în băltoacele drumului și gâsca în al-
bastrul cerului, dincolo de nori, da.
PROTOPOPUL: (Neînțelegând, iarăși): Slavă Domnu-
lui, nu suntem animale, totuși, dacă ținem la basmele și
la fabulele noastre, ne este de-ajuns Sfânta Scriptură,
unde găsești imagini pentru toate cazurile. De la Geneză
până la Apocalips, mișună de parabole edificante. Să-ți
dau de pildă numai un exemplu: Turnul Babel. Gân-
dește-te un pic: la ce rezultat a ajuns lumea aia, săraca?
Și de ce? E ușor de înțeles: n-au vrut să se acomodeze
toți la acelaș pas, să întreprindă lucrarea în chip unitar.
Fiecare urla în graiul său, n-au știut să tragă împreună
la acelaș jug. Cu alte cuvinte deveniseră cu toții perso-
nalități individuale. Își creaseră cultul propriei persona-
lități.
Aceasta-i prima jumătate a sâmburelui acestei pilde:
omul izolat e fără apărare, ie deja pe marginea prăpas-
tiei. Da, ie clar: pe cine Dumnezeu vrea să piardă îl răz-
lețește de turmă și-l preface în personalitate. Până și ve-
chii romani aveau o vorbă: ”acestuia zeii i-au luat min-
țile”... că om nebun sau om singur e acelaș lucru. Numai
arareori cineva are soarta lui Ilie și foarte des pe aceea
a lui Urie pe care David, adică societatea, l-a trimis în
prima linie ca să-l piardă. Asta e soarta omului care de-
vine personalitate solitară.
BRAND: Posibil. Dar pe lângă faptul că eu nu văd în
moarte pieirea cuiva, totuși nu înțeleg ce vreți să spu-
neți. Adică, dacă oamenii aceia ar fi vorbit o singură
limbă și ar fi lucrat după o singură conducere, ar fi ajuns
să înalțe turnul Babel până la cer?
PROTOPOPUL: Ei, aș! Numai dacă vrei să înțelegi
prin ”cer” înălțimea norilor. Nimeni nu ajunge chiar
până la cer. Dar tocmai ăsta este înțelesul celeilalte ju-
mătăți a sâmburelui acestei pilde: orice construcție care
ar vrea să atingă cerul, cade în bucăți.
BRAND: (aparte, sieși): Ce confuzie, pentru un teolog!
(tare):Și totuși, scara lui Jacob ajungea până la cer; iar
rugăciunea și dorința noastră merg și mai departe!
PROTOPOPUL: Da, poate....adică, sigur... Atât cât se
poate admite, atât cât nu se alunecă în domeniul fleacu-
rilor. Inutil să mai insistăm. Natural că cerul este pre-
miul just pentru o viață onestă de credință și de rugă-
ciune. Dar să nu umblăm cu șoalda: Viața e una și cre-
dința e alta. Sunt două cuvinte care nu se pot pronunța
c-o singură răsuflare. Șase zile omul oftează în jug, iar
în a șaptea ne înălțăm inimile către Dumnezeu, prin ser-
viciul divin. Ce ar mai fi dacă toată săptămâna am ofi-
cia? Cine ar mai veni la biserică? Ori, tocmai ăsta e ros-
tul regulelor, al limitelor, al legilor. Să nu se ajungă la
confuzie. Să nu atenuăm parfumul duminicii.
BRAND: A, daaa?
232
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PROTOPOPUL: (bucuros c-a fost înțeles): Păi sigur.
Orice chestie, dacă nu e folosită cu măsură își pierde
parfumul. Religia este ca și arta. Dacă o risipești prea
mult, se evaporează. Poți vorbi cât vrei despre ideal de
la amvon. Dar după ce te-ai coborât de acolo și te dez-
braci și de veșminte, gata, ai ieșit la soare. Cred că te-
am lămurit și te-am ultra -lămurit.
BRAND: Da, sigur, totul e foarte clar, numai că mie
nu-mi convine să bag oamenii în sufertașele sufletești
pe care mi le vâră Statul pe gât. (Aparte): Un tâlhar
istovit și-a găsit sălașul în cutele sufletului vostru.
PROTOPOPUL: O, dragă, dar vei reuși ca nimeni al-
tul! Doar că trebuie să privești lucrurile mai de sus, mai
elevat. Când te urci pe o culme, vezi altfel.
BRAND: Cum faci să te sui pe o culme, în timp ce te
târâi prin noroaie?
PROTOPOPUL: Cel ce se smerește se va înălța. O
copcă, o cursă, o undiță, dacă vrei, pentru a fi de folos,
se înconvoaie.
BRAND: Aaa, comparăm pe om cu peștii? Asta s-ar
traduce că întâi trebuie să-l omorâm și apoi îl prindem
și ne servim de el.
PROTOPOPUL: Să mă ferească sfântul să cred astfel.
BRAND: Întâi o flebotomie, să-i storci tot sângele.
Când l-ai redus la schelet îmbrăcat în piele, cu teoria
Sfinției Tale, îi oferi o viață lividă de stafie de noapte.
PROTOPOPUL: (neînțelegând deloc): Nu răspund, fi-
indcă în viața mea nu am înțepat nici vârful unui păr de
la o pisică. Ți-am arătat numai concepția mea despre
viață, care ți-ar fi de folos și Cucerniciei Tale.
BRAND: Și totuși, nu vă dați seama ce-mi cereți. Tre-
buie ca la cântecul cocoșului stăpânirii să-mi tăgăduiesc
idealul. Să uit pentru ce am luptat și suferit. Atunci,
pentru ce m-a mai creat Dumnezeu?
PROTOPOPUL: Nu-ți pretind aceasta, scumpe prieten.
Îți pun în față numai datoria. Să ții ermetic închis în si-
nea dumitale tot ce poate păgubi comunitatea: vise, zbo-
ruri, idealuri.... Fiecare se scarpină singur unde-l mă-
nâncă. Plutește în neant după pofta inimii; dar numai în
intimitatea sufletului tău, și nu pe față, nu ”coram po-
pulo”; crede-mă că întotdeauna și-au luat pedeapsa cei
ce s-au încăpățânat în a se răzleți, în a se arăta extrava-
ganți și neelastici la negocieri.
BRAND: (din ce în ce mai aspru): Ah, cum văd pe frun-
tea ta pecetluit adânc stigmatul lui Cain: ”frica de pe-
deapsă și speranța de câștig”. Cu acest tip de șmecherie,
ai ucis pe Abel cel curat din tine.
PROTOPOPUL: (aparte): Ooo, mă ia și cu ”tu” acum.
Se întinde prea mult. (tare): Aș putea să te las să conti-
nui să te rătăcești... dar vreau să te fac să-nțelegi vre-
mea în care trăiești și să înțelegi țara în care viețuiești.
Nu poți birui dacă nu te ții de semnele vremii tale. Păi
ce crezi dumneata că poeții, artiștii neglijează acest as-
pect? Sau militarii? Păi degeaba au ei o sabie în teaca
de la dreapta lor? Și de ce? Pentru nevoile patriei lor.
Asta e o lege perenă, să te adaptezi la nevoile țării, să-
ți domini propriul temperament, fără să încerci să te
înalți peste alții sau să le iei înainte. Trebuie să te

confunzi cu ceilalți. Da, timpurile sunt umanitare, cum
zice primarul. E! Numai pe linia asta poți ajunge la ceva
mare. Dar mai pilește-ți colții, dragă frate, taie ghimpii,
să fii neted ca ceilalți. Nu că o iei pe cărarea dumitale
originală. Numai așa, munca dumitale va avea durată.
BRAND: Ieși, du-te!
PROTOPOPUL: (nu aude): Dictonul ”vocea poporului,
vocea lui Dumnezeu” se potrivește vulpilor. Dumneata
vrei să-l aplici la idioatele schimonosituri care se chi-
amă poporul sfinției tale? Trebuie să pătrunzi până-n
ungherul cel mai ascuns al fiecărei inimi; dar pentru a
reuși, trebuie să-ți netezești toate nodurile propriului su-
flet.
BRAND: (scârbit și disperat): Mă voi duce departe de
aici!
PROTOPOPUL: Da, ar fi mult mai înțelept. Un om ca
Sfinția Ta trebuie să-și caute un cerc mai larg de activi-
tate. În orice caz e necesar să îmbraci haina vremii. Să
fii ca un tambur major care bate tactul la 60 de oameni
cu bastonul. De fapt el este un caporal. În țara noastră
caporalul ar fi un conducător ideal. Și parohul este un
caporal. Da, ce te miri așa? Exact cum un caporal con-
duce în biserică escadronul de soldați în șir ordonat și
corect, -uite cum va face azi- așa și parohul conduce în
paradis pe credincioșii din parohia lui, tot în șir ordonat
și fără să atingă pe ai altuia. Nu e greu deloc. Baza cre-
dinței este Autoritatea care conduce credincioșii prin
lege și prin ritualul slujbelor. Asta e o regulă care n-are
moarte, dacă te ții de ea cu ochii închiși. Deci, curaj,
frate drag; ia-ți un timp de reflecție, un timp sabatic, de
exemplu, ca să analizezi bine situația, și să nu suferi.
Bine, acum vreau să mă duc în biserică, să-mi pun vo-
cea în acord cu rezonanța. Vezi, nu suntem obișnuiți cu
astfel de sonoritate. E atât de rară prin părțile noastre.
Cu bine deci. Voi predica despre discordia intimă a su-
fletului și durerea lui, când se șterge în el chipul lui
Dumnezeu. Ba, ca să-ți spun drept, poate ar fi momen-
tul să iau o gustare, un aperitiv ușor. (Iese).
Scena VII
BRAND (Singur. Rămâne o vreme împietrit, pierdut în
gânduri).
BRAND: Am sacrificat totul chemării mele: timp, moș-
tenire, viață, energie, crezând ca un orb că ceia ce am
făcut era inspirat de Dumnezeu. Că adică vocația mea
ar fi fost ”divină”. Și când colo, vine acesta, să-mi cânte
din goarna timpului și să-mi deschidă ochii, ca să văd
cui duh nenorocit am slujit! Sunt un învins? Nu! Nu
încă. Ăștia încă nu mă țin în puterea lor. E adevărat că
temelia acestei biserici a sorbit deja sângele meu, lu-
mina mea, ființele mele iubite. Dar sufletul meu nu-l
vor avea. O, ce înfricoșat lucru este să fii singur! Ori-
unde mă întorc dau cu ochii de moarte. Cer o bucată de
pâine și ei toți îmi aruncă cu pietre. E teribil de adevărat
ce zicea omul ăsta! Dar te duce în hău, în abis. Oh, po-
rumbelul Duhului care m-ar fi limpezit n-a mai coborât
233
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
asupră-mi. De-aș avea măcar un frate întru credință,
care să-mi dea certitudini și pace!
Scena VIII
Brand. Intră Einar. (palid, slab, îmbrăcat în negru, se
oprește la vederea lui Brand):
BRAND: Tu ești, Einar?
EINAR: Da, acesta era numele meu.
BRAND: Însetez după un om, îmi trebuie o inimă pe
care s-o-ncălzesc la pieptul meu! Lasă-mă să te-mbrăți-
șez!
EINAR: Inutil. Eu am debarcat demult în port sigur.
BRAND: Îmi porți încă pică!Ți-e încă vie amintirea a
ceea ce s-a întâmplat la ultima noastră întâlnire!?
EINAR: Nu. Tu nu ai fost vinovat. Eu văd în tine numai
unealta oarbă trimisă de Dumnezeu care să mă scoată
de sub povara plăcerilor vinovate. Eram un rătăcit!
BRAND: (retrăgându-se): Ce fel de a vorbi e ăsta?
EINAR: Vorbe rare, limbajul odihnei. Care se vorbește
când te trezești renăscut din somnul păcatului....Deși
cunoșteam Învierea din morți, și a doua venire a lui Ii-
sus!
BRAND: (căutând să dea de firul ideii lui Einar): Mi-
nunat. Deși auzisem că ai bătut cu totul alte drumuri.
EINAR: Eram un smintit încăpățânat. Nu credeam de-
cât în propria-mi forță, în propria-mi operă. Talentul
meu, pictura mea, vocea mea, mă azvârliseră în gâtlejul
satanei. Acum, Dumnezeu să fie lăudat, se făcu lumină.
El nu a abandonat slaba sa creatură și m-a luat sub scu-
tul său la momentul potrivit.
BRAND: În ce fel?
EINAR: Decăzând rău și trăind în pedeapsă.
BRAND: Pedeapsă?
EINAR: Zarul beției, al plăcerilor, al jocurilor de noroc,
al blestemățiilor.
BRAND: Și toate astea tu le numești mâna lui Dumne-
zeu?
EINAR: Aceștia au fost primii pași spre mântuire. După
care Dumnezeu îmi luă sănătatea, talentul, simțirea,
cheful de viață. Ajuns într-un spital zăcui mai multe
săptămâni în fierbințeli atât de mari, că vedeam prin
toate colțurile mii de muște care forfoteau și întindeau
mii de aripi. Ieșit din spital, cunoscui tre fete care, ca
trei ursitori, împreună cu un teolog, îmi înlesniră calea
către Împărăția lui Dumnezeu, transformându-mă într-
un fiu al Domnului.
BRAND: (între mirare și ironie): Așa? Extraordinar!
EINAR: O, multe și întortochiate sunt colțuroasele po-
teci care duc spre ”Port”: când pe văi întinse, când pe
munți înalți cu vârfuri ninse.
BRAND: Și apoi?
EINAR: Apoi? Pribegii prin țară ca un modest apostol,
predicând postul negru. Misiunea aceasta însă este
foarte riscantă, adesea plină de ispite. Diavolul se pune
de-a curmeziș, pentru aceea m-am gândit la altceva mai
bun și acum fac pe misionarul....
BRAND: Pe unde?

EINAR: Pe coasta negrilor. Dar să terminăm, căci eu n-
am vreme de vorbă.
BRAND: Nu vrei să te odihnești puțin? Azi e sărbă-
toare, e sfințirea bisericii aici.
EINAR: Nu, mersi! Eu vreau să am de-a face numai cu
sufletele de negri. Locul meu este în Africa acum. Bun
rămas! (Vrea să plece).
BRAND: Cum? Nu mă întrebi nimic? Nici o amintire
nu te reține aici?
EINAR: Despre ce?
BRAND: Despre aceea care ar putea plânge de starea în
care ai ajuns, față de cum erai.
EINAR: Aaa, bănuiesc că te referi la biata fata aia care
mă atrăsese în lanțurile plăcerii înainte ca vocația cre-
dinței să mă purifice? Eee! Și? Ce e cu ea?
BRAND: Stai, stai puțin. Nu erai tu care o atrăgeai și-i
promiteai armonii și lumini și culori?
EINAR: (privește pieziș).
BRAND: Ea fu în urmă soția mea.
EINAR: Ei, și, ce-mi pasă mie de fleacurile astea? N-
au nici o importanță. Mi-e perfect egal. Consider nul și
neavenit ceea ce ție îți pare de preț.
BRAND: Binecuvântat fu traiul nostru, bogat în fericire
dar și în suferință; am avut un copil, dar ne-a murit.
EINAR: Eah, nici asta n-are nici o importanță.
BRAND: Ce-i drept, nu ne-a fost dăruit, ci împrumutat.
A fost un vis care s-a risipit. După el, se călători și ma-
ica lui, vezi acolo iarba proaspătă pe mormânt.
EINAR: Ah! Secundar.
BRAND: Și aceasta?
EINAR: Cine mai gândește la așa ceva? Eu te întreb
doar: cum a murit? La asta răspunde-mi!
BRAND: Cu speranța plină în alți zori. A plecat cu
inima plină de bogăția înaltelor dorinți dar și recunos-
cătoare și plină de mulțumire pentru tot ce viața i-a dat
și i-a luat.
EINAR: Copilării. Cum era credința ei?
BRAND: Neschimbată și de neclintit.
EINAR: În cine?
BRAND: (mirat): În Dumnezeu.
EINAR: Numai în El? Hă, hă, atunci e condamnată.
BRAND: Ce tot spui?
EINAR: Vai, e osândită!
BRAND: (liniștit): Pleacă, nemernicule. Ești un nătă-
rău.
EINAR: După teoria ta...! Dar regele iadului te va lua și
pe tine în ghiare. Și tu ca și ea veți fi condamnați la focul
cel veșnic.
BRAND: Cum, tâmpitule, tocmai tu care până ieri te-ai
bălăcit în cloaca păcatului îndrăznești să osândești pe
alții?
EINAR: Pe veștmântul meu nu poți zări nici cel mai mic
petec. Giulgiul credinței m-a spălat de orice pată. Cură-
țită e haina lui Adam al meu, ciocanul de lemn, toaca
de veghe, odăjdiile mele sunt curate, fiindcă eu nu fac
economie de săpun. Eu cred în rugăciune. Sunt alb și
imaculat pe altarul sfințeniei.
BRAND: O, huoo!
234
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
EINAR: Sunt eu care am dreptul să zic huooo! Aici mi-
roase a pucioasă. Iarăși văd ceva ca cornul dracului în
jurul tău. Eu sunt sămânța de grâu a cerului, tu pleava
întunericului. În fața mea tu ești un nimic. (Iese).
Scena IX
BRAND: (uitându-se o clipă în urma lui Einar, uimit,
perplex)
BRAND:(ochii lui i se luminează deodată și izbucnește,
mișcat de o revelație): Iată, acesta era omul care-mi tre-
buia acum, ca să-mi deschidă ochii și ca să umple în
mine ultimul abis. Acum știu care este următorul pas:
să rup orice legătură! Dacă nenorocitul ăsta a făcut-o,
eu, cu atât mai mult trebuie să-mi înalț propriu-mi dra-
pel, cu riscul să rămân singur lângă steag! Hăă! Cu ris-
cul să nu mă urmeze nimeni! Furtună, deci, în această
liniște de moarte!
Scena X
Primarul.
PRIMARUL: (vine în grabă): Vino-ndată, dragă pă-
rinte, căci credincioșii așteaptă de prea demult timp.
Procesiunea e gata să pornească! Numai dumneata mai
lipsești.
BRAND: N-au decât să vină!
PRIMARUL: Fără Sfinția Ta? Dă-ți seama ce spui!
Vino-ți în fire! Uite-i, se îndreaptă spre casa parohială,
călcându-se-n picioare! Ohuuoo, parcă sunt o viitură de
primăvară. Se-mbulzesc încoace și strigă... auzi-i cum
strigă după preot! Vor să vadă pe preot. Hai, că mi-e
teamă că devin neoameni!
BRAND: (bățos): Mie nu-mi e frică. Eu nu-mi ascund
fața în nisip.
PRIMARUL: Hai, vino!
BRAND: (teribil): Niciodată n-ai să mă vezi în mijlocul
acestora! N-am loc între sbiri și pigmei. Stau aici!
PRIMARUL: Ce, nu ești întreg?
BRAND: Drumul vostru mi-e prea strâmt.
PRIMARUL: (neînțelegând): Ăăăă, păi și mai strâmt o
să devină când or apuca să năvălească aici. Haide, că
ăia rup gardul, ca sălbaticii. Nici uniforma, nici ame-
nințările mele, nici ocările n-au avut nici un efect. Uite,
uite cum și protopopul și preoții și funcționarii sunt îm-
pinși la marginea prăpastiei... Haide acolo, haide,
scump prieten! Ne strică și ghirlande și podoabe și tot.
Ah, e prea târziu. Au distrus tot...(Mulțimea năvălește
în scenă, sălbatică, în totală dezordine, îndreptându-se
spre biserică).
SCENA XI
Aceiași, Mulțimea, Notabilii din nainte.
UN ȚĂRAN: Părinte!
ALTUL: Să vie popa!
ALTUL (de departe): Dă-ne dezlegare, părinte!
ALȚII: Deschideți biserica!
PROTOPOPUL: (prins de vălmășag): Domnule pri-
mar, fă ordine!

PRIMARUL: Imposibil! Nu m-ascultă nici pe mine.
ÎNVĂȚĂTORUL: (lui Brand): Vorbește, Sfinția Ta!
Luminează pe acești zavragii. Spune-le, ce facem noi
aici? Ceva urât sau ceva măreț?
BRAND: (cu toată puterea vocii): He, heee! Bărbaților,
Oameni buuuni!
(Mulțimea se oprește din tumult și-l ascultă îngrămă-
dită).
BRAND (continuă, satisfăcut de situație): Iată că trece
o suflare puternică peste lâncezeala sterilă a sufletului
acestei mulțimi înăbușită de voi, manipulată de voi,
funcționari ai nimicului, iată această mulțime care în
sfârșit urlă: ”vrem viață nouă”! Daaaa, ați ajuns la o răs-
cruce capitală, oameni buni! Trebuie să reînoiți totul.
Să distrugeți orice infecție cu focar cu tot. Numai atunci
se va înălța adevăratul templu unic, curat și spațios, cum
trebuie să fie, și nu ăsta micuț, meschin, și nesfințit.
FUNCȚIONARII: Popa ăsta aiurează!
PREOȚII: E smintit.
BRAND: Da. Am fost. Aiurit, smintit și nebun! Când
am crezut că voi slujiți pe acel Dumnezeu care vrea să
fie slujit în duh și adevăr. Da, am fost nebun să cred că
aș fi putut să-L leg pe Dumnezeu de voi cu tocmeli min-
cinoase și slujbe negustorești iluzorii, cum faceți voi. Și
să socotesc că astfel v-am apropiat slavei. În biserica
cea veche și ruinată mă îngânam, ca un laș ce am fost,
în iluzia că dacă o fac de două ori mai mare vă câștig.
Iar dacă o fac de 5 ori mai mare, v-am dat tot ce trebuia
să vă dau.
UNII din MULȚIME: Și nu e așa?
BRAND: Phaa! Cum să fie așa? Ar fi trebuit să cer TO-
TUL sau NIMIC! Nu să alunec pe drumul de compro-
mis, pe care-l știți cu ochii închiși de la toți ăștia de față
care întâi vă păcălesc și pe urmă vă jupoaie. Adică, în
îndoiala mea să mă întreb: ce sumă trebuie pentru al
meu TOT ori NIMIC? Ce lașitate, pe mine, a lăsa din
preț! A-ți schimba linia de conduită! Dar azi, e Dumne-
zeu care a intervenit! Azi, trâmbița judecății a sunat
deasupra acestui templu, și eu am auzit-o, și m-a umplut
de spaimă sfântă. M-a făcut să stau ca David înaintea
profetului Nathan. Trăznit, adică! Acum nu mai încape
îndoială. Poporul meu, ascultați! Duhul compromisului
este satana însuși.
MULȚIMEA (cu emoție crescândă, revoltată): Afară
cu cei vicleni care ne oțelesc în rele și ne înșeală! Afară
cu cei ce ne-au supt sângele!
BRAND: În spatele vostru rânjește dujmanul viclean
care v-a pus cârpa la ochi. Știm pe cei care au sădit în
inimile vostre răul. Ei sunt lângă voi. V-ați risipit forțele
zadarnic, eul vostru l-ați risipit și pe el. Așa, pe rând,
pân-ați atins fundul hăului sufletesc, pe veci. Ce este
pentru voi biserica? Vă ademenește pompa și străluci-
rea? Cântec de orgă și clopote? Doriți voi ca în biserica
voastră să domnească și flacăra și ghiața? Sau doar dis-
cursuri lustruite, șușotite, croncănite, după toate fițele
artei, predici viclean tâlcuite... spirite care numai vă
zgândără rănile, deși ei bălmăjesc despre sfânta ardoare.
235
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
PROTOPOPUL: (aparte): Îl atinge pe primar, care, e
drept, e cam flecar.
PRIMARUL: (aparte): Sigur că despre protopop vor-
bește. Cum e el palavragiu ....
BRAND: (le spune pe toate într-o suflare, ca să nu dea
spațiu să fie întrerupt): Numai spoieli v-au predicat și
comedia riturilor exterioare. Păi la teatru stați mai liniș-
tiți și mai atenți pentru că măcar acolo se joacă mai cu
talent și mai cu suflet decât în biserică, cu slujbele lor
plătite cu vârf și-ndesat. Și v-au tot bătut la cap cu râvna
pentru ziua a șaptea de sărbătoare, după care iar viața
de brută și fără sens, cu sufletul înăbușit în haina
strâmtă de toate zilele. Astfel, sfânta carte a vieții voi o
păstrați în ladă până la următoarea sărbătoare. Nu
aceasta a fost intenția mea, atunci când am golit paharul
sacrificiului. Biserica mea, mare, așa cum am visat-o,
aș fi vrut să cuprindă în ea TOT ori NIMIC. Adică nu
numai credința și doctrina, ci și munca zilnică, tihna se-
rii, gândul chinuit al nopții, focul sângelui din tânărul
nărăvaș, tot ceea ce fiecare strânge în suflet rând pe
rând, și de la mic la mare. Până și rîul care spumegă,
pădurea care visează, furtuna care-și umflă plămânii,
toate trebuie să se contopească aici în ghiață cu sunetele
plângătoarei orgi, cu cântările de evlavie ale credincio-
șilor. Departe de mine cu această operă aparentă pe care
am realizat’o aici, această măgăoaie cu nume de bise-
rică, ea trebuie condamnată fără apel. Ea este mare nu-
mai în minciună, în duh ea s-a năruit deja, lașe ca și vo-
ința care a zidit-o.
VOCI: Vai, nouă!
BRAND: Nu cârpiți și nu înăbușiți binele care e deja
numai un biet germene. Șase zile să ascundeți steagul
Domnului, din cauza muncii istovitoare, ca să-l înălțați
doar în a șaptea zi!
POPORUL: Mergi în fruntea noastră și să se cutremure
dujmanii. Vom învinge împreună!
PROTOPOPUL: Nu-l ascultați! El n-are credință! El nu
e creștin!
BRAND: (către protopop): Ei, bravo, iată abisul care
ne separă pe noi doi. Tu însuți îl descoperi cu cleveteala
ta. Pe cine înțelegeți voi creștin? Pe acela care roade
numai pentru sine? Prin scamatorie voi atingeți scopul
vostru. Ce vă pasă de mântuirea sufletului? Arătați-mi
un suflet care datorită învățăturii voastre n-a aruncat
peste bord partea cea mai bună din el însuși! După ce
țopăie și petrec, la fluierul unui șarlatan, storși de bucu-
ria vieții și scrâșnind, se întorc la altarul Domnului, goi
și dârdâind. Păi cum, voi credeți că e de ajuns să mai-
muțăriți rugăciunea, pentru a deschide cerul? Separând
pe omul din lăuntru, vă furișați spre templul lui Iehova,
îl căutați pe el ca neputincioșii invalizi. Cum să-ți faci
cărare spre treptele Tronului etern numai prin slăbi-
ciune, țopăind și petrecând, îmbătrânind în rele? Ce să
facă Dumnezeu cu voi? Nu a strigat El destul de tare?
”Nu puteți moșteni Împărăția Cerurilor dacă nu curge
în vinele voastre un sânge tânăr reînoit . Fiți mai întâi
asemenea copiilor”... și astfel cu obrajii fragezi să

pătrundeți în casa vieții, să intrăm împreună în casa lui
Dumnezeu!
PRIMARUL: (neînțelegând chiar nimic, arătând spre
biserică): Da, bine, hai să intrăm. Descuie deci, ușa!
POPORUL: (timid, dar înțelegând foarte bine sensul
discursului lui Brand): Nu, nu aceasta.
BRAND: Biserica Domnului, care este și a mea, nu are
hotare, nici măsură, nici sfârșit! Nici o cheie nu poa’so-
nchidă. Pământul îi este dușumeaua; marea și câmpia,
muntele și livezile, fiordul.... numai cerul cu bolta lui
poate acoperi o biserică atât de mare. Numai înăuntrul
ei munca ta severă în cele 6 zile are răsunet în cer și
poți munci duminica fără a o profana, căci Credința și
viața sunt nedespărțite. Biserica vrea să îmbrace totul,
ca o scoarță, întreg copacul, acolo viața și credința vor
fi una și aceeași, munca ta, legea și Doctrina va fi un
singur fuior. Truda necesară spre a împlini această faptă
elevată va fi una cu avântul spre bolțile înstelate, ca jo-
cul străbun de copii de sub pomul de Crăciun, ca și dan-
sul regelui David în fața chivotului divin. (Brand se
pornește ca o furtună prin mulțime. Câțiva se dau îna-
poi dar cei mai mulți se grămădesc în jurul lui Brand)
MII DE VOCI: Ne-am luminat! A sluji viața și pe Dum-
nezeu una este!
PROTOPOPUL: (agitat, căzut în mare panică): Vai,
vai, ăsta ne ia de sub nas turma. Hei, domnule primar,
domnule secretar, paracliserule, ... domnule șef al jan-
darmeriei! Arestați-l, este un agitator ordinar!
PRIMARUL: (sec): Răbdare, ce Doamne apără? Chiar
vrei să iei taurul de coarne ca să-l dresezi? Lasă-l întâi
să-și verse toată furia și se liniștește el.
BRAND: (mulțimii, continuând pe acelaș ton): Înainte!
Dumnezeul nostru nu este aici. N-are loc între astfel de
inși! Asta nu poate fi casa lui. Împărăția Lui este dulcea
libertate! (Închide ușa bisericii, răsucește cheia încuind
ușa și ia cheia în mână). Nu vreau să mă mai chem
preot! Mi-e și rușine când mă gândesc că m-am chemat
vreodată! Îmi iau înapoi și dania, o declar nulă! Și nici
o mână nu va smulge această cheie din mâna mea, ca
să-și țină sfeștaniile lui rușinoase! (Aruncă cheia în flu-
viu. Lumea e din ce în ce mai entuziasmată, ierarhii,
funcționarii, șefii din ce în ce mai uimiți.Se vede clar
mișcarea fiecăruia. Brand continuă):
De voiți să pătrundeți în ea ca sclavi ce sunteți ai țărâ-
nei, strecurați-vă prin gaura cheii, sau prin pivniță. În-
doiți-vă spinările, tăvăliți-vă în murdărie și desfătați-vă
în fum! Că doar sunteți mlădioși, chinul beznelor vă-
ndoaie, și răsufletul vostru e ofticos, din piept de rob;
așa că n-aveți decât să vă târâți ca șerpii otrăvitori.
MULȚIMEA (afară de câțiva, rămâne entuziasmată de
acest gest și-l aclamă cu voci de entuziasm).
PRIMARUL: (încet și ușurat): S-a terminat cu numirea
lui de cavaler.
PROTOPOPUL: (idem): Sigur, nu va fi ales niciodată
episcop.
PARACLISERUL: Când va auzi episcopul, se va face
oțet!
236
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
BRAND: Veniți voi, cei renăscuți, veniți cu mine de-
parte de mocirla sufletească a acestui cătun infam. Scu-
turați țărâna de pe încălțămintele voastre și urmați-mă
pe drumul gloriei. Afară cu minciuna și înșelătoria. Hai,
treziți-vă, odată pentru totdeauna! Că oricum, tot tre-
buia să vă treziți într-o zi. Rupeți cu orice jumătăți de
măsură! Cu orice micime, cu orice nehotărâre. Să lo-
vești, în sfârșit, dujmanul în față, declarându-i război
pe viață și pe moarte.
PRIMARUL: Stai, asta e rebeliune curată. Iau act!
BRAND: Ia ce vrei. Cu voi, eu rup orice legătură!
POPORUL: Arată-ne calea, te urmăm. Hai, treci în
frunte!
BRAND: Da, oameni buni! Din șesul infectat, peste
ghețurile muntelui, departe. Să străbatem tot pământul!
Să descătușem toate sufletele de sclavia în care l-au vâ-
rât. Unde e noapte, să se facă lumină. Să curățim, să
extirpăm lașitatea și robia formelor. Să refacem urmele
Domnului care au fost șterse de farisei, de scribi, de șe-
fii perfizi! Să învățăm pe fiecare să fie Om, nu servitor!
Fiecare să fie Preot, nu laic supus! Să fim cel dintâi
exemplu! Și întreg pământul, să-l prefacem în ceia ce a
fost totdeauna: templul lui Dumnezeu.
(Mulțimea entuziasmată, cu învățătorul, paracliserul și
cântăreții, în frunte, se adună în jurul lui Brand și-l ri-
dică glorios pe umeri.).
UN ȚĂRAN: Mari vremuri trăim.
ALȚII: Ce viziuni luminoase ni se descoperă prin vorba
acestui om!
(Mulțimea suie cu Brand pe munte, puțini mai rămân în
urmă).
PROTOPOPUL: (celor care se depărtează, suind cu
Brand): O, orbilor, mișei ce sunteți! Vi s-au luat min-
țile? Nu vedeți voi, în vorbele ăstuia, jocul satanei?
PRIMARUL: Întoarceți-vă! Un preot adevărat stă între
apele liniștite ale satului vostru. Ce urmăriți voi? Cui
vindeți țărmul ce lăsați aici? Mergeți la prăpastie.
(Smiorcăindu-se): Aaah! Câinii aceștia nu vor să mă ia-
n seamă!
PROTOPOPUL: (Acelaș joc): Gândiți-vă la avutul vos-
tru, la căminurile voastre!
VOCI: Roua cerului ne va fi nouă mană!
ALTE VOCI: O să facem case și mai mari!
PRIMARUL: Hăi! Gândiți-vă la terenurile voaastre, la
turme, la oi , la poiata de păsări!
UN ȚĂRAN: Când vom flămânzi, vom cânta ”Osana!”
PROTOPOPUL: Cine va hrăni pe copiii voștri?
ALTE VOCI: Când aleșii Domnului au flămânzit, le-a
căzut mană din cer!
PROTOPOPUL: N-auziți strigătul nevestelor voastre?
Copiii voștri plâng că i-ați abandonat!
UN ȚĂRAN: Noi urmăm unuia, și acela ne va povățui.
TOATĂ MULȚIMEA ÎN COR: Ori cu noi, ori contra
noastră!
PROTOPOPUL: (îi urmărește cu mâinile încrucișate
pe piept și se exprimă, descurajat): Ce stingher stă păs-
torul bătrân fără turmă! Am rămas gol, în cămașă. Ce
mă fac fără bani?

PRIMARUL: (amenințător către Brand): De-acu te-ai
terminat, te-așteaptă pieirea, Brand!
(Către protopop și ceilalți preoți): Victoria, tot a noas-
tră fi-va, dom-le protopop!
PROTOPOPUL: (plângând): Victoria? Când ei ne-au
părăsit cu toții?
PRIMARUL: Îi cunosc eu prea bine! Nu suntem încă
bătuți! Să strângă el, numai, chinga! (Se duce după
mulțime, la o oarecare distanță).
PROTOPOPUL: Dar... unde se-avântă primaru-ăsta? El
are curaj, de fapt. Hai să încerc și eu, numai că io o să-
i urmăresc așa, mai încetișor, ca să prind câțiva din ei.
(Către funcționari și jandarm): Hai, că-mi trebuie un
bidiviu înșeuat! Găsiți-mi-l... d-ăla sigur, obișnuit cu
muntele. (Ies cu toții. Se face întuneric).
CORTINA
TABLOUL VIII
(Scena s-a mutat lângă așezările cele mai de sus ale
provinciei. Locul este ca o strachină. Peisajul se înalță
în zare pierzându-se în largi platouri pustii. Spre fund,
panoramă de munți. Plouă).
SCENA I
BRAND: (urmat de mulțime, copii, femei, bărbați, ti-
neri și bătrâni, suie împreună pe munte): Priviți în sus!
Acolo este viața și victoria. Somnul, uitați-l în valea-
aia –ntunecoasă sufocată de ceață și rămasă sub nori!
Și voi, oameni ai lui Dumnezeu, zburați sus și liberi!
UN ȚĂRAN: Stați mai domool, că tata nu mai poate de
fel.
ALTUL: Eu n-am mâncat de ieri și mi-e foame de mor!
ALȚII, CÂȚIVA : Satură-ne tu. Dă-ne să bem! Părinte!
BRAND: Cine se poate gândi acum la mâncare? Na-
inte! Să trecem întâi munții.
ÎNVĂȚĂTORUL: Dar care e drumul?
BRAND: Toate drumurile sunt bune, dacă duc la țintă.
Urmați-mă pe ăsta!
UN ȚĂRAN: Drumul ăsta e prea rîpos, și ne prinde
noaptea-n grohotiș!
BRAND: Drumul prăpăstios e cel mai scurt, scurtează
pe cel lung.
PARACLISERUL: Dăm de biserica de ghiață.
O ȚĂRANCĂ: Copilul meu este bolnav.
O ALTA: Eu am o bubă la picior.
ALTA: De-aș avea numai un pic de apă!
ÎNVĂȚĂTORUL: Hrănește poporul, preotule, altfel
șovăiește.
UN ȚĂRAN urmat de VOCI NUMEROIASE: Fă o
minune! Fă o minune!
BRAND: Oh, viața voastră în robie v-a stigmatizat rău
de tot. Vreți plata înainte! Dar ce ați lucrat ca să cereți
răsplată? Scuturați somnul vostru, că de unde nu, sco-
borâți iar în mormânt.
237
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ÎNVĂȚĂTORUL: Apăi asta-i drept! Întâi muncă, luptă
și apoi răsplată. Da, da!
BRAND: Da, o s-o aveți răsplata, oameni buni! O s-o
aveți, pe cât e de adevărat că e un Dumnezeu care vede
toate!
MULTE VOCI: El e un profet! Sigur, un prooroc.
MAI MULȚI DIN CEATĂ: Părinte, lupta va fi grea?
UN ȚĂRAN: Dar mai e lung chinul acesta?
ALTUL: În ce primejdii ne aruncă?
ALTUL: Și va trebui să avem și curaj pe lângă toate?
ÎNVĂȚĂTORUL (cu voce joasă): Voi putea să scap cu
viață?
ALTUL: Și cu ce vom fi răsplătiți?
O FEMEIE: Și copilul meu n-o muri cumva în această
luptă ?
PARACLISERUL: Dar vom avea victoria până pe mar-
țea viitoare?
BRAND: (uitându-se uimit și deznădăjduit la ei): Ce
sunt întrebările acestea? Ce vreți să știți, de fapt?
PARACLISERUL:Păi, mai nainte de toate vrem să știm
cât timp vom lupta? Apoi numărul eventual al victime-
lor, ce pierderi o s-avem? Și-n sfârșit ce avantaje vom
avea de la această victorie?
BRAND: Aaa, deci asta vreți să știți?
ÎNVĂȚĂTORUL: Păi, fără-ndoială. Că jos, întrucât
am fost luați în grabă, n-am discutat această treabă chiar
lămurit.
BRAND: (indignat): Atunci, vă voi spune numaidecât.
MULȚIMEA (strângându-se în jurul lui): Vorbește-ne,
vorbește-ne!
BRAND: (apăsat, clar și destul de legat și de repede,
ca să nu poată fi întrerupt):
Vreți să știți cât durează adevărata luptă? Până la sfâr-
șitul vieții. Până ce veți fi jertfit totul, până vă veți eli-
bera pe veci de orice compromis; până când, cu deplină
voință, veți fi hotărâți ferm să nu ezitați în fața acestui
dictat : ”TOT ori NIMIC”.
Cât vă costă lupta și jertfa voastră? Pierderea tuturor
idolilor voștri și a moliciunii petrecerilor voastre lascive
din sărbători; vă costă pierderea lanțului de aur al scla-
viei; și toate pernele slăbiciunilor de orice fel, care pe
Eternul Dumnezeu îl jignesc.
Prețul victoriei? Curăția voinței, avântul credinței, su-
fletul integru, omul de caracter. Și fericirea de a voi să
te jertfești fericit, până la moarte, și după, până la mor-
mânt.
Ce veți primi ca răsplată supremă? Cununa de spini în
jurul capului vostru!
Iată deci toate avantajele ce le veți avea!
POPORUL: (cu disperare): Trădare! Trădare! Asta e
înșelătorie. Ne-a amăgit!
BRAND: Eu niciodată nu mi-am schimbat cuvântul, nu
v-am spus altfel, nici nu v-am mințit .
UNII din EI: Ne-ai făgăduit victorie sigură și ospăț. Și
acum ne vorbești de jertfă și de vise!
BRAND: Ceea ce am făgăduit eu, veți avea, v-o jur, dar
trebuie s-o câștigați. Cine luptă-n linia-ntâia, acela tre-
buie să fie gata de moarte oricând. Nu? Iar dacă n-are

curaj, s-arunce armele din vreme.Când un steag e apărat
cu frică și lașitate, ușor cade-n mâinile dujmanului. Vă
înspăimântă jertfa? Atunci muriți toți.
CÂȚIVA: Ia uite cum ne cere cu nerușinare să ne jer-
tfim pentru generațiile viitoare.
BRAND: Spre Canaanul nostru luminos se ajunge prin
pustiu, pe drumul solitar al jertfei. Prin moarte către bi-
ruință. Asta vă invit să faceți, ca și mine, cavaler al lui
Cristos.
PARACLISERUL: (ironic): A! Iată-ne și aranjați
acum! Fiți siguri că în sat au și emanat mandat de ares-
tare pentru noi toți.
ÎNVĂȚĂTORUL: (aproape resemnat): Calea-ntoarsă
nu e cu putință.
CÂȚIVA: Să-l omorâm! Te ucidem, ai înțeles?
ÎNVĂȚĂTORUL: Stați așa, că ar fi și mai rău! Cine ne
mai conduce? Avem nevoie de o călăuză!
SCENA II
Aceiași, Protopoul.
FEMEILE: (arătând speriate în jos pe cărare): Aoleu,
vai de noi, vine părintele protopop.
ÎNVĂȚĂTORUL: Noo, nu vă fie frică!
PROTOPOPUL: (vine pe cal cu câțiva din cei rămași
în urmă): Oh, copiii mei, oițele mele, ascultați glasul
păstorului vostru.
ÎNVĂȚĂTORUL: Zadarnică bucurie. În sat nu mai
avem case și nimic al nostru. Să mergem înainte, spre
alte zări.
PROTOPOPUL: Cum mă puteți amărî atât de tare!? De
ce îmi răniți inima atât de adânc?
BRAND: Tu i-ai amărât, an de an, și le-ai corupt sufle-
tele fără oprire.
PROTOPOPUL: Oh, nu-l ascultați, vă amăgește cu
vorbe goale!
MAI MULȚI: Chiar așa este. Adevărat. Ne-a păcălit!
PROTOPOPUL: Dar mie mi-e milă de voi. Nici o pe-
deapsă nu veți primi, dacă vă căiți; întoarceți-vă și pă-
răsiți pe acest Antichrist care v-a atras cu șiretlicurile
lui diavolești!
MULȚI: Așa e, așa e, ne-a ademenit!
PROTOPOPUL: Gândiți-vă bine și nu vă împietriți ini-
mile. Sunteți o mână de oameni, sărmani cu toții, năs-
cuți, crescuți într-o văgăună! Cum puteți voi să fiți che-
mați la mari fapte de vitejie? Cum adică să vă puneți să
eliberați pe sclavii de pe tot pământul? Voi aveți munca
voastră smerită de fiecare zi și, de vreți mai mult, e spre
răul vostru. Sunteți voi în stare să sfărâmați cătușele po-
poarelor? Mai bine gândiți-vă să vă apărați bordeiele!
Ce-o să faceți aici pe înălțimi între șoimi și vulturi? Sau
între lupi și urși? O să cădeți pradă celui mai tare, dra-
gele mele oițe, dragii mei copii!
MULȚIMEA: Așa e! Vai, nouă.
UN ȚĂRAN: Ce primejdie ne amenință!
PARACLISERUL: Da, dar noi ne-am părăsit leagănul
nostru! Nu mai avem nici rost, nici casă. Am închis în
spatele nostru toate porțile! Nimic nu mai e ca nainte.
238
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ÎNVĂȚĂTORUL: Da, și în fond el ne-a deschis mintea.
A luminat poporul arătând cu degetul minciunile, șire-
tlicurile de asuprire, toate șmecheriile cu care am fost
păcăliți. Acum poporul e treaz, nu mai doarme. Acum
nu mai putem suferi jugul de odinioară. La noi au fost
molime, secetă, suferință. Azi ne-am ușurat.
PROTOPOPUL: Ah, credeți-mă, astea sunt lucruri
lezne trecătoare. Un pic de răgaz și veți reveni iarăși la
vechia întocmire, la pacea veche. Chiar și parohia va fi
ca înainte. Iau eu tot asupra mea.
BRAND: Femei și voi, bărbați, alegeți!
CÂȚIVA: Vrem să ne întoarcem acasă.
ALȚII: Prea târziu, prea târziu, acum mergem înainte.
Spre înălțimi!
PARACLISERUL: Noi nu mergem.
SCENA III
Aceiași, Primarul.
PRIMARUL: (venind grăbit): Ah, ce mulțumit sunt că
vă regăsesc!
MULȚIMEA (îl privește cu interes).
FEMEILE: Oh, iubite și stimate domnule primar, nu fiți
supărat pe noi!
PRIMARUL: O, nu, n-avem timp acum de glumă! As-
cultați-mă și pe mine, fraților, eu nu-mi fac numai me-
seria mea, ci sunt ca un tată pentru voi. Întoarceți-vă din
acest loc nenorocit, și vă asigur eu că vremuri mai bune
vă așteaptă. Că dacă mă credeți, ei bine, până-n amurgul
soarelui veți fi bogați cu toții.
O FEMEIE și MULȚI dintre BĂRBAȚI: Cum asta?
PRIMARUL: Un banc de scrumbii și alți pești au intrat
în fiordul nostru! Mii, milioane!
TOȚI: Ce spune? Scrumbii?
PRIMARUL: Da, ați auzit bine. Asemenea potopului au
năvălit ele pe țărmul nostru. Ca niciodată! Hai, repede,
la bord! Să plecăm de aici din ploaia asta! Aaa, ne aș-
teaptă timpuri minunate, amicii miei, în acest ungher de
pământ din nordul extrem. Rămâne la bună voința voas-
tră ca să vă îndestulați pentru multă vreme. Bine-nțeles
dacă părăsiți imediat locul ăsta cu brumă și lapoviță.
BRAND: Alegeți între chemarea Domnului și (arată pe
primar) a ăstuia.
PRIMARUL: Poporul meu! Cum vă dictează mintea! E
vorba de strada bunului simț!
PROTOPOPUL: (izbucnind): Dar e o minune asta, cu
peștii! E semnul lui Dumnezeu pe care l-am visat de-
mult, și acum a devenit realitate, la momentul cel mai
potrivit! E o minune, cum acesta din mâinile mele este
baston.... O, ce bine-mi pare, răsuflu!
BRAND: Dacă cedați acum, vă pierdeți pe veci!
MULȚI: Fie!
UNUL: Potop de heringi!
PRIMARUL: Un milion. Ce zic, milioane!
PROTOPOPUL: Noi, în loc de făgăduieli oarbe, vă
dăm pâine și aur pentru nevestele și copiii voștri
PRIMARUL: Nu e momentul să vă irosiți într-o luptă
cu forțe misterioase la care până și părinții protopopi si

episcopi au renunțat demult. Noi știm atât: să pescuim.
Nu să visăm cai verzi pe pereți ca mințile exaltate.
Dumnezeu știe să se apere singur pe stânca lui cerească.
Mergeți acum să culegeți comorile pe care ni le poartă
fiordul nostru, fără vărsare de sânge și fără foc și pară.
UNII: Așa este!
PRIMARUL: (cu intenție): Decât să încremeniți cu
ochii în albastrul cerului amestecându-vă în lucruri
peste mintea voastră, întoarceți-vă la cei ce nu vă pre-
tind nici un pic de jertfă, cum cer alții!
BRAND: (vociferând): Dar tocmai jertfa este porunca
Domnului. Nu a mea! Jertfa se găsește scrisă cu litere
de foc, în Scriptură, de însăși mâna lui Jehova!
PROTOPOPUL: Veniți la mine, dacă e vorba de asta.
Chiar pentru duminica ce vine am pregătit o predică
despre jertfă, sacrificiu, forțe misterioase, idealuri... Vă
voi lămuri eu, pe deplin.
PRIMARUL : Da, da, da, desigur că da!
PARACLISERUL: (la urechia protopopului): Respec-
tabile, dar pe mine mă mai țineți în slujbă?
ÎNVĂȚĂTORUL: Nici eu n-o să-mi pierd catedra la
școală, nu?
PROTOPOPUL: Acum vă cer să-nduplecați mulțimea.
Dacă reușiți, veți avea o oarecare indulgență din partea
noastră. (Cu evlavie patetică): Tot cel ce se căiește, ră-
mâne neclintit la locul lui.
PRIMARUL: Haideți, haideți! Nu mai pierdem timpul!
PARACLISERUL: La bărci, la bărci! Cine poate mai
repede!
UNUL: Și popa? Îl lăsăm singur?
PARACLISERUL: Nărodu ăsta? De ce nu?
ÎNVĂȚĂTORUL: Vedeți? Aci, însuși Dumnezeu a
grăit și pe spatele lui și-a rupt cârja. Cu minunea din
fiord. E un nebun periculos.
PRIMARUL: Părăsiți-l imediat. În el numai șarlatanie
este.
ALTUL: Ne-a mințit.
PROTOPOPUL: Nici el singur nu crede, pentru că are
o credință falsă. Și acum, hai să v-o spun și p-asta: nici
diplomă n-are, n-a avut nici măcar un laudabilis; încât
nici preot nu este! Avea numai note mici.
UNUL: Dacă spuneți așa Sfinția Voastră....
ALTUL: Atunci, cu atât mai mult nu-l mai credem.
ALȚII: Și atunci, ce are?
PRIMARUL: Pha! Un caracter oribil!
PARACLISERUL: Aa, bine, asta se vede de la o poștă.
PROTOPOPUL: Până și bătrâna-i mamă, în zadar l-a
așteptat. A refuzat să-i dea Pâinea de veci până și-n
ceasul morții.
PRIMARUL: Practic și-a omorât copilul.
PARACLISERUL: Și femeia.
FEMEILE: Hoo, ptiu, vai, ptiu, scârnăvia...
TOȚI: E un mișel.
PROTOPOPUL: Un fiu rău, tată rău, bărbat rău, dar
mai ales un rău creștin! Se poate ceva mai rău de atât?
UNUL: El ne-a dărâmat biserica veche!
ALȚII: Și la a nouă a pus lanțuri și zăvoare!
ALTUL: El, ospețele nu ni le binecuvântă!
239
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ALȚII: Ne-a aruncat în voia valurilor pe o barcă stri-
cată!
PRIMARUL: Nu mai vorbesc că mie mi-a furat idea
construcției ospiciului pentru săraci și bolnavi.
BRAND: (teribil): Citesc pe chipul fiecăruia dintre voi
pecetea atroce a lui Cain și văd clar sfârșitul vostru
groaznic!
PRIMARUL: L-ați auzit?
TOATĂ MULȚIMEA : (urlând): Nu-l ascultați! Go-
niți-l din sat și din țară!
PROTOPOPUL: Legați-l, e revoluționar!
UNUL urmat de MULȚIME: Să-l ucidem cu pietre! Cu
cuțitele! Marș de aici, trimis al Iadului!
(Îl alungă pe Brand cu pietre, în huiduieli. Brand fuge
spre pustiul muntelui dar ei se iau după el. Apoi se în-
torc treptat înapoi).
SCENA IV
Toți, afară de Brand.
PROTOPOPUL: O, copiii mei, oile mele, liniștiți-vă
sufletele acum. Întoarceți-vă la vetrele voastre și pocă-
ința vă va limpezi vederea. Totul va fi ca mai nainte.
Voi știți că Domnul este bun și nu cere sânge nevinovat.
Guvernul nostru este de asemenea bun, cum nu e altul
în altă țară. Primarul se bucură de încrederea lui și lu-
crează pentru voi în credința cea dreaptă. Și eu sunt cu
tot sufletul al vostru, cum de altfel trebuie să fie un bun
creștin și cum cere creștinismul umanitar al vremilor
noastre. Toți superiorii voștri vor să fie cu voi în pace
și-n frăție.
PRIMARUL: Aveți vreo lipsă, noi v-o înlăturăm ime-
diat, dar pretindem liniștea necesară. Vom numi o co-
misie care să studieze nevoile voastre, în vederea pro-
gresului și a buneistări între oameni. Natural, dorim să
punem în comisie oameni cinstiți și credincioși cum de
pildă învățătorul, paracliserul și alți oameni cu greutate,
din popor, oricum. Desigur și vreun preot, dar numai
din cei numiți de mine și de părintele Protopop. Veți citi
aceasta în ziare. Așa că, liniștiți-vă acum.
PROTOPOPUL: Iertați să fie toți câți au rătăcit. Păstrați
numai calea Domnului. Și noi ne vom căzni să vă ușu-
răm de poveri, așa cum și voi mi-ați ușurat angoaza
mea de păstor cu părul alb. Azi s-a întâmplat o minune
la fiord și acest gând să vă întărească. Și acum, vă urez
noroc la pescuirea minunată! Rămas bun!
PARACLISERUL: Ah, ce om bun, ce milos! Asta da,
iubire creștinească.
ÎNVĂȚĂTORUL: Oameni cumsecade, blajini și la lo-
cul lor, nu ca pădurețul.
FEMEILE: Amabili și gentili!
ALTELE: Cu dragoste pentru popor.
PARACLISERUL: Care nu-ți cer să-ți produci răni de
moarte, phî!
ÎNVĂȚĂTORUL : Și mai știu și altceva decât ” Tatăl
Nostru”!.
(Mulțimea pornește în jos, înainte).

PROTOPOPUL: (suspinând ușurat, către primar):
Aaaah! Toată această curioasă întâmplare va îmbună-
tăți tonul vieții noastre zilnice și ne va întări poziția. Oa-
menii s-au întors schimbați în bine și întru totul în fa-
voarea noastră. Bine că ne-a luminat Dumnezeu. Aici
era revoltă în toată regula.
PRIMARUL: Merit felicitări, aceasta e opera mea. Să
sufoc revolta încă din fașe.
PROTOPOPUL: Stai, meritul este al minunii pe care
ne-a trimis-o Dumnezeu.
PRIMARUL: Care minune?
PROTOPOPUL: Cum care? Bancul cu scrumbii și he-
ringi!
PRIMARUL: (pufnind): Păi aia a fost o minciună, cum
era și natural.
PROTOPOPUL: Cum? Minciună?
PRIMARUL: A trebuit să-i fac să creadă prima prostie
ce mi-a trecut prin minte! Cred că nimeni n-o să aibă
tupeul să mă condamne când am salvat o situație atât
de grea!
PROTOPOPUL: Nu, Doamne ferește! La nevoie, totul
e justificabil.
PRIMARUL: Iar mâine poimâine, când poporu-și va
veni în minți, ce mai poate însemna dacă am rezolvat
cu un adevăr sau cu o simplă invenție? Nu interesează
cum câștigi mulțimea.
PROTOPOPUL: Mă rog, mă rog, eu nu sunt rigorist de
fel, nici fanatic. (Privind spre pustietățile de pe înăl-
țimi): Dar nu e ăla, Brand, care se târăște pe sus pe-
acolo?
PRIMARUL: Da, parcă e el! Ce să spun, marele războ-
inic în marș triumfal de unu’ singur!
PROTOPOPUL: Ba... mai văd unu’, parcă, în spatele
lui... mai departe.
PRIMARUL: Aș! Aaa, da! E Gerd! Nebuna! Singura
companie care i se potrivește.
PROTOPOPUL: (înveselit): Aha! Când se va alege pra-
ful de toată jertfa lui, destul că aici se poate ridica un
monument cu următoarea inscripție: ”Aici odihnește
Brand. Modestă-i fu victoria. Numai un suflet a rămas
cu el și acela complet nebun ”.
PRIMARUL: (scobindu-se în nas): În orice caz, dacă
gândesc mai bine, poporul n-a fost tocmai uman cu el!
PROTOPOPUL: (ridicând din umeri) : Hăhă, dacă e
după popor! Vox populi, vox dei! Hai! (Ies amândoi).
CORTINA
TABLOUL IX
Profeția și ultimele ispitiri.
(În mijlocul fiordurilor pustii, norvegiene. Viforul
adună nouri și- i risipește pe câmpia netedă. Vârfurile
și coamele învelite în negură).
Scena I
BRAND: (vine zdrobit și însângerat, stă ca amorțit și
privește înapoi): La marginea mării, colo în vale, mă
240
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
urmară mii, spre înălțimi niciunul. Toți vor slavă, dar
fără jertfă. Jertfa îi înspăimântă. Voința le e slabă, ce-
dează la prima adiere... Întrucât Unul a îndurat pentru
toți,... lașitatea nu mai este o vină.
(Cade pe o piatră și privește sfios în jos): Când eram
copil, adesea mă prindea o groază necunoscută ce-mi
apăsa bătăile inimii de câte ori mergeam în carceră și
intram în odaia cu stafii. Câinii lătrau și miorlăiau, perii
capului meu erau inundați de sudori, dar eu încercam să
mă consolez în întunericul acelei camere, unde câte o
rază de lumină pătrundea prin crăpăturile ușii, iar pică-
turile din negură îmi păreau diamante, a căror strălucire
cădea în groapa mea, în cămara cu stafii. (Pauză). Mă
consolam la idea că afară era lumină puternică, natu-
rală, iar întunericul de acolo nu era noapte, nici seară,
ci doar întuneric, datorită oblonului închis. Și-mi spu-
neam: când se va deschide ușa, lumina splendidă a soa-
relui va invada cămara întunecată a stafiilor.
Aș, nu era nimic adevărat. Amară a mai fost deziluzia
mea! Deschizând ușa mi-am dat seama că și afară era
noapte neagră, beznă fără hotar. Acelaș fenomen și în
fiord și pe malul mării; niște bieți oameni posomorâți
încă își îngrămădesc amintiri neputincioase și inutile pe
care și le hrănesc cu iluzii, precum regele din poveste
care ani de-a rândul și-a vegheat cadavrul iubitei sale
Snefrid. Din când în când, da la o parte giulgiul și își
punea urechea la inima cadavrului, cu vana speranță că
va începe să-i bată din nou și că așa, dintr-o dată, sân-
gele ar fi năvălit să-i îmbujoreze obrajii. La nimeni din
ăștia nu le-a dat prin gând să îngroape cadavrul. Nimeni
din oamenii ăștia nu vrea să se convingă că visele nu
învie mortul. Că stârvul trebuie dus la groapă, leșul tre-
buind să fie hrana unor semințe noi. Asta e valoarea ri-
turilor lor, a podoabelor, a tradițiilor, a obiceiurilor, a
predicilor, a procesiunilor, a tot ce fac ei prin biserici și
prin piețe, cu care ei confundă religia Domnului Mân-
tuitor. Toate sunt cadavrul Snefridei, și ei, ca bietul
rege, încremeniți în cenușe...
Noapte, noapte și iar noapte. Ce îngrozitor e tabloul
nopții, ca o zmoală peste mințile bărbaților, femeilor, și,
din cauza lor, chiar și a copiilor!
Oh, dac-aș avea un fulger în mână cu care să-i eliberez
de pericolul de a muri ca lașii în patul lor. (Se ridică în
picioare, profetizând): Ah, și acum, la fel, văd negre
stafii în noapte, ca un escadron de suflete infernale.
Timpurile sunt murdare și cer o acțiune energică. Ele
cer ca la șoldul fiecărui om să atârne o teacă goală. Că
doar spadă poartă, nu toiag. Dar nu poartă războiul just,
acela dinlăuntru. Văd frați care se bat contra fraților, în
timp ce alții stau nepăsători, învinși de spaimă, acoperiți
cu forța de prelata uitării, despre care legenda ne cântă.
Și iată că apare, în fața vederii mele care tremură, întreg
destinul abject al lașilor, oroarea lașității, bâzâielile fe-
meilor, strigătele bărbaților, și bineînțeles urechile care
rămân surde la poruncă și la rugăciune, datorită tocmai
acestei uitări voite. Toți aceștia ce locuiesc lângă plaje
se declară neam sărac, blestemat de Dumnezeu, în timp
ce poartă pe frunte sigilat cu fier, înroșit de Dumnezeu

Însuși, semnul monezii dorite. Semnul înfrângerii.
Slăbiciunea de sine stătătoare pe care o folosesc în toate
împrejurările.
Țara asta se crede salvată, dar oamenii ei pălesc abia ce
aud zgomotul furtunii, cred ei că se pot apăra prin iner-
ție voluntară. Ei cred că vina lor e pe undeva pe afară.
Hăăă, curcubeu splendid, născut la mijloc de mai, steag
al independenței acestei țări, unde mai poți fi admirat?
Unde s-au aruncat cele trei culori care fluturau pe vârful
oricărui acoperiș, venerat de cântări populare, până
când trăznitul de rege Oskar apucă foarfecile și îi scoase
dinții și limba din emblemă? Cu limba te lăudai, și te
ajutai ca să minți, dar e inutil să arăți dinții unui balaur
care nu mușcă. Când poporul stă și rabdă, foarfecile re-
gale pot aștepta. E prea târziu să ridici steagul alb ca
semnal de alarmă când o simplă izbitură de stâncă în-
toarce un vas cu fundu-n sus. E doar un semn de frică și
atât.8
Hă, hăă, eu văd acum înaintea mea timpuri și mai rele,
în noaptea viitorului: Nori de cărbune britanic se vor
lungi peste această țară, otrăvind tot ce e verdeață,
soare, zâmbet, viață, cu otrava lor murdară, îngropând
sub ploi de scrum întreaga lume, nu numai acest țărm
de inconștienți. Și va înegri soarele și luna, precum plo-
ile de cenușe peste vechile orașe blestemate.
Neamul acesta va degenera. Prin galerii de mină vor pi-
cura apele, surd, în timp ce o gloată de mizerabili pitici
fără hodină se vor aduna în ceată și vor săpa cu spinarea
cocoșată blestematul minereu de aur pe care-l caută
zgâind, ochii lor mișei. Suflete frânte și gură mută, ini-
mile lor nu se vor frânge de nenorocirea fraților lor. Nu-
i va trezi nici ruina desăvârșită a vieții lor.
Acest neam a devenit ”popor”, a uitat să vrea chiar când
a căzut înfrânt. Și acesta e numai începutul. Mulțimile
lovesc cu ciocanele, scot monede, pilesc metalul, în
timp ce ultimul mesager de lumină dispare în întuneric.
Lumea asta a uitat că datoriile voinței nu se termină
numai pentru că s-au istovit puterile. Noaptea viitorului
e și mai lugubră. Lupul șmecheriei perfide, cu respirația
răutăcioasă, amenință soarele credinței și rațiunii creș-
tine pe întreg pământul. Un strigăt de alarmă se aude
din nord chemând la luptă fiordurile din sud. Dar piticul
surâde: nu e de el să lupte. Să se înflăcăreze popoarele
puternice; să se supună ceilalți; noi n-avem motiv să ne
vărsăm sângele. Noi suntem mici, n-avem forțe să ne
luptăm pentru adevăr. Nu putem sacrifica salvarea unui
popor întreg numai ca să eliberăm o fâșie din lumea în-
treagă. Doar nu pentru noi fu golit Potirul; nu pentru
noi fu înfiptă Coroana de spini în tâmplele Fiului Omu-
lui; nu pentru noi fu împinsă în coasta Răstignitului su-
lița centurionului roman; nu pentru noi fură înfipte cu-
iele în picioarele și mâinile sale. Suntem mici, noi, pi-
tici, incapabili de arme. Doar nu pentru noi fu purtată o
Cruce pe spate! Numai biciuirea și ultrajul lui
8
Ziua Independenței Norvegiei este 17 mai (1814). "Steagul
comerțului cu patru pătrate" este cel vechi al Norvegiei și
Suediei; steagul cu "limba" este cel naval care a fost re-
241
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ahasveroș, care acoperi cu manta sa de purpură spatele
condamnatului, poate să se întreacă cu noi în toată isto-
ria patimii! La rest putem renunța.
Ca la o vânătoare sălbatică, Rațiunea strigă: Lăsați
odihna mormântului. Prindeți sabia în locul bastonului!
Smulgeți cuțitul de la brâu! Acolo, jos, frații încep
lupta, cei lași intră în găuri. O, îi văd pe unii cum își
apară bătăile inimii și își astupă urechile să nu audă ru-
găciunea. Unde e soarele? Întuneric și iar întuneric. În
întuneric, sufletul uită psalmii, suferințele altora nu-l
mai mișcă. Ciocnituri, larmă, scrâșnete, clocote, glasul
satanei și ziua își pierde lumina, fiindcă nimeni nu-și
mai cunoaște datoria.
(Se aruncă cu fața în zăpadă și se acoperă la ochi, apoi
se ridică).
Visez? Sunt deștept încă? Totul e cenușiu și încețoșat!
Oare tot ce am năzuit în viață este doar visul unui smin-
tit? Chipul originar după care am fost creați a fost șters,
închis: Spiritul originii noastre a fost învins? (Ascultă).
Ce răsună în aer? Seamănă a fi un cor!
Scena II
CORUL CELOR NEVĂZUȚI: (în vuietul furtunii):
Coborâtor din carne, ai vrut să fii asemenea Lui. Și a ta
este osânda. N-ai să poți niciodată! Ori că-l slujești, ori
că-l trădezi, tot pierdut ești pe veci!
BRAND: (repetând cuvintele și apoi comentându-le ):
Vai, mie! Vai, mie, e cât p-aci să cred. Păi ce, nu stătea
El în cafasul bisericii și -mi oprea vorbele cu mâna? Iar
acum mă alungă mânios?Mă împinge de la izvor? După
ce mi-a luat toate bunurile mele, mi-a închis și calea
spre lumină; iar după ce m-a împins să lupt până la ul-
tima picătură, mă lasă să cad și să fiu aruncat ca o măsea
stricată!
CORUL (mai tare): Vierme al pământului! Paharul
amărăciunii până la fund l-ai golit, dar pentru a Îl urma
pe El ai fost oprit, căci nu ți-a fost dat să fii asemenea
Lui! Și opera ta va fi oricum condamnată, ori că treci de
partea lui, ori că îi stai împotrivă.
BRAND: (foarte calm și stăpân pe el): Nu, nu, nu, nu
poate fi adevărat. Asta e o ispită, o ispită răufăcătoare.
Eu n-am luptat pentru victorie, ci pentru datorie. Și da-
toria mi-am împlinit-o, așa trebuia să se termine și nu
altfel. Sunt mulțumit! (Reia): Agnes, Alf, zile senine,vi-
ața pașnică, tot am jertfit. Mi-am înfipt în piept săgeata
sacrificiului; și acum, toată lupta mea? Înfrângere? Nu,
nu se poate. E adevărat, n-am reușit să distrug balaurul
din sufletul poporului.
CORUL: (amăgitor): Credeai că dacă dai afară din tine
EUL tău, o, visătorule, vei fi Lui, asemenea? Ți-ai
pierdut moștenirea, patrimoniul... și din asta nu va de-
veni El mai bogat. Din sângele tău vei împleti cununa
aranjat în 1844 de Regele Oscar I. Bardul, quasi fondatorul
festivităților din 17 mai, a fost poetul Henrik Wergeland.
(nota ed. engleze).

ta. De ce? Căci ai fost creat pentru viața de pe pământ,
nu pentruu...
BRAND: (plângând încet): Agnes, Alf, o, veniți la
mine iarăși. Veniți la mine, amărâtul, răzlețul, îndure-
ratul, bolnavul, care străbate cu privirea viscolul. Sunt
singur și bântuit de toate aceste stafii! Atât de multe!
(Privește în sus. Un luminiș se deschide și o umbră de
femeie (ispită) apare îmbrăcată în lumină, cu o mantie
pe umeri. Este Agnes).
SCENA III
Brand, Umbra lui Agnes.
UMBRA (rîde și întinde brațele spre el): Brand, eu
sunt. Sunt iarăși cu tine.
BRAND: Agnes! Agnes! (fuge spre ea). Ce e asta?
UMBRA: Totul a fost un vis provocat de fierbințeală și
suferință. Acum se va topi ca spuma.
BRAND: Agnes! Agnes! (continuă să meargă spre ea).
UMBRA: (răcnind): Nu mișca! Între noi este prăpastie
adâncă și un fluviu care spumegă fioros. (Oftează). Ia-
ți ochii de la sălbatica vedenie! Nu mai e vis, nu mai e
somn, nu mai ești prada stafiilor! Tu ai fost chiar bol-
nav. Mintea ta a fost întunecată. Otrăvit de nebunie, tu
ai visat, iubirea mea, că eu te-am abandonat. Dar nu e
așa!
BRAND: O, tu trăiești! Domnul să fie lăudat!
AGNES: (cu putere): Taci, acum! Vom vorbi mai târziu
despre asta! Hai! Urmează-mi! Mi-e vremea măsurată!
BRAND: Dar Alf?
UMBRA: E și el aici. Nu e mort.
BRAND: E viu?
UMBRA: Viu, rumen și voinic. Toate temerile tale n-
au fost decât visuri! Lupta ta, doar o părere. Alf e fericit
cum altul nu-i; și-a cioplit o barcă și se joacă cu bătrâna
ta mamă. Și ea stă foarte bine. Și bisericuța cea veche
este încă în picioare, bine, tu poți să o dai jos dacă chiar
vrei....și poporul este liniștit și muncește și merge la
slujbe ca-n vremurile bune. Și tu ești singurul care poți
conduce turma credincioșilor.
BRAND: Vremuri bune, zici? Care, alea din trecut?
UMBRA: Da... și când era pace.
BRAND: Pace?
UMBRA: Hai, grăbește-te, Brand! Vino, nu este de-
parte.
BRAND: Visez! Nu se poate!
UMBRA: Nu, nu mai e vis. Dar ești slăbit și hoinar, ai
nevoie de îngrijiri.
BRAND: (a început să fie contrariat): Dar eu sunt în
forțe și sunt tare.
UMBRA: Nu, nu încă.Visul încă te mai pândește. De
nu vrei să încerci un leac, vei fi din nou invadat de ceață
și iarăși te vei depărta de mine și de Alf, copilașul tău.
Și gândul tău iarăși va intra în negură.
BRAND: Oh, atunci,... dă-mi imediat leacul!
UMBRA: Ești om mare. Numai tu îl poți lua, nimeni nu
ți-l poate da.
BRAND: Și care e?
242
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
UMBRA: Bătrânul doctor al orașului și prieten, care a
unit știința cu viața, care a studiat atâtea cărți, încât a
devenit cel mai instruit și mai înțelept și care a scos la
lumină atâtea dedesupturi, a găsit și cauza boalei care
te-a cuprins. Toate nălucirile tale groaznice izvorăsc din
numai trei cuvinte. Trei vorbe ți s-au hărăzit, spre neno-
rocirea ta; dezbară-te de ele cu curaj și pentru totdeauna.
BRAND: Numește-le!
UMBRA: TOT ori NIMIC
BRAND: (retrăgându-se ): Cee?
UMBRA: Da, acestea sunt, cum e adevărat că eu sunt
vie și că tu vei muri dacă nu pricepi. Alege între viață și
moarte!
BRAND: Vai, nouă! Veșnic ne amenință spada morții!
Și-acum iar!
UMBRA: Fii logic, dragul meu Brand! Vino! Inima
mea e caldă, strânge-mă cu brațele tale puternice! Să
mergem împreună unde e primăvară, aer, lumină.
BRAND: Acum boala nu-mi mai revine!
UMBRA: Va reveni, Brand, fii sigur, va reveni.
BRAND: (Gândindu-se) Nu, nu vreau! Dezmeticește-
te, Brand! Aruncă la spate acest vis de ceață și clădește
viața pentru care ai luptat. Să mă întorc la oroarea vieții
pe care am combătut-o? Niciodată!
UMBRA: Oroarea vieții?
BRAND: Vino după mine, Agnes!
UMBRA:Nu, Brand. Rămâi aici, ce vrei de la mine?
BRAND: (și-a revenit complet din visare): Vreau ce se
cade să vreau. Vreau să trăiesc tot ce până acum am pre-
dicat, am visat, am programat. Vreau să transform în
realitate ceia ce e încă viziune.
UMBRA:Oooh, dar asta e imposibil! Calea aceea te
ucide și de fapt calea ta e pe sfârșite .
BRAND: Voi începe din nou!
UMBRA: Acum că ești liber și treaz vrei să începi iar
groaznicul coșmar?
BRAND: Da, exact acum că sunt liber și treaz!
UMBRA: Care e ultima ta hotărâre?
BRAND: Vreau să dau viață gândirii mele de tot-
deauna.
UMBRA: Pierzând iar copilul?
BRAND: Da. Pierzând iar copilul.
UMBRA: Dar, Brand!
BRAND: E de datoria mea.
UMBRA: Și să mă zmulgi sângerândă din plasa mea?
Și iar să mă biciuiești cu nuielele jertfei? Când eram
strânsă în cleștele sacrificiului, putut-a Dumnezeu să
mă ajute?
BRAND: Este imperativul categoric! Este datoria mea!
UMBRA: Și a stinge toate luminile nopții? Iarăși fără
soare, iarăși fără frumusețile vieții? Iarăși fără emoția
cântărilor? Și eu care știu atâtea cântece minunate!
BRAND: Nu mă îndupleci, orice ai spune! Nu stărui
atâta! Eu trebuie să lupt pentru propria-mi victorie!
UMBRA: Dar nu vezi cum te-au răsplătit acești neoa-
meni pentru tot ce ai dăruit? Nu vezi cum tot ce ai sperat
te-a înșelat? Și cum toți te-au părăsit și te-au bătut și te-
au trădat?

BRAND: Dar eu nu sufăr tot ce sufăr pentru a obține
un premiu. Și nu combat pentru victoria mea.
UMBRA: Ha, lupți pentru un neam de mizerabili care
se mișcă prin măruntaiele pământului. Ooo, zadarnic
aduci lumină celor ce se dau la fund în gropi.
BRAND: Și unul singur, pentru toți, poate să aprindă
aici lumină.
UMBRA: Dar generațiile viitoare sunt deja condam-
nate, pentru cine te mai zbați?
BRAND: Voința puternică a unui singur om poate
aduce mântuirea tuturor.
UMBRA: Atunci amintește-ți că Unul singur, Dumne-
zeu Însuși, cu sabia de foc, a izgonit pe om din Paradis.
Și, mânios, a săpat în jur un abis. Un abis pe care tu nu-
l vei putea sări niciodată .
BRAND: Da, dar El lăsă intactă nădejdea. Și liberă ca-
lea dorinței. Drumul dorului e deschis! Și este prea des-
tul!
UMBRA: Atunci mori, și lumea n-o vei îndrepta! Că
lumea n-are nevoie de tine!
(Dispare printr-un bubuit puternic și lung. Lumina în
care se arătase stafia se înconjoară de negură. Se dis-
tinge un țipăt prelung ca de la o persoană alungată
care fuge).
BRAND: (năucit, după o clipă de aiureală): A zburat
departe bocitoarea aducătoare de nenoroc. Ca un uliu
negru ce-ntinde aripile ca o plasă, pasărea abisului. Știu
ce vroia. Vrea să-i dau degetul cel mic, pentru ca să-mi
apuce mâna toată. Oh, ce ispită! Era duhul compromi-
sului!
SCENA IV
Brand, Gerd.
GERD : (vine cu o pușcă în mână): Văzuși schilodenia
aia de vultur?
BRAND: Ăăă... da...aha, da, o văzui și io.
GERD: Arată-mi încotro a zburat și de data asta nu-mi
mai scapă.
BRAND: (gândindu-se la vedenie): Zadarnic cauți s-o
prinzi. Nici o armă n-o poate ucide.Când ești mai sigur
că plumbii tăi i-au zdrobit inima, atunci se ridică în spa-
tele tău, țipă și îți face necaz, mândră că te amăgește din
nou.
GERD: Ăhăă, pușca asta eu am furat-o de la un vânător
de reni. Asta e pușcă de soi, nu glumă, încărcată cu ar-
gint și oțel, nu cu fier; și eu nu sunt o nebună, cum zic
unii.
BRAND: He, atunci, trage la țintă! (Vrea să plece).
GERD: (Privind pe Brand) Măi, da tuuu... șchiopătezi
număru unu, ce ți s-a-ntâmplat? Ce ai la mâini și la pi-
cioare, părinte?
BRAND: Sărutul poporului meu care m-a gonit.
GERD: (apropiindu-se de el): Haa, cum îți curge sân-
gele șiroaie de pe tâmple....Roșie ca sângele cald al ini-
mii este fruntea ta.
BRAND: M-au lovit oamenii!
243
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
GERD: Vocea ta răsuna ca un cântec, înainte. Acuma...
scrâșnește ca o frunză ruginită care cade toamna din co-
pac.
BRAND: Toți și toate....
GERD: Ce?
BRAND: M-au trădat și m-au mințit.
GERD: (Privindu-l cu ochii holbați): Dar oare nu mă
înșel eu? Aha, acu te recunosc. Credeam că ești preo-
tul....Aa, nu ești. Pe el și pe lume eu scuip la fel! Tu ești
Omul! Ești cel mai mare Om!
BRAND: Fetițo! Ce spui? Într-un moment de nebunie
am crezut și eu la fel!
GERD: Arată-mi mâinile! Vreau să le văd.
BRAND: Mâinile mele?
GERD: Vai, mie! Cum le ai, străpunse de cuie.... părul
plin de sânge... oh, ai fost încoronat cu spini... Nu
cumva ai fost spânzurat pe cruce? Îmi povestea taică-
meu când eram mică, cum că așa ceva i s-a mai întâm-
plat Unuia, mulți ani în urmă... care fusese trimis pentru
săraci, orbi, ologi.... dar cred că mă-nșel, ori și-a inven-
tat el tot....Aaa, am priceput, ești tu acela! ești tu, mân-
tuitorul! Uite ce-mi văzură ochii!
BRAND: (punându-și mâinile la ochi): E grozav, ispră-
vește! Piei! Piei!
GERD: Cum? Nu trebuie să te salut ca pe un mântuitor
și să-ți cad rugătoare la picioare?
BRAND: (cu mânie și forțare uriașe): Hai, cară-te de-
aici! Fugi!
GERD: Dar tu ți-ai vărsat sângele ca să ne izbăvești pe
toți!
BRAND: (văitându-se disperat): Oh, bietu mieu suflet,
cum nu-s lăsat în pace de aceste izme!
O, cât aș da să am o singură scândură mântuitoare, să
sar de-aici departe!
GERD: (îi dă pușca ): Uite-o! Să-i ucizi pe toți pe rând!
BRAND: (clătinând din cap): Nuu, ci trebuie să lupți
până ce cazi înfrânt!
GERD: Tu nu! Tu trebuie să stai în frunte să conduci!
Mâna ta este găurită de cuie. Tu ești alesul! Tu ești cel
mai mare!
BRAND: (strigând cu toate puterile): Sunt un vierme
mizerabiiiil! Cel mai mizerabiiiil!
GERD: (privind în sus spre norii care se risipesc): Ce?
Vrei să țip și iò? Știi tu unde ești?
BRAND: (privind fix în gol și continuând pe acelaș ton
): Eu stau pe treapta cea mai de jooooos! Picioarele
mele sunt schiloadeee.... și privesc temător spre înălți-
mea scării fără sfârșiiiiit!
GERD: (sălbatică):Chiar nu-mi răspunzi? Chiar nu știi
unde ești?
BRAND: (neascultând-o) O, iată că vântul destramă
mantia de ceață. Acu’ se vede foarte clar unde sunt!
GERD: Da, și Piscul negru până-n ceruri se arată.
BRAND: (privind în sus): Ooo, Piscul negru! Biserica
de ghiață!
GERD: Păi daaaa! Ai devenit oaspetele bisericii noas-
tre, în sfârșit! Al bisericii de ghiață!

BRAND: (din ce în ce mai înseninat) Ah, cât aș vrea să
fiu la mii de mile departe de aici! Ah, ce dor îmi e de
soare, de lumină, de dulceața și bogăția vieții, de liniș-
tea acelei Biserici care-ți dă pacea și primăvara vieții
între zidurile ei gotice din visele noastre despre Impă-
răția Ta cerească, nu de pe pământul care nu Te merită
și care nu mă lasă să trăiesc, nici să predic cuvântul Tău!
O, eu mă văd în țara soarelui, în templul cald al inimii,
în vara vieții! O, cum mă văd îngenunchiat la templul
păcii! (Izbucnește într-un plâns în hohote): Iisuse, eu
strig acum după Tine, cum am strigat mereu, dar Tu nu
m-ai strâns la piept nicicând, și nici acum nu-mi întinzi
mâna! Te-ai dat mereu la o parte, ca un cuvânt care ai
vrea să-l rostești, dar nu-ți vine pe buze! Hai, măcar
acum, întinde-mi din haina Ta de Eliberator, din haina
libertății, măcar o pulpană, muiată în vinul vieții! Și dă-
mi din pâinea mântuirii!
GERD: Plângi, sărmane? Tu care poți ce nimeni nu
poate, nu mai plânge!
BRAND: Oooh, plâng!
GERD: Da ce-i asta? Tu plângi cu lacrimi atât de calde,
că din obrajii tăi-ți ies aburi! Și dai atâta căldură că giul-
giul ghețarului se topește ... ca și ghiața amintirilor
mele, și veșmântul alb al preotului de ghiață de pe alta-
rul meu de....(Începe să tremure): hei... dar de ce n-ai
plâns pân-acum niciodată?
BRAND: (înseninat, luminat și parcă întinerit): Ooo,
Iisuse al meu! Mai întâi ghiața legii te doboară; și ghiața
oamenilor legii; da, un drum fioros duce la legi, după
care, totuși, lucește soarele de vară care o topește. Până
acum am vrut să fiu masa de marmură pe care Domnul
să poată scrie comod Legea Sa. De acum încolo, însă,
poema vieții mele va fi dulce și fierbinte. Adică bogată.
Care va sparge crusta încăpățânată de ghiață. Sensul vi-
eții mele se va schimba. Înainte mă uitam la Ioan Bote-
zătorul cel de ghiață. Acum mă uit la Ioan Evanghelistul
și Proorocul și Apostolul cel cald și iubitor. De acum
pot merge înaintea Tatălui, pot cădea în genunchi și
plânge. Pot să mă rog, și să mă frâng! (Cade în ge-
nunchi).
GERD: (privește în sus cu o oarecare frică și zice în-
cet,rîzând): Vezi, iarăși a venit demonul în vârful mun-
telui! Cu aripi lungi de liliac adumbrește templul dante-
lat. Aaa, pe el! Într-o clipă e gata! Momentul eliberării
a sosit! Argintul nu dă greș! (Ochește și trage în sus.
Urletul se rostogolește pe văi).
BRAND: Ce-ai făcut? (Rostind cu totul senin, aproape
surâzând și conștient de realitate): Dacă mai împuști,
cad ghețarii și ne omoară!
GERD: (neținând seama, iar mai împușcă): L-am lovit.
Ha, ha, ha, cade. Auzi cum zbiară? Uhu huuu! Cum îi
9
Scena care urmează este transcrierea obiectivă și destul
de exactă a mai multor fraze din diverse convorbiri dintre
un nepot și Maestrul Popian între anii 1961 si 1968, a
propos de Brand, de Ibsen și de operele marilor genii, în
general. Ea vine ca o completare originală a piesei marelui
244
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
curg fulgii de au acoperit muntele! Ce mare e și alb!
Uite-l, cum se-nvârte și vine aici!
BRAND: (cade jos, conștient că nu are scăpare): Pen-
tru păcatele neamului său trebuie să cadă un fiu nevino-
vat, ca să-l spele de păcat! Oh, se dă celui din urmă ce
i se cuvine.
GERD: Haaa, de când l-am lovit, parcă e mai largă bolta
cerurilor! Iată-l cum cade. O, nu mă mai tem de el. A
devenit alb ca un porumbel! (Strigă speriată): Huuu, ce
vuiete grozave! Nu rezist, nu rezist, vaaai! (Se aruncă
în zăpadă).
BRAND : (se ghemuiește sub sfărâmăturile ghețarului
care s-a desprins, precipitându-se în vale, și spune pri-
vind în sus):
Doamne, acum când mor, fă-mă să-nțeleg dacă e de-
ajuns pentru mântuire întreaga voința umană fără ezi-
tare, quantum satis?
(Se aude o troznitură grozavă. Avalanșa acoperă în-
treaga vale, îngropându-l și pe Brand. Lavinele se ros-
togolesc peste el, omorându-l, în timp ce prin vuietul
asurzitor al unui fulger se aude):
O VOCE: Cel ce hotărăște toate este Dumnezeul milei
și al îndurărilor! Domnu-i Deus charitatis.
CORTINA
1918, Maiu. Crefeld.
C.C. Popian.
TABLOUL X 9
(La distanță de timp de la moartea lui Brand, în acelaș
loc unde a murit, câțiva credincioși i-au înălțat o cruce
de lemn. Pe potecă suie Constantin Popian cu un nepot
de 14-15 ani, seminarist, care-l îndeasă cu întrebări. E
soare pe culmi.)
NEPOTUL : Tăicuțule, ar fi putut să se salveze părin-
tele Brand? Ar fi putut fi mai prudent?
CCPOPIAN: Nu știu, nu cred, Puiule. El n-ar fi renunțat
niciodată la dictonul lui iubit: ”TOTUL ori NIMIC ”.
Și, în lumina acestui dicton, tot așa se termina, poate cu
câteva zile de întârziere.
NEPOTUL: Eu mă refer la faptul că a fost persecutat de
... funcționarii ăia ai statului și ai bisericii de care era
înconjurat.... mai ales nebuna aia de Gerd care i-a cau-
zat moartea. Dacă se ferea de fiecare dintre ei....
CCPOPIAN: Da, de acord, dar poate că așa a vrut pro-
vidența dumnezeiască să-l ia atunci de pe pământ..... și
chiar în felul acela... căci n-avea unde se întoarce să tră-
iască. Lumea l-a repudiat deja. Ce făcea? Pleca la Pa-
ris? Venea la noi la Bistrița? Dar eu cred că el a murit
din cauza rănilor provocate de pietre.
norvegian, pe care Maestrul l-a adorat și l-a avut ca punct
continuu de referință în viață și în conversațiile
duhovnicești, și care a regretat toată viața că nu a reușit să
dea decât un spectacol sau două cu Brand, în toată cariera
lui.

NEPOTUL: De ce spui asta?
CCPOPIAN: A dat semne că era deja între moarte și
viață: vorbele oarecum fără legătură ce le rostea, vede-
nia aceea, mai ales... păi nu știi că vedem pe cei dragi ai
noști, morți, înainte de a muri? Asta e o experiență ve-
che, și grecii, și egiptenii o avuseseră. Deci... el era deja
dus... avalanșa i-a dat numai lovitura de grație....
NEPOTUL: Dar crezi că Henrik Ibsen a relatat exact
întâmplările și gândurile lui?
CCPOPIAN: Absolut. Toată aventura vieții lui Brand,
toată gândirea lui, toată seriozitatea lui de caracter sunt
perfect logice, curg exact, nu se puteau întâmpla altfel,
este totul precis până la ultima virgulă... De altfel, tot
așa e și cu Shakespeare, când descrie de exemplu pe
Hamlet, pe Machbeth, pe Lady Machbeth, ecțetera...
Doar asta înseamnă geniu absolut. Nu poate consemna
un singur cuvânt, o singură mișcare în plus sau în mi-
nus.
NEPOTUL: Sunt ghicitori perfecți ai sufletului ome-
nesc.
CCPOPIAN: Nu ghicitori. Cunoscători. Și nu numai ai
spiritului omenesc, ci și ai legilor dumnezeiești ale cre-
aturii umane, ale,... cum să-ți explic eu ție, ale conse-
cințelor fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărui fapt, care
se înlănțuie armonios în perfectă cauză și efect, dar nu
orice efect.... Cine scrie romane proaste, sau piese
proaste, nu le nimerește, nici măcar nu le bănuie, nici
nu le crede posibile... ori ăsta e semnul când scrii ca să
te afli în treabă...
NEPOTUL: Deci Brand nu putea termina altfel....
CCPOPIAN: Phî! Cea mai bună și clară înlănțuire o
vezi în Evanghelii. Bine, acolo e Istorie curată. Dar
dacă știi legătura între cauze și efect, îți dai seama de la
sine că Evanghelia e perfect adevărată, și invers. Ea te
învață adevăratele efecte ale faptelor și gândurilor noas-
tre. Cu Biblia în mână știi precis ce te așteaptă când faci
un rău sau un bine care se aseamănă cu o întâmplare
biblică...
NEPOTUL: Dar lumea e atentă la așa ceva?
CCPOPIAN: Aș, nici pe departe. Deși s-ar putea ca bu-
nul simț să fie deajuns în a înțelege aceste înlănțuiri.
Oricum, nimeni nu se ia după Evanghelii. Cu atât mai
puțin după o piesă de teatru. Dar sunt câțiva autori ca
Ibsen, de exemplu, Shakespeare, Goethe, Schiller, dar
mai ales cei vechi, grecii, toți....păi ăia nu greșesc. Din
ăia înveți imediat cum se înșiră faptele și gându-
rile....Chiar Halìma știe rosturile, în cele 1001 de nopți.
Mitologia, și ea, și cea greacă și cea romană, poate și
cea indiană, cine știe? Hă, indienii au fost mari, poate
cei mai mari, înainte de Cristos....10
NEPOTUL: Da,.... eu am rămas cu gândul fixat la
soarta Pastorului Brand. Păi, așa cum spui tu, tăicuțule,
nu poți fi Brand și să termini bine. N-ai nici o șansă, n-
ai nici un succes...
10
CCPopian zicea: Oedip, Antigona, Hamlet, Faust și
Brand sunt piesele cele mai mari ale omenirii. Nu vor fi
niciodată depășite.
245
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
CCPOPIAN: Stai, nu-i așa...
NEPOTUL: (urmând): Dacă eu aș vrea să devin preot,
predicator, misionar al Evangheliei, aș putea să renunț
la TOT ori NIMIC? Și dacă renunț, ce brânză am făcut?
Iar dacă nu renunț și sunt omorât cu pietre....
CCPOPIAN: Stai, stai, nu te grăbi.... În primul rând, eu
nu vreau ca tu să te faci preot.... Dar dictonul lui Brand
e valabil în toate meseriile și misiunile vieții. Deci, tu
pe drumul acestui dicton trebuie să mergi, orice ai face:
muzică, teatru, profesorat, sau altceva... Brand este chi-
pul omului desăvârșit, al creștinului desăvârșit, al preo-
tului desăvârșit. Un om care nu minte pe alții și nu se
minte pe sine. Unul care nu pierde nici o ocazie spre a
învăța și a se eleva. Omul care a înțeles că acest fapt nu
se termină niciodată. Nici pe pământ, nici în cer.
NEPOTUL: Dar poate fi urmat? Nu a exagerat nimic?
BRAND: Ceia ce pare exagerat în gesturile și vorbele
lui sunt efectele de teatru ale piesei. O piesă ca asta,
dragă puiule, trebuie să ne spună în 5 acte ceia ce în
mod normal se poate spune într-o bibliotecă întreagă.
Deci autorul concentrează și exagerează, spre a da efect
și spre a spune cât mai mult. Dacă nu înțelegi asta, vezi
în toate capodoperele universale numai exagerări. Pie-
sele și romanele proaste nu știu să exagereze pentru că
nu știu ce să spună....
NEPOTUL : (nesigur dacă a înțeles bine tot ce a spus
bunicul): Îhîîî,...dă-mi totuși câteva exemple să înțe-
leg....
CCPOPIAN: Păi să luăm pe ”Edip”! Doar îl dăduși anu
trecut la teatrul tău... Sau ”Avarul”. Sau ”Puterea întu-
nericului”. Ba, chiar și Caragiale al nostru: Într-o oră,
Farfuridi sau Cațavencu au spus și au făcut năroziile pe
care oameni ca ei le fac în luni sau ani de zile....Se nu-
mesc tipuri de efect. Exemple generale.
NEPOTUL: (neînțelegând, dar trecând la altceva): Dar
Brand a avut și defecte, sau scăpări cum le numești tu
în general? Io, de exemplu, ce nu trebuie să fac din tot
ce a făcut el, fără ca să mă depărtez de ... cum să zic....
CCPOPIAN: Da, absolut. Din tot ce a făcut Brand, tre-
buie să renunți doar la vehemența cu care și-a împins
oamenii din jur în sus. Vehemență și violență trebuie să
ai cu tine, nu cu ceilalți... Nu! Cu oiștea în gard nu tre-
buie să dai, mărgăritare la porci nici atât, și aici mă miră
pe mine că el, bun cunoscător al Evangheliei, nu a ținut
seama de câteva din aceste ... presiuni ale lui Iisus Cris-
tos, ca: ”fugi în altă țară”, sau, ”fii șmecher ca șarpele”,
sau ”nu arunca perlele la câini”, sau....”închide un ochi
cum l-a închis administratorul nedrept”, știi pilda aia...
NEPOTUL: Da, da....
CCPOPIAN: Și pe urmă, confunda planurile. Tocmai
ei, luteranii, învață că religia e un fapt sufletesc, nu clă-
diri, urcușuri pe munți, cazne de erou. Nu e adevărat că
trebuie să lași să moară soția, copilul, ca să faci o clă-
dire, sau să consolezi un oarecare. Că, vorba aia, e de-

ajuns o minciună, cum că e plină marea de pești și ni-
meni nu mai aleargă la cuvântări despre suflet... De fapt
aici, lucrurile se iau simbolic. Și, abia la sfârșit, el a în-
țeles că biserica nu are ziduri și că să-i ia pe oamenii
simpli cu frumosul și cu-ncetul... dar a fost prea târziu.
NEPOTUL: Deci n-a făcut bine să renunțe la copil și la
soție, să- i ție acolo, să moară, numai ca să nu-și pără-
sească postul de preot și misiunea lui, nu-i așa?
CCPOPIAN: Ei, aș! Astea se întâmplă numai în piese
de teatru. Îți spusei adineauri. Se chiamă efect scenic și
în acest caz autorul exagerează, tocmai pentru a tran-
smite un sentiment puternic, un program de viață, cum
că adică nu renunți la ideal orice ar fi, sacrificând tot ce
ai mai drag. Dar în realitate, Brand își trimite soția cu
copilul la mama soacră, pe malul mării, sau la spitalul
din Cristiania, că doar nu-i lipseau banii și prietenii, fără
ca să-și părăsească locul de misiune. Așa și cu urcarea
pe munte de la sfârșit. Tot ca efect de teatru trebuie
luat. Dar prin acel gest ne-a arătat mai multe : nu numai
că nu trebuie să ne legăm de o operă terminată, ca și
cum ar fi ultima și cea de pe urmă. Mereu trebuie să
trecem mai departe, să suim și mai sus, să vedem mic
ce ieri era mare pentru noi. Altminteri, e clar că nu ai
crescut. Și-n al doilea rând să ne arate cât de vrednic de
rîs suntem. Păi tocmai oamenii aceia munteni, care de
totdeauna au escaladat munții, să se plângă de durere de
picioare, de oboseală, de frig sau de soare? Păi în viața
de toate zilele înfruntă orice pericol pentru prostii; iar
când la o adică, spre a-și arăta superioritatea, îi apucă
oboseala și frica. Brand a zis o vorbă, care e valabilă
pentru toți mișeii și geanabeții de pe pământ: ”Vulturul
va zbura veșnic peste înălțimile munților, iar gâsca se
va bălăci veșnic în balta cu noroi a drumului!”
NEPOTUL: (care stătuse în admirație, după câteva
clipe lungi de gândire): ..... E aiurea cum au renunțat
așa de ușor la biserica nouă pe care abia o terminaseră,...
adică, au făcut bine, căci au înțeles chemarea lui Brand
la mai mult, la mai sus, la absolut.... după care s-au îm-
piedicat de-un ciot, sau de durere la picioare ca să suie
de la Păpușa la Arnota!.. De aci se vede că Brand ter-
mina la fel, că tot găseau ei ceva ca să-l acuze, nu? Dar
el, oare ar fi putut ști să se oprească la timp?
CCPOPIAN: Pentru el nu exista oprire decât după
moarte. Nu a obligat pe nimeni, dar nici nu le putea
spune: ”voi rămâneți aici, că e de-ajuns pentru voi. Eu
merg mai departe, că pentru mine nu e îndeajuns de
sus”. El a spus tuturor: ”mai urcați, urcați mereu”.
NEPOTUL: Dar puteau să se oprească și să renunțe și
fără să-l omoare.
C C POPIAN: Păi nuuuu, că nu le venea bine. Omul de
nimic trage mereu în jos pe omul superior, nu-l are la
inimă. Și pe urmă.... nu el i-a provocat pe ei, ci tocma’
ei veneau să-i ceară să cadă la învoială, sau să le aprobe
viața lor de nimic, să le zică: „e de ajuns ce faceți, sun-
teți buni de puși la rană”...și ei să continue ca înainte,
cu bețiile, cu bătăile pe hotar, cu superstițiile, cu o viață
care n-are nici o legătură cu Creștinismul și cu Iisus. Păi
nu vezi în jurul nostru? Popii nu-i vezi? Ce popi sunt
246
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ăștia? Popii ca popii, dar maicile?.. Ce, astea sunt ma-
ici? Episcopii sunt episcopi? Credincioșii sunt credinci-
oși? Păi să-i fi văzut Brand pe ai noștri cum pupă icoa-
nele și cum se bat pe aiazmă, și cum plătesc pomelnice,
după care.... aoleo.... Păi el nu-i suporta pe ai lui, care
oricum nu dau găina peste groapă și Pastorii nu jupoaie
lumea pentru mii de slujbe, care mai de care mai fără
noimă... Cum să le spui ăstora că e bine ce fac? Nuu, el
nu putea să-i aprobe, cum nimeni din noi n-are dreptul
s-o facă....Nu mai vorbim și că te faci de rîs dacă spui
serios unui prost că e deștept.
NEPOTUL: (provocând): Tu de exemplu poți să le spui
ceva?
CCPOPIAN: Eu nu sunt pastor, nu sunt episcop, nu sunt
șef de stat. Dar prin teatru se poate spune foarte mult.
Și cred că am spus. Publicul spectacolelor mele, mai
ales la țară, au avut exemple de oameni adevărați, în
Tudor, în Jianu, în Cuza, în Anca din Năpasta. Și, desi-
gur, în Brand, deși nu l-am putut repeta, căci e foarte
greu de jucat, și-apoi, la țară nu merge. L-am dat la
Adreani, dar n-a ieșit foarte bine....Hedda Gabler, de
exemplu....Dar Ibsen și piesele de salon în general merg
greu la marele public. Oricum, Teatrul rămâne cea mai
înaltă invenție a spiritului uman pentru poleirea mora-
vurilor. Dacă știi să atragi publicul, el va iubi și va imita
pe marii eroi ai caracterului și seriozității umane, ca
Hamlet și Brand.
NEPOTUL: Nici mama lui nu l-a-nțeles pe Brand, nu?
CCPOPIAN: Mai ales, maică-sa. Păi s-o fi surprins eu
pe mama făcând gesturi de acelea ....Dar preoții? Dar
primarul? Ce să facă, Brand? Poți fi bun cât vrei, dar și
să te faci de ocară și să fii
laș, nu se poate!
NEPOTUL: Îmi spuneai și de tine că, în prizonierat
unde ai tradus pe Brand, ai fi putut să te întorci acasă
dacă acceptai propunerea lui Sturza.....
CCPOPIAN: Ce, eram nebun? Am preferat să rămân în
baracă cu prizonierii serioși și să traduc mai departe pe
Brand... dar lasă asta, acum. Hai să coborâm, că s-a fă-
cut târziu și ne așteaptă Popianca la masă...
NEPOTUL: Nu mi-ai spus ce aș putea face eu, dacă.....
CCPOPIAN: Tu vei începe prin a fugi din țară...Ăsta va
fi primul tău gest, cel mai important. Să te știu eu ori-
unde pe malul oceanului Atlantic. Acolo vei face TO-
TUL, în libertate.... Sigur, și acolo sunt geanabeți și bes-
tii ordinare; dar n-au putere ca la noi... Asta e, să ajungi
acolo. Și acolo, tu vei putea să pui în viață toate princi-
piile din piesele lui Ibsen, nu numai viața lui Brand. Ca
să nu termini ca Brand.... și chiar dacă termini ca el, nu
ajungi la ocnă ca aici, sau în Siberia....Dar, cum zice
Mița, așteaptă să murim noi, întâi, că mult nu mai
avem....
NEPOTUL: (uitându-se cu reproș) Oh, nu mai vorbi
așa.... Oh!.... Acum mergem acasă și zilele astea dăm la
teatrul nostru secret și pe Brand și pe Hamlet...
(Coboară amândoi, încet, spre vale)
CORTINA / FINAL
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

deseori l-am făcut să strălucească în vis.

Timp de un an în fiecare zi
soseau scrisori din locuri ce nu au fost descoperite,
scrisori nescrise pentru tatăl meu decedat.

Și poștașul, la prima lumină,

se odihnea pe o bancă la colț,
pentru a-și astâmpăra setea
prin ceața înverșunată
care-i mușca pașii.

Jordi DOCE* Atunci

Spania Când lumea se transformase în lume,
ca de obicei, lumina strălucea
Traducere și prezentare: Elisabeta BOȚAN peste un ceas nepăsător,
aerul era plin de începuturi
Amintirea ca o spirală și de mii de ori pe mii de străzi diferite
Lui Andrés Catalán cineva se împiedica de o piatră
și piatra aceea îi deschidea ochii;
Poate ar trebui, ca în acest punct, era împrejurarea pe care toți o așteptam
când vocea e necunoscută pentru a lua aceeași hotărâre,
iar amintirea o spirală de a săruta din nou același pământ,
de scene străine, să zicem toate acele ”la revedere” de alaltăieri;
să găsesc consolare în anonimatul acesta, și obișnuitul chip iubit
sau să aștept, cu ambiguă credință, ce se prefăcea că ascultă
ca unii dintre cei cărora le-am dat glas sau dăruia o mână neatentă
să se ridice, furioși - și să proclame se-ndepărtase iar înainte de vreme.
că versurile acelea nu sunt ale lor, Penumbra creștea după ferestre,
că n-am știut cum să le fiu fidel simțirii un pescăruș scormonea prin gunoi
în timp ce eu, în ciuda voinței mele, am dat greș iar copiii se jucau aproape nebunește
și-am oferit pe ascuns povestea zilelor mele ignorând strigătele mamelor lor.
în spatele numelor lor. Era o zi ca oricare sub cer,
cu zgomot de fond prin venele noastre
Cu ochii deschiși la marginea lumii cu funinginea nopții ștergând apropieri.
Wide awake on the edge of the world… Cine și-a păstrat o monedă în buzunar
Steve Hogarth n-a fost mai bogat în ziua următoare.
Nimic din ce s-a-ntâmplat nu poate fi amintit
Erau vremurile noii austerități. niciunul dintre noi nu băgase de seamă
Vitrine cu cioburi de sticlă când lumea se transformase în lume.
și vântul care traversa ceasurile;
chipuri pe care oglinzile nu le prindeau Ciori
și cuvinte mânjite de foame.
În fața odăii mele,
de cealaltă parte a străzii,
Câinii umblau de colo-colo prin cartier peretele vechi de piatră
imitând formele grotești ale copacilor. e un cuib de ciori:
În plimbările lor desenau o pădure de arome muște mici,
cu un templu strălucitor pe fundal, negre crăpături în fabrica
plin de păsări pe care niciodată nu le-am asculta. de unde atârnă fire,
resturi de lut și boabe
ascunse cu zile în urmă,
Toată lumea pleca cu geamantane, la adăpost de vânt.
eram în tranzit dar fără poftă de călătorie.
Departe de supiciunile curților În unele seri,
cerul expunea ecuații nedeslușite luminate de februarie,
ca vorbirea amanților. ciorile coboară pe pământ:
Soarele strălucea adesea prin absență, un teren neîngrijit,

247
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

șanțuri bolnave, _________________________________

nisip și pietriș. *Jorrdi Doce, reputat scriitor spaniol, s-a născut la Gijón, în
Nu e nimic de găsit, 1967. A obținut doctoratul la Universitatea Engleză din Shef-
nimic field. A fost profesor de limba spaniola (1997-2000) la Uni-
de pus în gură: versitatea din Oxford, iar anterior la Universitatea din Shef-
doar țipă și țipă, field (1993-1995). În plus, față de traducerea poeziilor lui
William Blake, TS Eliot, Ted Hughes, Charles Simic și Char-
leneșe,
les Tomlinson, este autorul cărților de poeme Lección de
mândre de agitația pe care o fac. Permanencia (2000), Luna Otros (XXVIII, City of Burgos
Prize de Poezie, 2002) și Wide Angle (2005). În proză, a pu-
Eu sunt cel care blicat volumele Hormigas blancas (2005), Magnet and Chal-
coboară jaluzelele. lenge (Premiul pentru eseuri - Casa de América, Peninsula,
Astfel seara se întregește 2005), Curbe de nivel și Câini de pe plajă (2011).
și-și ocupă perimetrul.
Vârful temerii
trece apoi, mai întunecat,
prin sânge,
și totul e o dorință
de a fi în altă parte,
în altă viață. Noaptea,
legate de firul visului,
ciorile se întorc la locul părăsit,
dar aici țipătul lor
nu mai poate fi auzit,
o singură silabă se izbește,
vicleană,
de suprafața pielii.

E numele meu, zice setea. Elisabetta BAGLI*

E numele meu, zice așteptarea. Spania
Necunoscută
Traducere și prezentare de Elisabeta BOȚAN
Glasul celui care alerga prin pădure,
era al tău? Zăpadă
Tu erai cel ce vorbea
între patru ochi cu teama sa, Zăpada cade în tăcere.
în șanțul nesfârșit? Ușoară, suavă, albă.
Susurai Orașul rămâne nemișcat.
în mijlocul pustietății,
culcat între frunze uscate?
Umple grădinile în tăcere,
În noaptea adâncă acoperă gardurile vii, copacii, casele.
totul e cruce. Pătrunde cu forță în mine,
Totul scapă intensă, îmi purifică lumea.
când îl încercuiești cu umbra sa.
Lentă și tăcută este
Moscul te trădează. Haină veche. frământarea, ce-mi învăluie și-mi
Precauția zdruncină viața,
pe care o semeni din mers, ce-mi tulbură certitudinile.
precum sporii.

Pupila corbului Simt cum mă acoperă zăpada,

te taie după măsura ei. rece, impasibilă, distantă.
Culoarea brazilor O simt cum se topește în mânile mele însuflețite
e culoarea rătăcirilor. ce acum nu te mai cunosc.

248
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Fosa călcată în picioare de egoismul tău,

fără protecție, moare acum
Sap cu mâinile goale precum o temătoare
în fosa anilor mei pierduți. pată roșie
pe care o usucă soarele.
Îmi caut rostul în această lume.
Mă absoarbe propunzimea golului. Poate mâine...
Simt mirosul întunericului care mă
vrea pentru el. M-au legat și mi-au pus căluș în gură,
mi-au strâns mâinile cu lanțuri
Și vreau să mă cațăr cât mai repede, la călcâie, greutatea iluziilor
să mă prind de pereții falși și pietroși ai fărâmițate pe jos.
sufletului meu,
fragile lentile, pentru a trăi viața pe care o doream Și sclavă m-au făcut
și nu o am. în timp ce lumea descompusă
Iubesc și plâng. îmi oferea trotuarul,
Durere și desfătare, în noaptea mută,.
nestatornicia zilelor mele.
Au crezut că nu am istorie,
Îmi amintesc ceea ce n-a fost niciodată al meu. vândută și disprețuită,
Iubesc prezentul ce mă amăgește, îmi trec viața
ca și cum ar fi parte din mine. arătând ceea ce am mai scump
Îmi amintesc că n-a fost niciodată unora care nu știu nimic despre mine
dar și-mi caută trupul.
Roșu-sânge
Calvarul meu
Roșu-iubire începe seara,
mi-e inima. când mâini lipicioase
Zboară în voia sa, ușoară. îmi alunecă printre coapse,
Iubește, ascultă, când rănile mele
mângâie lumea. urlă în noapte
Trăiește senină și zgârieturi nemiloase
dăruind zâmbet. îmi învinețesc sânii.

Surprinsă și caldă În timp bestia lovește,

mi-e inima. picioarele îmi sunt dezgolite,
Promite să nu te lase singur. iar eu transpir și înghit sângele
Te primește, mârșavului meu stăpân.
te simte,
te trăiește.
Te iubește în tăcere, Nu știu pentru câtă vreme
se dăruie sincer. voi mai fi lipsită de curaj.
Nu știu cât va trebui ca să aștept
Roșu-sânge pentru a mă răzvăti.
mi-e inima.
Nudă și transparentă Poate mâine...
în ochii tăi. În timp ce ușa ce dă spre același infern
Noaptea ta se deschide,
îi face prizonieră lumina. rujul îmi curge
Fără vreun motiv pe buze.
îi pângărești candoarea.
Fără milă,
o apuci, o storci
și o arunci în mărăcini.

Plouă cu sânge
în inima mea.
Nimicită de vântul tău,

249

Poeta la masa de scris
_______________________________
* Elisabetta Bagli, scriitoare și traducătoare. S-a născut
la Roma și trăiește în Madrid. Organizează numeroase
evenimente culturale în Italia și Spania. Este președinta
juriului a numeroase concursuri literare internaționale.
Colaborează cu reviste de limbă engleză din mai multe
țări. Poeziile sale au fost traduse în greacă, engleză,
albaneză și română. A publicat cinci cărți, precum și în
diverse antologii.
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
1977: Corul Madrigal la Zimnicea.
În faţa scenei – reputatul dirijor Marin Constantin.
250
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Sfânta Muceniţă Chiriachi*
(Din Calendarul Creștin Ortodox)
I-a spus ighemonului: „(…) dacă tăişului
sabiei mă dai, mai înainte de mine Cinstitul Botezător
Ioan sabiei a fost dat şi credincioşia lui l-a mântuit; …
mie viaţă îmi este a muri pentru Hristos.”
În urma acestor cuvinte, Sfânta Muceniţă Chi-
riachi a fost ucisă prin tăierea capului.
_____________________________
*Sfânta Muceniţă Chiriachi a trăit în secolul al III lea,
în vremea împăratului Diocleţian. Sfânta Chiriachi s-a
născut din părinţi creştini, într-o duminică. Acesta a fost
şi motivul pentru care Dorotei şi Evsevia, părinţii ei, i-
au pus numele Chiriachi, care în limba greacă
înseamnă duminică. Sfânta Chiriachi a refuzat multe
cereri de căsătorie, invocând că ea este logodita cu
Mirele Ceresc şi că-și doreşte să moară fecioară. Unul
din pretendenţii respinşi i-a spus împăratului Diocleţian
că Sfânta Chiriachi este creştină. Din momentul aflării
acestei veşti, Sfânta Muceniţă va fi supusă la multe
chinuri. Acoperită de răni din cap până în picioare, ea
va fi tămăduită în chip minunat de un înger. În urma
acestei minuni, mulţi păgâni au crezut în Hristos şi au
primit moartea mucenicească.
Se pomenește în duminica a treia după Rusalii
(7 iulie)

Când canonul estetic devine etic
Volumul lui Sorin
Lavric, „Glasuri din Bol-
gie'', închide și transfigu-
rează atâta suferință, a vic-
timelor comunismului, în-
cât canonul estetic devine
etic. „Literatura mare cere
ori filosofie, ori o profun-
zime a gândului, pe care nu
ți-l dă decât suferința"
(p.70) - afirmă autorul într-
un discurs aspru, corect,
despre existențe cu aula-
lia și perihelia, aserțiuni
esențializate: la suferințe
mari, opere mari.
Mesajul cărții se metamorfozează prin treptele
devenirii, altele decât evoluția în general, printr-o exis-
tență dincolo și dincoace de limbă, unde genotextul de-
vine fenotext, altceva decât genotipul, care nu se modi-
fică în parcursul spre fenotip, cum este în biologie. Ty-
mosul suferă atâta synoichism, prin cartografia vieților
cu destin, calea regală a suferinței deținuților politici,
din perioada 50-60, încât și esteticul devine catharsis.
Iar fenotextul, devenire îmbunătățită.
Descriem, rezumând, câteva segmente dintr-o
carte unde, obișnuit spus, viața bate filmul.
Despre bolgie:
„După lectura unei cărți, ca Nuda veritas,
afirmă Sorin Lavric, simți nevoia să te scuturi ca după
un vis urât, până într-atât de molipsitoare e atmosfera
de bolgie, în care intri. Bolgie e ca un termen convenți-
onal, prea palid pentru a surprinde timpul descreierat
din cele trei tomuri. Le închizi, dornic de a le uita cât
mai repede, dar dâra lor neverosimilă te urmărește
mult timp. Dacă aș spune: putoare de beci, îngus-
time de carceră, cruzime de fiară, n-aș face decât să
enumăr câteva expresii terne, al căror înțeles nu poate
surprinde aerul de molestare, în care a respirat Nicolae
Stroescu-Șovarna.”
Alt portret, al martirului Florea Olteanu: „În
dubla calitate de martor al evenimentelor și deopotrivă
de procuror însărcinat cu anchetarea masacrului din
Piața Palatului, Florea Olteanu refuză să facă jocul co-
muniștilor, drept care este eliminat din magistratură și
arestat în 1951. Ce urmează de acum încolo este o sec-
vență de istorie de tip tragic, în măsura în care accep-
tăm că un om, ca să atingă un rang tragic, trebuie să
îndeplinească doua condiții: să se opună unei forțe în
fața căreia nu are nicio șansă; să aibă conștiința clară
a împrejurării că nu poate decât să piardă. Altfel spus,
251
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
e tragic omul, care, împotrivindu-se unei forțe mai
mari, o face știind de la început deznodământul.”
Despre fenomenul Pitești:
„Cea mai bună definiție a iadului este: locul
unde pângărirea fiziologiei este folosită ca unealtă de
înnebunire a omului. Fiziologia este criteriul după care
poți identifica gradul de promiscuitate în care cineva
își duce viața sau, în cazurile extreme, gradul de supli-
ciu la care e supus. La Pitești, supliciul a fost starea în
care, voința fiind anihilată, victima nu mai dispunea de
propriul trup.” (Despre martirul Mihai Buracu)``
„În memoria unei comunități nu supraviețu-
iesc decât acei nebuni frumoși care, spunând adevărul,
indurau o popreală sau un boicot din partea puterii. Boi-
cotul va trece, dar memoria nebunilor nu.” (Sorin La-
vric)
O concluzie nu numai tulburătoare, și din tragi-
cul ca limită și depășire, poate o altă modalitate de de-
venire, dinainte ca El să prindă chip și cuvânt.
„Genul acesta de oameni care scot cărți, nu din
vanitate publică, ci din imbold mărturisitor, genul
acesta de autori sunt inclasabili și tulburători, căci
existența lor acoperă deseori… aerele de creatori ale
breslei scriitoricești. Nu fiindcă i-ar face concurență
tagmei literare - literatura carcerală nu intră în com-
petiție estetică cu literatura beletristică, ci fiindcă o
pune in lumina frivolă a unui personaj vanitos."
Tot din perspectiva destinului este discutată și
existența doctorului Paulescu. Sorin Lavric amintește,
construind, structurând, ceea ce înseamnă întâlnirea lui
Paulescu cu destinul, care înseamnă altceva decât recu-
noaștere, decât notorietate. De Emil Palade a auzit toată
lumea. Se știe că doctorul Paulescu, ,,ajungând victima
unei escrocherii naționale a devenit simbolul unei ne-
dreptăți, o nedreptate care dovedește că medicina
poate fi scena unor jocuri de culise."
Concluzia: după ce detaliază, reamintind epi-
soadele nerecunoașterii adevărului de către comisia
care acordă premiul Nobel, este că ar fi trebuit ca doc-
torul Paulescu să fie considerat descoperitorul insulinei.
Au fost desemnați Banting și Best. O nedreptate
imensă. Sorin Lavric afirmă: ,,Așa se face că de numele
medicului se leagă amintirea unei proscrieri și dorința
unei apostazii, iar apostazia sună astfel: memoria os-
tracizaților din categoria lui Paulescu - a căror ima-
gine trebuie ștearsă de cei care întrețin actualul panop-
tic ideologic, adică de cei care ne monitorizează presa,
premiile, statuile și efigiile de pe monede - memoria
acestor ostracizați trebuie întreținută din spirit de
frondă, din voința de recunoaștere a valorii și din ne-
voia de a ne opune măsluirii sistematice a istoriei. În
fața opticii răzbunătoare a celor care plătesc polițe si
împart indulgențe pe criterii de servitute, așteptând în
schimb penitența bleagă din partea celor care refuză să
gândească la comandă. În fața lor se cere seninătatea
unui spirit lipsit de naivitate."

Despre Neculai Popa.
„Autorul a trecut prin Pitești, Gherla și Aiud,
având nenorocul de a-i întâlni pe cei mai sadici torțio-
nari ai pușcăriilor comuniste: Țurcanu, Nicolski și
Crăciun. Prin veridicitatea episoadelor înfățișate și
prin onestitatea martorului, care a fost, Neculai Popa,
se așază, cu mărturiile lui, alături de cărțile lui Dumi-
tru Bordeianu, Grigore Caraza, Mihai Buracu, Marcel
Petrișor și atăția altii.”
Ce face un om când este lovit de pacoste?
Aflăm din interpretarea volumului Nacafaua detenției.
Cronica literară la volumul „Nacafaua detenției'” debu-
tează prin afirmația de mysterum tremendum: „Jude-
cată sub unghi moral, viața e o chestiune de resort in-
terior , adică o pacoste ce ține de spirit. Cuvântul ''pa-
coste'' e cel mai nimerit pentru a surprinde esența feno-
menului: un om își dezvăluie latențele spiritului numai
dacă e lovit de nenorocire. În schimb, in condiții nor-
male, ferecat sub imperiul obișnuinței, el trăiește amo-
ral: se mișcă în virtutea inerției, fără să bănuiască ce
filon de energii poartă în sine. E cum ar respira la foc
scăzut, intr-o manieră mediocră, ce exclude sensul etic.
Abia când se lovește de pragul de sus începe să-și afle
putințele ascunse. Și abia acum devine moral. A te lovi
de prag înseamnă a-ți întâlni pacostea. Pe vremuri, la
pacoste, se spunea ''nacafa'', cu intenția de a-i da o
tentă providențială, de destin imparțial. Cu exemplele
lui Lazăr Șăineanu din „Dicționarul universal al lim-
bei române din 1896.” (Sorin Lavric)
În studiul: „Cu ochii la agonia altora'”, Sorin
Lavric transcrie momentele agoniei unor oameni de me-
morie afectivă: călugărul Leon Manu, Vlad Georgescu,
director la Radio ''Europa Liberă", Sandu Tzigara-Sa-
murcaș, citând cărțile lui Alexandru Maier („Am fost
medic la Gherla”, Editura Vremea, 2009), Stroescu-Stâ-
nișoară („Intrezăriri”, Editura Institutul Cultural Ro-
mân, 1998), C. D. Zeletin („Distinguo”, Editura Vitru-
viu, 2008).
Leon Manu, într-una din celule: stătea în pat în
poziție semișezânda și, la întrebarea medicului „Ce vă
supără, domnule Manu?”, călugărul a ridicat ochii fru-
moși și i-a zâmbit: „Existenta, domnule doctor”, apoi
și-a lăsat capul într-o parte și a murit.
Și expresivul comentariu al lui Sorin Lavric:
„Scena e de un calm hieratic, care inspiră groaza, ca
toate tragediile, care se petrec după aparențe cuminți.”
Despre sfârșitul lui Vlad Georgescu: „...cu pu-
pilele căzute sub nivelul pleoapelor inferioare și zvâr-
colindu-se întruna, se liniștește dintr-odată, se ridică în
capul oaselor, se agață cu mâna de mânerul patului și
deschide larg ochii, într-o dilatare mată, de luciditate
finală. Apoi se prăbușește si intră in comă.”
Interpretarea lui Sorin Lavric: „Scena are sus-
pansul macabru al agoniilor grele și retezate, de unde
și atracția apăsătoare pe care o exercita.”
Apoi, medicul C. D. Zeletin, asistând la agonia
lui Sandu Tzigara-Samurcaș, în 1987: „...aflat la patul
aristocratului căzut în coma câteva zile, C. D. Zeletin
252
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
șoptește ca pentru sine, în limba italiană: Sandule, San-
dule ce te-ai apucat să faci?”
Aristocratul deschide imediat ochii și îi răs-
punde tot în italiană: „Ai pus pe coperta a patra bustul
tatei făcut de Han?” „Cine își dă viața pentru un vis o
prețuiește atât cât merită.” (M. Yourcenar)
Când alegi trei spectre ideale -Hristos, Liberta-
tea și Țara a-deznodământul vieții tale e înscris în ele,
moartea împrumutând ceva din nebunia lor frumoasă.
De aceea, deși duce o viață de câine, Motrescu are o
iremediabilă noblețe spirituală. (Sorin Lavric)
„Traian Brăileanu și-a trăit viața la pragul de
tensiune pe care i l-a dat înzestrarea. În fiecare seară,
după încheierea orelor de școala,se roagă fierbinte
pentru întremare, iar răsunetul nu se lasă așteptat: cei
doi frati mor și Traian va înceta să se mai roage vreo-
dată. Nu-l va nega niciodată pe Dumnezeu, dar se va
opri de a mai crede că zeii sunt deprecabili, adică dis-
puși a se lăsa înduplecați de vorbele suplicatoare ale
muritorilor.”
Cernăuți - Mica Vienă, , Orașul dintre cețuri -
oferă ambientalul germinativ pentru asimilarea câtorva
concepte: rigoarea educației, cavalerismul, repulsia față
de marxism. „În 1930, Brăileanu va fi senator in Par-
lamentul României, iar În Guvernul Antonescu-Sima va
avea portofoliul Educației Naționale. în 1945, este con-
damnat la 20 de ani închisoare; sociologul devine o pe-
ripsema socială, adică o scârnăvie, trecută in catego-
ria rebuturilor umane. Despre profesor s-a vorbit nu-
mai ca om politic, deși politica lui a însemnat trei luni
de guvernare și restul pușcărie.”
Cât din frângerea unei vieți depinde de capriciul
istoriei și cât de captura vieții interioare?
La Traian Brăileanu răspunsul inclină spre a
doua soluție... Capitolul „Doi interbelici” hermeneuti-
zează despre Mircea Vulcănescu și Constantin Noica.
Viață frumoasă, două destine. Primul: „Chiar
așa era Noica, un autohton cu reazem în limbă, dar fără
proptea în transcendent.” Al doilea: „Se subînțelege că
nimic nu-l recomanda pe Vulcănescu pentru moartea
martirică de care va avea parte.”
Filosoful, poetul, eseistul, publicistul și scrii-
torul Constantin (Dinu) Noica, membru post-mortem
al Academiei Române (din 1990), deși rămas de timpu-
riu fără un rinichi, in urma tuberculozei renale pe care
o contractase în tinerețe, va trăi mult, supraviețuind de-
tenției politice. Marele filosof va muri pe un pat de spi-
tal, la Sibiu, la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani.
Vulcănescu, asemenea bolnav de tuberculoză, va muri
„ca o peripsema mundi, ca o lepădătură criminală
aruncată pe brancarda sordidă la infirmeria din Aiud.”
Era slăbit, anemic (suferea de cașexie) și de miocardită
acută. Noica va fi înmormântat pe un platou împrejmuit
cu brazi, în apropierea unui schit de lemn; Vulcănescu
va fi aruncat într-o groapă comună, la Râpa Robilor din
Aiud, astăzi loc sfânt.
Mai departe, iată reflecția lui Sorin Lavric: „Re-
trospectiv, destinul amândurora a fost frânt: închisoare

sfârșind cu moartea în cazul lui Vulcănescu, închisoare
urmată de excludere socială, în cazul lui Noica. Și to-
tuși, fiecare s-a împlinit în chip propriu: Noica prin
operă, Vulcănescu prin moarte. Unul s-a impus filoso-
fic in tiparul culturii laice, celălalt și-a întocmit capo-
dopera în matca sacrificiului pentru aproapele.” Și
concluzia concluziilor: „Dinu Noica a fost un posedat
al conceptelor subtile, adică un filosof. Mircea Vulcă-
nescu a fost un smintit al morții hristice, adică un creș-
tin.”
Despre Ernst Bernea și simplitatea în „Îndemn
la simplitate” (excelent volum al politropiei): „De pe
urma lui Ernst Bernea, va rămâne amintirea unei vieți
distruse și un album de fotografii inspirate din lumea
satului interbelic… acel sat pe care etnologul român a
apucat să-l cerceteze pe vremea când lucra în echipele
monografice ale lui Dimitrie Gusti.” Mai de-
parte: „Fraza lui Bernea are o simplitate de stinghie dată
la rindea.” Excelent spus!
Fenomenul Pitești este magistral prezentat în
cartea lui Virgil Ierunca, reputat critic literar și publi-
cist, care a trăit în Franța, începând cu anul 1947 Sorin
Lavric prezintă cartea lui Ierunca drept „prima pledoa-
rie după 1989, pe care un om a săvârșit-o în favoarea
victimelor comunismului românesc, despre dresajul
psihologic devastator, mai cumplit decât laogai-urile
chineze sau regimul Pol Pot.” De ce mai devastator,
asemănător cu iadul? Pentru că „Piteștiul e unic prin
rafinamentul drăcesc, cu care fibra morală a oamenilor
a putut fi mutilată. La capătul unei asemenea cârti te
regăsești traumatizat și obosit, fără niciun chef de vi-
ață. Există, așadar, un fel de viață, desfigurată și inu-
mană, care îți taie orice pofta de viată.”
Tot despre Fenomenul Pitești, Sorin Lavric in-
terpretează cartea lui Alin Mureșan, excepțională, în cu-
vinte deosebit de apreciative: „E îmbucurător că într-o
națiune atinsă de hemiplegia memoriei, mai apar tineri
de stofa lui.” Dar nu se oprește aici: apreciază textele
fremătătoare ale lui Alice Voinescu, ale lui Gabriel
Chifu, precum și serialul Memorialul durerii - realiza-
tor, Lucia Hossu Longin - singurul proiect de televizi-
une care oferă una dintre cele mai complexe şi docu-
mentate imagini asupra regimului comunist din Româ-
nia. Serialul respectiv, pe parcursul a peste două dece-
nii, a creionat cel mai dureros capitol din perioada co-
munistă şi reprezintă în continuare unul dintre cele mai
puternice demersuri ale presei vizuale.
Să cităm, ca un final, interpretarea paginilor lui
Sorin Lavric despre Arsenie Boca: „Singura cale e re-
fugiul în credința bisericii. Să nu te opui dușmanilor e
singura tactică cu sorti de izbândă. Mai mult, nenoro-
cirile sunt bune, fiindcă te silesc să treci un prag, la fel
cum dușmanii sunt buni, pentru că îți provoacă elimi-
narea socială. Și cum inițierea în misterul credinței
cere trauma trecerii pragului, deci eliminarea. Logica
aceasta e cu totul din afara lumii, dar la ea ajung mo-
nahii. Credința cere periclitare, periclitarea duce
la extenuare, iar extenuarea e alt cuvânt pentru
253
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
metania în duh a monahului.” Sorin Lavric propune nu
numai developarea evenimentelor, care ar fi, in sine,
transfiguratoare, ci instituie un sistem de semne apotro-
paice, compus straniu și devastator, conceptualizat, ori-
ginal și originar, prin simplitate, destin. Bolgie, feno-
menul Pitești, fiziologia și înnebunirea omului, vani-
tate, estetică, estetic, catharsis, literatura carcerală, pe-
ripsema, destin, simplitate, torționari, nacafaua, amoral,
moral, providență, agonie, credință, sacrificial, extenu-
are – sunt concepte și metasensuri, dintr-un limbaj al
șalvarii și normalității din fericire.
Autorul acestor rânduri a avut onoarea să întâl-
nească de-a lungul timpului, decenii, cu genunchiul ple-
cat, persoane din galeria celor amintite. La o comemo-
rare la Aiud, după ce au vorbit Ilie Tudor și Gr. Man,
martiri, persoane sublimate, împăcați cu lumea și des-
tinul, un ins încrâncenat striga: „vorbesc de închisori, le
mai pomenim ,i acum, la 90 de ani?” Mi s-a chircit su-
fletul, am fugit la autocar, departe de indivizii răului.
Mâna lungă a răului era prezentă. Chiar dacă l-a ajuns,
la 90 de ani, și pe Grigore Caraza, pe o bancă în fața
locuinței, snopit in bătaie, de un exemplar barbar, dintr-
un scenariu al groazei, rugăciunea lor, a martirilor, era
mai puternică decât răul, dizolvat, pentru a ne întâlni,
parafrazând, cu toții, în
rai.
Prof. dr. Ion PREDESCU
O poezie gravă ce nu contravine spiritului
umoristic
Unii critici mai rigizi socotesc umorul şi liris-
mul structural incompatibile; umorul, adică speciile mi-
nore, precum epigrama, parodia şi poezia sentimentală,
dar nu despletită şi lacrimogenă, ci mărturisire de
emoţii şi palpitaţii în cheie intimistă pot face casă bună
cu genul liric, aşa cum se dovedeşte în cartea lui Vasile
Răvescu.
Când un autor cu asemenea disponibilitate lite-
rară cum este d. Răvescu este şi gazetar de prima linie,
poate că lucrul se explică altfel, anume printr-o

supracompensaţie psihologică a pesonalităţii care se ar-
monizează prin pasiuni antagonice. Aşa se face că o
viaţă de om şi-a onorat profesia de jurnalist şi a păstrat
„la secret” atracţia şi practica speciilor lirico-umoris-
tice. Astfel, ajungem să înregistrăm un debut literar în
jurul vârstei de 70 de ani, o vârstă de clasicizare a
„slăbiciunilor” literare şi aflăm că „noul scriitor” estre
de fapt o personalitate bine cunoscută, cu vechime în
mânuirea condeiului şi cu activitate în cinematografie,
ca producător al câtorva bune filme de lung metraj. Se
pare că activitatea literară a fost o constantă în viaţa ab-
solventului de filologie Vasile Răvescu, dar debutul
editorial s-a petrecut abia în 2012, cu volumul Rime târ-
zii (Ed. Detectiv).
Ochii lui Cronos este însă o antologie lirică, cu
tematică nostalgică de bună calitate, exemplu de poezie
„serioasă”, gen Marin Sorescu, dar cu inflexiuni versi-
ficatoare clasice, care amintesc uneori de Pastelurile lui
Alecsandri: Oglindă fermecată/ E geana dimineţii/ În-
văluie curată/ Treptat, aburul vieţii.// Îşi creşte strălu-
cirea,/ Deplină se aşează,/ Plinind şi azi menirea/ Lu-
crării mereu trează/ (...) (Lumina).
Cu toate acestea, poetul are puterea să se persi-
fleze într-o poezie gravă, pe dimensiunea existenţială şi
sapienţială a discursului literar, ca în acest portret de ţă-
ran trecut prin şcoli şi ajuns... la Casa Scânteii, de unde
contemplă, poate ironic, poate cu o speranţă ascunsă,
soclul pustiu al statuii lui... Lenin: Ca o mreană/ Fulge-
rând adâncul apei,/ Copilăria mea/ Rătăceşte pe râul
Doamnei.../ Adolescenţa.../ Mai scânceşte uneori/ Între
zidurile cazone/ Ale liceului militar./ Tinereţea,/ Ca un
car hurducăind,/ Peste buturugi,/ Priveşte buimacă/
De la etajul al treilea/ Al Casei Scânteii/ De unde cobor
agale/ Spre soclul vacant/ Al statuii lui Lenin (Autobi-
ografie).
Astăzi, ajuns la o vârstă sapienţială, „a pus” de
o Antologie lirică exprimată printr-o carte consiliată de
editorul-scriitor Ioan Barbu şi ilustrată de Dan Cioca,
personalităţi ale culturii contemporane. Să ţinem seama
şi de faptul că în zilele noastre autorii buni de versuri
umoristice pot fi număraţi pe degetele de la o mână, iar
Vasile Răvescu se numără printre ei. Iată un exemplu:
O puicuţă de găină,/ Cu-n cocoş bătrân, vecină,/ I-ar fi
cerut dumnealui/ S-o ia în coteţul lui/.../ Azi aşa şi mâ-
ine-aşa,/ A simţit că ar putea/ S-ajungă mare şi ea./ Să
intre-n politică,/ Fiindcă treaba-i critică/ (...). (Minte
de găină, citat de Ion Haineş în „Vasile Răvescu – po-
etul deschide o fereastră speranţei”).
Un întreg pluton de scriitori susţin creaţia auto-
rului: N.D.Fruntelată, Florentin Popescu, Ştefan Mitroi
etc. Cu toate acestea, printre ei nu a existat, până acum,
niciun critic profesionist care să susţină textele autoru-
lui, mai cu seamă cele umoristice, şi aceasta pentru că
de regulă, aceştia nu „înghit” această sub-specie. Sin-
gurul critic care-i iubea pe epigramişti a fost Şerban
Cioculescu, care ar fi agreat un text ca acesta: Toţi avem
în cer un Car/ Ce ne poartă vieţile/ Doamne, să aibă
măcar/ Toate patru roţile (Carul Mare).
254
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Vasile Răvescu este un scriitor care merită să
fie citit ca un adevărat poet, atât în stihurile sale nostal-
gice cât şi în cele muşcător-ironice, aşa cum a observat
şi N.D.Fruntelată: Răvescu e un scriitor atent faţă de
lumea lui. Pentru că o iubeşte, pentru că-l doare tot ce
se întmplă în ea, pentru că îi pasă.(...). Şi pentru că are
talent, adăugăm noi.
Aureliu GOCI
Cărți comentate de scriitoarea Eliza ROHA
Un important poliscriptor contemporan
Florentin Popescu
aproape că nu mai are
nevoie de prezentare,
atât de cunoscut este în
lumea literară actuală.
Critic și istoric literar,
a citit cărțile mai tutu-
ror scriitorilor care i-au
înmânat rodul muncii
lor și a scris despre ele,
răspândindu-și croni-
cile prin reviste literare
prestigioase, apoi adu-
nându-ne în multe vo-
lume (”Eu v-am citit pe
toți” ș.a.). Cred că nici nu mai știe numărul! Încă de pe
băncile liceului și ale facultății frecventează cenacluri
literare și publică în revistele literare. Scrie poezie
(”Flăcări și porumbei” ș.a.), reportaj (”Carte de dra-
goste pentru București” ș.a.), povestiri, eseuri, roman,
critică și istorie literară, literatură pentru copii într-un
ritm amețitor, primește numeroase recunoașteri, di-
plome și premii, este inclus în antologii importante.
Volumele dedicate vieții și operei lui Vasile Voicu-
lescu și Alexandru Odobescu sunt foarte apreciate și
premiate. Se implică în viața culturală a țării și a Capi-
talei cu devotament, profesionalism și forțe de nebă-
nuit.
Făuritor de reviste literare, în prezent, ne dăruiește
lună de lună ”Bucureștiul literar și artistic”, revistă de
cultură care adună în generoasele sale pagini nume de
rezonanță, într-o prezentare de zile mari și în care pu-
blică, neobosit, editoriale despre evenimentele impor-
tante ce ne traversează viața, strânse apoi între coper-
tele cărților (”Ăștia suntem!”, Ed.RAVEX COMS,
2018, București ș.a.).
Coordonator de cenacluri literare, bun prieten al
scriitorilor, al editorilor, susținător fervent al activități-
lor literare, prieten al cărții și al autorilor respectivi,
prezent oriunde este invitat, nu lasă pe nimeni de izbe-
liște, ni s-a dezvăluit întrutotul, scriind poezie și poves-
tiri apreciate și căutate de cititori. Ia interviuri

scriitorilor și i se iau interviuri, adunate apoi în cărți
importante (”Gânduri de scriitor” ș.a.).
Se pare că timpul, în cazul său, are valențe
spornice, înmulțindu-se, lărgindu-și hotarele, iar talen-
tul condeiului zburdă în voie pe câmpia beletristicii.
După atâta experiență, știe ce atrage cititorul și scrie
proză scurtă, povestind sfătos, prietenos, ușor ironic re-
liefând farmecul poantei, după cum îl știm în viața de
toate zilele, subiectele, diverse, fiind culese din viața
lumii înconjurătoare, adesea îndemnând la meditații
profunde, afirmându-se astfel drept o conștiință lucidă
a vremurilor sale și nu vreun literat trăind în sihăstria
turnului de fildeș. Iubește oamenii, se simte bine în
compania lor, nu are astâmpăr și nici nu simte oboseală.
Îi studiază cu zâmbetul pe buze, ca din întâmplare, apoi
cugetă asupra meandrelor vieții și le întoarce trăirile în
formula artistică a scrisului (”Povestiri din Anul Coco-
șului de Foc” ș.a.).
Florentin Popescu face parte dintre acei critici
literari a căror cultură profesională se bazează pe cu-
noașterea în profunzime a operei înaintașilor, conside-
rând-o un adevărat tezaur național. Îi respectă și îi tra-
tează cu obiectivitate, pe câtă aplecare dovedește asu-
pra cărților lăsate de aceștia, dedicându-le ani de studiu
și scris. În același timp relaționează uman și profesional
cu scriitorii contemporani, alături de care își duce exis-
tența. Scrie despre ei fără prejudecăți, cu politețe și con-
siderație, fără a emite verdicte, ci analizându-le scrie-
rile după criterii obiective și personale.
Desigur, s-au scris și se scriu cărți, de pildă, de
către prozatori, despre confrați, cu prietenie, cel care a
dat tonul fiind Fănuș Neagu, sau ca răspuns la răutăți
nedrepte, așa cum a fost nevoit Vasile Băran. Pentru că,
adevăr este, doar cel fără de păcat să arunce cu piatra.
Lăsându-ne provocați de micimi, nu terminăm nicio-
dată ciondăneala și să nu uităm că scripta manent (pe
hârtie) și o nedreptate făcută cuiva ne poate costa și
postum. Dar nu pe acest teritoriu vreau să alunec, și nu
din prudență pentru că ar fi un teren minat, ci din înțe-
lepciunea conferită de comprehensiune. Doresc să mă
refer la o carte interesantă și importantă, bine scrisă,
adică profesionist, despre scriitorii colocatari ai lui Flo-
rentin Popescu, într-o anumită perioadă, domiciliați în
vestitul bloc al scriitorilor din strada Apolodor.
Cartea - Scriitorii din Strada Apolodor, Editura Rawex-
Coms, București - cuprinde o scurtă informare cu date
privind biografia și opera literară a scriitorului la care
face referire, apoi o caracterizare generală, mai mult re-
ieșită din atitudinea și comportamentul respectivului,
relevându-ne o lume a politeții, a sclaviei scrisului, a
bunei înțelegeri. Retrași ori aparent timizi, nespectacu-
loși, trăitori ca oricare alții, cu bucurii, necazuri, chiar
tragedii, împliniri și neîmpliniri omenești, dar care au
lăsat o zestre literară ori continuă să trudească înmul-
țindu-i volumele… De asemenea, găsim în carte și fo-
tografiile respectivilor scriitori și ale blocului din strada
Apolodor.
255
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Bun povestitor, în stil propriu, pe îndelete, cu
accente ghidușe ori plin de compasiune, după caz, con-
descendent, echilibrat în etalări și recunoscându-i fie-
cărui personaj meritele, ne introduce într-un univers în
care își găsesc locul acești creatori de literatură, unicate
ale ”performanței”, apropiindu-i cumva de cititorul
avid să cunoască, să înțeleagă ceva din tainele acestei
lumi. Trudă, cultură umanistă prin studiu intens, cu-
noaștere la modul general, conștiinciozitate, dăruire,
perseverență, mai ales talent și multe altele, laolaltă su-
blimându-se într-un crez, într-un fel de a exista… Ne
îndeamnă și la meditație pe noi, scriitorii, la ce scriem
atâta dacă nu știm să ne impunem cât timp suntem în
viață? Care ar fi adevărata verigă autor-cititor, publica-
rea cărților, evident, în momentul de față, nefiind sufi-
cientă? Peste cincizeci de ani se va mai găsi un Floren-
tin Popescu, animat de bunăvoință, dedicându-și timp
și alergătură să ne scoată din anonimat și omitere? Vo-
lumul poate fi socotit și o antologie, o formă discretă
de a nu-i lăsa uitării, relatându-ne și principalele repere
ale operei și activității literare, precum și funcțiile ocu-
pate de respectivii truditori ai penei.
O carte interesantă, care captivează atenția ci-
titorului preocupat de viața noastră literară, bornă im-
portantă ce scoate din neuitare scriitorii domiciliați în
strada Apolodor. Cred că este și un omagiu discret și
atipic conturat.
O poezie superioară a trăirilor intime
Despre poeta Victo-
ria Milescu se poate afirma,
pe drept, că este o artistă a
cuvântului, o conștiință a
vremurilor sale, scriind o
poezie puternic ancorată în
realitatea înconjurătoare.
Citindu-i poezia, cumva ne
recunoaștem în acele întâm-
plări zilnice care ne fac vi-
ața, cumva medităm împre-
ună la sensul existenței. Po-
eta îmbracă prozaicul coti-
dian în inefabil folosind metafora, impresionându-ne
puternic, aproape sfâșiindu-ne sufletul cu inutilul tra-
gism al vieții, cerul de deasupra tuturor, mai buni ori
mai răi, oricum, ”încheindu-se la toți îngerii”, după
cum conclu-zionează poeta. De aceea, m-a surprins
noua sa carte de poezii PORȚIA DE EXISTENȚĂ,
eLiteratura, București, 2018. De data aceasta poezia
este încriptată metaforic tocmai prin simplitatea trăiri-
lor cotidiene, conversia filosofică-meditativă venind ca
o sublimare, o descătușare a trăirilor pământești, ca un
act de eliberare spirituală.
În ciuda alienării, forțele curate se răzvrătesc
împotriva procesului de autodistrugere, doar povestea
de dragoste, splendid încriptată, posibil, salvând

omenirea: ”N-a fost decât/un blitzkrieg/privirile au mi-
traliat până la măduvă/buzele au suflat napalm/a urmat
artileria grea a inimii/bubuind/a culcat la pământ/văz-
duhul cu dinozaurii lui înaripați/foc și pară/pe întreaga
suprafață a limbii indo-europene/articulând totuși/o vo-
cală de împotrivire…” (Un desperando). Acesta ar fi,
în viziunea apocaliptică a poetei, adevăratul război, în
planul ori pe câmpul iubirii.
La prima citire a cărții, am deslușit o poetică a
absurdului existențial, flancată de metafore încriptate:
”Te obișnuiești/cu zgomotul tractorașului/ zăpăcind
bunătate de zăpadă/limpede și curată/o înșfacă, o
mușcă, o aruncă-n gura/cuvei largi să o ducă în norii lui
Magelan/odată cu pașii/îngemănați, înnodați, compac-
tați/ai celor ce s-au cărat în spinare/cu rândul, ieri-
noapte/de la Ursa mare la Ursa Mică/în timp ce Pămân-
tul/alerga cu 100 000 de km pe oră/în jurul unei sticle
cu whisky.” (Partea bună a răului).
La a doua citire, am descoperit o transfigurare
metafi-zică a relației bărbat-femeie în context social,
clocot, înțelegeri-neînțelegeri, forme ale socializării,
inclusiv prin proteste stradale, cugetări: ”Câtă liniște,
atâta singurătate/în mijlocul celor ce/strigă, urlă, răc-
nesc incoruptibili: Dreptate!/în piețe, pe bulevarde/ta-
lazuri izbindu-se de garduri de fier/de lasere/pe unde
medii sau lungi/te poți ciocni cu el și să nu-l recu-
noști/vopsit pe față/doborât de-o pancartă/ridicat de un
scutier/sub gloanțe de ger năprasnic/ aceeași liniște/clo-
cotind în nucleu/revărsându-se peste marginile impon-
derabile/ el este inaccesibil/ca stelele lăcrimând cu țur-
țuri.” (Luminile de avarie ale cerului).
Ca într-un basm tors în liniștea deplină a nopții
iernatice, de abia la a treia citire am avut o revelație, mi
s-a dezvăluit povestea de dragoste dintre un bărbat și o
femeie, o nesfârșită și dureroasă și nepotrivită iubire a
femeii ce coboară de pe planeta ei, din Proxima Centa-
uri și ”(…) ajunge la blocul/cu semnul de sens inter-
zis/apasă butoanele interfonului/declanșând racheta ba-
listică sol-sol” (Fără măsuri de siguranță), năzuind in-
conștient la o imposibilă împlinire a sentimentelor. Fe-
meia îndrăgostită fuge Dincolo de singurătate - poem
etalon al cărții, din pământeasca trăire în metafizica vi-
sului, sacrificându-se pentru a-i elibera lui aripile din
cercul strâmt al unei existențe terne, încătușate în pla-
toșa mediocrității, a trăirii doar pentru a trăi, fără sens.
În poemul ”Porția de existență”, care își pune numele
drept titlu al cărții, poeta consideră iubirea drept esența,
motivul, farmecul venirii noastre pe pământ, porția de
viață individuală fiind construită pe relația femeie-băr-
bat: ”Pune petale de trandafiri/pe patul cel nou/aprinde
lumânări parfumate/iar vinul roșu/să curgă pe trepte
până în stradă/să-și moaie în el buzele călugării ti-
neri/mergând doi câte doi/vecinii sunt pregătiți pentru
orice/bat la ușă: în numele legii deschideți/deschide-ți
inima/altfel sparg cerul cu sfinți cu tot!”
În relația femeie-bărbat, adesea femeia, sacri-
ficata, devine o pradă a instinctului necontrolat, a însuși
destinului: ”Ca un vânat/pe care nu ști de unde să-l
256
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
începi – ea/o fi dulce, amară?/ca o capră de munte/cu-
rajoasă, nebună în casa unui satyr/trebuie protejată/de
foc, fum, fumuri/dacă mănâncă doar iarbă/aștept până
dau colțul/pare blândă, dar cine știe…/o rașpilă n-ar
strica/pentru copite și coarne/pentru fruntea ameți-
toare/orele sar din piatră-n piatră/ling sare de stea/ce
vrea ea de la mine?ce vreau eu de la ea?” (Lupul din
venele crepusculare).
În acest alt registru al scrierii, evenimentele co-
tidianului încriptează sensul poetic, oferindu-i apoi li-
bertate deplină, ca o demonstrație fără voie a virtuozi-
tății literare la care a ajuns maturitatea poetică a Victo-
riei Milescu. Desigur, poezia sa, la modul general, cu-
prinde multe valențe, ca și viața, prim-solistă fiind în
această carte iubirea femeie-bărbat.
Nu este o poezie optimistă, comodă, ci doar lu-
cidă, inteligentă, dezarmant de disperată, acceptă ideea
că omul este incapabil de sentimente adevărate care să-
i aducă fericirea, bălăcindu-se în mediocritate. Bărbatul
nu mai luptă pentru iubirea sa, pentru împlinirea ei, se
pare că rolurile s-au inversat, femeia purtând stindardul
iubirii. Și atunci, trăirile, sentimentele omenești nu sunt
decât niște căutări inconștiente într-un pustiu primor-
dial și nu victorii imperiale, în această situație viața de-
venind o rană și spiritul eliberându-se prin metafizicul
credinței: ”Viața -/o rană/uneori la vedere/alteori se-
cretă/cât timp irosit pentru vindecare/câtă vreme
pierdută/îngrijind ce nu avea nevoie/de îngrijire/viața -
/o carte/ pe prima pagină/Dumnezeu semnează/cu cer-
neală simpatică.” (Poem fără pian și pisică).
Într-o lume dezacordată, în care oamenii trec
indiferenți unii pe lângă alții, perechile nerecu-
noscându-se între ele, ni se relevează adevăruri lucide
într-o poezie depresivă, fără orizonturi optimiste. Filo-
sofia iubirii, sentiment paradoxal ca și viața, induce
ideea că din momentul înfiripării începe și sfârșitul ei,
conducând inexorabil la însingurarea, ca formă a exis-
tenței, a intelectualei percepută greșit de o societate
aflată în derivă și fiind conștientă de avatarurile senti-
mentului într-o asemenea conjunctură.
Victoria Milescu ne oferă o poezie cu înțelesuri
subtile, care metaforizează în fel și chip condiția femeii
superioare, imposibil de a se adapta unui mod superfi-
cial de a simți și privi sentimentul fundamental al iubi-
rii pentru un bărbat, într-o lume alienată de multele rele
care au traversat-o, îndepărtată de la codul reperelor co-
recte de coexistență, o lume coborâtă în josul simțirilor,
pe care dorește să o trezească la realitate prin bubuitu-
rile, prin forța sentimentelor adevărate. Iubirea, cre-
dința (ca formă a iubirii), se împletesc cu sacrificiul și
suferința, doar prin acestea sublimându-se în sferele
înalte, spiritualizate ale artei (ca formă a metafizicului).
Cartea de versuri PORȚIA DE EXISTENȚĂ, în miezul
ei o poezie superioară a trăirilor intime ale femeii, se
alătură cu succes celorlalte pe care poeta Victoria Mi-
lescu ni le dăruiește, de data aceasta în pragul Sărbăto-
rilor de Iarnă ale sfârșitului de an 2018 pentru împlini-
rea zestrei literare a culturii noastre.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Omagiu femeii de la țară primăvăroasă”. În Duminica Tomei, ”Unii erau zoriți

să-ncerce ascultarea glasului noului părinte în cântul
rugatului. Alții se-arătau înfericiți, dar și tare curioși s-
Cartea de proză
audă vorbele, învățăturile despre îndoială și credință,
scurtă MUMA, Editura
(…) să uite cenușiul de-acasă, bucurându-se de lumina
Betta, București, 2018, a
împărătească a bisericii (…)”. Stilul literar original,
scriitoarei Angela Dina-
personalizat, caracterizat de conciziune, prin sintaxă
Moțățăianu se înscrie ca un
amin-tind de latina vulgară, propozițiile și frazele prin
important omagiu adus fe-
așezarea dibace a cuvintelor având o ritmicitate speci-
meii de la țară, în directă
ală, o interio-ritate poetică, lirică. Un limbaj plin de nu-
rezonanță cu lumea satului,
anțe și semnificații, expresiv, pitoresc, graiul țărănesc
atemporal tratată, cu rigu-
subsumându-se, prin ana-logie, unei dominante naive,
rozitatea stilistică a graiu-
paradoxal, înțelept-cugetătoare, conturat sub oblădui-
lui țărănesc, aducând nu
rea unui talent literar absolut remarcabil și a unei cu-
numai pitoresc lecturii dar
noașteri temeinice a limbii române în totalitatea graiu-
și un plus de valoare. Scri-
rilor sale. Fiecare povestire este o lecție de viață, fiecare
itoarea adună în paginile
povestire își are miezul său de adevăr. Dacă ”Puiul Nal-
volumului nu mai puțin de treisprezece povestiri, clo-
bei”, un original poem în proză, impresionează prin de-
cotind de viață, cu subiecte diverse, al căror personaj
licatețea cu care este dezvăluită forța sentimentului iu-
central este țăranca, femeia muncită, smerită dar și ho-
birii de sine stătă-tor, al prieteniei om-animal, care tran-
tărâtă în decizii, urmând neclintită, din generație în ge-
scende dintr-o lume a primitivismului naturii într-un
nerație, tradiția ancestrală a neamului și a valorilor
necunoscut spiritual, în ”Troița neamului”, transpare
creștine, parcă ținând pe umerii săi delicați, prea obosiți
ineditul talentului apărut de neunde în bătătura țăranu-
de viață, mai mult griji și necazuri, osia lumii.
lui copleșit de greutăți și muncă, ducându-ne cu gândul
Atemporalitatea planează ca o veșnicie asupra
la copilăria lui Brâncuși.
satului prin curgerea rânduielilor, moștenite din gene-
Și cu această carte de proză scurtă, Angela
rație în generație, în aceleași vaduri existențiale, perso-
Dina-Moțățăianu înscrie o reușită a literaturii sale, ca
najele, diverse și pitorești prin manifestările fruste,
parte importantă a literaturii contemporane românești,
uneori naive, prinzând contururi și rădăcini puternice
dovedind calități ale unui talent de necontestat.
din vechimi de timpuri. Dacă analizăm oricare din po-
vestiri, acțiunea fiecăreia se putea întâmpla și acum un
mileniu, luptele din capul podului de pe Jiu se puteau Lirism autentic în romanul
desfășura și pe timpul dacilor, dar și al lui Mihai Vi- Elisabetei Iosif
teazu, și al celor două războaie mondiale, cât și în tim-
pul nelămuritelor evenimente din decembrie 1989. Ati-
Romanul Elisabe-
tudinea este aceeași. Devotamentul și promptitudinea
tei Iosif, apărut sub titlul
sunt aceleași, ca și sacrificiul suprem asumat, ca și du-
ARTUR, Editura Betta,
rerea fără margini a celor rămași de partea pământeană
București, 2018, poartă
a Styxului să ducă prin timp poverile aspre, neîndură-
pecetea stilului inconfun-
toare ale existenței.
dabil al scriitoarei, în sen-
Aceste povestiri conferă cititorului o panora-
sul că magia trăirilor ome-
mare generală dar și de amănunt a vieții satului, o
nești cât și cea ezoterică
curgere firească, astfel încât, laolaltă, eludând titlurile
exprimate printr-o simfo-
povestirilor, le-am putea socoti o formă atipică a unui
nie de frumuseți ale ima-
roman dedicat țărănimii. Și cred că de abia acum se
ginii și cuvântului par în-
scrie o literatură adevărată despre o lume ce se des-
lănțuite într-un discurs fi-
tramă, sub privirile noastre, încă de la sfârșitul secolu-
lozofic subtil și gradat
lui trecut, prin schimbări subite. Privirea scriitoarei An-
oferit cititorului, acțiunea
gela Dina asupra personajelor nu mai este ironică, plină
petrecându-se, ca și în romanul anterior, Contele de
de sarcasm, după cum o cunoaștem din proza dedicată
Madeira, într-o lume princiară, a oamenilor de cultură,
orașului, ci este îngăduitoare, caldă, tandră, nostalgică
a artiștilor, unul și unul, personalități puternice, caris-
în ciuda realismului și lucidității cu care tratează tema-
matice, adevărate bijuterii umane, dar în cu totul alt re-
tica și dezvăluie adevărurile, peste toate acestea pla-
gistru, forțele răului ale destinului fiind eludate prin cu-
nând o totală iubire și înțelegere pentru oamenii satului.
noaștere, prin efortul concertat al prieteniei și iubirii,
Descrierile naturii, ale așezărilor, ale obiceiurilor ne
dezlănțuirea lor nemaiavând loc precum în romanul
poartă într-o lume a visului. Cimitirul este ”grădina
precedent. Nu dau amănunte, vreau doar să trezesc cu-
morților”, eroii ”dorm” pe câmpurile de luptă, ”toamna
riozitatea pentru a citi romanul și a vă bucura de farme-
(cea) nevoită de ploi este gonită de vreme
cul său.

257

După cum am afirmat, este recognoscibil stilul
Elisabetei Iosif, cartea încorporând într-un număr de
aproximativ 150 de pagini esențe de trăiri, de informa-
ție din domenii de subtilă cunoaștere, cum ar fi ezote-
rie, astrologie, știința calității pietrelor prețioase și al-
tele, îmbrăcate în haina poeziei în proză. Dinamica ra-
pidă este conferită de secvențele scurte, cu miez con-
centrat, marcate de titluri semnificative, un fel de borne
literare ale desfășurării acțiunii.
Scriitoarea reușește să îmbine în mod natural
mai multe planuri, îmbogățind firul, ramificându-l,
apoi adunând întâmplările în aceeași curgere, cu deslu-
șirea tainelor ce le cuprind. Cifra trei pare caracteristica
de bază a axului arhitectural al romanului. Personajele
principale sunt trei gemeni, despărțiți la doar câteva
luni de la naștere, pe care viața îi adună laolaltă la vâr-
sta începutului de maturitate, cartea cuprinzând peri-
oade de însemnătate capitală din existența lor. Mirajul
celor trei planuri artistice: arta scrisului, arta muzicii,
arta picturii, potențează cu splendoarea sa încărcătura
romanescă, fiecare dintre gemeni fiind înzestrat cu o
sensibilitate artistică: Artur devine scriitor, Paul, pictor,
Cristian, senatorul, personajul providențial. Dezvălui-
rea unor secrete pendinte de un aparent supranatural, în
fapt țin de legile cuanticii, cum ar fi însușirile mistice
ale pietrelor, în special cele prețioase, deturnarea unor
posibile evenimente fatale din destin prin schimbarea
locului și altele.
Modul de a scrie al Elisabetei Iosif este carac-
terizat de un rafinament artistic, cred, ajuns la apogeu,
astfel încât acțiunea romanului pare învăluită de o ex-
primare literară, stilistică, în special metaforizată pre-
cum o broderie deasă, stilizată, de o frumusețe specială,
conferind cuvântului ceea ce se numește noblețe și căl-
dură sufletească. Exemplific: Arta muzicală – descrie
un concert de pian reușind să impună cititorului starea
de transă emoțională de parcă acesta ar audia muzica
respectivă, inclusiv atmosfera din public, inițial încre-
menit sub impactul muzicii, după care, odată revenit la
realitate, aplaudă furtunos, entuziasmat. Arta literară
– descrie panorama boemei literare a anilor 30, reușind
să ne introducă în miezul pitorescului de parcă am fi
acolo, în berării, pe străduțele strâmte ale Bucureștiu-
lui, asistând la discuții cu împunsături și hohote de râs
ori la Târgul Moșilor, pierzându-ne prin aglomerația
pestriță a Oborului. Desigur, distingem caracteristicile
anumitor personaje celebre ale literaturii din vremea
respectivă. Arta picturii – descriind pictural floarea de
mac, ca simbol al dragostei pământești dintre un bărbat
și o femeie aflați în plenitudinea năvalnicei tinereți,
scriitoarea ne oferă o fantastică alegorie plastică, o ră-
tăcire prin câmpul cu maci, reușind o descriere metafo-
rizată, gradată a iubirii, cu decență, cu înțelegere și ad-
mirație pentru firescul sentimentului, prin forme și nu-
anțe diferite ale florii. Macul apare în carte ca un lait-
motiv. La un moment dat, pictorul este inspirat de un
câmp cu maci pe care, însă, îl admiră în realitate, fratele
său geamăn. Transferul se face spontan, fluxul
258
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
energetic purtător al simțirii și gândirii de la un frate la
altul explicându-se prin legile fizicii cuantice – ceea ce
vede și simte Artur îi transmite pictorului, Paul, prin
viziuni pe care acesta le transpune pe pânză.
Un alt plan ar fi cel al ocultismului, al științei
astro-logiei, vizând influența nefastă a astrelor asupra
destinului omenesc, asupra stării de sănătate. Un episod
interesant, cu trimitere chiar din primele pagini ale căr-
ții, este povestea orbului, ca o lecție de viață. Universul
așază în calea omului semnale pe care acesta trebuie
doar să le descifreze. Destinul poate fi modificat pe di-
ferite căi, prin cunoaștere și liber arbitru, salvarea ve-
nind, de pildă, prin schimbarea datelor personale, cum
ar fi schimbarea locului, ocazie cu care scriitoarea ne
poartă prin misterele lumii antice și medievale, ale pie-
trelor (RA, agat) și influența lor asupra destinului
uman. Planuri paralele din lumea artistică și intelectu-
ală se succed pe diferite meridiane din Europa și Ame-
rica.
O altă caracteristică a romanului pe care o des-
lușesc este tehnica literară folosită, și anume, cea spe-
cifică dramatur-giei. Planurile acțiunii alternează din
primele minute ale lecturii, în desfășurarea lor se între-
țese subtil o intrigă misterioasă, care se destramă în ul-
timele minute ale lecturării, neașteptatul răsturnând
aparenta logică a acțiunii, descâlcind complicațiile și
luminând apoteotic zonele întunecate. Dialoguri dina-
mice caracterizate de polemică, ironie dar și efuziuni
poetice, declarații de dragoste completează narațiunea.
Descrieri ale naturii, unele chiar picturi realizate din
metafora cuvintelor, ale stărilor omenești atestă talentul
literar și virtuozitatea stilistică la care a ajuns scriitoa-
rea. Este greu de încadrat cărui gen ori cărei specii lite-
rare aparține, intriga ținând mai curând de dramaturgie,
oricum este o carte care impresionează, care se citește
cu interes, care uimește.
În ciuda multiplelor situații de viață, aparent
conflictuale, personajele sunt pozitive, atmosfera este
antrenant pozitivă, ceea ce induce către ideea că în lu-
mea traversată de lumina artei și a cunoașterii, diferen-
dul poate fi surmontat cu grație și înțelepciune. Roma-
nul oferă o paletă deschisă multor discuții și interpre-
tări, multor trimiteri în ezoteric și meditații filosofice,
de analiză psihologică a personajelor conturate atât cât
trebuie, servind mesajului pe care scriitoarea dorește
să-l transmită.
O carte interesantă ca fond al acțiunii, o expri-
mare mai mult decât elegantă, artistică, îmbogățind arta
cuvântului și deschizând porțile gândirii și ale simțirii
omenești spre înalturi de necuprins.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Romanul ca o simfonie fantastică asta în care iubesc un bărbat până la a-mi pierde min-
țile? A-mi pierde mințile? Sau abia acum a mi le
aduna? Abia acum să înțeleg că dragostea este o forță
În toamna anului
uriașă în Univers, care poate dărâma în calea ei toate
2017, la început de an școlar,
obstacolele, ca o viitură de ape, un torent ce antre-
prof. Mona Vâlceanu, perso-
nează în curgerea lui, zdrobind, totul, orgoliu, princi-
nalitate de notorietate pentru
pii, căsnicii, legi morale. Cine se poate împotrivi? Nu-
neobosita sa activitate cultu-
mai cel care nu iubește cu adevărat.” Iubirea ei, însă,
rală, literară, o împătimită a
se înalță deasupra posibilităților convenționale, trăirile
literaturii, a promovării valo-
ei, sublimate în spirit, oferind scriitoarei un tărâm de
rilor culturale românești, iu-
extindere a unor reflecții filozofice, unele înscriindu-se
bită și respectată de mai toată
în domeniul ezoteric. Interesante, atrăgătoare pentru
suflarea intelectuală din Pi-
orice intelectual și care exced modul de gândire obiș-
tești și oriunde s-a făcut cu-
nuit al generațiilor de până acum cât și contemporane.
noscută în țară și dincolo de
Intrăm într-un univers al gândirii superioare, care în-
granițe, a publicat la editura
deamnă către meditație, înțelepciune, reașezându-ne pe
pe care o conduce, Zodia Fecioarei (Pitești), romanul
șinele corecte ale conviețuirii, chiar într-o societate ali-
ȘTEFAN. SIMFONIA FANTASTICĂ, o surpriză de
enată.
mari proporții, o carte care se citește pe nerăsuflate.
Arta teatrală, înainte de orice, înseamnă puri-
Romanul se desfășoară pe mai multe paliere
tate, neîntinare, adevăr, scena fiind un altar, iar în cazul
din punctul de vedere al înțelegerii, proporțional cu
marilor actori, indiferent de câte roluri joacă în viața
deschiderea spirituală a cititorului. La prima vedere ar
scenică, își păstrează acea scânteie individuală, perso-
fi povestea de iubire (platonică în cele din urmă), spec-
nală, neprihănindu-se de efemerele trăiri. În subliminal,
taculoasă prin inedit și pulsul trăirilor, dintre o actriță
Actrița, personajul principal al romanului, își transpune
de mare talent și faimă în rândul spectatorilor și un me-
iubirea față de Ștefan, pe care o consideră mai presus
dic de anvergură specială, tratând bolile trupului prin
de orice altă formă a iubirii, chiar maternă, în scenic,
ameliorarea celor ale sufletului, intrând chiar în zona
într-un rol, într-un personaj, reușind să scape din cap-
ezoterismului. Actrița, o intelectuală rafinată, este
cana seducătorului și astfel a umilinței ca femeie. Nu
atrasă și total ademenită de acest insolit personaj, în
acceptă rolul de amantă, mai mult ca sigur trecătoare
fapt un seducător, cum s-ar spune, ”de rasă”.
prin viața lui. Forța iubirii se transcende în inefabil.
Pentru a înțelege un alt palier, mai puțin vizibil,
O altă interpretare ar fi, simbolic, ori la modul
și asupra căruia doresc să mă aplec, este spiritualizarea
general, lupta dintre spirit și materie, cele două fațete
iubirii, inițial ca sentiment teluric. De fapt, avem de-a
ale personalității Actriței, învingând spiritul, dar cu ce
face în planul spiritual-artistic de un triunghi al iubirii.
sacrificiu! În cele din urmă, sentimentele generoase și
Actrița, o femeie frumoasă, inteligentă, având o căsăto-
senine pentru omul iubit contravin celor întunecate, as-
rie aparent reușită, aflată la vârsta plenitudinii profesi-
cunse, mocirloase ale lui Ștefan, acesta descoperindu-
onale și umane, este secondată în iubirea pentru arta
și, ca fond, impostura. Pentru că un om care clama anu-
scenică de un tânăr actor care îi monitorizează, cu
mite teorii ale binelui nu putea să trișeze în plan senti-
ușoară ironie dar și atenție prietenească, pornirile sen-
mental. Simfonia zbuciumului sufletesc al femeii
timentale. Se știe că personalitatea marilor actori este
prinsă în capcana iubirii amăgitoare, redată fidel, gra-
șlefuită, ”oțelită” de impactul rolurilor pe care le
dat, impresionează cititorul, această simfonie devenind
”joacă”. Ei recreează, și nu interpretează, cu forța su-
într-adevăr fantastică prin suferință și luciditate, prin
fletului, a inteligenței, a capacității de a se dedubla, de
lupta dintre sentiment și datorie pentru că ea n-ar fi ră-
a scotoci în cele mai ascunse cotloane ale interiorității
mas actrița de mare forță dacă primea compromisul în
personajului, să spunem, interpretat. Textul pe care îl
viața personală.
primesc de la dramaturg este recreat la fiecare spectacol
O carte rarisimă, o carte care înalță nu numai
cu nuanțe diferite, după starea personală a actorului și
sentimentul iubirii pe culmi nebănuite, iubirea se sal-
după mulți alți factori de mare subtilitate, actorii fiind
vează prin iubire, care devine deasupra trăirii biologice,
sau devenind în timp oameni foarte sensibili, aproape
dar evocă și superioritatea femeii deținătoare a uimitoa-
de neînțeles. Datorită diferitelor dimensiuni intelectu-
rei puteri de a rămâne neînduplecată fidelă a convinge-
ale ale rolurilor, actorii cunosc o întindere psihologică
rilor tradiției ortodoxe, a moravurilor simple și curate
a personalității și variată și profund umană.
ale femeii din popor. Intelectuala rafinată, actrița fru-
Din punctul de vedere al vârstei, al biologicu-
moasă, faimoasă și talentată păstrează în fondul zestrei
lui, frumoasa actriță se află la răscrucea unor drumuri
native o puritate de neatins. Metaforic exprimându-mă,
de viață, stare simțită de Ștefan, marele seducător. De
rămâne o personalitate statuară, întruchiparea iubirii
aceea, actrița, ca femeie, își pierde capul, îndrăgos-
pure, capabilă să înfrunte grozăviile vieții, din/prin tim-
tindu-se, în realitate, de un mit, de o dorință către per-
puri imemoriale, până acum și pe mai departe,
fecțiune. ”Ce mă înspăimântă așa de mult în povestea

259

rămânând curată, indiferent de efemerele intemperii su-
fletești care o agresează.
Stilul literar este impecabil, elegant, de o inte-
lectualism rafinat-uman, talentul de povestitoare ofe-
rind narațiunii o curgere firească a istorisirii îngemă-
nată abil cu teze, idei filosofice mai puțin cunoscute - o
reală deschidere către un univers în plină desfășurare a
cunoașterii. Cu acest excelent roman, în care echilibrul
pasional-cerebral este stăpânit cu profesionalism, dove-
dind cunoașterea profundă a trăirilor omenești, doamna
prof. Mona Vâlceanu escaladează cu grație feminină
abruptul devenirii scriitoricești, situându-se în prima li-
nie a prozei noastre contemporane.
Semnal de alarmă într-o seducătoare
haină beletristică
După o iarnă de re-
flecții spornice, Gabriela
Banu ne aduce drept dar de
paște o carte interesantă
(Misterul dosarului negru,
schiţe, povestiri, nuvele -
Editura Betta, 2019), contu-
rată ca tematică – o privire
sinoptică asupra deșertăciu-
nii umane și alunecarea
iresponsabilă înspre haosul
moral – fragmentată în pa-
tru povestiri: ”Misterul do-
sarului negru”, ”O zi din viața unui… corp delict”, ”De-
cameroniada” și o consistentă nuvelă, ”Alfa-betul”.
Ritmul alert al narațiunii, vivacitatea și inteligența dia-
logurilor, ironia, satira și caricaturizarea personajelor
conferă unitate stilistică lucrărilor cuprinse în carte.
Scriitoarea, cumva, consideră că timpul unei priviri în-
găduitoare a expirat, de data aceasta proza ieșită de sub
condeiul său fiind expresia unui real rechizitoriu, lucid,
neiertător.
Primele trei povestiri se înscriu clar în registrul
caustic ce biciuiește micimea preocupărilor unei lumi
frământate de corupție, minciună și prostie, de trăiri
anapoda, îndepărtate de la dreapta conviețuire a omului
pe Pământ. Personajele sunt parodiate, privite lucid,
fără menajamente, metaforele alese constituind semna-
lul de alarmă.
Nuvela „Alfa-betul” începe promițător, cu at-
mosfera degajată dintr-un birou de presă, continuând cu
o impresionantă descriere a unei furtuni atmosferice,
parcă anunțând o alta, de și mai mari proporții, o cură-
țire metaforică a răului ce a cuprins omenirea. În fața
atenționării cosmice, de data aceasta doar o joacă a na-
turii, indivizii își unesc măruntele forțe într-un furnicar
pitoresc și agil, pentru a îndepărta urmele dezastrului.
Se umblă la efect și nu la cauză. Scena este și cinema-
tografică și semnificativă pentru dezvoltarea ulterioară
a acțiunii.
260
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
”Zburătorul cosmic” aterizat de undeva din
Univers, dintr-o planetă îndepărtată, navigant metafo-
ric al adevărurilor dintr-un trecut ce anunță viitorul,
pare o creație halucinantă a unei minți rătăcite, în speță
a unei femei aflată mereu în căutarea iubirii ideale. Si-
tuația alertează personajele, acțiunea subsumându-se
mai mult unor dialoguri spumante și fermecătoare prin
pitoresc, cu idei interesante, filozofice dar și de ordin
practic, o adevărată nebunie ce captează atenția citito-
rului, lăsându-l pradă unei continui derive.
Ideea centrală a nuvelei se recompune dintr-o
reuniune de informații vizând știința cuanticii, de cuge-
tări ce induc subtil cititorul la meditație, la reflectări
profunde asupra condiției umane, asupra rostului ome-
nirii care-și poate apropia sfârșitul prin hotărâri și acți-
uni periculos de superficiale, vizând maliția și stupidi-
tatea, agresivitatea versus indiferența, incapacitatea de
a deosebi răul de bine, categorii morale atât de simple
dar esențiale pentru continuarea firească, armonioasă a
vieții pe Pământ.
O carte vivantă, înnobilată de inteligența, ta-
lentul și cultura generală ale autoarei, scriitoarea Gabri-
ela Banu, adunând între paginile sale esențe ale trăsă-
turilor omenești, devoalate cu dezinvoltură, iată-vă,
aceștia sunteți, într-o sinergie a inutilului și a irespon-
sabilității, un semnal de alarmă îmbrăcat într-o seducă-
toare haină beletristică.
Un roman istoric viu
După romanul „Al-
tarul din Carcera Oarbă” și
trilogia „Îngerii din Mosco-
pole” prozatoarea Catia Ma-
xim ne invită să citim ”Sipe-
tul cu îngeri” (Editura Tra-
cus Arte, 2019), care între-
gește tetralogia închinată
aromânilor și se dedică elitei
armânești izgonită din Mos-
copole, mândra așezare ar-
mânească, centru cultural
important și bogat al Euro-
pei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, distrus
la 1788 de furia otomană, cât și de intrigile și trădările
celor interesați să-și însușească averile colosale ale bo-
gatei aristocrații moscopolene. Catia Maxim alege
drept reprezentativă nume-roasa familie a Kerestegii-
lor, urmărind destinele acesteia, de la plecarea din Mos-
copole până către sfârșitul secolului al XX-lea, cu în-
crengături de neamuri, ”ramuri și rămurele”, după cum
se exprimă cărturarul Dan Telemac, prin graiul căruia
scriitoarea ne relevează tabloul complex al vieții gene-
rației supraviețuitorilor dezastrului comis de Ali Pasha
asupra Moscopolei, peregrinările prin diversitatea ora-
șelor balcanice, precum și a urmașilor stabiliți, ca ale-
gere a lor, în România. Titlul cărții, metaforizat,

sugerează forța binecuvântată a acestui neam de oa-
meni frumoși, harnici, inteligenți, cinstiți care sfințesc
cu adevărat locul pe care se așează, ”sipetul” nefiind
altceva decât cartea între copertele căreia îi regăsim.
Cartea întâi (1916-1918) surprinde societatea balcanică
în curgerea timpului într-o continuă căutare a locului
care să le asigure aromânilor stabilitatea și să le defi-
nească apartenența și conștiința de neam. O sumedenie
de date și informații - de ordin istoric, social-economic,
politic - importante, redate cu tact, cu talent, prin po-
vestirea întâmplărilor de viață, reușind o panoramare
generală a societății compusă din comunități etnice cu
specific balcanic – aromâni, albanezi, bulgari, greci,
slavi, români ș.a. – cu aspirații legitime și dorința de
stabilitate și recunoaștere a fiecăreia în parte, cât și fră-
mântări interne printr-o reașezare a suveranităților, ne-
înțelegerile, luptele politice vizând tendința de supre-
mație a unor etnii asupra altora la nivel de comunități
ori state, despre intervenția statului român în susținerea
românismului în enclave, prin biserici și încurajarea în-
vățământului în limba maternă ori aromână, despre de-
magogia politicienilor, corupție și deturnarea de fon-
duri, despre multe întâmplări ce seamănă cu cele pe
care le trăim astăzi.
În acest conglomerat eterogen, lucid, în același
timp sentimental conturat, firul povestirii urmărește în-
deaproape periplul și întâmplările din viața tinerelor fa-
milii de intelectuali ale neamului Kerestegiilor. Gene-
rații reușite, cu femei frumoase, harnice, inteligente,
păstrătoare a tradițiilor armânești, cu bărbați cutezători
și chipeși, aflați într-un fel deasupra vremurilor, hotă-
râți de a-și păstra rangul prin preocupări superioare, o
viață cinstită și demnă. Se afirmă, într-o discuție, că ni-
ciodată o armâncă nu ar fi acceptat slujbă de servitoare.
Oriunde i-ar fi dus pașii existenței, unitatea familiei,
dragostea ce-i aduna de sărbători, cât și, mai ales, cali-
tățile speciale care-i caracterizează ca neam: inteli-
gență, curaj, vrednicie, cinste și demnitate, îi ridică pe
o treaptă superioară a societății din punct de vedere mo-
ral și profesional. Nume de rezonanță istorică a armâ-
nilor, cum ar fi mama Mina Cândzu din Korce, poves-
titoare neîntrecută, străbunica lui Victor Eftimiu, ne-
poatele Vasila și Katelina din Boboștița și Drenova,
Naumka, Iulia, Konstandina, Fania, Marina, Nichea
ș.a., sau Petre Danu, tatăl, celnicul Petrea, străbunicul
Ianaki, unchiul Vani, Sotir, Kosma, bunul și darnicul
unchi Nicolache, ș.a., oameni ai Bitoliei, Berat, Gorița,
Drenova, localități prin care i-au purtat pașii, laolaltă
rămân icoane de neuitat în sfințenia amintirilor.
Cartea a doua și a treia sunt închinate întâm-
plări-lor de viață și activității profesionale, în special, a
cărtura-rului Telemac Dan, erudit de excepție care și-a
închinat întregul potențial intelectual României, pe care
a ales-o ca Patrie și pe care a servit-o cu dăruire și cre-
dință. Născut în Bitolia din părinții Petre și Eugenia
Danu, dascăli de har, nevoiți să peregrineze în diferite
localități ale zonei balcanice, povestește cu drag despre
familia în care a crescut, despre locurile pe care le-a
261
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
cunoscut, despre necazurile și greutățile întâmpinate,
despre lagărul de la Hissar unde au fost deportați părin-
ții săi în 1916 pentru că ”promovaseră românismul în
Balcani”, cei doi copii, Telemac și Tiberiu, fiind lăsați
în grija bunicilor. Iată o impresionantă amintire depă-
nată de o prietenă a familiei despre Thula Cutzitaru,
fost institutor, deportat la Hissar: ”(…) Thula ne făcea
rost de alimente și pâine, fără să stea la coadă. Ne ajuta
pe toți. (…) Generos, darnic, împărțea cu noi toți ultima
bucată de pâine. După ce a părăsit lagărul, trebuia să se
întâlnească la Constanța cu părinții. Când a ajuns în
port, a navigat prin marea de refugiați, căutându-și, cu
disperare, familia, dar nu reușea să-și zărească părinții.
Nu mai spera să revadă chipurile dragi, când tatăl lui i-
a răsărit în față. Muți de emoție, tată și fiu s-au strâns
în brațe, dar după câteva secunde, Thula nu și-a mai ri-
dicat fruntea de pe pieptul părintelui său. A murit din
cauza emoției și bucuriei revederii. Inima lui bună și
darnică a încetat să bată.(…)”
La sfârșitul războiului, o parte a familiei ră-
mâne în Balcani, iar părinții săi primesc drepturi civile
și politice de cetățeni români. Se stabilesc la Sighi-
șoara, unde-și construiesc o casă după model aromân și
unde își petrec frumoșii ani ai tinereții și maturității.
”(…) casa a fost construită după un proiect al mamei.
Ziduri groase din cărămidă, patru camere, antreu la par-
ter, o imensă bucătărie și o cămară la fel de mare la
subsol, pod locuibil. În față, la stradă, o curte mică cu
brazi argintii, un măr ornamental cu mere ca cireșele
pietroase. Lateral, între casă și gard, caiși cățărători se-
mănau cu o boltă ca vița de vie (…). În sfârșit, casa din
Sighișoara putea fi o insulă de pace, armonie și liniște
după care sufletul nostru tânjise atât de mult. După mu-
tare, casa a devenit sanctuarul familiei. Mama organiza
și cenacluri literare, la care cei mai des invitați erau
Victor Eftimiu, frații Teodor și Pericle Capida, soția lui
Pericle, Mimi și tenorul Dacian. La cenacluri, se recita
și se discuta despre cărți, Tibi și Dodo cântau la vioara
familiei (…). Când se întâmpla să fiu acasă, preferam
să cânt la pian, fiind cumva sătul de zicerea sufletul vi-
oară. (…) Părinții, bucuroși de oaspeți, erau încântați
și emoționați de musafirii care le aminteau și îi apro-
piau de locurile natale. Numai atunci, dorul tatei de Bi-
tolia și de părinți se mai alina. Regretul de a nu fi acolo
se acoperea de o cenușă tămăduitoare, la fel cum focul
se ostoia sub stratul de cenușă. (…)”
Dan Telemac se remarcă prin inteligență și dă-
ruire încă din tinerețe, drept urmare primind o bursă de
studii de slavistică la Varșovia, oferită de guvernul po-
lonez. Se integrează cu ușurință lumii intelectuale și ar-
tistice a Varșoviei, ocazie cu care, în calitate de cititori,
cunoaștem farmecul renumitului oraș, văzut prin ochii
tânărului student, participant activ și entuziast la frea-
mătul neîncetat al vieții culturale. Dovedind calități de-
osebite, morale și intelectuale, după absolvirea studiilor
este angajat lector la Universitate, apoi la Legația Ro-
mână. Evenimentele din viața personală, moartea tată-
lui, căsătoria cu Sofia, venirea pe lume a fiului său

Petruș, se împletesc cu frământări social-politice ale
anilor de dinaintea Primului Război Mondial, caracte-
ristică a părții central-europene ce antrenează nume-
roase și puternice forțe antagonice. Urmează invadarea
Poloniei de către trupele germane. Dan Telemac, îm-
preună cu familia, părăsește în grabă locurile pe care le
îndrăgise, îndreptându-se către România. Lasă în urmă
rostul unor eforturi de ani de zile, printre care o biblio-
tecă ”ticsită cu rarități”.
Evenimentele în malaxorul cărora este cuprins
conti-nentul se succed cu repeziciune. Urmează o peri-
oadă tulbure, dramatică, tragică pentru întreaga Eu-
ropă. Dan Telemac descrie peregrinări și întâmplări, de
parcă ar reitera destinul înaintașilor săi. Catia Maxim
reușește să ne seducă pur și simplu, atrăgându-ne într-
o fascinantă lume, armânească, o lume care-și urmează
neabătut, oriunde s-ar afla, indiferent de situații, portul,
obiceiurile, modul civilizat și elegant de a trăi, ridi-
cându-se după fiecare lovitură a sorții prin noblețea
comportamentului. După război, Telemac își continuă
munca în diplomație. Pagini importante sunt dedicate
activității sale sub directa îndrumare a patriotului Gri-
gore Gafencu, personalitate marcantă a diplomației ro-
mânești din perioada respectivă și întâmplări, situații,
atmosfera dominantă în rândul membrilor Ambasadei
române de la Moscova. Împliniri profesionale, famili-
ale, dar și dezamăgiri.
După terminarea misiunii i se oferă posibilita-
tea unei alte șanse în diplomație pe care o refuză. Starea
sănătății precare îl poartă prin funcții presupunând te-
meinice cunoștințe diplomatice și de cultură generală,
optând în cele din urmă pentru munca de traducător,
efectuată la domiciliu, în liniștea ambianței căminului,
alături de soție și copil. Cărturar de elită, reușește să se
impună și în acest domeniu, facilitând românilor cu-
noașterea unor cărți importante din limbile slave, ro-
mane de referință ale literaturii universale. Probabil că
refuzul de a onora în continuare cariera diplomatică a
fost greșit înțeleasă pentru că viața cărturarului este pu-
ternic marcată de nedreptăți și lipsuri materiale. Onora-
riile îi vin cu mare întârziere și trunchiate, aducându-l
într-o stare materială la limita existenței. Este nevoit să
vândă cărți de mare valoare, obiecte din casă. Când cere
să fie primit în Uniunea Scriitorilor, Filiala Traduceri
din București, este refuzat cu obstinență de mediocrități
aflate conjunctural în conducerea instituției, chipurile,
pentru că ar fi fost de origine aromână. Dar sunt de no-
torietate aromâni, Victor Eftimiu, scriitor total, regizor,
om de cultură de excepție, primit în Academie în timpul
aceluiași regim și recunoscut pentru generozitatea și in-
tervențiile salvatoare în favoarea unor oameni de cul-
tură nedreptățiți de comisari sovietici și reprezentanți ai
sistemului, apoi tot din lumea teatrului personalități
consacrate, cum ar fi Toma Caragiu, Ion Caramitru și
alte nume de rezonanță din domeniul culturii, cărora nu
li s-au pus piedici în calea afirmării profesionale, apre-
ciindu-li-se meritele. Motivele reale, printre care
262
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
gândirea îngustă și obedientă a unor politruci, dirijori
temporari și nepricepuți ai destinelor, doar se bănuiesc.
Citind cartea Catiei Maxim te întrebi oare când se va
statornici în România o relație corectă între oameni, un
sistem de evaluare, principial și just, de recunoaștere a
statutului moral și profesional al cetățenilor săi. Urma-
șii Kerestegiilor s-au afirmat drept o familie de intelec-
tuali cu valențe artistice. Cunoscători și vorbitori de
multe limbi străine, devenind redutabili traducători, ar-
tiști înnăscuți cu harul scrisului, al povestitului, al arte-
lor, plastice, teatru, balet, iscusiți diplomați, oameni de
înaltă carieră, erau întâlniți în mediile elevate ale tim-
pului din orice colț de lume. Catia Maxim reușește să
învie în paginile sipetului său literar o lume mai puțin
cunoscută, o lume discretă, retrasă, ținându-se departe
de gălăgia contemporană prin purtări alese, o ținută ele-
gantă, o lume receptată dinafară ca misterioasă și ro-
mantică dar și hotărâtă, în care cuvântul dat are valoare
de contract, un cerc închis și bănuitor în fața intruziu-
nilor de orice fel.
Calitățile literare ale scriitoarei Catia Maxim,
de nuanțată subtilitate, în același timp de profundă vi-
ziune a ansamblului istoric, înnobilează această pere-
grinare prin timp și locuri a armânilor folosind o stilis-
tică rafinată, în același timp expresivă, un fel de magie
beletristică, dezvăluindu-ne farmecul specific armâ-
nesc prin descrierea tradițiilor, obiceiurilor, ținutelor,
interioarelor, modului de comportare și nu în ultimul
rând a oamenilor. În acest sens, o contribuție impor-
tantă își aduce artistul fotograf Florian Constantinescu
prin reușitul ansamblu de prelucrări fotografice, atașat
la sfârșit.
Dovedind inteligență și dăruire, echilibru și cu-
raj în tratarea subiectului ales, și de această dată, Catia
Maxim reușește un roman istoric viu, temeinic docu-
mentat, alter-nând planuri diferite, narațiune, scrisori
de familie, documente oficiale, într-o continuă dina-
mică și amplă desfășurare, printr-o scriere de înaltă ți-
nută intelectuală despre un popor disipat de avatarurile
istoriei în spațiul balcanic, nevoit să surmonteze ne-
dreptățile unui destin tragic, aflat într-o perpetuă luptă
pentru menținerea specificului național, a conștiinței de
apartenență și unitate de neam, de continuitate oriunde
s-ar afla, printr-o aleasă conduită și corectă atitudine în
fața vâltorilor vieții și, mai ales, animat de o imensă
dragoste pentru înaintași, pentru locurile natale, pentru
marea familie căreia îi aparțin.
Eliza ROHA

Imposibila dezumanizare în „Mireasma”
de Eliza Roha
„Mireasma”... ce-
tinii de brad, opera tea-
trală recentă a Elizei
Roha, este considerată
de autoare a fi o ”fante-
zie dramatică”. Fante-
zie într-o accepție lite-
rală, dar nu și literară a
termenului. Dacă ce se
petrece în piesă nu e
compatibil la nivelul
detaliilor cu realitatea
empirică, ansamblul
transmite un mesaj, vi-
zând esența acesteia și,
ceea ce e mai impor-
tant, cum se cuvine
într-un op dramatic, încarnează o esență a existenţei,
care are însă și multe date extrase din universul de zi cu
zi. Trebuie ținut seama că autoarea s-a manifestat ca
dramaturg, înainte de a fi romancier, în această ultimă
ipostază impunându-se în conștiința publică în anii 80.
Pe de altă parte, este vizibilă tendința din ultima vreme
a scrisului său de a nu mai reflecta amănunțit existența,
ci de a o prinde în cristale integratoare ale unor ”pilule”
de macră iluminare asupra condiției umane. Sub acest
aspect opera de față se poate compara cu excepționalul
poem Temeiul timpului trecut. Experiența își spune și
ea cuvântul, meșteșugul în plămădirea unei piese după
toate regulile, care să facă spectacolul captivant, este
incontestabil. Aceasta în ciuda faptului că s-ar zice că
lucrarea are o expoziție a conflicutului prea îndelungată
și se consumă ceva timp fără ca să se întrevadă o miză
deosebită. Până la un punct, scrierea ar părea că nu tre-
zește un considerabil interes în sine, așa cum s-ar pe-
trece situația în primul volum din Răscoala lui Re-
breanu, după părerea lui G. Călinescu. Personajele pie-
sei sunt trei, cărora li se adaugă o “voce’’auzită la tele-
fon. Fata, (apariția în ficțiune este intitulată generic, ca
în teatrul expresionist), iubitul ei Viorel și, iar aici lu-
crurile iau o întorsătură subtilă spre fantastic, Gigel, un
robot conectat la o priză, o păpușă, așadar, cu aspect de
bătrânel, un, Chucky benefic, terapeut într-ale sufletu-
lui. Fata este o mediocră cumsecade, cu visuri banale
și etern-nobile (să aibă o familie, să o iubească bărbatul,
să aibă un copil, un acoperiș deasupra capului, o sursă
de venit minim asiguratorie). Istorisirea detaliată a unor
aspecte legate de propria ei biografie ne face să ne adu-
cem repede aminte de dexteritatea de prozator a Elizei
Roha. Viorel e o pușlama, care profită cu oarecare plic-
tiseală de dragostea fetei, se lasă întreținut de aceasta,
iar Fata îl acceptă cu bucurie pe concubinul-parazit,
care e cu ochii în patru cum ar putea să fraierească pe
cineva și să profite de pe urma oricui: a partenerei, a
263
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
robotului, a unui prieten plecat în Anglia. Al doilea val
al fantasticului este insinuat cu aceeași subtilitate printr-
un personaj, despre care se face mereu vorbire, cum s-
ar spune în termeni juridici, dar care nu apare pe scenă
și nici măcar nu se știe dacă mai există. E vorba de Pro-
fesorul, ale cărui teorii le expune Fata într-o formă vul-
garizatoare, potrivit cu felul ei de înțelegere. S-ar pri-
cepe că e vorba de un iluminat, un performer într-ale
decorporalizării, dar, iar aceasta e cel mai important, al
evoluției organice a omului spre un exemplar superior,
scutit de tarele semenilor noștri de azi și dintotdeauna.
Profesorul ar fi o sosie sau un geamăn al altui Profesor,
cel din romanul Salt în umbra nemuririi. Piesa poate fi
citită ca o înfrigurată așteptare a reapariției, (pentru
Fată), iar pentru noi a apariției Profesorului. Sub acest
aspect, piesa pare o parafrază subtilă și originală la
Aşteptându-l pe Godot de Samuel Becket. Schimbarea
produsă în mărturisile Fetei către Viorel denotă o indis-
cutabilă acuitate psihologică. Cât timp acesta din urmă
era concubinul ei, un partener temporar şi nelegitim,
Fata i-a prezentat o versiune fantezistă privind destinul
părinților ei. Acum, din moment ce Viorel se anunță a
fi tatăl copilului ei și tânăra nutrește speranțe că parte-
nerul va deveni legitim și definitiv, se produce o consi-
derabilă apropiere sufletească a femeii, concretizată în
înlocuirea acelei versiuni fanteziste cu cea reală, în
ceea ce privește ascendenții ei direcți. Viorel se va fo-
losi de capacitățile extraordinare ale robotului pentru
a-și întocmi lucrările sale de student leneș. Momentul
crucial al piesei este acela când Gigel capătă pentru un
moment, (atât cât era necesar!), atribute umane, și le
manifestă energic, obligându-l pe Viorel să se descarce
de alcătuirea sa lăuntrică de duzină și murdară, și să o
înlocuiască cu una normală și nobilă. Viorel devine dră-
găstos cu Fata, își termină studiile, renunță la nu știu ce
alte combinații aventuristice, își asumă pe deplin res-
ponsabilitățile de soț și tată. Și toate acestea din pricina
lui Gigel, robotul care l-a obligat pe om să-și manifeste
umanitatea, Gigel care, după ce a fost o alcătuire depen-
dentă de o priză, s-a manifestat ca om într-un chip su-
prem, radical, iar acum este o plantă, a cărei mireasmă
va să aibă de-a pururi pentru cuplul din piesă un benefic
efect moral. Toate aceste metamorfoze ale robotului
conțin o metaforă de pregnantă forță sugestivă a adevă-
rului că Pronia are mereu grijă ca omul să rămână om.
Prin această piesă de teatru se demonstrează încă o dată
că literatura dramatică română contemporană conține
lucrări de mare valabilitate artistică. Mireasma... ceti-
nii de brad, noua scriere a Elizei Roha, trebuie pusă la
locul cuvenit, anume alături de cele mai rezistente piese
ale unor D.R.Popescu, Marin Sorescu, Ion Băieșu.
Victor ATANASIU

Critica amicală a criticii: celelalte cinci
degete
În 2017, sub semnătura Mihaelei Meravei a
apărut o antologie de poeme, „Cinci degete”, Ex Ponto,
Constanţa, reunind crema cremelor cărţilor precedente,
o carte pe care am primit-o de curând, după lectura
„Anamnezelor poetice”*.
Nu ştiu dacă Mihaela Meravei este ambidextră,
la modul realist, dar, simbolic, ţinând cont de farmecul
liricii sale, dar şi de acribia şi energia jertfită/e actului
de întâmpinare al cărţilor confraţilor, cu siguranţă este,
sic, în atât de zbuciumatul univers al literaturii româ-
neşti contemporane. I s-ar potrivi, trecând peste câteva
nesemnificative candori care fac întotdeauna bine eter-
nului feminin, ceea ce scria chiar domnia sa despre po-
etul şi chirurgul Octavian Dumitru Unc, la pagina 93:
„Chiar dacă pare imposibil să faci două lucruri perfect,
să te regăsești în două arte deodată - chirurgia este și ea
la rândul ei o artă a omului, cu omul, sub binecuvânta-
rea lui Dumnezeu – există personalități de excepție care
vin să desființeze astfel de paradigme…”
La fel, nu ştiu dacă domnia sa crede în
anamneza despre care vorbea Platon via Socrate sau in-
vers, cert este că recenziile sale dovedesc cât de bine
poate călători din suflet în suflet de poet, în vizite
anunţate sau nu prin cărţile domniilor lor, Laurențiu Be-
lizan, Valentina Bișog Becart, Mihaela Roxana Boboc,
Teo Cabel, Florin Dochia, Rodian Drăgoi, Carmen Ta-
nia Grigore, Mihai Marian, Victor Munteanu, Camelia
Iuliana Radu, Carmen Secere, Ionel Simota, Nicolai Tă-
icuţu, Mircea Teculescu, Octavian Dumitru Unc, Dani-
ela Varvara, Marcel Vișa, Gina Zaharia fiind autorii vi-
zaţi de către cronicile adunate, ordonate, demonstrând,
într-un fel, cum se poate scrie cronică de întâmpinare,
aplicat, cu multă atenţie şi faţă de sufletul autorului, dar
şi pentru eventualul cititor. Unii poeţi sunt consacraţi,
unii dintre ei, cum a fost cazul regretatului Rodian Dră-
goi, a plecat dintre noi în lumea unde se poate scrie di-
rect pe stele, alţii sunt aflaţi la momentele debutului, nu
sunt „vedete” în această culegere, dar poeta se dove-
deşte, prin comentarii, paralele, comparaţii, bine anco-
rată în lumea poeziei actuale, criticând, la un moment
dat chiar cabotinajul liric internaut: „Este destul de
264
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
dificil și hazardant să scrii despre un debut poetic, mai
ales în aceste timpuri în care poezia pare să umple stră-
zile internetului, iar așa ziși poeți, mulți din ei simpli
creatori cabotini, își etalează scrierile pe nenumărate
site-uri de socializare - unele cu pretenții literare - ori în
diverse reviste , desigur tot de artă și cultură, on line
sau, și mai surprinzător, paper. În acest haos literar, este
o aventură și debutul, căci ori ești bun și se va auzi de
tine, ori ești bunicel și riști să te acopere valul de alți și
alți poeți care vin din urmă. Iar generația actuală pare
să transforme însăși viața în poezie neomodernistă, sau
poate invers, poezia contemporană, în viață trăită la
24V.” (p.46) În altă parte descoperim o altă descriere a
fenomenului liric, complementară: „Într-o lume a poe-
ziei postmoderniste, centrată pe trăirile cotidiene, în
care intertextualitatea și impresia de very wrong sunt
linii de bază, iar toposul vocabularului tinde să devină
un discurs mai puțin eterogen, pe alocuri prea livresc,
ori excesiv de cerebral…” (p.71)
Ultima frază citată de la pagina 46 arată că scri-
itoarea-critic este acordată şi la realitate, nu numai la
internet, abordarea sa fiind multi-dimensională, exis-
tând atenţie şi la generaţii, dar şi la istoria culturală. De
pildă, în ceea ce priveşte relațiile între literatura și pic-
tură, cronica la cartea lui Teo Label, „Labirintul”, în-
cepe aşa: „Legătura dintre cuvânt și forma plastică este
una arhicunoscută, vine din vremuri străvechi și așa
cum scria criticul, Pavel Șușară, în revista „România li-
terară” nr. 39/ 2014, «ea pare a coborî direct din timpu-
rile primordiale în care toate limbajele artistice se ma-
nifestau simultan şi ele nu erau altceva decât limbaje ale
existenţei, forme nemijlocite prin care lumea putea fi
însuşită şi prin care manifestările acesteia erau, la rân-
dul lor, consacrate sau, după caz, corectate.»
Studiul relațiilor între literatura și pictură a cu-
noscut de-a lungul vremurilor diverse abordări. De la
Aristotel, care vede poezia și pictura în egală măsură
drept arte ale imitației, trecând apoi prin celebrul dicton
horațian, „ut pictura poesis”, sau prin asemănările te-
matice dintre cele două arte subliniate în Renaștere sau
Clasicism și până la Lessing, care va încerca să mar-
cheze diferențele dintre ele, artele vizuale și literatura
au fost de multe ori văzute ca arte surori. În secolul XX
problema studiului interdisciplinar este reluată cu foarte
mult interes, din diverse perspective: istoria artei, a li-
teraturii, iconologie, semiotică vizuală sau sociologie.”
(p.24)
La aceeaşi categorie a referinţelor, de exemplu,
când este vorba de simbolistică, la pagina 68, când este
vorba de cartea de debut a lui Carmen Secere, se merge
la detaliu, aproape bachelardian: „Între simbolurile po-
etice destul de cunoscute se află și cel al ferestrei, ea
întruchipând receptivitatea prin deschiderea spre aer și
lumină, eliberarea sau libertatea. „Simbol al evadării și
al meditației, fereastra apare în literatura romantică,
pentru a defini aspirațiile ființei tinere. În „Luceafărul”
de Mihai Eminescu, simbolul anunță aventura Cătălinei
și susține, în plan estetic, mitul zburătorului”

(„Dicționar de Simboluri, Teme si Motive Literare”,
Editura Sitech, ediția II, 2014). Pentru autoarea volu-
mului „aproape fericiți”, fereastra este poarta sufletului
spre lume pe care o utilizează funcție de trăire, fie că se
apără închizând-o, fie că o deschide în dorința de ex-
pansiune și cunoaștere: „oare unde au dispărut cocorii/
ceasul cu secundar scorțișoara/ și ce este cu zgomotul
acesta dintre coastele mele/ mai bine închid fereastra/
să nu-mi intre în casă promisiunea vreunei zile/ dintr-
un calendar vechi”. (pag. 37 din cartea lui Secere) La
pagina 109 avem un mini-discurs despre Perseide
ş.a.m.d.
Şi pentru că veni vorba iarăşi de ceea ce în-
seamnă debut, pariurile Mihaelei Meravei, cel puţin în
ceea ce înseamnă unii dintre cei analizaţi, sunt câştigă-
toare. Iată, Mihai Marian, prezentat la paginile 46-52,
cu volumul „negru opac”, confirmă de/în curând cu o
nouă carte de poezie, deja apreciată în mediul on line de
către Claudiu Komartin şi Radu Andriescu.
Întorcându-ne la referinţele marcante, când este vorba
de cartea lui Florin Dochia, „Cântece pentru Innana”,
suntem duşi, pe lângă subsemnatul menţionat şi el la
aceeaşi pagină, tocmai la Arthur Schopenhauer, p.30,
când este să se comenteze o remarcabilă carte a poetei
Camelia Iuliana Radu (câteva dintre cărţile prezentate
sunt citite şi de către subsemnatul, ceea ce mă tran-
sformă într-un martor cât se poate de binevoitor al acu-
rateţei observaţiilor Mihaelei Meravei), „Jucăm Lenin”,
se începe aşa demersul critic, care devine şi unul al is-
toriei concrete contemporane: „Despre comunism și
vremurile de „glorie socialistă” s-au scris multe povești,
multe istorii pe care nu doar generația „epocii de aur”
le păstrează în amintire, dar și tânăra generație care dez-
voltă un sindrom al curiozității cunoașterii istoriei, află-
rii adevărului despre acele vremuri și felul cum ne-am
eliberat de ele, adevăr care, trebuie să recunoaștem,
pare înmormântat în dosare și înfățișări judecătorești in-
terminabile, chichițe avocățești, într-un cuvânt interese
deloc democratice. Însă oamenii acelor vremuri care și-
au trăit copilăria, tinerețea și o parte din maturitate mar-
cați de ele, rămân stâlpii istoriei. Ei și numai ei pot duce
mai departe pe umerii culturii, dacă nu altfel, aflarea
adevărului. Iată că și în poezie există misionari ai scri-
erii adevărului despre vremurile comuniste…” (p.59)
Ca orice critic bun, este interesată de Adevăr,
dar şi de adevărul poeţilor, ca într-un joc de oglinzi sau
de cuvinte, putând să învăţăm, „așa cum remarcă Aurel
Pantea (pag. 113 – nota A.G.Secară: vorbind/scriind
despre nişte „veşti din prizonieratul cuvintelor”, cum se
intitulează cronica la „Prizonierul tăcerii” de Victor
Munteanu), „poetul recapitulează adevărurile, suspec-
tându-le că poartă înlăuntrul lor un nucleu de inautenti-
citate. El interoghează miturile, se adresează în mod
dramatic semenilor, se ia pe sine un personaj al unei
drame”. Criticul, cu o bucurie anume, de agent secret
care se aruncă cu paraşuta în spatele liniilor „inamice”,
lăsându-se luat şi el prizonier, dacă este pentru o cauză
nobilă, este atent şi la prefaţatori, postfaţatori, coperta
265
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
IV, dar şi coperta I sau desene şi grafică, atunci când
este cazul, clapete, reacţiile din presă, scrisă sau on line
(am spus mai sus că am fost şi eu descoperit), observă
„mistica poeziei”, care poate duce şi până la ucidere de
zei (p.33), aceasta în numele iubirii şi al fericirii. Poate
fi o mistică a întrepătrunderii realităţii şi visului, tratată
ca în comentariul volumului lui Belizan, „selfie cu
Dumnezeu” (titlu al fenomenului religios la început de
secol XXI, când, probabil, ispita unui selfie cu catedrala
Notre Dame în flăcări a existat!): „Poemele din acest
volum sunt întocmai tablourilor lui Dali, imaginile fiind
de o fantezie extravagantă, tulburătoare până la stupe-
facție. Dali vedea în mișcarea suprarealistă posibilitatea
manifestării imaginației sale exuberante, îmbinată cu o
tehnica desăvârșită a desenului și culorii. Tot astfel po-
etul Laurențiu Belizan lasă frâu liber imaginației sale
debordante care împreună cu vocabularul erudit, cunoș-
tințele din diverse domenii, s-a concretizat în tablouri
lirice dispersate între realitate și ficțiune. Cine știe,
poate că Salvator Dali avea dreptate și într-o zi, vom
recunoaşte oficial că, ceea ce denumim realitate, este o
şi mai mare iluzie decât tărâmul viselor. Dovadă pot fi
și poemele lui Laurențiu Belizan…” (p.10-11)
Şi tot la capitolul mistică, concluzia la cartea
Mihaelei Roxana Boboc, „Spovedania oaselor”: „nu
este o carte pe care să o citești în tren când călătorești
spre munte sau mare, dimineața în drum spre serviciu,
seara la culcare când pleoapele îți cad, ca de plumb,
peste rotundul literelor. „Spovedania oaselor” este o
carte pe care să o citești duminica, cu sufletul în ge-
nunchi în fața altarului poeziei, când Dumnezeu este
destul de real ca să fie de față. Spun asta pentru că poe-
mele Mihaelei Roxana Boboc s-au născut cu zdrobire
de inimă, îngropând trăirile, emoțiile, gândurile în ță-
râna sufletului pentru ca ele să renască, stropite cu râuri
de dureri…” (p.23)
Debutul cronicii la „Secvențial”, Editura Teo-
cora, 2017, de Carmen Tania Grigore este următorul,
sursă şi el pentru un studiu al misticii poeziei: „Când te
afli în fața unei cărți de poezii ai aceeași senzație ca îna-
intea unei confesiuni. Încerci să-ți eliberezi sufletul de
angoasele prezentului, să te cureți de fobii și întrebări,
te pregătești pentru întâlnirea cu ceva sfânt. Și chiar așa
este, având în vedere că harul reprezintă legătura directă
cu divinitatea. Ori ca să scrii poezii și nu numai poezii
- și mă refer aici la scriere nu doar ca un hobby, ci ca o
mistuire care nu-ți dă pace și nu te lasă să exiști decât
prin ea însăși - ai nevoie de talent, dăruire și sinceritate,
calități de care se bucură din plin poeta Carmen Tania
Grigore.” (p.41)
Multe dintre cronici, dacă nu chiar toate, au fost
publicate în reviste prestigioase sau în plină afirmare,
precum „Urmuz”, „13 Plus”, „Careul Metaforelor”,
„Argeş”, „Plumb”, „Vatra Veche”, „Actualitatea lite-
rară”, „LitArt”, „Caietele Silvane”, „Spaţii Culturale”,
„Discobolul”, „Revista Nouă”, „Mărturii Culturale”.
Bref, cele cinci degete lirice se înţeleg bine cu
cele cinci critice, acum nu ştim dacă toate cele cinci din

stânga sunt lirice sau invers, cert este că Mihaela Mera-
vei este o nouă dovadă că uneori un bun critic trebuie
să fie şi poet, pentru a înţelege altfel decât doar un critic
de meserie (vorba vine!) Poezia noastră cea de toate zi-
lele şi nopţile.
Va urma consacrarea, jertfa deplină pe altarul
împărtăşirii bucuriei de a descoperi scriitori şi frumu-
seţi? Poemul de pe coperta a IV-a a cărţii „Cinci degete”
poate fi sau nu premonitoriu fiind intitulat şi „despre
mine cu mine însămi”: „nu mă aştept să mor din atâta
lucru/ să mă despic în două/ precum o buturugă roasă
de carii/ de prea tumultoasă viaţă nu a crăpat nimeni/
dar nici să trăiesc mai departe de parcă/ nu ar fi trecut
umbra aceea prin mine/ (…)/ în acest capitol şifonat pe
alocuri de graba timpului/ totul este ceară din ea respir
cu intuiţia luminii/ luând forma stupului am ajuns să mă
cunosc/ până la a şaptea coastă/ aceea din care am fost
cioplită pentru ceilalţi”
Este un fragment, critică lirică auto-critică într-
un fel, dar aşa păţeşte poetul-albină, ia forma stupului,
aşa ar trebui şi criticul, una să se facă: miere-albină-sol-
dat-regină-matcă, nu pentru a strivi corola de minuni a
lumii, ci pentru a o spori! Poate!
A. G. SECARĂ
___________________
* Mihaela Meravei, Anamneze poetice. Cronici de carte, Ed.
RAFET, Râmnicu Sărat, 2018
Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca,
ziditoare de suflete
Motto:
,,Poezia - trandafirul ce
creşte în potir de aur,
sufletul frumos”.
M. Eminescu
Poeta Irina
Lucia Mihalca, este o
călătoare în univers,
,,închizând / din
lacrimile Maicii
Domnului / în secțiunea
de aur a Timpului cu
Veșnicia.” Un drum lung și încărcat de sentimentele
autoarei ce sunt prezente între cer și pământ. Volumul
,,Dincolo de luntrea visului” apărut în condiții
excelente la Editura Mușatinia, Roman, surprinde poeta
la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul
pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel
transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri.
,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea,
/ Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind
către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în
timpuri.
266
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur
cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O
poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru
antici, poezia era o aventură a spiritului care caută,
instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina
Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M.
Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând
prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea
Absolutului…”
Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la
majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de
dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație,
descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi
e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile
fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum
poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)
Irina lucia Mihalca, a cutezat și a reușit să
atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma
unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață.
Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul
actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar, este o
caracteristică poeților ce își doresc ca harul primit de la
Creator să se răsfrângă asupra Universului cu
responsabilitate. Parafrazîndu-l pe N. Crainic ,, harul nu
e ceva ca un polen auriu care ar ninge din stele peste
noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc
curăţitor.
Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe
mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața
realității ci zonele cele mai profunde, având la bază
creația, viziunea și pictura. Pentru autoare, ,,pe măsură
ce literele căpătau contur, / forme, lumini și umbre. / Ut
picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep să
curgă din clepsidră. ,,Helios surâde, privind jocul
enigmatic în care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu
acționa instantaneu…”. Nu degeaba se spune că
filozofia trăiește prin poezie.
Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-un
fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era
un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se depărtează
treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor / e doar
durerea prezentului, un timp carnivor, fără timp”.
Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu,
,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără ancoră,
,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă… Deschizând
cufărul cu vise, / piesa se rescrie / la dorința actorilor
din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a
resemnării, a vieții.
Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne
propune să deslușim misterul creațiilor sale.
Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse,
metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de
autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o
tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic
uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea
intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu,
,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi
apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns

odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere
atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere,
mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde
soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul
a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din
fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume
încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi
naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o
părere…”.
Poezia Irinei Lucia Mihalca, merită citită cu
atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator,
prin legătura ei personală, situându-se între cer și
pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu
absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete.
,,Chemarea geniului, nu e aceea de a mântui sufletele,
ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în
faţa veşniciei”.(N. Crainic)
Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu
urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare.
,, …Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai
devreme… / Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem
lumini / suflete întoarse la matcă / această ninsoare de
flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei
Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și
iubire.
Mariana GURZA
Poezia – un fel de acasă pentru eternitate
[Extras]
Deosebit de conden-
sată, adiind de miresme telu-
rice şi celeste, bogată în
nuanţe şi sensuri aproape de
nedesluşit, poezia Anei
Urma*, după ani şi ani de
acumulări, se prezintă ochilor
uluiţi de surpriză, în haine
străluminate, înseilate cu fir
auriu, din lurexul cuvântului
adunat în retortele sufleteşti,
cu râvna trezorierului. Bene-
ficiind de o prefaţă cât se poate de profesionistă sem-
nată Cristina Ştefan, sub al cărei gir au debutat zeci şi
zeci de poeţi, cartea este o izbândă a „zborului creativ
al Anei”, aşa cum specifică prefaţatoarea.
De la bobiţele de mărgăritar ale poeziei nipone,
unde s-a remarcat ca un strălucit haijin, recompensat cu
numeroase premii şi publicat în diverse reviste, culegeri
şi antologii de gen, Ana Urma s-a reîntors la versul ră-
sărit în pământul fără de umbră, al fanteziei sale inepu-
izabile, gata oricând să leviteze pe deasupra coroanelor
împărăteşti ale salcâmilor, plopilor, mestecenilor, cas-
tanilor, cântând din clavirul frunzelor neliniştite, la ca-
pătul dinspre ziuă al viselor. Poezia ei actuală – e o
267
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
celebrare liturgică – în ritualuri profane, atingând pe ici-
colo, dimensiunile sacrului.
Din ce tainiţe se alcătuiesc chihlimbarele ver-
surilor rotite „în oglinzi aburinde?” (Soledad). Doar
din tristeţea măştilor care „ascund arlechini osteniţi”
amuţind în manejul serilor singuratice cu oameni în jur,
în care se mai desluşeşte „urma cerului înghiţit de cu-
loare” (Soledad). /.../ Ana Urma e de părere că poetul,
dacă doreşte „poate opri şi timpul”. Această putere ex-
traordinară a poeziei (Grigore Vieru spunea că „Poezia
încurajează soarele să răsară şi femeia să nască”) – este
dată de frumuseţea ei inefabilă, de lumina ei neînserată,
rudă cu lumina divină, pentru distanţa dintre zenit şi na-
dir acoperită de tăceri şi deopotrivă, de cuvinte...oricât
de „departe târziu” te-ai afla, „între patru pereţi” – în-
tre tine şi tine. (Poeme pentru depărtările noastre). /.../
Structural, Ana Urma se apropie de poezia postmoder-
nistă, cu inflexiuni panseistice, în vers liber, orchestrat
amplu, pe o plajă tematică foarte variată, în tuşe suges-
tive, folosind metafora ca element de sprijin al con-
strucţiei.
Un exemplu ar fi poemul „Efectul de fluture”
în care poeta dezvăluie printre rânduri, amănunte pri-
vind propriul laborator de creaţie: „după ce ai citit /po-
ezia antumă postumă / a una mie de poeţi ai grijă / ce
spui ce mai scrii /. /.../Este un poem emblematic, în el
se adună întreaga platformă lirică a autoarei.
Poemul care dă titlul volumului este tulburător
prin trăire şi prin pragul trecut din real în metareal, un
hotar nestatornic, destul de fragil aşa cum sunt visul şi
trezia, întoarcerea în contingent fiind singurul pai de
care cu disperare se agaţă, în spaima că himerele vor fi
mai seducătoare decât bătrâna şi blânda ţărână.
O călătorie pe o nacelă de păpădie, agăţată de-
un spor, rugând vântul să nu smulgă cu totul caroseria.
Şi în acest coşmar real, imaginile se tulbură, „sub priviri
aburite himerele invers fac paşii în apa oglinzii / se lasă
cortina tresar / presez trandafirul şi cartea o leg cu un
fir destrămat / din eşarfă” (Isadorable).
Poemul transmite o mare emoţie, timpul curge
„îndărăt prin nisipul clepsidrei” – motivul dansului lu-
mii devine obsedant, tulburător, viziunea poetei alunecă
spre ireal. /.../
Autoarea foloseşte motive livreşti, unele ezote-
rice, altele care fac parte din filozofia zen. Se fo-
losesc expresii inedite: clipe îngerii, ploi palatine, crip-
tele ploii; „sunt toamna aceea”; „miroase a magmă a
frunză a literă arsă”; „timpul se scurge din scoica tă-
cerii” ş.a. Poezia Anei Urma este o revărsare de sunete
liniştitoare, armonioase, rostite sotto voce, fără nici un
pic de vehemenţă, în care cuvintele păsări bat din aripi
peste oceanul privirii pentru a ajunge din urmă „câti-
mea luminii”. Ea mărturiseşte: „din acele lumini / cu-
vintele arse înfloresc şi umbresc / laolaltă ideea între
două tăceri / duhul lor întrupând / atât de fragil / poe-
zia” (Despre ea – sola fide). /.../ Poemele par, la un mo-
ment dat, sub dicteu, pe un pat de spital, sub ţiuitul mo-
nitoarelor, într-o continuă stare de urgenţă, de necesi-
tate, o stare de viaţă la răscruce de moarte, apoi se

prefac într-un mesaj de triumf, de înviere, de biruinţă
asupra angoaselor, cântece de pe câmpul de luptă, dintr-
un noland al inimii, mereu în primejdie, cu întretăieri
de respiraţie: „vii rar şi rămâi / numai cât dau de mân-
care / la îngeri / firimiturile le păstrez în coşul cu fluturi
/ de la ei împrumut albastrul când scriu / aşa se simt
liberi şi atunci luminează / toate ungherele // dar astăzi
nu scriu pe hârtie” (Poem pentru o inimă nouă).
Universul domestic respirând calm, tandreţe,
înţelegere, rostul firesc al căminului prin gesturi mă-
runte, de zi cu zi, aparent neînsemnate, ori tabieturi de
seară când sufletul se întoarce cu faţa spre miazănoapte,
este ilustrat magistral în poemul: „La un ceai cu
tamile” /.../ Tabloul creat e uşor idilic, el sugerează
adânca împăcare cu sine în traiul conjugal, cu tabieturi,
cu clipe de relaxare abinemirositoare, când nimic nu te
mai supără şi toate din jur capătă parfumul gustului aro-
mitor şi culoarea eternităţii. ...„cu nesaţ sorb licoarea
fierbinte / aroma topeşte tamile în aburi întâmplări se
retrag şi adaugă vieţii / pământ pentru mâine făpturi de
cenuă aşezându-se calm / la vedere pe coli rămân scrise
neuitările clipei cu cerneală / albastră // tabiet cu ere-
suri vei spune / dar tamile încă există ceaiul la fel şi
poemul acesta”(La un ceai cu tamile).
Interesant de remarcat modul de adresabilitate,
vocea auctorială intervenind direct în această atmosferă
de vrajă domestică, anticipând reacţia cititorului care,
eventual, va comenta spumos, dincolo de golul ceştilor
cu frunzele infuzate, aburinde şi îmbătător de parfu-
mate, invitaţie clară la eresuri, la poveşti orientale şi la
personaje desprinse din o mie şi una de poveşti şehera-
zadiene, pe ritmuri lascive şi voaluri transparente, cu
modulaţii în glas şi multe promisiuni în ochii abia as-
cunşi după feregelele care cad şi ele lasciv când per-
nuţele moi te îmbie la visare.
Ana Urma, în mod cert este o creatoare perfectă
de atmosferă. „Liliecii închipuirii” atârnă nemişcaţi de
sufletele protagoniştilor. Poeta este o persoană bogată:
ea are vise care din când în când sparg carapacea crisa-
lidei; are „fluturi moi înoptând pe retină feerii din
adânc”; deţine un univers „din gânduri mutându-l în
litere crude”, dar mai presus de toate e proprietara unui
copac al cuvintelor sau „copacul de pâine” – din care
ia câte un codru „şi trei se-ntrupau în vocabule lungi /
şi consoane boante uneori amare ca viaţa / puternice
ca o dragoste mare şi dulci cum e moartea”.
Stăpână peste toate acestea ea nu mai râvneşte
altceva, cei dragi îi lasă-n păstrare cuvintele lor, ea le
adună şi le păstrează ca tămăduitoare, leacuri şi vita-
mine sufleteşti, dovadă a puterii vindecătoare a cuvân-
tului, devenit sub condeiul ei – sacru. Şi, pe când alţii
risipesc, poeta le transformă-n tezaur.
Astfel, „prin cuvintele lor prin cuvintele mele
trăieşte copacul / amestec de gheaţă şi foc ca-ntr-un vis
nevăzute lumini / pregătesc în duminici liturghii şi sfi-
elnice rugi / le întorc iarăşi lumii” (Semn de carte risi-
pitorilor de cuvinte).
O dată ce ai intrat în lumea poemelor Anei
Urma te simţi fascinat, prins în mreje, captivat de acea
atmosferă stranie, deşi reală în care poeta îşi proiectează
trăirile, sentimentele, viziunile.
268
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Deşi îţi sunt solicitate toate simţurile la maxim,
ca să nu pierzi nici o nuanţă, poemele fiind foarte dense
şi bogate în sensuri, ele transmit mesaje clare. /.../ Inte-
resant în poezia Anei Urma este topica versurilor, cu
unele cuvinte intercalate în firul drept al frazei şi apoi,
reluată ideea de unde a fost întreruptă: „în oraşul tutu-
ror / cântă greieri tot mai stins e pustiu şi toate câte /
trec şi bat în sticlă cu un deget fără vlagă cu un dangăt
/ ca de clopot îmbătate şi bolnave de culoare vor pro-
hod / în biserica cea veche o lumină le cuprinde le
aprinde / şi le prinde în cuvintele trimise / mie din
oraşul tuturor rămâne clipa dând pe-afară / cu un cân-
tec tolba grea pe umeri vântul suflă / verde fraged peste
unul peste altul verde copt” (Joc maxim).
Aşa cum vitraliul se alcătuieşte din cioburi co-
lorate, versurile Anei Urma se îmbină şi se realcătuie
din vechi cuvinte, nefolosite încă, după o ştiinţă proprie,
stilul ei nu poate fi imitat, e atât de bine exersat, încât
pare firesc în curgerea lui, pe canavaua imaginii. Des-
compuse, poemele par simple aglomerări de cuvinte:
„O mare de frunze şi fluturi / o mie de galbeni aruncaţi
peste cap / e ultima nuntă cu greieri trei metri de trenă
/ împrăştie sâmburi sub pleoape lentile roz / cresc um-
brelor umbre sfărâmă capcane şi mori părăsite / în ochi
nepăsarea rămâne la stadiul de larvă până / trecem de
porţi” (Fotografia clipei). Dar cât de iscusit sunt aşe-
zate cuvintele-n vers, astfel încât să susţină ideea!
Şi în cele din urmă scrisul e pentru Ana Urma,
„Elegie pentru neuitare”: „a nins în grădină prea mult
sunt cărări troienite / rămân cu privirea datoare atâtor
splendori / scrutez infinitul sub pleoape închid o lume
de sticlă / mântuirii în alb îi ştiu pe de rost alfabetul /
încep fila nouă şi scriu”.
„Port stigmatul chemării” – spune Ana Urma
în poemul „Gânduri în expansiune – aproape de
ţărm”: „ca un fir de nisip / locuiesc temporar o clepsi-
dră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pe-
cetea un semn stacojiu / între litera A şi numele meu /
port stigmatul chemării // pe drumul sortit pentru
Unul”.
Esenţializat, mesajul poetei este: „şi runei al-
bite pe linia vieţii / adaug un semn / de lumină” (Din-
colo de apusuri).
Un univers într-o carte. O viaţă între pagini. La
capătul privirii, vechi fotografii peste noi fotografii de
cuvinte.
Cezarina ADAMESCU
___________________
* Ana Urma, Isadorable, Editura Art Book, Bacău, 2015.
Lectură şi prefaţă: Cristina Ştefan, Copertă şi grafică: Ana
Nicole Popa.

A scoate aurul la lumină sau
Glas de umbre în amurg*
Descinsă din
orizontul înalt al Poeziei,
Emilia pășește, de când
s-a născut în plină lu-
mină. Cu toate acestea,
poeta nu poate să ignore
cântecul neauzit, pe to-
nuri diferite, al umbre-
lor, care vor să o ademe-
nească, în dansul lor hie-
ratic, precum jocul de
iele. De fiecare dată bi-
ruitoare, autoarea aces-
tui frumos volum se pre-
zintă cu creștetul aureo-
lat de blândele lumini ale dimineții, care năvălesc din-
spre suflet, când lasă fereastra întredeschisă: „Eu în nes-
fârșirea așteptării/ unei dimineți.// Eu într-o închipuire
caldă,/ vibrândă.// Eu în fața oglinzii,/ preamărindu-mi
sufletu / în curând nefolositor...// Stelele au plecat de-
mult/ la culcare,/ doar o seceră palidă de lună/ în cuie-
rul cerului.// Va fi o dimineață/ desăvârșită?” (Aștep-
tare). Iată că autoarea și-a deschis volumul de versuri
cu o așteptare, într-o dimineață care se dorește a fi de-
săvârșită. În acest fericit context, lumina capătă refle-
xele bunătății și demnității umane, în contrapondere cu
„vocile umbrei” care o scot în evidență cu și mai mare
pregnanță. A ști să asculți șoaptele umbrelor nu e la în-
demâna oricui. E o mirare continuă această prefacere,
de o tandrețe vibrândă, în care lumina își află sălaș, în
pofida așteptărilor fără chip, dindărătul oglinzii.
Ancorată în Timp, poeta punctează momentele
zilei, legate fiecare, de câte o stare poetică: dimineața –
este într-o „nesfârșită așteptare”, odată ajunsă „la mar-
ginea zilei” – (aici Spațiul devine Timp), ea e „cu gân-
dul la ziua de mâine”, simte că „ne dor așteptările/ ce
stau să vină/ într-un/ aproape asfințit” (Aproape asfin-
țit). În această trecere de la un moment al zilei la celă-
lalt, amintirile se succedă, trecând de la unul la celălalt
și amestecându-se, în timp ce tăcerile sunt împărtășite.
Toate strigătele se întorc la sursă, numai strigătul înalt
către Dumnezeu, ajunge direct la țintă și primește răs-
punsul imediat, fiindcă Dumnezeu este singurul care
cunoaște totul și pe toți și aude glasul nostru, oricât de
departe ne-am afla de El. „Am strigat către pădure,/
însă pădurea s-a întomnat/ dintr-o dată.// Am strigat
către soare,/ dar soarele s-a umbrit/ cu un nor.// Am
strigat către mare,/ însă marea a fugit/ într-un ocean.//
Am strigat către Tine, Doamne,/ iar Tu mi-ai răspuns
de-ndată./ Mă știai?” (Am strigat). În aceste versuri se
regăsește întreaga teologie creștină. Dumnezeu ne aude.
El este veșnic alături de noi, chiar dacă noi suntem în-
torși cu spatele. El ne știe dintotdeauna, încă de înainte
de naștere. Dimensiunea spirituală a acestor versuri este
269
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
covârșitoare. Nu putem face abstracție de Dumnezeu.
Fără El, poezia s-ar goli de sens, și nu ar rămâne decât
niște cuvinte goale, înșirate pe un suport nesigur, legate
cu o ață putredă, care se poate rupe la cea mai mică atin-
gere. Ceea ce dă trăinicie și rost, este credința.
Iubirea însăși e păgubită și învăluită-n absență:
„În casa noastră din cândva,/ Acum doar luna, prin
perdea,/ Pândește trist, iubirea mea,/ Cât mi-e de grea
absența ta!// Pășind stingheră prin odăi/ Cu amintirile
de ieri,/ Te văd plecând spre nicăieri/ Cu ființa ta, cu
ochii tăi.// Aici, acum te vreau din nou,/ Cu tot ce-mi
este drag mereu,/ Iar gura ta pe sânul meu/ Să-mi sune-
n inimă ecou” (Absența ta). Pentru autoare, poezia este
totul, ea îi deschide calea spre veșnicie, sub cerul ei a
trăit, a iubit, și-a regăsit toate sentimentele: „Sufletul
tău mă umbrește/ Şi-mi e răcoare dinspre tine,/ Surâsul
tău mă înflorește/ De-atâta dor, de-atâta bine.// Spre
cerul înstelat privesc/ În serile cu lună plină/ Şi dacă
ochii-mi rătăcesc,/ Ai tăi privirile-mi adună.// De n-aș
mai fi, de n-ai mai fi/ Sub cerul ăsta poezie,/ Într-un
poem ne-am regăsi,/ Acum, aici, în veşnicie.” (Acum,
aici). Dar nu numai acum și aici, ci și mai departe, în
veșnicie. Acesta e miracolul poeziei, că te prelungește,
îți dobândește durată nelimitată, te face veșnic.
Într-un avânt inspirațional, autoarea folosește
metafora și personificarea ca să-şi ilustreze oceanul de
gânduri: „Trezită din somn,/ cum un pescăruș scâncind/
la amintirea mării,/ mă cufundasem într-un/ ocean de
gânduri.// Zorii trăgeau cu urechea,/ încercând să mă/
deslușească.// Ce nu înțeleg?/ mă întrebam/ din nou și
din nou./ Unde ești, Doamne,/ când te strig?// Atunci
Dumnezeu/ a zis:/ Nu mă striga!/ Sunt aici, de-a
dreapta ta,/ aproape lacrimă,/ aproape vindec./ Ia-mă
de mână! Şi vei înțelege...” (Arată-mi calea, Doamne!).
În căutarea frumosului, pentru a-i împodobi și pe cei-
lalți cu miresmele Binelui și Adevărului, astfel se pre-
zintă poeta Emilia Dănescu de o viață. A fi floare, a fi
pasăre ori frunză pentru a putea desăvârși bucuria pri-
virii și împodobirii cu miresme de mir, iată care sunt
dorințele poetei într-un anotimp perpetuu, însoțind „pa-
șii tomnateci/ pe umbroasele cărări” (Ar fi trebuit).
Dedicarea, participarea la durerile și suferința
celuilalt înseamnă jertfă și înălțare către Dumnezeu. O
jertfă asumată, cu nuanțe subtile: „Numai pătimind pen-
tru Tine,/ voi face porțile cerului/ să se deschidă.// Ah,
cum simt mâinile-Ţi/ odihnindu-mi pe creștet/ și înfio-
rând scaieții tineri/ cuibăriți în păru-mi bălai!// Un-
deva, pe drum,/ nechează fără veste un cal./ Galopul lui
scapără/ în piatră seacă,/ rătăcindu-se printre/ dunele
nemișcate.// Numai pătimind pentru Tine,/ toate astea/
vor însemna altceva/ cândva” (Altceva). Autoarea in-
troduce în esența pe care dorește să o transmită, ele-
mente comune, materiale, cum ar fi nechezatul unui cal,
scaieții cuibărind în păr, scăpăratul pietrelor la galopul
unui cal rătăcind, ș.a. ca să sublinieze într-un fel, ideea
de jertfă și pătimire. Gânduri și trăiri transpuse în vers
care sugerează starea de grație propice creației: „Iar

șoapta de iubire/ desprinsă din cuvânt,/ Se-ascunde-n
poezie/ departe de pământ.” (Bună dimineață).
Simplă ca pământul și apa, ca sângele alergând
prin antene și vene, la firele de nisip la țărm de mare,
poezia Emiliei Dănescu place, fiindcă mulți se regăsesc
în ea. Cine însă, caută formulări și nu trăiri, nu va găsi
nimic spectaculos: „Doar o lampă mai / arde în târziul
/ nopților noastre. / Ce-a mai rămas / din noi, Doamne?
// Din răni și cuvinte / trupurile ni le adunăm / și singu-
rătățile. / Ce-a mai rămas / din noi, Doamne? // Un în-
ger plânge / pentru noi, visându-ne amintirile. / Ce-a
mai rămas / din noi, Doamne?” (Ce-a mai rămas din
noi). Dinamică și contemplativă, poezia ei sfârșește prin
a te cuceri și a-ți oferi un răgaz de odihnă în mijlocul
vacarmului existențial, justificându-și rolul terapeutic,
aducând liniște și speranță chiar și acolo unde nu mai
existau demult, în acele suflete neliniștite și goale de
Dumnezeu. Ea este o oglindă în plină noapte, aruncând
raze care pot arăta drumul drept spre luminișul existen-
țial, spre da-sein-ul fiecăruia de unde survine ființa.
Interesantă modalitate de a aduce copilăria îna-
poi, prin conjugarea verbului „a fi”, cu loc determinant
în poveste: „Noi suntem, voi sunteți, ei sunt / Eu sunt,
tu ești, el este / Ne-nvârtim într-un cerc / de poveste. //
Ne tacem tăcerile / cuvânt cu cuvânt. // Eu sunt o frunză
/ tu ești un copac, / El vântul desprinzându-mă / din
tine, să tac. // Noi suntem miresme, / Voi mirabile flori,
/ Ei îngerii noștri păzitori. // De final, a mirare, / vă-
ntreb eu, oare, / am putea să fim din nou copii / conju-
gând verbul „a fi”?” (Conjugare ori ”a fi sau a nu fi”).
Și o rugăciune cu motive folclorice: „Cântă-mi tu, ste-
jar bătrân, / Foșnetul să ți-l îngân. / Dă-mi să beau o
apă vie, / De alean și dor să-mi fie. // Bate clopotul în
dungă / Înspre lacrima-mi nătângă. / Dinspre soarele
răsare / Zborul mierlei în cântare. // Să-mi dai,
Doamne, o chilie / De rugat în veșnicie!” (De alean și
rugăciune).
Poezia Emiliei Dănescu este o veritabilă măr-
turie despre viață, despre dragoste, despre tristețe și
nostalgie, o probă incontestabilă că a existat și a iubit în
segmentul de timp și în limita de spațiu care i s-a dat:
„Eram năluca gândului tău, / plătind tribut zilelor ră-
mase / și nopților târzii. // Depărtarea creștea / cu fie-
care zi, / cu fiecare oră. // Îți șopteam la ureche / poe-
mul ăsta despre noi, / cu tăceri amânate, / cu singură-
tăți în doi. // Eram o poveste fără cuvinte, / atât de târ-
zie încât / timpul uitase de mine, / de tine. // Poate ni-
meni / nu va ști / despre noi niciodată.” (Despre noi
niciodată). Autoarea ne atrage atenția despre graiurile
naturii: copacii vorbesc, iarba vorbește, frunzele glăsu-
iesc, întreaga natură cheamă, strigă, imploră, pre limba
ei, în diverse feluri. Important este să știm să le desci-
frăm: „Copacii au ochi, / copacii au suflet, / copacii
vorbesc între ei. / Știați? // Ah! / Dacă i-am putea auzi,
/ câte povești ne-ar spune / pre limba lor / copăcească.
// Hei, / Înțeleptule cu trei brațe, / apleacă-ți crengile, /
rogu-te! / Șoptește-mi la ureche / povestea ta, povestea
270
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
mea, / povestea noastră. // Învață-mă / graiul frunze-
lor!” (Graiul frunzelor).
Se reiterează faptul că, urcușul spre Dumnezeu
trebuie străbătut în tăcere deplină, pietate și rugă, până
spre „înaltul devenit / un munte, în vârful căruia / pri-
vește / cu îngăduință / îngerul întinerit. // (...) // Dacă
n-ar fi îngerul, / nimic n-ar fi real”. (Îngerul întinerit).
Tema plecării și a drumului în sine este frecventă. Im-
portant e să nu uiți drumul întoarcerii: „Oriunde ai
pleca, / ia cu tine pumnul ăsta / de cenușă / s-o presari
/ în urma pașilor, / să poți găsi drumul / înapoi. // Aici,
acum, / ușa rămâne / deschisă / pentru tine. // De ori-
unde ai fi, / întoarce-te!” (Întoarce-te).
Despre căutări și neajungeri la țintă este vorba
în poezia „La nesfârșit, strigătul tău”: „Alergam prin
ploaie. / În urma mea, / strigătul tău / alerga și el / prin
ploaia șiroind. // Ploua mărunt, apăsat, / ca-ntr-un ta-
blou / bacovian. / Te auzeam ori nu te auzeam...// Vroiai
să mă opresc, / să mă poți ajunge. / Mă ajungeai ori nu
mă ajungeai...// Strigătul tău / trecea mai departe, / că-
utându-mă la nesfârșit.”
Poeta a aflat „limbajul tăcerii”; „lacrimele vi-
sului”; „tăcerea în doi”; și alte taine pe care le-a des-
lușit și le-a interpretat în felul său. Ea ne învață cum să
aflăm „Măreția umbrei Lui”: „O zi însorită de vară /
rătăcindă pe aleile desculțe / ale parcului deodată pus-
tiu. // Lângă falnicii stejari înfrățiți / umbra Lui, / doar
umbra, / pe El nu-l vedeam. // Se desprinse lunecând
încolo, / fără o țintă anume. / Mergeam și eu în urma /
pașilor Lui, / dar, ce zic?, a umbrei.../ Dintr-o dată se
opri, / umbra mea / contopindu-se cu / umbra Lui. // Din
acea clipă măreață / n-am mai fost singură / nicio-
dată”. O undă de mister și viziuni suprarealiste, care
iau forma unui miracol se desprind din poezia intitulată
chiar: „Miracol”: „Încercam să dărâm / zidul. / El ve-
nea pe nisip rostogolind / sisific / cubul somnului im-
perfect. // Așteptam să se întâmple / un miracol...//
Dacă eu nu mai sunt / ce eram, / Dacă el nu mai este /
cel ce este, / Ce a mai rămas din noi / pe când eram
doi? // Zidul tocmai se surpase / desfăcând visele de pe
oase.”
În același ton suprarealist este și poezia: „Ne-
dumerire”: „Mă mințeai ori mi s-a părut / că marea nu
mai e Mare, / că dorul nu mai e Dor, / că zarea nu mai
e-n Zare? // Însera și deodată cerul / se rupsese în două
/ cu stelele lui cu tot, / păienjenindu-mi privirile. // Șchi-
opătam puțin, / în timp ce îmi spuneai / că sfârșitul nu-
i acum. // Mă mințeai / ori mi s-a părut?” Și cel mai
simplu și mai frumos Crez artistic: „În umbra gânduri-
lor / ce mă locuiesc / Ridic altar trăirilor / tăcute. // Și
cu iubire / mă-ndumnezeiesc / Din neodihna orelor /
durute.” (Neodihna orelor).
Definiții surprinzătoare: „Marea pare a a fi / un
rechin uriaș / cu dinții de fildeș” (Neptun). Marea pare
să fie domeniul predilect al poetei. Și de aici, bucuriile
mării: nimfe, Zeul Mării-Neptun, cu tridentul lui, țăr-
mul însângerat, un pescăruș cu aripile frânte, pescăruși
„trezindu-se / în strigăt”, corbi de mare, plaja pustie,

valuri tălăzuind, scoici. Marea este principala sursă de
inspirație a poetei: „Nu-mi lua Neptunul cu vedenii! /
Mai dă-mi o dată voie să visez, / În ciuda văluririi și a
vremii, / La un tablou cu tușe ecosez. // Amirosind sărat
subrațul mării, / Să-ți dărui buzele cu-o sărutare, / La
ceas târziu, în pragul înserării, / Să te adun din păsări
călătoare. // Și doi să fim, doar cu iubirea noastră, / În
răsărit și-n asfințit de soare.” (Să fim doi). Și un peisaj
marin de actualitate: „M-a trădat / bucata mea de mare!
// Alt loc, parcă alte valuri, / un pin mai puțin, / un re-
flector obosindu-mi / privirea, / pe plajă betoane / ivite
de niciunde. // Nimic nu mai e la fel, ăst an! // Doar
Corbul Gică, / același dintotdeauna, croncănind incon-
fundabil / în nucul grădinii de la / Vila Scriitorilor. //
Parcă ar fi vrut / să-mi spună: / Nu te îngrijora! / Totul
curge neîncetat.” (Nu te îngrijora!). Și o schiță de au-
toportret: „Locuiesc într-o / poveste, / mă hrănesc cu
vise, / mirabile uneori, / stranii alteori / adeseori. // Ci-
neva, / Oarecine? / mă ține de mână / să nu rătăcesc /
drumul. // Inima lui / e clipa mea / veșnică. // Vai, / Oa-
recinelui” (Oarecinele). Adevărate lecții de viață sunt
cuprinse în poezia: „Omul de lângă tine”: „Omul de
lângă tine / contează. // Când împietrit / privești în gol,
// Când copacul din tine / nu mai înmugurește, // Când
frigul din oase / nu-ți dă pace, // Când nu mai poți să
zbori / ca altădată. // În fiece clipă a singurătății / omul
de lângă tine / contează...”
Cu toată scurtimea poeziilor, cartea este foarte
densă, esențializată, bogată în înțelesuri subtile: „Mi-ai
dăruit o scoică / și o piatră / cât palma ta, / o piatră cu
un singur / ochi deschis, / ochiul timpului. // Și mi-ai
spus: / Ai grijă de piatra asta! // Când cealaltă pleoapă
/ se va ridica, / vei fi mai înțeleaptă. // Atunci îți voi
povesti / despre viață și moarte”. (Piatra înțelepciunii).
O foarte frumoasă poezie de dragoste se numește „Re-
gina nopții”: „Te-am așteptat până-nspre dimineață /
Cu ochii-nlăcrimând ace de gheață, / Regina nopții te-
a chemat zadarnic, / Și-a fluturat petalele amarnic. //
Ți-aș spune-adio, visul meu de-o vară, / Dar amintirea
încă mă-nfioară. / Nu pot uita Neptunul cu vedenii, /
Cum însera pe umărul Selenii. // Nu știm ce-a fost sau
ce am vrut să fie, / Iubire sau o simplă nebunie. / Ne-
om întomna pe lacrime prelinse / Și ne-om ierni de tot
pe tâmple ninse. // Iar primăvara, când va fi să vină, /
O vom primi cu dragoste senină, / Ne-om aminti de zi-
lele-nsorite / Și de albastrul nopților, iubite!” Și alta, la
fel de sintetică, dar care spune mult: „Locuiam într-un /
cuvânt. / Înserarea îmi părea / o pasăre. // Rătăceam
printre / amintiri, / linii întrerupte, / năluciri...// O can-
delă în noapte, / un pumn de cenușă, / o icoană în la-
crimi...// Semne, / simple sene!” (Semne). Aceste poezii
sunt foarte muzicale, eufonia fiind una din calitățile
esențiale ale poeziei Emiliei Dănescu. A se observa for-
mele rare ale verbelor: ne-om întomna, ne-om ierni, voi
drumeți, dar și formele vechi ale substantivelor: Sep-
tembre.
Privitor la cartea anterioară, intitulată „Odihna
pietrei”, autoarea are amintiri de neuitat, închinând
271
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
chiar o poezie acestui eveniment cultural: „Și a fost un
an / binecuvântat / și a fost o toamnă / târzie, / într-un
octombrie, / într-un noiembrie. // „Cartea mea” / o ru-
găciune / pe limba pietrei scrisă, / pe foșnetul trestiei, /
pe aripi de păsări în zbor. // Și au fost oameni, / mulți
oameni / și actori pe scenă. // Apoi luminile s-au stins /
și s-a lăsat tăcerea, / doar tăcere / întru „odihna pie-
trei”...” (Tăcerea pietrei).
Scriitoarea acordă importanță maximă cuvinte-
lor însușindu-și sensul acestora, până la identificare:
„Voi scrie despre tăcere / până voi învăța / să tac! // Și
despre timp voi scrie, / până ce amintirea / își va pierde
/ strălucirea. // Apoi voi tăcea / din toate poemele mele.
// Și voi pleca / să mor puțin / în tăcerea timpului.” (Tă-
cerea timpului). Umbra, cum altfel?, e omniprezentă și
ia chipurile obiectelor, caselor și persoanelor. Există:
umbra casei, umbra chipului meu, umbra lacrimii, um-
bra unui asfințit, umbre pereche, și evident, există și vo-
cile umbrei. Iată cum se proiectează „Umbra chipului
meu”: „Tăcere adâncă și neagră.../ Mi-e dor de / um-
bra chipului meu. // Sângele curge / pic-pic, pic-pic, /
în clepsidra inimii. // Un ceas măsoară orele / tic-tac,
tic-tac, / undeva nedefinit. // Stăm cu ochii la pândă / și
ne mințim firesc. // Pe el nu-l doare / niciun pic, / eu îl
cred și m-adun / din nimic.”
Întrebare: poate umbra să mintă? Nu este ea
oare fidelă imaginii adevărate? Și dacă lumina te poate
orbi cu strălucirea ei, umbra te adăpostește, îți conferă
protecție, apărare. Jocul de lumini și umbre, poate crea
capodopere. Dar în același timp, umbra poate deveni lu-
mină: „Mai bine „azi”-ul „mâine” să devină, / Iar la-
crima-mi în cumpănă să stea, / Până s-o face umbra ei
lumină, / Să-mi limpezesc tristețile cu ea.” (Umbra la-
crimii). În final, poeta scrie șapte poeme după zilele
săptămânii, mici povești de viață, fiecare cu tâlcul ei.
Volumul este completat în chip admirabil și in-
spirat, de o grafică de excepție, realizată de Tudor Me-
iloiu. Cartea este o reușită din toate punctele de vedere.
Cezarina ADAMESCU
_____________________________
* Emilia Dănescu, Vocile umbrei, Editura Antim Ivireanul,
Râmnicu Vâlcea, 2017

Discreția ca valoare și distincție morală
Alexandru Ciocioi este un poet atipic, chiar și
pentru „generația intermediară” (generația 70) care,
într-un fel, marchează și diferența specifică între două
momente de referință ale poeziei românești în secolul
XX : generația 60, care a readus creația lirică la rădăci-
nile moderne din perioada interbelică (Nichita Stă-
nescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Gheorghe Tomo-
zei ș.a.) și generația postmodernistă a optzecismului.
Această deschidere bivalentă, atât spre trecutul apropiat
cât și ca presimțire a unei posibile deveniri a modelului
poetic marchează întreaga creație a autorului.
Debutant întârziat în volum, poetul era deja o
prezență în viața literară, colaborator la principalele re-
viste ale epocii, când și-a tipărit prima carte la … 53 de
ani. Ulterior, ritmul aparițiilor s-a accelerat și după
1996, într-un deceniu și puțin mai mult de jumătate și-
a constituit o operă prin 11 volume originale. În fond,
poetul nu avea nimic de recuperat, ci trebuia doar să
consolideze și să nuanțeze o „voce” poetică perfect in-
dividualizată. În general, după cum se poate sesiza în
versurile sale, există o incantație supra-textuală, care
impune și un fel de refren sau o subliniere a temei prin-
cipale pentru rotunjirea semnificației și, în același sens,
consecutiv, se cristalizează și un fel de morală sau de
sentință concluzivă a textului.
S-ar mai putea detecta că, după debutul plin de
pregnanță și recunoaștere unanimă, din 1996, autorul a
avut iarăși o perioadă de tăcere, de aproape un deceniu,
dar, ulterior, ritmul aparițiilor editoriale s-a accelerat în-
cât astăzi, bibliografia sa rămâne impresionantă : Anti-
carul de gesturi, Ed. V. Cîrlova, București, 1996; Arbo-
rele de viu, Ed. Semne, București, 2004; Ulciorul de cu-
vinte, Ed. Semne, București, 2006; Pasărea din se-
cundă, Ed. Semne, București, 2009; Fântânarul de
vorbe, Ed. Semne, București, 2009; Drumul ochiului,
Ed. Albanezul, București, 2010; Zborul din clepsidră,
Ed. Universalis, București, 2011; Am uitat să vă spun,
Ed. Amanda Edit, Sinaia, 2011; Am uitat să vă spun,
ediția a II-a, Ed. Granada, București, 2013.
Dacă urmărim atent titlurile, observăm că auto-
rul își polarizează discursul poetic pe două mari teme
de largă reverberație umană: Timpul și Cuvintele, aces-
tea fiind și temele major- semnificante ale generației 60
și, respectiv, generației 80, pe care autorul o premerge
și o anticipează. Poetul și-a cristalizat discursul, care a
devenit limpede și semnificativ, de consistență metafo-
rică și o remarcabilă cursivitate. Așa se face că, deși în
versuri albe, discursul se potențează printr-o discrete,
dar relevantă incantație interioară, că, pornind chiar de
la titlurile cărților, eflorescența metaforică amplă con-
ține și conservă și universal semnificațiilor.
Întgr-un alt volum – Petale de zăpadă, Ed.
Betta – întâlnim o poezie a prezenței în lume a Bărba-
tului (cu majuscule), dominant fiind erotica, dar și me-
ditația filozofică și melancholia trecerii ireparabile a
272
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
timpului: „Există un hotar/ la marginea pleoapei/unde
se termină omul!/Acolo e bine să ne facem/ câte un pat
de zboruri/ și între cearceafuri de crini/ să ne așternem
cuminți/ așteptându-ne unul pe altul.//Există un hotar/
la marginea pleoapei/ unde se termină omul!// Numai
mâinile lui/ cu un neastâmpăr/ al firii/ trece într-un din-
colo/ cioplindu-ne chipul/ în treaptă de zare/ pentru ca
pruncii/ să meargă/ o lumină mai sus! (Hotar) După
cum se poate sesiza în poemul citat, există o incantație,
supra-textuală, care impune și un fel de refren sau o su-
bliniere a temei principale pentru rotunjirea semnifica-
ției și, în același sens, consecutive, se cristalizează și un
fel de morală sau de sentință concluzivă a textului. Mo-
rala poate să apară chiar și în centrul textului – „iubirea/
respiră albastru” – sau înzona „necuvântului”, preluat
de la Nichita Stănescu.
Autorul nu ajunge la formule reflexive sau la
autoexprimarea exprimării ca la postmoderniști, ci con-
tinuă să mediteze, în sensul clasic, la condiția poetului.
Câteodată, în curgerera poemului, se simte câte o infle-
xiune verbal argheziană sau o răsturnare sintactiă spe-
cifică Maestrului Cuvintelor potrivite, ca în acest extra-
ordinary poem de dragoste: „Întotdeauna/ mai avem o
vorbă albastră/ - nechemată și castă - / o privire ascunsă
în sânge/ unde vântul nu ajunge …// mai avem o lumină
străină/ - neinvitată la cină - / un somn cuminte de
floare/ uitând să mai zboare …// Întotdeauna/ mai avem
un zâmbet de stâncă/ și-un vis cu putere de încă …” (În-
totddeauna). Universul său poetic, de factură confesivă
și intimistă, ne prezintă o lume a problemelor grave, dar
conturată delicat cu precizie de bijutier. Chiar prin titlul
volumului, trăsăturile distinctive ale omului și operei
ies în evidență prin asocierea a două elemente emble-
matice ale purității: petale și zăpadă, într-o conexiune
expresivă, plină de semnificații.
Deși cariera sa a început târziu și a lăsat deja în
urmă o îndelungată activitate literară, poetul nu este cu-
noscut și apreciat, așa cum ar merita și îl recomandă
cele 12 volume publicate. Nici critica literară nu s-a
grăbit să salute și să comenteze acțiunea poeziei în Ce-
tate personalizată sub chipul bland și înțelept al lui Ale-
xandru Ciocioi. Cu modestie și multă discreție, active
în publicații și în mijlocul confraților, poetul este o pre-
zență stenică, optimist, de un binefăcător echilibru în
turbulenta noastră viață literară.
Și opera și personalitatea sa identifică și perfor-
mează un poet de drum lung, care, oricând, poate să ne
surprindă cu noi creații de rezistență și înalt nivel valo-
ric. Poarta operei sale rămâne tot timpul deschisă.
Aureliu GOCI

Geni Duță – „ Rătăcitoarele drumuri”,
roman al începuturilor promițătoare
Este o adevărată fe-
ricire să-ți începi cariera de
prozator la o vârstă ideală –
sub treizeci de ani – cu un
roman al cărui subiect este
contemporan acelei etape a
vieții, cu personaje tinere,
implicate în cotidian și cu o
participare a autoarei la un
concurs al debutanților Edi-
turii Albatros. Era în 1981.
Romanul nu a primit pre-
miu atunci, deși a fost apre-
ciat. Eșecul poate fi pus pe
seama drumului anevoios parcurs de scriitori într-o
vreme când ei, ca, de altfel, și recenzenții pășeau pe mu-
chie de cuțit. Deși scriitoarea se strecoară printre
„stânci”, romanul îi rămâne în sertar până în 2012, când
va fi publicat la Editura Fast Editing, după o netezire a
presupuselor asperități ale textului.
Ideea este că doamna Eugenia (Geni) Duță are
un condei de aur. Își farmecă și computerul, nu doar
coala de scris. A fost urmărită de întâmplări mai puțin
favorabile, dar, dacă citiți recentele romane („Destin”-
2016, „Iubire interzisă”- 2016, și „Căprioara”- 2018)
apărute la aceeași editură, „Fast Editing”, care îi apar-
ține prozatoarei, aveți un tablou al unei literaturi foarte
bune a perioadei pe care o traversăm. Sunt puse în va-
loare teme diferite, personaje inedite și închegări stilis-
tice lejere (nu chinuite, pe care le întâlnim a fi plantate
exact unde n-ar trebui, ba chiar cu clopoței).
Romanul „Rătăcitoarele drumuri” debutează cu
marea și cu minunata noastră plajă la Costinești. Cine
nu iubește acest fenomen care l-a fascinat dintotdeauna
pe om dându-i perspectiva distanțelor, nemărginirea?
Protagoniștii sunt doi frumoși studenți: Eva și Mihai.
Deși prezența tânărului bărbat marchează doar începu-
tul acțiunii romanului și sfârșitul ei, aceasta n-ar fi avut
loc fără contribuția lui. Tot greul, însă, l-a dus Eva, sim-
bol al feminității, statornică în fapte, inteligentă, înțele-
gătoare, muncitoare, adeptă a finalizării problemelor în-
cepute, dar victimă a hazardului.
Discuțiile despre Dumnezeu, despre Mama Na-
tură, despre idealism și materialism, despre neclintirea
uscatului, purtător al fertilității, și mișcarea perpetuă a
mării, simbolizând și reprezentând viața nu dau doar
valoare prozei Eugeniei Duță, ci o țin pe loc zeci de ani
într-o perioadă când primează materialismul, munca
brută, simplitatea.
Mihai nu este un impostor, un profitor, dar cade
victimă hazardului, ca și Eva. El, blocat „în afară”, ea,
fixată în sărăcia materială de la noi, în general, și cea
spirituală a unei mătuși obtuze. Între iubiți se interpune
necomunicarea, fără voia lor. În toată perioada
273
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
neînțelegerii dictate de destin, o nouă ființă crește în
corpul și din sufletul Evei. Se grăbește să apară în lumea
asta neînțeleasă și care nu ne înțelege. Eva își pregătește
lucrarea de diplomă în electronică, este ajutată, ome-
nește vorbind, de Lucian (Luky), un coleg îndrăgostit
de tânăra mamă, dar mai sunt și diverse alte persoane
înțelegătoare, precum secretarul de partid al fabricii
unde Eva și Luky și-au făcut practica de specialitate,
mama ei, ba chiar și mama lui, și, în cele din urmă,
Bety, mătușa încorsetată într-o înțelegere primitivă a vi-
eții.
Romanul ar fi linear, dacă n-ar apărea prietena
Evei, Andreea, studentă la arhitectură, o zvăpăiată fru-
moasă care-și trăiește această perioadă la cote impuse
de tinerețe, de societate și de destin.
„Rătăcitoarele drumuri” este cartea inimilor
frânte, nu neapărat din dragoste neînțeleasă, ci din mai
multe pricini. Mai poate fi numit romanul destinelor po-
trivnice. Protagoniștii sunt tineri, frumoși, inteligenți,
apți de muncă intelectuală dar care se izbesc de legi
inexplicabile, de neajunsuri materiale, de granițe inter-
zise.
Eva, pe lângă toate calitățile ei moderne sau
dintotdeauna, va fi elementul fără de care nu s-ar per-
petua specia, situație neîntâmplătoare, ci dată de Dum-
nezeu. Până și numele îi este ales semnificativ. Mihai,
adică Adam, își are meritul lui de bărbat, dar noi o ve-
dem pe Eva dornică de a face acest pas, iubind și con-
știent procreând, pentru că, la un moment dat, a gândit
că vrea să aibă un copil cu acest tânăr, în orice condiții,
asumându-și responsabilități, respectând atitudinile ce-
lor vârstnici și arătându-se capabilă de prietenii adevă-
rate. Ea are o frumusețe potolită, nefrapantă, dar atrac-
tivă, inteligentă, dornică de cunoaștere, statornică, per-
sistentă în ceea ce face, capabilă de prietenii profunde
(cu Andreea, cu Luky, cu Mihai), înțelegătoare, încre-
zătoare în sentimentele acestora. Duce după sine, ca și
în „Destin” o prietenă frumoasă, inteligentă, nestăvilită
în hotărâri, rebelă, capabilă de disimulări. Eva este în
stare să-i transfere Andreei energie, deposedându-se pe
sine. În finalul vieții ei, se sacrifică redându-i viață pri-
etenei, chiar dacă salvarea Andreei, pe mai departe,
este alambicată. Luky, cel care o iubea necondiționat pe
Eva, a salvat-o din nou pe prietena acesteia. A găsit so-
luția ieșirii Andreei din nebunia ei.
Tudor Ștefan este un bărbat care pare puternic,
dar are o mare doză de sensibilitate, vezi atitudinea lui
în notele din caietul acela în care vorbea cu sine. Își
îneacă frustrările în băuturi tari, ce-l pot doborî. O iu-
bește pe Andreea, dar o respinge și, invers, atunci când
este respins, tânjește după o acceptare a femeii. Preapli-
nul ființei lor dă peste bord cel mai adesea. Frământările
oamenilor sunt în consens cu contorsiunile pământului
până în momentul în care acesta se răscolește, scrâș-
nește și se zguduie luând cu sine o parte dintre cei ne-
mulțumiți și determină altora o serie de consecințe. An-
dreea n-a suportat s-o vadă pe Eva moartă în rochia ei
albă, victimă a unui accident stradal, n-a suportat să-l

știe pe Ștefan drept victimă a răzvrătirii pământului și
înnebunește. Menținută sub aparenta ei inconstanță
comportamentală este un personaj greu de construit, dar
lui Geni Duță îi reușește. Prietena Evei se arată ca un
foc mereu aprins, manifestându-se aparent necontrolat,
dar nestăvilirea ei este aceea a torentului căruia i se în-
cearcă o inutilă captare. Nici nebunia, ieșirea din nor-
malitate, n-o doboară. Luky este statornicia întruchipată
în iubire față de Eva și a memoriei ei, iar, mai târziu,
față de Andreea. El n-a obținut decât prietenia Evei și
încrederea acesteia de a i-l încredința pe Marc, acel co-
pil fruct al iubirii totale.
Eva și Mihai își au luna lor „de miere” atunci,
la începuturi, când și unde nimeni nu era în jurul lor.
Nemărginirea mării simbolizează tot începuturile și
drept mediu propice iubirii fără a fi supusă intrigilor,
intervențiilor, stavilelor. Discuțiile lor inteligente duc la
depășirea conveniențelor și la apropierea totală, singura
zămislitoare a continuității. Fructul dragostei lor va dă-
inui atât cât îi este îngăduit unui om. Mihai se va în-
toarce și, în sfârșit, va fi alături de copilul născut de Eva.
Prieteniile sunt durabile, dar niciunul dintre protago-
niști nu va fi mulțumit în întrgime. Sunt prea cuprinză-
tori în sentimente, în capacitatea de cunoaștere pentru a
accepta mărunțișuri, de aici, suferița. Autoarea găsește
subterfugii: intrigile, cutremurul, moartea, nebunia... ,
dar cine poate citi printre rânduri își dă seama că alte
cauze au dus la hiatusul de mulți ani dintre cei doi iubiți,
situație prelungită prin moartea Evei Ioan.
„Rătăcitoarele drumuri” este un roman bine
gândit, care n-a fost construit pe sentimente și atitudini
siropoase. Este stufos și ineligent închegat prin mișca-
rea personajelor care mereu își doresc altceva și, dacă
se poate, acel altceva să fie produsul gândirii lor. Se
ajunsese într-un timp când tinerii cugetau profund, dar
erau împiedicați la orice pas. Printre obstacolele întâm-
pinate de ei se numără repartițiile haotice făcute în așa
fel încât rupturile dintre soți deveneau inevitabile sau
introducerea acelui „baraj” după trei ani de studiu la ar-
hitectură, când mulți dintre absolvenți rămâneau con-
ductori-arhitecți...
Cum putea fi premiat romanul Eugeniei (Geni)
Duță într-o perioadă când fiecare cuvânt rostit de ori-
cine, cu atât mai mult de către scriitori, era admis ori
nu, era pedepsit ori lăsat să treacă?! Într-o audiență la
Rectorat, unul dintre delegații aleși să susțină interesele
studenților de la Arhitectură i se adresează prorectoru-
lui: „Nu vă dați seama că modificați (prin acel decret al
trunchierii perioadei de studii) niște destine și ne cereți
să acceptăm acest lucru cu seninătate și docilitate, deși
ni se schimbă sau (...) ni se distruge viața? Jumătate din-
tre noi vor rămâne arhitecți conductori, deși sunt niște
proiectanți excelenți!”(p.157) Tot în aceeași întreve-
dere, Andreea, în cuvântul ei, aduce completări, încer-
când să-l determine pe oficialul Institutului de Arhitec-
tură să ia o hotărâre favorabilă tinerilor: „...nu ne-ați
apărat, pentru că atunci când s-a hotărât porcăria asta
nu v-ați gândit la destinele celor pe care-i reprezentați,
274
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ci numai la scaunul ăla pe care stați comod și ne țineți
nouă teorii, celor care pierdem prin abandon impus, nu
prin luptă. Poate credeți că ne intimidați, că o să ne to-
pim de frică? (...) Vom face atâta scandal încât o să vi
se clatine scaunul. Atunci o să ne ascultați și o să regre-
tați că nu ați făcut-o mai devreme.”(p. 159)
Andreea este un personaj complex. Se înțelege
pe sine și iată cum se autocaracterizează în fața Evei,
scoțându-i și acesteia în evidență câteva trăsături: „ –
Da, ți-am zis că m-am blocat. Eu nu am puterea ta și
voința ta, și răbdarea ta, și simțul tău analitic, eu nu sunt
tu. Sunt eu, Andreea Dumitrescu, grăbită, superficială,
agitată, găfoasă. Mie trebuie să-mi dai alături un om de-
osebit care să scoată el din mine ce e bun, nu invers.
Ăsta e talentul tău. Eu nu îl am. Cercul meu se poate
închide numai cu ceva bun care să contracareze defec-
tele mele. Dacă mă pui lângă Ștefan nu vom face decât
să ne accentuăm părțile rele. / – Am citit că la indieni...
/ – Eva, știu că filosofii ăia pe care îi citești tu au tot
felul de teorii, dar eu sunt un tip de om practic, brutal,
carnal. Pe mine nu mă incită ideea continuării unor te-
orii vechi de nu știu câte sute sau mii de ani. Eu vreau
să trăiesc realitatea mea acum. Iar Ștefan nu-mi închide
cercul . Punct.” (pp.218-219)
Romanul acesta trebuie citit și recitit. Comen-
tariul succint se vrea un punct de plecare pentru demer-
sul indicat. Găsim în carte frumoase pagini de dragoste,
interesante pagini de filosofie, de viață curentă, de per-
spective, de hotărâri înțelepte sau nu.
„Rătăcitoarele drumuri” este un roman amplu
de dragoste, de viață studențească și de familie, un ro-
man social inteligent, îndrăzneț care pierde la începu-
turi tocmai pentru calitățile lui. Într-o nouă ediție are
șanse, dar părerea mea este că lucrările bune și foarte
bune abia se strecoară printre cele ce formează macula-
tura pentru care se cheltuiește mult tuș să fie lăudată.
Întâlnim în literatura doamnei Eugenia (Geni)
Duță unele idei și personaje ce se regăsesc într-un ro-
man și în altul, deoarece aceia care au trăit în anumite
perioade nu uită unele aspecte, precum barajul impus
studenților și absolvenților de la Arhitectură de către
Ministerul Învățământului. Surprindem, de asemenea,
un anumit tip de bărbat sau de femeie. Autoarea a impus
acea statornică prietenie dintre două tinere cu tempera-
mente diferite, așa cum se observă în cazul Evei și al
Andreei în „Rătăcitoarele drumuri” și cel al Ioanei și
Adinei în „Destin”ori folosirea aceluiași model de băr-
bat, dar conferindu-i trăsături fizice și morale adecvate
subiectului, mai este și influența cutremurului asupra
celor care l-au trăit (și în „Iubire interzisă”)...
Nu pot să închei fără să amintesc de ușurința cu
care construiește autoarea o conversație a studenților ce
pregătesc o audiență prin care încearcă să-și redobân-
dească niște drepturi; pe alt plan, am urmărit frumoasele
scene de iubire, tandre și firești, care dau farmec rela-
țiilor dintre un bărbat și o femeie și conferă atractivitate
romanului. Scena urcării Evei în tren este lucrată cu mă-
iestrie de observator al realității. Doamna Geni Duță

sesizează cu acuitatea matematicianului înzestrat cu ta-
lent literar orice inadvertență socială și o dezvăluie așa
cum procedează în cazul greutăților studenților care
bravează, dar împușcă țigara ori o cafea mai bună și tră-
iesc în câte o cameră echivalentă cu chiliile mănăsti-
rești. Am admirat înțelegerea Evei față de relațiile pă-
rinților ei, față de atitudinea mătușii Bety. Autoarea se
apleacă minuțios asupra oricărei scene, faze, personaj
ori relație umană.
Este o adevărată plăcere să citești ceva semnat
de doamna Eugenia (Geni) Duță. M-aș bucura să ascul-
tați ce vă rog: citiți și „Rătăcitoarele drumuri”! Veți
avea de câștigat...
Cleopatra LUCA
Ana DOBRE – comentează două romane ale
prozatoarei Geni Duță
Rătăcind pe cărările destinului
Geni Duță reia într-o altă ediție romanul din
2012, Rătăcitoarele drumuri, care are el însuși o
poveste interesantă, având rătăcitoarele lui dru-
muri. Scris în 1981, pentru a intra în competiția
pentru romanul de debut al Editurii Albatros, au-
toarea a trăit amărăciunea unui eșec, deși a avut în
Hertha Spuhn un lector atent, obiectiv și aplicat.
Încadrat în „literatura de consum”, romanul nu a
trecut linia de strat, iar condițiile social-politice de
atunci nu i-au mai permis autoarei participarea la
un alt concurs. După 1990, Geni Duță l-a reluat și,
putem presupune, l-a supus unor serii de alte revi-
zuiri, hotărându-se la o primă publicare abia în
2012. Este, probabil, ca un copil iubit a cărui soartă
a înduioșat-o mereu pe autoare. Reluând acum edi-
ția din 2012, Geni Duță o face având un scop prag-
matic, acela de a accesibiliza receptarea unui nou
roman Matkub (în limba arabă – „așa a fost scris”),
în care reia și completează povestea cu flash-uri
noi asupra destinului personajelor.
Titlul Rătăcitoarele drumuri, cu epitetul
antepus, ar putea da o idee despre conținutul roma-
nului care aduce în prim-plan, pe fundalul anilor
'70, interval ce coincide cu anii de studenție ai au-
toarei, destinul a două tinere, Eva și Andreea, aflate
în perioada crizei așezării în viață, perioadă în care
aspirația spre un ideal de perfecțiune și puritate se
confruntă cu pragmatismul, uneori cinic, al oame-
nilor care construiau comunismul...
Rătăcitoarele drumuri poate fi considerat
și un roman-experiment. Deși plasat în etape dife-
rite ale devenirii scriitoarei, modul cum s-a finali-
zat îl aduce în sfera situațiilor epice din romanul
Gabrielei Stanciu Păsărin, Am fost sau nu?, I și II.
275
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Referentul este în mare parte același, multe situații
epice par reflectări într-o altă oglindă, cele două ro-
mane putând fi considerate un diptic, relevând ace-
eași poveste văzută din unghiuri diferite și de per-
sonaje-martor diferite, deși implicate în povestea
pe care o relatează cu plusul de subiectivism afe-
rent. Cuplul Andreea Dumitrescu-Radu Sima este
reflectarea în oglinda Geniei Duță a cuplului Mara-
Tudor din romanul Gabrielei Stanciu Păsărin. În-
ceputul însuși, cu vacanța la Costinești, e un tablou
pictat la două mâini. Gabriela Stanciu Păsărin se
concentra pe vacanța Marei, Geni Duță e cea a
Evei, perioada fiind un fel de uvertură pentru o
nouă experiență pentru amândouă.
Referindu-se la avatarurile romanului,
Geni Duță contextualiza povestea, situând-o în at-
mosfera anilor '80 și oferea un indiciu asupra posi-
bilității de interpretare a celor două eroine: Eva
este „simbolul unei femei ideale și ireale”, An-
dreea, „semnul de foc al femeii ancorate în real”.
Relația de profunzime dintre cele două este clarifi-
cată în și prin acest sistem al influențelor catalitice
și anabazice. Izbânda Andreei asupra ei înseși îi
apare ca un efect al influenței Evei, mod de a su-
gera că realul este „controlat”, orientat de ideal:
dacă Andreea izbândește în cele din urmă asupra ei
înseși aceasta este ceea ce Eva, „semn de aer”,
„transferă în ea”, obligând-o să se transceandă, prin
depășirea limitelor interioare.
Cele patru părți ale romanului, inegale ca
dimensiune, urmăresc în paralel uneori, alteori, în
alternanță, „rătăcitoarele drumuri” ale Evei și An-
dreei prin meandrele unei istorii insidioase. Sunt
puține, totuși, detaliile istorice, întrucât nu acesta
este scopul autoarei, ea fiind concentrată pe adevă-
rul subiectiv al personajelor, urmărind să le epui-
zeze conținutul sufletesc. Barajul de la Arhitectură,
resimțit ca abuziv și nedrept, este singurul reper
care conduce într-o istorie cu realitatea ei acapa-
rantă.
Cuplurile Eva-Mihai, Eva-Luki, Andreea-
Radu, Andreea-Ștefan sunt într-un contratimp al
iubirii, contratimp care produce rătăcirea în destin.
Întâmplările sunt acceptate într-o logică metafizică
a unei necesități care se revelează atunci când viața
alunecă în destin. Moartea Evei, de exemplu, într-
un accident de mașină, încheie o viață și revelează
un destin. Trecerea ei prin această Vale a Plângerii
este gândită și integrată într-un imaginar simbolisc.
Eva pleacă pentru a o salva pe Andreea de ceea ce
credea ea a fi un pericol fatal, în noaptea tragică a
cutremurului din 4 martie 1977. Acest cutremur
are implicații simbolice, ceea ce îl plasează într-un

real recognoscibil prin tragediile pe care le-a pro-
dus, dar și în realul sufletesc al personajelor,
schimbându-le pentru totdeauna și viața, și exis-
tența. Acest cutremur sufletesc este resimțit devas-
tator de Andreea care-și pierde prietena, dublul ei
ideal, și pe Ștefan, soțul prins între dărâmăturile
blocului și dărâmăturile vieții sale pline de taine
nedezlegate.
Geni Duță pune romanul Rătăcitoarele
drumuri în slujba ideii de prietenie „adevărată și
profundă”, prietenie care poate trece peste greutăți
și momente neclare și nefericite și care este „mai
presus de vorbe și de conjuncturi”. Accentuând și
ideea relației dintre ficțiune și nonficțiune, ea
punctează și ideea modelului real, personajul An-
dreea intrând în categoria modelelor preexistente.
Relația ideal-fictivă dintre Eva și Andreea se pre-
lungește în realitatea cea aievea, existența reală a
Andreei având ecourile ei în existența autoarei.
Geni Duță are plăcerea de a povesti și de a
se confesa povestind. Narațiunea este pentru ea o
modalitate de a transfera asupra personajelor pro-
priile sale trăiri, aspirații, așteptări, speranțe. Lite-
ratura devine un mod de a trăi o viață la care doar
visezi, spre care aspiri pentru a te împlini în ideali-
tatea unui vis în care totul se nivelează, iar antino-
miile se armonizează.
Fatalitate și determinare în jocul
misterios al destinului
Romanul „Matkub –
Rătăcitoarele drumuri”
al Geniei Duță este un
fel de epilog dezvoltat
al romanului din 2012,
reluat în 2019, Rătăci-
toarele drumuri. Reve-
nirea asupra temei se
explică prin dorința de a
completa și clarifica as-
pectele nebuloase din
precedentul roman, cla-
rificare necesară An-
dreei pentru a se accepta
deplin în precaritatea tu-
turor situațiilor care i-au
marcat existența. Această problematică era deja suge-
rată în mottoul ales din Citadela de Antoine de Saint-
Exupéry: „Există un timp al judecății. Dar și un timp al
devenirii. Căci e bine ca timpul care se scurge să nu ne
macine și să ne piardă asemenea unui pumn de nisip, ci
să ne împlinească”. Andreea a trecut printr-un timp cu
foarte multe lacune care, răsfrânte în conștiință, au fă-
cut-o vulnerabilă în fața ei înseși și în fața celorlalți. De
276
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
aceea, alegerile ei stau sub semnul aleatoriului, de
aceea, deși, aparent, are o viață plină, ea se simte, totuși,
neîmplinită.
În 2001, când începe acțiunea romanului, An-
dreea se află în plină criză a maturității. După o relație
superficială cu Adrian, prosper om de afaceri pe funda-
lul tulbure al anilor de îmbogățire ilicită, relație situată
la nivelul unei sexualități haotice, fără accedere la me-
tafizica existenței, fără perspectiva unei deveniri, An-
dreea se trezește în fața unui zid pe care fără să-și dea
seama îl construise în anii pe care-i credea anii ei glori-
oși. Părăsită de Adrian pentru o „fufă” mai tânără, ea se
confruntă pentru prima dată serios cu ea însăși, cu vâr-
sta ei exterioară. Trăiește intens un rău existențial. În-
cearcă să iasă din acest marasm, refugiindu-se în bău-
tură, adoptând un stil de viață în total dezacord cu posi-
bilitățile sale interioare. Are atitudinea unui sinucigaș
care vrea să înăbușe în sine vocea conștiinței. Această
voce o determină să se întoarcă în trecut, aducându-l în
dimensiunea prezentului, pentru a-l înțelege și pentru a
se înțelege.
Retrospectiva se concentrează pe două peri-
oade de timp: 1982-1986 și 1992-1995, perioade care
corespund unor etape ale propriei deveniri. Situațiile
epice asupra cărora se oprește completează golurile din
Rătăcitoarele drumuri cu o nouă viziune, una nu atât
fatalistă, cât deterministă, așazată sub semnul maktub,
care în arabă înseamnă „așa a fost scris”. În lanțul ca-
uză-efect, întâmplările sunt într-o succesiune a căror lo-
gică ne poate scăpa, fără a exclude, totuși, existența
unui sens. Nimic nu este întâmplător, totul are și reve-
lează, într-un moment de grație, un sens. Acest sens al
destinului este urmărit de Andreea, iar căutarea o aduce
în contact cu metafizica existenței. Vocea pe care o
aude și în care o identifică pe Eva, este, de fapt, vocea
conștiinței sale, voce necesară pentru a o scoate de pe
rătăcitoarele drumuri și a o așeza în destinul pe care l-
a intuit, deși a părut fie să-l ignore, fie să-l nege.
Despărțirea de Adrian nu produce cutremure
sufletești. A fost o despărțire necesară în logica acestui
destin care o orientează spre descoperirea de sine, obli-
gând-o să se descopere pe sine în oglinda conștiinței,
dându-și, astfel, șansa unei accederi, a unei deveniri
anabazice.
Purtând povara vinovăției, ducând povara mor-
ții Evei într-un accident de mașină, pe care ea crede că
l-a provocat, și a lui Ștefan, în timpul cutremurului din
martie 1977, Andreea are, timp de 25 de ani, de luptat
cu fantasmele pe care și le creează, neputând ieși din
cercul autoimpus al unei vinovății care o macină. Alie-
narea ei are sensul unei înstrăinări, dar și al unei neîn-
țelegeri a raportului pe care-l presupune ecuația eu-vi-
ață-destin. Rămânând la suprafața lucrurilor, ea crede
că le-a influențat în rău viețile celor doi, transferând
asupra Evei neliniștile sale. Sub influența lui Luki, a
spiritualizatei Ana-Maria, ea va înțelege sensul deter-
minismului din maktub. Nu ea a influențat viața Evei.
Acel moment, resimțit ca nefast, a fost o intervenție a

destinului, întrucât conținutul întâmplărilor care o an-
trenaseră pe Eva se epuizase.
Cu/prin Matei se clarifică și cealaltă vinovăție
a Andreei, cea legată de Ștefan. Reconstituirea trecutu-
lui lui Ștefan se realizează prin tehnica dialogului reve-
latoriu și a suspansului psihologic. Ștefan fusese un su-
flet chinuit, traversat de mari cutremure sufletești, pe
care doar un alt mare cutremur l-ar fi putut vindeca. În
relația aceasta misterioasă dintre viață și moarte, i se re-
velează destinul. Moartea dă sens zbaterilor lui, revoltei
împotriva lumii și a lui însuși, așezându-l în sensul unei
deveniri ce transcende fizica existenței pentru a se re-
vela în metafizica ei.
În permanenta dispută cu sine, Andreea sfâr-
șește prin a accepta derularea evenimentelor în scena-
riul destinului, înțelegând resortul intim și inefabil al re-
lației dintre necesitate și întâmplare. Ca-ntr-un basm al
ființei, după atâtea probe de inițiere, destinul îi dă drep-
tul la fericire. Matei nu este doar un Făt-Frumos, pre-
miul pe care i-l oferă viața. Matei este jumătatea nece-
sară pentru a reface unitatea pierdută a ființei originare.
În acest fel, se împlinește spusa Ecleziastului: „Cu toa-
tele-și au timpul lor și ceasul cuvenit sub cer”.
Replica finală: „Toate pornesc și se opresc la
Eva” transformă numele eroinei într-un simbol, prin tri-
mitere la arhetip, la acel punctum saliens din care por-
nind toate evoluează în sensul unei determinări ce tran-
scende realul și accede la metafizic. Andreea însăși a
devenit o ipostază a Evei, arhetipul feminității.
Maktub – Rătăcitoarele drumuri poate fi con-
siderat cel mai reușit roman al scriitoarei Geni Duță,
prin coerența viziunii epice, viziune care însoțește me-
reu evoluția personajelor, pe care le clarifică și le legi-
timează epic. În destinul scriitoarei, această carte este
semnul unei deveniri interioare, al unei așezări într-un
timp al împlinirii, ca un ecou al spuselor lui Saint-Exu-
péry, consecință a fuziunii timpului judecății cu timpul
devenirii. Creația poate reține nisipul în clepsidră...
Ana DOBRE
277
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Cartea unui neam
„BRIENII” , de Ion Pavel – Destinul unui Neam – a
apărut la Editura MediaLib.ro, în anul 2018, fiind pri-
mită cu un deosebit entuziasm de către cititorii care au
umplut până la refuz sala în care Cenaclul „Ileana Vul-
pescu” a organizat lansarea.
„Brienii” este o carte
care se parcurge nesimțind
nevoia de a o întrerupe. Este
o poveste care curge lin, o
narațiune care, fără a avea
ceva spectaculos, te atrage și
te face curios să afli ce ur-
mează. Este istoria unui neam
care a pornit de cine știe când,
a traversat vremuri grele de
foamete, sărăcie și războaie,
apoi deruta legionară sau te-
roarea comunistă. Oameni simpli, care au trăit pentru
familiile lor. Iar vârful acestuia este chiar autorul Ion
Pavel, care ne prezintă această „saga”, această poveste
- legendă a unui neam pe care nu avrut să îl lase să-și
piardă chipul printre umbrele istoriei. Personajul central
este Bria, cea care conturează o figură feminină puter-
nică și hotărâtă, un simbol al țărăncii inteligente, fru-
moase, sensibile, harnice și demne.
Cartea este scrisă pe mai multe planuri. Este
vorba de planul istoric, cu aspectele specifice secolului
19 sau 20. Este vorba despre planul social al acelor vre-
muri, cu oamenii săraci „de nu aveau după ce bea apă”,
în contrapunere cu boierii locurilor. Este vorba despre
planul cultural, moral și psihologic al oamenilor acelo-
rași vremuri. Dar firul principal este cel al enunțării,
descrierii și motivări caracterului acestui neam, Brienii.
De aceea mă voi opri în principal asupra acestui aspect
din urmă.
Om de cultură, educat și rafinat, absolvent al
facultății de filozofie, ceea ce crează un anumit tipar in-
telectual, Ion Pavel a presărat în acest roman fraze care
par a fi gata de adunat și așezat într-o culegere de vorbe
înțelepte, acele volume de „maxime și cugetări” pe care
oricine le răsfoiește cu plăcere din când în când, spre
a-și îmbogăți spiritul (lăsăm cititorului plăcerea de a le
descoperi, lecturând romanul). „Când oamenii pier, ră-
mâne doar timpul să lucreze”, spune autorul prin gân-
durile eroinei sale. Astfel s-a întâmplat și cu familia
Briei. Timpul a lucrat, în folosul lor sau pentru risipire,
căci unele dintre personaje dispar nu se știe pe unde, în
lumea largă și nu mai auzim nimic de ele. Străbunicul
Briei, cel care se numise Brian, a lăsat ca acest nume să
fie dus mai departe, așa că și bunica și mama sa purta-
seră același nume, Bria. Femei hotărâte, muncitoare,
demne. Nu posedaseră alte avuții decât sufletul puternic
și neclintit de greutăți. Tatăl eroinei noastre murise în
„războiul sfânt pentru independență” dar îi insuflase
convingerea că omul trebuie să fie om, să nu se vândă
pentru nimic, să nu ierte ce nu e de iertat. Bria se înso-
țește cu Ion și amândoi își clădesc nu numai o casă ci și

o viață plină de iubire. Săraci dar demni, ei au continuat
firul destinului acestor oameni cinstiți, „năbădăioși cu
cei ce le încalcă drepturile” dar respectuoși, mintoși,
uniți.
Sunt multe personaje în această carte care stră-
bate un interval mare de timp. Fiecare dintre ele este
descris cu acuratețe, are anumite trăsături morale care
sunt bine definite, niciunul nu seamănă cu celălalt, ceea
ce demonstrează talentul de fin observator al autorului,
care studiază cu maximă atenție eroii ce intră pe rând
în scenă. Prinsă de curiozitate, am încercat să fac unele
calcule. Am ajuns undeva prin anii 1800, apoi pe la
1860, momentul nașterii Briei. Anii se succed cu speci-
ficul atent studiat al epocii pe care o traversează autorul,
împreună cu eroii săi, înconjurați de oameni care sunt
la rândul lor, caractere negative sau oameni de treabă,
dar adesea „asmuțiți de sărăcie unii împotriva altora”.
Sunt descrieri ample, creionări ale oamenilor, ale obi-
ceiurilor, ale societății rurale. Vremurile erau grele. Ier-
nile cumplite din acele timpuri se petreceau în odăițele
înghețate iar un braț de vreascuri sau un pom sacrificat
mai înmuiau puțin gerul de care se ascundeau sub „stra-
turi de țoluri țesute din cânepă și coade de haine vechi”.
Frumoase, deși triste, aceste pagini în care domnul Pa-
vel Ion descrie acele vremi aspre, cu oamenii ei simpli
dar având o anume înțelepciune a omului de la țară și în
același timp, o fermitate a simțirilor. Ei nu se pierdeau
în filozofii inutile. „Ce era de pedepsit trebuia pedep-
sit”. Dar Bria, prima verigă deosebită din acest lanț ge-
netic, aplică altfel legea Talionului. Ea nu încearcă să
răzbune moartea soțului provocând o nouă moarte, ci
lasă pedeapsa în seama Domnului. „Așa cum floarea își
are vremea ei, tot așa și nelegiuirea își are vremea ei de
plată.” Și pedeapsa nu întârzie să vină, atunci când este
necesară. Bărbatul ei, Ion, „s-a stins ca o lumânare ui-
tată aprinsă”, dar Grigore, ucigașul, este amenințat de
văduvă: „Să știi Grigore că nu eu te voi ucide, ci calul
tău te va ucide”. Dură, hotărâtă, fără milă în supărarea
ei profundă. Neiertătoare dar stăpânită. Fermă. Și ome-
noasă, căci deși omul îi omorâse bărbatul, ea totuși o
moșește pe fiica lui. Cu toate acestea, blestemul ei se
împlinește și ucigașul soțului ei își primește pedeapsa
exact așa cum ea o stabilise, de parcă Dumnezeu a dorit
să se facă dreptatea cuvenită în modul în care ea o ce-
ruse.
Cartea parcurge un secol frământat și autorul ne
poartă prin evenimente care definesc pe cei care rând pe
rând duc neamul mai departe. Onița, fiica Briei dispare
din atenția autorului și a noastră, dar Dumitrache, fiul
poate cam neglijat inițial, se schimbă pe parcurs și de-
vine stâlpul familiei. Împreună cu mama sa părăsește
satul Odăi și traversează munții, așezându-se în Munte-
nia, în Trestioara, unde cu felul lor de a fi și ajutați de
priceperea ei la moșit femeile, își continuă destinul și
își construiesc un renume respectat. În cele din urmă
Dumitrache își găsește o frumusețe de soție, cam alin-
tată și copilăroasă, dar care îi dăruiește mulți copii, însă
cel care va fi port-drapelul Brienilor este Onel, un copil
încăpățânat și stăruitor care, în dorința lui de a învăța
carte muncește din greu încă de mic, pentru a-și putea
plăti cele trebuincioase pentru școală. Vremurile erau
278
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
grele. Sărăcia, seceta, dijmele impuse de boier le face
viața și mai grea decât era oricum. La numai nouă ani,
copilul Onel se vede în fața unei cumpene. Să continue
școala sau să rămână argat, ca tatăl său? „N-am să fiu
slugă. Am să fiu stăpânul meu, orice ar fi.”, hotârâște
acest copil care reprezintă punctul de cotitură în nea-
mul Brienilor. El va fi primul care va termina o școală.
„Brienii” ne prezintă și un un interesant tablou
al războiului, privit prin glasul copilului devenit un tâ-
năr bărbat. Aflăm multe amănunte despre cele ce s-au
petrecut în Basarabia, dar nu este vorba de evenimen-
tele oficiale, ci vizualizăm întâmplările prin ochii și su-
fletul unui român care avea ceva carte și își punea între-
bări. Ion Pavel descrie scene care cutremură cititorul,
analizând sacrificiile tăranului român plecat la război,
lipsurile, grozăviile prin care trece, dar și „umilirea Ar-
matei române, și durerea oamenilor plecați în bejenie pe
drumul apocaliptic de refugiu sub presiunea armatei
germane...” Soldații mureau pe capete, uciși nu numai
de armele dușmane ci și de tifosul care decima trupele
și umplea gropile comune de cadavre aruncațe de-a
valma, „ doar cu cămășile pe ei”, stropiți cu var nestins.
Om sever, justițiar și cam agresiv, Onel, ajuns
un al doilea personaj marcant al romanului, revenit din
război, își întemeiază o familie, căsătorindu-se cu Mă-
riuța, aproape cu forța, dar această legătură a durat 60
de ani și din ea au venit pe lume opt copii. Povestea
vieții sale ne duce prin cel de al doilea război mondial,
apoi prin tulburele început al comunismului „revărsat
ca un tsunami peste România”. Eroul nostru cochetează
cu comuniștii, dar ni se sugerează că acțiunea aceasta a
fost determinată de dorința lui de a trasa o cale de urmat
pentru copiii lui, pentru a nu le creea greutăți în drumul
lor, fapt ce poate s-ar fi întâmplat dacă el nu mima inte-
grarea în noul sistem. Găsește însă, o cale insolită de a
se sustrage... „și-a pierdut carnetul de partid” pin 1953.
Misterul rămâne să plutească peste adevăratele lui sim-
țiri. „Mie mi-a fost dat alt timp, pe care l-am trăit cum
s-a putut și cum m-am priceput. Mergeți mai departe.
Mie lăsați-mi gândurile și amintirile mele... Îmi sunt de
ajuns!”
Unul dintre copii lui Onel este domnul Pavel
Ion, care și-a făcut o datorie de onoare din a scrie istoria
neamului său. El încheie povestea cu vorbele Briei
„...lupta cu viața trebuie să o duci singur... căci dacă în-
vingi... fericirea este pe măsură”
O carte scrisă fluent, curgător, atingând în mer-
sul descrierii eroilor principali și aspecte sociale, poli-
tice ori istorice, o carte scrisă de un om cult care se mân-
drește cu neamul său de oameni dârji și puternici.
Geni DUȚĂ

Un tradiţionalist de bună calitate*
Motto:
„ajută-mă să ies din marele glod
al cuvintelor fără de rod”.
(Dumitru Nicodim – Romar – Rugă)
Antologia de poe-
zie Ultimul cuc (Libris edi-
torial, 2019), care conţine
poezii din toate cele şapte
volume publicate de Dumi-
tru Nicodim - Romar până
în prezent (Poezii amare
1992, Lacrimă cu zăvor
1997, Cusături eterne
2007, Lebede albe calea iu-
birii ?, Umbra unui pom în
flăcări 2009, Frunze de
toamnă pe fluviul Amur
2010 şi Tratat de iubire
2017), ne permite să realizăm o viziune de ansamblu
asupra liricii sale. Poetul este tradiţionalist de bună ca-
litate, temele fiind tratate modern. Tradiţionalismul este
vădit în dragostea pentru: locurile natale, patrie, părinţi,
strămoşi şi în credinţa curată faţă de Dumnezeu. La te-
mele menţionate se adaugă poezia de dragoste domi-
nantă în economia volumului. Să urmărim aceste subi-
ecte succint.
Pentru Dumitru Nicodim - Romar, satul natal
este aşezat în centrul lumii: „Am fost născut/ în cel mai
frumos loc de pe pământ/ într-un sat/ cu garduri de pia-
tră/ cu case din piatră/ şi câţiva oameni ce cărau piatră/
să facă garduri şi case.” (Pietrarii)
Satul este înconjurat de regiunea Dobrogea pe
care o poartă pe umeri ca pe o mireasă: „Dobrogea mea
mă apasă/ parcă aş duce în spate o mireasă” (Mireasă).
Dragostea faţă de satul şi regiunea natală conduc la dra-
gostea de ţară, descrisă în imagini proaspete, autentice:
„Şi ţara trebuie/ să treacă prin mine/ să o port lângă
piept/ şi s-o strâng ca pe-o fată./ Mai bine s-o am tatu-
ată/ să nu mă mai spele de ea nicio apă/.../ Şi ca să nu-i
fie frig cumva/ e bine s-o ascund în mine,/ să fie chiar
inima mea,/ să suflu şi eu după cum bate ea./ Trebuie
să-mi fie creier/ oriunde cutreier/.../ Ţara trebuie să-mi
fie icoană,/ să vorbesc despre ea ca de mamă,/ s-o iu-
besc, s-o ascult şi să-mi fie teamă/ să nu-i fac vreo
rană.” (Icoană)
La dragostea pentru patrie se adaugă dragostea
pentru părinţii atât de greu încercaţi de viaţă: „Încă tot
la tine mă întorc cu gândul/ şi văile din mine numai tu
le umpli/ cărările din mine numai tu le umbli/ cu pasu-
ţi rar mai apăsat pe stângul”. (Povară de tată) Şi: „Am
tors din greşeală şi umbra mamei mele/ ca pe-o mătase
de porumb/ într-un ghem de pământ.” (Sferă)
Strămoşii sunt surprinşi în această imagine fabuloasă:
„Ei încolţesc seminţele aruncate de ţărani pe umerii lor/
279
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
apoi trag de rădăcini şi le lungesc până la ape” (Stră-
moşii).
Dragostea faţă de Dumnezeu rezultă din această poezie
de mare frumuseţe: „Pe lanurile de grâu şi de in/ pe
iarbă şi pe livezile ce-l aparţin/ pe porumb, păduri şi
ape/ Dumnezeu dădea autografe/ folosind curcubeul/ şi
m-am grăbit să trec pustiul/ să-mi dea şi mie unul/ pe
destin./ Erau în aşteptare păsări şi albine/ şi o floare fără
nume, grăbită,/ cu o petală ofilită, iar El ştia/ că vin şi a
întârziat puţin.” (Autograf)
Poezia de dragoste are profunzimi nebănuite:
„La început ai fost tu,/ apoi cuvintele” (Doar să fie).
Puritatea sentimentelor este desăvârşită: „Strigătul tău
cu miros de tămâie/ mă înconjoară ca o turmă de boabe
de rouă/ în care greierii şi-au limpezit cântecul.” (Plouă
cu milă)
Uneori autorul copleşit de iubire se copilăreşte:
„cuvântul iubire nu trebuie lăsat/ să se facă mare, el are
farmec/ numai copil;” (25). De cele mai mute ori poetul
sacralizează iubirea: „Trebuia să te-ntâlnesc iubire/
pentru că îmi era/ un dor nespus de Dumnezeu/ şi l-am
auzit cântând/ în sufletul tău.” (34)
Facerea femeii îi prilejuieşte o delicată poezie:
„Sătul de haos,/ în clipele lui de repaos,/ ca să-i vină
somnul,/ Domnul/ te-a zidit pe tine,/ cu migală şi răb-
dare,/ fata lui de sărbătoare// Într-o clipă de extaz,/ ţi-a
pus ochi din stropi de mare/ şi gropiţe în obraz/ iar din
razele de soare/ ţi-a-mpletit cosiţe fine.// Doar la suflet
s-a-ncurcat/ (era obosit bătrânul)/ l-a făcut amestecat/
de la păsări, om şi fiare,/ foarte mic şi foarte mare./ În
final te-a sărutat.// M-a chemat apoi pe mine/ (sunt bă-
iatul lui din flori)/ să-ţi fiu paznic până-n zori/ când veţi
merge la plimbare.” (Paznic)
În contrast, se dezlănţuie într-o poezie de dra-
goste violentă, postmodernistă: „M-am lipit de tine ca o
ventuză,/ de trup, de sân şi de buză,/ ca un tapet/ aplicat
pe picioare şi piept/ şi te-am strâns ca un corset./ (...)//
Şi te-am iubit în paie,/ între două rafale de ploaie,/ între
lanuri, maşini şi zăvoaie,/ între boscheţi şi gunoaie,/ în-
tre două sarcini precise,/ în toate locurile interzise.”
(Bolnav de tine)
Poetul îşi aminteşte o parte din iubite pentru
care dă acest Acatist liric: „Iartă-mă, Doamne, pentru
Georgeta,/ libelula efemeră/ (...)// Şi pentru Ilena, iartă-
mă, Doamne/ cea care fierbe gândurile în smoală/
(...)//Iartă-mă Doamne pentru Gheorghiţa, zâna/ viselor
înzăpezite, cu ochi de cicoare şi păr colilie,/ (...)//În spe-
cial pentru Diana, iartă-mă, Doamne,/ (...)// Pentru Flo-
rina din care ai făcut numai una/ pentru Maria zglobie
şi Violeta cocheta/ pentru Ispasa greţoasa, şi celelalte
uitate/ (...)// Înfloreşte pentru ele macii şi cireşii/ tran-
dafirii şi garoafele roşii/ pune greierii să le cânte pe în-
serat/ cântec de leagăn şi dăruieşte-le copii/ cu puţă şi
fundiţă şi tot binele ce ele-au visat.// Pe mine, păcătosul,
te rog, Doamne/ scoate-mă din haos şi-apoi dă-mi pe
loc repaos.” (Acatist)
Alteori cosmicizează iubirea: „Eu veneam cu Carul
mic/ tu veneai cu Carul mare/ fericită întâmplare:” (4)

Copleşit de frumuseţea iubitei Dumitru Nico-
dim – Romar vede lumea numai prin chipul acesteia:
„De la o vreme lumina/ înainte să adoarmă/ împrumută
chipul tău/ tot de atunci întunericul/ înainte să se tre-
zească/ împrumută chipul tău/ aşa încât eu/ de la o
vreme/ văd lumea numai prin tine.” (16)
A lteori mesajul primeşte conotaţii biblice: „Sunt
tâlharul de pe cruce/ o am cu mine, furată,/ iubirea lu-
mii, toată” (1) sau : „Până şi/ mărul din gât al lui Adam/
a sărit afară…/ să se mire cât eşti de frumoasă/ iubire
nebuloasă, scoasă din fire.” (24) sau legendare: „Pre-
cum un meşter Manole/ te-am zidit în mine de vie.” (73)
Iubirea este eternizată, cu un stop de umor, în
poezie: „Ascunşi în această carte/ prin rafturi de biblio-
teci,/ uitaţi de lume şi de Dumnezeu/ doar tu şi eu, goi,/
ne vom iubi şi după moarte/ să cadă praful de pe noi.”
(Soartă)
În concluzie, Dumitru Nicodim - Romar este un
poet tradiţionalist dar care scrie şi o poezie de dragoste
modernă. De multe ori i se adresează Iubirii ca unui per-
sonaj. Nu este o poezie romantică ci una modernă con-
dusă de o fantezie dictatorială.
Şi iată-l pe autor la judecata îngerilor: „îngerii ţineau
sfat pentru mine/ să stabilească şi să hotărească/ de pot
fi poet sau rămân muritor.” (Poienile albastre) Şi au ho-
tărât să fie poet.
Lucian GRUIA
_________________________
*Dumitru Nicodim - Romar - Ultimul cuc – antologie de
poezie (Libris editorial, 2019)
„Efectul de fluture” în poezia Anei Urma
Cunoscută în mediul literar, în ultimii ani, mai
ales pentru poezia de origine niponă pe care o scrie cu
talent și dăruire, aceasta aducându-i nenumărate premii
literare, cel mai recent fiind premiul „Vintilă Horia”,
obținut la Festivalul Internațional „Titel Constanti-
nescu”, Rm. Sărat, 2018 și soldat cu tipărirea volumul
de haiku: „Urma Soarelui”, Editura Rafet, 2018, poeta
Ana Urma, debutează liric cu volumul de poeme: „Isa-
dorable”, Editura Art Book, 2015, cu o prefață susți-
nută de scriitoarea Cristina Ștefan, membră a Uniunii
280
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Scriitorilor- Filiala Bacău, mentorul Cenaclului „Lira
21”, din care face parte și autoarea, și care notează des-
pre carte: „ISADORABLE vine după o selecție a poe-
ziilor scrise de-a lungul colaborării noastre frumoase în
Lira21, după mai multe etape ale zborului creativ al
Anei, una din aceste etape de început fiind poezia în stil
clasic; un autor își caută în timp modul de exprimare
optim iar când îl descoperă cascada în care ard cuvintele
devine de neoprit. Ana Urma a aflat această bucurie a
propriei forțe de exprimare, poezia sa având eleganță și
rafinament artistic.” ( pag. 5, „ANA URMA- ISADO-
RABLE sau dansul cuvintelor”)
Debutul poetic, îndelung așteptat, gândit, este o
reușită având în vedere că poemele sunt filtrate și lu-
crate până la acmée când poezia dă să explodeze în to-
nuri lirice epustuflante, prin finețe și subtilitate, și al
cărui glas poetic, melodios și metaforic deopotrivă este
deja titularizat. Avem de-a face, în acest volum, cu o
asociere de idei și imagini predispusă unei zone onirice
unde realitate se combină cu starea de desprindere,
aproape infailibilă, stare care induce senzația de plutire.
În această stare „cuvintele singure te caută și se lasă
mângâiate de mâna ta, de vorba ta în rostire sau de gân-
dul din care încolțesc.”, cum ne mărturisește poeta, pre-
gătite fiind să se metamorfozeze: „între două oglinzi/
fulgi rare se topesc inegal/ o fâșie de cer întoarce agonic
inele/ în ultima horă și peștii se prind/ la masa tăcerii
nevăzutele rosturi/ desfac muguri noi din/ cuvânt” (pag.
70, „Metamorfoză”)
Există o biochimie, la Ana Urma, între sinele ei
și cuvânt, legătură capabilă să dezvolte o stare de pro-
fundă meditație, de explorare empirică a timpului și
spațiului − efectul fluture − prin care gândul se tran-
sformă în cuvânt, cuvântul în poezie: „după ce ai citit/
poezia antumă postumă/ a una mie poeți ai grijă/ ce spui
ce mai scrii// ținute o vreme în minte/ înalte și clare să-
ți fie cuvintele/ înțelesul rotund/ ca tabloul naiv locuit
de culoare/ casa scrisului tău va fi luminată/ în fraze pa-
saje idee pe foaia blueprint/ până se usucă cerneala cu
alți ochi/ să privești printre rânduri/ (…)// ai grijă fii lo-
gic scrisul tău va vorbi despre tine în absență” (pag. 15,
„Efectul de fluture”)
Călătoria în ființa cuvântului devine una iniția-
tică în care pentru a putea ajunge la acea stare creativă,
poeta explorează pe rând natura, flora, fauna, anotim-
purile: „Așa m-am împrietenit cu apele copacii/ înălți-
mile mă știu de la ultimul zbor înfășat/ în silfide m-am
trezit drept pe muntele Java” (pag. 25, „Călătoria în
Zen”), experimentând stări de la melancolie, singură-
tate, tăcere, decepție, până la lumină, bucurie, iubire,
toate devenite teme recurente ale volumului, pe un fond
verde al vieții și implicit al speranței : „Departe târziu
între patru pereți într-o pauză/ de melancolie și-n tăcere
deplină caută acel gând/ repetă repetă cu ochii închiși
mai întâi apare verdele/ se pot adăuga picături de rouă
dar și păpădii curcubeie/ pentru mișcare un zmeu soa-
rele și mirosul ierbii / strivită sub tălpile de atunci apoi
se întâmplă câmpia/ neumbrită cât sufletul tău// Se
poate apela și la zâmbetul acelui copil doar privindu-l

în ochi/ la un înger suferind de uitare la floarea presă-
rată în carte sau/ poemul acesta cerând mântuire prin
mine acum” (pag 14. „Poem pentru depărtările noas-
tre”). Cu alte cuvinte mântuirea nu se poate naște decât
prin poezie, aceasta devenind hieratică, influențe blagi-
ene venind în sprijinul spiritualizării imaginii:
„Doamne cum/ pâlpâie lampa de carte/ în fântânile nop-
ții însetat caut apa/ nerostirile apasă pe taste, Doamne
cum/ știu despre tine și singură scriu// retras în pupile
călit în răbdări/ strigătul mut pictat pe o pânză începe să
cânte/ orice tăcem împreună// (…)// Doamne cum mi-
ai pus în cutie chibrituri tot timpul/ în scris să-Ți spun,
mulțumesc!” (pag. 27, „Târziu”)
Poeta Ana Urma are un adevărat cult al cuvân-
tului pe care îl respectă, îl îngrijește ca pe un arbore,
conștientă fiind că doar din acest „copac al pâinii” se
vor naște poeme, unele influențate de trăirile, experien-
țele și sentimentele semenilor, mai mult, autoarea volu-
mului „Isadorable” este atentivă și preocupată de dia-
sistemul limbii române care, în viziunea ei, devine un
„codru” de pâine de care generațiile viitoare ar trebui să
fie parcimonioase în folosirea corectă a lui, lexicul fiind
baza patrimoniului nostru cultural: „(…) pe locul acela
răsărea un copac/ l-am numit copacul cuvintelor sau co-
pacul de pâine// luam câte un codru și trei se întrupau
din vocabule lungi/ și consoanele boante uneori amare
ca viața/ puternice ca o dragoste mare și dulci cum e
moartea/ unite divin dospeau molecule în muguri de su-
net/ (…)// oftez când cei dragi fără veste îmi lasă-n păs-
trare/ cuvintele lor sau când cineva mult prea trist le
aruncă/ un bolnav cu frigul în suflet le vomită și un altul
grăbit/ le calcă-n picioare/ atunci culeg rămășițele vii
schiloade obeze sau seci/ (…)// prin cuvintele lor prin
cuvintele mele trăiește copacul” (pag. 35, „Semn de
carte”)
Elementele din mediu înconjurător sau din na-
tură precum: frunzele, fluturii, toamna, copacul, iarba,
vântul, ploaia, stelele, devin simboluri mai ales prin re-
petitivitate și au rolul de a crea o punte între lumea ex-
terioară și cea interioară căreia i se supune poeta prin
emoțiile și sentimentele pe care le imprimă liricii sale,
altfel ele fiind inavuabile. Ana Urma creează în acest
fel o anume intimitate între cititor și poezii, lărgind
arealul acestora până la destăinuire. Iată câteva exemple
în acest sens: „cortegii de frunze/ trec toamna în om”;
„mai înalt cu o oră doar vântul răsfoiește prin file des-
culț/ miroase a iarbă a praf de ceasloave în mugur lea-
gănă floarea/ în copacul supus”; „iar ploaia tristeților
trece singură pleacă/ singurătatea”; „o mare de frunză
și fluturi/ o mie de galbeni aruncați peste cap/ e ultima
nuntă cu greieri trei metri de trenă”; cea mai conclu-
dentă poezie fiind aceea de la pag. 61, „Arbori și li-
niște”: „de dragul acestui poem/ ocolesc anotimpuri
frunze ape cocorii/ culorile mai ales verdele l-am as-
cuns/ într-un fluture și toate în pumnul copilei/ cu ochii
ca mura”.
Poemele din volumul de față sunt moderniste
prin metafora revelatoare, prin tehnica ingambamentu-
lui, versurile, în majoritatea poemelor, fiind scrise cu
litere mici ideea continuându-se dintr-un vers în celă-
lalt, dar sunt și simboliste sau expresioniste. În poemul
281
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
eponim „Isadorable”, poeta Ana Urma reunește într-un
tablou liric suprarealist, muzica dansul, pictura și poe-
zia, într-un spectacol al imaginației, culorilor, simțuri-
lor caracteristic întregului volum: „I-sa-do-ra dansând
un poem/ trupu-i cald şerpuia pe sub tâmple veninul şi
fumul/ samovare fierbând in the mind poeţi filfizoni şi
bancheri/ se-aprindeau candelabre subit înfloreau tama-
rinii/ în adâncul făpturii doar zbuciumul domn supus
evadării/ jumătate în paşi fantomatici jumătate-n culise/
cerea tumultos izbăvire prin dans…” În completarea
acestor imagini poetice dansante, plastice, pitorești, vi-
vace, vin lucrările tinerei artiste plastice Ana Nicole
Popa, compatibilitatea dintre versul autoarei și desenele
artistei fiind evidentă.
În lirica poetei dragostea este atavică, fie că
vorbim de aceea pentru un bărbat, pentru cuvânt/ poezie
sau pentru părinți, copilărie. Poemele construite pe
această temă sunt înnobilate de vibrația ridicată a senti-
mentului care difuzează prin porii versului, emoțio-
nează prin frumusețea indicibilă: „sâmbăta/ totdeauna
spre seară/ până la sosirea păsărilor călătoare/ mama în-
tindea pentru noi ștergarul țesut/ cu fire din inul dospit
în bălțile verii/ pregătea lampa cu gesturi domoale/ apoi
aducea în odaia de iarnă/ câte o gutuie înghețată și stru-
guri uscați/ doar albi punea la păstrare și gutui/ culese
cu mâna/ fără să știu lângă mama atunci respiram/ pacea
învățam bucuria visarea/ și cuvântul șoptit// sunt prinsă
încă prinsă în iarna aceea/ în sobă trosnesc alte vreas-
curi/ caut umbrele lor și mamei odihna/ e timpul să mai
fac un popas în carnea spiralei și cuibul/ pentru toți cei
plecați…” (pag.49, „Scrisoare pentru mama și alți în-
geri”)
Cu alte cuvinte, poezia Anei Urma atrage prin
legătura onirică dintre imaginea pe care o creează ver-
sul ei și trăirile lăuntrice profunde, prin firescul prin
care curge fiecare poem, melodios, cumpătat, într-o ar-
monie cu natura și cuvântul. Poezia ei, așa cum re-
marca prof. filolog Vasilica Grigoraș, în articolul inti-
tulat: «„Între fire şi gând“ în „Isadorable”», publicat în
Revista Luceafărul, din data de 17. 01. 2016, este o „po-
ezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-
un mod organizat ce este deprins prin exerciţiu şi graţie,
cu remarcabile disponibilităţi tehnice. Tratează fără
sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-şi
emoţia personală în rostirea impersonală. Atitudinea
distantă, mereu supravegheată faţă de un fapt lăuntric
este urmarea priorităţii activităţii cerebrale faţă de cea
sentimentală.” Extrapolând aș putea afirma că poeta
Ana Urma nu și-a căutat debutul, mai degrabă debutul
a căutat-o pe ea și volumul „Isadorable” este dovada
vie a unui start din pole position în lumea miraculoasă
a cuvintelor și poeziei.
Mihaela MERAVEI

Note pe o partitură de pian*
Mihaela Aionesei,
o poetă admirabilă din
Târgu Secuiesc, județul
Covasna, ajunge să spargă
mugurii rutinei prin „nă-
meții de fericire ”, unii
amari, căci plânsul totemic
(sugerat prin veveriță fra-
gilă, simbol al unei sete
creatoare, sau prin bufniță,
simbol al melancoliei și
solitudinii, alter ego-uri ale
poetei), rostogolește ideile,
„ pe acele ziduri ale nimă-
nui”. Poeta simte cum actul senectuții senine și prema-
ture îi provoacă o sete acută de ieșire de sub cupola zo-
rilor fumurii și o întoarcere spre copilul interior, aici
înăuntru cosmicul „foșnește negru, mereu” coagulându-
se perfect cu pseudovegetalul „cu umbra morții pe
umeri”.
Originalitatea actului liric constă în succedarea
temelor și motivelor: cea a destinului, iubirii, oftatului,
solitudinii, amintirii și în structura fină și profundă a
imaginilor poetice. Volumul se deschide cu tabloul pi-
curării în soarta poetului a „blestemului” creator, ce
descompune simțirile poetei „în stoluri violete” (A dis-
părut ce a fost) . Cromatica tare îndeamnă lectorul la
luciditate, cugetare, echilibru între spirit și simțuri și
cognitiv. Eul poetic simte a avea puterea unui descân-
tec, fiind un fel de orchestrator liric al naturii moarte,
căci “ anotimpurile continuă să adune nimicul”, “apa
linge rănile”, aici ,lichidul având putere cathartică atât
pentru poetă, cât și pentru cititor. Nostalgia unor tim-
puri pierdute, răscolește memoria lirică, provoacă o
stare de spleen, poeta neputând scăpa de aroma de rău ,
“de voma , pe care o scuipă un șarpe”.
Claustrată din fragedă pruncie într-un măr, în
care se vor planta gradat conceptele, ce vor mirosi a sti-
huri, mai târziu, “rodul va deveni rod tăcut/ strâns de
dinții unui destin” (Aroma de șarpe). Crucea purtată pe
umăr , poate constitui iubirea divinității pentru ființa ce
continuă să evadeze din prezent prin acte de reflecție
profundă, prin deșirarea continuă, prin focalizarea pe
lumea exterioară, fereastra utilizată în text, ducând la
muze citadine, ce pot condimenta poemul cu jocuri,
spectacole, măști triste, cu inimi cusute. În acest calei-
doscop uman, timpul își regăsește geamănul liric, adică
“insecta cu solzi de metal/sau bufnița cu iernile în plete/
undeva acolo/la o intersecție echidistantă …de eul cre-
ator/ de mine/ și atunci îndrăznesc /urc treptele căii lac-
tee/provizii să adun/ iluziilor/joc de popice/mânuite de
mâinile oloage/ ale altui stăpân/timpul…”
Viața amară (redată prin imagini exceptionale,
metaforele fiind suculente pentru orice inocent și her-
meneut gustător de literatură, taifasul avut la ceas de
noapte cu străbunii morți, cu care vorbește despre
282
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
vitalitatea osoasă și grea, lacrimile ce miros a tămâie,
deșirarea morții, fugărirea plânsului, oftatul, iluzia de
piatră, sufletul gârbovit de fiare, mâinile de tristețe) se
împletește cu speranța, liniștea prinde rădăcini miracu-
loase (sufletul senin este stăpân peste bucata cu gust de
pământ, peste aripile care speră să topească inutilul zbor
al dorului, “al buncărului unei ruini de răbdare”) . Po-
eta poate acum să se înalțe, să fie, metaforic vorbind, o
piesă de puzzle, într-un natural tardiv “ un arbore cu
fructe târzii”.
Tăcerile stihurilor încep oximoronic zis, să
țipe, poeta să se dezbrace de singurătate, să își arunce
neliniștea, ungiile roase ale travaliului creator, mângâ-
ierile femeii ce nu se dorește femeie, ci doar pământ și
umbră, în acest imaginar, „plămânii tușesc spaima”.
Lectorul este ademenit de poetă să participle ca specta-
tor la nașterea poemului (din tăcerile schimonosite ale
bufniței). Presimțirile poetei sorb trăirile , vegetativul
geme în stihuri (miroase a câmpii descărnate și a sâm-
buri striviți) , ornitologul liric urmând să ghemuiască în
ceașca de cafea timpul, , ritualurile iubirii supreme, în-
nădite cu mătănii de paie, un deus absconditus mut, cu
strigăte epuizate, cu smerenia unui curcubeu iubirea ne-
împlinită este văzută ca o za lipsă, ca o amărăciune ce
continuă să se zbată în cochilia domesticită, ca o resem-
nare , ce poate fi tranșată sub semnul zodiacal al artei
poetice. Viața este văzută ca un scurtmetraj, cu pipeta
punându-se visul, cicatricile, urletul lutului, crucea pe
care este răstignită ființa, otrava, orbirea, moartea vă-
zută ca afirmare, care stinge ca o răzbunare biografia
zurlie a voinței de a exista. Ni se descrie nașterea poetei,
luna decembrie, fiind luna copilului creator, biciuit de
ger, de nostalgia țipătului și crucii ca de un portocal plin
.
Nimicul turnat în pahare este un autopansament
menit să ocrotească fericirea, acelui fluture-poet supus
perpetuu drumului înainte, drumului înapoi, ce poate
lăsa sufletul tot mal gol, deoarece foarfeca timpului taie
machiavelic îmbrățișările și liniștea dezertorului, din
propria singurătate. Fragilul, firavul, iertarea, rănile,
ploile, fluturii, toate acestea adunațe în turme -versuri,
se îngrămădesc să stingă dorul surpat în mii de secunde
și durerea ce a atins culmi nemaivăzute, a ajuns la rang
de artă, acolo la periferia ființei, ce este o dezertoare a
luminii. Relația dihotomică între spirit și carne este spe-
cială. Carnea conduce la acte de delirare, de urlet, de
născociri străine, iar spiritual la acte emoționale, iubirea
putând oricând fi aruncată sub ghilotină, „fericirea să
adune în pocale sângele scurs din scheletul de lut,” iar
bătaia de inimă strânsă în pumni înrobită, atunci tran-
sformându-se într-un vampir cu o mască lividă.
Poeta, deși trimite un s.o.s., pentru a stopa plân-
sul, tăcerea, golul, nimicul, absurdul existențial, chin-
gile ce asmut carnea și sufletul, mugurii de plumb ai
inimii, masca destinului clandestin, cătușele sinelui, of-
tatul, dezamăgirea, continuă să pregătească cu mâinile
în rugă, să doneze în fiecare zi note despre memoria
ochiului și cuiului ruginit, despre rutină, oglinda

interioară și exterioară. Poemele de o calitate vibrantă ,
pot fi interpretate ca niște note puse pe o partitură de
pian, destinate deopotrivă naivilor și experților lirici,
având o muzicalitate, un șarm aparte, dat poate și de
orânduirea postmodernistă a versurilor, a plăcerii tex-
tual rafinate.
Prof. masterand Mihaela-Doina DIMITRIU
___________________________
* Insomniile bufniței, Editura Eurostampa, Timișoara, 2014
Jurnal de călătorie cu pasul și cu inima
La hotarul dintre textul literar cu cel având co-
notații didactice, paginile cărții de față, URSITĂ DRU-
MULUI, Editura eLiteratura, 2019, București, vădesc
întrepătrunderi ale harului de povestitor cu cele de ex-
celent profesor de geografie. Ramona Müller practică
un soi aparte de jurnal de călătorie cu pasul, cu știința
geografului temeinic școlit și cu sufletul îmbătat de po-
veștile unor munți reprezentativi ai României, aproape
totul ilustrat cu fotografiile autoarei.
Astfel, sunt trecuți în revistă Munții Apuseni (Ghe-
țarul de la Scărișoara, Cheile Ampoiței), Munții Buză-
ului (zona Siriu), Munții Ciucașului, Munții Dobrogei
(zona Măcinului, Pricopanului), Carpații Gorjeni (Che-
ile Sohodolului, o digresiune brâncușiană la Târgu Jiu,
în lumea pietrei lucrate nu de natură, ci de geniul ome-
nesc), Munții Parâng (Cheile Corcoaiei, Podul lui Dum-
nezeu, Câmpul cu lapiezuri), din nou Munții Buzăului
(Valea Slănicului, Meledic, „Athosul românesc”, Țara
Luanei), din nou Munții Dobrogei (Peștera Sfântului
Casian, Capul Doloșman) și iarăși Buzăul, oraș natal,
ca „destinație fără destinatari”, apoi pagini substanțiale
despre Munții Bucegi (Caraiman, Omu, Babele), iar în
finalul cărții, bine marcate literar, file din zona Vâlcei,
cu Munții Latoriței și ai Lotrului.
Totul se leagă de p i a t r ă și de efectele fenome-
nelor naturii asupra ei (temperatură, apă, vânt, vulcani),
completat magistral cu iubirea de călătorie și îndemnul
patriotic cinstit de a-ți cunoaște țara sau - pentru străini
– de a se bucura de variata ei frumusețe hărăzită de
283
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Dumnezeu, în chip de „grădină a Maicii Domnului” (cf.
afirmației Papei Voitila).
Cu măiestrie didactică, autoarea începe cu un joc,
(ludicul atrăgând diversele vârste la lectură!), „de-a ghi-
citul în palmă”, ezoteric dar și terestru, atâta timp cât
palma desfăcută e pusă pe harta României, pentru a lo-
caliza primul popas din acest periplu geografic. Pornind
de aici, descoperi o „strategie” a titlurilor și subtitlurilor
cărții, bine alese și semnificative pentru a incita la lec-
tură, gen „Linia inimii trece exact pe acolo”, „Vino să
întinerești și să zbori!”, „Glasul amintirii, glasul pie-
trei”, „Unde și-a așezat necuratul cazanele cu smoală
clocotită”, „Logodna apei cu vântul”, „Coloana verte-
brală a României”, „Ferăstrăul neiertător al balaurului”,
„Minunea e aproape de noi”, „Sarea în bucatele platou-
lui” etc. Toate aceste personificări în lumea pietrei, a
amorfului, dovedesc iubirea, sufletul pus de autoare în
pagini, cu dorința și adesea cu putința ca piatra să învie.
Dar ca o dovadă că această carte nu e scrisă doar cu
sufletul, relatând întâmplări trăite de însăși Ramona
Müller bătând cu pasul munții românești, ci și cu ști-
ința geografului, a geologului, a literatului, stau mărtu-
rie noțiunile de geografie, geologie, evocările folclo-
rice, istorice, finele observații psihologice și de com-
portament inserate în pagini.
Așadar, cartea aceasta se dovedește a fi un jurnal
de călătorie cu pasul, știința și inima, în care consem-
narea plastică a fenomenelor și personajelor devoalează
nu doar nevoia de călătorie, ci și aceea de confidență.
M. Vericier amintește în paginile sale despre jur-
nalul de călătorie ca fiind „un test al șocului și al medi-
tației și totodată un text despre exterior, despre altul”.
„Confidențele” despre munții patriei nu-s făcute, în
cazul de față, numai din imboldul de a povesti călătoria,
ci trecând prin profesia autoarei, prin documentarea în
cărțile unor geografi, istorici, filosofi, scriitori, pentru a
crea urmași în a lua România la pas, a o cunoaște și a o
explora/exploata cu iubire și înțelegere a fenomenelor
din lumea pietrei. Citatul din Confucius este edificator:
„Întotdeauna apa învinge piatra. Nu prin forță, ci prin
perseverență.”, iar cel din Marin Sorescu, înălțător:
„Mi-am înseninat gândurile, până au început să se vadă
în ele munții.”
O pleiadă de scriitori români și străini - Dimitrie
Cantemir, Dinicu Golescu, Vasile Alecsadri, Alecu
Russo, Alexandru Vlahuță, Alexandru Odobescu, Mi-
hail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Lucian Blaga, Marin
Sorescu sau P.B.Shelley și J.W. Goethe - îndeamnă
prin citatele alese din opera lor, și la alte lecturi, bene-
fice pentru cultura generală a lumii contemporane, in-
vadate de știri și indicații oferite pe sponci la televizorul
sau calculatorul, care subminează neloial astăzi lectura
și mișcarea, participarea pe viu la fenomene sau eveni-
mente.
Cartea respectă „canonul” cerut de definiția jurna-
lului de călătorie, prezentă în opera unui mare critic
contemporan, Eugen Simion, „Ficțiunea jurnalului in-
tim” , unde „ a) jurnalul de călătorie este o narațiune

confesivă în care obiectul predilect e situat în afară și
stimulează o cronică a circumstanțelor, a exteriorității
și alterității; b)tema predilectă e descoperirea; ea pro-
voacă surpriza, și, când surpriza e scrisă, se configu-
rează un discurs al ei, în care intră foarte multe ele-
mente, de la descripția peisajului la notarea pedantă a
micilor bucurii existențiale; c) (…) diaristul schimbă
ceva în scenariul său (…) și devine în chip fatal croni-
carul circumstanțelor (…) lângă cronica exteriorității
există și o cronică a interiorității; d) se decoperă pe sine,
descoperind un alt interlocutor…”.
Valoarea literar-artistică a textelor rezultă din cul-
tivarea epicului enciclopedic de natură digresivă, grefat
pe autenticitate, sinceritate și credibilitate. Perceperea
peisajelor este plurivalentă: vizuală, olfactivă, auditivă,
tactilă și se apropie stilistic de C. Hogaș în cunoscuta sa
lucrare „Pe drumuri de munte”. Doar că, scopul cărții
de față, fiind și unul didactic, acesta operează extrem de
echilibrat în „rețeta” jurnalului Ramonei Müller printr-
un amestec de proză bine dozată cu ingrediente noțio-
nal-geografice.
Multe pasaje o apropie și de proza poetică scurtă, o
specie a mărturisirii sub auspiciile poeticului ca proiec-
ție a unei stări, ca o bătaie de inimă a călătorului care
dorește ca prin scriitură să textualizeze trăirea autentică.
Astfel se ajunge la regăsirea eu-lui risipit, la rădăcinile
existenței, la autoreflexivitate.
Un mic neajuns al acestei cărți este că ea se termină
ușor abrupt, lăsându-ți sentimentul de nemulțumire că
merita să citești mai mult din „harta tuturor munților
României”. Viitorul va confirma sau va infirma această
„pretenție” de lector.
„Non multa, sed multum”, zice un proverb latin, în
sprijinul Ramonei Müller. Consistența paginilor de față
rezidă în împletirea fenomenelor geografice cu ele-
mente politice, culturale, etnografice, în fapt o origi-
nală înlănțuire de curs practic de geografie însuflețit de
pagini de proză autentică sau prozopoem. Și, neîndoios,
se fac simțite orgoliul de a fi român, patriotismul sincer,
atunci când îmbii nu doar străinii, ci mai ales compa-
trioții de toate vârstele, în speță elevi, să-și cunoască
țara și să se bucure de frumusețile ei unice.
Passionaria STOICESCU
284
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Substituire în mireasmă
Nu-mi amintesc să mai
fi citit şi alte piese de teatru ale
distinsei scriitoare Eliza Roha,
până la „MIREASMA – Fante-
zie dramatică –”, Editura
BETTA, 2019.
Aflu din bio-bibliogra-
fie că da, autoarei i s-au jucat
chiar câteva piese pe scene de
prestigiu, fapt ce-mi întăreşte şi
mai mult convingerea că avem
de-a face cu un dramaturg for-
mat, bine rostuit în tiparele teatrului modern, contem-
poran.
Lectura piesei MIREASMA mi-a prilejuit o
mare bucurie şi, preţ de aproape două ore cât a durat
lectura, m-am considerat spectatorul privilegiat şi unic
al unei intrigi cu personaje puţine, dar cu un subiect ex-
celent conturat, „încheiat la toţi nasturii”, cum s-ar zice.
Dialogurile au măreţia simplităţii, iar situaţiile
conflictuale susţin un mesaj izvorât din tristeţile şi re-
semnările dramaturgului, aflat în relaţie inevitabilă cu o
lume piezişă.
E un strigăt în dorinţa Fetei modeste de a ră-
mâne cu orice preţ în limitele firescului şi ale tradiţiei,
e un altfel de strigăt în ambiţia de parvenire a tânărului
student Viorel, care în virtutea unei libertăţi fără reguli
sau cutume, se situează tranşant în partea întunecată a
existenţei.
„Mireasma cetinei de brad” este un semnal
adresat unui „mâine” în care lumea se grăbeşte să ac-
cepte viaţa prin delegaţie, alternativă şi a profesorului
inventator, „păpuşarul din păpuşă”, cum lesne ne dăm
seama că este Gigel.
Răzbunarea „caghemuşei” pe studentul Viorel
şi transformarea acestuia într-o plantă în ideea măreaţă
a detaşării binelui de rău, ascunde în final tot ipocrizia
unei existenţe prin delegaţie.
„Lumea nu mai este ca lumea, iar ca lumea nu
mai suntem nici noi”, pare a ne transmite Eliza Roha
din rotundul acestei piese cu mult mai multe porţi ră-
mase deschise întru întâmpinarea celor ce ar binevoi să
treacă prin ele spre a înţelege ce se întâmplă. Ce ni se
întâmplă.
Sandu, personajul bine răsucit pe firul epic al
povestirii, este vocea autentică ce răzbate tocmai din
Occidentul prăbuşirii multora şi-al izbânzii câtorva,
care avertizează că „la pomul lăudat nu e bine să te duci
cu sacul”, dar nici să nu te duci dacă vrei să te alegi cu
ceva. Experimental, orice risc îşi are meritul lui.
Piesa de teatru MIREASMA este o mică biju-
terie, iar distinsa scriitoare Eliza Roha, un indiscutabil
talent dramaturgic.
Felicitări!
Mihai ANTONESCU

O carte despre un legendar cântăreț
al iubirilor
A apărut, de cu-
rând, la Iași, într-o formă
grafică remarcabilă, cartea
unei distinse profesoare de
limbi clasice, Coca Dorica,
din Botoșani. Se numește
Receptarea operei lui Ovi-
dius în cultura română, la
Editura Pim și reprezintă lu-
crarea cu care autoarea a
obținut titlul de doctor în fi-
lologie clasică, sub îndru-
marea domnului profesor
doctor universitar Eugen Munteanu, în anul 2014.
Concentrată asupra personalității și operei poe-
tului Publius Ovidius Naso, cartea se impune prin rigu-
rozitatea analizei și originalitatea cercetării asupra aces-
tui subiect, căruia i s-au consacrat numeroase studii în
țară și în străinătate, de-a lungul timpului. Este, îndeob-
ște, o strădanie minuțioasă încercarea de a iscodi și a
mai găsi ceva nou într-o operă literară aparținând anti-
chității. Încercarea îi reușește autoarei care astfel își
aduce contribuția la celebrarea a două mii de ani de la
moartea poetului tomitan.
Studiul prezintă în incipit contextul istoric și li-
terar al perioadei augustane, în care s-a format poetul
sulmonez, tenerorum lusor amorum, stabilind că opera
acestuia stă sub semnul a trei concepte, în raport cu tim-
pul și tematica abordată: voluptas, creația de tinerețe,
necessitas, cea de maturitate, sodalitas, opera de exil.
Autoarea operează distincția între exil și relegare,
oprindu-se la explicarea cauzelor relegării la Tomis,
carmen et error, cauze rămase neclarificate, în ciuda
dezbaterilor intense în diversele cercetări anterioare.
Susține, cu argumente riguros asumate, că Amores este
cauza la care face referire carmen și nu Ars amandi,
opinie preferată în majoritatea studiilor de specialitate.
Cât despre error, greșeala fatală poetului izgonit din
Roma la marginile pământului, autoarea vede aici un
complex de factori și nu doar o înșiruire de cauze.
Lucrarea însumează, totodată, informațiile ofe-
rite de poezia de exil pe care le analizează comparativ
cu alte surse literare dar și istorice și arheologice. Re-
zervă un capitol întreg prezentării prietenilor cărora po-
etul însingurat le-a scris de la Tomis, autoarea afirmând
unicitatea demersului său, aceștia fiind menționați nu-
mai tangențial în alte studii.
Totdată, nucleul forte al lucrării îl constituie
studiul comparativ între traducerile operei ovidiene,
oferind detalii ale tehnicii de traducere atât de necesare
cititorului începător și chiar celui avizat. Iată, spre
exemplu, cum sunt traduse două versuri din Tristia, I,
9, (v.5-6):
285
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Donec eris felix multos numerabis amicos,
Tempora si fuerint nubila, solus eris.
Mai întâi sunt traduse de Vasile Aron, între anii 1803-
1804, publicate prin 1899-1900:
Până vei fi fericit
De prieteni nu-i fi lipsit,
Iar cât se înnourează
Toți se duc, se depărtează,
Toți pe-ncet se duc pe-acasă,
Singur în năcaz te lasă.
Urmează mai multe variante, realizate în distih elegiac
de Eminescu (probabil în 1867-1868):
Cât timp vei fi fericit, număra-vei amici o mulțime,
De se vor întuneca vremile, singur rămâi.
sau:
Până vei fi fericit număra-vei amici o mulțime,
Cum se vor întuneca vremile, singur rămâi
Cum s-or înnoura vremile- singur rămâi.
Sau:
Până ce ești fericit, o să numeri amici o mulțime,
Vremile grele venind, singur atuncea rămâi!
Traducerea lui Ion Diaconescu (1926):
Amice, atât timp cât totul îți va merge în plin,
Ca norul în juru-ți amici vei avea,
Dacă însă soarta în rău se va schimba,
Ține minte dragă, atunci tu singur cuc vei mai ră-
mânea.
Traducerea lui Ștefan Bezdechi (1930):
Cât timp vei fi fericit, prieteni avea-vei mulțime;
Dacă e timpu ’nnorat, singur pe lume rămâi.
Traducerea lui Teodor Naum (1957):
Cât timp vei fi ferice, amicii te-mpresoară,
De se-nnorează vremea, tot singur o să fii.
Traducerea lui Eusebiu Camilar (1966):
Cât e senin, atâția în jur s-ar arăta!
La rău, rămâi tot singur cu întristarea ta!
Propunând atâtea variante de traducere autoarea
lasă cititorului posibilitatea să observe efortul traducă-
torilor de folosire nuanțată a lexicului și a prozodiei di-
versificate.
Un spațiu larg în cuprinsul cărții este rezervat
listelor bibliografice, grupate în trei subcapitole: poie-
sis (traduceri), esthesis (comentarii, istorie și critică li-
terară), katharsis (prelucrări și dedicații literare) ale
operei ovidiene, din secolul XIX până în secolul XXI.
Prin acestea lucrarea se constituie într-un valoros in-
strument de lucru pentru elevii participanți la Certamen
Ovidianum Ponticum, concurs care constă în traducerea
și comentarea unui fragment din opera lui Ovidius și,
nu în ultimul rând, pentru profesorii care-i pregătesc pe
aceștia, atât pentru etapa națională de la Constanța, cât
și pentru confruntarea internațională de la Sulmona,
orașul natal al poetului, în Italia, unde România trimite
an de an un lot redutabil de șase elevi, triați, prin probe
de baraj, dintre cei mai buni cunoscători ai operei ovi-
diene. Autoarea Coca Dorica s-a folosit aici de propria
experiență profesorală, fiind unul dintre acei profesori
puțini aleși și dăruiți, care îndrumă pe elevii participanți

la concursurile naționale și internaționale de limbi cla-
sice, astfel încât să câștige premii valoroase.
Un aspect inedit al cărții îl constituie capitolul
șase: Receptarea operei lui Ovidius în arta româ-
nească: sculptură, pictură, grafică, muzică, cinemato-
grafie, teatru, obiective cultural- turistice. Începând cu
monumentul ridicat la Constanța de Ettore Ferrari în
1887, așezat în fața Muzeului Național de Istorie și Ar-
heologie, în Piața Ovidiu, chipul îngândurat al poetului
este urmărit în diverse ipostaze artistice în sculptură,
pictură, grafică. Opera sa este ilustrată în artele plastice
atât de către artiști plastici consacrați cât și de tineri as-
piranți. Autoarea nu pierde din vedere ecoul legendelor
ovidiene în muzică ori literatură: drama lui Vasile Alec-
sandri, Ovidiu, constituie libretul pentru opera, cu ace-
lași titlu, compusă de Constantin C. Nottara, între anii
1945-1950, rămasă nepublicată.
În cinematografie Ovidiu apare în titlul filmu-
lui Eu, tu, și... Ovidiu, comedie muzicală românească,
regizată în 1978 de Geo Saizescu. Sunt menționate
piese de teatru și scenarii dedicate poetului, între care
Procesul lui Ovidiu, scris de Doina Ciurea, și reprezen-
tat în Italia, într-o achitare simbolică a poetului, ca vic-
timă a regimului politic dictatorial; a fost invitat în rolul
de acuzator al poetului însuși profesorul român Nicolae
Lascu, alături de apărătorul acestuia, Francesco
Amaldi, profesor la Universitatea din Napoli. Vorbind
despre teatru, Coca Dorica revine la experiența proprie,
deoarece este de mulți ani coordonatoarea trupei de tea-
tru antic Katharsis, a Colegiului Național August Tre-
boniu Laurian, din Botoșani. A regizat spectacole pe
multe scene din Botoșani, Constanța, București, cu
piese interpretate de elevii săi pe scenarii pe care le-a
scris adaptând texte și teme ovidiene: Orfeu și Euridice,
Ecouri ex Ponto, Didona și Aeneas.
În final, autoarea trece în revistă locurile um-
blate de pașii poetului, cântăreț al iubirilor gingașe,
cândva în realitate sau în legendă: insula Ovidiu, lacul
Siutghiol, localitatea Ovidiu, Turnul lui Ovidiu din
Constanța și din Caransebeș, într-un efort de captatio
benevolentiae spre beneficiul turismului românesc. Ne
menține în actualitate cu manifestările culturale dedi-
cate poetului și operei sale în diverse spații sau mo-
mente.
Dincolo de complexitatea și diversitatea infor-
mației, cartea Receptarea operei lui Ovidius în cultura
română se remarcă printr-un discurs echilibrat, o argu-
mentare logică și coerentă, o frazare cursivă, clară și
concisă care îmbină într-un limbaj accesibil numeroșii
termeni grecești și latinești, de poetică și de civilizație.
Un ton sincer, deschis, care rezonează cu felul de a fi al
autoarei Coca Dorica, face dintr-o lucrare tehnică o
carte de citit.
Zinica IONESCU
286
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Școala Martiriului
Volumul lui Florin
Caragiu „Școala Martiriului”
(Editura Platytera, 2017) este
dens, cu idei bine cumințite, în
vederea, spune Cristian Voi-
cilă, „marii treceri” afiecăruia.
Marea trecere ar avea o sino-
nimie aproximativă în sin-
tagma „hotarul de taină'”
(Avva Glelasie), „fiintele-în-
tru moarte devenind mai întâi
din indivizi (noțiune specifică
gândirii cantitative) personae,
asemănându-se, printr-o asceză de o viață, chipului (ei-
kon eikonos), Domnului nostru Iisus Hristos.
La Scoala Martiriului, afirmă Florin Caragiu,
invățăm „să ieșim din carapacea prejudecătilor, obișnu-
ințelor, comodităților și deprinderilor ce opun rezistență
schimbării și înnoirii noastre... Înnoirea omului nu
poate avea loc într-o stare de spirit călduță, lipsită de
focul răvnei și al pătimirii din dragoste, de generozita-
tea renunțării și a dăruirii de sine”.
Discutănd despre sfinții martiri, în aserțiunea sa
Florin Caragiu este preocupat de proprietatea și expre-
sivitatea termenilor: „Privirea spre cele de Sus este po-
tențată, în cazul sfântului martir, în primul rănd de un
adânc simțământ al stării descoperite înaintea lui Dum-
nezeu. Trăim sub privirea Lui. Simțindu-se cuprins în
privirea lui Dumnezeu ca într-o icoană, ,martirul nu
ezită să mărturisească despre iubirea ce învăluie lumea
și pune capăt fricii de moarte ce ne înrobește până în
tenebrele instinctuale și inconștiente”.
Pregătirea pentru martiriu are câteva trepte în
structuralitate cu cele interioare și cele exterioare .Ex-
trovertirea nu poate însemna depășirea de sine, iar in-
trovertirea nu poate fi totul în privința celor exterioare.
„În fapt, ceea ce vindecă ruptura între interior și exterior
este harul lui Dumnezeu. în lumina căruia transpare o
înțelegere iconică asupra vieții în ansamblul ei”. Și:
„Sfinții martiri se apropie de jertfă cu nădejde și bucu-
rie, având încredințarea apropierii de încununarea unui
lung șir de nevoințe și de intrarea ăn atmosfera intimă a
vieții dumnezeiști”.
Sau:"Sfintii Martiri nu caută la fata omului
.Pentru ei .cea mai mare demnitate din creatie este cea
consfintită de pecetea chipului lui Dumnezeu,demnita-
tea de a fi om".
O corectă situare istorică: „Creștinismul primar
a surprins lumea antică prin paradoxala sa așezare. Pe
de o parte nu a militat pentru răsturnarea ordinii exteri-
oare”. Au dat Cezarului ce este al Cezarului, dar au răs-
turnat sistemul lumii antice numai prin puterea dragos-
tei. Puterea dragostei nu a bulversat numai o rotiță într-
un sistem.” Omul e mai presus de orice sistem din lu-
mea creată, pentru că taina chipului său are potențialul

infinit al îndumnezeirii”. Victoria omului derivă din de-
venirea sa, în vecinătătea transcendenței.
Cultura actuală nu incumbă decat rareori senti-
mentul mărturisirii, ceea ce atrage nocivitatea timpului
modern și postmodern. Interpretarea lui Florin Caragiu
în acest context este următoarea: „Dispoziția autentică
a mărturisirii nu este guvernată de o logică a prestigio-
sului, cum ar putea să pară, ci de o logică a smeririi sau
micșorării de sine iubitoare (Ioan 3,30), în favoarea pu-
nerii în prim-plan a dragostei dumnezeiești.” Despre
mărturie și mărturisitori a scris, recent, o carte de
esențe, „Glasuri din Bolgie”, reputatul scriitor Sorin La-
vric.
Lectura volumului Școala Martiriului, de Flo-
rin Caragiu, este întremătoare.
Raluca I. CORBU
Două comentarii de Şerban CODRIN
Vladimir Udrescu sau ce păţeşti inventat
de Vladimir Ilici
„E îngrozitor să experi-
mentezi pe tine însuţi descope-
ririle unui bolşevic.” Cui
aparţin aceste cuvinte profetice
când au fost scrise, tragice după
un secol dement, al unor expe-
rimente cum nici în laboratoare
nu se aplică pe şobolani, în de-
finitiv fiinţe inocente? Toate
ideologiile sunt închisori mai
mult sau mai puţin restrictive,
totuşi închisori cu ziduri şi gratii alcătuite din ideile
unor minţi căutătoare, cu atât mai nocive cu cât se cred
unicele salvatoare, mesianic mântuitoare. Din păcate,
toate soluţiile îndosariate de istoria gândirii s-au dove-
dit utopice, însă unele au căpătat monstruoase dimensi-
uni criminale, care au transformat umanitatea într-un
abator al omului contra omului.
O carte-document despre aberaţiile unei ideologii,
o carte-judecător, o carte-acuzator literar publică poe-
tul, reputatul eseist, jurnalistul Vladimir Udrescu la
Editura TipoMoldova, Colecţia Bibliofil, Poezie con-
temporană, Iaşi, 2019.
Revoluţia franceză din 1789, pentru unii un mare
eveniment istoric, pentru alţii o mare eroare, a înlocuit
o monarhie absolută cu o republică parlamentară hao-
tică, dedicată unui set de libertăţi cu care hatica oame-
nire nu au ştiut ce să facă, aşa că bunele întenţii teore-
tice au eşuat pe eşafoduri, sub tăişul ghilotinei, în ma-
sacre, totul în numele drepturilor unui om abstract. În
secolul XX, în Rusia ţaristă, monarhia absolută a fost
brutal înlocuită în cele din urmă cu o dictatură totalitară,
287
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
care a transformat într-atât societatea polarizată între
aristocrţie şi ţărănime, încât statul a devenit sălbatic jan-
darm politic, economic, spiritual şi ateist-ritualic, ma-
nipulând prin violenţă, după „legi ştiinţifice”, în reali-
tate bunul plac al câtorva minţi bolnave, aberante, mili-
oanele de oameni transformaţi în călăi şi victime, stă-
pâni şi scavi. În realitate, întreaga societate se tran-
sforma într-un sângeros laborator de inginerie socială,
unde „revoluţionarii de profesie” inventau teroarea ge-
neralizată, gulagul, un fabulos labirint de închisori, pro-
babil capodopera totalitarismului rusesc. Numită apote-
otic marxism-leninism, apoi marxism-leninism-stali-
nism, aberanta teorie de esenţă teroristă a mutilat o bună
parte din ţările mapamondului, inclusiv România între
fatidicul 30 decembrie-1947 şi controversatul 22 de-
cembrie 1989, iar cicatricile se fac prezente în întreaga
istorie universală contemporană.
Fapt aparent minor pe lângă alte domenii, dar de
o tragică profunzime, a însemnat războiul spiritual de-
clarat pur şi simplu împotriva oamenilor de artă, scrii-
torilor, în cazul nostru special, împotriva poeţilor. Re-
voluţia franceză a omorât poeţi, astfel dând un încura-
jator exemplu revoluţiilor totalitare, care şi-au extermi-
nat creatorii aşa zişi nesupuşi prin anulare fizică cu
glonţul şi bâta, sau numai prin excludere, neacceptare,
cenzurare, „condamnare la neant”, după expresia lui Ion
Papuc. Bineînţeles, colaboraţioniştii de toate gradele,
rasele, soiurile şi sosurile s-au bucurat de onoruri, recu-
noaşteri, premii, gratificaţii pecuniare, case de creaţie şi
procreaţie.
Vladimir Udrescu a reuşit să îşi publice volumele
de versuri, „Scot cavaleria” şi „Dolor” abia după Revo-
luţia din decembrie 1989, deoarece intrase, încă din
1966, student la Cluj, în ochii atotvigilentei poliţii se-
crete, politice. Îl turnase un individ care va face carieră
de poet prost şi de delator cu merite speciale, inclusiv
bun de căftănit director de editură. În destinul lui Vla-
dimir Udrescu se vor implica mulţi alţi poeţi şi editori
ai vremii, însă neputincioşi în calea tăvălugului, alcătuit
din ditamai generalii, căpitanii, locotenenţii cu punctaje
maxime în poligoane de tragere cu muniţie de război, al
căror câmp de onoare şi luptă se metamorfozase drama-
tic, fusese, iată, ocupat de confruntarea cu nişte versuri
pentru motivul că erau versuri. Se înlocuiseră tranşeele
Verdunului şi ale Stalingradului cu groaznicul „Dolor”,
unde „pe sub veşminte avea/ în loc de piele/ o pulbere
de cuvinte/ reci ca gheaţa”, cârtea bardul ţinut în hăţuri,
sub observaţie marţială, în „Notă sinteză de general Ni-
colae Pleşiţă”, în „Raport şi plan de măsuri de general
Gianu Bucurescu”, sau într-o hilară „Înregistrare a De-
partamentului Securităţii Statului”.
Devenit „duşman al poporului” după expresia lui
Troţki furată mai apoi de numitul Lenin, Vladimir
Udrescu a apelat la însuşi conducătorul cu bărbuţă
roşcată al inexistentei insurecţii armate de la 24 octom-
brie devenit 7 noiembrie 1917, copiind din operele
complete ale individului, volumul 48, Editura politică,
Bucureşti, 1968, pagina 250, luminoasele

cuvinte „E îngrozitor să experimentezi pe tine însuţi
descoperirile unui bolşevic”. Propoziţia era extrasă din
grafomania lui Vladimir Ilici într-o scrisoare către bo-
ierul Maxim Gorki, trăitor bine-mersi în cafenelele rău-
famatului oraş, şi mafiot, şi italian, Napoli, în 1913. Pe
tovarăşul revoluţionar de profesie îl luase sinceritatea
pe înainte sau condeiul (imperialiştii americani în ale
scrisului nu inventaseră încă pixul), ceea ce Vladimir
Udrescu s-a prefăcut că nu pricepe şi a ales abjecta pe-
ricopă drept motto pentru o nouă, pe atunci, carte, „Bo-
ieri dumneavostră, hegemonice”, cum zice autorul
„aleg unul (un manuscris. N.n.) ceva mai borţos”, şi i-l
oferă editorului. Cam prea apăsat spus „boieri dumnea-
voastră”, aşa că trupele de asalt trebuiau alarmate şi de-
plasate pe câmpul de bătălie. Încă o dată, cu tot ajutorul
lui Mircea Ciobanu, ba chiar al tovarăşului Lenin, un
general-palavragiu de bodegă în justificări cu sifon Iu-
lian, prin adjunctul Gianu şi liota de turnători l-au mai
bătut o dată cu lira peste degete pe bardul prea încreză-
tor în muzele neinstruite la învăţământul de partid, pen-
tru că nu se astâmpăra. Astfel, s-a întocmit un „Plan de
măsuri al Securităţii Municipiului Bucureşti” şi „prin
serviciul specializat al Securităţii Municipiului Bucu-
reşti se vor efectua investigaţii complexe la domiciliul
actual al lui <Udrea>, dar şi la domiciliile anterioare”,
„se va organiza o percheziţie domiciliară secretă şi se
va acţiona pentru instalarea mijloacelor T.O. complexe
la domiciliu”, aşadar, o întreagă logistică operaţională,
o „bravă coloană de vajnici apărători ai ingenuului re-
gim comunist”, comentează sarcastic poetul, mai mult,
planul trebuia „completat cu noi măsuri”, „în raport cu
evoluţia situaţiei operative în caz”. Dacă tovarăşii Iu-
lian, Gianu şi alţi mahări cu grade de maiori, locote-
nenţi, căpitani, unul Jenică, altul Burduşel, altul Cim-
poneriu, ar fi percheziţionat după regulament, ingenios,
corturile <obiectivului> Agamemnon şi ale <duşmanu-
lui poporului> Odiseu, plantând microfoane, mijloace
tip I.C.T. „pentru cunoaşterea şi identificarea legături-
lor apropiate, a comentariilor şi atitudinilor”, nu mai dă-
râmau grecoteii măreţele ziduri ale Troiei socialiste prin
mijlocirea specializatului cal de lemn, iar lui Euripide i
se vâra pumnul cenzurii în gură, să se sature să mai scrie
pesimista tragedie a „Troienelor”. Sic transit gloria Iu-
liani & Giani. Aşa că obiectivul periculos Vladimir
Udrescu, ca un fel de răzbunare în răspăr, a scris, însă
nu a mai tipărit cartea boierilor, aşteptând mai întâi să
se consume 35 de ani, inclusiv din vieţile preţioase ale
generalilor.
În definitiv, ce cuprinde hulita carte din 1984, de
s-au alarmat cadrele şi toţi cenzorii patriei, cea mai pro-
gresistă şi liberă din lume, sau din „lagărul socialist”,
unde lagăr înseamnă, totuşi, închisoare? Întrebaţi-i pe
dumnealor, pe hegemonicii epocii, eu nu găsesc decât
169 de elegii datate între 1980-1983. Aici e aici, dar
dacă ar fi fost 1(7)0 de poeme oare nu s-ar fi insinuat
vreo aluzie la 7 noiembrie sau 1 mai sau zero orânduire
pentru binele omului ? Greu de precizat.
288
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Deci Vladimir Udrescu tipăreşte foto-manuscrisul
cărţii din 1984, în general (iarăşi, generalii!), scris pe
pagină cu pixul (!) sau cu creionul, ba cu cerneală roşie,
nervos, parcă temător, nevoit să intervină, să şteargă, să
suprapună, de cele mai multe ori descifrabil numai pen-
tru autor. Fotocopiată, pagina din stânga este manuscri-
sul olograf; descifrarea, de tipar, ocupă pagina impri-
mată în dreapta. Trist, amar, lehămesit, dispreţuitor cu
ticăloşii, revoltat pe ilogicul logicii, un poet, drept pe-
deapsă, deraiază multe dintre sensurile limbajului şi di-
aloghează cu cine se nimereşte sau doreşte, cu „orbita
unui satelit sângeros”, cu orbirea, cu exerciţiile de dre-
sură, cu orizontul, cu destinul, cu ideea, cu gheaţa pe
balustrade, cu intemperiile, cu cartea, cu netrebnicia, cu
paznicii de far, cu veacul, cu memoria, cu scara de in-
cendiu, cuistoria... Toate simple şi frumoase, numai că
în context cuvintele se revoltă şi capătă numai înţelesuri
alarmante, apocaliptic, otrăvitoare pentru paznicii ideo-
logici: „Cu straie puţine orizontul se-apropie/ De
porţile comediei politice: chiar/ Decorat, el cade-n
sclavie – /doar că mi-e frică să-nnoptez/ În propria-mi
inimă.” (Boală fără leac) „O rafală de lozinci deshidra-
tează/ conştiinţa, în zori mai ales, când/ În aşternutul
cald femeia devine/ Rugăciune fosforescentă/ Asemeni
ploii de primăvară. ”, „Numai profetul se preumblă
dintr-o/ Maximă-n alta, în vreme ce sub tirul/ Fluid al
vomei scriptice istoria/ E supusă operaţiilor estetice/
De tot soiul.” (Sala de operaţii) „Oricum, mai spune
mandarinul, trebuie să fie/ O nebunie...La triumful des-
potic, sângele/ Naţional se prelinge pe lama/ Stiletu-
lui.” (Neguţător de jertfe) „O sugestie despre viaţa-n
tensiune,/ Un monolog prelung cu faţa la/ Perete şi, cu
uruit infernal,/ Pietrele de moară ale sufletului/ Tău îm-
povărează istoria/ Cu rumeguş şi clar-obscur/ Victo-
rios.” (Lecţia de anatomia prezentului) „Un clar de în-
tuneric în faţa noastră/ Şi cât de permeabilă e adoles-
cenţa/ Dictatului de primăvară. Cu o mie/ De atmosfere
apasă discursul/ Asupra manuscriselor.” (Cât de re-
pede) „(...)Ţi-aş mai spune/ Ce mi-a comunicat marele/
coordonator al fericirii celorlalţi – / Dar am uitat.”
(Permis gratuit)
Fără să ambiţioneze un inventar al răului instalat,
nicidecum ca florile baudelairene, ci precum tribunele
de şedinţe educative sau ca igrasia, pretutindeni, totuşi
poetului îi reuşeşte, pentru că fiecare cuvânt, fiecare
vers îşi prelungeşte sensurile, umbrele dincolo de pa-
gină. Trebuie să recunosc, Vladimir Udrescu face do-
vada în aceste poeme fals nesubversive, fals elegiace,
că e dominat de viziuni cinice, de mare forţă, uneori de-
a dreptul sfidătoare la sine însuşi ori la nenumărate lu-
cruri, gesticulaţii aparent minore. Poeţii talentaţi sunt
paradoxali, Vladimir Udrescu e sătul de poetizare şi re-
curge la gesturi brutale, extreme, de falsă răutate: „(...)
Dar păsările/ De pradă ale preţurilor umflate? Nici/ Nu
ştii cât de scump e căuşul de/ Tărâţe când fericirea co-
boară/ Din suliţele aplauzelor de pe/ Banda de magne-
tofon.” , „(...) Şi demagogia creşte/ Înaintea mea...mă-
ntunec!” (Paideuma) Aşadar, demagogia tribunelor, a

discursurilor nu are loc eminescian, „în urma mea”, ci
este ubuescă, în faţă, bineînţeles, în faţa duşmanului as-
cuns pretutindeni. Dar dacă este ascuns, de unde se ştie
că e „duşman”? Aici intervine tactica, strategia şi logis-
tica de ascultare a generalilor în permanentă ofensivă!
„Cu încântare vă anunţ că frumosul/ e un animal sufle-
tesc. Sigur că, în prima/ Carte a amăgirii, numele spai-
mei/ Va fi idealizat.” (Carte de amăgire) „Într-un poem
în care dimineaţa pariază/ Pe seninătate, se aşează
proza ştiutelor/ Patrafire cu ticăloşii...Chipul tinerei/
Capodopere seduce moda cu pistrui/ Ideologici.” (Pie-
tre de râu) „(...) Simt deja/ Rana din pieptul osânditului/
Ce se va naşte/ Pentru a biciui oceanul de cuvinte/ Duh-
nind/ Ca ziua de azi.” (Recviem)
Poemele ar trebui citate în întregime, pentru că în-
săşi arhitectura lor, înlănţuirea ideilor alcătuiesc osatura
unui spectacol estetic/ideologic/politic, unde poetul ia
în serios ori dispreţuieşte figurile de stil, oximoronul fi-
ind preferat şi chiar, cu predilecţie, pomenit pe nume de
câteva ori. Cam multe cuvinte abstracte, supoziţie,
normă, convenţie, sintagmă, desuetudine, ar impieta
unei poezii a revoltei interioare, dar Udrescu pare să pa-
rodieze, goleşte aceste cuvinte de sens şi le aruncă hi-
dos, ca pe nişte cutii goale de conserve: „Începe/ Se-
cerişul celui iubit/ În administraţia naţională – ”, „Şi
starea aceasta de iulie:/ O actriţă ce nu s-a culcat/ Ni-
ciodată cu propriu-i/ Rol” (Solzi de rechin) „Vorbeam
despre glacialitate şi muguri/ Şi deodată o cale subte-
rană se/ Ivi prin scalda/ Acelui concept. Astfel se po-
vesteşte/ Istoria unei întâmplări dialectice.” (Doctrină
despre generalizarea umilinţei)
Motto-ul bineintenţionat al deghizatelor elegii,
amărăciunile catastrofice/catastrofale ale lui Vladimir
Udrescu par nişte experimente pe pielea leninistă: celă-
lalt Vladimir se speriase de propriile descoperiri
bolşevice/comuniste, însă cinic, le-a aruncat, ca un alt
Ginghis-Han, asupra lumii, iar dacă lumea le respinge,
fiindcă îi lipseşte nivelul înalt revoluţionar şi politic, în-
cepe pedeapsa, teroarea, răstignirea, nu pe Golgota, ci
pe dogma ultragiată de prostia umană refractară la feri-
cirea obligatorie stoarsă din mintea genialului. Udrescu
înţelege parşivenia ideologiei şi se preface în fiu risipi-
tor, pupă mâna criminală, pentru că ghearele tătucului
Lenin au creat materia vâscoasă, hidoasă a acestei poe-
zii. De aceea, nu există iluzii. Dar deziluzii? Niciuna.
Iată proba de foc îngheţat a acestui univers glaciar prin
efectul totalitar: „Un discurs abrupt; şi imediat/ Limba-
jul devine o pasăre fără/ Aripi. Duşman de moarte îmi
e acum/ Nefiinţa acelei flori de primăvară.//Adversita-
tea, şi ea, declară că focul/ Nu mai arde la gura sobei:
o simplă literă care/ Coboară lin din alfabet/ În infinit//
Nu-mi spune nimic: între/ Două paranteze se află/ şi ti-
tlul acestui poem/ Interzis.” (Poem interzis de autor)
O fi Vladimir Udrescu autorul unei opere poetice
de amploare, însă adevăraţii ei semnatari au fost cen-
zura, generalii şi subordonaţii şi, mai ales, celălalt Vla-
dimir, cu ochi mongolici.
289
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
În finalul acestei epopei a urâtului politic, sunt re-
produse două poeme care exaltă poezia nu în vremuri,
ci pe tărâmuri neospitaliere, „Doarme şi hangiul nostru
Dumnezeu” de Vasile Niţulescu, (Vasile cel mare),
„polivalentul actor de teatru şi film, poet, dramaturg,
desenator şi şahist” şi „Ora exactă, lui Vasile ăl Mare”
: „Sângele României intră pe sub/ Uşă. Unde rămăse-
sem? – întreabă/ Măscăriciul. Imperatorul strigă/ Sub
viţa de vie. Călcătura lui/ Pe dale de piatră are apăsa-
rea/ Întunericului. E frig şi e seară, cu/ <Ultima gene-
raţie> sub braţ,/ Marele Anonim îşi spune copilăria/ Ca
o aventură. O bulă papală/ A fost dată şi focul arde/
Între criteriile cardinale. Eşti/ Doar o picătură de aer/
În orizontul de minereu. Oricum,/ Sângele României in-
tră acum/ Pe sub uşă.” (semnează: Vladimir) Deci unul
dintre cei doi pretendenţi.
Aceste poeme din urmă nu au făcut parte din ma-
nuscrisul anului 1984. Aşadar nu au fost prohibite în
numele cenzorului atotputernic Vladimir Ilici cu ochi
mongolici.
Simpatetic, Udrescu moşteneşte ceva din spiritul
lui Paul Celan, pedepsitorul, marele poet român şi ger-
man, sinucis la Paris ca poet francez; a scris magnifice
poeme, unde a contorsionat semantica şi topica limbii
germane; astfel a sancţionat, a răsplătit limba umanişti-
lor Goethe şi Schiller cu explozia nihilismului, a lipsei
de coerenţă, a caricaturii tragice, pentru că numai poe-
zia paranoică, abuzul de idei schizofrene s-au transfor-
mat catastrofic, noroios, aberant în -ismele de dreapta
şi de stânga ale secolului XX, secolul leninist, cel mai
iraţional, sângeros, sălbatic din era creştină.
Vladimir Udrescu este pe aproape, veştejeşte, bo-
ieri dumneavoastră, „după-amiaza capodoperei” inu-
tile, parodiază oricâte sensuri îi vin la îndemână, tran-
sformându-le în nonsensuri, în „intemperiile păpădului
social”, în „mi se întâmplă adesea să-ntâlnesc victime
cu atestat de torţionari”, în „un secol negru n-ar fi în
măsură să te ardă pe rug”, un supradimensionat cata-
log al ororilor adunate, pleoştite sub scufia cu eticheta,
la vedere, de umanism, fie clasic, fie chiar umanism so-
cialist... „Trudit, eterul se lasă în genunchi – Un somn
de moarte pribegeşte printre/ Flori ca un glas imoral:
e vremea/ Discursurilor. Zilele nu mai încap/ În jur-
nale. Pe coline rătăceşte/ Sfertul de secol.” (Vremea
discursurilor).
„Boieri Dumneavoastră. Hegemonice” e o carte
dureroasă, funestă, scrisă cu un talent înărcat de conşti-
inţa că răul demonizează însăşi specia umană, iar acest
rău are un nume, leninism; l-ar fi cutremurat pe Euri-
pide, tragedianul.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Dan Tipuriţă sau poetul nu numai între renunţă parţial, „la sărbătoarea genei îndrăgostite”, „di-
astola zborului alb”, „a.d.n.-ul fericirii”, aşadar abando-
jocuri mironpanneşti nează gena, diastola, a.d.n.-ul şi preferă paşii de la „în-
coronarea macilor” la „dreptul de a fi fericiţi”. Nu
De o bună bucată de vreme citesc, recitesc numai
sparge tematica poeziei, nu are obsesii mitologizante,
eseuri, tratate, monografii despre originile totalitaris-
nu-l interesează marile idei ale filozofiei, nici măcar ale
mului, despre psihopaţii răi părinţi ai fericirii universale
religiei, nu se revoltă, preferă mereu „ceva din visul fe-
şi despre toate nenorocirile deversate peste bietul secol
ricirii”, foloseşte toate figurile de stil comune, uzate şi
al XX-lea de utopiile nebuneşti, revoluţionare, fără să
uzabile, mai ales metafora, personificarea, epitetul, fără
mai recunosc câtă muzică de Dmitri Şostakovici îmi
figuri de stil fonetice, oratorice, iar versificaţia este
zdrenţuieşte urechile, inclusiv un roman de Julian Bar-
aproape ireproşabilă, simplificată, versul alexandrin
nes despre terorizatul compozitor, aşa că aruncându-mi,
frânt în două. Acolo unde apar distorsiuni, silabe în plus
chiar în treacăt, ochii peste „pseudobaladele întâm-
sau în lipsă, se trece uşor peste inconvenient, pentru că
plate” ale lui Dan Tipuriţă nu înţeleg nimic. Întâi tre-
tradiţia modernă/modernistă ne-a furnizat buna certitu-
buie să opresc năvala muzicii şi să mă obişnuiesc cu o
dine că totul este clişeu, schemă, renunţare la orice con-
linişte nefirească, întrerup lecturile prea stresante, caut
venţie. De aici, Dan Tipuriţă nu trage concluzii radicale,
leacuri între paginile lui Anton Pann, Miron Radu Pa-
nu înlocuieşte poeticul gol cu prozaicul, cu antipoeticul
raschivescu, Ion Pillat şi George Topârceanu, ba chiar
sfidător, în ultimă instanţă nu-şi face publică, de exem-
multe balade de Nicolae Dan Fruntelată. Recuperat, dar
plu, cartea de identitate pe rol de poezie, aşadar, mai
numai parţial, schimb brutal Simfoniile Stalingradului
păstrează aparenţele:
sau 1917 cu ritmicele şi reconfortantele concerte pentru
aşa cum stau aici
flaut şi orchestră de Antonio Vivaldi; parcă lucrurile în-
şi mă priviţi cum sunt,
cep să se îndrepte, aerul devine mai puţin poluat în cu-
lut suflat cu vraja
rentul dintre ferestrele deschise vraişte spre soarele prea
în lumea austeră,
indispus să răsară, o dimineaţă, două, o zi, două, trei.
beau o cafea cu luna
Deci, trec la o nouă lectură, fără privighetori ma-
mai jos, lângă pământ,
cedonskiene şi fără liliac înflorit (păstrez ortografierea
trăgând cu răsuflarea
şi punctuaţia propusă de poet):
de-un ghem de atmosferă.
la albul mers al lumii
adăugăm un pas,
Mai mângâi coama vorbei
un salt către niciunde
cu glas sentimental,
precum ne duce gândul,
mai scriu câteva versuri
suntem şi noi fiinţe
pe-o scamă de hârtie,
din câţi am mai rămas
sau îmi citesc destinul
drept purtători de rime
în zaţul vegetal din bolta acestei ceşti,
cât ne-o mai vrea pământul.
care mi-e cer doar mie.
(baladă închinată iubirii mirabilei regine din Saaba)
(balada băutorului de cafea care mângâie
s-a năpustit prostia
coama vorbei)
prin hrubele fiinţei,
Poezia de azi supravieţuieşte în scrierile prost ver-
pe afară un rămas
sificate, aparent diforme, strâmbe, pentru că marea co-
hulind câţiva atei
rectitudine clasică a devenit suspectă. Un poet dat me-
care mai scormonesc
reu exemplu suprem, deci mă abţin să-i mai transcriu
prin tomberonul minţii
numele exagerat de mediat, considera Odă (în metru
după lozinci purtate
antic) de Mihai Eminescu compusă în proză, când, în
de cromozomii ei.
realitate, autorul ia în posesie, ca altădată Horaţiu, com-
plicata versificaţie safică, aşadar capodopera amintită
eu slujesc cu scrisul
şi-ar merita celebritatea nu prin ceea ce ar poseda, ci
poeziei struna,
prin absenţă. Din contra, Dan Tipuriţă, cu şchiopătările
preot sfinţit cu mirul
semnalate, este un prea bun constructor al versului, ver-
figurilor de stil,
sifică impecabil, are un perfect simţ muzical al scriitu-
cădelniţez cu vorbe
rii, până acolo încât faptul i se poate reproşa. În alte
de mulţumiri pomana
cărţi nu, acolo intervenţia versului liber, alb, nuanţează
celor ce mă doresc
în bine textele.
citindu-mă febril.
Să fim înţeleşi, poeţii nu sunt alte feluri de filo-
(balada poetului care îşi caută drumul
zofi, de ideologi, de profeţi, care aruncă în piaţa publică
său cel demn de pomenire)
mari idei, asta este treaba filozofilor, a ideologilor, a
Cum versurile încep să se împletească, imaginea
profeţilor. Este asediată poezia epocii totalitare de ma-
panoramică devine din ce în ce mai clară: poetul
nifeste pentru sănătatea tuşită a pământului şi a

290
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

mileniului trei în versificări târâşe, oloage, de un sim- Lucru dovedit, Dan Tipuriţă este un poet care
plism până la caricatură penibilă. Dan Tipuriţă a evitat scrie îndestul, cam grăbit, poate cu sentimentul recupe-
penibilul epocii şi a debutat cu întârziere, tocmai pentru rării. Deocamdată bine face. Când va suna ceasul unei
că a ştiut să discearnă între jenant şi normalitate. Fără antologări, al unei selecţii dure, va avea de unde alege,
ambiţia de a da altora lecţii inutile, poetul nostru nu poate chiar de unde rescrie. Prin această carte se devoa-
poate fi acuzat că scrie un singur vers fals, discordant, lează mai ales latura retro, sau mai degrabă postmoder-
reproşabil, se mărgineşte să rămână creativ între limi- nistă a poeziei sale, poezie muzicală în ecces, metafo-
tele destul de largi ale poeziei. rică până la parodierea metaforei, deloc vizuală, ci nu-
Autorul are ambiţia să ne ofere o carte de balade. mai auditivă, destul de fals ritmică, ca un concert de
În primul rând, titlurile sunt de efect, poate prea mare Antonio Vivaldi, nu numai de flaut, ci grosso, cu ve-
(balada negustorului de iluzii politice care vinde pro- chiul minstrumentar pierdut, casat, însă înlocuit cu sa-
misiuni deşănţate, balada regretatului păcat originar xofoane stridente, de jazz.
pe care l-am săvârşit de fiecare dată, balada soarelui Nu aş pune un punct final, fără a transcrie numele
de toamnă trist după beţia cu o lună nimfomană, balada lui Miron Radu Paraschivescu. Umbra poetului „de car-
frunzei de toamnă şi a peţiolului ce-i va rămâne fidel în tier” ţigănesc, sordid, de obor şi cârciumă de lux maha-
cădere, şi dacă tot nu-mi bate norocul la poartă, mi-aş lagesc se întrevede mai mult printre strofe decât printre
împărţi viaţa fix pe jumătate). Conţinutul merge mai versuri, iar parodierea parodiei este evidentă, de efect
ales spre elegia ironică, uşor abulică, resemnată. Indife- urmărit provocator. Iată-l pe noul Rică „băiat
rent de situaţie, frapează vocabularul din zona medi- deştept”,cu „ştaif pedant”:
cală, pe care bine face că încearcă să îl impună, să-l în- A fost un tip cu suflet
carce de sensuri noi, continuând o tradiţie deloc veche, şi şlefuit destul,
de la Bacovia şi Topârceanu încoace (cord, venă cavă, l-a educat cartierul
puls, plasmă, globule, bacil, protozor, streptococ, me- şi oamenii de bine,
ningine, cromozom, plex, hematie, hormon, enzimă, nărăvit la vicii
neuron, genom). Că Dan Tipuriţă ar fi inventat poezia se dădea mascul,
biogenetică, nu ar fi exclus, însă pentru aceasta aş avea un fel de super macho
nevoie de argumente foarte puternice, complicate, din- cu dorinţe fine.
colo de vocabular, în caz contrar ne limităm la nivelul
unui joc intelectual, fie chiar sofisticat. Am ascultat era băiat de firmă
doctori discutând şi, în afară de conjuncţii, prepoziţii, cu obrazul ras,
câteva verbe, nu am înţeles nimic. Aş vrea să citesc ades trăgea pe ochi
nişte poeme biogenetice în situaţia discuţiei amintite. În doi irişi cu sclipire,
cazul nostru concret, nu găsim nici o baladă biogene- era mai – cool – să
tică, cu toate că aş fi fost curios să o nimeresc. poarte
În general, aproape fiecare poezie din carte ar fi cuvinte de pripas
citabilă, chiar în întregime, dacă autorul nu ar face fumate-n colţul gurii
multe concesii jocului prea previzibil şi uşor, prea abu- dintr-un tutun subţire
ziv metaforic:
mi-am provocat de-aseară oftatul la duel, ca un bărbat cu ştaif
i-am îmbrăcat pleoapei un coif de lună plină, pedant, dotat cu stil,
am aruncat mănuşa apusului spre el plimba o domnişoară
sătul să-l tot aud în piept cum îmi suspină fluidă în privire,
(.........................................................................) poleniza petale,
ne-am subţiat de ore cumva fără zăbavă stamine cu pistil,
până ne-a curs pielea în riduri pe obraz, prin sere parfumate
chiar ne-am lovit adânc murind în vena cavă cu loje de iubire.
înviind în altă bătaie de necaz.
visa la doctorat,
Noroc că ne-a-mpăcat inima sărmana savant pe jumătate,
aici în crâşma vieţii dintr-un dispreț profund. avea părinţi cu marca
Şi atunci ne-am sărutat plătindu-ne doar vama paralelor pe chip,
pe tejgheaua frunţii bând gânduri fără fund. scrisese poezii
(duel) de dragoste şi toate
De data aceasta versul alexandrin nu a mai fost spuneau că e un geniu.
frânt, ceea ce se întâmplă de câteva ori (într-o iarnă, – ori totul ori nimic!
dispariţia vorbirii, plexul solar, de dragul de a vă
spune, Dorador), dar conţinutul şi efectul rămân inva- îl şi pomeneau
riabile. băbuţele pe şanţ

291
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

când seara da să vină – mi-ai dat mamă cămaşa

de la păşune turma, de forţă, ne meninge,
de n-avea de o bere tu m-ai încarcerat
la sine nici un şfanţ. nebun în neuroni!
umblau banii să-i prindă caut filogenia,
după simţire urma. cea care mă-mpinge
prin toată omenirea
nu regreta nimic, să caut feronomi.
nici funcţii nici ovaţii,
n-avea trebuinţe, mă cheamă voci, în mine
era băiat deştept, văd un popor de umbre
ţinea pe suflet anii din nordul vieţii aspru
şi-n loc de decoraţii, ca cel din urmă vin,
suspinul fericirii mă zbat în paşii vremii
ca pe-un trofeu la piept. ca-ntr-un năvod de umbre,
(balada băiatului de cartier care îşi ţinea m-au prins mamă în plasa
la piept suspinul fericirii) propriului destin.
Ostentativul Rică ne aruncă ocheade bolnave, de (balada trupului bolnav de vătămătură, prins în
pacient nicidecum al paharelor, cât al seringilor şi bis- plasa propriului destin)
turiilor în blocul operator, unde gogeşte o hărmălaie de Cacofonia din ultima strofă sper să fie intenţio-
bâlci, la fel, într-un poem colorat, ba chiar în culori bi- nată, deci parodică. Dacă este neintenţionată, întâmplă-
ogenetice, dacă tot este să dăm poetului ceea ce, spun toare, înseamnă că poetul pierde un punct din apreciere.
unii, i-ar aparţine (Aureliu Goci, Ana Dobre, Lucian Această fantomă mironpannescă face bine poeziei lui
Gruia, Victor Atanasiu, Eliza Roha): Dan Tipuriţă, îi dă vigoare şi o alură frumoasă, păs-
a-ncălecat deja toasă, voinicoasă, de puţin îmi pasă, însă v-am spus-o
la mal, pe sânge, cordul de la obraz, repetabilă în destule texte, fără să devină
şi pleacă să vegheze manierism.
prin parohia sa. am înnegrit hârtia
şi-a luat o stea polară ca ciorile-n oraş,
sub braţ s-arate nordul mi-a răguşit (şi) vocea
şi pulsul, ce şi-l ţine zvârlind după belele,
împăturit sub şa. acum am prins putere
şi iarăşi duce-m-aş
e zaveră mare pe maidanul străzii
prin vene şi artere, să cânt la vuvuzele.
legiuni de ateroame (balada mitingistului care, cu tot
curg la galop şi trap, calabalâcul, îşi strigă protestul)
e haos mediatic, Istoricul literar şi criticul Aureliu Goci, cel mai
sunt zvonuri prin viscere autorizat specialist contemporan în poezia română, ală-
că plasma şi globula turi de Ion Pop, îl surprinde cu aproximaţie, pentru că
îşi fac din nou de cap. mai mult nu se poate, însă, paradoxal, o aproximaţie
credibilă: „Poetul Dan Tipuriţă are o structură mai com-
rinichii-ar fi ajuns plexă şi apăsat modernistă, de poet solicitat de sfârşitul
deja un ţărm de mare, omului şi perspectivele apocalipsei. (...) Poezia sa are o
s-au adunat grămezi voce personală, de aceea spun că este un poet foarte
de pietre şi nisip, mare, un poet de rang înalt.” Dacă eminescologul Nico-
ficatul e-o uzină lae Georgescu, profund cititor profesionist, specialist
scoasă la casare notoriu, scrie negruzzian, negru pe alb, „E o poezie au-
vândută pe nimic. tentică”, înseamnă că trebuie să depăşim dubiile, ori
dincotro ar veni, şi să-l acceptam pe poetul nostru în
pleopapele duc lupta cetatea platoniciană, unde „ (...) această poezie a celu-
dintre alb şi negru, lei, a biologiei şi a cărnii fremătătoare în pulsaţiile ei
pare un zbor de păsări vitale se află si vitalitatea spiritului, a ideii. Spiritul nu
înaltul din sclipiri, există în afara cărnii, iar dualitatea aceasta conţine filo-
în beznă cristalinul zofia poetică a lui Dan Tipuriţă (...)” (Ana Dobre). Pen-
e orb şi neintegru, tru Victor Atanasiu, turbulent în idei şi cuceritor toto-
bolnav de cataractă dată, „Întreaga lirică a lui Dan Tipuriţă este, aşadar, o
în pragu-unei orbiri. epopee împărţită în nenumărate cânturi, care dă semne

292

îmbucurătoare că încă va continua, un cânt de dimensi-
uni fără margini, (...) unul al cufundării în neant şi al
apariţiei din el, al tragicului îmbucurător al dizolvării
spre reclădire, al presimţirii sunetelor de tobă în tăcerea
desăvârşită, al zgomotului şi al furiei, cum ar fi zis Fa-
ukner (n.n. Shakesperare) din care se va ivi tăcerea, ex-
tincţia întunericului, a fiinţei poetului dizolvat în cos-
mos şi a cosmosului întrupat în fiinţa poetului.” De
reţinut inclusiv această observaţie cu cât mai scurtă cu
atât mai esenţială: „(Poezia lui D.T) ne dezvăluie o alt-
fel de înţelegere, superioară, cuceritoare, îmbrăcând în
splendid şi mister ceea ce a lăsat natura pe pământ.”
(Eleza Roha)
Încă o dată şi de mai multe ori, nota bene, poetul
„plexului solar” este de luat în seamă cu multă seriozi-
tate, inclusiv prin varietatea măştilor pe care le propune
şi le schimbă inclusiv cu dezinvoltură de prestigitator,
măşti niciodată colorate strident, însă eficace, preg-
nante în jocurile sale textuale de strălucitoare energie.
Șerban CODRIN
,,Secretul Fortului 13”
L-am întâlnit pe Marcel Petrişor* la Târgul de
carte Gaudeaumus, în mai 2015, atunci vorbea despre
cărţile apărute la Editura Junimea. Văzându-l şi ascul-
tându-l, am înţeles cum a reuşit să iasă viu din infernul
închisorilor comuniste. M-a impresionat forţa lui fizică,
dar mai ales cea morală, trăsături esenţiale care au con-
stituit chintesenţa salvării sale. Capturat prima dată în
1952, a ispăşit în total aproape 13 ani de închisoare, fi-
ind eliberat în 1964. Deşi deţinuţii politici au fost obli-
gaţi să semneze că nu vor avea legături între ei, nici
Marcel Petrişor şi nici prietenul său, Gheorghe (Ghiţă)
Calciu, nu şi-au respectat promisiunea. Ambii i-au pur-
tat o memorie vie amicului lor, Constantin Oprişan,
transcriindu-i versurile.
Marcel Petrişor începuse să îşi scrie amintirile
din puşcărie şi nu se putea abţine a nu vorbi pe la facul-
tate despre nedreptăţile comuniştilor. Ca urmare a ante-
nelor Securităţii, în 1968 a fost arestat din nou. Pe pă-
rintele Gheorghe Calciu nu l-au arestat, dar îl audiau
aproape zilnic la Securitate, iar la percheziţie i-au găsit
caietul cu poeziile lui Oprişan şi memorialistica lui
Marcel Petrişor. Din cărţile lui Petrişor şi ale părintelui
293
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Calciu, dar şi ale altor deţinuţi, aflăm că Oprişan murise
în condiţii extrem de suspecte.
Ne vom opri să lecturăm memoriile lui Marcel
Petrişor: Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1991; Secretul Fortului 13. Ree-
ducări şi execuţii, Editura Timpul, Iaşi, 1994 şi La ca-
păt de drum, Editura Institutul European, Iași, 1997.
Cititorul face cunoştinţă cu produsul experimentului de
la Piteşti, iar ecourile metodelor lui Ţurcanu se văd în
chipurile unor reeducaţi, din categoria Omului nou. Pri-
mele două volume descriu atmosfera Jilavei, iar ultimul
pe cea a Aiudului, elementul comun fiind ecoul Piteşti-
ului. Faptele primelor două volume au loc la Fortul 13
din Jilava, mai ales în „Casimca” – un corp de clădiri
de maximă izolare în condiţii de exterminare. Aici
ajung în 1958 unii dintre cei care fuseseră implicaţi în
reeducarea de la Piteşti. După ce focarul de la Piteşti,
dintre anii 1949 şi 1951, a fost anihilat, pentru că poli-
tica partidului s-a schimbat, acest tip de reeducare a în-
cetat, însă urmările experimentului au fost cât se poate
de vii. Ştiut fiind că partidul nu greşeşte niciodată, ci
numai oamenii, mai-marii comunişti au avut nevoie de
ţapi ispăşitori. Aşa se explică minciuna cum că reedu-
carea a fost iniţiată de studenţii reacţionari, la ordinele
directe ale lui Horia Sima, pentru a compromite socia-
lismul. Eugen Ţurcanu şi alţi câţiva au fost învinuiţi şi
condamnaţi definitiv, executaţi, iar alţii ajung în Fortul
13 al Jilavei, unde sunt puşi în celule de câte patru oa-
meni, dintre care unul era tuberculos în ultimul grad,
supuşi unui regim de exterminare.
Datorită mărturiilor lui Marcel Petrişor, ajuns
la Jilava, aflăm că toţi de acolo ,,au stat în faţa morţii”.
În celula Fortului 13 se regăsesc, alături de autor şi alţi
deţinuţi: Constantin (Costache) Oprişan, despre care se
spune că „nu a fost altul mai schingiuit decât el la Pi-
teşti”, Gheorghe (Ghiţă) Calciu etc., unii reuşind să se
salveze de reeducare. Alţii ca Dan Dumitrescu şi Aris-
totel Popescu au fost robotizaţi, li s-au şters creierele şi
au devenit autenticii oameni noi, care s-au autoponegrit,
şi-au denigrarea familia şi au blasfemiat tot ce este
sfânt, ei fiind ,,apostolii timpurilor noi”. Portretul lor
este unic în literatura de specialitate, poate şi în cazuis-
tica psihiatrilor, pentru că au rămas imuni la orice sen-
timent omenesc. Coborându-se şi sub pragul animalicu-
lui, aceştia, chiar şi în pragul morţii, nu au fost capabili
să înţeleagă ce li se întâmplă nici lor, nici semenilor.
Cititorul este uluit să afle consecinţele piteştizării, ree-
ducarea însemnând ,,să faci dintr-un adversar un robot,

o fiară, un monstru, reducându-l pe scară biologică la
un stadiu de unde numai graţia sau o mutaţie divină l-ar
mai putea salva”. Ca urmare a fricii, a bătăilor lui
Ţurcanu, singura reacţie era ura faţă de aproapele lor şi
servilismul care însemna raportarea gardienilor oricăror
„acte de indisciplină”. Dacă vreun coleg de cameră îi
dădea aproapelui pâine ori îl ajuta să stea întins în tim-
pul zilei, reeducaţii raportau şi îl chemau pe Ţurcanu.
Chiar dacă li se spunea că torţionarul de la Piteşti este
mort, cei doi (şi ca ei mulţi alţii) nu înţelegeau realita-
tea, ştiau doar atât – că trebuie să raporteze. Ca urmare
a denunţului, colegii, în special cei care au scăpat în-
tregi de la şcoala reeducării, asemenea lui Pavel Gri-
malski şi Vică Negulescu, au fost bătuţi – câte douăzeci
şi cinci de lovituri la fund. Torţionarii erau ,,vreo dois-
prezece vlăjgani, caporali şi sergenţi, rânduiţi în jurul
patului de fier, doi de o parte şi doi de o altă parte a
patului”, toţi aveau câte un furtun de cauciuc, cam de
vreun metru şi jumătate, umplut cu nisip; altul ţinea un
fel de cearşaf plin de sânge, altul cu o găleată de apă în
mână, fiind pregătit s-o arunce peste cel bătut până la
leşin, ca pe un sac de fasole. Echipa de execuţie avea
,,mutre de fiare duhnind a alcool”, alcoolul fiind modul
de a se dezinfecta de sângele ,,bandiţilor”, aşa cum pro-
cedau şi NKVD-iştii. Vică Negulescu leşinase după
aplicarea bătăilor, această stare era un mod de a nu mai
simţi durerea, de a se proiecta în altă dimensiune, un
cronotop al copilăriei şi al libertăţii. ‚ Marcel Petrişor,
stăpânind arta dialogului, cu un stil colocvial impecabil,
rememorează faptele şi disputele dintre camarazi, totul
pentru a demasca minciuna. ,,Pentru mine confruntarea
cu adevărul contează şi atâta tot... adevărul trebuie să
iasă neapărat la iveală”, susţine hotărât personajul său,
Grimalski. Un alt erou, bietul bătrân Vică, se consideră
luptător, dorind să spună tot ce are de spus ca să se ştie
ce a fost acolo. Ambii nădăjduiesc că îşi vor destăinui
patimile, poate ,,va ajunge măcar unul să spună şi altora
ce au văzut şi păţit pe aici şi prin anchete”3. Fiorul
morţii se simţea pentru că moartea era calculată de către
strategii comunişti. Prezenţa TBC-iştilor în fiecare ce-
lulă (Oprişan avea şase caverne în plămâni), frigul şi
lipsa hranei erau condiţiile certe ale morţii, acesta era
secretul fortului 13. O altă invenţie era vopsirea uşilor
în nuanţele stelei roşii pentru a-i enerva pe cei din car-
ceră. Casimca avea şi ea un tip de izolator, o zarcă, nu-
mită ,,corn de capră” sau cavou, din turela Reduitului,
unde erau ţinuţi după aplicarea ,,bătăii ştiinţifice, regle-
mentare” într-un post negru, fără apă, fără mâncare, fără
asistenţă medicală, privegheaţi doar de cucuvele şi lili-
eci, simboluri ale morţii. Scriitorul, martor al dezuma-
nizării, foloseşte câteva simboluri sugestive. Unul din-
tre ele este cel al încleştării morţii: omorârea oamenilor
de către călăii plătiţi cu 500 de biştari, moarte similară
boilor la abator. În camera zero, ,,mortăciunile” erau
puse la zid şi aceşti proscrişi, ,,bandiţii”, scăpau de chin
numai printr-un glonț. Ofiţerul, comandantul, politicul,
,,eliberatorii”, cu toţii ştiau că duşmanii lor sunt clienţii
siguri pentru moarte, nu era nicio şansă pentru a evada
294
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
din ,,mlaştina deznădejdii.” Totuşi, în aceste condiţii,
Grimalski a avut curajul să-i confrunte, să le demon-
streze că ideologia conducătorilor este o mare min-
ciună. Deţinutul, care nu se temea decât de Dumnezeu,
conştientizează că vor muri cu toţii, dar nu acceptă orice
fel de moarte. ,,Totul e cum murim, nu când murim”,
spune el. Aflat la limita suportabilităţii, după bătăile
cumplite, în timp ce era târât prin sânge, urină şi scârnă,
deţinutul continua ,,zvârcolirea sufletească,” avea pute-
rea să înţeleagă dezastrul fizic şi moral în care îi adu-
sese ,,nebunii animalizaţi sau îndobitociţii”. Superiorii
îi sunau pe comandanţii care se îmbuibau cu de toate şi
îi întrebau de soarta deţinuţilor, numiţi ,,păsărele”, cu-
rioşi dacă mai trăiesc. Într-o celulă, unde stătea Oprişan,
o rândunică îşi făcuse cuib lângă bec. Autorul surprinde
moartea puilor pentru a evidenţia soarta deţinuţilor,
aflaţi în ghearele morţii. Dan Dumitrescu, bătrânul
Vică, Oprişan, Nuţi Pătrăşcanu, Aristotel Popescu etc.
sunt doar câteva ,,păsări” decedate, care uluiesc pe toţi
mai puţin pe reeducaţi, care le privesc corpurile neînsu-
fleţite fără pic de compasiune. Omul nou era un mon-
stru, un dezumanizat, locuit numai de ură şi crispare.
Totuşi, autorul evocă şi oameni vechi, care păstrau
cumsecădenia. Mircea este salvat datorită omeniei şi
credinţei în Dumnezeu. Gestul de suprem sacrificiu al
unui prieten, gest sinucigaş, constând în deschiderea ve-
nelor pentru a-i dona sânge în gamelă lui Oprişan, ce
era pe moarte, este o faptă memorabilă şi impresio-
nantă. Chiar dacă se finalizează cu trecerea spre Dom-
nul a lui Oprişan, colegii au încercat să-l salveze. După
ce i-au zis Tatăl nostru, Gore i-a pus o floricică pe piept,
după obiceiul strămoşesc. Culorile vii, fiinţele lumi-
noase şi magia sărbătorilor sunt alte simboluri ce suge-
rează dorinţa de libertate a deţinuţilor. După ce este
scos din izolatorul negru, Vică Negulescu surprinde câ-
teva clipe o fâşie de câmp verde şi zborul unor păsări
pe bolta albastra, pierzându-şi privirea în azur. Mircea
se încăpăţânează să reziste ca să le facă în ciudă torţio-
narilor. Autorul descrie toropeală binefăcătoare a aces-
tui personaj. ,,Mircea, în schimb, pornit doar cu-n picior
pe drumul întoarcerii, se pomeni deodată, ca-n vremea
copilăriei, în biserica din Ciungani, satul unde bunicul
său îl lua deseori cu el la slujba de Paşte… Ce frumos
era atunci, la Paşte! Iar Crâsnicul, după ce-l scosese din
desagă şi-l dăduse jos de pe cal, îl dusese în braţe la uşa
din stânga a altarului. Abia se putea ţine însă pe pici-
oare, atât de slab era. Şi dând să se sprijine de ceva, se
sprijini de icoana unui înger înaripat”.5 Simbolismul lu-
minii şi al transcendenţei îl readuce la viaţă pe Mircea.
,,Mână albă care-l mângâie pe cap”, chipul luminos al
bunicului din prag, în odăjdii strălucitoare, cu o torţă
sunt elementele sacre îi dau puterea de a se împotrivi
morţii. Chiar dacă troica cu studii şi experienţă răsări-
teană şi-a aplicat experimentele de anihilare a duşma-
nului de clasă, chiar dacă ,,eminenţa cenuşie fără preju-
decăţi şi scrupule în demontarea şi montarea oricărui
organism viu de apărare” a dorit să aplice veşnicia unei
reeducări într-un ,,cotlon ce părea veşnic: veşnică

foamea, veşnică setea, veşnic frigul, întunericul,
veşnică pânda, veşnică suspiciunea şi, mai veşnică de-
cât orice, amintirile”6, aceste nedreptăţi au fost dezvă-
luite, depuse ca mărturie. Autorul rememorează versu-
rile lui Costache Oprişan: ,,Ce este adevărul?” ,,Care
este sensul vieţii?” Întrebându-se ,,Ce este libertatea?”,
îşi aminteşte de liberul arbitru: ,,deşi a fost creat cum a
fost creat - potrivit celor scrise-n Geneză - acest om n-
a fost el cel care de la primul pas liber a călcat alăturea?
Ce altă făptură a mai făcut la fel? Dumnezeu l-a trimis
pe Fiul Său pentru a-l salva pe om, iar omul ,,în loc să-
i sărute picioarele, ca unui Dumnezeu ce era, L-a răs-
tignit, L-a bătut în cuie, înţelegi? Iar pe cei care s-au
împrietenit mai târziu cu El, i-a fiert, i-a tăiat, i-a ciuntit,
i-a chinuit, în fine, a făcut ce-a vrut cu ei. Şi de ce? Pen-
tru că-i era îngăduit «Măriei Sale omului» să facă
orice!” Marcel Petrişor conştientizează că până şi forma
,,locuinţei”, a detenţiei lor, era ciudată, un joc ,,bizar de
curbe şi drepte”, unde totul se încurcă într-o geometrie
neînţeleasă a spaţiului de la Jilava, pironită în cifra 13.
Din acest topos jilav, deţinuţii, ,,nişte suflete zăcânde-n
trupuri legate fedeleş cu toate opreliştile”, au găsit calea
de a se adresa lui Dumnezeu. Ruga lor era una martirică,
prin credinţă, ei ,,sfredeleau tavanele, treceau prin zi-
duri şi se-nălţau sus, sus de tot într-un undeva unde nu
se întâlneau cu gândul inimii decât imagini, împletite
într-un haos fără de noimă… Un fel de icoană de tavan
de biserică sau de iconostas la care însă nu puteai deloc
ajunge... Se-nfiripa spre ea doar cuvântul rugător ieşind
de undeva din adâncuri. Adâncuri de piepturi cu atât
mai zvâcninde cu cât fuseseră mai zdrobite”, sunt alte
mărturii ale lui M. Petrişor. Comparând soarta foştilor
deţinuţi politici cu cea a lui Iov, autorul consideră că,
dacă Dumnezeu i-a îngăduit lui Satan să-l chinuie pe
Iov oricum numai în afara celor ce-i priveau sufletul,
diavolul roşu a vrut să ,,destrame şi trup şi suflet”.
,,Ceea ce nu admit. Cu noi diavolul a trişat şi asta o voi
spune şi-n cer, drept pentru care îi voi cere pedeapsa şi
acolo”, sunt alte destăinuiri scrise în speranţa aşezării
lucrurilor, dacă nu în planul terestru, cu siguranţă, la Ju-
decata de apoi.Al treilea volum al lui Marcel Petrişor,
„La capăt de drum”, prezintă o ultimă încercare de ree-
ducare – dar prin alte metode – ce a avut loc la Aiud.
Întâlnim aici chipuri cunoscute, evocate şi în alte cărţi
ale închisorilor comuniste, ca părintele Arsenie Papa-
cioc sau Petre Ţuţea. Cele trei volume de memorii ale
lui Marcel Petrişor, Fortul 13, Secretul Fortului 13 şi
La capăt de drum, au fost reeditate sub titlul Cumplite
încercări, Doamne! – Anii de mucenicie ai temniţelor
comuniste în 2011, la Editura Christiana, trilogia fiind
o carte de căpătâi pentru cei care nu vor să rămână in-
diferenţi la lecţiile trecutului.
Anastasia DUMITRU
295
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Festivalul s-a terminat, dar ecourile lui
continuă!
Salonul Național de Literatură și Artă „Rotonda
Plopilor Aprinși” de la Râmnicu Vâlcea, aflat anul
acesta la a IX-a ediție, a fost, ca de fiecare dată, un
adevărat festival al cuvântului și culorii. Dragă Nenea,
un adevărat conducător de „Rotondă...” așa cum ești, ai
știut să pregătești începutul, să sprijini cu toată puterea
și influența cuprinsul și să ai grijă și de final și de
urmele acestuia. Ești un astfel de lider, acompaniat
substanțial de Silvia, Sorin, de notabilitățile orașului și
județului, ale Arhiepiscopiei Râmnicului, ale editurii și
ziarului „Curierul de Vâlcea”, pe care cu aceeași mână
destoinică și suflet mare le conduci sau coordonezi. Să
te țină, să vă țină bunul Dumnezeu sănătoși!
Râmnicul Vâlcea s-a dovedit și de această dată
o grădină cu flori și oameni-flori, cu împrejurimi
minunate și vâlceni primitori și gospodari. În el, ne-ai
oferit nu numai cadrul, condițiile de a ne manifesta
fiecare, ca scriitori și artiști plastici, după puterea și
talentul lui, ci și sufletul matale generos și chiar casa
personală, ca să ne simțim cu adevărat „de-ai casei” .
Ne-ai tratat cu generozitatea unui frate mai mare întru
literatură, experiență jurnalistică și editorială, relații
umane. Ca o încununare a manifestării de mare
amploare artistică, unde, spre regretul meu, numai
dansul a lipsit (!) și vreo câțiva veterani de înaltă clasă
ai „Rotondei...” – Ion Andreiță, Nicolae Dan Fruntelată,
Filoteea Barbu Stoian ș.a. – ne-ai trimis încă o
mărturie - ziarul, pe care cu onoare și profesionalism îl
conduce fiul matale, Sorin Alexandru. Mulțumesc
pentru edițiile „Curierului...”, în care sunt oglindite
zilele minunate ale Rotondei și Festivalului Cărții de la
Râmnic.
La anii mulți și plenari pe care îi ai, generațiile
și-au spus cuvântul, așa cum e firesc într-o familie
tradițională cu bunici, care predau ștafeta copiilor lor,
iar ei copiilor lor, nepoții bunicilor. Totul în marea
familie a unui orășel încă liniștit, curat, cu oameni
frumoși la chip și suflet.
Mii de mulțumiri și sinceră admirație!
Passionaria STOICESCU
Scriitoare – București

Conf. univ. dr. Ilie GORJAN
Actul de la 23 august 1944*
Trei sferturi de veac de la… salvarea României
sau de la înfăptuirea unui act al dezonoarei?
Situaţia politico-militară a României în anul
1944 era dificilă. Ţara se confrunta cu o creştere alar-
mantă a stării de nemulţumire a populaţiei faţă de con-
secinţele dezastruoase ale participării la război, anume
sporirea costului vieţii, a duratei zilei de lucru, creşterea
spectaculoasă a preţurilor, proliferarea fenomenului că-
mătăriei cu grave efecte în lumea satelor, urmările bom-
bardamentelor aeriene anglo-americane asupra Bucu-
reștiului, Ploieștiului și altor regiuni aglomerate ale ță-
rii, apropierea frontului de răsărit şi în special a Arma-
tei Roşii de graniţele ţării. Totodată, aveau loc nume-
roase sabotaje, ce vizau cu precădere maşina de război
germană. Pe teritoriul ţării staţionau importante efective
militare germane, cifrate la circa 620.000 ofiţeri şi sol-
daţi, concentrate în grupul de armate Ucraina Sud, la
comanda căruia fusese numit generalul Hans Friessner.
Victoriile coaliţiei antihitleriste, inclusiv de-
barcarea în Normandia de la 6 iunie 1944, au făcut ca,
până la 20 august 1944, trupele sovietice să înainteze și
să ajungă deja pe teritoriul românesc – pe aliniamentul
Straja, nord Paşcani, Târgu Frumos, Iaşi; traversarea
Prutului şi trecerea prin Orhei; traversarea Nistrului la
Dubăsari şi continuarea înaintării pe stânga fluviului pe
la vest de Tiraspol, la est de limanul Nistrului, până la
Marea Neagră. Pe acest aliniament se găseau Fronturile
2 şi 3 Ucraineene.
În aceste împrejurări, ca şi anterior, de altfel,
s-au intensificat contactele politice şi diplomatice pen-
tru ieșirea României din război. La sfârşitul lunii febru-
arie 1944, plecase la Cairo, ca emisar al opoziţiei, dar
cu încuviinţarea mareșalului Antonescu, prinţul Barbu
Ştirbey, care urma să poarte negocieri cu reprezentanţii
Marii Britanii, S.U.A. şi U.R.S.S., în vederea încheierii
armistiţiului. Iuliu Maniu (preşedintele P.N.Ţ.) şi Dinu
296
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Brătianu (preşedintele P.N.L.) înaintau mareşalului An-
tonescu memorii peste memorii pentru a-i cere să scoată
ţara din război.
Tratative cu aliaţii au avut loc, din iniţiativa
lui Mihai Antonescu, în acea vreme ministru al afaceri-
lor străine, şi la Stockholm, între ministrul plenipo-
tenţiar al României, Frederic Nanu, şi ambasadoarea
URSS în Suedia, Alexandra Kollontay. Condiţiile puse
de sovietici pentru încheierea armistiţiului erau: ruptura
alianței cu germanii şi lupta comună a trupelor române
cu Armata Roşie împotriva germanilor; restabilirea gra-
niţelor sovieto-române conform Tratatului din 1940
(adică pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei );
compensarea pagubelor provocate Uniunii Sovietice
prin acţiunea militară şi ocuparea de către România a
teritoriilor sovietice; înapoierea prizonierilor sovietici
şi aliaţi, precum şi a internaţilor; satisfacerea, pentru
trupele sovietice şi aliate, a posibilităţilor de deplasare
pe teritoriul românesc în orice direcţie, dacă aceasta o
va cere situaţia militară; consimţământul guvernului
sovietic la anularea hotărârii de arbitraj de la Viena.
Desigur, mareșalul Ion Antonescu n-a accep-
tat aceste condiţii înrobitoare, invocând faptul că el, în
calitate de conducător al statului, nu poate accepta ce-
darea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, că nu poate fi
de acord cu ocuparea militară a teritoriului român de
către armata sovietică, că nu putea admite ca România
să plătească despăgubiri de război URSS, şi, în sfârşit,
mai presus de toate, el nu putea accepta întoarcerea ar-
melor împotriva germanilor. Ca general român- spunea
Antonescu- nu pot ridica arma spre a lovi pe aliatul
alături de care am luptat. Maniu nu a împărtăşit scrupu-
lele morale ale lui Antonescu, afirmând că “e un spirit
de onoare frumos, dar nu e unul politic”. Antonescu,
sub efectul presiunilor opoziţiei, i-a comunicat lui Ma-
niu că e gata să-i cedeze locul, recomandându-l Regelui
ca succesor, dacă el consimte să-şi ia în faţa istoriei răs-
punderea pentru încheierea armistiţiului în condiţiile
propuse. Maniu a refuzat, însă, obiectând că reparaţia
situaţiei se cuvine să fie săvârşită de cel care a prici-
nuit-o.
În aceste condiţii, Regele şi-a dat acordul în
luna iunie 1944 pentru înlăturarea prin forţă a mareşa-
lului. În urma acordului, s-a constituit, la 20 iunie, Blo-
cul Naţional Democrat, care reunea Partidul Naţional
Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social De-
mocrat şi Partidul Comunist, cu următoarele ţeluri: în-
cheierea, fără întârziere, în baza ofertei făcute de aliaţi,
a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite (Uniunea Sovietică,
Marea Britanie, Statele Unite ale Americii), căutând a
obţine cele mai bune condiţii pentru interesele ţării;
ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de sub ocu-
paţia germană, alăturarea ei Naţiunilor Unite şi restabi-
lirea independenţei şi suveranităţii naţionale. În acest
scop, trebuia acționat urgent pentru înlăturarea regimu-
lui de dictatură (antonescian) şi înlocuirea lui cu un re-
gim constituţional, democratic, pe baza acordării drep-
turilor şi libertăţilor civice tuturor cetăţenilor ţării;

pentru menţinerea unei ordini democratice şi realizarea
păcii, conform cu interesele statului şi ale poporului ro-
mân.
În noaptea de 27/28 iulie, Lucreţiu Pă-
trăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin Sănătescu, Con-
stantin-Vasiliu Răşcanu, Grigore Niculescu-Buzeşti au
decis ca mareşalul Ion Antonescu să fie înlăturat de la
putere pe 26 august. În ziua de 5 august, a avut loc ul-
tima întrevedere între Antonescu şi Hitler, la iniţiativa
celui dintâi, care a mers la Berlin cu intenția să-i pună
în mod deschis şi leal Führerului problema retragerii
României din război. Hitler i-a luat-o înainte și i-a pus
brutal următoarea întrebare: „Vreau să ştiu dacă Româ-
nia şi mareşalul Antonescu sunt decişi să meargă până
la sfârşit cu Germania sau nu?” Antonescu a răspuns,
expunând problemele ce interesează România şi sigu-
ranţa ei, ameninţarea din partea Ungariei și a Bulgariei,
necesitatea distrugerii aviaţiei americane, care pustieşte
ţara şi demoralizează armata şi populaţia. Hitler a fost
foarte aspru şi ameninţător la adresa ungurilor, i-a dat
asigurări categorice să nu aibă nimic de temut din partea
bulgarilor, cât priveşte superioritatea americanilor în
aviaţie, se impune a mai suporta situația doar două luni,
întrucât armata germană este pe cale să obţină o armă
nouă, extraordinară, cu care va distruge toţi adversarii.
Era o aluzie la bomba atomică, la care savanţii germani
lucrau, în strict secret, într-o localitate la sud de Stettin
şi după asigurările lor, erau pe punctul de a o realiza.
Din nenorocire pentru germani şi din fericire pentru
omenire, secretul a fost aflat de englezi care, prin bom-
bardament, au distrus laboratoarele şi câmpurile de ex-
perienţe unde se pregătea bomba atomică. Ea a fost,
deci, pierdută pentru germani, fiind perfectată şi lan-
sată. peste un an, de americani. Sunt cunoscute bombar-
damentele asupra a două orașe din Japonia, Hiroshima
și Nagasaki. care au constat în două atacuri nucleare im-
plicând aruncarea a două bombe atomice produse de
Statele Unite ale Americii, punându-se astfel capăt ce-
lui de-al Doilea Război Mondial.
Presat de Hitler să dea un răspuns dacă Ger-
mania poate conta pe România încă două luni până la
lansarea noii arme, Antonescu a răspuns: „Da, dacă
frontul se menţine pe linia Iaşi – Chişinău; însă dacă
ruşii sparg frontul, atunci politica României se va
schimba, fie cu mine, fie fără mine, căci n-aş mai putea
avea sprijin în opinia publică a ţării”. După această în-
trevedere, Hitler a ordonat abandonarea planului Mar-
gareta II ce viza ocuparea României de către trupele
germane.
La 19 august, la Palatul Regal s-a ajuns la
acordul că guvernul Antonescu trebuie înlocuit cu un
guvern al Blocului condus de Maniu, însă Brătianu şi
Maniu au formulat rezerve împotriva unui guvern poli-
tic, preferând unul format din militari, sub conducerea
generalului Sănătescu, dacă nu se va reuşi convingerea
lui Antonescu să încheie armistiţiul. După discuţii
aprinse, Maniu a acceptat ca, sub anumite rezerve, să
297
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
prezinte lista cabinetului în dimineaţa zilei de 23 Au-
gust 1944.
Întrucât în dimineaţa zilei de 20 august forţe
din armata sovietică au trecut la atac şi au spart frontul
româno-german, în ziua de 21 august Antonescu a ple-
cat pe front, unde a avut o întrevedere cu generalul Hans
Friessner, comandantul Grupului de armate „Ucraina
Sud”. Antonescu i-a reproşat acestuia că Germania a
slăbit România prin amputări teritoriale majore – prin
Pactul criminal Ribbentrop - Molotov, dar și prin așa-
zisul „arbitraj” – un alt act criminal internațional -
Diktatul de la Viena, din vara anului 1940, ambele să-
vârşite cu aprobarea fățarnică a lui Hitler și a lui Mus-
solini. În pofida acestor acte criminale, România s-a
alăturat Germaniei. „Este singurul caz din istorie – spu-
nea Antonescu – că un popor care a fost astfel tratat de
alt popor aliat, nu se întoarce în contra acestuia, ci
merge cu el. Este singurul caz în istorie că un popor
intră ca aliat într-un război fără să aibă un tratat de
alianţă, militar şi politic.” Despre el şi despre regimul
său, Antonescu spunea: „Eu nu am în spatele meu ni-
ciun partid politic, ci sunt singur, şi totuşi am ajuns să
conduc statul român timp de patru ani, în aşa fel că ni-
meni nu-mi poate face un reproş sau să ridice vreo acu-
zaţie în contra politicii mele interne şi externe… Sunt
singurul conducător de stat din Europa care poate să
meargă în mijlocul poporului său fără gardă de corp,
fără teamă că i se poate întâmpla ceva… poporul ro-
mân a mers din totală convingere şi ca cel mai corect
şi loial aliat de partea Germaniei şi va merge mai de-
parte.”
La 23 august, la primele ore ale dimineţii, s-a
desfăşurat la Snagov ultima şedinţă a guvernului Anto-
nescu în cadrul căreia, mareşalul, faţă de înaintarea im-
petuoasă a trupelor sovietice, a propus organizarea re-
zistenţei pe linia Trotuş - Siret - Brăila, care dispunea
de poziţii fortificate (cunoscută ca linia de fortificaţii
Focşani - Nămoloasa). Atitudinea mareşalului lăsa să se
înţeleagă intenţia acestuia de a continua războiul alături
de Germania.
Într-o ultimă încercare de a-l convinge pe ma-
reşal să încheie armistiţiul, Gheorghe Brătianu i-a suge-
rat ideea de a avea o conferinţă la Palat cu Regele şi cu
şefii opoziţiei, spre a stabili modalităţile încheierii ar-
mistiţiului. Antonescu a prezentat din nou raţiunile pen-
tru care a întârziat în aşteptarea momentului oportun şi,
în cele din urmă, a acceptat ideea conferinţei, cu con-
diţia ca Maniu şi Dinu Brătianu să semneze un act de
garanţie prin care i se dau puteri depline să semneze ar-
mistiţiul. În acest sens, Antonescu a solicitat Regelui o
audienţă la Palat pentru ora 16.00; acelaşi lucru l-a cerut
şi ministrul Mihai Antonescu, pentru ora 15.30.
Gheorghe Brătianu s-a declarat capabil să
obţină până la ora 15.00 scrisoarea cerută de Anto-
nescu, care trebuia să-l acopere de răspunderea istorică
a încheierii armistiţiului. Într-adevăr, a obţinut-o.
Lipsa semnăturii lui Pătrăşcanu pe scrisoare se explica
prin faptul că el, fiind urmărit de siguranţa statului, s-a

ascuns şi n-a putut fi găsit, aşa încât scrisoarea a fost
semnată numai de ceilalţi trei conducători ai blocului.
Între timp, mareșalul Antonescu hotărâse ca
Mihai Antonescu să plece a doua zi la Cairo, cu avionul,
pentru a stabili acolo condiţiile definitive ale armistiţiu-
lui, căutând să salveze tot ce mai putea fi salvat. Mihai
Antonescu urma să fie însoţit de colonelul englez Chas-
telain, care se declarase dispus să-i ajute pe români.
Cu privire la cererea Mareşalului de audienţă
la rege, apropiaţii acestuia au emis trei ipoteze: prima,
că Antonescu intenţionează să-şi prezinte demisia; a
doua, că doreşte să raporteze că s-a decis să facă el ar-
mistiţiul; a treia, să comunice că persistă în atitudinea
de a merge mai departe cu Germania, în continuarea
războiului.
La ora 16.00, Antonescu a sosit la Palatul Re-
gal. Audienţa s-a desfăşurat în prezenţa Regelui, a lui
Mihai Antonescu şi a generalului Constantin Sănătescu.
Într-o cameră alăturată se găseau generalul Aurel Al-
dea, Niculescu-Buzeşti, Mircea Ioaniţiu, ministrul pala-
tului Mocsony Stârcea şi adjutantul de serviciu, colone-
lul Emilian Ionescu. Aceştia, printr-o uşă deschisă,
mascată de o draperie, au putut urmări conversaţia de
alături, spre a prinde momentul oportun intervenţiei. De
cealaltă parte a salonului unde se desfăşura audienţa se
afla echipa de arestare, formată din maiorul Anton Du-
mitrescu din garda Palatului şi trei subofiţeri înarmaţi.
Antonescu a expus situaţia militară, caracteri-
zând-o ca fiind gravă, dar nu disperată. I-a comunicat
regelui că la ora 17.30 va avea o întâlnire cu ministrul
german Clodius, căruia îi va descrie cum se prezintă si-
tuaţia şi că va discuta posibilităţile ieşirii României din
război, eventual încheierea armistiţiului. Regele, con-
trariat de perseverenţa mareşalului pe poziţia germană,
a părăsit pentru câteva clipe salonul sub pretextul cău-
tării unui portţigaret şi a trecut alături, unde a relatat co-
laboratorilor săi impresia pe care i-a făcut-o mareşalul.
Generalul Aldea i-a spus: „În cazul acesta, Maiestate,
trebuie aplicată ipoteza a treia, arestarea”. Regele a re-
venit în salon unde i-a declarat mareşalului că situaţia e
disperată, soarta României e periclitată şi, din acest mo-
ment, îl consideră demis din toate funcţiile sale. Imediat
au pătruns în salon colaboratorii Regelui şi echipa de
arestare. Cei doi Antoneşti sunt înconjuraţi şi declaraţi
arestaţi. Revoltat, mareşalul se adresează generalului
Sănătescu: „Ce înseamnă asta, Sănătescule, eu vin la
voi ca un om cinstit şi mă trataţi ca pe un bandit?”
Interpretând greşit un gest al mareşalului, care
probabil voia să scoată o batistă din buzunar, maiorul
Dumitrescu l-a apucat de mână, crezând că vrea să
scoată un revolver. Sănătescu i-a strigat maiorului: „Ce
faci, mă? Ia mâna de pe domnul mareşal!” Dacă în acel
moment de ezitare din partea echipei de arestare nu ar
fi intervenit colonelul Emilian Ionescu, care a ordonat:
„Maior Dumitrescu, executaţi ordinul!”, poate că ares-
tarea mareşalului ar fi eşuat, fiind cunoscută autoritatea
pe care o avea acesta faţă de personalul armatei.
298
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
În momentele următoare au fost chemaţi la
Palat şi arestaţi generalul Piky Vasiliu, ministru adjunct
la Interne şi şeful Inspectoratului General al Jandarme-
riei, generalul Pantazi, ministrul de război şi colonelul
M. Elefterescu, şeful Prefecturii Poliţiei Capitalei. Apoi
s-a constituit noul guvern prezidat de Constantin Sănă-
tescu, alcătuit din militari. Partidele BND au fost repre-
zentate prin miniştri de stat Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR),
ad-interim la justiţie, Iuliu Maniu (PNŢ), Dinu Brătianu
(PNL), miniştri fără portofoliu.
Generalul Gheorghe Mihail a fost numit şeful
Marelui Stat Major al Armatei Române, iar generalului
Constantin Anton i s-a încredințat comanda Jandarme-
riei Române.
_____________________________
* Actul de la 23 august 12944 – unii istorici îl numesc lovi-
tură de stat – a fost acțiunea prin care, la data de 23 au-
gust 1944, regele Mihai I a decis demiterea și arestarea ma-
reșalului Ion Antonescu, prim-ministrul României și „Con-
ducătorul Statului”. Totodată, Regele a dispus încetarea ime-
diată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea
tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară
cu Uniunea Sovietică. Practic, Armata Română a fost subor-
donată Armatei Roșii, aflată sub comanda lui Stalin.
Notă bibliografică:
- Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea război
mondial, vol.II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1996, p.194, 196-198, 212 şi urm.;
- Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor-
epoca modernă şi contemporană, Editura Didactică şi Pe-
dagogică, Bucureşti, 1992, p.306, 308;
- Colectiv de autori, Curs de istoria artei militare, Edi-
tura Academiei Militare, Bucureşti, 1988, p.146-147;
- Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului ro-
mân, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997,
p.420-429, 435, 211-212;
- Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria ro-
mânilor din cele mai vechi timpuri până azi, Editura Alba-
tros, Bucureşti, 1975, p.784-785, 787.
Prima defilare din București, la 23 august 1945. Fotografie
din arhivă (Agerpres)

Ioan BARBU
Palermo – mormânt fără cruce
„Credeţi că mai există vreo şansă de recuperare
a rămăşiţelor lui Bălcescu?” „Nu mai este nicio şansă
să fie adus în ţară. Chiar şi testul ADN-ului este o me-
todă relativă. Implică eforturi care nu ştiu dacă merită a
fi făcute şi pe care nu ştiu dacă o vor aproba italienii.”
„Ați fost unul dintre puținii istorici care v-ați
zbătut să fie aduse în ţară rămăşiţele pământești ale lui
Bălcescu. Speranțe? Mai credeți într-o reușită?” „Po-
sibilităţile sunt foarte reduse, pentru că nu se ştie exact
unde sunt rămăşiţele lui Bălcescu. Puteam, oare, să
abandonez un vis de-o viață? Efor-
turile au fost foarte mari în fața
unor greutăți greu de descris. Nu
puteam să cedez în fața primului
mare obstacol, am perseverat. Să
abandonez un simbol naţional, cum
este Nicolae Bălcescu? (…) Obiec-
tivul acesta nu trebuie abandonat şi
merită orice efort. Poate urmașii
vor reuși…”
Două opinii diferite. Nu este
important cine şi-a pierdut orice
speranţă şi cine nu doreşte să se
abandoneze lupta. Importante sunt
speranţele noastre în victoria aces-
tei lupte.
* Nicolae Bălcescu
De la nașterea lui Nicolae 200 de ani de la naștere
Bălcescu au trecut două secole, iar
de la moartea sa 167 de ani: «17 octombrie 1852, ora
21.00. Pe o mare agitată, cu multă întârziere, ancorează
în rada portului Palermo vasul Ercolano, comandat de
căpitanul Francesco Miceli. Avea la bord 174 de călă-
tori: nobili şi negustori, proprietari şi preoţi, profesori
şi marinari, soldaţi şi deţinuţi. O lume pestriţă îşi făcea
loc grăbită pe lângă cel care avea să intre, în acea zi, nu
numai pe poarta oraşului, dar şi în istoria lui. Signor
Balcusco, negoziante, turco! aşa l-au înregistrat cele
două gazete comerciale locale: Giornale di Commercio
şi Il Commercio.
Într-adevăr, călătorul prezentase, pentru viză, la
Delegazione di polizia marittima un paşaport eliberat la
299
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Paris, în 22 septembrie 1850, au nom de Sa Majesté
l’Emperateur des Ottomans, de consulul general al Tur-
ciei, Gustave Halphen.
De pe chei s-a îndreptat, asemenea câtorva dintre
călători, prin Porta Felice spre largo Santo Spirito. A
intrat în stânga pieţei, pe via Butera. Pe la mijlocul stră-
zii s-a oprit, obosit, în faţa unei clădiri impunătoare pe
care scria: Alla Trinacria – Grande Albergo con
bagni!*
Patronul, un genovez roşcovan, Salvatore Ra-
gusa, trece, de data aceasta corect, în registrul hotelului
numele călătorului, căruia îi înmânează cheia camerei
nr. 26: Nicolò Balcesco! Un servitor, Tomaso Mollone,
îi va duce bagajul până la etajul 2. Avea un geamantan
din piele cu haine, două lădiţe cu cărţi, un joc de şah
închis într-o cutie căptuşită cu catifea roşie.
Vremea fusese rea şi schimbătoare, pe mare fur-
tună, pe uscat ploi şi vânt; nu era o climă dintre cele mai
prielnice pentru noul locatar al camerei de hotel cu nr.
26. Privise, desigur, cu tristeţea omului singur, uitat de
familie şi de prieteni, marea, nesfârşita mare Tireniană.
A ieşit în balcon şi s-a plimbat pe terasa de la etajul 1.
Şi scrie, scrie mereu… lui Alecsandri, Goleştilor, lui
Arăpilă şi mai ales lui Ştefan sau Mariei – Mariei Can-
tacuzino, familiei… În toate, un laitmotiv: „Mă tem că
o să mor de urât, singur, în Sicilia!”
29 noiembrie 1852, ora
19,30. Camera nr. 26 a Hotelului
AllaTrinacria. Padre Joseph Col-
lida, de la Chiesa di San Nicolò dei
Greci, biserica într-o ultimă mân-
gâiere îşi trecea uşor mâna pe frun-
tea înaltă şi pe chipul palid al „stră-
inului” lăsând în jos pleoapele
peste ochii care priveau fix un
punct din neant. Îl spovedise în le-
gea străbunilor. Servitorul Tomaso
Mollone aprinsese o lumânare pen-
tru Don Nicolò.
Consulul Imperiului Oto-
man la Palermo, chemat în mare
grabă după ora prânzului, tocmai
terminase de sigilat lădiţele cu cărţi
şi manuscrise. Trebuiau predate,
aşa fusese ultima dorinţă a defunc-
tului, lui Signor Giovanni Ghyka de la Constantinopol
sau cui se va prezenta din partea lui.
Salvatore Ragusa îşi mai aruncă o dată privirea,
mulţumit, pe inventarul întocmit şi pe care muribundul
aşternuse pecetea numelui şi voinţei sale: N. Balcesco!
L-au semnat apoi, ca martori, Andreas Cuccia, parohul
bisericii ortodoxe Sf. Nicolae al Grecilor, şi un oarecare
Nicolò Prasso.
Este obţinută, imediat, autorizaţia de înhumare –
Licenza per sepoltura – valabilă pentru Mânăstirea
Cappucinilor, după trecerea termenului de 24 de ore
prevăzute de lege. Consulul Caccia dă unui massaro –
om de serviciu în biserică şi cimitir – 12 tari pentru a

plăti elemosina – mila fraţilor cappuccini per cimitero
– pentru înhumarea al fu sigr. Nicolò Balcesco… Cu o
litieră mortuară (portantina), purtată de hamalii Tamaso
Federico, de treizeci şi trei de ani, şi Vitrano Vincenzo,
de treizeci şi cinci, trupul lui Bălcescu este dus la cimi-
tir. Trec pe lângă largo Marina şi, apoi, pe corso Toledo
până în via di sotte care conduce la Cappucini, două
leghe afară din cetate. O singură oprirem obligatoriem
fac, la Primăria secţiei Santa Agata. Fabbrizio Alliata
Duchino di Pietratagliata, senator şi ofiţer al Stării Ci-
vile, constată moartea lui Signor D[on] Balcesco Ni-
colò, născut in Vallachia…
Ajung la cimitir. Padre Joseph Collida îl proho-
deşte la mormânt. Gardianul Giovanni da Salemi no-
tează, ca de obicei, pe verso autorizaţiei de înhumare,
locul unde a fost depus cadavrul lui Don Balcesco: per
cimitero! Ia din raft registrul mare al Mânăstirii şi cali-
grafiază: D[on] Nicolò Balcesco mori a 30 Novembre
1852.
Datele le-am extras dintr-o scriere semnată de
reputatul istoric Horia Nestorescu-Bălceşti („Cele 44 de
zile ale lui Bălcescu la Palermo”), cu zeci de ani închi-
naţi cercetării vieţii şi operei ilustrului revoluționwr ro-
mân, „om între oameni”.
* că erai sau nu de părerea lui, îţi forţa atenţia şi nu te
Rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae Bălcescu
mai pot fi găsite? Cât timp, la Palermo, mormântul lui
va mai rămâne fără cruce? Și raportez totul la ceea ce
s-a întreprins în ultimii douăzeci - treizeci de ani. Nimic
nu s-a mai făcut! Din contră, dacă se încearcă o apropi-
ere de problemă, dacă cineva face vreun demers, încep
comentariile de denigrare, ca şi cum – este opinia mea
– gânduri oculte sunt plătite să ne smulgă din faţa ade-
vărului şi a speranţei.
Nicolae Bălcescu – „piatră unghiulară” a Româ-
niei de ieri, de azi și de mâine, din totdeauna, „început
de calendar” al istoriei noastre moderne, acest „mort
frumos cu ochii vii”, cum i-ar fi zis Eminescu – merită
cu mult mai mult decât s-a făcut până acum pentru des-
coperirea şi aducerea acasă a sacrelor sale oseminte.
Nicolae Bălcescu, acest suflet îndrăgostit de ero-
ism, nu trebuie abandonat. Acum în Anul jubiliar – două
secole de la nașterea sa – o ofertă oficială din partea
Guvernului României se cuvine cu prisosinţă. Obiecti-
vul: găsirea osemintelor lui Bălcescu şi aducerea lor în
ţară nu are nimic comun cu lumea măruntă, cu superfi-
cialitatea şi cu toată grotesca ei mască.
Personalitatea de titan a lui Nicolae Bălcescu –
genial constructor al unei Europe moderne, printre
puţinii mari oameni ai lumii care au contribuit la schim-
barea mersului istoriei unei lumi vechi şi închistate în
secole tirane şi retrograde – nu trebuie terfelită în ab-
sență și dispute banale, într-o încrucişare de idei chinu-
itoare, obsedante. Acest „om între oameni”, cu un mor-
mânt fără cruce la Palermo, trăieşte şi vibrează, la orice
adiere, în sufletul adevăratului român, aşa cum îl cu-
noaştem din magistrala evocare a celei care i-a fost me-
reu aproape, chiar în zilele dinaintea plecării spre
300
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ultimul său domiciliu lumesc, Maria Cantacuzino. Scri-
soarea acestei mari Doamne către Vasile Alecsandri
este o carte a dragostei pentru cel care s-a sfârşit tocmai
atunci când Principatele Române aveau mai multă ne-
voie de sfatul lui înţelept: «În luna noiembrie 1851, am
primit o scrisoare de la Bălcescu, care mă chema lângă
el, la Hyères. Ca toate naturile cu adevărat mari, pe
care recunoştinţa nu le deranjează, el nu se sfia să ac-
cepte devotamentul prietenilor săi. Încrederea în ei era
atât de întreagă, încât îi simţea, în chipul cel mai firesc,
gata de orice sacrificiu faţă de el.
L-am găsit într-o stare de sănătate care nu lăsa
nici o speranţă de vindecare; dar, fie că n-a vrut să în-
tristeze bucuria revederii, fie că îşi făcea iluzii, el părea
plin de curaj şi îmi vorbea de proiectele sale de viitor.
Muncea cu o râvnă care mărturisea totuşi temerile
sale; se scula adesea noaptea ca să scrie la a sa Istorie
a lui Mihai Viteazul. Aceste eforturi îl epuizau!… I-am
propus să scriu după dictarea lui… Amintirea acestor
ceasuri de muncă împletite cu discuţii este una din cele
mai preţioase din câte am păstrat din intimitatea noas-
tră frăţească. Spiritul său drept şi pătrunzător, imagi-
naţia lui înflăcărată, sufletul său entuziast şi iubitor dă-
deau fiecărui subiect un interes cu totul deosebit şi, fie
lăsa niciodată indiferent. Tema lui preferată era dra-
gostea pentru familie, pentru o femeie aşa cum o visa
el, dragostea pentru copii!… Absorbit, în primii ani ai
tinereţii lui, de chestiuni politice şi de preocupări de re-
forme liberale pentru ţara sa, inima lui păstrase o pros-
peţime şi o intensitate de impresii extraordinare; dar
aspiraţiile sale erau mari şi tindeau totdeauna către li-
mita cea mai frumoasă cu putinţă.
L-am întrebat într-o zi ce tip de femeie îi plăcea
mai mult. El mi-a răspuns: Doamna de Rolland! Acest
suflet, îndrăgostit de eroism, era foarte sensibil la
graţie şi la spirit; dar oricât de mare ar fi fost cultul său
pentru prietenie, se simţea că el avea nevoie de un alt
sentiment, că aspiră cu ardoare către realizarea unui
vis mai atrăgător, mai complet. Tocmai acestui vis, în-
trevăzut şi neatins, atribui eu oroarea sărmanului nos-
tru prieten, şi aş putea spune aproape groaza lui de
moarte. El se revolta ca de o nedreptate la ideea de a
muri, dar revoltele lui n-aveau nici amărăciune, nici
durată; îşi regăsea repede stăpânirea de sine şi îmi spu-
nea atunci, cu acel surâs de detaşare pe care numai
muribunzii îl au: ce contează, la urma urmei! Să tră-
iască ţara noastră!
Această dorinţă rezumă întreaga sa viaţă!
E bine, e nobil şi drept ca memoria lui să fie cin-
stită şi ca amintirea lui să trăiască în inima fiecărui ro-
mân.»
Bălcescu e, totuşi, acasă!
Bălcescu se odihneşte, după atâta zbucium,
mulţumit să constate că unele din ideile sale au rodit în

mintea şi în inima multor români. Nu în toţi, ce-i drept
– şi nici toate ideile lui vizionare!
A călătorit mult, țara, înainte de toate, a bătut-o
de-a lungul şi de-a latul – cu pasul, dar mai ales cu iu-
birea. A călătorit şi în lume: cu voie, de la sine – şi fără
voie, de la alţii. Era la Paris, la studii, când, la adunarea
tinerimii române din noaptea de revelion 1847, rostea
un discurs vibrant: „Ţinta noastră socotesc că nu poate
fi alta decât unitatea naţională a românilor. Unitatea
mai întâi în idei şi simţăminte, care să aducă cu vremea
unitatea politică”. Tot la Paris se afla și în februarie
1848, când s-a declanşat Revoluţia Franceză. Bălcescu
a participat la luptele de stradă, a pătruns în Palat smul-
gând o bucată de catifea din tronul regelui Ludovic Fi-
lip. Toate acestea se petreceau pe când călătorea cu voia
sa…
Dar Bălcescu a călătorit şi fără voia sa – după în-
frângerea Revoluţiei Române. Iată-l tot la Paris, în de-
cembrie 1849, constituind – împreună cu Ion Ghica,
Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti şi Dumitru C. Brăti-
anu – Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei.
O lună mai târziu, în ianuarie 1850, se află la Londra,
unde iniţiază un Comitet revoluţionar (compus din ro-
mâni, unguri, polonezi, cehi, slavi de sud), cu scopul de
a alcătui, prin revoluţie, o confederaţie democratică.
Ideea nu era de domeniul hazardului (deşi nu s-a reali-
zat). Astăzi, precum se poate constata, facem parte
dintr-o confederaţie a statelor europene – U.E., cum a
visat Bălcescu. În vara aceluiaşi an, tot la Londra,
Giuseppe Mazzini (împreună cu alţi câţiva) înfiinţează
Comitetul central democrat european, la care va adera,
în 1851, şi Comitetul revoluţionar român din Paris, re-
prezentat de Dumitru C. Brătianu. În capitala Franţei, în
mai 1851 – cu un an şi jumătate înainte de stingere –
Nicolae Bălcescu ţine conferinţa Mişcarea românilor
din Ardeal la 1948, ştiute fiind dragostea lui pentru
Transilvania şi demersurile întreprinse pentru unirea
forţelor revoluţionare româno-maghiare (nerealizată,
dar nu din cauza românilor).
…Bălcescu nu trebuie căutat prin cele străinătăţi.
El trebuie căutat acasă, unde se află – statornic – prin
lucrarea sa. Mai întâi, lucrarea politică – prin tot ceea
ce a însemnat prezenţa sa în pregătirea şi desfăşurarea
Revoluţiei de la 1848. Activitate cunoscută, îndeobşte,
din cartea de istorie. Aş vrea să evidenţiez, însă, un as-
pect mai puţin cunoscut: diplomaţia sa – în scurtul timp
cât a fost ministru de externe în primul guvern revo-
luţionar – recunoscut (ca şi noua Constituţie) de către
domnitorul Gheorghe Bibescu. Iacobinul văzut adesea
„cu sabia în mână” era de un protocol desăvârşit. În Ar-
hivele Ministerului de Externe al Franţei se păstrează o
adresă transmisă consulului francez la Bucureşti, care a
telegrafiat-o apoi ministrului său, la Paris – nimeni altul
decât poetul Lamartine, prieten al României, cel care,
în 1846, acceptase patronajul Societăţii Studenţilor Ro-
mâni de la Paris. Scrie Bălcescu: „Domnule Agent şi
Consul general, ca urmare a dreptului administraţiei
interne independente cuvenit Principatului Valahiei şi
301
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
care are ca efect în mod explicit elaborarea de legi, o
nouă Constituţie fiind proclamată chiar azi de dorinţa
unanimă a locuitorilor, mă grăbesc să vă informez,
domnule Agent şi Consul general, că această Consti-
tuţie, care se leagă în întregime de interesele interne
ale ţării, a primit sancţionarea din partea Şefului sta-
tului şi că am avut onoarea de a fi chemat să conduc
ad-interim Departamentul Relaţiilor Externe. Zelul pe
care nu voi lipsi să-l pun în întreţinerea cu Dumnea-
voastră de raporturi de bună înţelegere şi în rezolvarea
treburilor cu toată promptitudinea necesară îmi dă
ocazia de a spera că voi întâlni din partea Dumnea-
voastră aceeaşi bunăvoinţă. Voi avea în curând onoa-
rea de a vă comunica bazele acestei Constituţii, care va
guverna de acum înainte Valahia. Profit de această
ocazie pentru a vă ruga, domnule Agent şi Consul ge-
neral, de a primi asigurarea înaltei mele conside-
raţiuni”. Şi semnează: „N. Bălcescu. Ministru al Afa-
cerilor Externe”.
Spre regretul său, politica i-a fost potrivnică. Nu
pentru că nu ar fi ştiut el s-o facă, ci pentru că această
politică se dicta atunci, ca şi acum (mai voalat acum,
atunci mai brutal) în alte cancelarii ale lumii. În conse-
cinţă, Bălcescu îi scrie lui A.G. Golescu, în martie
1849: „De om vedea că nu putem fi patriei folositori
slujind-o în politică, vom da politica dracului şi ne vom
întoarce cu mulţumire, eu la ocupaţiile mele istorice, tu
la cele de filozofie morală, şi tot vom putea fi folositori,
şi ne vom putea mângâia”. Pentru ca în ianuarie 1851
să se confeseze, dezamăgit, şi lui Ion Ghica: „Mie mi s-
a acrit de tot de politică şi doresc a mă ocupa numai de
istorie”. Din păcate, nu-i mai rămăseseră nici doi ani,
plini, de viaţă. Şi, totuşi, printre picături, Bălcescu a
scris o operă istorică de maximă însemnătate pentru
neamul său. El considera istoria „cea dintâi carte a unei
naţii; într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viito-
rul”. Sau: „O naţiune fără istorie este un popor încă
barbar, şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia
suvenirurilor”, conchidea marele patriot.
Nicolae Bălcescu a scris multe lucrări, de refe-
rinţă, pentru istoria românilor. Cea mai dragă inimii lui,
care i-a luat şi cel mai mult timp de viaţă şi de muncă,
este, rămâne – nu doar pentru el, ci pentru însăşi istori-
ografia românească şi poporul român – capodopera Ro-
mânii supt Mihai Vodă Viteazul. El îi avertizează dintru
început pe cititori: „Deschid sfânta carte unde se află
înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fi-
ilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor.”
…Nu-l mai căutaţi pe Bălcescu pe pământuri
străine! Sau, dacă vreţi, căutaţi-l! E bine să-l căutaţi –
şi ar fi minunat să-i descoperim, în sfârşit, osemintele
sacre. Dar, dacă nu-l veţi găsi, nu lăsaţi ca doliul acestui
eşec să vă cuprindă inimile. El este acasă, lucrează în
sufletele noastre!
____________________
*Hotelul Alla Trinacria, de pe Via Butera, o străduță strâmtă
aproape de port, cu vedere la mare, unde a stat peste 10 ani şi
marele Garibaldi. „Alla Trinacria – grande albergo con

bagni”, adică „hotel mare cu baie”, număra aproape 50 de ca-
mere şi era unul dintre cele mai luxoase stabilimente din oraș,
lucru care infirmă ipoteza ca Bălcescu a murit sărac, într-o
cămăruță sordidă
Nicola Balcescu, grande storico e patriota romeno, morte a
Palermo (29 apr. 1819 - 28 nov. 1852). Tot respectul pentru
sicilienii, care știu sa-i respecte și pe alții.
Colecția „Rotonda valahă”
302
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Dr. Ioan C. POPA
Republica Moldova, încotro?
Alegerile parlamentare din Republica Mol-
dova, desfășurate la 24 februarie 2019, au avut, ca de
altfel majoritatea scrutinelor din ultimele două decenii,
o importantă miză geostrategică: calibrarea direcției
spre care se îndreaptă tânărul stat din stânga Prutului:
SPRE VEST SAU SPRE EST? În această regiune de la
frontiera răsăriteană a Uniunii Europene și a NATO, în
care rivalitatea de interese ale marilor centre de putere
se manifestă neîncetat, o asemenea miză este întot-
deauna reală și, adeseori, plină de neprăvăzut. Așa s-a
întâmplat și de acestă dată.
După cum se știe, rezultatele alegerilor din fe-
bruarie au contrazis estimările sondajelor de opinie, dar
și așteptările principalelor formațiuni și alianțe politice
participante la scrutin. Populația moldovenească a decis
altfel decât își doreau liderii politici, iar opțiunile expri-
mate au condus la afirmarea în prim plan a trei protago-
niști – Partidul Socialiștilor - PSRM (35 mandate), Par-
tidul Democrat – PDM (30 mandate) și blocul ACUM
- Alianța dintre Partidul Acțiune și Solidaritate și Parti-
dul Platforma Demnitate și Adevăr (26 mandate), sin-
gurele formațiuni capabile să alcătuiască o coaliție de
guvernare. Distribuția echilibrată a opțiunilor pentru cei
trei actori politici semnifica în mod clar o invitație la
dialog și colaborare pentru depășirea crizei pe care o
traversează Republica Moldova de mai mulți ani și nu
un stimul pentru adâncirea divizării și a rivalităților po-
litice.
Lunile care s-au scurs de la finele lunii februa-
rie au fost marcate, aparent, de eforturi pentru ajungerea
la compromisuri și înțelegeri care să dea satisfacție ce-
tățenilor. În realitate, însă, o intensă campanie electo-
rală continuată după alegeri, greu camuflată, ilustra mai
degrabă dorința fiecărei formațiuni de a se asigura că un
viitor scrutin electoral anticipat i-ar putea aduce avan-
tajul necesar pentru o majoritate confortabilă. În toată
această perioadă, activitatea parlamentară a fost suspen-
dată, mai bine zis blocată complet, mandatul vechiului
legislativ fiind expirat, în timp ce noii aleși nu au putut
să treacă la formarea structurilor conducătoare și a

comisiilor de lucru. Pe măsura trecerii timpului, consul-
tările organizate de principalele partide cu susținătorii
lor au stabilit însă că electoratul nu dorește un nou scru-
tin, ci punerea în practică a promisiunilor făcute. De
fapt, aici este una din cheile problemei, căci promisiuni
de campanie au fost lansate din abundență de toate fo-
remațiunile, dar când este vorba de implementarea lor,
apar mereu obstacole și piedici „obiective”.
Există o practică experimentată de multă vreme
și cu bune rezultate chiar și în țările dezvoltate ca, în
momente de criză profundă care amenință ordinea,
prosperitatea și climatul de siguranță pentru populație,
formațiunile politice reprezentative să treacă peste dife-
rențele ideologice și să-și dea mâna, cel puțin pe o pe-
rioadă determinată, acordând prioritate interesului pu-
blic. O asemenea situație a existat și în Republica Mol-
dova. Era nevoie de o perioadă în care animozitățile
dintre lideri și formațiunile lor să fie date de o parte și,
împreună, să caute soluții care să servească interesul ge-
neral. Ce s-a întâmplat, însă, în realitate?
Contrar semnalului dat de electorat, liderii ce-
lor trei grupuri politice mai importante nu au încetat să
formuleze acuzații și declarații de respingere reciprocă.
În ultimul moment, cu o săptămână înaintea expirării
termenului constituțional (9 iunie 2019), când în lipsa
consensului minimal președintele procedează la dizol-
varea parlamentului nou ales (dar care nu a funcționat
deloc!), și convoacă alegeri anticipate, formațiunea de
guvernământ de la acea vreme (PDM), condusă de Vlad
Plahotniuc, a invitat Partidul Socialiștilor la negocieri.
La scurt timp, și Maia Sandu, copreședinte al Alianței
ACUM, a lansat invitația de a intra în negocieri cu
PSRM, susținând între altele că „Putin cu Dodon repre-
zintă un rău mai mic decât Plahotniuc” (?!). Deloc în-
tâmplător, tot atunci s-au anunțat și vizitele la Chișinău,
efectuate aproape concomitent în 3 și 4 iunie 2019, ale
reprezentaților celor trei mari centre de putere cu influ-
ență în regiune: comisarul european pentru politica de
vecinătate și extindere, Joahannes Hahn (din partea
UE), directorul Oficiului pentru Europa de Est din De-
partamentul de Stat al SUA, Bradley A. Freden și vice-
premirul rus Dmitri Kozak, reprezentantul președintelui
Federației Ruse pentru relațiile economice și comerci-
ale cu Republica Moldova. Pentru mulți analiști,
această coincidență de vizite nu a fost întâmplătoare, ci
mai degrabă un semnal că cele trei centre de putere ar
fi căzut de acord în prealabil asupra unei soluții privind
evoluțiile viitoare, cel puțin pe termen scurt, din Repu-
blica Moldova. În multe privințe, asemenea estimări s-
au adeverit, iar mesajul principal transmis de cei trei
emisari a fost aproape identic: nu contează prea mult
culoarea alianței de guvernare, importantă este asigura-
rea stabilității interne și a păcii sociale. Mai realist s-a
arătat D. Kozak, care, după discuțiile cu liderii celor trei
fracțiuni, a declarat că pozițiile acestora sunt practic ire-
conciliabile, iar alegerile anticipate reprezintă, mai de-
vreme sau mai târziu, singura soluție.
303
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Într-un context volatil, marcat de neliniște și
nesiguranță, Rusia a găsit și în cele trei luni de blocaj
parlamentar teren propice pentru a-și face și mai puter-
nic simțită prezența și a încerca să impună o formulă de
coabitare care să-i protejeze interesele strategice afir-
mate răspicat cu fiecare ocazie. După cum preciza re-
cent, la postul de radio Europa Liberă, Igor Munteanu,
fost ambasador în SUA, în prezent un important deputat
din partea blocului ACUM, „Federația Rusă este un
actor extrem de activ în Republica Moldova pe toate
dimensiunile, inclusiv pe dimensiunea generatorului de
instabilitate din Transnistria. Rusia are într-adevăr in-
terese mari aici. Depinde însă de noi ca interesele sale
să nu prevaleze asupra intereselor noastre naționale”.
Moscova ar fi dorit ca, la alegerile din 24 fe-
bruarie, socialiștii să câștige detașat, iar doamna Zina-
ida Grecianîi să preia funcția de prim-ministru. În fața
opțiunilor electoratului, Igor Dodon și PSRM s-au vă-
zut nevoiți să accepte și o alianță cu blocul ACUM, deși
doar cu câteva zile înainte de a semna acordul președin-
tele moldovean declara că proeuropenii Maiei Sandu nu
sunt pregătiți să guverneze, iar locul lor este în opozi-
ție. Odată cu apariția filmulețelor date în vileag de tele-
viziunea lui Plahotniuc, în care Igor Dodon recunoștea
că a primit bani din Rusia pentru PSRM, lucrurile s-au
schimabat brusc, iar alianța socialiștilor cu blocul
ACUM a devenit o realitate. Noua alianță a fost recu-
noscută aproape concomitent de SUA, UE și Federația
Rusă, o decizie care a iscat multe nedumeriri și lasă, de-
ocamdată, numeroase neclarități privind viabilitatea
noii formule de guvernare de la Chișinău. Pe de o parte,
a surprins ușurința cu care, după ani de zile de boicotare
a Federației Ruse, acțiune în care a fost atrasă și Repu-
blica Moldova, unul din statele care a pierdut cel mai
mult de pe urma respectării sancțiunilor economice im-
puse acesteia, occidentalii au dat brusc mâna cu Mos-
cova în privința depășirii crizei de la Chișinău. De cea-
laltă parte, Rusia s-a mulțumit pentru început cu numi-
rea doamnei Zinaida Grecianîi ca președinte al Parla-
mentului și cooptarea în cabinet a doi miniștri proruși
(la apărare și pentru reintegrarea regiunii transnistrene).
Cât va rezista această mezalianță, considerată
de unii analiști ca fiind contra naturii, rămâne de văzut.
Occidentalii contiuă să spere în consolidarea parcursu-
lui proeuropean al Republicii Moldova. Rușii, la rândul
lor, doresc ca în Moldova să aibă un partener prietenos,
care poate beneficia de avantajele cooperării cu UE, dar
care să se mențină departe de NATO. Acest paradox l-
a determinat pe un cunoscut editorialist de la Chișinău
să-și intituleze articolul de fond, evident nu fără o notă
de ironie amară: „Spre Apus, împreună cu prietenul
rus!”
Perspectiva unirii, într-un viitor apropiat sau
mai îndepărtat cu România, este respinsă nu doar de
Rusia, dar și de SUA și țări precum Germania sau
Franța. Cu unele nuanțe, desigur. SUA, de pildă, recu-
nosc în plan istoric caracterul românesc al Basarabiei.
Nu aceeași situație este în cazul Federației Ruse, care,

ca și vechiul imperiu țarist, insistă asupra existenței
unei așa-zise diferențieri fundamentale între români și
moldoveni. Și ce ar putea fi mai distinctiv pentru două
popoare diferite decât limba pe care o vorbesc? Nu o
dată, sub influența Moscovei, actualul președinte al Re-
publicii Moldova, Igor Dodon, a atras atenția că „matri-
cea identitară moldovenească” ar fi amenințată cu des-
tructurarea deoarece elevii moldoveni „învață istoria
românilor, asimilând miturile și ideologia imperialistă
a țării vecine”. La 31 august 2017, după cum mențio-
nează revista „Limba Română” (Nr. 1/251/2019, p.14),
președintele Rusiei, Vladimir Putin, transmitea un me-
saj președintelui moldovean în care istoria era întoarsă
pe dos: „Românii sunt moldoveni și vorbesc limba mol-
dovenească, așa cum au moștenit-o de la Ștefan Cel
Mare, care era pro-rus... Până la urmă, Dodon are
dreptate! Moldovenii vorbesc limba moldovenească,
exact cum rușii vorbesc limba rusă și germanii limba
germană. Logic!... România a apărut ca stat în 1859,
dar până atunci toți vorbeau limba moldovenească, așa
cum au moștenit-o de la Ștefan Cel Mare, care a condus
Moldova în secolul XV. Regretabil când un popor își
falsifică propria istorie! Asta este cea mai mare amă-
gire națională”.
Din păcate, așa cum notează redactorul șef al
acestei prestigioase publicații de știință și cultură de la
Chișinău, Alexandru Bantoș, la asemenea alegații fan-
tasmagorice de genul celor lansate de președintele rus,
cu impact direct în plan politic, „replica, de regulă, în-
târzie din varii motive sau nu mai vine niciodată”.
Firește că, în contextul discuțiilor prilejuite de
vizitele la Chișinău ale celor trei reprezentanți (ai UE,
SUA și Rusiei) amintiți mai înainte, președintele Dodon
a afirmat de fiecare dată că Republica Moldova dorește
relații echilibrate atât cu Estul, cât și cu Vestul. Rămâne
de văzut cum va arăta acest echilibru în perioada urmă-
toare. În același context, Igor Dodon a surprins cu de-
clarații măgulitoare la adresa României, considerată
partener strategic al Republicii Moldova. Să se fi
schimbat atât de mult lucrurile peste noapte?
Adevărul este că România a continuat să acorde
un sprijin consistent și dezinteresat Republicii Moldova
chiar și în perioada de blocaj politic total de la Chișinău,
iar la 1 iunie 2019 a fost reafirmat angajamentul guver-
nului român de a susține continuarea finanțării unor
programe comune în beneficiul cetățenilor vizând: rea-
bilitarea școlilor și grădinițelor; dezvoltarea infrastruc-
turii rutiere; interconectarea energetică; construcția ga-
zoductului Ungheni-Chișinău și a liniei de cale ferată
cu ecartament european pe același traseu; amenajarea
albiei râului Bâc; dotarea cu apartaură tehnică a Spita-
lului din Comrat (Găgăuzia) și a unor săli de sport; im-
plementarea serviciului 112. Din păcate, pe fondul po-
litizării excesive a vieții sociale și a unor influențe ve-
nite chiar de la formațiuni politice din România, aseme-
nea ajutoare au fost blamate de unii politicieni din opo-
ziția de până mai ieri de la Chișinău, inclusiv din rândul
celor cu orientare declarat proeuropeană din cadrul
304
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
blocului ACUM, care au echivalat acest sprijin ca o sus-
ținere a fostului guvern controlat de PDM și de liderul
său, Vlad Plahotniuc. Asemenea atitudini excesiv poli-
tizate au continuat și după formarea noului guvern, adu-
când prejudicii relațiilor de fond româno-moldovene.
Revenind la întrebarea din titlu, încotro se în-
dreaptă Republica Moldova, trebuie să facem câteva
precizări privind evoluțiile ce au urmat la scurt timp
după formarea guvernului condus de Maia Sandu. Ime-
diat a început o veritabilă vânătoare de vrăjitoare împo-
triva funcționarilor din instituțiile publice (mai ales din
structurile de forță și organele de justiție) acuzate sau
suspectate de legături cub fostul regim patronat de oli-
garhul Vlad Plahotniuc. În același timp, statutul preșe-
dintelui Igor Dodon, aflat în cădere liberă și cu o poziție
mult slăbită la Moscova după rezultatul nesatisfăcător
obținut de PSRM la alegerile din februarie, s-a consoli-
dat spectaculos după alianța cu blocul ACUM. În doar
câteva zile, cu susținerea necondiționată a proeuropeni-
lor din acest bloc, Dodon a preluat sub controlul său di-
rect structurile de forță, în primul rând Ministerul Apă-
rării și Serviciul de Informații și Securitate, control pe
care îl pierduse în perioada când guvernarea a aparținut
Partidului Democrat. Totodată, prin alegerea doamnei
Zinaida Grecianîi în fruntea legislativului moldovean,
Dodon s-a asigurat că nu va mai fi suspendat din func-
ție, așa cum s-a întâmplat în patru rânduri în timpul ve-
chiului parlament. Mai mult, cu sprijinul deputaților
blocului ACUM a fost respinsă solicitarea Partidului
Democrat de a se constitui o comisie parlamentară de
anchetă privind finanțarea ilegală a PSRM de către Ru-
sia.
Conștienți de faliile mari care divizează socie-
tatea moldovenească privind orientarea externă a repu-
blicii, socialiștii au propus un moratoriu pe probleme
ideologice și geopolitice, idee agreată imediat de pro-
europenii Maiei Sandu. Rămâne problematic în ce mă-
sură ar putea fi viabil un astfel de moratoriu, în condiți-
ile în care socialiștii moldoveni recunosc că viziunile
ideologice și geoplitice ale protagoniștilor din actuala
coaliție de guvernare sunt absolut diferite. În fapt, ca
orice moratoriu, acesta poate fi încălcat sau, oricum, fo-
losit ca paravan pentru câștigarea de noi poziții de către
socialiștii proruși, pas cu pas, după o formulă bine cu-
noscută și în România. De altfel, acuzații la adresa Ro-
mâniei din partea socialiștilor au apărut chiar și după
declarațiile măgulitoare formulate de președintele Do-
don. „Există politicieni la București – declara deunăzi
Nicolae Pascaru, unul din liderii PSRM – , care întot-
deauna nu au dorit bine Republicii Moldova. Au dorit
ca țara să fie falimentată, au dorit o clasă politică co-
ruptă aici, ca să reiasă până la urmă că Moldova este
pământul lor, iar ei să continue cu aceste fantome isto-
rice că țara trebuie unită cu țara-mamă”.
Până la clarificarea deplină a direcției de evo-
luție a situației din Republica Moldova, reținem, deo-
camdată, că sentimentele de nemulțumire și neîncredere
față de clasa politică de la Chișinău continuă să se

manifeste cu intensitate la nivelul populației de rând, iar
tinerii nu au încetat să plece masiv în străinătate. Un
semn clar că Moldova din stânga Prutului se depopu-
lează cu repeziciune tocmai de elementele care ar trebui
să reprezinte și să-i asigure viitorul.
Vladimir Putin față în față cu Zinaida Grecia-
nii, aflată în fruntea legislativului moldovean, și cu pre-
ședintele Igor Dodon. Le spune, probabil, cum trebuie
îsă întoarcă istoria pe dos în favoarea Rusiei: „Românii
sunt moldoveni și vorbesc limba moldovenească…”(?!)
Maia Sandu, copreședinte al Alianței ACUM
(în stânga imaginii), a lansat invitația de a intra în ne-
gocieri cu PSRM, susținând, între altele, că „Putin cu
Dodon (în dreapta imaginii) reprezintă un rău mai mic
decât Vlad Plahotniuc” (?!).
Zinaida Grecianii și președintele Igor Dodon,
aflat în cădere liberă, dar cu un „spate” puternic (vezi
harta!).
305
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Daniel LĂCĂTUȘ
Soldați și voluntari din Călan, în războiul
pentru reîntregirea neamului
Cât privește poziția țării noastre în timpul pri-
mei conflagrații, România a afișat, în urma Consiliului
de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august (stil nou)
1914, o politică de neutralitate, deși Carol I și-a mani-
festat de la început dorința intrării în război de partea
Antantei, putându-se evita în acest fel cucerirea Serbiei.
În toată această perioadă, între 1914-1916, Ion
I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și
ministrul de război de la data aceea, cu un rol important
în viața politică și administrativă a țării noastre, „a dat
dovadă de multă fermitate şi dibăcie politica-diploma-
tică, stăruind pentru încheierea unei convenții politice
şi a unei convenții militare, care să stipuleze limpede
condițiile în care România intra în război, obiectivele
urmărire, modalitățile colaborării”.
Între timp a survenit decesul regelui Carol I, ur-
mându-i la tron Ferdinand I. Deși a afișat o poziție ne-
utră, bilanțul morților, al dispăruților și al răniților
din rândul Armatei Române (în primii doi ani), a fost
îngrijorător de mare. Nici după 1916 nu sunt mai feri-
cite statisticile. Bătălia Galiției, cum este denumită în
istorie, între Rusia și Austro-Ungaria, care a avut loc la
începutul Primului Război Mondial, a înregistrat un
mare număr de pierderi de vieţi printre românii din toate
comitetele Transilvaniei: Caraș-Severin (4.669 morţi şi
2.664 dispăruţi), Bihor (4.205 morţi şi 2.778 dispăruţi),
Hunedoara (3.840 morţi şi 2.721 dispăruţi), Arad (3.580
morţi şi 2.068 dispăruţi), Solnoc-Dobâca (3.107 morţi
şi 2.472 dispăruţi), Cojocna (2.380 morţi şi 1.811 dis-
păruţi), Alba Inferioară (2.257 morţi şi 1.806 dispăruţi),
Sălaj (2.227 morţi şi 1.697 dispăruţi), Timiş-Torontal
(2.333 morţi ), Turda-Arieș (1 .915 morţi).
Cu origini într-o familie de țărani din Valea
Sângeorgiului, Moisă Ocolișan a avut șansa să supravi-
ețuiască, nu fără să fie afectat de cele trăite. Cu toate că
până la sfârșitul campaniei din 1914, autoritățile austro-
ungare au reușit să mobilizeze 2,3 milioane de soldați,
aparținând tuturor naționalităților, au suferit înfrângeri
grele și au fost gonite din Galiția, în timp ce armata rusă
a capturat Lembergul și, timp de aproximativ nouă luni,
a ocupat Galiția de Est. Despre toate aceste evenimente,
trăite de el în cei aproximativ trei ani pe front, ne descrie

într-un poem, manuscris din 1914, întins pe o sută de
pagini, format A6. Nu este singura astfel de creație a
acestuia, lăsată ca mărturie a faptelor sale în anii de că-
tănie. Creațiile ilustrează intensitatea luptelor în Galiția:
„Dar sârbul a fost puțin/na putut fără sprijin/cu rușii s-
au înțeles/de ajutor ei i-au trimes/al nostru scump împă-
rat/pe care nu l-au lăsat ci război i-au declarat (…) Când
luna august sosi/mobilizarea veni./Cum e în lumea ce-a
mai mare/se chemă mobilizare,/tineri și bătrâni de
loc/iasă gata toți de foc/că dușmanul e cam tare/netrebă
putere mare;/sâmbătă m-au înștiințat,/sâmbătă am și
plecat.”
Poemul continuă în același registru. Mărturiile
sunt de multe ori tulburătoare: tot pușcați, răniți ve-
deam,/fără mâini, fără picioare/și în ei multe pătri-
șoare./Civilii din Galiția/fugeau spre Ungaria/și spu-
neau și ei săracii/că-i omoară rău cozacii.” Dar și mo-
mentul în care militari ai armatei române ucid prin
spânzurare preotul, acuzat de trădare: „căci pe popa l-
au găsit/că pe-ai noștri i-au pârât.” În multe rânduri, țea-
păn de frig ori lihnit de foame, mușcat de ploșnițe și
cârcâind de păduchi, cum reiese din poemul scris sub
formă de jurnal, Moisă Ocolișan (Okolișan în acte) a
fost nevoit să înfrunte: „vânturi grele, ploi adânci,/de-ți
veanea numai să plângi.” Stare sufletească, de o cople-
șitoare trăire interioară, se întinde pe întregul cuprinsul
manuscrisului. Este de înțeles dacă ne gândim la eveni-
mentele trăite și la care a fost martor, la zecile de tineri
militari și civili uciși sub ochii lui: „vedeam șanțurile
pline/de plângea inima în mine.” (Acest manuscris se
află în posesia urmașilor săi. Mi-a fost pus la dispoziție
de Carmen Ocolișan.)
În ianuarie 1915, conform certificatului de de-
ces eliberat la 3 august 1973 cu nr. 7355, Meitner Ru-
dolf, originar din comuna Călan, se stingea din viață în
comuna Propan din Polonia. Corpul său nu a fost repa-
triat, nu se cunoaște unde este îngropat. Date nu s-au
mai cunoscut nici despre Budiul Abel, născut la 21 mar-
tie 1881 în Nădăștia de Jos, căsătorit la 18 februarie
1906, in fata ofițerului stării civile din comuna Ruși cu
Barb Lucreția din satul Strei, prezumat a fi murit în
lupta de la 30 Septembrie 1914 ce a avut loc în comita-
tul Zemplem (Slovacia), la aproape 2 km spre Galiția.
În 1921, Catița Chitidean, căsătorită Chindreș, a înain-
tat Tribunalului Deva cererea pentru constatarea dece-
sului soțului Abel Chindreș din Nădăștia de Sus, dece-
dat la 7 ianuarie 1918 în localitatea Petropavlovsk (Si-
beria). Din Călan au mai decedat pe front, în primul răz-
boi: Albrecht Filip, Bauer Nikolaus, Cândreș Abel,
Durlescu Cornel, Lamnek Jakob, Maier Ioan, Mateșoi
Ioan, Mircescu Nicolae, Muntean Gheorghe, Novac
Gheorghe, Pădurean Aurel, Pădurean Serafim, Todoran
Petru, Todoran Romulus, Șinca Gheorghe, Șinca F.
Gheorghe. Nu putem să nu remarcăm activitatea desfă-
șurată de Legiunea Voluntarilor Români din Italia, uni-
tate militară reprezentată de un corp de voluntari de na-
ționalitate română, cu drapel propriu, selectați din rân-
durile prizonierilor de război austro-ungari de
306
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
naționalitate română, aflați pe teritoriul Italiei. Foarte
mulți și din Călan.
După un deceniu de la încheierea războiului ci-
tim în presa de la noi din țară faptul că „(...) Guvernul
Italiei, dându-și seama că trebuie descătușat entuzias-
mul și asigurată victoria prin punerea în valoare a tutu-
ror energiilor sincere, a acceptat organizarea Legiunii,
dându-i o frățească asistență. Din țara cu o admirabilă
tradiție de lupte și de frământări pentru independentă,
din acest muzeu al conștiinței de rasă latină, nu se putea
să nu plece pe urmele marelui Descălecător de acum 18
veacuri o Legiune Română care să încerce cu prețul vi-
eții restaurarea Daciei Traiane.” Printre soldații volun-
tari din unitatea administrativ-teritorială Călan, luptă-
tori în Legiunea Voluntarilor Români din Italia, deco-
rați prin Decretul regal nr. 4.190 din data de 21 decem-
brie 1931, îi aflăm pe Roba Petru și Mircesc Avram din
satul Strei-Săcel, Sinoiu Ioan din Streisângeorgiu,
Avrămesc Ioan și Fântânesc Gheorghe din Valea Sân-
georgiului. Din localitatea Streisângeorgiu au fost vo-
luntari: Pădurean Andrei, 49 ani; Lupulesc Ianoș, 48
ani; Petruș Ignat, 53 ani; Muntean Gheorghe I. Gheor-
ghe, 39 ani; Solymos Mihai, 41 ani 65 Din Valea Sân-
georgiului: Feneloi Matei, 56 ani, sergent; Visarinesc
Ioan, 37 ani; Fântânesc David, 42 ani; Ianeșoi Ioan a
Iuli, soldați. Din satul Strei-Săcel: Oprițesc Zati, 37 ani,
caporal; Avrămesc Avram, 48 ani, Mircesc Avram, 41
ani; Roba Petru, 36 ani.67 Din localitatea Batiz: Cisma-
șiu Cornel, 35 ani, sublocotenent; Frențoni Nicolae, 36
ani, plutonier; Barboni Avram, 49 ani; Popa Ioan, sol-
dați.68 Din satul Sântămăria de Piatră: Durlescu Petru,
45 ani, soldat.69 Din satul Strei îl mai găsim și pe Tuza
Petru.70 Alți voluntari din Călan au mai fost: Kis Lu-
dovic, soldat în Batalionul 13, Muntean Ignat, soldat în
Regimentul 26 „Rovine”, Pădurean Ioan, plutonier în
Regimentul 2 „Alba Iulia”, Pădurean Ioan, soldat în Ba-
talionul etapă „Alba Iulia”, cu toții domiciliați în Sân-
crai. Din Nădăștia de Sus: Muntean Șinca, soldat in Ba-
talionul 17 și Costa Mihai, soldat (nu se știe în ce regi-
ment). Nădăștia de Jos: Boldea Ioan, Lup Adam, Pro-
dan Simion, Prodan Zavei, soldați (nu se știe în ce regi-
ment), Cocoș Victor, soldat în Batalionul 2 etapă „Alba
- Iulia.”
Nici în țară situația nu a stat mai diferit. În ime-
diata apropiere a orașului Călan, localitatea Ruși „în
toamna anului 1918 a fost revoluție. Au distrus biroul
secretarial şi școala de stat. Vărsări de sânge n-au fost.
Revoluția a încetat la intrarea armatei române.” Ante-
rior, pe 6 septembrie 1916, se raporta de asemenea: „În
Valea Streiului inamicul atacă violent, cu forțe mult su-
perioare, în fața cărora a trebuit să ne retragem puțin.”
Pe mulți îi regăsim în 1918 în Gărzile Naționale. Teofil
Crișan, vicar în localitatea vecină, Hațeg, iar mai târziu
canonic la Episcopia Lugojului, descria la începutul
războiului, în 1914, atmosfera generală care a stăpânit
zona: „În orașul Hațeg războiul a fost început printr-o
manifestație ostilă contra Antantei, prin conduct cu
torțe și luminație pe întreg orașul, se înțelege că această

manifestație au făcut-o numai maghiarii, spărgând fe-
restrele și vitrinele care nu erau luminate. După câteva
zile, le-au trecut iluziile și țara s-a umplut de veștile
triste ale pierderilor înfricoșate. Fiecare își deplângea
pe tatăl, fiul sau prietenul căzut ori rănit, ori chiar la
vestea noilor și noilor chemări la arme. În luna noiem-
brie era așa de mare numărul celor răniți, încât au ajuns
și la Hațeg.” În cealaltă localitate vecină, Hunedoara,
aflăm că în anul 1916, ca urmare a intrării țării noastre
în război de partea Antantei „(...) mai mulți fruntași ai
vieții române din loc au fost escortați de jandarmi la
Hațeg spre a fi internați, adică domnii: dr. Gheorghe
Dubleșiu, Nicolae Macrea, director de bancă, Petru Ni-
coară, funcționar, Constantin Dima, funcționar de
bancă, Valeriu Bejan, director de bancă, Teofil Tulea,
prim notar orășenesc, Simon Chirca, proprietar, și pre-
otul paroh Victor Ungur.”
Războiul s-a încheiat la 11 noiembrie 1918,
după semnarea convenției de armistițiu. O lună mai târ-
ziu avea să aibă loc unirea la care sperau mulți dintre
românii de pe Valea Streiului, și nu numai. În orașul
Marii Unirii, la data de 1 decembrie 1918 „a sosit mul-
țime mare de pe Valea Streiului, apoi din străvechea
țară a Hațegului, cu falnica capitală a Daciei romane,
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cei de la poalele Munților
Retezat şi până dincolo de Porțile de Fier ale Transilva-
niei, cu portul lor pitoresc, străvechi şi variat,
de adevărați strănepoți ai lui Decebal şi Traian.” Viața
cotidiană a locuitorilor și-a urmat parcursul ei firesc, cu
realizări și frământări.
Conform unui studiu recent, bazat pe statistici
din arhiva ASTRA, care are la bază cercetarea publicis-
tului și istoricului Teodor Păcăţian, Jertfele românilor
din Ardeal în războiul mondial, 1923, realizată prin co-
laborarea cu „domnii primari ai orașelor, prin câte un
funcționar de absolută încredere, sau prin organele po-
liției de stat (...)”, în cele 13 localități din UAT Călan
situația se prezenta în felul următor: Batiz: Total mobi-
lizaţi, arestaţi/internaţi, refugiaţi: 88 persoane. Soldați
decorați: 679. Morţi înregistrați pe câmpul de luptă: 1.
Dispăruți: 4. Invalizi de război: 7. Răniţi, bolnavi: 2.
Deplin sănătoşi: 74. Total morţi şi dispăruţi în război:
5. Văduve de război: 4. Orfani: 3. Călanul Mic: Total
mobilizaţi, arestaţi/internaţi, refugiaţi: 25 persoane.
Soldați decorați: 9. Răniţi, bolnavi: 3. Deplin sănătoşi:
20. Dispăruţi: 2. Total morţi şi dispăruţi în război: 2.
Crișeni: Total mobilizaţi, arestaţi/internaţi, refugiaţi:
36 persoane. Soldați decorați: 1.83 Morţi înregistrați pe
câmpul de luptă: 8. Invalizi de război: 1. Deplin sănă-
toşi: 27. Total morţi şi dispăruţi în război: 8. S-au înre-
gistrat 3 văduve și 7 orfani de război. Grid: Total mo-
bilizaţi, arestaţi/internaţi, refugiaţi: 119 persoane. Sol-
dați decorați: 3. Morţi înregistrați pe câmpul de luptă:
4. Morţi în temniţă, în pribegie, în spital, în urma bolilor
sau rănilor: 3. Dispăruți: 14. Invalizi de război: 2.
Răniţi, bolnavi: 12. Deplin sănătoşi: 84. Total morţi şi
dispăruţi în război: 21. Văduve de război: 12. Orfani:
19. Nădăștia de Jos: Total mobilizaţi, arestaţi/internaţi,
307
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
refugiaţi: 107 persoane. Soldați decorați: 24. Morţi în-
registrați pe câmpul de luptă: 11. Dispăruți: 6. Invalizi:
6. Răniţi sau bolnavi: 16. Deplin sănătoşi: 68. Total
morţi şi dispăruţi: 17. Văduve de război: 10. Orfani: 10.
Nădăștia de Sus: Total mobilizaţi, arestaţi/internaţi, re-
fugiaţi: 120 persoane. Soldați decorați: 13. Morţi înre-
gistrați pe câmpul de luptă: 3. Dispăruți: 6. Invalizi: 7.
Răniţi sau bolnavi: 7. Deplin sănătoşi: 90. Total morţi
şi dispăruţi: 16. Văduve de război: 12. Orfani: 16.
Ohaba Streiului: Totalul celor mobilizaţi, arestaţi/in-
ternaţi, refugiaţi: 31 persoane. Soldați decorați: 7. Morţi
înregistrați pe câmpul de luptă: 1. Dispăruți: 3. Invalizi:
2. Răniţi sau bolnavi: 10. Deplin sănătoşi: 15. Total
morţi şi dispăruţi: 4. Văduve de război: 3. Orfani: 8.
Sâncrai: Total mobilizaţi, arestaţi, internaţi, refugiaţi:
115 persoane. Soldați decorați: 9. Morţi înregistrați pe
câmpul de luptă: 13. Morţi în temniţă, în pribegie, în
spital, în urma bolilor sau rănilor: 4. Dispăruți: 6. Inva-
lizi: 4. Răniţi sau bolnavi: 12. Deplin sănătoşi: 76. Total
morţi şi dispăruţi: 23. Văduve de război: 14. Orfani: 16.
Sântămăria de Piatră: Total celor mobilizaţi, ares-
taţi/internaţi, refugiaţi: 105 de persoane. Soldați deco-
rați: 38. Morţi înregistrați pe câmpul de luptă: 1. Morţi
în temniţă, în pribegie, în spital, în urma bolilor sau ră-
nilor: 1. Dispăruți: 3. Invalizi: 2. Răniţi sau bolnavi: 4.
Deplin sănătoşi: 94. Total morţi şi dispăruţi: 5. Văduve
de război: 1. Orfani: 1.96 Strei: Totalul celor mobili-
zaţi, arestaţi/internaţi, refugiaţi: 57 de persoane. Soldați
decorați: 797. Morţi înregistrați pe câmpul de luptă: 5.
Invalizi: 4. Dispăruți: 3. Deplin sănătoşi: 45. Total
morţi şi dispăruţi: 8.98 Strei-Săcel: Total mobilizaţi,
arestaţi/internaţi, refugiaţi: 57 de persoane. Soldați de-
corați: 7.99 Morţi înregistrați pe câmpul de luptă: 2.
Morţi în temniţă, în pribegie, în spital, în urma bolilor
sau rănilor: 1. Dispăruți: 7. Invalizi: 3. Răniţi și bolnavi:
17. Deplin sănătoşi: 23. Total morţi şi dispăruţi: 10. Vă-
duve de război: 4. Orfani: 5. Streisângeorgiu: Totalul
celor mobilizaţi, arestaţi/internaţi, refugiaţi: 83 per-
soane. Soldați decorați: 7. Morţi înregistrați pe câmpul
de luptă: Invalizi: 4. Răniţi sau bolnavi: 15. Deplin să-
nătoşi: 53. Total morţi şi dispăruţi: 11.Văduve de răz-
boi: 5. Orfani: 5. Valea Sângeorgiului: Totalul celor
mobilizaţi, arestaţi/internaţi, refugiaţi: 118 persoane.
Morţi înregistrați pe câmpul de luptă: 9. Morţi în tem-
niţă, în pribegie, în spital, în urma bolilor sau rănilor: 9.
Dispăruți: 1. Invalizi: 5. Răniţi sau bolnavi: 2. Deplin
sănătoşi: 92. Total morţi şi dispăruţi: 19. Văduve de răz-
boi: 14. Orfani: 24.
Invitație în Călanul de azi

Anca SÎRGHIE
Profesorul diplomat Vasile Stoica,
misionar în Statele Unite ale Americii
Despre personalitatea patriotului român Vasile
Stoica (1889-1959) s-a scris în răstim-
puri, dar textele unor doctorate, ale unei
monografii purtând semnătura prestigi-
osului istoric Ioan Opriș din capitală11 și
ale mai multor articole apărute în presa
din țară și din străinătate nu au răzbătut
suficient dincolo de cercurile specialiș-
tilor. Așezat pe o placă turnantă a isto-
riei, Vasile Stoica, originar din Avrigul
Transilvaniei, a luptat pentru marile
idealuri ale neamului său, el trecând
prin cele două conflagrații mondiale ale
veacului al XX-lea, mereu animat de
patriotismul cel mai activ, vizibil în ini-
țiative diplomatice salutare la Tirana,
Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în de-
cisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din
conferințele de pace de la Paris, singurul român care a
avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cru-
ciale pentru întreaga Europă.
Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai
concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamu-
lui său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei
după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința ur-
mașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după
șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă
de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din lo-
curi diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se
găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca
al mai tuturor intelectualilor generației interbelice sece-
rate de comunismul instalat în România postbelică.
11
Ioan Opriș, În misiune la românii americani, vol. Vasile
Stoica în serviciul României, Editura Oscar print, București,
2008.
12
Ibid., p. 62 și următoarele.
308
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului aus-
tro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei
cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând
de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Bu-
dapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l duș-
man al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut
în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autori-
tățile că în Regatul României a intrat un dușman de
moarte.
în Primul Război Mondial, profesorul Stoica a
optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română,
activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rân-
duri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o
misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Va-
sile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatălui său, care în
anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din
Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu ac-
ceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză
și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a
inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul
Americii, ideea că lumea secolului al XX-lea va fi con-
dusă de anglo-americani.
Prima misiune care i-a pus în
valoare calitățile excepționale de poli-
glot (care va ajunge să cunoască 14
limbi străine), diplomat înnăscut, a fost
cea desfășurată din 29 iunie 1917 până
în ianuarie 1920 în America, spre care
locotenentul Vasile Stoica pleca având
autorizația Marelui Cartier General, eli-
berată la 18 aprilie 1917, întărită de viza
Legației americane, emisă la 5 mai
1917. Din cauza conflictelor din centrul
Europei în plin Război Mondial, dele-
gația preoților Vasile Lucaciu și Ion
Moța, cărora li s-a alăturat profesorul
Vasile Stoica, este nevoită să urmeze
drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia,
spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația “San Francisco
Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Ro-
mânească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic
clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe
cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru
idealurile nației12.
Delegația s-a prezentat la Legația română de la
Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii
Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de volun-
tari, dar fără a leza guvernul României de atunci. În-
treaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile
Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară13,
astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați
13
Vasile Stoica, În America pentru cauza românească,
Tipografia “Universul“, București, 1926. Vezi și Emilian
M.Dobrescu, Edith Mihaela Dobrescu, Experiența
americană a unui mare patriot român, în vol.

au fost primiți în audiență de ministrul de externe al
S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că
Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a români-
lor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor
purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl.
Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constitu-
irii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pen-
tru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de
acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să
o nuanțeze astfel:”America nu poate primi nici o unitate
cu specific național…Vor să aibă, înainte de toate, o ar-
mată americană cu spirit american…,dacă însă mai târ-
ziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va
primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca
având în vedere scopul pentru care America a intrat în
război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să
îndemnăm pe români să intre în armata americană.“14
În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Sto-
ica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni
(ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în
Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni,
a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors
la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a
publica articole în presa americană centrală din Was-
hington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie
cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând
portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată
de “magnificul său patriotism“, aprecia pe bună drep-
tate că ”lumea de aici nu cunoaște suficient de bine pro-
blemele serioase legate de situația de fapt din țara
Dvs.”15
În acest fel, Vasile Stoica devine o vedetă, care
intrând în atenția opiniei publice americane punea pe
tapet problemele arzătoare din țară, din Basarabia și în-
deosebi din Imperiul austro-ungar, ceea ce i-a atras ad-
mirația Curții Regale, el fiind felicitat și încurajat de în-
săși Regina Maria. Misiunea de a constitui și organiza
o legiune de imigranți români transilvăneni, care să se
încadreze fie în armata franceză, fie în cea americană,
dar fără să-și piardă identitatea românească, nu s-a pu-
tut împlini, căci au fost înscriși într-un asemenea pro-
iect aproximativ 4000 de voluntari. În schimb, propa-
ganda proromânească s-a realizat pe căi eficiente, bine
alese de profesorul diplomat: “Mă bizuii deci să intru în
legătură cu ziariștii de seamă ai orașelor din estul Sta-
telor Unite și să le dau informațiile necesare…ținui, de
asemenea, încă din toamna lui 1917 câteva conferințe
în Washington, Boston și în Manchester by de Sea.“16
Prietenia legată cu renumitul slovac M.R.Stefanik, care
va devini general de armată, dar totodată era antrenat în
lupta pentru refacerea Cehoslovaciei ca stat, el având ca
Personalitatea lui Vasile Stoica, Editura Sigma Educational,
București, 2019, p. 94-105.
14
Apud Emilian M.Dobrescu, Edith Mihaela Dobrescu, Op.
cit., ed. cit., p. 95.
309
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
tovarăși pe Thomas Masaryk și pe Edward Beneș, l-a
edificat asupra unui front de activitate similar atât în
America, cât și în Europa.
În mod surprinzător, oficialitățile de la Bucu-
rești nu înțelegeau destul de clar acest mod nou de pro-
pagandă adoptat de Vasile Stoica în comunitățile cona-
ționalilor săi din America, așa cum a procedat, spre
exemplu, la Congresul parohiilor ortodoxe de la Yo-
ungstown, Ohio, din 10 martie 2018, când a redactat
Hrisovul de închinare și de credință, solicitat de preotul
paroh, care organizase acea manifestare anume pentru
a face mai bine înțeleasă decizia fermă a românilor
transilvăneni de a se uni cu Regatul liber. Ca să dea o
mai sigură eficiență acțiunii lui, inițiate în numele celor
4 milioane de români transilvăneni dornici să se elibe-
reze de stăpânirea maghiară și nemțească prin unirea cu
țara-mamă, vizionarul Vasile Stoica înființează la 5 iu-
lie 1918 Liga Națională Română din America, al cărei
președinte a fost ales și care a rămas activă până după
terminarea Primului Război Mondial. Astfel au fost
spulberate neadevărurile cu care împânzeau oficialită-
țile imperiale austro-ungare opinia publică internațio-
nală, Vasile Stoica aducând argumente științifice co-
recte, pe care le-a popularizat prin conferințe și prin
presă, el ajungând la oameni politici importanți și chiar
la guvernul american.
În 25 octombrie 1918 el prezintă moțiunea re-
dactată în numele Uniunii Medio-Europene, o organi-
zație a națiunilor oprimate de Imperiul austro-ungar.
Din ordinul președintelui S.U.A. Woodrow Wilson, s-a
constituit o comisie de specialiști, supravegheată de co-
lonelul E.M. House și condusă de geograful S. Mezeș.
Cu referire la situația românilor din Transilvania, acolo
existaseră numai documente oficiale ungurești și austri-
ece. Salutară a fost în aceste condiții inițiativa lui Vasile
Stoica, el purtând la 2 septembrie 1918 o discuție lămu-
ritoare cu E.M.House și chiar cu președintele SUA la
21 septembrie 1918, spre a-i edifica asupra propunerii
românești în problema minorităților naționale, care în
viitorul stat urma să se bucure de toate drepturile demo-
cratice, fără ca acelea si impieteze autoritatea. Preșe-
dintele S.U.A. nu ezită să-l aprecieze drept un “apos-
tol”, un „iluminat”, care rămâne “pentru viitorime ca
una dintre cele mai curate, mai înălțătoare și cele mai
idealizate personalități ale istoriei.“17
Era de la sine înțeles că în februarie 1919 pro-
fesorul Vasile Stoica a fost invitat de către Dl Ion. I. C.
Brătianu la Conferința de pace de la Paris, el fiind sin-
gurul român care avea să participe și la Conferința de
pace de după al Doilea Război Mondial. Astfel se ex-
plică faptul că la 5/18 noiembrie 1918, respectiv cu 13
15
Scrisoarea către V.Stoica cu antet West Manchester-
Massachussetts, 4 II 1918, apud Ioan Opriș, Op cit., ed. cit,
p. 66.
16
Ibid., p. 97.
17
Vasile Stoica, Woodrow Wilson, în “România”, 6 II 1924,
apud Ioan Opriș, Op cit, ed. cit, p. 16.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

zile înainte de proclamarea unirii Transilvaniei, Bana- mărturisirile publicate sau din expozițiile de documente
tului și Bucovinei cu țara, Guvernul SUA redacta o De- itinerante organizate de prof. Ioan Opriș, se desprinde
clarație de susținere a idealului național al românilor, imaginea unui spirit uriaș, iubitor de țară și de neam
textul emis fiind tocmai cel redactat de Vasile Stoica, românesc, martirizat de comuniști și scos în răstimpuri
un specialist în formularea expertizelor de ordin econo- prea arar din umbrele uitării. Este clar, că Vasile Stoica
mic, politic, etnografic și istoric din argumentarea dele- merită cu mult mai mult. Orașul nașterii sale de sub
gației din care făceau parte Al. Lapedatu, C. Bredi- Munții Făgărașului a declarat 2019 “Anul Vasile Sto-
ceanu, Oct. Goga, Emil Isac, V.V. Tilea, Iosif Schiopu ica”. Pentru un viitor pas, Avrigul, în care tocmai s-a
și Constantin Lecea. Celui din urmă Vasile Stoica, pre- desfășurat în 30 mai 2019 un simpozion dedicat marelui
gătit să revină în America, i-a dăruit mașina de scris la diplomat, ar fi mai mult decât firesc să-i ridice o statuie,
care se dactilografiaseră documentele românești ale iar exemplul acesta să fie urmat în cât mai multe orașe
conferinței. Acesta era rezultatul unui front de ale țării. Povestea vieții sale pline de înfăptuiri epocale
lucru asiduu, pornind de la Memoriul scurt asupra ches- și de jertfă martirică trebuie să intre în manualele șco-
tiunilor românești cu care Stoica s-a prezentat în 19 oc- lare, ca imaginea lui Vasile Stoica să treacă în zestrea
tombrie 1918 la ministrul de interne al SUA, dl Franklin generațiilor ce vin.
Lane, care era cel mai important membru al cabinetului
lui W. Wilson, președintele țării. Concomitent, în urma
Apelului discret, pe care profesorul avrigean, având un
spirit diplomatic înnăscut, l-a răspândit la absolut toate
organizațiile și societățile conaționalilor din America18,
de la care au fost trimise spre președintele Wilson și
spre secretarul său de stat Robert Lansing zeci de tele-
grame prin care se solicita recunoașterea unirii români-
lor într-un stat unitar. La secretarul de stat Lansing a
ajuns și un memoriu lămuritor pe care Vasile Stoica l-a
redactat spre a face înțeleasă ideea idealului suprem al
nației române. Oficialitățile americane ca și unii
membri ai delegației române la Conferința de pace de
la Paris i-au recunoscut fără ezitare contribuția decisivă
în stabilirea punctului de vedere oficial al președintelui
SUA față de problema unirii, de care nu a rămas străină
nici Regina Maria a României, care s-a implicat cu o
dezinvoltură uimitoare și cu un efect sigur.
Nimeni nu ar putea înțelege prin ce lipsuri a tre-
cut Vasile Stoica, în condițiile în care de la București
nu i s-a trimis nicio formă de susținere materială. “Gu-
vernul n-a făcut nimic-avea să-și amintească el cu amă-
răciune 8 ani mai târziu - și nu mi-a pus la dispoziție
pentru scopul pentru care fusesem trimis, nici un singur
ban. Simplu, m-a uitat în lume largă.”19
Date fiind perseverența și eficacitatea inițiati-
velor pe care le-a avut în SUA în cele 26 de luni de ac-
tivitate, s-a afirmat pe bună dreptate că profesorul Va-
sile Stoica a fost “cel mai influent român din toate tim-
purile pe lângă guvernul SUA.”20 Și chiar că nu există
român mai important în universalitate, dar, pentru că
nu-l cunoaștem, nu avem nici cum să-l prețuim.
La 130 ani de la naștere și șase decenii de la
moartea diplomatului Vasile Stoica, mai există mulți
metri de arhivă - fie militară, fie în unele județe și chiar
în capital - încă nestudiată. Creația sa literară-nici ea
neglijabilă- este nedefrișată. Dar fie și numai din

18
Ștefan Străjeri, autorul monografiei Românii americani
de la Marile Lacuri. Peste 100 de ani de prezență
românească în statul american Michigan, Editura Amarol,
București, 2014, prezintă numai în acest stat un număr de 19
societăți înființate de conaționali din 1909 până în 2008. Or,
310
V. Stoica s-a adresat tuturor asociațiilor românești din
întinsul S.U.A., desigur active în acel moment.
19
Vasile Stoica, Op. cit., ed. cit, p. 67.
20
Vezi Emilian M.Dobrescu, Edith Mihaela Dobrescu, Op.
cit, ed. cit, p. 103.

Eugen PETRESCU
Vama de la Genune
(repere identitare)
*Așezată strategic, la capătul de nord al
„drumului cel vechiu” – „drumul bătrânesc al Lo-
viștei” – „Calea Mare” – drumul de legătură dintre
Țara Românească și Transilvania, Vama de la Ge-
nune a constituit din vechi timpuri un important
punct vamal, dar primul document medieval româ-
nesc în care este menționat acest lucru apare târziu,
la 28 martie 1415.
Situată în partea de nord-est a județului Vâlcea,
de o parte și de cealaltă a râului Olt, de-a lungul culoa-
rului european E81 și a DN7 (segmentul Râmnicu Vâl-
cea – Sibiu) - comuna Câineni, cunoscută sub o veche
denumire VAMA DE LA GENUNE, apare în docu-
mentele vremii la începutul secolului al XV-lea, data
atestării documentare fiind 28 martie 1415. Fără îndo-
ială, această așezarem ca vatră locuită, are o vechime
mult mai mare, ce se pierde în negura timpului.
Astăzi, comuna Câineni este alcătuită din sa-
tele: Câinenii Mici (satul de reședință, fost Câineni de
Argeș), Câinenii Mari (fost Câineni de Vâlcea), Gre-
blești (atestat documentar la 1 sept. 1625), Robești (at.
doc. La 29 august 1670), Priloage (la început cătun, for-
mat la sfârșitul secolului al XIX-lera prin roirea a trei
familii din Greblești, recunoscut oficial ca sat în 1956)
și Râu Vadului (at. doc. 9 iunie 1520). Denumirea de
Câineni, ca localitate, este atestată pentru prima oară în
documentele vremii la 9 iunie 1520. Se învecinează la
nord cu localitățile Boița, Turnu-Roșu și Racovița, din
județul Sibiu, la nord-est cu Perișanila vest cu orașul
Brezoi, la sud cu Racovița, iar la est cu Boișoara (toate
localități din județul Vâlcea. Are o populație de 2780
locuitori, care se ocupă, în general, cu creșterea anima-
lelor, cu agricultura, diferite meșteșuguri și exploatarea
lemnului. Locuitorii sunt numiți lovișteni, de la Țara
Loviștei, veche denumire a locului. De remarcat faptul
că drăgășenenii, horezenii, loviștenii, râmnicenii, toți
311
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
vâlcenii, în general, ca locuitori ai județului Vâlcea, nu
sunt considerați nici olteni și nici ardeleni, aici fiind o
zonă de trecere între cele două provincii românești, nu-
mită Oltenia se sub munte, lucru ce se vede în dialectul
vorbit, dar mai ales în datini și obiceiuri.
Relieful comunei Câineni este structurat în două
trepte: una depresionară, intramontană sau de deal, cu
altitudinea cuprinsă între 340 (la nivelul Văii Oltului) și
900 metri și una montană, cu înălțimea maximă de 2361
m, în Vârful Budislavu (Masivul Făgăraș). Cele două
trepte de relief fac parte din Carpații Meridionali (Ma-
sivul Făgăraș – la est și Masivul Parâng – la vest).
Rețeau hidrografică a comunei Câineni aparține
bazinului hidrografic al Oltului și este formată din mai
multe cursuri de apă (râuri și pâraie), cele mai impor-
tante fiind: Râu Vadului, Valea lui Vlad, Valea Urii,
Valea Lazului, Valea Poienii, Valea Robeștilor (aflu-
enți de dreapta ai Oltului), Valea Fratelui, Valea Curpă-
nului, Valea Satului (Valea Câinenilor, Valea Coților
sau Valea Arsurilor) și Boia (afluenți de stânga ai Oltu-
lui).
Clima este temperat-continentală, cu microclimat
montan, cu temperaturi ce variază iarna între –25ºC și
+5ºC, iar vara între +20ºC și +30ºC, cu zăpezi și ploi
relativ abundente (numărul zilelor ploioase fiind de
100-150 pe an, cu precipitații ce ating o medie anuală
de 800-900 mm). Ploile torențiale sau de lungă durată
au generat în ultima sută de ani mai multe viituri și
inundații, precum și alunecări de teren, provocând im-
portante distrugeri materiale și chiar o victimă umană
(în 1964, pe Valea Scăuielelor, șoferul Constantin Bu-
taciu, în vârstă de 20 de ani, a fost luat de viitură cu
camionul pe care lucra). Manifestările climaterice și na-
turale extreme, menționate în documentele vremii și în
amintirile localnicilor, s-au produs în anii: 1941, 1948,
1964 și 2005.
Din punct de vedere biogeografic, teritoriul comu-
nei Câineni aparține provinciei dacice, diviziune a su-
bregiunii euro-siberiene, caracterizată printr-o floră și
faună central-europeană. Fiind vorba de o zonă predo-
minant montană, fragmentată de văi largi și adânci, ve-
getația este dispusă etajat, în funcție de diversitatea și
altitudinea formelor de relief. Depresiunea Loviștei
aparține în întregime pădurilor de foioase – gorun în
amestec cu gârniță, ulm, paltin și fag. În partea superi-
oară vegetația este reprezentată pe suprafețe mari de fag
și de conifere (molid și brad alb), tufișurile pitice și pa-
jiștile montane. După natura solurilor, pădurea ocupa cu
câteva secole în urmă aproape în întregime suprafața
comunei Câineni. Aceasta a fost defrișată treptat, prin
tăiere sau incendiere, suprafețele rezultate fiind tran-
sformate în pășuni, fânețe sau terenuri agricole. De pre-
cizat faptul că în timpul ocupației romane pădurile erau
exclusiv proprietatea statului, care oferea populației
drept de servitute și pentru pășunatul animalelor, în
schimbul unor taxe. După retragerea administrației ro-
mane, s-a menținut dreptul de folosință obștească, pă-
durea fiind practic a tuturor și a nimănui. Mai târziu, a

intervenit dreptul de așa-zisa «stăpânire locurească»:
oricine dorea putea defrișa câtă pădure era în stare, ur-
mând ca terenul obținut astfel să intre în proprietatea sa,
fără ca altcineva să-i poată uzurpa dreptul de proprie-
tate. Sub dominația otomană, secătuirea pădurilor a luat
o și mai mare amploare. Pe de o parte, lemnul avea o
mare căutare la construirea cetăților turcești, la recon-
struirea orașelor frecvent devastate de incendii, pentru
construirea de poduri sau corăbii. Pe de altă parte, turcii
încurajau lichidarea acestor redute naturale, care nu nu-
mai o dată s-au împotrivit expedițiilor războinice. Se-
colele XVIII-XIX par a fi cele mai dureroase pentru pa-
trimoniul forestier, în acest interval fiind devastate cele
mai frumoase arborete de stejar din luncile și câmpiile
țării. Este de subliniat că, inițial, teritoriul României era
ocupat în proporție majoritară de stejărete, și numai dis-
trugerea lor a făcut ca, în prezent, rășinoasele să fie cele
care dețin majoritatea.
(http://salvatibiosfera.blogspot.ro/2011/08/padurile-ro-
maniei.html).
Vegetația erbacee este dominată de păiuș, firuța de
pădure, feriga etc., iar cea arbustiferă de mur, zmeur,
afin, cătină și răchite. Speciile pomicole cel mai bine
adaptate sunt prunul și nucul.
Fauna alpină este reprezentată de capra neagră, iar
dintre păsări, brumărița, acvila de munte etc.; în pădu-
rile de rășinoase și foioase trăiește ursul brun, porcul
mistreț, jderul de copac, cerbul și căprioara, iar dintre
păsări cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, ciocă-
nitoarea de munte și șorecarul. Pe dealurile cu altitudini
de sub 1000 de metri trăiesc lupul, vulpea, viezurele,
iepurele, căprioara, mistrețul, veverița, pisica sălbatică
și pârșul. În apele de pe cuprinsul localității sunt întâl-
nite mai multe specii de pește: păstrăvul, mreana de
munte, lipanul, scobarul și țiparul (în apele de munte),
iar în apele Oltului întâlnim cleanul, somnul ș.a.
Solurile de până la 1000 m altitudine sunt brune de
pădure, aflate în diferite stadii de podzolizare, iar cele
de la altitudinile superioare sunt brune, urmate de solu-
rile pajiștilor alpine, grosimea lor variind între 10-30
cm, la altitudinile joase și între 2-5 cm în zonele alpine.
Din punct de vedere al calității, solurile de pe teritoriul
comunei Câineni sunt slabe, ele încadrându-se în cate-
goria a V-a de fertilitate.
Descoperirile arheologice întâmplătoare, făcute
de-a lungul anilor pe teritoriul comunei Câineni și în
împrejurmi – topoarele de luptă confecționate din pia-
tră, cu orificii de înmănușare, aparținând neoliticului,
descoperite la Câinenii Mari, pe Muchia Runcului și la
Greblești, pe Valea Boii și securea de bronz cu cârlig,
aparținând epocii târzii a bronzului, descoperită în satul
Greblești, punctul Delușel –, scot în evidență faptul că
acest perimetru a fost locuit din cele mai vechi timpuri,
populațiile prototracice – creatoarele Culturii Coțofeni,
cele tracice – creatoarele Culturii Verbicioara – și cele
geto-dace de mai târziu lăsând urme profunde în acest
sens. Din vremea geto-dacilor se definește Calea Mare
(„drumul cel vechiu”, „drumul bătrânesc al Loviștei”:
312
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Câineni, Greblești, Boișoara, Titești, Perișani (jud. Vâl-
cea), Sălătruc, Curtea de Argeș (jud. Argeș) – una dintre
cele mai importante căi de legătură (militară și comer-
cială) dintre triburile situate la sud și la nord de Carpați,
apoi dintre Țara Românească și Transilvania, până la
realizarea drumului de pe Valea Oltului (1718-1722), în
timpul ocupației austriece (1718-1739).
Ocupația romană este și ea marcată prin castrul
Pons Petus (în traducere Puntea Veche sau Podul
Vechi), construcție militară ce făcea parte din „Limes
Alutanus” – linia de fortificații realizată de-a lungul Ol-
tului, pe vechiul drum al dacilor, de la Vedea – Izlaz,
județul Teleorman, până la Boița, județul Sibiu: Suci-
dava (Izlaz), Romula, Acidava (Enoșești), județul Olt,
Rusidava (Momotești-Drăgășani), Pons Aluti (Ionești),
Buridava (Stolniceni-Râureni), Castra Traiana (Sâmbo-
tin-Dăești), Arutela (Păușa-Călimănești), Rădăcinești-
Berislăvești, Praetorium I și II (Copăceni și Racovița),
Pripoare-Perișani, Titești, Pons Vetus (Câineni), județul
Vâlcea și Caput Stenarum (Boița), județul Sibiu. Cără-
mizile romane, cu dimensiuni de 40 x 40 cm, descope-
rite la Câinenii Mari, în punctul Malul Podului (locul
unei fortificații romane, despre urmele căreia vorbește
Friedrich Schwantz – inginer și arhitect austriac) și te-
zaurul roman alcătuit din 230 de monede din argint,
descoperit pe Valea Oltului, între Câineni și Călinești,
sunt urme materiale ce atestă prezența romană în acest
spațiu. După retragerea romană sau retragerea aureliană
(271-275 d.Hr.), drumul acesta a fost intens folosit de
popoarele migratoare în năvălirile lor de-a lungul seco-
lelor în Europa, apoi de către armatele popoarelor ex-
pansioniste ce doreau acapararea de noi teritorii și su-
punerea economică, politică și religioasă a românilor de
la sud de Carpați; aici facem referire în mod special la
unguri, austrieci, turci etc. De știut că tot pe aici, „pe
drumul cel vechiu”, au urcat spre Ardeal cei 6000 de
oșteni munteni și olteni în frunte cu căpitanii lor, vestiții
boieri Buzești, unde, la Tălmaciu, s-au unit cu grosul
armatei marelui voievod Mihai Viteazul – domnul pri-
mei uniri a românilor, care în lupta de la Șelimbăr l-a
învins pe Andrei Bathory și a eliberat Transilvania.
Un eveniment de mare importanță istorică, ce a
marcat pentru totdeauna formarea și existența peste se-
cole a Statului feudal Valahia sau Țara Românească,
este bătălia din 9-12 noiembrie 1330 (așa-zisă de la Po-
sada, după Nicolae Iorga), dintre armata lui Carol Ro-
bert de Anjou – regele Ungariei și oștenii lui Basarab I
– voievodul valahilor (românilor), cel mai sângeros
conflict armat din istoria Europei secolului al XIV-lea,
cu cea mai răsunătoare victorie a timpului respectiv ob-
ținută de oastea marelui voievod român în Țara Loviș-
tei, la Pripoarele Perișanilor, victorie ce a permis con-
solidarea din punct de vedere militar, politic, religios și
economic a primului stat liber al valahilor (românilor).
De aceea, Bătălia de la Posada* trebuie privită ca sim-
bol al tuturor bătăliilor și războaielor din istoria româ-
nilor. Vorbim despre o bătălie în care au fost implicate

și așezările moșnenești din vremea respectivă de pe te-
ritoriul ce astăzi formează comuna Câineni.
Așezată strategic, la capătul de nord al „drumului
cel vechiu” – „drumul bătrânesc al Loviștei” – „Calea
Mare” – drumul de legătură dintre Țara Românească și
Transilvania, localitatea a constituit din vechi timpuri
un important punct vamal, dar primul document medi-
eval românesc în care este menționat acest lucru apare
târziu, la 28 martie 1415. Este un hrisov (act domnesc,
în Țara Românească și Moldova, care servea ca titlu de
proprietate, de privilegiu) emis din cancelaria marelui
voievod Mircea cel Bătrân, Domnul Țării Românești
(1386-1395; 1397-1418), prin care acesta dăruiește Mă-
năstirii Cozia (at. doc. 20 mai 1388), ctitoria sa, „Vama
de la Genune” („...și am dăruit... mănăstirii domniei
mele de la Cozia,..., Vama de la Genune...”), mențiune
ce poate fi considerată prima atestare a localității.
Această danie avea să fie întărită ulterior de alți voie-
vozi, urmași ai marelui domn, precum: Alexandru Vo-
ievod, la 1436; Basarab Voievod, la 1475; Radu cel
Mare, la 1505; Matei Voievod, la 1639. De remarcat
faptul că în actul de întărie al daniei de la 1415, emis la
1505, de către Radu cel Mare, sunt menționați generic
locuitorii acestei vetre, „câneani” („... să fie vama de la
Vadul Oltului, la Genune,... iar voi câneanilor...”).
Aceasta ar fi prima atestare documentară a localității,
cu denumirea pe care o poartă astăzi: Câineni. Însă de-
numirea de Câineni, ca localitate, apare menționată
pentru prima dată la 9 iunie 1520, în cartea de hotărnicie
dintre Țara Românească și Transilvania, încheiată între
domnitorul Neagoe Basarab și principele Ioan Zapolya
(„...unde curge Râul Vadului și se varsă în apa Oltului
și se unesc toate în Vadul Genunei care este mai sus de
Câineni...”), tot aici, după cum se constată, fiind men-
ționată pentru prima oară și denumirea satului Râul Va-
dului. Celelalte sate din componența comunei Câineni
sunt atestate de documentele vremii astfel: Greblești, la
1 sept. 1625, într-un hrisov emis de Alexandru Voievod
(„...cu martori Dumitru vătaf și fiul său Stanciu din
Greblești.”); Robești, la 29 august 1670, atestat într-un
act de vânzare-cumpărare („...locuitorii satului Robești
vând uncheșului Necula,...”).
În urma Păcii de la Passarowitz (Pojarevăț, în Ser-
bia de nord), din 21 iulie 1718, ca urmare a războiului
dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul
Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte
(războiul austro-turc din 1716-1718), Banatul și Oltenia
(vestul Valahiei – zona dintre Olt și Cazanele Dunării –
parte integrantă din Țara Românească, încă de la înce-
puturile sale – și o mică parte din Muntenia de nord-
vest, reprezentată de satele din Loviștea argeșeană sau
Loviștea istorică, situată în stânga Oltului) intră sub stă-
pânire austriacă (habsburgică). Până la 1739, cât a durat
ocupația habsburgică, regiunea a fost denumită de aus-
trieci „Kleine Walachiei (Valahia Mică, spre a putea fi
deosebită de Muntenia – teritoriul din stânga Oltului,
denumită Valahia Mare) sau „Walachia Cisalutana” –
„Cis”, în latină înseamnă „de această parte”,
313
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
„dincoace”, în timp ce „Alutus” este denumirea dată de
romani râului Olt. Mărturii ale ocupației austriece
(habsburgice) existente pe teritoriul comunei Câineni
sunt urmele cetății Arxavia (din latinescul „Arx-a-via”
= cetatea de la drum), în germană Strassburg – constru-
ită între 1718-1722 în punctul cunoscut astăzi sub de-
numirea de Malu Podului, de către inginerul arhitect
Friedrich Schwantz, din ordinul contelui Stepfan Stein-
vill și drumul imperial Via Carolina – drumul de pe Va-
lea Oltului – atribuit, în semn de omagiu, împăratului
Carol al VI-lea de Habsburg, ale cărui lucrări au fost
începute încă din timpul războiului – iarna anului 1717
și încheiate în 1722. Mărturie a acestei mari realizări
este placa de marmură fixată în stânca muntelui, în
punctul numit de localnici „La Ganga”, pe care este in-
scripționat în limba latină un text ce precizează, printre
altele, anul începerii lucrărilor, 1717.
În baza Tratatului de pace de la Belgrad (Serbia),
semnat la 18 sept. 1739, între Imperiul Otoman și Im-
periul Habsburgic, se pune capăt războiului dintre ali-
anța militară ruso-austriacă și turci, astfel că habsburgii
cedează otomanilor nordul Serbiei, iar Valahiei (con-
trolată de otomani) Oltenia. Înainte de retragere, din
motive strategice, austriecii distrug Via Carolina, apoi,
după retragerea acestora, turcii distrug cetatea Arxavia
din temelii, mărturie peste timp rămânând doar șanțul și
valul de pământ ce înconjurau fortificația respectivă.
Din cauza lipsei mijloacelor tehnice și a conflicte-
lor armate de la sf. sec. al XVIII-lea și înc. sec. al XIX-
lea (1787-1792 și 1806-1812), dintre marile puteri –
adică cele trei imperii: otoman, habsburgic și rus, des-
fășurate în mare parte în teritoriile românești (inclusiv
la Câineni, așezare situată la limita nordică a Țării Ro-
mânești și pe cea mai importantă cale de legătură dintre
sudul și nordul românesc – provinciile Țara Româ-
nească și Transilvania), refacerea drumului de pe Valea
Oltului a fost amânată zeci de ani. Abia la 1818, „slu-
gerul Tudor (Vladimirescu, n.n.)... vătaf de plai la Câi-
neni” reface șoseaua. În 1852, cu prilejul încheierii lu-
crărilor de refacere a drumului, începute în 1839, Barbu
Știrbei – domnitorul Țării Românești (1854-1856) vizi-
tează Valea Oltului până la punctul de graniță de la Râu
Vadului. Drumul este modernizat în perioada 1858-
1860, pentru ca secolul următor aceasta să devină una
dintre cele mai importante căi rutiere ce leagă Orientul
de Occident – DN7 (E81). Câteva decenii mai târziu, la
1896, în vremea regelui Carol I al României (1866-
1914), paralel cu drumul de piatră, începe construirea
căii ferate pe Valea Oltului, segmentul Râmnicu-Vâlcea
(jud. Vâlcea) – Podu Olt (jud. Sibiu) cu o lungime de
77 km, lucrările fiind începute din ambele capete, de
către cele două state: România și Austro-Ungaria.
Începutul epocii moderne românești este marcat de
mișcarea revoluționară de la 1821 – al cărei principal
scop a fost schimbarea rânduielilor feudale prin înlătu-
rarea regimului fanariot instaurat de otomani –, condusă
de slugerul Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri,
Gorj – d. 1821, Târgoviște, Dâmbovița) – fost vătaf de

plai la Câineni (administrator al acestui district de
munte), la care se alătură și bărbați ai satelor loviștene,
care îl cunoșteau pe marele patriot, întărind astfel oastea
pandurilor aflați sub comanda acestuia. Documentele
din acea perioadă prezintă numeroasele nelegiuiri să-
vârșite de către rebeli la Câineni; este vorba atât de ar-
năuții (soldați mercenari, de origine albaneză, angajați
în garda domnească din Țările Române, ori servitori
înarmați, angajați de boieri mai ales pentru paza perso-
nală) care, puși pe căpătuială, își părăsesc stăpânii, cât
și de rebelii celor două grupări armate, asociate în lupta
antiotomană: mișcare revoluționară de eliberare a Gre-
ciei de sub dominația turcească (Eteria), alcătuită din
greci, aromâni, macedoromâni, albanezi, bulgari, sârbi
etc. –, condusă de Alexandru Ipsilanti (n. 1792, Con-
stantinopol – d. 1828, Viena) și oastea pandurilor con-
dusă de Tudor Vladimirescu. Astfel, într-un raport al
Vămii Turnu Roșu, la granița cu Imperiul Austriac, în-
tocmit la 23 martie 1821, se vorbește despre fuga unor
boieri din Țara Românească și jefuirea lor la Câineni de
către rebeli. Tot acum sunt jefuiți mai mulți localnici
înstăriți (proprietari de oi și negustori). De asemenea,
odată cu uciderea mișelească a căpitanului Tudor, ur-
mată de destrămarea oștii de panduri și înfrângerea su-
ferită de către patrioții greci, în luptele cu turcii de la
Drăgășani, din iunie 1821, Ipsilanti – împreună cu su-
praviețuitorii Eteriei – se vede nevoit să se retragă spre
Transilvania prin Câineni, urmărit îndeaproape de ce-
tele turcești. Într-un alt raport către Viena, întocmit la 5
august 1821 de baronul Schustekh din Sibiu, se vor-
bește de luptele dintre cetele răzlețe de eteriști și turci
la Câineni și Râu Vadului. De asemenea, în documen-
tele din vremea respectivă se vorbește despre crimele și
distrugerile materiale săvârșite de turci în rândul local-
nicilor (sute de oameni uciși și zeci de gospodării in-
cendiate).
Revoluția Română de la 1848 (parte a revoluției
europene din același an și expresie a procesului de afir-
mare a națiunii române și a conștiinței naționale), o altă
pagină importantă din istoria noastră, lasă urme și la
Câineni. Prin această localitate, una din principalele
porți de intrare în Țara Românească, au pătruns la sud
de Carpați 2000 de ostași din trupele imperiale austriece
trimiși cu scopul de a se uni cu cei 8000 de soldați pă-
trunși pe Valea Cernei și Valea Prahovei pentru a în-
frânge revoluția. Sunt mărturii care adeveresc faptul că
în trecere austriecii au provocat daune materiale impor-
tante locuitorilor dn satele comunei Câineni.
Forțele militare turcești determină dizolvarea tabe-
rei revoluționarilor, din câmpul Râurenilor, la 28 sept.
1848, a cărei comandă era instalată în clădirile fostului
schit Troianu (astăzi mănăstirea Antim) fapt ce l-a de-
terminat pe conducătorul acesteia, generalul oltean
Gheorghe Magheru, să ia calea exilului, acesta trecând
împreună cu un grup de ofițeri prin vama Câineni spre
Transilvania.
Istoriografia românească prezintă și câteva date le-
gate de Câineni, în documentele de după Unirea
314
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Principatelor Române (Moldova și Țara Românească)
la 24 ianuarie 1859 (Unirea Mică) și formarea statului
național al românilor, numit Principatului Unit – primul
pas spre România Mare (1 Decembrie 1918, Alba-Iu-
lia), moment de mare însemnătate istorică pentru popo-
rul român. Într-una din deplasările prin țară, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza ajunge și la Râmnic, unde, în da-
rea de seamă ce îi este prezentată, se fac referiri și la
Câineni. Astfel, sunt menționate cele trei pichete grăni-
cerești situate aici, „Valea Câineni, Scăuielile și Râu
Vadului”, poșta și podul plutitor din Câineni. Abdicarea
lui Cuza, la 11 feb. 1866, pune în pericol existența tâ-
nărului stat românesc, imperiile din jur (habsburgic,
otoman și țarist) insistând pentru destrămarea acestuia,
dar cu sprijinul susținut al Franței, Prusiei și Angliei se
reușește menținerea unității statale. După înlăturarea de
la putere a domnului unirii, Alexandru Ioan Cuza, în
1866 unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a
principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar
constituția adoptată în acel an a denumit noul stat Ro-
mânia. Din păcate, în 1867, în urma unor tratative, în-
cepute încă din 1865, se instituie dualismul austro-un-
gar (Austro-Ungaria, 1867-1918). Așa se face că Tran-
silvania își pierde pentru prima oară complet autonomia
prin anexarea ei la Ungaria. Este un moment greu pen-
tru Principatele Unite (România). La punctul de graniță
de la Turnu Roșu sunt comasate forțe militare austro-
ungare. Ca o primă reacție, partea română ia măsuri de
apărare prin întărirea cu efective militare a pichetelor
de grăniceri de la Râu Vadului și Câineni. De asemenea,
Regimentul 2 Dorobanți Vâlcea formează două puncte
de apărare: la Râu Vadului, unde dislocă câteva subu-
nități cu un efectiv de 300 de ostași, dotați cu tunuri, și
la Câineni mai multe subunități, care însumau un efec-
tiv de 500 de ostași, cu misiunea de a se instrui aici și
de a stopa orice încercare de invadare a statului român
de către armata austro-ungară pe Valea Oltului.
Documentele ce fac referire la Războiul de Inde-
pendență al României, denumire folosită în istoriogra-
fia română pentru participarea Principatelor Unite (Ro-
mânia) la războiul ruso-turc din anii 1877-1878, în
urma căruia țara noastră a obținut independența față de
Imperiul Otoman, amintesc și contribuția Câinenilor la
reușita acestui ideal de secole. Astfel, pe lângă partici-
parea la luptele desfășurate la Plevna, Smârdan, Ra-
hova, Vidin (pe teritoriul Bulgariei), locuitorii comunei
Câineni au contribuit la aprovizionarea și dotarea arma-
tei, la îngrijirea răniților etc. Se amintește de faptul că
dascălii școlilor din Câineni de Argeș (Câinenii Mici)
și Greblești au donat salariul lor pe luna septembrie
pentru înzestrarea oștirii. De asemenea, locuitorii satu-
lui Câinenii Mari (Câineni de Vâlcea) au donat pentru
oștire părți din drepturile lor (dramuri) în obștea de
moșneni la valoarea anului 1877. Din pădurile moșne-
nilor Câineni, Greblești, Robești, Călinești și Brezoi a
fost tăiat lemnul folosit la construirea podului peste Du-
năre, în punctul Islaz (620 grinzi de brad, cu o lungime
de 9 până la 10 m și o grosime de 20/25 cm). Buștenii

au fost ciopliți la Câineni și Robești, de către meșteri
dulgheri din zonă; grinzile au fost transportate pe Olt,
până la Dunăre, de către plutașii din satele comunei
Câineni și satele din jur. Din Câineni au fost rechizițio-
nate cantități mari de fân pentru armată: 100 de care
trase de câte patru boi, din satele Câinenii Mici (Câineni
de Ageș) și Greblești și 50 de care din Câinenii Mari
(Câineni de Vâlcea) și Robești. Tributul de sânge româ-
nesc din acest război a fost mare, între eroii căzuți pe
câmpurile de luptă fiind și Vasile Andrei, Tufiș Nicolae
și Nicolae Gheorghe din Râu Vadului.
Răscoala țărănească din 1907, un alt eveniment
major din istoria României, se face simțită și în satele
comunei Câineni, dar neexistând un motiv de revoltă în
rândul populației, fiind vorba de sate moșnenești,
aceasta nu lasă urmări. Declanșată la Flămânzi, în jude-
țul Botoșani, din cauza învoielilor împovărătoare și a
exploatării crunte la care erau supuși țăranii de către
arendași (în special de către arendașii evrei), care admi-
nistrau marile proprietăți funciare boierești din nordul
Moldovei, conflictul ia proporții și în scurtă vreme cu-
prinde toată țara. Cu toate că au existat instigatori la
răzmeriță: Stan Chirigescu (arestat) și preotul Constan-
tin Prundeanu, ambii din Greblești, agitația din rândul
populației a fost nesemnificativă.
Începutul secolului XX avea să aducă omenirii
Războiul cel Mare sau Războiul Națiunilor (1914-
1919) – primul conflict militar de dimensiuni mondiale,
care a implicat un număr foarte mare de militari și de
state pe câmpul de luptă, denumit în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial; este
situat pe locul șase pe lista celor mai sângerose și dis-
trugătoare conflicte armate din istorie, primul loc ur-
mând să-l dețină două decenii mai târziu cel de-Al Do-
ilea Război Mondial. Vorbim pe de-o parte de Puterile
Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman
și Bulgaria), iar pe de altă parte de Antanta (Tripla Ali-
anță constituită din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul
Rus), la care în 1916 a aderat și Regatul Român, în urma
unor negocieri avantajoase. Astfel, Bucureștiul a cerut
recunoașterea drepturilor României asupra teritoriului
Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Austro-
Ungariei la 1867. Aliații au acceptat condițiile români-
lor în vara anului 1916, de aceea Marele Război pentru
români s-a numit Războiul Re-Întregirii Neamului.
Campania românească a fost parte a campaniei din Bal-
cani, ale căreți acțiuni s-au desfășurat pe teritoriul ro-
mânesc, în perioada 1916-1918, între armatele aliate ale
Regatului Român și Imperiului Rus și armatele Puteri-
lor Centrale. Guvernul român semnează la 17 august
1916 tratatul cu Alații, după care, la 27 august același
an, declară război Puterilor Centrale. Armata română
era constituită la momentul intrării în război din peste
575.000 de militari, organizați în unități combatante a
patru armate (Armata I, Armata a II-a, Armata a III-a,
Armata a IV sau de Nord) și Corpul 5 Armată și artilerie
grea (23 de divizii), la care se adăugau peste 257.000 de
militari în partea sedentară, dar, din păcate, slab
315
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
pregătiți, cu o dotare insuficientă și cu ofițeri profesio-
niști puțini, chiar dacă pregătirile de război începuseră
încă din 1914, urmărindu-se mărirea capacității de luptă
prin instruire, dotare, construirea de drumuri, tranșee
etc. La 27 august 1916, trei dintre armatele române: I, a
II-a și de Nord, constituite din 420.000 de militari, de-
clanșează simultan ofensiva de eliberare a Transilvaniei
prin trecătorile Carpaților, intră în Transilvania și după
primele atacuri îi obligă pe austro-ungari să se retragă,
dar, la mijlocul lunii septembrie, germanii transferă pe
frontul transilvănean patru divizii bine instruite și do-
tate, reușind astfel stoparea avansării trupelor române.
Ajutorul venit din partea rușilor, cu trei divizii de mili-
tari slab pregătiți și dotați tehnic, a fost nesemnificativ,
astfel că, în urma contraofensivei Puterilor Centrale, ar-
matele române se retrag pe aliniamentul Carpaților, pe-
rimetrul comunei Câineni, asemenea celorlalte trecă-
tori, fiind teatrul unor lupte crâncene pentru oprirea ar-
matelor germano-austro-ungare pe granița cu Imperiul
Austro-Ungar. De precizat faptul că începând cu anul
1914, în zona de frontieră a Regatului Român cu Impe-
riul Austro-Ungar, Armata Română a construit dru-
muri, tranșee și adăposturi. Așa se face că acele drumuri
sunt folosite și astăzi iar urmele tranșeelor sunt prezente
pe tot perimetrul fostei linii de frontieră. În această si-
tuație, pentru a fi protejată, parte din populația civilă a
satelor ce astăzi compun comuna Câineni a fost retrasă
din fața inamicului în localitățile situate la sud de front:
Curtea de Argeș, Mihăești, Șirineasa ș.a., fiind găzduită
pentru o vreme acolo.
În bătălia pentru apărarea Văii Oltului, Corpul I
Armată – comandat de către generalul de brigadă David
Praporgescu, un comandant energic și capabil, unul din-
tre elitele armatei române – reușește să stabilizeze linia
frontului pe pozițiile dorite, după pierderea bătăliei de
la Sibiu, sub comanda dezastruoasă a fostului coman-
dant, generalul Ioan Popovici. Din păcate, la 30 sept./13
oct. vrednicul general este lovit mortal de schija unui
obuz inamic, căzut din întâmplare lângă grupul de ofi-
țeri cu care inspecta poziția trupelor pe linia frontului;
se afla pe Valea Coților (Munții Coți, Greblești). Un act
de eroism din partea localnicilor, despre care vorbesc
însemnările vremii. În timp ce armata se retrăgea și fă-
cea eforturi să se reorganizeze pe noile amplasamente,
un grup format din 13 (19) țărani – unii vârstnici, alții
foarte tineri (fără instruire militară) – și doi sergenți,
mobilizat de urgență și comandat de locotenent-colone-
lul Toma Popescu, ce tocmai se întorcea cu corespon-
dența de la Comandamentul Armatei I stabilit la Cra-
iova, reușește să țină piept inamicului (Corpul Alpin
German), timp de 3 ore, până la venirea ajutoarelor de
pe Valea Lotrului, apărând podul de peste Olt și scoțând
din încercuire Regimentul 5 Vânători. În această luptă
a căzut rudarul Șușoi Ion. Cu armele și muniția găsite
în sediul primăriei, aceștia au scris o frumoasă pagină
de istorie, numele lor fiind inscripționate pe o placă me-
morială fixată în 1996 pe fațada sediului primăriei co-
munei Câineni. Pentru această faptă de vitejie, toți

membrii grupului au fost decorați de către Regele Fer-
dinand al României cu Medalia „Bărbăție și Credință”.
În jurnalul său de front, locotenentul C.T. Stoika vor-
bește despre moartea caporalului de grăniceri Dumitru
Sporiș, țăran din Greblești, care a luptat cu vitejie în
munții pe care copilărise. „Muri apărându-și țarina”,
spune acesta, în ziua de 18 octombrie 1916. Bravul ca-
poral a fost îngropat pe muntele Mormân, într-o „rup-
tură de obuz dușman”, așa cum mărturisește tănârul ofi-
țer. Depășiți tehnic și numeric de inamic, ostașii români
se văd nevoiți să se retragă spre sud, apoi, împreună cu
autoritățile civile, către Moldova, populația rămasă pe
loc având de suferit cumplit în timpul invaziei și ocu-
pației germano-austro-ungare. Teritoriile ocupate au
fost împărțite de autoritățile germane în comandaturi,
nordul județului Vâlcea fiind subordonat Comandaturii
Etapei Mobile 270 germane – cu reședința la Râmnicu-
Vâlcea, iar sudul județului subordonat Comandaturii
Etapei austro-ungare – cu reședința la Drăgășani. Apar-
ținând la vremea aceea de județul Argeș, satele din
stânga Oltului, Câinenii de Argeș (Câinenii Mici) și
Greblești au fost subordonate Comandaturii Etapei Mo-
bile 286 germane – cu reședința la Curtea de Argeș. În
timpul ocupației, timp de șase luni localul primăriei din
Câinenii de Argeș (Câinenii Mici) a fost transformat în
spital militar, iar localul școlii din Greblești a fost tran-
sformat timp de doi ani în sediu pentru postul de poliție
militară, cele două instituții: primăria și școala funcțio-
nând în case închiriate, plata chiriei intrând în sarcina
localității. Mai multe locuințe (peste 80, spun documen-
tele vremii) au fost distruse total sau parțial prin folosi-
rea abuzivă a acestora de către autoritățile germane și
prin bombardarea lor. În această situație s-a aflat și clă-
direa dispensarului, împreună cu locuința medicului.
Același lucru s-a întâmplat și cu cele două biserici din
Câinenii Mici (de Argeș) și biserica veche din Gre-
blești, acestea fiind transformate de autoritățile ger-
mane în grajduri pentru cai. Mai mult de atât, populația
a fost obligată să predea cotropitorilor cantități impor-
tante de alimente și un număr mare de oi și, de aseme-
nea, să presteze munci agricole în alte județe. Pentru
neîndeplinirea acestor obligații primăria și populația au
plătit amenzi ce au constat în sume mari de bani.
Documentele vremii vorbesc și despre alt gen de
agresivitate dovedit de ocupantul germano-austro-un-
gar. Astfel, „ajutorul de primar al comunei, Constantin
Daneș, a fost bătut de un caporal ungur”, iar „Iosif Con-
stantin Dudulete și Matei Bărbieru au fost împușcați
fără a se ști motivul”. Un episod povestit autorului aces-
tor rânduri (Eugen Petrescu) în 2013 și 2016 demon-
strează, de asemenea, agresivitatea ocupantului. Este
vorba de Constantin (Din) Herțoiu (n. 28 februarie 1914
în satul Câinenii de Argeș, astăzi Câinenii Mici) – vete-
ran al celui de-Al Doilea Război Mondial, care, chiar
dacă nu pricepea ce se petrece, începând din toamna
anului 1916, copil fiind, a cunoscut ororile războiului.
Un an mai târziu, tot la vreme de toamnă, în timp ce
satul era ocupat de trupele germane (Comandatura
316
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Etapei Mobile 286), iar el era bolnav de tifos, într-una
din zile, lăsat de mama sa să se încălzească la focul din
vatră, un soldat german a dat buzna în încăpere și a
aruncat un tub cu pulbere (praf de pușcă) pe foc, iar co-
pilul de numai trei ani și câteva luni, lipsit de apărare a
luat foc, urmele arsurilor fiind vizibile și astăzi. De pre-
cizat că la momentul realizării acestui documentar isto-
ric, în martie 2017, bătrânul veteran Din Herțoiu era în
viață. La 12 septembrie 1920, la Biserica din satul Gre-
blești, Societatea Mormintele Eroilor Căzuți în Război
(înființată la 12 septembrie 1919), a cărei continuatoare
este astăzi Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina
Maria”, împreună cu Regimentul 90 Infanterie Sibiu a
organizat prima ceremonie militară și religioasă din
Țara Loviștei, prilejuită de înhumarea creștinească a
osemintelor eroilor căzuți în toamna anului 1916 pe
Munții Coți și împrejurimi, oseminte ce aparțineau os-
tașilor din ambele tabere: români, germani, austrieci și
maghiari, adunate cu mare grijă de monahul Ion Bâsco-
veanu de la Mănăstirea Frăsinei – veteran al Războiului
de Independență și al Primului Război Mondial, ajutat
de ciobanii din zonă. Într-un raport înaintat Societăţii
Mormintele Eroilor Căzuţi în Război, Ion Bâscoveanu
explica iniţiativa sa astfel: „Eu, noaptea şi ziua, stau în
Munţii Coţi căutând, cu lacrimi în ochi, pe fraţii şi bra-
vii ostaşi care şi-au dat sufletul în mâinile lui Dumne-
zeu… Cât voi putea voi alerga fără preget pentru scum-
pii fraţi de arme”.
În memoria generalului David Praporgescu – co-
mandantul Corpului I Armată, eroul de la Coți, pe teri-
toriul comunei Câineni au fost ridicate în perioada in-
terbelică două opere comemorative de război: 1. Cru-
cea comemorativă a generalului David Praporgescu
(Crucea cu cișmea, operă de artă plastică aflată pe lista
monumentelor istorice, cod VL-IV-m-B-10021), ridi-
cată la 1925 în satul Câinenii Mici; 2. Crucea memori-
ală a generalului David Praporgescu (operă de artă
plastică realizată de sculptorul Filip Gossler, aflată pe
lista monumentelor istorice, cod: VL-IV-m-B-10019),
ridicată în anul 1928 în satul Câinenii Mari, în fața po-
dului de peste Olt, în punctul Malu Podului, pe una din
cele mai mari artere rutiere ce leagă Orientul de Occi-
dent. Acest monument, construit cu eforturi financiare
mari de către Societatea Mormintele Eroilor căzuți în
Război – Filiala Craiova (astăzi Asociația Națională
Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județeană „Fra-
ții Buzești” Dolj), se află într-o stare avansată de degra-
dare în urma mutilărilor suferite în 1957 – când, din dis-
poziția autorităților comuniste, portretul generalului
turnat în bronz, situat pe partea dinspre șosea, a fost
spart iar din textul cioplit în soclu au fost distruse cu
dalta acele cuvinte care făceau referire la biserică și mo-
narhie – și după 1989, când a fost din nou vandalizat,
stare ce nu face cinste comunității locale.
În 1999, în curtea bisericii parohiale din Greblești
a fost ridicat un monument în cinstea fiilor acestui sat
căzuți în cele două războaie mondiale (1916-1918;
1941-1945). Pentru a da cinstirea cuvenită tuturor

eroilor români căzuți în luptele de apărare de pe Munții
Coți și împrejurimi, la inițiativa și sub coordonarea is-
toricului Eugen Petrescu, în toamna anului 2016, la 100
de ani de la intrarea României în Primul Război Mon-
dial, Filiala Județeană Vâlcea „Matei Basarab” a Aso-
ciației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” a con-
struit o cruce comemorativă de război, denumită „Cru-
cea Eroilor căzuți pe Munții Coți în Războiul Re-Între-
girii Neamului”. Opera are înălțimea de 5,20 m și este
situată în perimetrul Munților Coți, la altitudinea de
1661,88 m, în punctul „Piciorul Boului” („Piciorul Tă-
tarului”), pe proprietatea Obștei Moșnenilor Greblești,
în vecinătate locului în care a murit generalul David
Praporgescu, primul general român căzut la datorie în
acest mare și sângeros conflict armat. Ctitorul monu-
mentului, istoricul Eugen Petrescu – președintele filia-
lei vâlcene, a fost ajutat financiar și material de mai
mulți binefăcători: George Frântu, Nicolae Boromiz,
Dinel Boromiz, Iulian Cazacu (Greblești), Dan Nițu
(Râmnicu-Vâlcea), Ion Frântu (Racovița), Gheorghe
Sporiș (Drăgănești-Brezoi) ș.a. Slujba de sfințire a fost
oficiată duminică, 2 octombrie 2016, de către un sobor
format din preoții: Nicolae Moga – consilier adminis-
trativ bisericesc al Arhiepiscopiei Râmnicului și preot
paroh la Parohia Voineasa, Daniil Nicolae Negoescu
(Parohia Greblești), Iulian Mihai Bărbuși (Parohia Câi-
neni I), Petre Duțu (Parohia Robești-Balota) și Constan-
tin Mănescu-Hurezi (Parohia Horezu II-Urșani). Cu
acest prilej părintele Nicolae Moga (consilier adminis-
trativ bisericesc în cadrul Centrului Eparhial al Arhie-
piscopiei Râmnicului) a rostit un cuvânt de învățătură,
iar profesorul Dumitru Garoafă (consilier superior în
cadrul Serviciului Județean Vâlcea al Arhivelor Națio-
nale) a prezentat o comunicare legată de evenimentele
petrecute pe aceste locuri în urmă cu o sută de ani. De
asemenea, au rostit alocuțiuni mai multe personalități
ale lumii culturale vâlcene, unii dintre aceștia fiind fii
ai localității: dr. ing. Mihai Sporiș, col. (r) Ion Aldescu,
prof. Nicolae Daneș și ing. Marian Pătrașcu (autorii vo-
lumului Monografia Comunei Câineni, Județul Vâl-
cea), pr. drd. Constantin Mănescu-Hurezi, col. (r) Con-
stantin Ciobanu și George Frântu (președintele Obștei
Moșnenilor Greblești). Evenimentul s-a desfășurat în
prezența a peste 100 de participanți din satele comunei
Câineni și din alte localități ale județului Vâlcea (Râm-
nicu-Vâlcea, Golești, Stroești, Malaia etc.) și elevi ai
Școlii Gimnaziale Câinenii Mari, însoțiți de profesorul
Iulian Cazacu. La final, la Crucea Eroilor au fost depuse
buchete de flori și au fost interpretate cântece patriotice;
pentru sufletele eroilor a fost organizată o pomană, par-
ticipanții primind vin în ulcele de lut, confecționate în
atelierele meșterilor din Horezu (oferite de părintele
Constantin Mănescu-Hurezi), cozonac de la Firma Bo-
romir și plăcinte aduse de colonelul Constantin
Ciobanu, apoi s-a mers la Șaua „Apa Cumpănită” acolo
unde în 2017 filiala va ridica un monument. La coborâ-
rea de pe munte, peste 40 de persoane au fost invitate la
Căminul Cultural Greblești, acolo unde Achim Șandru
317
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
și familia sa au organizat o agapă (masă frățească) tra-
dițională. În ziua de 13 octombrie 2016, după 96 de ani
de la ceremonia religioasă și militară desfășurată în sa-
tul Greblești, la inițiativa și sub coordonarea semnata-
rului acestui studiu (istoricul Eugen Petrescu – preșe-
dintele Filialei Județene Vâlcea „Matei Basarab” a Aso-
ciației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” – nota
red.), în prezența oficialităților locale și județene, la
Câineni s-a desfășurat cel de-al doilea moment de cin-
stire a celor ce și-au dat suprema jertfă, în urmă cu o
sută de ani, în această parte de Țară. Astfel, Centrul de
Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” al Asociației
Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” a organizat în
acestă zi, între orele 9.00 – 12.00, în satul Câinenii
Mici, în cadrul Programului Național de Cercetare Isto-
rică „Pe urmele eroilor și martirilor neamului”, o mani-
festare culturală, religioasă și militară de cinstire a me-
moriei eroilor români căzuți în toamna anului 1916 în
luptele de pe Valea Oltului, eveniment alcătuit din
două părți: Simpozionul de Istorie „România în Primul
Război Mondial: Centenarul morții generalului David
Praporgescu – eroul de la Olt, 1916-2016”, în deschi-
derea căruia istoricul Eugen Petrescu a rostit un cuvânt
de întâmpinare, apoi au prezentat comunicări și au rostit
alocuțiuni și evocări: acad. Radu Ștefan Vergatti, prof.
univ. dr. Dinică Ciobotea, prof. dr. Ion Soare, prof. dr.
Gabriel Croitoru, prof. Nicolae Daneș, ing. Marian Pă-
trașcu și dr. ing. Mihai Sporiș; Ceremonie militară și
religioasă de comemorare a eroilor neamului căzuți în
luptele de pe Valea Oltului în toamna anului 1916, eve-
niment organizat la „Crucea comemorativă a generalu-
lui David Praporgescu”. Aici, după oficierea slujbei re-
ligioase de către soborul format din 7 preoți – Nicolae
Moga (consilier eparhial), Laurențiu Ceaușu (protopop
de Călimănești), Iulian Mihai Bărbuși (Parohia Câineni
I), Petre Duțu (Parohia Robești-Balota), Nicolae State-
Burluși (Parohia Râureni) și Constantin Mănescu-Hu-
rezi (Parohia Horezu II-Urșani) –, au luat cuvântul:
Preacucernicul Părinte Nicolae Moga, care a transmis
un mesaj din partea arhiepiscopului de Râmnic, Daniel
Carpeneanu – consilierul prefectului județului Vâlcea,
Adrian Bușu – vicepreședinte al Consiliului Județean
Vâlcea, Ion Nicolae – primarul comunei Câineni, jude-
țul Vâlcea; a urmat mesajul generalului Visarion Nea-
goe – președintele Asociației Naționale Cultul Eroilor
„Regina Maria”, transmis de generalul Grigore Buciu,
și cuvântul de încheiere rostit de istoricul Eugen Pe-
trescu. După depunerea coroanelor și jerbelor de flori,
garda de onoare a executat trei salve de infanterie, apoi
a defilat în ropotele de aplauze ale participanților. În în-
cheiere, elevii Școlii Gimnaziale Câinenii Mari, co-
muna Câineni (instructor: prof. Iulian Cazacu) au pre-
zentat un program artistic de cântece patriotice din re-
pertoriul românesc. La manifestare au participat peste
200 de persoane. La buna desfășurare a manifestărilor
și-au adus contribuția: Arhiepiscopia Râmnicului prin
Protoieria Călimănești, parohiile: Câineni I, Câineni II,
Greblești și Robești-Balota (com. Câineni) și parohia

Voineasa (com. Voineasa), Protoieria Râmnicu-Vâlcea
prin parohia Râureni (Râmnicu-Vâlcea) și Protoieria
Horezu, prin parohia Horezu II-Urșani, Garnizoana
Râmnicu-Vâlcea prin Centrul de Instruire pentru Geniu
EOD și Apărare CBRN „Panait Donici” (Râmnicu-Vâl-
cea), Forumul Cultural al Râmnicului, Primăria comu-
nei Câineni, județul Vâlcea, Biblioteca Locală Câineni
și Școala Gimnazială Câinenii Mari. Întregul program a
fost înregistrat și transmis de televiziunile locale VTV
și Vâlcea 1. De asemenea, o cronică a manifestării a fost
publicată în cotidianul local „Viața Vâlcii”.
Din comuna Câineni s-au jertfit pe câmpurile de
luptă ale Primului Război Mondial (1916-1919) un nu-
măr de 107 eroi: din Câinenii Mici - 21; Câinenii Mari
- 28; Greblești - 31; Robești - 27. De asemenea, în acest
confilct armat comuna Câineni a înregistrat și trei vic-
time civile. Din păcate, în afara monumentului de la
Greblești, în memoria acestora nu a fost construi.t în
comuna Câineni. un monument care să le cinstească sa-
crificiul suprem dovedit pe câmpurile de luptă.
Două decenii mai târziu, adică în septembrie 1939,
omenirea intra în cel de-Al Doilea Război Mondial,
considerat cel mai mare, mai ucigător și mai distrugător
război neîntrerupt din istoria omenirii, care avea să se
încheie după șase ani, în septembrie 1945. În acest con-
flict (care a cuprins Europa, Oceanul Pacific, Oceanul
Atlantic, Asia de sud-est, Orientul Mijlociu, Marea Me-
diterană și Africa și s-a soldat cu transformarea SUA și
URSS în supraputeri mondiale dominante) România a
intrat în 1941 cu scopul de a recupera măcar teritoriile
răpite de URSS: Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul
Herța.
În comparație cu Primul Război Mondial, în acest
conflict armat comuna Câineni nu a suferit distrugeri
materiale și nu a înregistrat victime civile, dar a suferit
pierderi de vieți omenești din rândul bărbaților care au
luptat pe linia celor două fronturi: de est și de vest. Într-
un document al vremii, emis de Legiunea de Jandarmi
Vâlcea, se vorbește despre o încercare de distrugere a
Depozitului de Carburanți de la Câineni, plan ce făcea
parte din măsurile puterilor aliate de sabotare „a mașinii
de război germane”. Astfel, în seara zilei de 18 noiem-
brie 1943, trei indivizi necunoscuți au încercat să pă-
trundă în depozitul amintit cu scopul de a-l distruge,
motiv pentru care au fost dispuse măsuri de depistare și
prindere a acestora.
Atacurile aviației americane asupra zonei petroli-
fere a Ploieștiului din 1943 și asupra Bucureștiului din
5 aprilie 1944 (soldate cu 5000 de morți și răniți), dar și
din alte puncte strategice, aveau să oblige o parte din
populația capitalei și din zonele vizate de inamic să se
refugieze în localitățile ferite de bombardamente, mulți
bucureșteni ajungând astfel să se refugieze în satele din
Loviștea, inclusiv în cele ce compun astăzi comuna Câi-
neni. După ruperea frontului de răsărit și întoarcerea ar-
melor împotriva fostului aliat, Germania, situația în Ro-
mânia, inclusiv în satele loviștene, se înrăutățește. Tru-
pele germane în retragere lasă urme ce afectează
318
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
populația, dar cele mai grozave nelegiuiri sunt săvârșite
de către trupele sovietice în trecerea lor spre vest: beții
crunte, urmate de jafuri și violuri greu de imaginat. În
anul 1945, pe teritoriului comunei Câineni, în satul Râu
Vadului, a fost amenajat un cimitir al ostașilor sovietici
(Cimitirul Eroilor Sovietici) cu 32 de morminte indivi-
duale și două comune, în care se află osemintele a 37 de
ostași din Armata a III-a Ucraineană.
Intrarea sovieticilor în România a însemnat nu nu-
mai distrugeri de momente, ci distrugerea valorilor se-
culare ale poporului român prin instalarea regimului co-
munist la putere, o forță politică bolșevică, nedorită de
români, de care am scăpat abia în 1989, dar ale cărui
urmări se văd și astăzi. Au urmat o serie de măsuri abu-
zive, anormale pentru un popor normal: distrugerea ob-
știlor de moșneni (păduri și pășuni montane) și a pro-
prietății particulare, prin confiscarea și colectivizarea
acesteia, obligarea țăranilor la cote împovărătoare de
produse agricole și animaliere, la impozite greu de achi-
tat; arestarea și condamnarea la moarte, pe viață, la ani
grei de temniță sau la muncă forțată în pușcăriile și la-
gărele de exterminare fizică și psihică de pe întreg cu-
prinsul țării; distribuirea principalelor produse către po-
pulație numai pe bază de cartelă: ulei, pâine, zahăr ș.a.,
care se acordau numai salariaților; interzicerea elevilor
de a merge la biserică etc. Pentru Câineni, de notorietate
a rămas un anume, Udeci, activist de partid trimis de la
raion, la începutul anilor ’60, ca șef al comisiei de co-
lectivizare a agriculturii. Întâmpinând o opoziție fermă,
singurul sat colectivizat parțial a fost Câinenii Mari (de
Vâlcea), Cooperativa Agricolă de Producție ce a func-
ționat aici între 1960-1989 fiind constituită din 19 hec-
tare teren arabil (15 ha în punctul Malul Podului și 4 ha
în Câmpul Sărăcineștilor, comuna Racovița), 500 hec-
tare fânețe și pășuni alpine (de menționat aici fânețele
dintre pâraiele Valea Urii și Râu Vadului) și un număr
mic de oi (între 1000-1500 la început, la 700 capete în
1974 când, din lipsa furajelor pentru iarnă, efectivul a
fost transferat la alte unități din județ). Se spune că cel
ce a avut un rol important în neîmplinirea acestui ideal
comunist, pe întreg teritoriul comunei Câineni, a fost
Marian Frântu din Greblești, un vechi ilegalist comu-
nist, fost coleg în lagărul de la Târgu-Jiu cu Gheorghe
Gheorgiu-Dej, ajuns ulterior liderul suprem al Româ-
niei comuniste între anii 1948-1965. Se spune că acest
personaj, un tip dur, foarte cunoscut în Loviștea, a sal-
vat satele comunei de la colectivizare îndemnându-i pe
săteni să se opună, dar și în urma unei audiențe la Dej
care i-a respectat dorința. Astfel, mai puțin acea parte
din Câinenii Mari, care trecuse deja la această formă de
organizare a agriculturii, teritoriului comunei a scăpat
de colectiv. După 1965, un număr mare de locuitori, în
special bărbați, din comuna Câineni sunt angajați în di-
ferite întreprinderi din județul vecin, Sibiu, fără însă a
se rupe de vatra lor ancestrală. De asemenea, acum în-
cepe o perioadă favorabilă tinerilor prin urmarea unor
școli profesionale, licee și facultăți în marile orașe din
țară. Regimul însă, construit pe crime și prin mijloace

de constrângere dintre cele mai dure, cu excepția anilor
‛70, în care s-a trăit ceva mai bine, a dus o politică de
înfometare a populației, de restricții privind consumul
de carburanți și energie electrică, a ajuns în anii ’80, anii
de pe urmă ai existenței sale, la restricții greu de supor-
tat. Așa se face că din cauza acestor nejunsuri (hrană,
căldură etc.), dar și a lipsei aproape totale a libertăților
fundametale de care trebuie să beneficieze și să se bu-
cure orice om – libertatea de exprimare și mișcare (în
interiorul țării sale – să ne amintim de „orașele închise”
– și în afara acesteia), în prioada 16-22 decembrie 1989
regimul comunist își găsește sfârșitul, conducătorul su-
prem, Nicolae Ceaușescu, și soția sa, Elena Ceaușescu,
fiind condamnați la moarte și uciși prin împușcare într-
o unitate militară din Târgoviște.
Revoluția Română din Decembrie 1989 avea să
aducă în România libertățile de care vorbeam mai îna-
inte, lichidarea crizei alimentare și a produselor indus-
triale, inclusiv pentru locuitorii comunei Câineni, retro-
cedarea pământului (terenuri agricole, păduri, pășuni și
fânețe naturale) și bunurilor confiscate sau colectivi-
zate, dar și o stare de derută și nesiguranță în rândul po-
pulației prin închiderea unor activități economice care
asigurau banii necesari unei vieți cât de cât normale. Pe
parcurs, pe teritoriul comunei au început să se dezvolte
o serie de activități private: comerțul cu produse ali-
mentare și industriale, producția și comercializarea pâi-
nii, exploatarea, prelucrarea și comercializarea lemnu-
lui sub formă de cherestea ș.a.. De asemenea, după mai
mulți ani de agonie, infrastructura a cunoscut o moder-
nizare fără precedent. Drumurile principale, dar și uli-
țele satelor au fost pietruite, apoi asfaltate. Încă din pri-
mii ani, foarte mulți tineri și-au îndreptat pașii spre ță-
rile bogate ale Europei, apoi spre alte continente, unde,
prin trudă, au reușit să agonisească banii necesari mo-
dernizării caselor și gospodăriilor părintești, multe din-
tre acestea fiind astăzi de nivelul lumii civilizate, asigu-
rând condiții excepționale de viață celor ce le locuiesc.
De asemenea, în ultimii ani au fost construite pensiuni
care pot caza un număr important de persoane ce tran-
zitează localitatea, dar și de turiști ce vor să viziteze
aceste locuri și pot asigura mai multe feluri de preparate
culinare specifice zonei.
Ca urmare a efectelor naţionalizării din anul 1948,
toate obştile de moşneni au fost desfiinţate, în locul lor
luând fiinţă asociaţiile zoopastorale, transformate în
anul 1959 în întovărăşiri. Slab administrate, acestea au
fost desfiinţate, ulterior patrimoniul fiind trecut în pro-
prietatea statului. După Revoluția Română din Decem-
brie 1989, după ani de eforturi și procese, obștile moș-
nenești tradiționale au fost refăcute prin recuperarea pă-
durilor și pășunilor alpine de la stat, situație ce a stimu-
lat revigorarea oieritului, îndeletnicire străveche în va-
tra lovișteană, modernizarea stânelor vechi și construi-
rea altora noi. Astfel, în conformitate cu legile de re-
constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederi-
lor legilor fondului funciar nr. 18/1991, nr. 169/1997,
319
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
nr. 1/2000 şi 247/2005, pe teritoriul comunei Câineni
au fost reconstituite următoarele obşti de moşneni: Ob-
ștea Moşnenilor Câinenii Mici, reconstituită în anul
2000, cu 352 membri; Obștea Moşnenilor Câinenii
Mari, reconstituită în anul 2000, cu 242 membri; Obștea
Moşnenilor Greblești, reconstituită în anul 2000, cu 510
membri; Obștea Moşnenilor Robeşti, reconstituită în
anul 2000, cu 359 membri; Obştea Moşnenilor Muntele
Stârminoasa şi Budislavu, reconstituită în anul 2000, cu
265 membri din comuna Racoviţa; Obştea Moşnenilor
Valea Surului, reconstituită la 10 februarie 2002, mem-
brii fiind din comuna Titeşti (informaţii primite de la
Ana-Maria Pană – secretarul Primăriei comunei Câi-
neni, Ion Frântu – preşedintele Obştei Moşnenilor
„Muntele Stârminoasa şi Budislavu” și învățătorul Flo-
rea Vlădescu din Titești). Reconstituirea obștilor de
moșneni a reînviat o veche îndeletnicire a localnicilor –
creșterea oilor. Astfel, la începutul anului 2017, cel mai
mare număr de oi îl aveau: Piloiu Florin (peste 2000),
Costea Ion, Costea Nicolae, Șandru Mihai Gabriel și
Huculeci Constantin (din Greblești), Pițigoi Gheorghe,
Pițigoi Ștefan și Radu Nicolae (din Câinenii Mici) și
Mandea Cristian (din Robești).
O latură importantă a economiei locale a consti-
tuit-o energia hidraulică, exploatată pe cursurile: Boia,
Valea Câinenilor, Valea Robeștilor, Valea Urii și Valea
lui Vlad. Primele instalații care au folosit acest gen de
energie au început să apară pe la anul 1880, acestea fi-
ind morile de apă, apoi au apărut pivele (piua) – insta-
lații care produceau dimia și pănura, daracele de lână și
mai târziu joagărele sau gaterele (1898). Între morarii
vestiți ai timpului sunt de amintit: Dumitru Mihalache
(zis Moru), Niculaie Cojocaru (zis Țăpălușă), Gheorghe
Fetelea, Constandin Ion Frântu (zis Cebuc), Ioniță
Bucur, Constantin Țîrdea, Dinu Mocanu, Ion (Niel) Tă-
băcuțu ș.a.. Ca proprietari de pive sunt de amintit Ghe-
orghe Fetelea (după 1900) și Mihai Rebegel (pe la
1925) din Greblești, iar ca proprietari de joagăre Ion
(Niel) Tăbăcuțu, Costică Darie și Societatea Forestieră
„Carpatina”. După 1980, râul Boia a intrat într-un pro-
gram de amanajare hidroenergetică. Astfel, pe cursul
său au fost construite câteva microhidrocentrale. De
asemenea, pe râul Olt a fost construită hidrocentrala
Robești.
Între personalitățile de seamă ale comunei Câineni
se află: pictorița Cecilia Cuțescu-Storck (1879-1969),
canotoarea Rodica Frântu, gimnasta Emilia Vătășoiu,
diplomatul Lilian Zamfiroiu, în prezent Ambasadorul
României în Marele Ducat de Luxemburg, cercetătorii
Elisabeta Băra-Ivan, cercetătorul Marian Pătrașc, Mi-
hai Daneș, scrootorul ing. dr.Mihai Sporiș, profesorii
Petre Darie, Aurel Lăzureanu, Mihai Cazacu și Nicolae
Daneș, juristul Ștefan Daneș, reputații oameni de afa-
ceri Constantin Boromiz și Gheorghe Boromiz, Gheor-
ghe Frântu și Mircea Ureche.
Comuna Câineni este un important centru turis-
tic național. Puncte turistice cu caracter istoric: monu-
mente de arheologie, monumente de arhitectură

religioasă și laică și monumente comemorative: urmele
cetății austriece Arxavia (Strassburg) – construită între
1718-1722, în timpul împăratului Carol al VI-lea al
Austriei, în punctul Malu Podului, sat Câinenii Mari;
fragment din drumul austriac „Via Carolina” (monu-
ment de arheologie, categoria B, datare 1717), situat pe
drumul european E81, în punctul „La Ganga”, sat Câi-
nenii Mari, construit în timpul împăratului Carol al VI-
lea al Austriei, cu scopul asigurării legăturilor militare,
administrative și comerciale cu Oltenia, aflată sub stă-
pânire austriacă (1718-1739); lucrările au fost începute
în iarna anului 1717 – încă din timpul războiului austro-
turc (1716-1718) – și încheiate în 1722.
Alte repere turistice: Placa comemorativă „Via
Carolina” (monument votiv, categoria B, datare după
1717), situată deasupra drumului european E81, în
punctul „La Ganga”, sat Câinenii Mari; Biserica paro-
hială cu hramul „Sfântul Nicolae” (monument istoric de
arhitectură religioasă, categoria B, datare 1769), Paro-
hia Câineni I, sat Câinenii Mari, ctitori: Petre I. Petco și
jupân Stoian Nicolau, zugrăvită în 1769-1770, autori fi-
ind ierodiaconul Ioan Ioanichie, Barbu şi Oprea din
Craiova. A fost renovată în 1971 şi 2012. Din cauza
unor reparaţii neautorizate, monumentul a suferit
pierderi iremediabile; Biserica filială cu hramul „Sfân-
tul Nicolae” (monument istoric de arhitectură religi-
oasă, categoria A, datare 1733), Parohia Câineni II, sat
Câinenii Mici, ctitori: jupân Nicolae Petru, Gheorghe
Guguț Nicociovi și epitropii Gheorghe Trapezondo, ju-
pân Mogoș Vasile și Radu Runcanu; meșter pietrar,
Atanasie din Jiblea; zugrăvită la 1846 de preotul Nea-
goe Moţoc şi soţia sa Sânziana. A fost restaurată în anul
1976; Biserica parohială cu hramul „Sfinții Voievozi”
(monument istoric de arhitectură religioasă, categoria
A, datare 1807), Parohia Câineni II, sat Câinenii Mici,
ctitori: jupân Frangu Daneș și familia sa, reînnoită pe
cheltuiala lui Nicolae Daneş la 1841; Biserica parohială
cu hramul „Sfânta Filofteia” Grebleşti, Parohia Gre-
blești (înfiinţată în anul 1943, prin desprinderea de pa-
rohia Câineni), construită între anii 1910-1939, de către
enoriaşi, meşter Ion Văleanu din Muereasca de Sus,
prin stăruinţa preotului Nicolae Negoescu, reparată în
anii 1931 şi 1998-1999; Biserica filială cu hramurile
„Cuvioasa Paraschiva” și „Sfântul Nicolae” (monu-
ment istoric de arhitectură religioasă, categoria B, da-
tare 1792(3)-1797), Parohia Greblești, sat Greblești, cti-
tori: Dumitru Ioroiu și familia sa; reparată la 1883 şi
zugrăvită la 1891; Biserica parohială cu hramul „Sfinții
Voievozi” (monument istoric de arhitectură religioasă,
categoria B, datare 1777, Parohia Robești-Balota, sat
Robești, ctitor: vătaful Constantin (Din) Robescu; zu-
grăvită la 1817 de Ioan din Teiuş, Constandin din Oc-
nele Mari şi Ilie din Craiova; Crucea comemorativă a
generalului David Praporgescu (Crucea cu cișmea) –
monument comemorativ de război, categoria B, con-
struită la 1925, sat Câinenii Mici; Crucea memorială a
generalului David Praporgescu (monument comemora-
tiv de război, categoria B, datare 1928, sculptor Filip
320
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Gossler), punctul „Malu Podului”, sat Câinenii Mari;
Crucea de piatră (monument comemorativ, categoria B,
datare 1632), situată în curtea Bisericii „Sfinții Voie-
vozi”, sat Câinenii Mici, ctitori: Stoica, Nica, Stana ș.a.;
Casa Mateescu (monument de arhitectură, categoria
B, datare sf. sec. XVIII), strada Ulița Bisericii, sat Câi-
nenii Mici; Casa fostă han (monument de arhitectură,
categoria B, datare sec. XIX), strada Ulița Bisericii, sat
Câinenii Mici.
•Puncte turistice cu caracter religios și comemo-
rativ noi: Placa memorială (monument votiv – operă co-
memorativă de război), situată în satul Câinenii Mici,
pe fațada sediului Primăriei comunei Câineni – datată
la 1996); Mănăstirea Boia – aşezământ de maici, cu hra-
mul „Acoperământul Maicii Domnului‖ (1 octombrie)
– este situată în partea de sud-vest a Munţilor Făgăraş,
pe valea pârâului Boia (Boia Mare), în punctul Valea
lui Nan, satul Grebleşti, comuna Câineni. Piatra de te-
melie a fost pusă cu binecuvântarea Preasfinţitului Ghe-
rasim Cristea – Episcopul Râmnicului, la 7 iunie 2005,
Boia fiind la vremea aceea cel mai tânăr şi cel mai nor-
dic aşezământ monahal vâlcean. Între Mănăstirea
Mamu, din comuna Lungeşti – situată la extremitatea
sudică şi Mănăstirea Boia, din comuna Câineni – situată
la extremitatea nordică a judeţului Vâlcea, este o dis-
tanţă de cca. 135 km. Așezământul monahal Boia a fost
ridicat la iniţiativa maicii Ieroslavia Popescu, fiică a co-
munei Boişoara, prima stareţă a aşezământului, cu spri-
jinul protosinghelului Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii
Petru Vodă – Neamţ, al sătenilor Nicolae Boromiz şi
învăţătorul Gheorghe Ureche din satul Grebleşti, dona-
torii terenului, al învăţătorului Nicolae Popescu, tatăl
fondatoarei şi al credincioşilor din Loviştea. Ulterior,
familia Boromiz a contribuit substanţial cu bani şi cu
bunuri materiale pentru ridicarea şi dezvoltarea mănăs-
tirii, dar şi pentru înzestrarea sa cu podoabe şi obiecte
de cult; Primul clopot al mănăstirii, o piesă de dimensi-
uni mici, turnat în jurul anilor 1880, a fost donat de
Şcoala Generală Grebleşti; Ansamblul monahal Boia
cuprinde: biserica de zid cu hramul „Acoperământul
Maicii Domnului (fundată la 6 noiembrie 2006), para-
clisul cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, corpul chiliilor,
bucătăria şi trapeza (fundate la 7 iunie 2005).; Crucea
Eroilor (monument comemorativ de război, construit în
2016), situată la altitudinea de 1661,88 m, în punctul
„Piciorul Boului” (Tătarului), Munții Coți, sat Gre-
blești, ctitor: Asociația Națională Cultul Eroilor „Re-
gina Maria” – Filiala Județeană „Matei Basarab” Vâl-
cea (președinte Eugen Petrescu), cu ajutorul binefăcă-
torilor: Georgel Frântu, Nicolae Boromiz, Dinel Bo-
romiz, Dan Nițu, Ion Frântu, Iulian Cazacu ș.a.
Puncte turistice cu caracter geografic și geomorfo-
logic în perimetrul vâlcean al Munților Făgăraș, pe te-
ritoriul satelor Câinenii Mici și Greblești: Drumul Ero-
ilor, Greblești – Șaua „Apa Cumpănită”; Arealul carstic
al Coților – peșterile de pe Valea Coților: Peștera Izvo-
rului, 1600 m altitudine, descoperită la 20 iulie 1980, de
Gabriel Silvășanu și Emil Solomon, în urma unei

inforrmații primite de la un cioban; Peștera Mică, des-
coperită la 22 iunie 1975 de Dan Nanu, Ica și Mihaela
Giurgiu și cartată la 119 iunie 1976 de Gabriel Silvă-
șanu; Peștera din Valea Coților, descoperită de localni-
cii din Câineni, ea fiind semnalată ulterior de aceștia zi-
arului Scânteia, care publică o notă în rubrica „Faptul
divers”, în iunie 1975. Pe 22 iunie 1975 cavitatea este
explorată de Ica și Mihaela Giurgiu, Dan Nanu și
Adrian Ionescu – membri ai Clubului de Speologie
„Emil Racoviță” București, dar dosarul cu datele topo-
grafice este pierdut, motiv pentru care peștera este re-
cartată la 9 septembrie 1984 de Ica Giurgiu, Mihai Du-
cea și Teo Schuller. La prima explorare a Peșterii din
Valea Coților (22 iunie 1975), în zona centrală a cavi-
tății a fost descoperit un urcior. Acesta a fost luat din
cavitate în iulie 1985 și dus la Muzeul de Istorie a Ro-
mâniei din București, unde lucra arheologul Bogdan
Fillipescu, unul dintre membrii clubului. După tehnica
în care a fost lucrat, vasul a fost apreciat ca aparținând
perioadei feudale; Șaua „Apa Cumpănită” (1807 m),
este denumirea culmii dintre Vârful Tătaru (1890 m) și
Vârful Muntelui Cocorâciu sau Vârful Moașei (2034
m).
Puncte turistice cu caracter agro-pastoral: în peri-
metrul vâlcean al Munților Făgăraș, teritoriul satelor
Câinenii Mici și Greblești, stânele din Stârminoasa, Va-
lea Coților, Olanu (Greblești), Capu Muntelui, Cocori-
ciu și Zănoaga (Câinenii Mici); în perimetrul Munților
Lotrului: stâna din Pârcălabu ș.a.
Concluzii: Printr-o serie de proiecte și programe
bine gândite, satele și munții comunei Câineni pot de-
veni centre turistice concurente vestitelor așezări cu
profil turistic din Europa, în care relieful, istoria, obice-
iurile și tradițiile locale pot genera pentru comunitățile
de aici importante surse de venituri. Dacă pensiunile,
casele și povernele tradiționale din vatra satelor, stânele
și monumentele naturale din Munții Făgărașului și ai
Lotrului (patronate de obștile de moșneni) și monumen-
tele istorice cu valoare de patrimoniu național vor fi
scoase în evidenţă, locuitorii comunei Câineni se vor
putea apropia în următorii ani de nivelul de trai occi-
dental.
Propuneri: organizarea unei serbări câmpenești
de primăvară, cu caracter anual, în perimetrul satului
Greblești, punctul Șaua „Apa Cumpănită”, sub generi-
cul „Memoria Eroilor”, care să se desfășoare la marea
sărbătoare creștinească Înălțarea Domnului – Ziua Ero-
ilor (la 40 de zile de la Sfintele Paști), în memoria îna-
intașilor căzuți în luptele de pe Valea Oltului, din
toamna anului 1916, în timpul Războiul Reîntregirii
Neamului (1916-1918); organizarea unei serbări câm-
penești de toamnă, cu caracter anual, în perimetrul sa-
tului Greblești, punctul Șaua Apa Cumpănită, sub ge-
nericul „Fii satului”, care să se desfășoare la 1 septem-
brie, ziua primei atestări documentare a satului Gre-
blești (1 sept. 1625); întrucât comuna Câineni nu are un
monument dedicat eroilor săi din Războiul de Indepen-
dență (1877-1878), Războiul 2 Balcanic (1913), Primul
321
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Război Mondial (1916-1919) și cel de-Al Doilea Răz-
boi Mondial (1941-1945), propunem construirea unei
opere comemorative de război care să cuprindă toate
numele de eroi, fii ai localității, căzuți în timpul acestor
conflicte militare.
(Studiu realizat în aprilie 2017, la solicitarea con-
silierului local Achim Șandru, din satul Greblești, co-
muna Câinei, județul Vâlcea, în vederea susţinerii şi
promovării din punct de vedere istoric și turistic a lo-
calității.)
______________________________
*Statul feudal, creştin – ortodox Ţara Românească s-a
consolidat devenind de sine stătător şi recunoscut ca atare
după victoria oştenilor lui Basarab I asupra trupelor regeşti
ale lui Carol Robert de Anjou în bătălia, sau mai exact, în
luptele de la Posada din 9 – 12 noiembrie 1330. Posada, lo-
calizată în zona Perişani – Pripoare din judeţul Vâlcea, ca loc
al marelui eveniment consemnat oficial de către istoriografia
română actuală, defineşte locul unei aspre bătălii din perioada
de început al statului feudal Ţara Românească. Despre victo-
ria repurtată de Basarab I asupra lui Carol Robert de Anjou,
Reputatul istoric Nicolae Iorga spunea că bătălia de la Posada
“a fost o biruinţă mare şi întreagă, rodnică în urmări…”, în
urma acesteia consolidându-se independenţa Ţării Româ-
neşti.
Bibliografie
Marian Pătrașcu, Nicolae Daneș, Monografia comunei Câi-
neni, județul Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Editura Fortuna, 2008.
Posada – 685. Ţara Loviștei. Studii de geografie, toponimie,
istorie şi etnografie, Craiova, Editura Universitaria, 2015, coordo-
natori: Dinică Ciobotea, Eugen Petrescu și Radu Ștefan Vergatti (cu
o prefață de acad. Radu Ștefan Vergatti).
Posada – 685. Războiul din 1330 dintre Carol Robert de Anjou
și Basarab Vodă. Culegere de studii, Craiova, Editura Universitaria,
2015, coordonatori: Dinică Ciobotea, Eugen Petrescu și Radu Ște-
fan Vergatti (cu o prefață de acad. Dinu C. Giurescu și o postfață de
acad. Nicolae Edroiu).
Eugen Petrescu, Mănăstirile şi schiturile din judeţul Vâlcea –
album spiritual, ediţia a III-a, Râmnicu-Vâlcea, Editura Petrescu,
2009, pp. 25-27.
Eugen Petrescu, Înălțarea Monumentului „Crucea Eroilor” pe
Muntele Coți, în „Oltenia Eroică”, anul V, nr. 1(5)/2016, pp. 32-33.
Eugen Petrescu, Crucea Eroilor, în „Rotonda valahă”, anul I,
nr. 3, oct. – nov. – dec. 2016, p. 203.
Eugen Petrescu, Omagierea Eroilor de pe Valea Oltului în Pri-
mul Război Mondial, în „Oltenia Eroică”, anul V, nr. 1(5)/2016, pp.
33-34.
Monumente istorice din județul Vâlcea. Repertoriu și cronolo-
gie, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2007 (volum îngrijit de Li-
gia Elena Rizea și Ioana Ene).
Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Vâlcea, vol. II –
Comunele, (A-M), Craiova, Editura Aius, 2010. Coordonatori şi au-
tori: Cezar Avram, Dinică Ciobotea. Autori: Dumitru Andronie, Ce-
zar Avram, Mihaela Bărbieru, Marusia Cârstea, Anca Ceauşescu,
Ileana Cioarec, Dinică Ciobotea, Simona Lazăr, Ileana Marinaş,
Costea Marinoiu, Vladimir Osiac, Ion Marinescu, Eugen Petrescu.
https://sites.google.com/site/romanianatura58/home/carpatii-
eridionali/fagarasului/carst-in-zona-prislop---coti-muntii-fagarasu-
lui/caineni---pesterile-din-valea-coti---saua-apa-cumpanita-muntii-
fagarasului.

Prof. Mihaela TUDOSOIU
Relațiile României cu Polonia, Italia și
Franța în prima jumătate a perioadei
interbelice
Convenția de alianță dintre România și Polonia
(martie 1921)
Convenția dintre România și Polonia, realizată
la circa doi ani de la stabilirea relațiilor dintre cele două
state, relevă încă o dată principiile sub obediența cărora,
înțelegea România să-și încheie și să-și lărgească aria
alianțelor.
Take Ionescu, ministrul de externe al Româ-
niei, milita pentru alianța cât mai largă a statelor din
Europa centrală și din Balcani care își desăvârșiseră
unitatea de stat sau își creaseră state naționale. El dorea,
de aceea, să organizeze o Mică Înțelegere în cinci, între
România, Cehoslovacia Iugoslavia, Polonia și Grecia.
În ianuarie 1921, ministrul de externe al Cehos-
lovaciei a declarat în mod oficial că dorește colaborarea
cu Polonia, dar că „se va ajunge mai întâi la o înțelegere
între Polonia și România și apoi între Polonia și noi”.5
Și Franța susținea această alianță fiind serios in-
teresată ca statu-quo-ul teritorial european să capete un
plus de garanție și, pe de altă parte, dorea să întărească
sistemul său de alianțe cu statele mici și mijlocii din
Europa centrală având interese pentru păstrarea statu-
quo-ului teritorial.
La începutul lunii martie 1921 a sosit la Bucu-
rești prințul Sapieha, ministrul de externe al Poloniei,
semnându-se la 3 martie atât convenția de alianță de-
fensivă cât și convenția militară între România și Polo-
nia. Convenția de alianță defensivă conține opt articole,
dintre care primele patru stabilesc condiții de ajutor re-
ciproc în cazul unui atac fără vreo provocare a părților
contractante, iar articolul 6 adâncește relațiile dintre
cele două state stabilind clauzele de consultare și infor-
mare în cazul încheierii unei alianțe cu o terță putere.
5
Eliza Campus ,,Din politica externă a României (1913-
1947)’’ Ed. Politică, Buc. , 1980,pag.
6
Gheorghe Gheorghe ,,Tratatele internaţionale ale
României(1921 –1939)’’Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Buc., 1980.
322
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Concomitent, în același articol se subliniază că guver-
nul polonez cunoaște acordurile României cu alte state
pentru menținerea tratatelor de la Trianon și Neuilly, iar
România declară, la rândul ei, că și ea cunoaște acordu-
rile Poloniei cu Franța.
În cadrul protocolului A, la articolul 2 se stabilește că
nici una dintre părțile contractante nu va putea încheia
o alianță cu statele foste inamice fără consimțământul
celeilalte părți. În virtutea articolului 5, durata conven-
ției era pe cinci ani, cu începere de la data semnării, dar
fiecare din cele două guverne era liber să o denunțe
după doi ani, avizând cealaltă parte cu șase luni înainte.6
Articolul 4 din Protocolul C stabilește că,, gu-
vernele român și polonez se angajează să studieze îm-
preună mijloacele prin care ar putea să încheie o alianță
defensivă cu statele vecine ce au semnat împreună cu
ele tratatele de la Versailles, Trianon și Neuilly în sco-
pul de a se garanta reciproc împotriva unei agresiuni și
de a se ajuta în vederea menținerii acestor tratate sau a
unora dintre ele.7
Conținutul acestui protocol prevede de altfel și
măsuri de colaborare economică. Această convenție nu
urmărea doar cooperarea in vederea garantării frontie-
relor de răsărit, ci și o similară activitate privind menți-
nerea statu-quo-ului teritorial la toate frontierele.
Tratatul a fost reînnoit la 26 martie 1926, când
a căpătat și un conținut mai larg, prevăzând ajutorul
mutual în cazul oricărei agresiuni externe. Din nou
acest tratat avea o valabilitate de cinci ani.8 Tratatul ro-
mâno-polon se înscrie pe lista instrumentelor politice ce
aveau drept obiectiv major păstrarea statutului teritorial
al țării.
Tratatul de alianță și amiciție cu Franța
(10 iunie 1926 )
O coordonată fundamentală a politicii externe a
României a constituit-o continuarea orientării tradițio-
nale spre Franța și Marea Britanie. La 10 iunie 1926 a
fast semnat tratatul de alianță și amiciție dintre Româ-
nia și Franța. Semnarea acestui tratat a constituit un
eveniment important în politica de apărare a statu-quo-
ului teritorial promovată permanent de România. El a
oferit, incontestabil, statului român un plus de garanție
cât și un plus de securitate, mai ales cu caracter moral,
deoarece Franța era interesată în mențin-ținerea princi-
piilor incluse în tratatele de pace și în Pactul Societății
Națiunilor. Conținutul tratatului de amiciție și alianță
dintre Franța și România corespundea obiectivului ma-
jor urmărit, oferind un plus de garanție pentru statutul
teritorial al țării. El conținea un preambul și nouă
7
Eliza Campus, ,,Din politica externă a României (1913-
1947)’’ Ed. Politică ,Buc., 1980,pag.258
8
Gheorghe Gheorghe, ,,Tratatele internaţionale ale
României (1921-1939)’’, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică,Buc. , 1980.

articole, care în general concretizau țelurile celor două
părți și anume:
1) respectarea angajamentelor solemn confir-
mate în Pactul Societății Națiunilor;
2) asigurarea, în cadrul prevederilor acestui
pact, a comunității lor de opinii în cazul că s-ar produce
vreo atingere ordinii stabilite prin tratatele ce s-au sem-
nat;
3) convingerea că statele moderne au îndatori-
rea de a evita războaiele, prevăzând în acest scop o re-
glementare pașnică a litigiilor ce pot surveni între ele.
Tratatul dintre cele două state a fost însoțit și de o con-
venție de arbitraj care a produs unele îngrijorări deoa-
rece conținea cauze ce puteau leza suveranitatea țării.
Însuși Nicolae Titulescu exprimându-și adesea rezer-
vele, considerând convenția de arbitraj ca un instrument
ce ar putea aduce prejudicii țării. „Cu Franța singură –
pericolul este mai mic dat fiind că putem spera ca rela-
țiile noastre cu ea o vor împiedica de a exercita dreptul
pe care i-l confirmă tratatul de arbitraj.”9
În ciuda cestor carențe tratatul de alianță înche-
iat între România și Franța, tocmai într-o perioadă în
care acordurile de la Locarno creaseră o evidentă ine-
galitate între state în chestiunea securității, putea con-
stitui un sprijin serios pentru cauza păcii. Ecoul acestui
tratat a fost deosebit în state ce apărau aceleași princi-
pii :în Cehoslovacia, la Belgrad. Iar în unele țări ca Bul-
garia, Austria tratatul nu a întâmpinat poziții critice des-
chise.
Tratatul de alianță franco-român a fost primit în
mod realist în toate acele state ce doreau rezolvarea pro-
blemelor litigioase prin mijloace politice și în cadrul
Societății Națiunilor. Chiar dacă unele puteri ca, de
pildă, Anglia rămâneau rezervate, pe arena politică eu-
ropeană acest nou tratat slujind principiile de securitate
incluse în Pactul Societății Națiunilor dobândea o deo-
sebită semnificație.
Pactul de amiciție și colaborare cordială cu
Italia (septembrie 1926 )
După semnarea acordurilor de la Locarno, de-
venise evident că Italia, în calitate de stat garant, alături
de Anglia, dobândise un loc important în politica inter-
națională. Ambițiile lui Mussolini de a asigura Italiei
poziția de mare putere și de a handicapa influența fran-
ceză în Europa centrală și sud-estică se conturau din ce
în ce mai clar, el simțindu-se sprijinit în această direcție
și de tradiționala politică engleză a balanței de forțe.
În aceste împrejurări, la începutul anului 1926,
guvernul român, în dorința de a întări rețeaua de garan-
ții în jurul statutului teritorial al țării, a început negoci-
eri cu Italia. România era interesată să încheie tratatul
9
Eliza Campus ,, Din politica externă…’’.
10
Gheorghe Gheorghe ,,Tratatele internaţionale…’’.
11
Ibidem.
12
ibidem.
323
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
cu Italia, cum de altfel încheiase și pe cel cu Franța,
considerând că aceste două state, împreună cu Marea
Britanie, statele Micii Înțelegeri și alte state având inte-
rese similare pentru menținerea statu-quo-ului puteau
reprezenta o forță eficientă în fața unor eventuale tenta-
tive cu caracter revizionist.
Pactul de amiciție și colaborare cordială între
România și Italia a fost semnat în 14 septembrie 1926
la Roma. În preambul se aflau inserate idei pentru care
România fusese interesată să încheie tratatul cu Italia.
Se scotea în evidență faptul că ambele părți erau ferm
hotărâte de a,, susține ordinea juridică și politică inter-
națională, „de a-și da reciproc” garanții complimentare
în cadrul Societății Națiunilor,,, fiind animate de spiri-
tul principiilor stabilite la Locarno.
Articolul1 prevedea că „părțile contractante se
obligau reciproc să-și acorde sprijinul mutual și colabo-
rarea cordială pentru păstrarea ordinii internaționale,
cât și pentru respectarea și îndeplinirea obligațiilor sti-
pulate prin tratatele ai căror semnatari erau cele două
state”10. Prin articolul 2 își luau angajamentul să se con-
sulte în caz de complicații internaționale, acordându-și
sprijin politic și diplomatic în situația în care securitatea
sau interesele unei părți ar fi fost amenințate prin incur-
siuni din afară (articolul 3 )11. Prevăzând și întocmirea
unei convenții de arbitraj (articolul 4). Pactul se încheia
cu obișnuitele clauze privind durata (cinci ani) și schim-
bul instrumentelor de ratificare.12
Pactul româno-italian a provocat diverse reacții
ale statelor europene. La Londra ziarele au fost rezer-
vate, relevând doar faptul că încheind pactul cu Româ-
nia, după ce semnase pactul cu Iugoslavia, Cehoslova-
cia și Polonia, Italia restabilește echilibrul în balanța de
forțe dintre ea și Franța în Europa centrală și în Bal-
cani.13
La Berlin, presa „naționalistă de dreapta” și-a
exprimat satisfacția pentru încheierea pactului italo-ro-
mân.14
În statele Micii Înțelegeri ziarele au fost rezer-
vate în aprecieri. Doar „Politike” de la Belgrad arăta că
pactul italo-român era considerat ca un instrument al
Romei pentru a îndepărta România de Mica Înțele-
gere.15
Deși instrumentele de ratificare se schimbaseră
în 1927 și, efectiv, pactul intra în vigoare, el a constituit
obiectul multor discuții neplăcute între cele două gu-
verne până în ianuarie 1934,când Benito Mussolini a re-
fuzat să-l mai prelungească.
Pentru perioada 1920-1930,când el a fost sem-
nat și a funcționat, pactul italo-român s-a înscris în re-
țeaua de pacte și tratate realizate de România în scopul
obținerii unui plus de garanție, unui plus de securitate
pentru statutul teritorial al țării noastre. El se înscria, de
13
Eliza Campus ,,Din politica externă…’’.
14
Ibidem.
15
Ibidem.

asemenea, în eforturile României de a-și asigura pacea
în cadrul larg al unei politici europene de securitate,
fapt ce conferea în mod evident, României un anumit
rol în politica internațională a continentului nostru.
Prof. Daniel TUDOSOIU
Crearea Partidului Național Creștin
(P.N.C.)
Această trecere de la Partidul Național Agrar la
Partidul Național Creștin a fost posibilă datorită faptu-
lui că Regele Carol al II – lea a reușit să-l convingă pe
Octavian Goga, că ar fi utilă fuziunea P.N. Agrar cu
Liga Apărării Național Creștine ( L.A.N.C.). L. A. N.
C. a fost creată în anul 1923, și a desfășurat o activitate
intensă pentru promovarea ideilor de bază ale progra-
mului său având adepți mai mulți în Moldova, Buco-
vina și Basarabia. Aceste două partide conștiente că nu
pot ajunge la conducerea țarii, au căutat încă din 1923
să se coalizeze pe baza unui program comun, împotriva
partidelor mari care dominau scena politică a țării și asi-
gurau rotativa guvernamentală.. Astfel Goga venise în
contradicție cu liderii Partidului Național Român, încă
din timpul existenței Consiliului Dirigent, iar în 1938
cu linia politică a mareșalului Alexandru Averescu.
Goga ar fi preferat un guvern personal al Regelui Carol
al II-lea, deasupra partidelor politice. Cât privește gru-
parea lui A.C. Cuza ( L.A.N.C.), acesta era conștient că
prin progresul său antisemit, nu avea șanse să ajungă la
guvern, deoarece programul venea în contradicție cu
spiritul poporului român1.
Referindu-se la cauza fundamental care a făcut
posibilă fuziunea, Ghe. Cuza invocă convingerile nați-
onaliste ale lui Goga și Cuza care au constituit factorul
principal al fuziunii, drept urmare tratativele prelimina-
rii obișnuite în asemenea cazuri, aproape că n-au exis-
tat2.
Este adevărat faptul că în perspectivă, Carol ți-
nea seama că între cele două partide cu orientare de
dreapta, gruparea lui Goga se situa pe o poziție mai
apropiată de monarhie și chiar de un regim personal al
Regelui. Afinitățile lui Goga pentru Carol, ca și unele
animozități existente între el și Iuliu Maniu, și senti-
mentele sale de apropiere față de Vaida-Voievod vor
324
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
constituii în anul 1935, dar mai cu seamă în anul 1937,
elemente evidente de ordin subiectiv care vor conduce
la investirea lui Goga pentru formarea noului guvern
din 19373.
Fuziunea dintre cele două partide s-a realizat la
14 iulie 1935 în orașul Iași. Într-un raport al Inspecto-
rului Regional de Poliție Iași, înaintat Direcției Gene-
rale de Poliție București, acest moment este descrise as-
tfel: „în ziua de 14 iulie a.c. s-a desfășurat la Iași fuzi-
unea grupărilor P.N.A. și L.A.N.C. Între orele 7 și 8 au
sosit cu trenul din București A.C. Cuza, Ghe. Cuza și
Octavian Goga. Aceștia au luat o mașină și au mers la
casa lui A.C. Cuza, iar delegațiile cu drapele sau aran-
jat în coloană de marș, în frunte aflându-se cei îmbră-
cați în cămăși albastre și având centura diagonal și
sfastica la mână, un număr de aproximativ 100 de
membri ai tineretului cuzist din București sub comanda
lui Emilian ( avocat). Urmau celelalte delegații având
în frunte o fanfară particulară și purtau un număr de
peste 300 drapele în trei culori cu sfastica” 4.
Noua organizație politică rezultată din contopi-
rea celor două partide de dreapta poartă denumirea de
Partidul Național Creștin ( P.N.C.), iar cu acest prilej
A.C. Cuza a fost proclamat președinte de onoare, iar O.
Goga președinte activ al partidului. Acest nou partid
avea două organe de presă „Apărarea Națională” ( cu-
zist) și „Țara Noastră”(gogist). Organizația de tineret a
P.N.C. se va numi L.A.N.C. iar membrii ei vor purta
denumirea de „lăncieri”. Păstrând drapelele cu sfastica
și se aflau sub conducerea domnului profesor Nichifor
Crainic. A fost constituit și programul partidului, ce
prevedea că „ideile de căpetenie ale înfrățirii noastre, pe
care ne angajăm, pe onoare și pe conștiința de a le înde-
plinii”. Prin acest program se prevedea:
- la baza statului roman principiul spiritual îl
reprezenta creștinismul; socoteau regalitatea ca sigura
formă de stat care ne asigura în fața curentelor anarhice
și a atâtor vecinătăți dușmane nouă;
- se declară pentru modificarea Constituției, ți-
nând prin aceasta la afirmarea categorică a ideii națio-
nale în structura vieții;
- vor transformarea Corpurilor Legiuitoare într-
un instrument ordonat și util, o nouă organizare a Sena-
tului, răspunderea ministerială și introducerea pedepsei
cu moartea pentru anumite crime de drept comun;
- armata națională, justiția și învățământul de
stat să fie în mâinile națiunii demonante. În domeniul
economic se dorea o întărire a producției agricole soco-
tind-o o ramură de căpetenia e economiei naționale;
- întărirea industriilor cu capital românesc și
stabilirea unui echilibru între prețurile agricole și cele
industrial. În politica externă se avea drept grijă de că-
petenie apărarea ființei statului menținând principiul in-
tangibilității granițelor României, și creând în acest fel
un sistem de alianțe cu statele puternice. În ultima parte
a programului se cerea înarmarea grabnică a Țării 5.
Odată încheiată fuziunea organizația centrală și
județene au lansat o amplă campanie de propaganda
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

pentru lămurirea maselor, campanie ce a fost desfășu- participând la Consiliu de Coroană a declarat că „tre-
rată în toată țara. S-au ținut întruniri în toate centrele buie apărat prestigiul dinastiei, toleranța nu mai poate
importante cum ar fi: Cluj, Iași și Chișinău, la care au dăinuii” 10.
participat zeci de mii de cetățeni. În ziua de 20 octom- Toamna anului 1937 este una plină de tulburări
brie 1935, la Congresul organizat la Cernăuți, unde au politice, P.N.C. devenise destul de activ pe scena poli-
participat A.C. Cuza și O. Goga, congresiștii purtau tică internă.
pancarte pe care scria „Trăiască Goga și Cuza!”, iar pe
alte pancarte scria,, Jos comuniștii ! ”. La Cluj aceste Note:
manifestații s-au soldat cu unele incidente între congre- 1
M. Mușat, I. Ardeleanu,, România după Marea Unire”, vol.
siști și muncitori datorită unor mici neînțelegeri. Toate II, partea a II-a, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1987,
aceste acțiunii inițiate de P.N.C. aveau drept scop tor- p.228
pilarea marii acțiuni populare pe care P.N.Ț. dorea să o
2
M. Fătu,,, Cu pumnii strânși – Octavian Goga în viața po-
litică a României 1918-1938”, Ed. Globus, Buc., 1993, p. 227
organizeze la 14 noiembrie 1935, cu scopul de a forța 3
I. Scurtu „Viața politică din România 1918-1944”, Ed. Al-
mâna lui Carol pentru demiterea guvernului prezidat de batros, Buc., 1982, p.185
Ghe. Tătărescu, și aducerea unuia condus de P.N.Ț. 6. 4
M. Mușat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 225
Această mișcare de organizare a unei demonstrații în 14 5
Gh. Sbârnă,, Partidele politice din România 1919-1940 ”,
noiembrie 1935, a P.N.Ț., la nemulțumit pe Rege și pe Ed. Silvi, Buc.,2002, p. 215-219
prim-ministru Tătărescu. În acest scop ei au discutat cu 6
M. Mușat, I. Ardeleanu, op. cit., p 260-261
Goga care a fost Încântat de idea organizării cu sprijinul 7
Gh. Buzatu, I. Scurtu,, Istoria românilor în sec. XX”, Ed.
guvernului a unei întruniri a P.N.C. Încă din 2 noiem- Paideia, Buc., 1999, p.308-309
brie 1935, Tătărescu trimite câte o scrisoare atât lui
8
M. Fătu, op. cit., p 233-235
Goga cât și lui Mihalache de a interzice Adunarea din
9
M. Mușat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 262
10
M. Fătu, op. cit., p 236
14 noiembrie, deoarece în acea zi se deschidea sesiunea
Corpurilor Legiuitoare, și nu era posibil să se lucreze
sub presiunea străzii. Această mișcare a fost pusă la cale
de către Monarh pentru al folosii pe Goga împotriva
P.N. Ț7.
Campania lui Goga din toamna lui 1935 a obți-
nut un real succes în data de 28 noiembrie 1935, când
trecând peste vechile dispute, a constituit împreună cu
Vaida-Voievod,, Blocul Parlamentar Național”, socotit
la aceea vreme preludiu fuziunii depline a Frontului Ro-
mânesc cu P.N.C.. Cu prilejul acestei alianțe Goga de-
clară: „am fost un adversar al lui Vaida, dar două lucruri
ne-au legat, am luptat amândoi pentru cauza națională
și am dat o luptă de front nu de flanc”8.
Acțiunile de propaganda ale P.N.C. au conti-
nuat, iar la 4 decembrie 1935 are loc în București o șe-
dință a studenților denumiți lăncieri, iar la 15 decembrie
1935, într-o ședință a organizației din București, Goga
luând cuvântul a spus: ,, Înainte de a strânge laolaltă toți
bunii români ar trebui să se strângă mâna domnului
Cuza pentru a constituii marea platformă pe care se va
rezema viitorul neamului românesc”. Se evidențiază
faptul că la finele anului 1935 și începutul anului urmă-
tor P.N.C. câștigase o serie de aderențe în mai multe
straturi ale societății românești. Astfel la alegerile par-
țiale din lunile ianuarie-februarie 1936 creștinii au ob-
ținut majoritatea de voturi9. În cursul anului 1936 Goga
și alți lideri ai partidului au avut o contribuție impor-
tantă în crearea atmosferei politice care a dus la înlătu-
rarea lui N. Titulescu din funcția de ministru de externe.
La începutul lui 1937, Goga a fost marcat de funeraliile
lui Ion Moța și Vasile Marin, cei doi fruntași legionari Afiș electoral
au murit în ziua de 13 ianuarie 1937, in timpul luptelor
din Spania. Un alt moment important în viața politică Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Național_Creștin
românească a fost marcat de înlăturarea principelui Ni-
colae din rândul familiei regale. Cu acest prilej Goga

325

„Prozator contemporan în tradiția lui
Caragiale, M. Eliade, V. Voiculescu”
Stimate domnule Ion Nete,
M-a surprins încrederea dumneavoastră în pă-
rerea mea sinceră și „obiectivă” referitoare la ceea ce
ați scris. Adevărul este că citesc cu creionul în mână și
numai ceea ce îmi place, deși condiția mea de dascăl de
țară nu mi-a permis să citesc cât aș fi poftit și ceea ce aș
fi dorit. Apoi, lipsa de comunicare, anturajul modest mă
ajută să mă afund în mediocritate și suficiență. Cu re-
gret vă spun că nu multora le-a plăcut ȘERPII DE TĂ-
MÂIE (volumul meu de debut, I.N.); acest lucru se ex-
plică prin lipsa de răbdare pentru a citi
o carte de literatură beletristică; sunt
consumatori de literatură de divertis-
ment (eventual),dacă nu cumva se limi-
tează doar la câteva pagini de presă…
Nuvela pe care urmează s-o
publicați este extraordinară! Afirm cu
toată sinceritatea – nu vreau să vă mă-
gulesc – că mi-a plăcut foarte mult.
Am fost de-a dreptul entuziasmată ci-
tind-o. Mai întâi am parcurs-o pe neră-
suflate , din curiozitate.; apoi, am re-
luat-o fiindcă necesita mai multă aten-
ție. Trebuia și descifrată. Parcă nici nu
am curajul să scriu tot ceea ce am înțe-
les, să exprim mesajul receptat de
mine, ca cititor…
Observasem, citind ȘERPII DE TĂMÂIE, ana-
liza psihologiei umane făcută cu finețe și sensibilitate,
stilul dens, figurile de stil sugestive realizate prin ine-
dite și neașteptate asocieri de cuvinte, modernitatea
prozelor asigurată de coexistența realului și a visului, a
fantasticului și a magiei. Îndrăzneam să-l situez pe pro-
zatorul Ion Nete în tradiția lui Caragiale, M. Eliade, V.
Voiculescu.
Citind acum nuvela „ RĂSTIGNIREA ÎN
CRUCEA LUI NĂSTAVNIC”*, (din volumul cu ace-
lași titlu – n. red.), am impresia că prozele scurte din
volumul „Șerpii de tămâie” sunt interesante exerciții li-
terare pentru abordarea unor creații de anvergura aces-
tei nuvele. Dacă, în schițe, autorul era preocupat de psi-
hologii aparte, afectate de suferință și urmărea zbaterile
acestor inși interiorizați care, aflați într-o situație limită,
își pierduseră liniștea, ieșind din ritmul normal al vieții,
în „Răstignirea în crucea lui Năstavnic” este vorba des-
pre destinul unei colectivități, reprezentată de cele trei
personaje simbolice: Ieremia, Luca și Marcu.
Moto-ul și numele celor trei personaje ne trimit
cu gândul la izvoare biblice, dar imediat cititorul este
avertizat că cei trei nu sunt magi ( „spre deosebire de
326
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
magi”). Construcția este a poveștii în poveste sau a po-
veștii în ramă. Capitolele 1-2 și 8-9 reprezintă rama și
ne înfățișează încercarea zadarnică a celor trei eroi (Ie-
remia, Luca și Marcu) de a pune mâna pe crucea lui
Năstavnic. Povestea propriu-zisă, despre soarta multa-
nilor pe pământ, se derulează (capitolele 3-7) în închi-
puirea lui Mirodonie Marcu, predispus la visare. Când
se trezește din amorțeala în care zăcuse , încearcă să se
dumirească: „Sigur visez (…) Visez ori sunt treaz?”? A
se vedea cap.8!
„RĂSTIGNIREA ÎN CRUCEA LUI NĂS-
TAVNIC” este o poveste cu tâlc, o poveste tristă, o pa-
rabolă, cred eu, despre drama existențială a unui neam
oropsit, cel al multanilor. Finalul este pesimist: „Vlă-
guit, Ieremia îi îmbrățișează strâns pe Luca și Mirodo-
nie și, împreună cu ei, se afundă în liniștea de mormânt
a pustiului…” poate exista totuși o speranță deoarece ei
continuă căutarea disperantă „împreună”. Cadrul nara-
țiunii – „locul pe care înflorea cândva
Multania”, devenit acum un peisaj de-
șertic, arid, sterp și sălbatic – este su-
gerat(cap.1) de cele trei cuvinte-
cheie: arșița, („soarele însângerat” ,
„piscul incendiat”, „arșița soarelui”),
nisipul („valuri de praf și pulbere”,
trâmbele de nisip”, „nisipul roșcat”)
și vântul („ vântul neobosit”, „ foșne-
tul uscat”, „ bătaia vântului”, „ rafale
furioase”).
Nuvela incintă imaginația ci-
titorului și-l solicită în descifrarea
simbolurilor care se întâlnesc din
abundență: deșertul, vântul, drumul,
salcâmul, umbra, crucea lui Năstav-
nic, Năstavnic, rugul, crinii, Multania
(spațiul întins în care trăiește un neam, plaiul Mioriței,
al Ilenei Consânzeana și al lui Făt–Frumos), multanii,
Chisamera („Un uriaș cu fruntea-n soare? De pază țării
noastre pus”- Coșbuc), Luca, Ieremia și Marcu (aleșii
care se străduiesc să îndeplinească o misiune istorică,
„pofta” voievodului din „Multania”), Mirodonie cel
Mare(un Ștefan cel Mare sau un Mircea cel Mare), sta-
roverii, corcogina.
Domnule Nete, dacă credeți că vă pot fi de fo-
los și dacă părerile mele le găsiți „obiective”, acum sau
după ce va apărea noua dumneavoastră carte aș putea
scrie câteva rânduri pentru „Școala noastră” (revista ca-
drelor didactice din județ, nota I.Nete) cu consimță-
mântul dumneavoastră, desigur.
Vă remit manuscrisul și am speranța că voi
avea posibilitatea să citesc în curând toată cartea. Vă
doresc mult succes.
Cu considerație deosebită,
Prof. D. Dobreanu.
Subcetate, 28 ianuarie 2000

________________________
*Cartea a apărut în 2001, la Editura HARGHITA, din
Miercurea Ciuc iar cunoscutul critic Cornel Moraru aprecia
că „O asemenea parabolă cu ecouri biblice, vag disimulate
este proza RĂSTIGNIREA ÎN CRUCEA LUI NĂSTAV-
NIC”, adevărat exercițiu de virtuozitate, depășind tot ce a
scris până acum autorul. Acesta imaginează un scenariu sim-
bolic, plasat într-un loc straniu, undeva la margine de lume,
un loc al pustiirii, ascezei și regenerării spirituale, amestec
tensionat de aspecte grotești și accente sublim tragice.
Filoteea BARBU STOIAN
În tandră cerneală (I)
S-au mirat cunoştiinţele, unii cititori, că scriu
prea mult despre anii de şcoală: „Ce e atât de importantă
viaţa unor copii care ascultă prin repetare nişte lecţii?”
Nu mă deranjează! Scriu ce vreau. Cei care au
folosit în acelaşi timp creta, creionul roşu, dar şi maşina
de scris, pot aprecia că folosesc literar sau jurnalistic o
experienţă didactică având şi un substrat afectiv de luat
în seamă: băiatul meu a învăţat 4 ani la “Spiru Haret” şi
4 ani la “Dimitrie Cantemir”, iar nora mi-a fost elevă 8
ani la “Şcoala Centrală”.
Între anii ’60-’80, a fost o perioadă de înviorare
culturală în şcoli cu potenţial artistic dovedit în afirma-
rea, în timp, a viitorilor slujitori ai scenei sau ai conde-
iului. Elevii: Petru Popescu, Bedros Horasangian, Ioana
Diaconescu, Dinu Rădulescu, Adrian Finţi, Paula So-
rescu, Alexandra Juvara, Valentin Bazavan, Matei Ca-
zacu, Costin Cazaban, Ludmila Szekely, Mihai Vasi-
lescu, Dan Shafran, Andrei Pleşu, Ioana Bentoiu, Cris-
tian Andrei, Sânziana Colfescu, s-au afirmat în arte ca
elevi şi studenţi.
Meritele lor se datorează preocupărilor intelectu-
ale din familie, predispoziţiilor cultivate, apreciate de
şcoală, folosite la toate acţiunile culturale, se datorează
mult tenacităţii lor perseverenţei pe drumul ales la timp.
Se apropie centenarul Colegiului Naţional “Spiru
Haret”. Poate că profesorii nu trăiesc atât de intens eve-
nimentul cât de mult vor să participe cei care au învăţat
în aceeaşi şcoală mai mulţi ani, în zona cu străzi
liniştite, fără circulaţia tranvaielor sau a maşinilor.
- Vine Popescu la o întâlnire cu cititorii la Casa
Scriitorilor. Află ora pentru 21 mai. Vreau să merg cu
tine, a zis fosta profesoară de educaţie fizică şi sport din
anii 1960-1990, dar n-am mers împreună, pentru că m-
a anunţat cu două ore înainte că este cu maşina la
327
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
reparat. Nu m-am supărat, merg de la optsprezece ani
într-un spaţiu limitat profesional, cunoscut.
Pe trepte, scriitorul discuta cu un domn, îşi dă-
deau cărţile de vizită. Domnul a vrut să-mi facă loc să
trec. “Nu, aştept să-l salut pe fostul elev din a 11-a C”.
- Am fost în aceeaşi sală de clasă, dar n-am fost
colegi.
- Poate că eraţi într-o clasă mai mică (vroia să
spună că învăţam după-amiaza în sălile celor mari din
ultima clasă)..
- Sunt profesoara X.
- Săru’mâna, vă mulţumesc că aţi venit!
N-am dat mâna ca şi la Mărţişor, în 1994, când
m-a salutat din mers cu “Bună ziua!”
Atunci ştia cine sunt. Ion Besoiu şi Claudia Di-
miu vorbiseră lângă el despre mine, că mă aflam în par-
tea cealaltă.“De ce nu mi-a spus că o duceam cu maşina.
Stăm în acelaşi bloc - a zis marele actor.”
- Ai citit ce-am scris despre tine?
- Nu, nu, nu am citit nimic.
- Am crezut că ţi-a spus Breyer.
- Nu, nu mi-a spus.
Răspunsul categoric repetat era sigur o afirmaţie.
Că nu mă recunoscuse după 46 de ani era normal, dar
să nu fi aflat că trei articole apăruseră în două reviste şi
în două cărţi era imposibil.
Se încruntase. Nu-i fuseseră pe plac câteva cri-
tici? Vroia numai laude cum fac ziariştii americani
plătiţi de un autor bogat? Pe loc, am uitat de profesoara
care îi anunţase în clasă debutul poetic în Luceafărul,
din 16 noiembrie 1961, de care n-a amintit niciunde, şi
am dat în el cu o frază interogativ-imperativă:
- Dar cele câteva propoziţii din “Ziua”, cum le-
ai citit de ai ripostat imediat la Radio România în 1998?
Şi am urcat prea tinereşte scara până la etajul 1,
unde în sala oglinzilor, erau câteva persoane şi foştii
mei elevi de la “Spiru Haret”: Ioana Diaconescu-poetă,
prozatorul Bedros Horasangian, Adriana Lăzărescu-
proiectant, Viorel Bujoreanu-economist şi Radu Breyer
venit din Germania, colegi de şcoală cu scriitorul ame-
rican mai mare cu 2-3 ani.
După un sfert de oră sala s-a umplut. Au intrat şi
scriitorii pentru prezentarea musafirului împreună cu
celebrul actor Marcel Iureş. Mă uitam peste sală şi mă
gândeam la vorbele lui Nichita Stănescu: “Care dintre
ei va fi marele bătrân, marele profesor, marele artist,
marele copil, marele trist, marele bun, marele incorup-
tibil?”(1985).
Scuzându-l mai întâi pe Alex Ştefănescu, că a fă-
cut un puseu de tensiune, despre opera lui Petru Po-
pescu a vorbit Daniel Cristea Enache, frumos şi liber ca
la un curs universitar, apoi s-a scuzat că trebuie să fie la
o altă acţiune culturală, George Arion a prezentat un
portret literar scris cu amintiri şi de la cenaclul de luni
condus de Nicolae Manolescu unde Petru Popescu ve-
nea cu o frumoasă studentă despre care nu putea spune
că era de fiecare dată aceeaşi. La sfârşitul lecturii, a zis

scurt: “Eu nu mă scuz şi plec.” Asta ce-a mai fost? N-
am înţeles.
În cuvântul său, tânărul scriitor Constantin Stan
nu-l cunoscuse direct pe Petru Popescu, dar la plecarea
lui din ţară mereu s-a întrebat cine are să-i continuie
opera, şi tot s-a întrebat până când şi-a zis singur: “EU”.
Sala a rămas uimită ca şi autorul lui “Prins”, care l-a
sfârşit i-a recomandat tânărului să-şi continuie opera sa
şi nu pe a lui Petru Popescu.
Cunoscutul actor Marcel Iureş, care a jucat într-
un film la Hollywood, s-a prezentat obosit, comod, nu
făcea niciun efort să dea importanţă momentului
artistic. Copiase de pe internet un fragment din cartea
“Copiii Domnului”. Sala a fost nemulţumită de o
lectură abia auzită, inexpresivă.
Acum, venind din “Lumea nouă”, Petru Popescu
îşi revendică locul în literatura română, pentru care
intervenise şi soţia americancă din sală. Şi e un drept al
lui câştigat în tinereţe. Nu mai avea energie să se
împotrivească lupilor tineri veniţi de la ziare să pună
întrebări, să facă comparaţii dure, să-l hăituiască cum
fac ziariştii români cu scriitorii plecaţi din ţară.
Nu-mi mai spun părerea când şi eu pot face
comparaţie cu primirea poetului rus, locuitor la New
York, Evghenii Evtuşenco care nu lansa nici o carte ca
şi Popescu. Veniseră doar la o întâlnire cu cititorii.
Au vorbit Nicolae Manolescu preşedintele
Uniunii Scriitorilor din România, senatorul, poetul
Adrian Păunescu, poetul Toma George Maiorescu, fost
coleg de facultate la Moscova cu Evtuşenco, un
traducător…
Adrian Păunescu a recitat versuri în limba
oaspetelui. Nicolae Manolescu l-a apreciat: “A vî
znaete haraşo poruski!”, iar Păunescu a răspuns
zâmbind: “Pentru orice eventualitate”(aplauze).
Din sala arhiplină, s-au pus întrebări unele
incomode, dar nu cu atâtea reproşuri ca pentru Petru
Popescu.
Mai erau câteva persoane pentru autografe. M-
am aşezat la rând cu două cărţi vechi curioasă să văd
ce-mi va scrie prima dată marele scriitor. Surpriză!
Vine lângă mine ziaristul, scriitorul Neagu Udroiu,
ambasador în Finlanda, ca să-şi salute cunoştinţa de
peste ocean şi să fie, probabil, martor la prima mea
discuţie cu un absolvent după aproape jumătate de veac.
Când m-a văzut în faţa sa, scriitorul a dat braţele
în lături exclamând mirat: “A! Filofteia!”
Nu se aşteptase să-i cer un autograf după atâţia ani?
Doar văzuse că în mijlocul sălii urmărisem pe cartea
“Copiii Domnului” lectura actorului. Am bătut cu două
degete pe coperta interioară: “Aici să-mi scrii!” Fără
“Pesnia o Burevestnike!” şi i-am recitat două stihuri din
poemul în proză învăţat în orele de literatură rusă. A
rămas o clipă cu privirea în gol ca de-o “amintire printre
anii trecători”.
După dedicaţiile nedatate pe cele două cărţi, mi-
a spus că şi-a dorit o întâlnire la şcoală dar o amână pe
altă dată. (A doua zi am aflat că a trecut pe la liceu cu
328
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
fiica sa ca să discute cu directorul Adrian Pascu). L-am
rugat pe Neagu Udroiu să ne facă cunoştiinţă cu soţia şi
fiica lui Petru Popescu. Le-am zis: Frumoaselor! S-a ce-
rut traducerea şi m-am mirat de data asta supărată: Cum
nici atât n-au învăţat de la românul imigrant? În con-
trast cu vorba mea îmi era ruşine cât de urât arăta Casa
Scriitorilor, neîngrijită, nezugrăvită şi cu un bec chior
în holul de la parter şi scară. Afară ploua, ploua, ploaie
de primăvară. Cei câţiva care mai rămăseserăm aştep-
tam oprirea ploii sau să sosească taxiuri comandate.
Peste o lună, Adrian Păunescu a publicat în
revista sa o corespondenţă pe blog între Ion Iliescu şi
Petru Popescu. Ce a răspuns Petru Popescu: “Domnule
Preşedinte, ce plăcere că v-am văzut activ şi în putere,
un exemplu! Mulţumesc pentru cuvintele calde din
blogul de pe 27 mai. Şi eu mă gândesc des la acel an
’68 care parcă le-a început pe toate.”
Am timp acum să scriu despre acel timp. Şi simt
o poftă reavănă să scriu o carte direct în româneşte!
Ca şi Păunescu, Petru Popescu debutase cu
versuri pe când era în ultima clasă de liceu. Am văzut
că nu-i place să numească revistele literare Luceafărul
şi Viaţa Românească. De ce i-o fi sunând neplăcut?
Scrie în Întoarcerea că, elev fiind, a publicat în nişte
“reviste autentice”.
La orele de literatură rusă contemporană,
completa manualul cu ce se traducea în presa literară,
cunoştea bine opera lui Lev Tolstoi, Alexei Tolstoi,
Mihail Solohov, Maxim Gorki.
La Şcoala Centrală, Mariana Ţăranu mi-a zis că
multă vreme a fost supărată pe Adrian Păunescu care
refuzase să meargă la tablă pentru că atunci, în ora ei de
engleză, avea inspiraţie şi trebuia să scrie o poezie
pentru Luceafărul. Dacă Petru mi-ar fi vorbit astfel, l-
aş fi lăsat în pace, aş fi avut pe cine să trimit la tablă.
Acum pot vedea în ei personalităţi diferite (aşa e
bine să fie). Nu cred că s-ar fi concentrat pentru creaţie
în alte condiţii decât în liniştea de-acasă sau de la o
bibliotecă, unde şi în linişte tot i-au scăpat nişte
inadvertenţe necorectate până acum: cinci persoane
aveau zece perechi de ochi. Nu se poate. Un profesor
poartă ochelari legaţi cu şnur pe vârful nasului
(imposibil). A plecat spre Europa la mijlocul lui
septembrie. La plecare când s-a uitat la ceas era data de
27 august. Nu se poate să pleci în septembrie şi să te
întorci în august 1991.
Cândva recita din Maiacovski: “Citaite!
Zaviduite! Ia grajdanin... Savietscovo Saiuza.” (Ciţiţi-
mă! Invidiaţi-mă! Sunt cetăţean al Uniunii Sovietice!)
Petru Popescu încheia un dialog la radio (16
august 1998) cu “Citiţi-mă!” Peste două zile, Paul
Grigoriu îşi începea emisiunea aluziv prieteneşte cu :
“Urmăriţi-mă!”
Nu toţi ascultătorii puteau lega imperativele între
două personalităţi şi amintiri vechi de la şcoală.
După cincizeci de ani îmi dau seama că am fost
şi păcălită de actualul doctor psiholog Cristian Andrei
din ultima clasă 1961-1962 care a fost mut un an întreg

când trebuia să povestească în rusă texte literare, să
efectueze exerciţii, să răspundă la întrebări. Tăcea, nu
spunea măcar “Nu ştiu!” În catalog se văd, la oral, nu-
mai note de 4, iar la teze, 5 ca să-l trec clasa.
Ştiam că era fiul unui doctor şi mă gândeam că
nu poate sau că e timid. Nu mă interesau cei foarte slabi,
aveam cu cine lucra. Nu m-am uitat la alte materii, tot
nu m-ar fi influenţat când copilul era mut. O singură
dată i-am auzit vocea când l-a avertizat pe Popescu Pe-
tru că am să-l ascult: “S-a uitat la tine!” Şi i-a arătat
exerciţiul la care eram. În primăvara lui 1983, doctorul
de la radiologie de la Spitalul Ion Cantacuzino l-a vizi-
tat pe Stoian în rezerva diabetologiei etajul 4 spunându-
i că a fost elevul meu, coleg cu Petru Popescu.
De ce nu m-am dus la directoare să întreb de ce
băiatul nu ştie nici o vorbă din limba străină în al optu-
lea an de studiu? De fapt, elevul venit din provincie,
probabil, nu făcuse limba a doua rusa. Voi afla după
cincizeci de ani (desecretizare?). Se prescrie în 2012 la
Spiru Haret.
Literatura rusă oferea imagini impresionant de
triste în manuale alcătuite după cele din ţara vecină,
texte precum: “Caracterul rus” de Alexei Tolstoi, ori
“Soarta unui om” de Mihail Solohov, “Cântec despre
albatros” de Maxim Gorki.
În jurnalul lui Tolstoi, găsim propoziţii eliptice
ca de poezie modernă: “A crescut iarba. Viţei. Miei...”,
în romanul Prins: “Nisip. Femeie. Mare. Cer”. Deşi cu-
noştea versuri, nu-i plăcea să recite o poezie întreagă
precum Vişinescu Irina şi Kahane Marica, una cu studii
în Polonia, alta, actriţa Maria Rotaru pe care n-am mai
întâlnit-o de când era studentă.
Seria lor nu avusese învoire să organizeze ban-
chet şi cum miercuri la ultima oră eu le urasem succes
la facultate şi în viaţă, ei, probabil au crezut că îmi vor
răspunde cu un cuvânt oarecare la despărţirea de şcoală,
a doua zi, despre care nu ştiam nimic de la directoare,
ei crezând că ştiu tot ca persoană din conducerea unei
organizaţii de tineret. Punct. A treia zi, profesorul Văr-
zaru aprecia în cancelarie cuvântul absolventului Petru
Popescu la “despărţirea de ieri”. Şi am înţeles indife-
renţa directoarei, a altora.
Ce aş fi scris acum dacă nu ar fi fost asemenea
lucruri de comentat?! Tinereţe, trăiri ascunse într-un
gând nefericit. Era prima mea serie de absolvenţi, pen-
tru unii am fost prea rea, pentru alţii, prea bună. Nepri-
ceperi, experienţe, tristeţi! Nu le poţi relua cu gândirea
de acum. Şi de aceea cu insistenţă voi scrie, voi scrie!
Şi asta-i o muncă. Altădată era plătită!
De la o dirigintă mai severă pentru adolescenţi,
Paula Sorescu împreună cu surorile gemene Diaco-
nescu au venit în clasa a IX-a C ca să mă bucure pe mine
prin participarea lor la multe acţiuni culturale organi-
zate: reuniuni, serate cu dans şi tombolă, întâlniri cu ac-
tori cum au fost cele cu Draga Olteanu interpretând vo-
devilul lui Vasile Alecsandri “Mama Angheluşa”, apoi
cu Emanoil Petruţ imediat după interpretarea lui Tudor
Vladimirescu în filmul “Tudor” la numai 27 de ani. Le-
329
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
a vorbit copiilor despre unele aspecte ale muncii de ac-
tor. Vorbesc de vremea când nu erau televizoare, nici
nu se puteau aduce filme de peste graniţă.
Tineretul de acum, utilizator al atâtor aparate mo-
derne crede că relatez fapte dintr-o istorie de demult a
românilor.
Deşi pe atunci copiii din Spiru Haret mergeau la
facultăţi cu profil ingineresc ori la universitate, filolo-
gic, au fost şi preferinţe pentru arte sau discipline spor-
tive.
Nu obiectul predat în anii aceia, conta în cu-
noaşterea predispoziţiilor artistice cât şi activităţile cul-
turale obligatorii.
Venisem de la un liceu cu nume istoric, la unul
cu numele unui ilustru om de ştiinţă în revoluţionarea
învăţământului românesc Spiru Haret, a cărui efigie o
port pe medalia de la împlinirea a 150 de ani a acade-
micianului.
Cele două licee (altă dată de băieţi) au stimulat,
în decursul unui veac, talente, personalităţi în diferite
domenii de activitate, pe mine însă interesându-mă mai
mult cel artistic.
(Partea a II-a, în numărul viitor al revistei)
Nicolae Dan FRUNTELATĂ
Vârsta fratelui meu
Vine vara, prieteni, era să zic, mai vine o dată
vara, aşa spunem noi, cei mai ajunşi în vârstă, cu o
dungă de nostalgie între ochi.
Şi dacă începe ea, aduce o zi în care fratele meu mai
mare, nu în acte, ci în prietenie veche şi fără cusur, Ion
Jean Andreiţă, împlineşte o vârstă rotundă.
Femeile şi fetele să se aşeze bine-n scaune şi-n
amintiri, să-şi înfoaie privirile şi zâmbetele, că Jean,
prietenul tuturor şi cavalerul crinului alb de la Perieţii
de Olt, cu ochii lui albaştri, adună opt decenii de
petrecere prin lume. Cântă un lăutar nebun în memoria
mea: „Pusei briciul să mă raz/ Toate fetele fac haz...”
Să-mi daţi voie să chem din tinereţea mea, din
urmă cu vreo cincizeci şi unu de ani, clipa când am
intrat, încă student la Filologia bucureşteană fiind, în
redacţia „Scânteii tineretului”, al treilea ziar al ţării,
într-un birou anume unde m-a primit reporterul clipei,
Ion Andreiţă, cel care făcea în ziarul de sâmbătă şi o
pagină de reportaj cultural.
Era un bărbat falnic, tuns scurt ca un boxer
american, cu un zâmbet ironic în ochi, nu ştiai dacă o
spune pe-a dreaptă ori te ia peste picior. S-a bucurat că
sunt şi eu oltean, că scriu versuri (şi el scria), că vin de

la Filologie (şi el
fusese acolo), mi-a
spus că, dacă vreau să
colaborez, să acopăr o
temă din pagina lui.
Adică, să scriu despre
marele călător Nicolae
Milescu Spătarul, acel
Marco Polo al nostru
care povestise primul
despre imperiul chitai-
lor de la Fluviul
Albastru. Am plecat la
bibliotecă, am scris, mi-a ieşit şi am debutat la
„Scânteia tineretului”. Mai semnasem în presă, la
„Viaţa studenţească”, eram de-al casei, dar „Scânteia
tineretului” era altceva. Şi, în plus, respirasem câteva
minute în biroul unde stătea Ion Andreiţă, prietenul lui
Ilie Purcaru, al tuturor celor care circulau prin literatura
tânără a acelor ani buni, semnau la ziar, publicau
primele cărţi. Adică, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Ion
Băieşu, Adrian Păunescu, Nicolae Baltag, Radu
Cosaşu, Iosif Sava, atâţia, atâţia.
De acolo a început drumul meu împreună cu
Jean Andreiţă. Când, peste vreo opt ani, am venit la
„Scânteia tineretului” într-o funcţie cu totul
surprinzătoare pentru toţi şi pentru mine în primul rând,
adică „redactor-şef”, nu cunoşteam decât doi oameni
din cei o sută de lupi tineri ai ziarului: pe Jean Andreiţă
şi pe Gică Cucu. Ei au fost şi au rămas fraţii mei,
ancorele mele în acea lume nouă, iar, după alt timp,
când Gică a plecat fără veste în lumea de sus, eu şi Jean
am continuat să ne întâlnim în suflet, sub semnul unei
vorbe italieneşti pe care noi o simţim altfel decât este
sensul ei comun. Zicem fratello şi ni se luminează de
ziuă, aşa cum în Oltenia noastră se zice „vărule” ori
„naică”. Cine pricepe, pricepe, cine nu, treaba lui!
Să spun eu, acum, când naica împlineşte
optzeci de ani, că Andreiţă e un mare reporter român,
un poet adevărat, un suflet rar de palicar, cum se zice în
balada armânească? Astea le ştiţi toţi, şi cei care-l iubiţi
şi cei care nu.
Pe poetul cu care am băut, în realitate ori în
gând, butoaie de vin roşu, de zaibăr pelinat, cu care am
cântat cântece olteneşti ori maramureşene, cu care am
încercat direct pe suflet cuvinte rare ale limbii române,
pe poetul care a scris într-o clipă veche şi de neuitat:
Tata-i un poem frumos/ Şi postum ca o baladă/ Peste
care maiestuos/ Timpu-ntârzie să cadă/ Şi tot tace-ntre
ferestre/ Gol şi singur ca un zeu/ Neştiind cum să mai
afle/ Linia lui Dumnezeu – pe acest poet şi prieten şi
frate mai mare, eu îl salut de sărbătoarea lui, îi urez
sănătate şi durată, iar ca să nu mă-nfăţişez cu mâna
goală, aduc aceste amintiri vechi şi bune ca un vin pe
care, nemaiputând să-l bem, îl contemplăm doar.
La mulţi ani, fratello!
330
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Ion DRĂGHICI
Profiluri și crochiuri
(schiță autobiografică)
Nimic nu începe cu “totul”. ”Totul a înce-
put…” mi se pare ceva finit, isprăvit.
Însă orice acțiune, operă, lucrare, în general, își
are un început. Însă NU și finalizare; Puse cap la cap,
lucrurile par firești din prisma în care le alcătuiești în
trecut. Prezentul însă, fascinează prin inedit, prin palpa-
bil. Viitorul rămâne pentru unii incert, pentru alții – pro-
babil -, însă, pentru cine își prețuiește trecutul, trăiește
demn prezentul, viitorul nu poate fi decât o certitudine.
Perfecțiunea nu cunoaște limite; ea nu are finalitate.
Este un proces continuu, general valabil, progresist și
benefic prin faptul că pentru creație si creatorul de artă
sau cercetător, finalitatea înseamnă limită, limitare.
Când ai un scop bine definit, evenimentele
curg, iar tu rămâi impasibil în drumul tău de urmat. Pen-
tru că, dacă așa scrie în Sfânta Scriptură – “La început
a fost Cuvântul” -…DA! Cuvântul devine sabie și îm-
brățișare. Cuvântul este leac și otravă, formă a gândului
cu care nimicul poate deveni existență eternă. Din mari
evenimente se nasc mari cuvinte, rostite de oameni
mari, aleși să fie mari sau care au ales să fie mari.
Lângă cuvânt a fost pusă puterea de a alege. Și
fiecare alege. Unii rațional, alții emoțional, alții aleg să
aleagă alții pentru ei. Este și acesta un fel de a alege.
Pentru mine, întotdeauna am ales eu. Nimic, ni-
ciodată nu am regretat că am ales cândva altceva. Nu
pentru că mereu ar fi fost cea mai bună alegere, ci pen-
tru că a fost alegerea mea. M-am născut liber și mi s-a
dăruit libertatea de a alege. Și este ca o eliberare a con-
științei știind că nu am ales pentru nimeni niciodată ni-
mic.
* * *
Am avut întotdeauna parte de modele. Încă de
mic, am simțit și nevoia biologică să fiu ajutat, sprijinit.
M-am născut normal, însă, inexplicabil, un rahitism

accentuat a pus stăpânire pe trupul meu. Și, tot inexpli-
cabil, în casa unui maistru militar bucătar la aviație. Or-
dinul 50 – hrană pentru militari, plus alte alimente ne-
cesare, completau din plin cămara casei, iar în curtea
noastră de la țară totul era natural și din belșug, chiar
dacă Al Doilea Război Mondial încă își mai arăta fața
hâdă prin țară - foametea trimisă din Est înfășurată în
giulgiul ei roșu.
Când o întrebau pe bunica sătenii “ Ce are,
mamă Dumitro?!”, ea răspundea cu durere stinsă-n su-
flet:”Moare, maică! Așa i-o fi fost scris!”. Auzeam și
înțelegeam totul și parcă numai un vis trăit în zorii zile-
lor mă îndemna să trăiesc și să-mi bucur copilăria că au
sosit și pentru mine zorii zilei; că pot, agățat de poala
fustei bunicii, să ies până în ulită și să văd cum curge
viața satului încă o zi. Și nu a fost să plec. Am rămas,
chemat parcă de un destin aparte, să văd cum curge vi-
ața multe zile, mulți ani, cu bucuriile și tristețile ei.
A venit școala, libertatea mea a început să fie
îngrădită. Când am văzut că și a doua zi trebuie să mă
trezesc spre a merge la școală, am socotit că este peste
putință. Să stai 4 ore în bancă și să te spioneze o doamnă
venită de la oraș, coafată, cu unghiile roșii, mirosind a
ceva pentru mine insuportabil, să vadă ce știi, cum reac-
ționezi la întrebări, unele stupide și nemaiauzite până
atunci. “Cum se numește țara noastră?!” Noroc că verii
mei, fratele meu, niște unchi îmi mai satisfăceau curio-
zitatea și-mi răspundeau sau se îmbățoșau ei să mă în-
vețe câte ceva, iar eu – acum răsfățatul lor – cel mai mic
din neam – nu o data, în loc de răspuns, trăgeam o înju-
rătură și-o rupeam la fugă. Nu aveam întotdeauna suc-
ces pentru că eram prins și totul continua cu o păruială
fără a se renunța la educarea mea. “Ăsta ne face de râs!”
Da! Toți erau premianți prin clase, iar eu…?! Hm!
Mai apoi, l-am cunoscut pe “învățătorul învăță-
torilor”, refugiat din Basarabia și ajuns, cum a vrut
Dumnezeu, în satul nostru mic și liniștit de pe Valea
Vezii. Cum să nu rămâi înmărmurit în fața tablourilor
pictate de el – reproduceri sau originale - și mut de ad-
mirație când pentru el vioara parcă era o prelungire a
mâinilor și a sufletului lui, înstrăinat și însingurat într-o
lume de țărani cuminți și blânzi. El a pustiit satul. Nu!
Nu a adus vreo ciumă, nu a dat foc; doar și-a făcut da-
toria timp de peste un sfert de secol. Exemplar și-a făcut
datoria. Și din mâinile lui au ieșit adevărați profesio-
niști, oameni care au părăsit lumea satului și s-au îm-
prăștiat în lumea lumii.
Până la terminarea clasei a VIII-a, am tânjit
după meseria de învățător și mi-am dorit să ajung ca el.
Și am ajuns după terminarea liceului pedagogic chiar în
comuna mea. Anii ‘75-80. Deja învățătorul era un ele-
ment care făcea parte dintr-o pătură socială pe care
P.C.R. o ținea deoparte. Trebuia doar folosită. Mentorul
și modelul meu devenise o icoană a unor timpuri apuse.
Satul nu mai era sat. Avea niște locuitori navetiști pe
biciclete sau pe autobuze, dezmoșteniți de pământ și
avere și dezinteresați de lumea satului, care plecau la
oraș, la bloc apoi și care, dacă își mai aduceau aminte
331
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
de satul lor, îl mai vizitau să vadă acolo niște bătrâni
neputincioși lăsați în grija Domnului.
Vrei-nu vrei, când a venit ordinul de încorpo-
rare…”Executarea!” Cu niște ”influențe”, am ajuns la
Turnu-Măgurele, orașul în care 5 ani făcusem liceul și
în care modele existau, slavă Domnului, mai cu seamă
“profa” de franceză, care era un adevărat top-model.
Mi-am dat seama că am călcat cu stângul când
am văzut că la geniu, regimentul de pontonieri 01750,
fuseseră recrutați din câteva centre din țară recidiviști,
tineri dubioși cu amenzi penale, semianalfabeți, cu
abandon școlar, unii cu rude în străinătate și alții cu tot
felul de hibe la dosar. În perioada de instrucție se petre-
cea ceva asemănător (la scară mai redusă) cu fenomenul
Pitești: târâtul prin mărăcini, tăvălitul prin băltoace, cu-
sutul buzunarelor, rasul pe uscat, condusul cu valiza pe
sub pat și alte nemernicii scornite de minți bolnave, care
erau în ciclul al doilea și-și făceau de cap cu recruții cu
acordul tacit al cadrelor.
Pentru cine pune la îndoială cele afirmate, am
în lucru a șaptea carte, în care, mai pe larg, scriu despre
viața de acolo și de atunci.
Și salvarea a venit de undeva de sus de tot: din
Ceruri. Bunul Dumnezeu s-a îndurat parcă și am fost
recrutat ca instrumentist la fanfara militară în urma unui
concurs.
Modelul meu a devenit șeful muzicii – un
DOMN încărcat de ani și încercat de viață. Fusese copil
de trupa. Fiul lui plecase la Școala de ofițeri de C.I. și
pentru că văzuse o asemănare cu el, plt.adj. s-a purtat
cu mine ca un părinte. Prin el a luat regimentul două
locuri fruntașe pe țară la recitare și montaj literar-muzi-
cal.
Au urmat alte modele demne apoi la Universi-
tate, domni și doamne cu doctorat, cu teancuri de vo-
lume de mare valoare documentară sau de creație lite-
rară, care le completau corola prin titlurile universitare
primite. Sunt prea mulți și aș săvârși o impietate nu-
mind doar pe unii. Vom discuta cu drag în viitor despre
aceștia.
Și totul curge. Evenimentele se succed cu repe-
ziciunea timpului, care pare uneori , în prezent, leneș,
iar în trecut, de o vrednicie demnă de SF – zboară!
Mă opresc pentru anii din Caucaz la un model
aparent obișnuit. În fond totul este obișnuit. Și în dia-
mantul neșlefuit profanul vede o piatră banală, care nu
merită nici să te apleci după ea. Și câte diamante neșle-
fuite nu au fost aruncate, pierdute, nebăgate în seamă
sau voit distruse.
Semăna cu Sfântul Nicolae din icoana veche pe
lemn dăruită mie de bunicul înainte de moarte la 93 de
ani. Modelul meu de acum avea aproape 60 de ani, era
contabilul șef al Filialei Rompetrol de la Soci-Federația
Rusă și fusese directorul economic al Casei Poporului
până în 1989, când a trebuit să fie izolat, că prea mulți
își băgau nasul în fondurile de construcție. Cine a furat?
Cât? Și știm că nu se fura atunci ca-n codru. Nimeni nu
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

îndrăznea. Mici ciupeli, pe ici, pe colo. Dar nu oricine!

Nu așa și nu atât.
Cu un singur creion care nu-i lipsea de la ure-
che, ținea toată contabilitatea unor investiții de zeci de
milioane de dolari în cadrul unui contract guvernamen-
tal cu RAO Gazprom pentru livrări contracost de gaze
naturale. Și câtă ”meserie”, câtă modestie! Am lucrat
împreună vreo șapte ani și multe lucruri minunate am
învățat de la el. ”Dacă vrei să ai conștiința împăcată,
trebuie să fii cinstit; în primul rând cu tine însuți” – era
deviza lui de muncă și de viață. Deviza aceasta aplicată
îi dădea alura și aura de sfânt.
Odată ajuns la Moscova în calitate de consilier
pe probleme administrative, am avut mai multe modele.
Însă am avut norocul, fericirea ca timp de doi ani să fiu
în compania celui ce rămâne primul cosmonaut al Ro-
M-am documentat și am înțeles că așa cum
mâniei și care este foarte cunoscut pe plan international
pentru creștin deviza ”Nihil Sine Deo” este crucială, la
grație activității sale științifice în domeniul astronauti-
fel pentru istoria marilor realizări, pentru contempora-
cii, dar și în plan diplomatic. Niciodată nu l-am văzut
neitate, arta prezintă modele, oameni adevărați, care
supărat sau enervat. Preocupat, da! Tot timpul. Binevo-
respectă cuvântul, să fie și să facă ceea ce sunt și ceea
itor, înțelegător, îngăduitor, drept și echilibrat, curajos
ce fac, să facă în mod admirabil, benefic, punând Cu-
și demn în tot ce făcea și face. Adevărate furtuni ale
vântul să judece și să fie respectat.
destinului l-au încercat. Și neclintit în caracter, în fapte,
Încă de când mi-am manifestat dorința de a fi
în gândire și hotărâri a rămas.
primit în USR (Uniunea Scriitorilor din România!), am
Au existat în timpul vieții organizații din care
simțit seriozitatea și maturitatea actului de a fi conștient
am făcut parte: Organizația pionierilor – nevinovăție,
că responsabiltățile sunt întâi legi ale unei istorii care
avânt, dăruire, simboluri, salut și ierarhie; Organizația
păstrează ierarhii și le respectă, care întinde o mână ori-
U.T.C. – la liceu, și eu, unul dintre elevii buni, apoi a
cui dorește, dar și merită să fie ajutat. Dacă vârsta mă
început să fie vizibilă deșănțarea, când în comună tână-
arată cam brumat la tâmple, sunt o persoană receptivă
rul agent veterinar, nepotul unuia de la județ, trebuia
și ușor adaptabilă la ceea ce este nou și benefic și simt
neapărat sa fie secretar UTC pe comună, ca mai apoi,
cum renașterea mă cheamă spre noi începuturi.
să fie promovat. La facultate, în anul II, membru
Nicio clipă nu am avut îndoieli și nici nu pot
P.C.R.; 2% aveau acces din totalul studenților și doar
avea; simțurile nu m-au înșelat niciodată.
cei cu promovabilitate maximă, activitate culturală și
Simt că uniți, că respectând valoarea de orice
publicistică; am corespuns și atunci când decanul și se-
sorginte ar fi ea, că gândind pozitiv, vom fi mai puter-
cretarul de partid pe facultate, apoi cel pe universitate
nici și vom construi în continuare verticalitatea spre
îți propun, nu știu dacă îți dă mâna să refuzi. ”Cine nu
Zenith, umili robi ai Cuvântului, cu dăruire în suflet și
e cu noi…” încă mai funcționa.
în inimă.
După 1989, am fost invitat de toate partidele să
luptăm să scoatem urâții afară din țară; tuturor le-am
spus aceeași poveste duioasă: ”am fost membru P.C.R.
și mi-a ajuns”.
Nici de unul singur nu poți exista! Mai cu
seamă dacă simți că ai ceva bun de împărtășit cu alții.
Și am încercat. Câteva societăți culturale m-au primit;
însă acolo, membri de toată mâna. Nu m-am regăsit și
am intrat, cumva, în neutralitate.
Am găsit însă, întâmplător sau nu, un domn
scriitor și jurnalist în care am avut și am încredere, care
a realizat lucruri mari, aici în oraș, în țară și peste ho-
tare. Dar… unul singur? Și acela octogenar? E prea pu-
țin!
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
1987, Sinaia: Filoteea Barbu Stoian, pictorul Neculai
Mirodone cu soţia, Ileana Stoian şi Radu, la 9 ani, nepotul
poetei Filoteea.

332

Elisabeta Boțan, o poetă cu faimă
europeană
Sediul Camerei Deputaților din Roma. 5 iulie
2019. Are loc loc festivitatea de înmânare a premiilor
prestigiosului Concurs literar Premiul European Cle-
mente Rebora, 2018/ 2019, aflat la cea de a doua ediție.
Concursul este organizat de „Asociación Cul-
tural Arte y Solidaridad” (președinte, Diego De Nadai)
- fiind patronat de „Presidencia del Consejo Regional
de Cerdeña”, Primăria orașului Florența, Primăria ora-
șului Modica (Rg.), Primăria din Montesarchio (Bn.), în
colaborare cu „Amici delle Giubbe Rosse”, „Proverso
de Madrid”, „Edizioni Gnasso” și „Café Histórico Lite-
rario Le Giubbe Rosse”.
Juriul a fost format din 19 persoane, critici lite-
rari, scriitori și jurnațiști cu notorietete.
Concursul a avut o secțiune de poezie în limba
italiană și o secțiune de poezie în limbile engleză, fran-
ceză și spaniolă.
Printre numeroșii participanți la concurs s-a
aflat și colaboratoarea revistei noastre, Elisabeta Boțan,
poetă, prozatoare și și traducătoare, româncă stabilită în
Spania. Spre mandria distinsei poete, a familiei, colegi-
lor și prietenilor, dar și spre bucuria colectivului de re-
dacție al revistei „Rotonda valahă”, la respectivul con-
curs internațional ELISABETA BOȚAN s-a clasată pe
locul al III-lea la secțiunea poezie în limba spaniolă, cu
poemul „ Zbor”. Premiul I a fost acordat poetei
spaniole Izara Batres, iar cel de al doilea poetei Zhivka
Baltadzhieva, din Bulgaria.
Felicitări poetei și traducătoarei Elisabeta Bo-
țan, care, prin tot ce întreprinde în plan cultural, prin
creația sa de calitate, face o frumoasă reclamă pe conti-
nent, dar și în lume, literaturii române, țării de obârșie.
Ioan BARBU
333
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
George Zarafu – un pătimaș pe câmpul
epigramei
Este uimitor câtă tena-
citate arată, la cei 8o de
ani trecuți, acest „singur
editor printre epigra-
miști”, George Zarafu. În
ciuda unor probleme de
sănătate – și nu dintre cele
mai ușor de suportat, aflat
în diverse cămine pentru
bătrâni – celebrul scriitor
umorist surprinde prin re-
centele sale lucrări antolo-
gice, editate, în fiecare din
ultimii ani, cu prilejul ani-
versării zilei de naștere, 5 mai. Astfel, la Nuci, în ju-
dețul Călărași, a început și a definitivat, la Casa Suter,
din București, sectorul 4, antologia ”Literatura română
văzută de epigramiști” (2017), apreciată de criticul și
epigramistul George Corbu ca fiind „o carte exemplară,
o altfel de istorie litarară, vie, atractivă, solicitând ade-
ziunea cititorilor, înțelegerea sau compasiunea pentru
victimile al căror proces este supus, tacit, rejudecării,
în posteritate.” La același înalt nivel au urmat, în 2019,
volumele I și II din „Replici”, suită de răspunsuri umo-
ristice la o amplă selecție din epigrama românească cla-
sică și contemporană.
Anul acesta , la 5 mai, când l-am vizitat la noul
său… sediu din strada „Râmnicu Vâlcea”, mi-a dăruit
antologia Epigrame educative, prima lucrare cu aseme-
nea tematică, rezervată categoriei de cititori „de la gră-
diniță până la studenție”, pritocită pe margine de pat la
„Baronesse center”, din strada „Eufrosina Popescu”,
sectorul 2 al Capitalei. Mi-a reprodus, din memoria-i
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

extraordinară, mai multe din distihurile sale „pestrițe Lui Nicomah, care-i dă „replică” lui Nicu Bărbu-
pentru cei din grădinițe”, caracterizate de autor ca fi- lescu, apropo de Ștefan Goangă, greu de 150 kg, și „La
ind… ilogice. De felul: „Am desenat un cățel..../ Și- cultură cam subțire”, îi răspunde, la rândul sau, George
acum latru eu la el” sau „Un creion eu am făcut,/ Și-i Zarafu:
deja cu vârful rupt”; și încă unul: „Căciulița desenată/ Eu nu am avut de știre,
Nu mă-ncape niciodată”. Dar confirm ce-ai vrut să spui:
Pentru elevii ciclului primar s-ar potrivi catre- La cultură-i cam subțire,
nul „Consecvență”: De mai bine de o lună/ Se întâmplă Și-asta este „goanga” lui.
chiar așa:/ Sau nu ia o notă bună/ Sau obține una rea.
Școlarilor din ciclul gimnazial le adresează un Un alt epigramist cunoscut, ofițer de carieră,
„Îndemn”: Nu porniți cu mâna goală,/ Gheorghe Leu… trage „La țintă”:
Vara-n viligiatură!/ Luați vacanță de la școală... /
Nicidecum de la LECTURĂ. Când voi găsi o poantă rea,
Desigur că atunci aș vrea
Și tot astfel, epigrame pentru liceeni, studenți, ,Să o trimit doar la dușmani...
autori de manuale, pentru educatori, părinți, bunici și Că îi alegem la cinci ani
ceilalți implicați în procesul de învățământ. Ale lui Ge-
orge Zarafu, dar și ale multor confrați ai săi. Cu auto- Și replica lui George Zarafu:
mulțumire, dar și cu vădită satisfacție, mi-a spus din
memorie epigrama adresată „Unor bibliotecare„: Oricât s-ar strădui,
Competente și loiale – Imi șoptește Lina, toanta,
Am s-o spun și-n alte părți – Cam atât le-ar trebui
Meritați să fiți vestale Ca să-nțeleagă poanta.
Focului ascuns în cărți! Sunt onorat și mă fudulesc cu replica pe care mi-
a dat-o maestrul George Zarafu la epigrama inspirată de
Dedicația pe care am primit-o pe acest recent situația domniei sale de… „căminist”
volum e urmată de o „Precizare”: Stă la Suter un „moșneag”,
Sus, la Filaret, pe pante.
Mi s-a dat un nume sfânt Cum poate, fără toiag,
De agricuultor, Să se țină doar de poante?
Ca să trag pe-acest pământ
Brazde în umor! Iată replica domniei sale:

Așa este pe George Zarafu, ca pe un cultivator Clipe, ale vieții pante!...

profesionist în câmpul umorului românesc, un pătimaș Las toiagul cu tot răul.
al epigramei, pe care o administrează ,în cele mai potri- Eu mă țin robust de poante,
vite „combinații”, spre onoarea lui și a atâtor autori de Fiindcă nu scriu cu piciorul.
gen, care scot la vedere elementele de identitate ale unui
neam dotat cu inteligență și speranță de mai bine. Îmi Excepționale versuri!
spune că are aproape gata antologiile Replici III și Tu- La urarea mea, de a-l sărbători și la 90 de ani,
ristice – și ochii îi sticlesc în lacrimile bucuriei. Dar nu răspunde amical:
se oprește aici. Are deja pe masa de lucru câteva din
fișele ce vor deveni, cât de curând, Replici IV. Mulțumesc pentru urare!
Iată epigrama „Instantaneu”, pentru Laurențiu Vom petrece cu mult drag,
Ghiță (de Ionel Iacob Bencei): Dacă vii c-o sticlă mare
Un „demolator” beat criță Și să mergi tu în toiag.
Strigă de răsună crama: Ce să mai zic, decât să-i doresc să-și ducă la
– Mă, l-au arestat pe Ghiță! împlinire proiectele, pe măsura talentului său și al per-
Șeful de la „Epigrama”! sonalității de slujitor onest, împătimit, fără zăbavă, al
epigramei.
Și replica lui George Zarafu:
Vasile RĂVESCU
Bine i-a făcut! Bag sama
Că e afectat nițel.
Cică vrea ca „Epigrama”
Să o scrie numai el!

334

„Rotonda valahă” – prezentă în Spania
Ubicación: Alcalá de Henares, Madrid, Es-
paña
JUEVES, 7 DE FEBRERO DE 2019
La revista trimestral rumana, ROTONDA VA-
LAHĂ, número 1 (12), Enero - Marzo de 2019, año de
aparición IV, publica en las páginas 47-48 una se-
lección de poemas de mi autoría, una selección de poe-
mas de Abdul Hadi Sadoun en las páginas 224-225, y
otra selección de poemas de Sofía Rodríguez García,
que yo he traducido al rumano. También publica en la
página 278 una foto que le hice al poeta español
Fernando Pastor Pons que sostiene la revista Rotonda
Valahă. La revista aparece bajo la égida de la Unión de
los Escritores de Rumanía y la Asociación Cultural "El
Mensajero de Valcea" y se publica en soporte de papel
y digital.
* digital și pe hârtie. Mulțumiri directorului revistei, dl.
Revista trimestrială, ROTONDA VALAHĂ,
numărul 1 (12), Ianuarie - Martie, 2019, an de apariție
IV, publică în paginile 47-48, un grupaj de poeme sem-
nate de mine, o selecție de poeme de Abdul Hadi Sa-
doun la paginile 224-225, și o altă selecție de poeme de
Sofía Rodríguez García pe care le-am tradus în română.
De asemenea, publică la pagina 278 o fotografie pe care
i-am făcut-o poetului spaniol Fernando Pastor Pons,
care susține revista Rotonda Valahă. Revista apare sub
egida Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației
Culturale ”Curierul de Vâlcea” și se publică pe suport
digital și pe hârtie.
JUEVES, 23 DE MAYO DE 2019
La revista trimestral rumana, ROTONDA
VALAHĂ, número 2 (13), Abril - Junio de 2019, año
de aparición IV, publica en las páginas 27- 28 una
selección de poemas de mi autoría. También publica, en
las páginas 312 -313, una nota de prensa sobre una serie
de eventos culturales internacionales que han tenido
lugar en Epaña y donde tuve el placer de participar
como poeta invitada: „Festival Internacional de Poesía
y Arte GRITO DE MUJER“, organizado por ARTE
TOTAL (Casa de Socorro de Alcalá de Henares);
„Evento – Reading Premio Europeo Clemente Rebora
2018-2019 POESÍA Y ESPIRITUALIDAD PARA UN
SEGUNDO RENACIMIENTO", (Biblioteca Eugenio
Trías de Madrid); „Mujer, la Esencia de la
Colaboración Internacional“, organizado por el
Instituto de Artes Mekki Moursia (en la Embajada de
Palestina de Madrid). La revista aparece bajo la égida
de la Unión de los Escritores de Rumanía y la
Asociación Cultural "El Mensajero de Valcea" y se
publica en soporte de papel y digital. Agradecimientos
para el director de la revista Ioan Barbu.
* adresa: Șoseaua Kiseleff Pavel Dimitrievici nr. 1, sec-
335
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Revista trimestrială ROTONDA VALAHĂ,
numărul 2 (13), Aprilie - Iunie, 2019, an de apariție IV,
publică în paginile 27- 28 un grupaj de poeme semnate
de mine. De asemenea, mai publică, la paginile 312 –
313, un comunicat de presă despre o serie de
evenimente culturale internaționale care s-au desfășurat
în Spania și la care am avut plăcerea să particip ca poetă
invitată: „Festival Internacional de Poesía y Arte
GRITO DE MUJER“, organizat de ARTE TOTAL (la
Casa de Socorro din Alcalá de Henares); „Evento –
Reading Premio Europeo Clemente Rebora 2018-2019
POESÍA Y ESPIRITUALIDAD PARA UN
SEGUNDO RENACIMIENTO", (desfășurat
la Biblioteca Eugenio Trías de Madrid); „Mujer, la
Esencia de la Colaboración Internacional“, organizat de
Instituto de Artes Mekki Moursia (la Ambasada
Palestinei din Madrid). Revista apare sub egida Uniunii
Scriitorilor din România, Filiala Sibiu și a Asociației
Culturale ”Curierul de Vâlcea”și publică pe suport
Ioan Barbu.
Texte și traducere Elisabeta BOȚAN
Nu distrugeți parcul Muzeului
„Grigore Antipa“ din București!
Aflu cu surprindere despre cererea de a se con-
strui un muzeu destinat holocaustului pe seama distru-
gerii a circa jumătate din parcul Muzeului „Grigore An-
tipa“ din București. Pentru a se împiedica acest act ne-
săbuit chem la semnarea unei petiții și la proteste pu-
blice pe toți bucureștenii și pe toți românii iubitori atât
de verdeață, cât și de Adevăr! Argumentele conducerii
instituției sunt zdrobitoare, dar se pare că există potriv-
nici bine motivați financiar care țin să transforme în al-
tceva zona în cauză. Preiau dintre aceste argumente câ-
teva: Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore
Antipa” este înscris în L.M.I. ca monument istoric de
importanță națională, având codul B-II-m-A-18983 şi
tor 1, municipiul București. Imobilul Muzeului

„Grigore Antipa“ a constat încă de la început din clă-
direa principală, precum și din parcul Muzeului Nați-
onal de Istorie Naturală, care a fost opera arhitectului
peisagist francez Édouard Redont. Un alt plan de
amenajare peisagistică a curții muzeului a fost realizat
de arhitectul peisagist Fritz Rebhuhn, în anul 1943. Din
analiza acestor planuri rezultă că edificiul studiat a fost
gândit într-o relație de simbioză cu situl natural în care
a fost amplasat, sit definit ca atare până la edificarea
clădirii muzeului. Considerăm că pierderea unei părți
importante din suprafața curții muzeului – 5.300 mp
echivalează cu circa 45% din suprafața liberă de con-
strucții –, ar altera major relația simbiotică gândită ini-
țial între clădirea muzeului și incinta sa. [...]
Cu un patrimoniu de aproximativ două mili-
oane de exemplare și un număr de vizitatori de 311.639
în anul 2018, Muzeul Național de Istorie Naturală
„Grigore Antipa“ este unul dintre cele mai iubite și vi-
zitate muzee din București și din țară. În același timp,
datorită dezvoltării patrimoniului și diversificării acti-
vităților din ultimii o sută de ani, muzeul are nevoie de
suplimentarea depozitelor pentru colecțiile în continuă
creștere, de un spațiu adecvat pentru organizarea de
expoziții temporare de anvergură, dar și de spații noi
de expunere. În perioada recentă, prin Contractul de
management nr. 86/18.09.2017 este prevăzută extinde-
rea muzeului printr-o construcție subterană care să
păstreze intact spațiul verde și care să ofere spațiile su-
plimentare de care muzeul are nevoie. [...] La acestea,
adaug opinia personală că necesitatea construirii în ca-
pitala țării a unui muzeu al holocaustului ar trebui să
intre în dezbatere publică, dat fiind atât interesul națio-
nal, cât și contextul politico-economic actual.
În concluzie, cer respingerea de către guver-
nanți a solicitării Institutului Național pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel“ și de a se lăsa
integral în administrare parcul Muzeului Național de Is-
torie Naturală „Grigore Antipa“ situat pe Șoseaua Kise-
leff Pavel Dimitrievici nr. 1, sector 1, București.
Mihai FLOAREA
Biblioteca „Rotonda valahă”
336
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Punți culturale
La sediul Ambasadei României în Regatul
Spaniei, în prima decadă a lunii aprilie, s-a lansat cel
mai recent număr al revistei spaniole Crátera Revista
de Crítica y Poesía Contemporánea, manifestare
prefațată de vernisajul expoziției pictorului Florin
Buciuleac. Realizarea expoziţiei a fost sprijinită de
firma de coletărie Nelu Bârsan, care a asigurat
transportul lucrărilor din România în Spania (sus –
întors).
Evenimentul a fost deschis de Doamna
Gabriela Dumitriu, Ministru Plenipotențiar. În
continuare, membrii redacţiei revistei, Elisabeta Boțan,
Gregorio Muelas Bermúdez și José Antonio Olmedo
López-Amor, au vorbit despre autorii români ale căror
poeme s-au publicat, de-a lungului timpului, în revistă:
Virgil Diaconu, Nora Iuga, Angela Nache Mamier,
Robert Șerban. Traducătoarea versurilor, Elisabeta
Boțan, împreună cu câțiva scriitori spanioli, au oferit
celor prezenți un recital poetic.
S-a vorbit, totodată, de importanța traducerii în
literatura universală, despre numeroasele recenzii,
cercetări, interviuri şi reportaje din lumea scrierii care
se regăsesc în noua ediţie a revistei, precum și despre
traiectoria ascendentă a publicației literare, foarte
apreciată în mediul academic internațional.
Revista spaniolă a mai fost prezentată la sediul
Institutului Cervantes din Chicago, la Londra și Sao
Paulo.
Actuala ediție a revistei cuprinde mai multe
reproduceri după lucrările artistului plastic Florin
Buciuleac, care a venit special din România pentru a fi
prezent la eveniment.
La succesul serii a contribuit și recitalul de
muzică clasică susținut de profesoara Luminița
Soporan, membră în diverse coruri din Madrid.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Grădina cu scriitori*
Parcă erau crescuți pe scaune, pe scaunele din-
tre copaci. copacii cu trunchiuri înalte și crengile sus,
sus, între Muzeul Literaturii și cer, încât, cu puțină bu-
năvoință, ai fi zis că aer și spațiu nu există – doar un
tunel cu pereți transparenți către lumea de deasupra
noastră. și-acolo, ei, înveșmântați în cuvinte, departe de
tot ce se cheamă real chinuit de viață, își întindeau de-
getele sufletului și lăsau pacea aceea înaltă să coboare
spre tălpi, până când oameni nu mai erau, doar un abur
de iulie binecuvântat că există.

O parte din mine am lăsat-o pe scaun și cu alta

am ieșit din grădină, m-am prefăcut în om normal, m-
am cățărat pe gard și i-am ascultat, privit, înțeles, admi-
rat. Erau fantastici în „delirul” lor și mi i-am imaginat
trudind la șlefuirea literei, aglutinarea ei în stări, și pa-
gini, și cărți și cuvinte despre ele. căci, acolo, cuminți,
dar fremătând, asta făceau: vorbeau despre ei, despre
opera lor, despre cărțile care plecau, în lume, atunci –
cu sfială, emoție și încredere că atâta vreme cât fiecare
lasă în urmă ceva, lumea asta nu va pieri ca parte su-
premă a existenței, ca spirit. Din când în când întorceam
fața către trecători.
aveau aceeași lumină
în privire ca scriitorii,
semn că puțina inte-
racțiune cu minunea
aceea care tocmai se
întâmpla acolo, îi atin-
gea, transforma,
înălța, fie chiar și pen-
tru o clipă, deasupra
rutinei, banalului, du-
rerii, vieții, în general.
Când s-a tre-
cut la autografe, mi-
am luat partea de pe
gard și-am pus-o
Text și fotografii: Bianca BOȚAN lângă cealaltă. așa, în-
treagă, nu am putut să gândesc altfel. aceleași clipe fâl-
fâind de emoție, același zâmbet pur, limpede, pentru li-
niștea-neliniștea care ajungea în irisul lor, din adânc.
337

. ________________________
Parcă erau crescuți pe scaune. și nu a fost un
basm... doar un eveniment al Editurii Betta, cu lansări
de carte (PRIN LABIRINTUL CĂRȚILOR –
comentarii literare, de scriitoarea Eliza Roha;
MIREASMA – fantezie dramatică, de aceeași autoare,
Eliza Roha și MISTERUL DOSARULUI NEGRU-
schițe, povestiri, nuvele, de scriitoarea Gabriela Banu )
despre care au vorbit scriitorii și criticii: Ana Dobre,
Geo Călugăru, Catia Maxim, Victor Atanasiu, Nelu
Barbu, Aureliu Goci, Lucian Gruia, Ion C. Ștefan. Cele
două intervenții, de înaltă ținută artistică, ale
minunaților actori Magda Băcescu și Ștefan Apostol
(care au interpretat un fragment din fantezia dramatică
MIREASMA), cât și interpretarea unui fragment din
MISTERUL DOSARULUI NEGRU de către actrița
Doina Ghițescu, au dat un plus de valoare și farmec
evenimentului cultural al cărui moderator a fost
directorul editurii, Nicolae Roșu. Seara a coborât ca o
adiere peste ei, peste trecători, peste iulie.
Scriitorii au plecat, dar grădina a rămas acolo,
în spatele Muzeului Literaturii Române, trimițând spre
frunze ecoul, parcă dinainte de început de lume...
Ileana POPESCU BÂLDEA
338
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
* Lansarea eveniment a Editurii Betta a avut loc la
Muzeul Național al Literaturii Române, la 6 iulie 2019. În
cadrul evenimentului, la care au participat zeci de scriitori și
alți prieteni ai autoarelor, prof. Nelu Barbu a oferit din partea
Societății „Dor-Dragoș Vrânceanu” și a revistei „Casa de sub
pădure”, Diplome de excelență celor două autoare pentru
contribuția la dezvoltarea literaturii române, iar prof.
Lucreția Băluță, inspector ONU pe probleme de educație, i-a
oferit Elizei Roha, din partea Societății ECOMONDIA,
„Premiul de Excelență Prof. Dr. Alexandru Ionescu”,
„pentru activitatea literară și strădania plină de har întru
răspândirea culturii, sub diferite forme” și „munca rodnică
desfășurată în colegiile de redacție ale mai multor reviste
culturale”. Totodată, din partea revistelor Arena literară și
Arena Plus i-a fost înmânată o Diplomă de Excelență dlui
Prof univ. dr. Alexandru Ionescu, și domnia sa prezent la
eveniment, pentru contribuțiile sale la dezvoltarea biologiei,
învățământului românesc de profil ecologic și pentru
sprijinul constant moral și material acordat unor scriitori.
Perla Oltului – 11 zile, capitală a
teatrului și artelor vizuale
Nota 10 în catalogul culturii – primarului
Florinel Constantinescu și colaboratorilor săi
Călimăneștiul a rămas printre rarele orașe în
care cultura este considerată ca făcând parte din
bunăstarea oamenilor. Mai cu seamă că prin
străvechiul, dar mereu tânărul și modernul oraș-stațiune
balneoclimaterică se perindă, anual, zeci de mii de
turiști sau căutători de sănătate, din țară și de peste
hotare.
Orașul Perlă a Oltului se mândrește cu darurile
lui Dumnezeu: complexul monahal Cozia, ctitoria
marelui voievod și domn al Țării Românești Mircea cel
Bătrân, și Schiul Ostrov, întemeiat de măritul domnitor
Neagoe Basarab și soția sa Despina, dar și cu zestrea
din partea naturii – apele minerale și termale, unice în
lume. De mai bine de un deceniu, zestrea orașului a
sporit în plan cultural, aici, în fiecare iulie a anului,
organizându-se, concomitent, sub patronajul Primăriei
locale, două tabere de creație care poartă numele a două
ilustre personalități ale orașului, intrate în legendă:
Vlaicu Ionescu și Florin Zamfirescu.
În orașul voievodal de pe Olt, și-au dat întâlnire
muzele artelor și în acest an, între 13 - 23 iulie, în
cadrul taberei de Arte Vizuale „Vlaicu Ionescu”, ajunsă
la ediția a XIII-a, organizată de primărie în colaborare
cu Uniunea Artiștilor Plastici, Filiala Vâlcea, iar, în
colaborare cu Fundația Act.or.sArt, București, Tabăra
Națională de Teatru „Florin Zamfirescu”, ediția a XI-a
– manifestări culturale menite a promova potențialul
cultural al orașului. Altfel spus, Gheorghe Dican,
vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici,
coordonatorul respectivei tabere de pictură, califica
aceste reuniuni de creație un prilej minunat pentru
celebrarea frumuseții, prin artă omul putând trece peste

nimicniciile vieții, prin artă omul putând să se apropie
mai mult de Dumnezeu.
Festivitatea de deschidere oficială a celor două
tabere a avut loc sâmbătă, 13 iulie 2019, începând cu
ora 17.00, pe terasa Hotelului Central din Călimănești,
când au fost prezentați participanții celor două
manifestări și s-a putut admira creații artistice realizate
în edițiile anterioare ale taberei de pictură în cadrul
expoziției „Semne identitare”.
Tabăra Națională de Teatru „Florin
Zamfirescu” de anul acesta, organizată sub coordonarea
Prof. univ. emerit, dr. Florin Zamfirescu și a Lect. univ.
dr. Ștefana Samfira, a reunit masteranzi și studenți ai
Universității Naționale de Artă Teatrală și
Cinematografică „I.L. Caragiale” din București.
Proiect inițiat în anul 2009 din dorința maestrului Florin
Zamfirescu de a contribui la dezvoltarea activității
culturale locale, ediția din 2019 a taberei de teatru a
cuprins activități dedicate publicului, invitându-l să
participe la atelierele de dezvoltare personală și de dans,
la concursurile de dans, karaoke, recitare etc. De
asemenea, studenții la teatru și actorii masteranzi din
tabără au urcat pe scena Teatrului de Vară din Parcul
Central al orașului Călimănești, evoluând în spectacole
de teatru și recitare.
Fastele zilelor de tabără au fost aplaudate la
închidere, marți după-amiază, 23 iulie. Zile rodnice, pe
măsura condițiilor, ireproșabile, oferite artiștilor de
Primăria orașului. La parterul elegantului Hotel Cozia
– lume bună, iubitoare de artă. …
Ora 16.00 - vernisajul lucrărilor realizate de
pictorii prezenți în Tabăra de Arte Vizuale „Vlaicu
Ionescu”, eveniment inițiat în anul 2007, devenit o
tradiție și emblemă pentru activitatea cultural-artistică
a orașului. De-a lungul celor 13 ani, în cadrul taberelor
s-au organizat ateliere de creație în domeniul artelor
vizuale, expoziții personale și de grup cu lucrările
artiștilor participanți. Prin acest proiect s-a încurajat
dialogul intercultural și mobilitatea artiștilor,
contribuindu-se la dezvoltarea creativității și stimularea
interesului pentru artă. Tabăra de anul acesta a reunit,
sub coordonarea renumitului pictor Gheorghe Dican, în
calitate de președinte al Filialei Vâlcea a U.A.P., nouă
personalități artistice din diferite orașe din România:
Letiția Oprișan (București), Mara Diaconu (Pitești),
Cristina Bacicu Botez (Slatina), Rodica Gheorghinoiu
și Monica Turcu (ambele din Galați), Rodica Tarța și
Adrian Tarța (Cluj-Napoca), Marin Răducu
(București). Caz inedit, la această ediție a taberei a fost
invitată și tânăra pictoriță Laura Stoian, studentă a
Universității Naționale de Arte București, Facultatea de
Arte Decorative, prima căreia i s-a acordat Bursa
„Petre Tănăsoaica”, instituită începând cu acest an în
memoria regretatului jurnalist și scriitor.
Admirăm, pe simeze, picturile realizate pe
parcursul zilelor de tabără. Talent, imaginație din
belșug, teme locale pe pânzele majorității tablourilor.
Luiza Barcan, reputat critic de artă, are numai cuvinte
339
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
de laudă. Felicită artiștii și organizatorii, Primăria
orașului, în frunte cu răzbătătorul edil, dr. Florinel
Constantinescu, cu notă maximă în catalogul culturii.
Laude și felicitări vin și din partea subprefectului
județului Vâlcea, Aurora Gherghina, mare iubitoare de
artă, permanent încurajatoare a culturii și artiștilor.
Primarul este încântat, promite cât mai multe ediții, este
bucuros că zestrea orașului a sporit cu tablouri de
valoare națională, care vor fi permanent expuse, pentru
localnici și turiști, la Centrul multifuncțional.
Ora 18.00 - ediția din acest an a Taberei de
teatru „Florin Zamfirescu” se încheie cu premiera piesei
„Audiția”, de Alexandr Galin, în regia Ștefanei
Samfira. Spectacolul are loc în Sala de conferințe a
hotelului Cozia. Distinsa regizoare anunță publicul
spectator (o sală arhiplină; e nevoie de scaune!): „Am
săvârșit un record; piesa a fost pusă în scenă în doar șase
zile. Fiți îngăduitori!”
Record, într-adevăr! Recital de talent și
măiestrie, pe un text actual, sub bagheta regizorală a
unei tinere universitare care merită să i se acorde cea
mai înaltă distincție care se poate da unui om de teatru.
Întru început, ne-a atenționat să fim îngăduitori. De ce?
După vizionare, cu ochii în lacrimi, de emoție și
bucurie, mi-am notat doar atât: Muza Thalia o iubește
pe această tânără regizoare, îi este prietenă bună și
pură ca și arta.
*
Într-una din zilele de tabără, la Biblioteca
orășenească „A.E. Baconsky” a avut loc lansarea cărții
„Călimănești între istorie, mit și legendă” de Mihaela
Dobrescu (Editura Armanis, Sibiu 2018). Despre
autoare și volumul său, în Cuvânt înainte, Conf. univ.
dr. Silviu Borș, directorul Bibliotecii Județene ASTRA
Sibiu, notează, între altele: „Cartea Mihaelei Dobrescu
reprezintă o invitație pe plaiuri râmnicene, la
Călimănești, o incursiune literară și istorică ce îmbină
într-un mod potrivit scrieri ale unor oameni care au știut
cum trebuie apreciate locurile care contează. Mihaela
simte greutatea memoriei locului și o transmite, într-un
fel încântat de responsabilitate afectivă și, o dată în
plus, obiectivă, preț de câteva pagini ilustrate…”
Ioan BARBU
Colocviile de la Liebling
Fundația Ateneul Cultural „Ștefan Goanță”
organizează Simpozionul naţional de literatură şi arte,
COLOCVIILE DE LA LIEBLING: CONVERGENŢE
CULTURALE, ediţia a IX-a, care se va desfăşura în
data de 5 octombrie 2019, începând cu ora 10, la
Centrul Cultural din Liebling .
Manifestarea va include secţiunile: Literatura
română şi arte, etnografie şi folclor.
Lucrările se vor încadra în limita a 3-10
pagini, format A4, şi se vor trimite până la 15
septembrie 2019, ca fişier ataşat pe e-mail, la adresa:
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

fundatiastefangoanta@yahoo.com. Vor fi însoţite de o 2. Pot participa scriitori de limbă română,

fotografie şi o scurtă notă biobibliografică. indiferent de vârstă și experiență, cu domiciliu în
Lucrările prezentate la vor fi publicate în România sau cu rezidența în altă țară.
antologia Tradiții, arte și literatură, volumul V. 3. Textele, obligatoriu inedite, vor fi scrise în
document word, cu diacritice, paginare A4, font TNR,
NOTĂ: Având în vedere situația actuală privind corp 12, spațiere la 1,15. or avea cel mult 5 (cinci)
sponsorizările, organizatorii simpozionului acceptă și pagini și vor fi trimise numai în format doc, prin e-mail
participarea de la distanţă, prin trimiterea lucrărilor la pe adresa, arenaliterara@yahoo.com, până la data de 1
adresele de mail: octombrie 2019.
Prof.: Irina Goanţă, președinta Fundației: 4. Într-un attach (1) separat, autorii vor trimite
igoanta@yahoo.com. Telefoane: 0256-396463; datele de contact (numele și prenumele, adresa de
0760332195; domiciliu, numărul de telefon, adresa de mail, la care
Maria Niţu: maria_nitu2001@yahoo.com. Telefon: pot fi contactați). În acest attach se va preciza opțiunea
0769682344. de a apărea în antologia concursului și a o achiziționa.
Maria Mihalca – telefoane 0763960369; 0721946860; Autorii care doresc să fie cuprinși în antologie, vor
Cristina Sava – cristinasava@yahoo.com. trimite, în alt attach (2), un scurt CV și o fotografie tip
pașaport (C.I.)
5. Jurizarea se face între 10 octombrie - 1
FORMULAR DE ÎNSCRIERE noiembrie de un juriu format din cinci scriitori de pres-
tigiu.
NUMELE --------------------------------------------------- 6. Rezultatele vor fi anunțate în revista Arena
PRENUMELE............................................................. literară nr. 15 (oct. - dec.2019), în alte publicații de pro-
INSTITUŢIA/ FUNCŢIA ------------------------------- fil, pe Facebook (pagina Roșu Nae) și grupul Arena li-
terară și pe site-ul: http:// editura-betta7.webnode.ro
TITLUL LUCRĂRII 7. Premiile vor consta în diplome și:
....................................................................................... - Marele premiu: editarea gratuită, în 125
exemplare.a unui volum de proză de până în 200 pg;
ADRESA - Premiile I-II –III: editarea gratuită a unui
........................................................................................ volum de până în 200 pg. al laureatului, în 100, 75 și,
.............................................. respectiv, 50 exemplare, cărţi cu autograf din partea
membrilor juriului, a editurilor membre ale A.D.E.P.C.
Telefon fix ...................... mobil ....................... și publicarea textelor premiate în revista Arena literară
E-mail ........................................ și alte reviste partenere.
- Autorii ocupanți ai locurilor IV- V și VI vor
primi Diplome oferite de reviste culturale de prestigiu,
care vor publica și textele trimise la concurs.
Concursul Național de Creație Literară 8. Detalii privind ANTOLOGIA și modalitățile
„Nicolae Velea", de achiziționare se vor comunica, ulterior, tuturor
– Proză scurtă – doritorilor.
Ediția a III-a, 2019
Cursa din Grecia, de la Poros la Pireu
Concursul de proză scurtă „Nicolae Velea", Locul 15
ediția 2019, organizat de revista Arena literară și Aso-
ciația Difuzorilor și Editorilor Patronat al Cărții, are 22.10.2011
loc în perioada 1 august - 1 octombrie 2019 și se va fi- Prima zi …
naliza cu ceremonia de acordare a premiilor, la Bucu- La aeroport fără incidente. Luăm rom. 8 sticle.
rești, în cadrul Târgului Internațional Gaudeamus – Adică toate. Nelu întreabă de aparatul foto. Dan l-a ui-
Carte de învățătură (20 - 24 noiembrie, Romexpo) tat. Ajungem la Atena. Taxiuri mai scumpe acum, sunt
Textele valoroase, selectate de juriu vor fi in- 50 euro/mașina.
cluse într-o antologie care va fi lansată în jurul datei de Alimoy marina. Ne primesc frumos. Se trag la
1 decembrie 2019. sorți cabinele. Eu „trag” un bilet pe care scrie pupa.
1.Tema concursului va fi Decembrie 1989 Asta înseamnă că am 30 de cm. în plus la saltea. Con-
(amintiri proprii sau auzite despre evenimente, în- tează. Mai ales că biletul meu era deschis. De Nelu. Eu
tâmplări, momente importante, personalități pre, cu Miță și Vete plecăm la cumpărături … Dan și Nelu
din timpul și post eveniment ș.a.). recepționează barca. Cu accent pe dingy. Vela numai
până la jumătatea catargului. Bem zmeurică cu bacardi.
Mai multă zmeurică. Plecăm că e târziu. Explicăm

340

mușilor ce să facă și mai ales ce să nu facă. Se bea rom.
Din cele 8 sticle luate din aeroport. Mergem cu motor
și cu focul. Incercăm și randa … dar nu se ridică ...deh!
Pe drum... cineva apasă butonul de lăsare a ancorei și
trebuie sa recuperăm o bună parte din lanț. Ridicăm și
pavilioanele de club. Ajungem noaptea în nord-vestul
insulei Aigina/Egina, din Marea Egee. . Ne învârtim …
căutând un loc de acostare. Găsim lângă un tanc de apă.
Care se ridică atunci când se golește. Nelu la timonă
vine exemplar. Dan la cîrmă - asistat de Miță. Tot exem-
plar. Prima acostare sub comandă. Drept pentru care,
kapetanos primește aparatul foto "uitat" de Dan dimi-
neața.
Restaurantul Tostaki … unde servește famous
Vanghelis – saganaki, calamaros prost. Octopus prost.
Ca să nu mai vorbim de uzo. La venire bem un rom și
spunem bancuri deocheate.... Noaptea, Mița confunda
direcțiile. Prietenii știu...
23.10.2011
Ne-am sculat târziu. Lângă noi se tot ridică un
vapor care descarcă apa. Până să ne sculăm …el se ri-
dică și pleacă. Noi nu plecăm pentru că Nelu vrea să
miroase pește în piața din oraș. Rămân cu Mișu la o ca-
fea ... făcută de Mișu așa cum se face ...în cratiță. În
prealabil învățăm să deschidem aragazul ...care se por-
nește deschizând un robinet din cala lanțului de ancoră.
Plecăm pe la 10... facem cam 30 de m, până realizăm că
agățasem ancora unui yacht de plăcere. Yachtul de plă-
cere. Noi ne așteptăm la neplăceri. Nelu face o manevră
de maestru... Legând o parâmă de lanțul lor. Pe care o
taie ca să elibereze lanțul. Spectaculos.
Ieșim în larg. Către Poros. Ridicăm velele și
realizăm că eliberând scota de ghiu, putem ridica randa
complet. Suntem iar în concurs!!! Ne plimbăm dezin-
volt peste zone în care apa are numai 3 m adâncime
...dar suntem prea ocupați să înțelegem cum merge
barca... ca să mai fim atenți pe unde mergem. Când ne
hotărâm să plecăm din zonă nu ne e clar pe care parte a
unei insule suntem. Setăm vele pentru vânt strâns. Cu
izolir galben. Și roșu. Exersăm voltele. Nu prea ies.
Barca se oprește înainte să treacă vântul în celălalt bord.
Ne folosim de foc și ne iese. Vete transpiră pe cabesta-
nul ghiului. Eu fac fumuri dintr-un sac de gunoi. Albas-
tre și urate. Se întâmplă din nou cu ancora. De data asta
chiar pleacă ancora. Noroc ca vede Sorin. Și că nu se
agață în ceva.
Ajungem în Poros unde Nelu face o acostare la-
terală fără precedent. Oarecum în alt loc...dar nu mai
conteaza. Pe mal suntem întâmpinați cu vin alb și roze.
Evident de unul care ține o tavernă. Mâncăm la el în
reprize. Înainte și după festivitatea de începere care s-a
amânat de la 6 la 8. Cam subțire mâncarea la început.
O drege când ne așteaptă cu peștele făcut ca să ne în-
toarcem de la ședința de deschidere. Și mai ales când ne
dă să spargem farfurii. Pe care chiar le spargem pe mu-
zică de sirtaki.
341
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Revenind la deschidere... Ne stingem toți într-
un amfiteatru și ne prezentăm. Fiecare echipaj. Unii au
tricouri... alții canadiene de echipaj - identice. Alții au
și catamarane personale. Noi avem kapetanos Nelu...
Care le spune că suntem din România. Aplauze. Și mul-
țumește nevestelor ca ne-au lăsat singuri la mare. Râ-
sete. Facem poze să se vada cupele....
Mai trebuia să facem și o strategie de cursă...
24.10.2011
Prima zi de cursă… Poros – Dokos.
Poros este o pereche mică de insule grecești în
partea de sud a Golfului Saronic , la aproximativ 58 km (36
mile) la sud de Pireu
Ne sculăm la ora 7. Kapetanos e deja treaz. Se
bărbierește. Deh prima cursă.,. Apar și ceilalți, unul câte
unul. Unul lipsește. Strategul. I se simte lipsa ... și când
facem cafea ... și când ar trebui să facem planul de
cursă. Il fac eu și cu Nelu. Se cunoaște că n-am mai fă-
cut. Dar folosim paralelele cum nu se poate mai bine.
Când vine Mița, ne demolează tot planul. Noroc că am
reușit să aprindem aragazul ... bem o cafea și ne cal-
măm. Plecăm la 9:30. La 10:30 se dă startul. Cu 5 mi-
nute. Avem satisfacția să constatăm că nu suntem ulti-
mii pe linia de start. Plecăm!!! Emoționați. 22 de echi-
paje. Se merge cu vânt din nord. Ocolim prima insulă
ca să voltăm în travers. Mulți trec printre insule. Rămâ-
nem ultima barcă. Și vântul care trebuia sa fie înapoia
traversului se dovedește a fi de pupa. Sau mare larg ...
după cum interpretează fiecare. Eu sunt la strategie...
dar sunt degradat la foc. Și randă. Și rai. Bobo e la
randă. Punem velele în foarfecă și luăm viteză. Cele-
lalte bărci sunt la limita orizontului. Inventăm manevra
de foc cu Sorin pe post de tangon. Pentru ca nu poate
să-l țină ... aplicăm procedeul de foc în trapez. In trapez
sunt eu. In momentul în care descoperim cum se folo-
sește raiul din pupa...suntem în extaz. Ne apropiem și-i
ajungem din urma pe toți … cred că suntem în primii
10. Vedem o monococa cu un „italian” care merge per-
fect ... îl copiem ... și începem să-i lăsăm în urmă pe
ceilalți. Culmea... îl depășim și pe italian ... după care
el face o volta. O facem și noi … dar greșit. De aici
începem să greșim … ne enervam și greșim și mai tare.
Evident ne certăm pe soluții. Dan diplomat ... se duce

să vadă un film. Noi continuăm cu cearta și greșelile.
Reușim chiar să oprim barca pe loc și nu mai putem s-
o punem în vânt. Cu chiu cu vai... trecem linia de sosire
din Dokos ... cu numai 5 bărci după noi. Dupa recalcu-
lare... suntem pe locul 19...
Acostăm pe rând în Spetses. Nu ne apropiem de
mal că e apa prea mică. In concluzie ... trebuie folosit
dingy. Bobo ar fi fericit ... dar trebuie sa spele dingy.
Pentru că miroase. Mergem la restaurantul unde este or-
ganizat concursul de costume. Noi suntem călugări.
Prin amabilitatea mamei lui Bobo care ne-a croit reve-
rende. Ne mai trebuie o sfoară să ne legăm la brâu.
Bobo spune ca trebuie să aiba 3 noduri. Noroc cu sco-
tele aduse de la București ...Dan vorbeste în numele co-
lectivului. Explică corelația între călugărie, neveste și
fericire. Pe final se cântă „aleluia” pedouă voci din 8.
Sunt alții și mai și … marinari ... morți ... gimnaști ... un
obelix, turiști cu palmier ... și chiar homosexuali. Care
chiar câștiga. Vete intervine magistral cu o cadelniță de
ocazie. Noi luăm două voturi. Așa puține pentru că pro-
gramul a fost prea scurt… Am fi luat 3 dacă nu se îm-
băta un skiper. Și daca Vete mai făcea niște figuri. Ori-
cum însa.. are satisfacția că este singurul dintre noi care
se vede pe site-ul oficial. La plecare…luat de valul en-
tuziasmului … ia o sticla din vinul de protocol. Nelu ia
o șampanie. Deh ! ... Mergem să mâncăm. Unii rămân
la bubuieli. Eu cu Dan și Bobo mergem să mâncăm la
un restaurant al cărui patron are o nevastă româncă.
Bobo comandă după foame... Și evident nu mai poate
termina. Plecam la dingy... urcăm fără incidente... toata
lumea e trează… și culmea toată lumea merge la cul-
care.
Grea zi... prima zi...
25.10.2011
A doua zi de cursă. Spetses - Leonidio
Nelu are inițiativa. Ne oferă o cafea. In golf. Un
golf memorabil pentru unii dintre noi ... în consecința,
strângem dingy… după care eu realizez că nu mai pu-
tem desface parâmele de la mal … Plecam la o cafea.
Nelu ține o lecție de ancorare. Cu martingale. Pe urmă
Nelu și Sorin fac baie. Apa e mai caldă decât afară. Ple-
căm la start. Deja se adună bărcile. Încercăm să gândim
o strategie ... Intâi din nord, dar o contestăm pentru că
presupunea volta de plecare. Se amâna startul cu 12 mi-
nute. Mergem în lungul liniei de start și încercăm să ne
pregatim de întoarcere. Care nu ne iese!!! Nu putem
trece linia fără să ne suim pe barca organizatorilor. In
consecința întorcem și facem volta sub vânt. Pierdem
startul cu cca 15 minute. Și culmea ... rămânem și fără
vânt. Înaintăm calmi... Pe lângă noi ...delfini la fel de
calmi. Pe care nu apuc să-i pozez pentru că Nelu nu mă
lasă. Ceilalți se pierd în zare. Nelu conduce cu o mână.
Cu cealaltă ține randa. Și nu se mai uită la aparate.
Ajungem ultimii ... dar mai e unul care n-a ajuns. In fi-
nal s-a dovedit că n-a putut să ia startul. Am făcut 5 ore.
În port în Leonidio ne bagă unul câte unul și evident noi
342
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
suntem ultimii. Lăsăm ancora și ne legîm de alt catama-
ran. Nelu vrea să participe la concursul de gătit … ceea
ce presupune că cineva chiar trebuie sa gătească. Con-
form angajamentelor asumate gătește Nelu. Are o rețeta
de la Carmen... doamna cu oițele argonaute. Dar îi tre-
buie grapefruit și n-are decât portocale. Pe care le bagă
la cuptor cu zahăr. Mai face niște roșii… cu oua și
brânza. Pe care - în mare - le mâncăm tot noi, pentru că
ajungem prea târziu la concurs și se pare că lumea deja
s-a săturat. Compensează un duet de greci, care încep
să cânte sirtaki … și continuă cu melodii grecești cla-
sice. La vot ... kapetanos ține un discurs la rupere ... în
engleză! Și ca să găsească motiv să uimească asistența
cu franceza pe care-o bobește… găsește motiv să voteze
echipajul francez - de pe barca amiral - cu 3 voturi. Și
francezii câștigă.
Încercăm să ne culcăm, dar un echipaj sărbăto-
rește atât de entuziast … încât adormim cu greu ... sau
ma rog ... fiecare cum poate. Nelu adoarme afară... el
știe cum ...
26.10.2011
A treia zi de cursă. Leonidio – Spetsopoula - Dokos
Azi cursa începe la ora 10. Am ieșit primii din
port. Ca să ne pregătim de start. Sau de micul dejun …
dupa caz. Eu pregătesc fumurile de randa din saci de
gunoi. Ne poziționăm cât putem de bine. Start aproape
în vânt. Pe care era să-l ratăm când o barcă s-a băgat în
vântul nostru. Bobo meșterește ceva la foc și reușim să
pornim a 2-a sau a 3-a barcă. Mergem cu vânt din NE –
cât putem de strâns ... Nelu mai fentează și se mai lasă
în vânt ... ceea ce ne face să facem volte. Nu multe. Tre-
cem prima poartă la Spetsoupoula. Halal nume și pe
film și pe hartă. Mită calculează cursuri la un mod in-
credibil. Bobo și cu mine stăm la scote. Fumurile sunt
minunate. Și vântul crește până la rafale de 24 kn. Mer-
gem exact contra vântului … deci trebuie să facem
volte... Unele ne ies frumos altele ne încetinesc puțin.
Conform înregistrărilor din telefon… facem 9 volte.
Aproape toate sunt peste 125 de grade. Nelu e stresat de
cursurile de drum și de câtă teorie a citit. Și de noi. Cred
ca eu îl stresez cel mai mult…pentru că nu mă pot ab-
ține cu sugestiile. Ne certăm pe aliuri și pe locul de
voltă. Și totuși uneori barca merge splendid. La vânt de
20 kn … Nelu ne cere brusc să tertarolăm ... mă enervez
și-l las singur cu velele. Urât din partea mea! Dar e
prima cursă și adrenalina ne împinge să riscăm. Nu ter-
tarolăm … barca înca mai poate…
Atmosfera e tensionată. Și în barcă și împreju-
rul ei. Vin valuri de 1,2 m și vântul e de 22-24 kn. Tre-
cem cu greu prin ultima poartă... din Dokos. Nu mă
prind că s-a terminat concursul și rămân la fel de impli-
cat în manevre. Chiar mă miram de ce-mi dăduse Nelu
timona. Dupa 2 volte i-o cedez lui Bobo care ... ca de
obicei ... strânge vântul incredibil. Dupa înca 2 volte
dăm velele jos si continuam la motor. Spre Hydra. Nu-
mai cu un motor ... pentru că unul nu mai merge.

Ajungem noaptea... Dupa 9 ore de navigat. Catamara-
nele sunt pe 4 rânduri. Ne parcheaza un localnic. Și ne
legăm în toate stilurile de ele. Ca să ajungem la mal tro-
păim prin 4 catamarane. Mergem la o cârciumă. Mân-
căm bine dar ușor cam scump. Nelu imi atrage atenția
că dacă vreau să mă mai ia pe barca lui trebuie să fac
cum zice el. Pe urmă începe să se și invite cu Bobo afara
... Venim pe barca. S-a facut frig ...
27.10.2011
Pauza în Hydra.
Azi nu ieșim pe mare. Mergem la o cafea … pe
urmă la o terasă de unde marea se vede superb. Ne în-
tâlnim prima dată cu omul de cheiaj – un personaj des-
prins din filme …sau din istorie. Urcăm pe străzi pie-
truite pe unde nu trec mașini. Numai măgari și pisici.
Găsim cârciuma unde Dan și Nelu au mâncat deosebit.
La Sofia. A fost locuința căpitanului portului și este cea
mai veche cârciumă din insula. Ceea ce nu e greu de
observat. Ne primesc cu grapa. Stăm de povești. Reve-
nim la ora 5 când ne așteaptă un ied făcut încet la foc
mic. Și ceva gustări și cel mai bun vin pe care l-am băut
în săptămâna asta. Cum e vinul …e si iedul… kaliore-
xin - poftă bună. Ne simțim puțin altfel. Nelu le promite
că-i așteaptă în România. Cu tot ce presupune asta. Pri-
mim cărti de vizită – singurele pe care nu scrie nimic în
grecește – speciale. Ne desparțim …îndelung. Unii
chiar s-ar mai întoarce…
Mergem la festivitatea de premiere. Inclusiv la concur-
sul de fotografie. Nu prea avem fotografii de concurs…
și nici stick să le transferăm. Ne ajută Tina. Se decer-
neaza premiile. Suntem pe locul 18 din 22. Nu-i chiar
așa de rău !!! Suntem prea sătui ca să mai mâncăm din
cina festivă. Drept pentru care…dupa câteva glume cu
Mickey și colegii lui … mergem la cafenea și luăm un
coniac ca digestiv. Și înca unul …șamd… Miță propune
să ne analizăm prestația pe barcă. Fiecare trebuie să-și
laude sau să-și critice colegii de echipaj. Ne analizăm
până ne enervăm. Evident toata lumea se raporteaza la
kapetanos … Ca să ne mai treacă încordările o dăm pe
muzică românească până închidem cafeneaua. Noi sun-
tem români. Unii mergem să ne culcăm… alții mai bân-
tuie prin baruri cu alți kapetani. Vete se montează și ne-
glijează că pleacă în dimineața următoare și că ar trebui
să-și facă bagajul. Nu-l mai face. Și incredibil…reu-
șește să prindă ferryboatul.
28.10.2011
Ultima zi pe mare. Hydra – Atena.
Nelu a dormit pe punte. Greu de trezit. Mă uit
după Vete. Nu-i. E bine. Il scol pe Bobo și pe Dan. O să
fim printre primii care plecăm. Suntem asistați de orga-
nizatori. Agătăm un mooring când ridicăm ancora. Fa-
cem aceeași manevră pe care a făcut-o Nelu în golf. Ple-
căm. Marea e de 5 spre 6. Mai bine zis mările …căci
aici se unesc Mediterana, Ionica și Egeea. Uneori vin
rafale de vânt de 28-30 kn. Valurile însa sunt ceva mai
343
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
mici. Mergem spre Atena cu cca 5 kn. Încercăm să mer-
gem ferit pe lângă insule, dar marea se montează. Ne
duce Dan… pe urmă Bobo. La comanda lui Nelu ne
montăm și noi veste de salvare. Eu mai am și legături
de siguranță. Nelu pregătește exercițiul „om la apă” …
dar amânăm, poate mai stă marea. Săltăm pe valuri.
Bobo taie valurile intuitiv …și parcă nu ne mai zgâlțâie
așa tare. Vântul începe să spulbere crestele valurilor și
foarte repede suntem uzi. Mai ales când încercăm să ri-
dicăm velele. Dar reușim să întindem la a 3-a terțarola
și barca vibrează frumos. Numai că vântul nu bate în
direcția care trebuie și le coborâm ca să fim siguri că
ajungem până la ora 16. Din sens invers vin yahturi cu
toate pânzele sus. Ii invidiez. E o alta regată. Noi rămâ-
nem la motoare și ajungem din urmă un catamaran. In-
credibil cum rulează în valuri. Probabil si noi facem la
fel. Miță face poze celor de pe punte. Noroc cu echipa-
mentul…
Facem 43 mile in 7:30 ore… pe cea mai agitată
mare pe care-am fost …oricare dintre noi. Seara Bobo
dă o masă pentru că vine ziua lui…
Portul Pireu este cel mai mare port grec și unul dintre cele
mai mari din Marea Mediterană și din Europa.
Portul Pireu a servit ca port al Atenei încă din antichitate.
29.10.2011
Plecam la 5 dimineața din marină ….
P.S. am reușit să ne clasăm pe locul 15 cu Dan Mano-
lescu dormind. Dacă-l trezeam…
Jurnal ținut de Cristian SCAFA
Scurt istoric al învâțământul pedagogic
vâlcean
Procesele de învățare și educare a noilor gene-
rații s-au desfășurat permanent, de-a lungul existenței
societăților omenești. Părinții, bunicii, în general, as-
cendenții, și-au învățat copiii, urmașii, cum să se com-
porte, cum să cultive pământul ori să-și îngrijească ani-
malele, să vâneze, să pescuiască sau să culeagă, să se
apere ori să atace etc.
Milenii de-a rândul, aceste procese au fost ma-
joritar practice și foarte puțin teoretice.

Omenirea a cunoscut, de milenii, scris-cititul
dar extrem de puțini oameni au beneficiat de aceste da-
ruri, considerate, nu de rare ori, divine.
Ideea unor școli autohtone, care să fie urmate
de toți copiii poporului, s-a născut la începuturile seco-
lului al XIX-lea și a fost cuprinsă în Regulamentele or-
ganice ale țărilor române (adoptate, în Țara Româ-
nească, la 1/13 iulie 1831 și la 1/13 ianuarie 1832, în
Moldova). Principiile noii politici școlare au fost cu-
prinse în „Regulamentul școalelor publice din Princi-
patul Țării Românești” (1833) și în „Regulamentul
școalelor publice din Principatul Moldova” (1835)
care sunt asemănătoare și reprezintă primele „legiuiri
școlare”, ale căror obiective esențiale erau ridicarea po-
porului prin cultură, dar au neglijat total învățământul
sătesc.
Aceste regulamente au legiferat și învățămân-
tul teologic prin „Proiectul pentru seminarii, proto-
popi și preoți”, devenit lege la 11 aprilie 1834. Legea a
prevăzut și înființarea a 4 seminarii: unul pe lângă Mi-
tropolia din București și câte unul pe lângă episcopiile
din Argeș, Buzău și Râmnic. Se limita însă accesul la
aceste seminarii, deoarece școlarii trebuiau să fie copii
de preoți.
Absolvenții acestor seminarii au fost conside-
rați dascăli ai norodului, care, pe lângă slujbele biseri-
cești, se ocupau și de educarea sătenilor. Inițial, această
sarcină a revenit cântăreților bisericești. Dacă într-un
sat erau mai mulți preoți, absolvenți de seminar, celui
mai tânăr dintre ei îi revenea sarcina să țină „școală pen-
tru citire, scriere și pentru lucrări de aritmetică”.
Legea va fi adoptată la 27 mai 1835 fără aceste
prevederi (art. 16), din cauza opoziției boierilor conser-
vatori din Obșteasca Adunare. Astfel, în 1938, când se
instituie învățământul public la sate, legea de organi-
zare a seminariilor a fost singurul temei legal (cântăre-
ților bisericești, nu preoților, le revenea sarcina școlii).
Eforiei Școalelor (Ministerul Învățământului,
din zilele noastre) s-a preocupat, încă din toamna anului
1831, de pregătirea cadrele necesare școlilor, organi-
zând, la București, la Școala de la Sfântul Sava, un curs
de pregătire pentru cei care doreau să devină profesori.
Admiterea la curs se făcea în baza unui examen susținut
la gramatică, geografia politicească, teoria numerelor
întregi și a frângerilor și catehism. Cursul dura două
luni, iar absolvenții erau trimiși acolo unde erau pregă-
tite condițiile necesare începerii școlii, în special localul
de școală. Fiecare candidat primea un atestat și putea fi
încadrat ca „supleant de profesor”.
În ceea ce privește Râmnicu-Vâlcea, este im-
portant să amintim că, din a doua jumătate a secolului
al XVIII-a, aici a existat o Școală grecească și româ-
nească, particulară. Astfel de școli au mai existat și
după 1831, când școala devine, oficial, instituție de stat.
Școlile particulare au fost trecute sub supravegherea
statului. Tot acum, și Școala de la Râmnicu-Vâlcea de-
vine publică ori națională.
344
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Primul profesor, pregătit la Școala Sfântul
Sava, trimis la Școala națională din Râmnicu-Vâlcea, a
fost Dimitrie Serghiad (1832-1835). Al doilea a fost
Toma Serghiad (1835-1844), apoi Costache Codreanu,
originar din Mateești-Vâlcea. Din 1847, școala va fi în-
cadrată cu doi profesori. Alături de Costache Codreanu
va funcționa și profesorul Ioan Râureanu.
La 4 februarie 1838, Eforia Școalelor comunică
profesorului Școlii Normale din județul Vâlcea, Toma
Serghiad/Serghiescu, că s-a hotărât ca în școlile rurale
cântăreții bisericești au datoria să-i învețe pe copiii sa-
tului carte, în timpul iernii.
La început, Școala națională din Râmnicu-Vâl-
cea a funcționat în case particulare. În 1835, începe con-
struirea localului de școală. Construcția a fost terminată
în 1843, dar a ars în 7 aprilie 1847, iar școala s-a mutat,
din nou, în case particulare.
În același timp, s-au desfășurat lucrările pentru
construirea seminarului teologic, 1835-1837. Semina-
rul și-a început cursurile la 8 noiembrie 1837. Clădirea
seminarului a ars, la fel ca cea a școlii naționale, la 7
aprilie 1847. Incendiul a determinat mutarea sediiilor
Episcopiei și seminarului la Craiova. Seminarul va fi
readus la Râmnic de către episcopul Calinic de la Cer-
nica, în 1854, și va funcționa în casele boierului Nicu
Vlădescu, pe malul Olăneștiului.
Primul profesor al școlii naționale, Dimitrie
Serghiad, va fi și primul profesor al Școlii Normale.
Profesorii școlii naționale se preocupau și de pregătirea
candidaților de învățători. În noiembrie 1838, frecven-
tau Școala Normală din Vâlcea 98 de candidați de învă-
țători. Candidații de învățători erau pregătiți, examinați
și trimiși în satele lor, pentru a deschide școli. Astfel, în
perioada 1838-1845, s-au înființat 198 de școli, în satele
Vâlcii.
Revoluția de la 1848 a împiedicat, o vreme,
funcționarea normală a învățământului sătesc. Abia în
toamna anului 1857, încep să se redeschidă școlile să-
tești. Problema recrutării învățătorilor s-a pus încă din
decembrie 1855. S-a recurs la aducerea învățătorilor, în
vederea pregătirii, la școala normală din reședința de ju-
deț. Selectarea candidaților de învățători trebuia făcută
de către profesorul care conducea cursul.
Lipsa învățătorilor la sate, a determinat Eforia
Școalelor, în ianuarie 1857, să accepte învățători cu mi-
nime cunoștințe: să știe să citească și să scrie, catehis-
mul și cele patru operații de aritmetică, cu condiția ca,
pe viitor, să-și înmulțească cunoștințele, la școlile cen-
trale din județ, în lunile de vară. Cei ce mergeau la exa-
minare, pentru postul de învățător, trebuiau să prezinte
un certificat de moralitate, emis de autoritățile locale.
După Unirea Principatelor (1859), la 16 martie
1864 se votează în Cameră Legea instrucțiunii publice,
prima lege școlară a statului național român, care se va
aplica începând cu 1 septembrie 1865. Prin această lege
învățământul devine unitar în întreaga țară, stabilindu-
se anii de studiu (primar de 4 ani, obligatoriu și gratuit,
secundar de 7 ani și universitar de 3 ani).

Legea face importante precizări în legătură cu
conferințele generale și menirea lor de a veni în spriji-
nul perfecționării corpului didactic. Acestea vor deveni
adevărate școli preparatoare ale învățătorilor și institu-
torilor.
În toamna anului 1865 are loc examinarea în-
vățătorilor și „aspiranților” pentru posturile de învăță-
tori la comunele rurale. În urma acestui examen, la în-
ceputul anului școlar 1865-1866, cele 98 de școli sătești
vâlcene, pregătite pentru deschiderea cursurilor, au fost
acoperite cu învățători. În anul școlar următor, 1866-
1867, existau 107 școli sătești, cu 109 învățători, din
care numai 22 erau absolvenți ai școlii normale, 13 ab-
solvenți de seminarii și 74 de suplinitori, iar în anul șco-
lar următor, la nivel de județ, din cele 170 de școli, 85
(jumătate) nu aveau învățători calificați.
După Războiul de Independență, 1877-1878, a
crescut numărul elevilor și al învățătorilor. Astfel, în
anul școlar 1881-1882, în cele 92 de școli rurale erau 92
de dascăli, din care 48 suplinitori, 40 „provizorii” (în
curs de definitivare) și 4 învățători definitivi. Din cei 92
de dascăli, 22 erau învățători normaliști, 46 seminariști
și 24 absolvenți de clase gimnaziale (5), primare (18)
ori școală profesională (1).
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul șco-
lar 1897-1898 existau, în județ, 121 de școli rurale
mixte și 5 urbane, în care își desfășurau activitatea 137
de învățători și învățătoare și 25 de institutori și institu-
toare.
Un mare progres în dezvoltarea învățământului
românesc l-a reprezentat Legea învățământului secun-
dar și superior din 23 martie/4 aprilie 1898, elaborată
de Spiru Haret și Constantin Dimitrescu-Iași. Legea in-
stituie învățământul secundar de 8 clase, în două cicluri:
inferior (gimnaziul), de 4 ani, care forma treapta inferi-
oară a liceului, și cel superior (liceul propriu-zis), tot de
4 ani, cu 3 secții (modernă, reală și clasică).
Ciclul inferior (gimnazial) se încheia cu un exa-
men de absolvire, iar cel superior (liceal) cu un examen
de diplomă (bacalaureatul, de azi).
Prin această lege se introduc cursurile de peda-
gogie în facultăți și se înființează seminarii pedagogice
pentru calificarea viitorilor profesori și învățători. De
asemenea, legea prevedea înființarea Casei profesorilor
secundari, iar la nivel de județ Casa Corpului Didactic.
În spiritul acestui act normativ este și Legea în-
vățământului primar din 1901, prin care Spiru Haret a
pus în aplicare examenele de „înaintare pe loc” (defini-
tivatul) a învățătorilor, care se vor ține „la fiecare trei
ani”, iar la 25 aprilie 1902, s-a decretat Regulamentul
pentru înaintarea pe loc a învățătorilor și învățătoarelor.
Toate aceste acte normative au dus la creșterea
numărului învățătorilor și a nivelului lor de pregătire
profesională.
În felul acesta, la începutul secolului al XX-lea,
în anul școlar 1900-1901, funcționau, în mediul rural,
125 de școli, cu 125 de dascăli, și în mediul urban 8
școli, cu 22 de institutori și institutoare.
345
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Înaintea Primului Război Mondial, în anul șco-
lar 1914-1915 existau în școlile rurale 281 de posturi și
mai erau necesari încă 78 de învățători, iar în cele ur-
bane funcționau 27 de posturi de institutori și mai erau
necesari încă 3 institutori.
În august 1916, când România a intrat în răz-
boi, școala vâlceană avea 325 de slujitori, 39 în mediul
urban și 286 în mediul rural. Dintre aceștia, peste 60 de
învățători au fost concentrați, fapt ce a dus la înlocuirea
lor cu suplinitori.
După război, în anul școlar 1919-1920, numă-
rul cadrelor didactice a ajuns la 450.
În atenția Ministerului Instrucțiunii a stat tot
timpul și perfecționarea personalului didactic, care s-a
concretizat prin conferințele generale anuale și prin „șe-
dințele intime”, ținute în cadrul cercurilor culturale.
Creșterea numărului școlilor și a numărului ca-
drelor didactice din județul Vâlcea au fost determinate
și de comunicarea Ministerului Instrucțiunii Publice,
din 12 octombrie 1912, către Gimnaziul din Râmnicu-
Vâlcea, prin care s-a aprobat înființarea cursului su-
perior (liceal) cu o secție reală și o secție pedagogică-
normală, al cărei scop era ca absolvenții „să aibă pu-
tința de a se înscrie fie la universități, fie a îmbrățișa
cariera de învățători sau institutori”. Acesta este, cre-
dem, actul de naștere al învățământului pedagogic vâl-
cean, în același timp cu cel liceal.
În decembrie 1914 se adoptă numele școlii:
Școala Normală de Învățători Principele Carol” (Ca-
rol al II-lea), Școala Normală de Băieți. Din 1919, vom
avea la Râmnicu-Vâlcea și o Școală Normală de Fete.
Până la această dată, învățătorii vâlceni s-au in-
struit, cum am văzut mai sus, la Școala Sfântul Sava din
București, la seminariile teologice ori prin cursuri in-
tensive de vară, ținute la Școala Normală din Rm. Vâl-
cea.
De asemenea, vâlcenii s-au putut pregăti pentru
meseria de dascăl în școlile normale din țară: Câmpu-
lung Muscel (înființată în 1867); București, Bârlad, Tg.
Jiu (înființate în 1870); Craiova (înființată în 1892);
Constanța (înființată în 1893); Buzău (înființată în
1901).
Al Doilea Război Mondial a avut repercusiuni
și asupra învățământului. Mobilizarea cadrelor didac-
tice și pieirea multora pe front, starea economică a țării
și starea morală a națiunii române au determinat îngre-
unarea desfășurării procesului de învățământ.
După război, la 3 august 1848, Marea Adunare
Națională votează legea pentru reforma învățământului,
prin care este unificat și laicizat.
În baza acestei legi, începând cu anul școlar
1948-1949 s-au reluat examenele de admitere la Școala
Pedagogică din Rm. Vâlcea.
Peste două decenii, în baza Legii nr. 2/1968,
privind organizarea administrativă a teritoriului Repu-
blicii Socialiste România, în 1969, se reia procesul de
pregătire a învățătorilor, pe meleaguri vâlcene, prin
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

înființarea Liceului Pedagogic, care se va desființa în

1983, profilul liceului devenind industrial.
În 1986, s-a reînființat profilul pedagogic, care Bun venit în revista noastră,
a funcționat în cadrul Liceului Industrial nr. 8, din Rm. dragă Arianna
Vâlcea. Această instituție revine la denumirea tradițio-
nală de Școala Normală Râmnicu-Vâlcea, în 1992, iar
din anul 1997 se va numi Colegiu Național „Matei Ba-
sarab”. Creșterea numărului claselor cu profil informa- Hitler și drogurile
tic, în detrimentul celor cu profil pedagogic, a dus la
redenumirea școlii, începând din anul 2007, în Colegiul
Național de Informatică „Matei Basarab”.
Din anul școlar 2018-2019 a început studiul o
clasă de învățători, urmând ca numărul claselor să se
mărească, în anii ce vor veni.
Încercând o concluzie, putem spune că, fiind
strâns legat de numărul populației școlare, de vacanta-
rea posturilor de învățători și, nu în ultimul rând, de po-
liticile educative, învățământul pedagogic vâlcean, și
nu numai, se află și se va afla în continuă mișcare.

Mihai CĂLUGĂRIȚOIU

Bibliografie

1. Gheorghe Dumitrașcu, Istoria învățământului din

Vâlcea în anii României moderne 1821-1918, Rm. Vâlcea,
Editura Fântâna lui Manole, 2018;
2. Gheorghe Dumitrașcu, Haretismul în școala ro-
mânească, județul Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura Fântâna lui
Manole, 2013;
3. *** Un veac de învățământ pedagogic vâl-
cean/Colegiul Național de Informatică „Matei Basarab, Rm.
Vâlcea, Editura Silviana, 2014.

Caricatură de Arianna GUGLIELMO

Elevă – Torino (Italia)

Biblioteca „Rotonda valahă”

346

Părintele Arhimandrit
Veniamin Micle – 80
Un titan al științei românești contemporane
Sub soarele torid al lunii lui Cuptor, la 6 iulie
2019, am avut privilegiul să particip la Mânăstirea Bis-
trița Olteană la aniversarea a 16 luștri de viață a emi-
nentului om de știință, Părintele arhim. Veniamin Mi-
cle, duhovnicul Mânăstieii, personalitățile de prestigiu
a Bisericii Ortodoxe Române și a județului nostru - eve-
niment care a prilejuit și lansarea celor mai recente cărți
ale Preacucerniciei sale: Aniversarea a-80-a (Sfânta
Mănăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2019) și Ade-
vărata Posadă: Defileul Bistriței (Editura Intol Press,
Râmnicu-Vâlcea, 2019). Prima carte, cu un pronunțat
caracter autobiografic, oferă cititorului principalele as-
pecte din viața plină de asperități a autorului, precum și
titlurile lucrărilor aparținând vastei opere a domniei-
sale, cunoscut de opinia publică și apreciat ca unul din-
tre cei mai mari creatori contemporani de valori cultu-
ral-științifice, care întregesc patrimoniul cultural și spi-
ritual al țării noastre.
Cel considerat un “adevărat Macarie al vremu-
rilor noastre” a scris 105 cărți, o cifră impresionantă
dacă ne gândim că ea depășește numărul anilor autoru-
lui, dar și că prima carte i-a apărut la vârsta de 43 de
ani, ceea ce înseamnă că acel număr impresionant de
cărți științifice au fost create în acest interval de timp,
adică în doar 37 de ani, aceasta în condițiile în care, la
cele 105 cărți, se adaugă 98 studii de specialitate, 322
de articole, 18 predici, 14 reportaje, 32 comentarii și 31
recenzii, toate aceste creații bucurându-se de aprecierea
unui număr de 180 de personalități științifice și
347
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
specialiști în domeniu, care au sesizat eforturile titanice
de cercetare științifică depuse de autor.
Cea de-a doua carte, cu un titlu mai mult decât
incitant, este pentru mine una dintre cele mai bune cărți
de istorie din câte am citit în ultima vreme, și nu sunt
puține, este o frumoasă poveste de istorie despre acel
teribil an, 1330, al istoriei românilor, an care a însemnat
începutul devenirii noastre istorice, în urma cuceririi in-
dependenței depline în raporturile cu puternicul Regat
Maghiar. Cartea este rodul unei cercetări științifice ex-
trem de laborioase din partea autorului, fapt dovedit de
vasta și interesanta bibliografie inserată la sfârșitul căr-
ții, și mai ales de cele 1066 note de subsol prezente în
carte la fiecare pagină, ceea ce ne dovedește că lucrarea
beneficiază de o susținere științifică de excepție. Știm
cu toții că e foarte dificil să numeri până la 1000, dar să
mai și cauți, să găsești și să analizezi în scopul fructifi-
cării 1066 de surse bibliografice, una mai interesantă
decât alta.
Cartea include în economia ei aproape toate ac-
tele, scrisorile oficiale și diplomele regale care se referă
la bătălia de la Posada, aceasta fiind o altă dovadă pe-
remptorie privind munca de Sisif depusă de autor pen-
tru întocmirea acestei prestigioase lucrări. Autorul rea-
lizează, de asemenea, o analiză temeinică a teritoriilor
pe care s-a desfășurat conflictul din anul 1330 dintre
Regatul maghiar și Țara Românească, analiza refe-
rindu-se la teritoriul Regatului Maghiar, Voievodatul
Românesc și Banatul de Severin, în legătură cu care au-
torul clarifică numeroasele confuzii privitoare la locali-
zarea și întinderea acestui teritoriu. Cititorul are la dis-
poziție, totodată, numeroase date și informații, multe
inedite, despre biografia celor doi protagoniști ai res-
pectivului conflict, Carol Robert de Anjou și Basarab I,
fiul lui Tihomir, un exemplu fiind faptul că Timișoara a
fost capitala Regatului Maghiar în timpul lui Carol Ro-
bert, ca și acela că minele de aur din Transilvania aveau
atunci cea mai mare producție de aur din lume.
În lucrare, arhim.Veniamin Micle descrie, pe
larg, conflictul dintre Carol Robert de Anjou și Basarab,
punând accent pe reliefarea cauzelor acestuia, instiga-
torii lui, încercarea nereușită a lui Basarab de a stinge
conflictul și deplasarea oștilor maghiare pe teritoriul
Țării Românești, începând din luna septembrie, după
intrarea în țară, și terminând cu apriga bătălie din zilele
de 9-12 noiembrie 1330. Autorul face o analiză amă-
nunțită a tuturor ipotezelor ce s-au emis de către nume-
roși istorici și oameni de știință, din rândul cărora nu
putea să lipsească marele nostru istoric Nicolae Iorga,
referitoare la locul unde s-a desfășurat celebra bătălie
de la Posada, ipotezele fiind clasate în două mari părți,
pe de o parte, cele care susțin că bătălia ar fi avut loc în
stânga Oltului, și pe de altă parte, cele potrivit cărora s-
ar fi desfășurat în dreapta Oltului. În finalul cărții, au-
torul ne prezintă ipoteza domniei-sale, potrivit căreia
bătălia a avut loc în Defileul Bistriței, argumentele care
susțin această idee fiind atât de zdrobitoare, încât cu
greu poți să nu-i dai dreptate autorului cărții.

Ca militar de carieră, mi-amintesc cum am stu-
diat această bătălie la Academia Militară, în anul 1980,
sub forma unei informații lapidare prezentă în cursul de
Istoria artei militare, însoțită de o schemă din care re-
zulta, fără echivoc, locul desfășurării bătăliei în Țara
Loviștei, fără ca informația să fie argumentată în vreun
fel anume, sau să fie prezentate și alte ipoteze, care, la
vremea aceea, se vehiculau din abundență. După pensi-
onare, am participat la o acțiune de cercetare a locului
bătăliei din Țara Loviștei, inițiată de istoricul Eugen Pe-
trescu, și am avut prilejul să văd locul de la Perișani,
acceptat și de Academia Română. Am fost profund de-
ziluzionat văzând acel spațiu, întrucât nu corespunde cu
descrierea lui în documentele pe care le citisem, adică
o vale îngustă, adâncă, având pereți abrubți de o parte
și de alta a văii, de la înălțimea cărora oștenii lui Ba-
sarab aruncau asupra oștilor maghiare cu bușteni,
stânci, pietre, săgeți, cazane cu smoală încinsă etc. Ști-
ind că acolo a fost amplasat dispozitivul de luptă al unei
ambuscade clasice, mi-am imaginat, la fața locului,
cum ar fi dispus Basarab elementele acelui dispozitiv,
și anume două grupări de închidere, două grupări de
asalt, punctul de comandă și rezerva. Având în vedere
că valea de la Perișani este una largă, mi-a fost foarte
greu să dispun imaginar acele elemente de dispozitiv în
terenul respectiv.
De aceea, deși arhim.Veniamin Micle elabo-
rează tot o ipoteză privind locul bătăliei din acel an
1330, analizându-l din punct de vedere militar, înclin
să-i dau dreptate, și să sper că lucrarea domniei-sale îi
va incita pe marii noștri istorici și pe membrii Acade-
miei Române să continue cercetările până la aflarea
adevărului privind locul desfășurării bătăliei de la Po-
sada, cea întregitoare de neam și țară.
Ilie GORJAN
Trofeul Cerurile Oltului – Omagiu aniversar
348
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Dalia Bialcovski – 55
Un surâs refugiat în magia culorilor
Dalia Bialcovski purta flori in brațe, pe care le dăruia
cu un surâs cald, doamnelor prezente. I-am privit pic-
tura și mi-am dat seama că în cazul ei, omul se regă-
sește în întregime în operă, după cum opera dă seama
despre firea și caracterul omului. Caldă, luminoasă și
calmă, în pofida încercărilor de tot felul care n-au oco-
lit-o, Dalia Bialcovski practică o pictură în pas cu vre-
mea, deși ecouri paseiste și reminiscențe lirice pot fi
depistate în cuprinsul, nu și în forma lucrărilor.
(Anca Vlad, Fildas Art)
S-a născut în anul 1963, la Bucureşti și a absol-
vit, în 1986, Academia de Artă „Nicolae Grigorescu”
din capitală (Secţia Pictură, Clasa Prof. Vasile Blendea
şi Florin Mitroi).
Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plas-
tici din România, al “Association Internationale des
Arts Plastiques”- UNESCO, Paris şi al AFCAPR. Din
1986 a avut 18 expoziţii personale şi a participat la peste
90 de expoziţii de grup – naţionale şi internaţionale, în
ţară şi străinătate, sub patronajul UAP, ICR, FILDA
Arta, Soleil de l’Est, FICF, MAE etc. Lucrările sale se
află în muzee şi colecţii particulare sau de stat din Ro-
mânia, Elveţia, Italia, Franţa, Spania, Austria, Algeria,
Brazilia, Marea Britanie, Israel, Germania, Rusia şi
S.U.A.
A colaborat la realizarea graficii de carte (Bra-
tislava) şi a scenografiei (Roma). A participat ca invitat
la numeroase tabere de creaţie şi documentare naţionale
şi internaţionale ( Anglia, Austria, Elveţia, Franţa, Ger-
mania, Italia, Spania).
Premii: 1999 – Marele Premiu pentru Pic-
tură: Expoziţia Internaţională din Cangas - Spania;
1988 – 1991 – Bursa „Theodor Aman”, acordată de
Municipalitatea oraşului Bucureşti şi Uniunea Artiştilor
Plastici din România; 1987 –Premiul I pentru Pictură al
Concursului Naţional al Artiştilor Plastici Profesionişti
din România; Trofeul „Cerurile Oltului” la ediția a
IX-a a Salonului Național de Literatură și Artă

„Rotonda Plopilor Aprinși” Râmnicu Vâlcea (mai
2019).
Expoziţii personale (selecţie):
2016 – Galeria “Senso”, Bucureşti, România
2010 – Institutul Român de Cultură şi Cercetare Uma-
nistică, “Nicolae Iorga”, Veneţia, Italia
2004 – Institutul Român de Cultură şi Cercetare Uma-
nistică, “Nicolae Iorga”, Veneţia, Italia
2003 – Institutul Cultural Român, Paris, Franţa
2002 – “U” Art Gallery, Bucureşti, România
1999 – Institutul Cultural Român, Madrid, Spania
1998 – PNUD-UNESCO Center, Bucureşti, România
1998 – Galeria”Jacomart”, Madrid, Spania
1997 – Muzeul Naţional de Artă, Alger, Algeria
1997 – Institutul Cultural Român, Madrid, Spania
1996 – Institutul Slovak, Bucureşti, România
1996 – European Center of Culture, Sinaia, România
1994 – Galeria Municipală “Angel Botello”, Cangas,
Spania
1992 – Galeria Municipiului Bucureşti, România
1990 – Complexul Cultural “ANFA”, Casablanca,
Maroc
1990 – Galeria “Bab-El Kebir-Oudaia”, Rabat, Maroc
1989 – Galeria “Arta”, Craiova, România
Percepție și fascinație mediteraneene
Pe Dalia Bialcovski am cunoscut-o cu vreo 15
ani în urma, în atelierul maestrului Vasile Chinschi.
Era pe atunci proaspătă absolventă a Institutului de
Arta „Nicolae Grigorescu” si se pregătea să-și deschidă
expoziția de debut într-o galerie din Craiova. Îmi amin-
tesc de faptul ca i-am scris câteva rânduri de întâmpi-
nare dedicate acelui eveniment, text care a fost tipărit
într-un pliant ce ținea loc de catalog.
După aceea, n-am mai auzit nimic de ea până
de curând, când, în urma unor mici întâmplări, chiar
prea mărunte pentru a merita să fie povestite aici, am
ajuns să sun la ușa, de-acum. a atelierului său, situat un-
deva pe lângă Piața Domenii. M-a surprins din primul
moment aerul ei solar, luminos si degajat, perfect „asor-
tat” cu lucrările recente, așezate pe pereți, pe șevalet sau
sprijinite de micul mobilier aflat în încăpere.
349
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Tânăra cu alură de școlărița timidă de care îmi
aminteam vag era definitiv lăsată în urmă, Dalia – cea
de acum – emanând prin fiecare gest al ei acea detașare
pe care o capeți cu timpul, grație experienței de viață și
rezultatelor curajului de a te cunoaște și accepta pe tine
însuți, precum și de a-i tolera sau, după caz, de a-i
iubi pe ceilalți. „Îmi plac nespus de mult oamenii, dar
nu pentru că ar fi frumoși, ci pentru caă au defecte, au
temeri și spaime, sunt unici, viteaza și aspiră – de re-
gulă – la mai mult decât pot obține de la viață, într-un
cuvânt pentru că sunt vii și pentru că reprezintă un su-
biect extraordinar, aflat la îndemâna oricărui artist.
De asemenea, îmi plac lumina, culorile calde, spațiul
mediteranean, tot ceea ce strălucește înainte de stin-
gere, iarba pârguită în pragul toamnei. Din aceste ele-
mente și crâmpeie de realitate este alcătuită și pictura
mea, în care mișcarea are un rol de neînlocuit, iar vizi-
unea senină reprezintă chiar modul meu de a privi lu-
crurile – și în general, și în particular.”
Ascultând-o, aparent absent, am tras cu coada
ochiului la tablourile din jur și i-am dat, în gând, drep-
tate. Pânzele având ca subiect dansurile spaniole păreau
niște vârtejuri de lumini portocalii care, privite mai in-
sistent, lăsau să se întrevadă siluete eterice conturate
mai mult de zone de transparență cromatică decât de
desen. Lor li se alăturau naturile statice, poate impro-
priu numite astfel daca luăm în seamă mișcarea subtilă
de care erau traversate, dincolo de aparenta lor rigidi-
tate. Mai erau și lucrările care înfățișau scene de dans
popular românesc și care se deosebeau substanțial de
cele de inspirație iberică datorită folosirii tușelor ener-
gice de negru, de culori puternice, virile.
Un peisaj din Toledo domina atelierul prin pa-
tina sa paseistă, făcându-mă să visez la umbra lui El
Greco întinsă pe zidurile roase de vreme…
„Am ales pictura – regina artelor plastice”
„Dansul este una dintre temele mele favorite.
Și nu întâmplător. În liceu, visam să dau examen și să
intru la scenografie. Iubeam la nebunie teatrul și opera,
le iubesc și acum, cu ani în urmă chiuleam de la școală
ca să vad câte două spectacole pe zi, erau vremuri de
glorie la Teatrul Mic, la Teatrul Național… N-am ajuns
să urmez scenografia, deoarece atunci când am termi-
nat eu liceul nu s-a mai organizat examen de admitere
la acea secție. Poate că a fost mai bine așa, am intrat
la pictură și am realizat că pot să mă exprim deplin prin
intermediul ei. M-au influențat și profesorii mei, unii
prin rigoarea cu care mi-au explicat compoziția, culoa-
rea și potențialul lor expresiv extraordinar, iar aici mă
refer, în primul rând, la Ștefan Sevastre, alții spu-
nându-mi de-a dreptul că pictura este regina artelor
plastice și că trebuie să-mi măsor puterile cu ea dacă
vreau să fac ceva în viață, odată ce am ales acest drum
(Vasile Chinschi). Au urmat anii de facultate, în care
am avut iarăși parte de profesori de excepție - Vasile
Blendea și Florin Mitroi, care alcătuiau un cuplu de
dascăli cum rar poate fi întâlnit. După sfârșitul a tot
felul de tribulații profesionale care au intervenit în anii

imediat următori absolvirii – naveta la Urziceni, la o
fabrică de articole sportive, transferul la centrala de
resort de la București și apoi la o întreprindere de stofe
pentru mobilă, unde am lucrat până prin 1995 etc. – am
îndrăgit lucrul în atelier, am început să-mi apropii nu
numai oamenii, ci și obiectele pe care le pictam. Aces-
tora din urmă le dădeam nume, personificându-le, după
care dialogam cu ele în timp ce le reprezentam pe
pânză și le modificam mereu poziția până găseam for-
mula optimă de compunere a câmpului plastic. Proba-
bil așa se explică și faptul că naturile mele statice sunt
salvate de monotonia predestinatei lor funcții decora-
tive și pot transmite stări de spirit, pot inspira mici na-
rațiuni fanteziste, ludice sau nostalgice.”
Experiența venețiană
Dalia are darul de a spune despre ea lucruri
interesante și profunde, lăsând impresia că vorbește
despre cu totul altcineva. De aceea mi-a fost greu s-o
întrerup și m-am mulțumit să dau aprobator din cap, su-
gerându-i că ar fi bine să-și continue monologul.
„Lecțiile marilor maeștri au fost fundamentale
și pentru mine. La început de tot mă fascina Nicolae
Grigorescu. Pe parcursul anilor am descoperit alte mo-
dele cu care mi-ar fi plăcut să seman: Edouard Manet,
André Derain, Marc Chagall, Mondrian, Tițian, Rem-
brandt, Tintoretto. Evident, nu m-am apucat să-i co-
piez, dar ei m-au ajutat enorm să înțeleg cât de impor-
tante sunt căutarea limbajului propriu și efortul de a-ți
defini un stil, de a-ți dori cu obstinație să fii un ar-
tist unic, înainte chiar de a-ți dori să fii un artist im-
portant. Am fost la sfârșitul acestei primăveri cu o ex-
poziție personală la Veneția. Proiectele mele viitoare
sunt legate de perioada pe care am petrecut-o în acest
oraș fascinant. Am rămas marcată și acum de tot ce
am văzut acolo, dar mai ales de oameni, de veneți-
eni. Sunt comuni, de statură medie, modești, aducând
Putin cu portughezii. În schimb, au conștiința propriei
lor importanțe în istorie, știu că au clădit un oraș mag-
nific și, mai ales, au înțeles că adevărata valoare stă în
artă. Cu toate că la Veneția există pe fiecare metru pă-
trat măcar o operă de artă, venețienii continuă să in-
vestească și acum, la modul cel mai concret cu putință,
în acest domeniu. Nu întâmplător, celebra Bienală in-
ternațională de arte inițiată în 1895 se desfășoară și
astăzi, aici. Există și un muzeu al bienalei, în care sunt
păstrate toate achizițiile făcute cu prilejul fiecărei ediții
a manifestării. Ce vreau să spun este faptul că nu numai
lecțiile marilor artiști sunt importante pentru formarea
unui creator tânăr, indiferent dacă acesta este literat,
muzician, cineast sau sculptor, ci și lecțiile pe care le
pot oferi cei ce știu să prețuiască arta, să-i confere un
sens profund și să-i asigure un destin peren în conști-
ința publică. Veneția este poate cel mai potrivit loc de
pe pământ unde o astfel de lecție poate fi invitată pe
gratis, mergând pur și simplu pe stradă sau plutind
într-o barcă pe apele unui canal. Din păcate, există o
350
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
amenințare iminentă și pentru venețieni. Mari investi-
tori din SUA, Japonia, China chiar, precum și de prin
alte țări au început să cumpere orașul bucată cu bu-
cată, astfel că localnicii sunt nevoiți încet-încet să pă-
răsească malurile lagunei adriatice și să se stabilească
pe pământurile «ferme» din împrejurimi. Sigur, Veneția
nu va dispărea din aceasta cauză, dar spiritul venețian
s-ar putea să aibă mult de pierdut.”
Pledoaria Daliei pentru Veneția a semănat mai
mult cu un poem decât cu niște simple impresii de cala-
tori spuse la o șuetă. Este un semn că viitoarea sa expo-
ziție, aflată acum în stare de latență, va fi dominată de
o componentă lirică evocatoare, ale cărei înțelesuri vor
trebui căutate nu neapărat în clasicele peisaje lagunare
(care s-ar putea să și lipsească de pe simeze), ci în ima-
gini-metafore ale unei identități geografice și spirituale
unice și irepetabile. Până la vernisaj însă, eu unul voi
rămâne în minte cu o altă imagine-simbol, de această
dată din atelierul pictoriței: două scaune de înălțimi di-
ferite pictate față în față, un “el” si o “ea” angajați într-
o veche și mereu nouă discuție despre esența absenței.
Sau poate despre altceva, ce mie încă îmi scapă…
Articol scris, în 2004, de mult regretatul nostru
coleg Corneliu OSTAHIE între colaboratorii permanenți ai
revistei „Rotonda valahă”, încă de la fondare.
Pictura Daliei, ademenitoare povară
Cunoscând o parte dintre lucrările realizate an-
terior, nu mi-aș fi imaginat că o expoziție personală a
creatoarei cu prenume de floare poate să arate altfel de-
cât cea de față, deschisă la Galeria Senso. Cu acest pri-
lej așteptat, pictura Daliei Bialcovski este nu numai aus-
teră, ci și visătoare (Introspecție), figurativă, deși mereu
ademenită de abstracție (Trecerea între lumi), cu o cro-
matică fără contraste majore, cu toate că ecourile înde-
părtate și parcă vătuite ale acestora nu lipsesc (Viitorul
rod), dinamică, deși artista ar dori să-i spună uneori cli-
pei – stai! (Miraj), sub semnul cuplului, dar abia după
ce acesta înfruntă forme reale și simbolice ale sacrifi-
ciului (Ofrandă, Trecerea prin foc), delicată și feminină
fără efort, deși la baza demersului ei artistic stă mereu
construcția, rigoarea, vigoarea, forța (Evadare), femi-
nistă fără insistență, intransigență, sau intoleranță (Dap-
hne, Femeia pom).
Ademenitoare povară, arta este asumată ca op-
țiune individuală (Trecerea între lumi), ca semn al des-
tinului (Ana), ca sens al împlinirii, după ce va fi parcurs
trudnice etape întru inițiere (Călătoria, în care un perso-
naj sare peste doi cai în galop, amintind, ca probă ritu-
alică, de saltul bărbaților sau femeilor cretane peste ta-
urii aflați în cursă – frescă în palatul din Cnossos, sec.
XVI î. Hr.) și desăvârșire (Bolta cu minuni).
Văzute frontal, monumentale, în conture puter-
nice, trasate atent și hotărât, personajele Daliei Bi-
alcovski sunt reprezentate în momente de concentrare,
de străduință și stăruință, de abandon, de iubire, de
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

fericire; în prima situație arătată, doamne în veșminte

belle époque (pe care o putem localiza istoric, la sfârși-
tul secolului al XIX-lea până la primul război mondial,
sau simbolic, în perioade fericite din istoria omenirii,
căci desigur, acestea trebuie să fi existat) – pălării înalte
cu boruri largi și voaluri, rochii lungi și ample, par
adâncite în lumea lor, cu zâmbet enigmatic pe chipul
abia sugerat (Introspecție) sau în brațele bărbatului care
poartă vânjos, mirabila povară; străduința și stăruința
pot fi identificate în atitudinea Dresorului sau a Doam-
nelor de societate; starea de abandon este resimțită de
parteneri în toiul Dansului, atunci când în jur nu mai
există decât ritm, sunete și bucuria de a trăi; iubirea este
a mamei care își contemplă pruncul (Ocrotire, Primul
pas), iar fericirea – în brațele bărbatului pereche (Tan-
goul).
La vie en rose – așa am putea numi această ex-
poziție după una dintre dominantele cromatice, deși ro-
zul este, în multe cazuri fanat, căptușit cu alte culori, în
surdină, sau acompaniat de aluzii ale trecutului, ca într-
un palimpsest, nu cuprinde doar imagini cu unul sau
mai multe personaje, ci și compoziții cu tematică zoo-
morfă și peisaje. Calul pare a fi animalul preferat pentru
frumusețea proporțiilor (Evadare), utilitate (Calul cu
poveri), rolul în istorie și mitologie (Călătoria, în care Dalia Bialcovski: Dominante cromatice
saltul omului peste cei doi bidivii în galop neînfrânat
poate sugera și dorința de contopire, cu aluzie directă la
făptura mitică a centaurului), deși nici leul nu este uitat,
chiar dacă acesta, privat de libertate, își pândește intens
Dresorul.
Peisajele sunt mediteraneene, cu țărmuri mân-
gâiate de soarele matinal – Lumină în zori sau Privind
spre mare, cu linii pure oglindite în ape; Îndepărtare,
cu acele construcții măiastre emanate parcă de armonia
naturii în care, consubstanțiale, s-au integrat cu secole
în urmă.
Doina PĂULEANU
Director, Muzeul de Artă Constanța

351

Ion Andreiță – 80
Pălmaşul condeiului
Aşa îi place lui să-şi spună: pălmaşul condeiu-
lui. Şi-l înţeleg prea bine: de aproape şaizeci de ani, Ion
Andreiţă, scriitor şi gazetar oltean până-n prăsele, cum
zic eu, a trudit într-o meserie grea, într-o continuă vâ-
nătoare de fluturi.
Şi-a făcut din gazetărie o cămaşă de fiecare zi,
încă din vremea când a absolvit Filologia bucureşteană,
a lucrat la cotidianul tineretului, şi-a făcut nume de re-
porter strălucit, a umblat pe toate şantierele acestei ţări,
care se ridica încet, cu muncă multă, pe umerii unor oa-
meni tineri, pe toate câmpiile unde se legăna grâul, a
scris despre dinastii de muncitori şi de ţărani şi de inte-
lectuali, asta i-a plăcut lui cu deosebire, să scrie despre
dinastii de oameni simpli.
De asta sau şi de asta îşi spune Ion Andreiţă
„pălmaş al condeiului”. În cariera lui de gazetar n-a
ocolit niciun subiect, a iubit şi iubeşte istoria acestei ţări
călcate de toate vânturile mondiale, a iubit şi iubeşte
viaţa cu oamenii ei, aşa cum sunt şi cum cred. Nu s-a
dat după vremuri, a urmat drumul lui şi doar duminica,
precum orice ţăran absolut, şi-a îmbrăcat cămaşa de săr-
bătoare, de gală, cum i-am zis eu, şi a scris versuri tul-
burător de frumoase despre ape, despre locurile pe care
le-a străbătut, despre vin şi iubire.
O carte a sa de memorialistică se cheamă, ciu-
dat, Mătura de pelin. Olteanul îşi face o mătură din pe-
lin crud şi îşi curăţă cu ea curtea şi viaţa. Pentru că, vezi,
Doamne, pelinul e şi un descântec, un leac, o purificare
prin amar. În cartea aceea, Andreiţă e prozator adevărat,
cu toate cuvintele şi tâlcurile la îndemână. Altă carte se
cheamă Amprenta unui gând, plecând de la rubrica pe
care Ion Andreiţă o scrie săptămânal în „Flacăra lui
Adrian Păunescu”. Acolo, scriitorul dialoghează cu pri-
etenii, cu vremea lui, cu amintirile acestei naţiuni ame-
ninţate de vârtejul globalizării.
Ion Andreiţă împlineşte în acest iunie o vârstă
rotundă. Deşi îl ştiu atât de bine şi atât de demult, deşi
vieţile noastre s-au petrecut în câmpul unei meserii în
care eşti văzut şi judecat de toţi, din toate părţile, mă
352
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
întreb şi astăzi din ce aluat e făcută inima fratelui An-
dreiţă. Cred că din sufletul câmpiei dunărene şi oltene,
altoit cu îndârjirea Jianului de lângă Olteţul lui, cu gin-
găşia unui cavaler din stirpea rusului sfânt, Serioja Ese-
nin.
„Fă-ţi nod la batistă, iubito,/ Şi-ncearcă de
nu mă uita/ E seara atât de aproape/ Şi spânzură
noaptea de-o stea”.
De fapt, eu n-am vrut decât să-ţi zic „La mulţi
ani, frate Jeane”, să gust un poem de-al tău şi să las
amintirile să ne bubuie prin tâmple.
Încolo, nu mai contează aproape nimic...
Nicolae Dan FRUNTELATĂ
Prieten pentru toată viața
Eu sunt, o spun cu mândrie, un ucenic al lui Ion
Andreiță într-ale scrisului, ale muncii cu condeiul, pen-
tru că el este cel care m-a convins să public și apoi să
colaborez la revista „Bucureștiul literar și artistic”. Dar
să vă spun cum s-a întâmplat. Îl întâlnisem, cred, de
două ori la un bun prieten al meu, soțul unei nepoate a
lui Jean Andreiță. Nu știam cine este și ce hram poartă,
că este un fost reputat ziarist, în prezent un scriitor și
poet însemnat. La acel timp nu aveam de gând să scriu
pentru a fi publicat. Scriam pentru plăcerea mea și pen-
tru a citi unele povestiri în cadrul unor întâlniri cu prie-
tenii, la un „pahar de vorbă” și nu numai de vorbă.
Un prieten comun, care cocheta și el cu scri-
sul, și-a lansat o carte și, pentru că l-am ajutat la tehno-
redactare, m-a rugat să spun și eu câteva cuvinte, moti-
vând că-i cunosc bine scrierile. Am dat curs invitației,
dar, în loc să spun câteva banalități, așa cum se obișnu-
iește în astfel de ocazi, l-am rugat să-mi permită să ci-
tesc o scurtă poveste care mi se părea că se potrivește
cu acea ocazie. La respectiva întâlnire literară se afla și
scriitorul Ion Andreiță. După ce a ascultat ce-am citit,
m-a întrebat de unde am acea povestire. I-am răspuns
că eu sunt autorul și, fără să stea mult pe gânduri, m-a
rugat ca, dacă mai am și altele, să i le trimit să le ci-
tească. Așa am făcut, iar el mi-a trimis un e-mail în care
aprecia tot ce am scris, cu sfatul să le și public. S-a
oferit să mă ajute. M-a condus la redacția revistei „Bu-
cureștiul literar și artistic”, care luase ființă nu cu mult
timp în urmă, unde mi-a propus să public, îb fiecare nu-
măr, câte o poveste-două. Așa am ajuns la revista „Bu-
cureștiul literar și artistic” unde el era în colectivul de
redacție.
La „cenaclul Catacomba” unde Ion Andreiță
era unul din fondatori acestuia, am cunoscut o serie de
scriitori care, deși eram un necunoscut, m-au acceptat
și m-au primit cu brațele deschise. Am întâlnit oameni
deosebit de umani, care nu erau umflați de… triumfuri,
da realizările lor în publicistică și literatură. Totul, toate
realizările pe tărâm literar i le datorez și lui Jean Andre-
iță și îi sunt recunoscător pentru ce a făcut pentru mine.
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Ca să-l cunosc mai bine, am făcut rost de cărțile pe care

le scrisese mai înainte să-l întâlnesc. Prin reputația pe
care o are ca scriitor, dar și prin anii puși în slujba lite-
raturii, Ion Andreiță face parte dintre decanii de vârstă
ai grupului care s-a numit apoi „Catacomba”.
De la prima întâlnire a noastră au trecut mai
bine de zece ani și pot să spun că am devenit buni prie-
teni. Ne leagă o prietenie caldă, frățească, pentru care îi
mulțumesc și îi rămân recunoscător. El este primul care
îmi citește scrierile și mă sfătuiește, ba mă și corectează,
ce să mai schimb, ici și acolo, și cum e mai bine să for-
mulez un text.
Am avut niște unchi pe care, datorită unor con-
juncturi, nu i-am cunoscut. Așa că l-am adoptat pe el,
pe Jean, ca unchi al meu, așa cum pe un alt scriitor din
elita națională, Nicolae Dan Fruntelată, îl consider un
frate mai mare, iar pe Raluca Tudor, editoarea revistei
„Bucureștiul literar…”, sora mea (pe care mi-am dorit-
o, dar nu am avut-o!)
Eu sunt de formație inginer, o profesie care pe
vremuri, poate și astăzi, era/este desconsiderată. Exista
chiar și o glumă care circulă: „fii deștept că țara geme
de ingineri”. Ion Andreiță, însă, de la bun început, m-a
considerat și, cred din tot sufletul, ca un egal al său,
nicidecum ca un intrus în tagma scriitoricească. Zece
ani de când ne cunoaștem și suntem prieteni este un in-
terval scurt în raport cu vârsta noastră, dar destul de
lung pentru a intra în sufletul unui om și a-l aprecia la
justa valoare. Sunt bucuros că viața mi l-a scos în cale
pe Jean și sper ca prietenia noastră să dureze, cu voia
lui Dumnezeu, până la sfârșitul vieții..
La mulți ani, Ion Andreiță, te îmbrățișez cu
toată dragostea, iar Domnul ceresc să-ți permită să ții
cât mai mult condeiul în mână!
Vasile SZOLGA

Trofeul Cerurile Oltului – Omagiu aniversar

Ion Andreiţă văzut de Marin Sorescu, la Paris

353
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Scrisoare deschisă

Către cea de-a IX-a ediție a Salonului Național de

Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși” –
16-19 mai 2019, Râmnicu Vâlcea
Președintelui-fondator, scriitorul Ioan Barbu
Stimați confrați, dragi prieteni, iubitori de cultură,
artă și limbă românească, participanți la a IX-a ediție a
Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor
Aprinși”, aflat sub auspiciile vrednicului de pomenire,
Mitropolitul-filozof Bartolomeu Valeriu Anania, fiu al
plaiului vâlcean, dar și, prin firească extindere, ale „sfântului
fără mormânt” Antim Ivireanul, de la a cărui asasinare s-au
împlinit, nu demult, 300 de ani, precum și ale „finului
Pepelei, cel isteț ca un proverb”, Anton Pann, de la a cărui
moarte se împlinesc anul acesta 165 de ani.
Beteșuguri ale vârstei și nechibzuinței mă determină
să nu pot fi astăzi alături de dumneavoastră, dar gândul și
sufletul meu vă însoțesc cu bucurie în aceste momente de
înaltă trăire spirituală, în care vă veți prezenta noile cărți
scrise între timp, vă veți confrunta în „Agora revistelor”
împărtășind opinii și idei pentru mai buna înfățișare a acestor
publicații cultural-patriotice, veți inaugura expoziții de artă
plastică, veți discuta despre marile probleme ale culturii și
ființei naționale, amenințate tot mai agresiv de către
tăvălugul uniformizării mondiale.
Și, desigur, veți închina un pocal cu vin de
Crâmpoșie, această străveche licoare dacică, scăpată de sub
blestemul marelui preot Deceneu, spre a ne îmbărbăta cu
virtuțile tragi-vitale ale strămoșilor.
…Dar să ne imaginăm c-aș fi alături de domniile
voastre. Iată, trec pragul fastuosului hol al Bibliotecii
Județene, însoțit de către universitarul Remus Grigorescu,
directorul valorosului așezământ. Pășim în vasta Sală de fes-
tivități în care, prin tradiție, au loc întâlnirile noastre. Îl văd,
la măsuța ce ține loc de tribună moderatoare, pe fratele/con-
fratele Ioan Barbu, ușor uimit de apariția mea. Remus, ca o
gazdă desăvârșită, ține să mă prezinte după toate regulile po-
liteții. Deși n-ar fi cazul. Privindu-ne, ne dăm seama că, de
fapt, noi ne cunoaștem: uneori direct; alteori prin ce-am citit
fiecare câte ceva din ce-a scris celălalt, iar acum nu facem
decât să alăturăm chipul de scriere, într-o complice decons-
pirare.
Aud că la actuala ediție a Salonului vor fi omagiați
unii participanți – scriitori, artiști, personalități ale culturii și
științei – care împlinesc în acest an o vârstă rotundă. Mi se
spune că printre ei mă număr și eu, care bat, în apropiatul
Iunie-Cireșar („cap de vară”) niturile mâncate de rugină în
cel de-al 80-lea cerc. Mulțumesc acelora care au hotărât
această recunoaștere – în mod deosebit lui Ioan Barbu – pe
care nădăjduiesc c-o onorez, cât de cât, prin greutatea speci-
fică a plumbului tipografic din cei 55 de ani de pălmaș cu
condeiul.
…Iar, acum, aș vrea să mă scuzați : simt nevoia să
mă retrag. Îl rog pe Remus să mă conducă spre același hol,
din care mă voi catapulta la masa mea de scris – de unde vă
urez succes, în continuare, la frumoasa lucrare în hotarele
Limbii Române, în nestinsă iubire de România.
La bună vedere!
Ion ANDREIȚĂ

354

O rubrică susținută de
Emil PĂDUREȚU
În SATIRA, umorul e în floare
Chiar și pentru
contestatarii – nu puțini
și nu mai puțin impor-
tanți – ai literaturii
umoristice (în princi-
pal, ai epigramei) este
evidentă frenezia crea-
ției de gen, exprimată
prin tot mai multe pu-
blicații, cercuri și cena-
cluri, asociații, concur-
suri naționale și inter-
naționale, cărți etc. Ple-
dează competent pentru
epigramă și recenta
apariție trimestrială Satira, editată în orașul lui Tudor
Mușatescu, Câmpulung Muscel, prin grija scriitoarei
Maria Chirtoacă, redactor șef.
Revendicându-se continuatoare a Satyrului lui
Hasdeu, noua publicație reiterează mesajul de racordare
„la întâmplări și evenimente cotidiene, la mersul socie-
tății în general”, respectând tradiția de a fi la fel de ne-
tolerantă „cu răul din sufletul, din atitudinea și compor-
tamentul neamului românesc, de la opincă până la vlă-
dică, săpând cu obidă, inteligență și har la dezrădăcina-
rea moravurilor, tarelor moral-sociale și politice, indi-
viduale și colective”.
Cum era firesc, la loc de cinste, în deschiderea
acestui prim număr, sunt prezenți Tudor Mușatescu și
Vasile Militaru. Sub genericul Urnașii lui Arhiloh, sunt
grupate epigrame ale celor mai cunoscuți autori con-
temporani. Cu aceeași grijă sunt prezentate Debuturi la
Satira. Rubrica O temă dint-o 1001 este „oferită” poli-
ticienilor. Primul Duel epigramatic s-a consumat între
Viorica Georgia Cristodulo și Alexandru Piru. Proza
satirică își are paginile ei cu Poveștile satirilor, Calei-
doscop umoristic, Patimile pamfletarului ș.a. De ase-
menea, spațiu generos se acordă autorilor de poezie
umoristică. Bunăoară, uneia dintre maestrei genului,
Elis Râpeanu, i s-au rezervat suficiente pagini pentru o
355
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
suită de materiale competente despre Epigramiști uitați
(și altele).
Ilustrațiile caricaturiștilor celebri – Leonte
Năstase și Cristi Vecerdea – se armonizează perfect cu
textele și cu desenul copertei realizat, inspirit ca întot-
deauna, de un mare artist al locului, Bogdan Petry.
Intenția editorilor de a-i uni într-un demers pa-
triotic pe umoriștii români de pretutindnipare, pare a
deveni un binemeritat succes. ( V. Răvescu)
„Convorbiri literal-artistice”
Nr. 10, mai–iunie 2019
Omagiu prof. univ. dr. ing. Nicolae Vasile
Consecventă în a promova
modele demne de urmat, ambiți-
oasa publicație bucureșteană
Convorbiri literal-artistice de-
dică un elegant și semnificativ su-
pliment, primul de acest fel, pro-
fesorului universitar dr. ing. Ni-
colae Vasile (în imagine). Perso-
nalitatea complexă a acestui colos
este relevată în interviul semnat
de Antoneta Rădoi, redactor șef, din care aflăm, între
altele, date interesante despre formarea acestuia ca cer-
cetător, specialist, în domeniul motoarelor electrice cu
magneți permanenți (în principal), sau ca doctor în ști-
ințe și coordonator de doctorate, manager al unor unități
economice și comerciale de referință. Aflăm, totodată,
că universitarul Nicolae Vasile este un prolific inven-
tator (medaliat cu aur la Saloanele Internaționale de In-
venții de la Geneva (2011) și Bruxelles (2012), dar și
promotor de publicații științifice și literare, fiind și au-
tor a peste 20 de cărți de beletristică,teatru ș. a. Matei
Stan, președintele Societății Scriitorilor Târgovișteni,
remarcă de altfel calitatea de fervent scriitor și journa-
list, amintind de eseul filosofic al acestuia, „Reinventa-
rea omului”, subliniind originalitatea discursului
„printr-un stil atractiv, accesibil tuturor categoriilor
de cititori”. Autoritarul critic literar Victor Atanasiu
evidențiază valoarea și diversitatea creației, „ dar și co-
nexiunea inedită între litaratură și știință, existentă în
scrierile sale”, conchizând: „Lăudabilă în tot, la acest
om plin de calități, este dragostea pentru literatură,

pentru păstrarea în discuția literară a unui climat de-
mocratic și, pe cât posibil, obiectiv.”
Din creația literară a dprofesorului Nicolae Va-
sile, cel care n-a pregetat să fie OM totdeauna când a
simțit că trebuie să pună umărul, redăm poezia „Res-
turi”: Resturi de fructe/ sunt foarte multe,/ resturi de
pâine,/ de azi pe mâine,/ resturi de haine,/ cârpite, dar
faine,/ resturi de cărți/ te-ajută să-nveți,/ resturi de eră,/
pentru cine mai speră,/ resturi de iubire,/ ce vis subțire,/
resturi de oameni,/ flămânzi și fameni,/ resturi de viață/
avem în față!.../ Stau și mă-ntreb,/ Mai avem ceva-
ntreg?...
Vasile RĂVESCU
„Actualitatea literară”
Anul X, nr. 93, iunie 2019
Nicolae Silade, directorul
revistei actualitatea literară,
începe editorialul „Despre
poezie, cititori, inițiați şi cri-
tici literari”, apărut în ediția
din iunie 2019, cu constata-
rea: „Poezia are atâția cititori
câți merită.” Și continuă: Nu
e prima oară când ajung la
această concluzie. Dacă în
numărul trecut al actualității
literare colegul nostru Re-
mus Valeriu Giorgioni se întreba „Cine mai știe ce este
azi Poezia?” și încerca să își/ne răspundă că „Poezia de
azi urmează trendul lumii/societății de consum și nu
poate exprima decât relativismul, necredința, vacuumul
existențial din jur”, iată că și România literară (nr. 24-
25), prin vocea lui Gabriel Chifu, se întreabă dacă „Po-
ezia e grea?” Vă las pe dumneavoastră, dragi cititori,
să aflați răspunsul acestor întrebări.
În acest număr mai semnează Remus V. Gior-
gioni („Biblioteca și Biblia”, Vornel Ungureanu („De-
lia Muntean, un nume pentru Nord”), Constantin Cu-
bleșan („Poezia ca atitudine ludică: Ioan-Pavel Azap”),
Adrian Dinu Rachieru („UN bănățean în „exil”) etc.
Atrage atenția comentariul lui Radu Ciobanu cu titlul
„Biet român, săracul…” despre un recent roman al re-
putatului critic literar (cunoscut de noi până acum!),
profesorul Eugen Negrici. Iată începutul acestui comen-
tariu, excelentă punere în temă a cititorului: „În O pre-
cizare liminară la volumul Omul din Castranova, dom-
nul Eugen Negrici prevede surpriza pe care o va pro-
duce asupra cititorilor atât prin stil, cât și prin subiect.
Într-adevăr, cartea - pe care, din modestie și pentru că
n-are decât 95 de pagini, d-sa o numește „cărțulie” - este
cu totul deosebită față de toate celelalte scrieri ale d-
sale, atestând din nou diversitatea modalităților de ex-
presie de care dispune. „Cărțulia” e deosebită și prin ge-
neza ei: pe de-o parte dintr-o întâmplare reală, asupra
căreia voi reveni, pe de alta dintr-o reminiscență,
356
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
presupun, a amplului eseu din 2008, Iluziile literaturii
române. Cred că în panoramarea literaturii române
efectuată atunci își are originea și mărturisirea din „pre-
cizarea” de acum: «De ceva vreme mă urmărește gân-
dul că scriitorii noștri, că noi de fapt, nu ne-am făcut
datoria față de istoria prea puțin luminoasă a acestui po-
por și că vaste capitole ale acesteia au rămas necunos-
cute sau au fost tratate superficial, stângaci (precum în
vremea romantismului) ori în spirit grețos-partinic ca
mai târziu, după un secol.»”
În pagina școala de poezie sunt demne de apre-
ciat poemele semnate de Emilian Marcu. În continuare,
revista se deschide cititorilor cu alter interesante co-
mentarii, proze și versuri bune.
„Climate literare”
Anul XII, nr. 115, mai 2019
(director fondator Ion Iancu Vale)
Din sumarul acestui număr:
Rainer Maria Rilke/
Poeme; Gheorghe Valerică
Cimpoca/ In căutarea adevă-
rului (33); Vavila Popovici/
Filozufia, religia și ștința (1);
Ion Iancu Vale/ Poeme; Dra-
goș Niculescu/ Valoarea în-
tre cunoaștere și estimare;
George Piteș/ Poeme; Anton
Gagiu/ La răsărit e apusul;
Victoria Milescu/ Nicolaie Densușianu-Un vizionar;
Lucia-Elena Locusteanu/ Liviu Rebreanu; Viorel Birtu-
Pîrîianu/ Poeme; Mihai Batog-Bujeniță/ Același medi-
cament; ITHACA/ Colaj liric; Ion Teodor Palade/ Caet
de școlar; Dorel Shor/ Progresele medicini estetice; Io-
nel Bota/ Cronică Irina Lucia Mihalca; Adrian Dinu Ra-
chieru/ Cronica Mihai Merticaru; Florin Tănase/ Po-
eme; Ioan Vișan/ Prezentare George Bâgiu Secăreanu;
Gabriela Lungu/ Omul de cultură europeană; Daniel Io-
niță/ Cioran-între confuzie și desnădejde; Vicu Merlan/
Monahia Mina Hociotă; Adrian Botez/ Poeme; Paul
Leibovici/ Iașul tinereți; Luca Cipola/ Versuri traduse;
Ioan Popoiu/ Hamlet la Elsinore; Dorel Shor/ Iosif Iser
pictând subiecte erotice; Victor Stir/Poetul Daniel Io-
niță într-o conexiune magică; Lucian Constantin/ O pre-
miere literară.

„Arena literară”
Anul 4, nr. 13, aprilie–iunie 2019
Revistă recomandată de calitatea materialelor
publicate
Numărul recent
(13) al revistei Arena li-
terară, cu un conținut, ca
de obicei, variat, se des-
chide cu editorialul re-
dactorului șef, criticul
Aureliu Goci, pe lângă
rubricile deja cunoscute,
mai apărând una nouă:
„Să ne amintim de
1989”, primele episoade
fiind semnate de Eliza
Roha, Nică D Lupu (Re-
voluție la Brănești) și
Victoria Milescu (Bun venit Decembrie). N.D. Frunte-
lată continuă rubrica „Scrisori închise”, pe care o sus-
ține de mai multă vreme, cu episodul „Dor de mama;
mama mea, un poem naționalist”, iar Ana Dobre vine
cu un nou episod la rubrica „Femeia creator, femeia
personaj” (Basmul unei iubiri mitizate.)
La rubrica „Atelier poezie” sunt publicate gru-
pajele a patru dintre laureații Concursului „Radu Câr-
neci”, organizat de revistă și alte grupaje de Corin Bi-
anu, Șerban Codrin, Lavinia Elena Niculicea, N. N. Ne-
gulescu și Ion C. Ștefan. Își continuă rubricile: Floren-
tin Popescu (Card de acces în arenă), Th. G. Popescu
(Oximoronul lui alt-ceva - VIII și Hiliariopolis - II),
Ștefan Dorgoșan (Literatura în Arena Vieții). Critica li-
terară este susținută cu cronici de Nicolae Georgescu,
Ben Todică, Mihai Merticaru și Eliza Roha (Autori la
Editura Betta), iar Rubrica de istorie literară de: Victor
Atanasiu (Homer X), Emil Lungeanu (Shakespeare -
XIII), Aureliu Goci (Despre B. Ș. Delavrancea și Camil
Petrescu), Ștefan Dimitriu (Marin Sorescu și Vasile
Blendea), Elena Bălan Osiac (Octavian Goga și Aron
Cotruș...). La „Atelier proză”, criticul Ana Dobre apare
în postura de prozator cu textul „Psihografii”, alături de
Ștefania Oproescu (Derivă -I-), Paul Sârbu (Vidma III),
Florin Anghel Vedeanu cu „Gambitul fluturelui”, An-
gela Dina Moțățăianu, Adrian Botez și Mircea Dorin Is-
trate.
În „La aniversară” sunt onorați Gerorge Anca,
Ion Andreiță și Corneliu Zeană, la împlinirea unei vâr-
ste rotunde. Mai apar rubricile „Activități ale Editurii
Betta în imagini”, materiale despre lansarea în Turcia a
antologiei bilingve Din universul poeziei române con-
temporane (Ilie Marian), iar despre simpozionul Mircea
Eliade de la Pitești scrie Vilia Banța.
La „In memoriam” apar materiale semnate de
Nicolae Mareș (Scriitorul și diplomatul Ion Brad) și
Aureliu Goci (Ne-a părăsit și Ion Horea). Sunt
357
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
continuate rubricile „Colțul epigramistului”, „Afo-
risme”, „Argus printre scriitori”(Elisabeta Iosif), „Dia-
logurile lui George Roca”, „Arena... citită de Nicolae
Țăranu” și „Răzvan Nicula prezintă LDD”, în final fiind
publicat comunicatul cu rezultatele Ediției a II-a a Con-
cursului Național de Poezie „Radu Cârneci”.
„Apel la memorie”
Anul 1, nr. 3, aprilie 2019
O revistă fondată de un hunedorean
Primim la redacție ediția
nr. 3 (aprilie 2019) a revis-
tei Apel la memorie, apă-
rută în acest an în spațiul
transilvan. Revista apare
sub egida Fundației „Cor-
neliu Coposu”. Redactor-
fondator: Daniel Lăcătuș,
care semnează în acest nu-
măr partea a treia a unui do-
cumentat-studiu intitulat
„Elita hunedoreană încar-
cerată” De această dată, au-
torul se ocupă de un martir al lupei anticomuniste, Se-
bastian Bornemisa. ( A fost arestat și închis, între 1950-
1953, la închisoarea din Sighet, unde a stat pentru o pe-
rioadă în aceeași celulă cu fostul președinte al PNȚ, Iu-
liu Maniu. Bolnav de cancer, fostul om de cultură și po-
litician, ademenit cu promisiuni privind medicația și o
eventuală operație în schimbul unor informații compro-
mițătoare privitoare la alți deținuți, în principal liderul
PNȚ, Iuliu Maniu, a refuzat categoric. Conform certi-
ficatului de deces, poetul, prozatorul, editorul, folclo-
ristul cu o activitate prolifică, Sebastian Bornemisa, a
murit în închisoare la data de 16 iulie 1953.) Interesant,
bine documentat, serialul merită o carte.
Alte articole din sumarul ediției:; Veaceslav
Stavilă: „Basarabia și raporturile româno-sovietice în
perioada 1918-1945”; Prof. Daniela Curelea, prof.
dr. Dragoș Lucian Curelea: „Factori de formare cultu-
ral-națională în rândurile voluntarilor Legiunii Române
de Vânători Transilvăneni și Bucovineni din Siberia, în-
tre 1918-1920”; Alexandru Dărăban: „Începuturile co-
munismului în Sângeorz-Băi”; Victor Isac: „Un erou
național, Ilie Lazăr (1895-1976)”; Dr. Silviu-Constan-
tin Nedelcu: „Simpozionul Internațional: „Zilele «Mi-
tropolit Visarion Puiu»” cu tema „Visarion Puiu – 140
de ani de la naștere şi 55 de ani de la trecerea sa în veș-
nicie”, ediția a XXIII-a, Bălți, Pașcani, Roman, Mănăs-
tirea Neamț, 25 – 28 februarie 2019”; Drd. Mihai Octa-
vian Groza: „Reconstituirea unei icoane de om: Mona-
hia Mina Hociotă (1896 – 1977)”; Pr. conf. dr. Constan-
tin Necula : „Icoana unei femei înviate”; Grecu Dan Si-
mion: „Istoria în imagini (II)”.

„Suflet Românesc”
Anul 1, nr. 1, iunie 2019
Bun venit, SUFLET ROMÂNESC!
O nouă revistă în peisajul cultural românesc,
SUFLET ROMÂNESC, apare în Argeș, editată de
Asociația Culturală a Artiștilor și Scriitorilor ARGE-
VILO, din inițiativa unui mare iubitor de adevăr, de cu-
vântul scris și de istoria adevărată (nu falsificată!) a Ro-
mâniei, bravul profesor GEORGE BACIU. Iată finalul
editorialului său cu care revista pornește la drum: „Și
cum toate au o vreme, acum, când lumea e cu fundul în
sus, când românismul supraviețuiește datorită Româ-
niei Tainice, a României de esență, unde gândirea se
pierde în fire (Constantin Noica), Asociația Culturală
a Artiștilor și Scriitorilor ARGEVILO, voiește a edita
o publicație – Suflet Românesc – spre a contribui la re-
construcția conștiinței naționale, fundamentate pe com-
uniune (relația sufletească a românului cu natura și
Dumnezeu), într-o solidaritate ce pune o punte de legă-
tură între vremelnicie și veșnicie. Dar ca această publi-
cație să-și împlinească rostul, înainte de toate ea tre-
buie să fie scrisă cu iubire. Fiindcă, așa cum spunea Sf.
Vasile cel Mare, Dumnezeu judecă faptele oamenilor
nu după cum au fost făptuite, ci după câtă iubire a fost
pusă în ele.”
Fondata în anul 1919, sub în
alta a
358
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
„România eroică”
Nr. 2 (57), anul XXI – 2018 – Serie nouă
„Nr. 2 (57) al revistei ROMÂNIA EROICĂ –
editată de Asociația Națională Cultul Eroilor ”Regina
Maria” – este dedicat Centenarului arii Uniri. Revista
se deschide cu editorialul „Centenarul la Alba Iulia”
semnat de general de brigada (r) Grigore Buciu.
Sumarul revistei se axează, în continuare, pe
RETROSPECTIVA CENTENAR, dosarul fiind alcă-
tuit din articole dedicate marelui eveniment, aflate sub
semnături notorii, în majoritatea autorilor fiind ofițeri
superiori în rezervă ai Armatei Române: „ALBA IU-
LIA. O urnă cu pământ adus de pe câmpurile de jertfa
ale Primului Război Mondial a fost depusa în Catedrala
Întregirii” (colonel (r) Nicolae Ivan); „CĂLĂRAȘI. În
memoria eroilor călărășeni” (colonel (r) Nicolae
Dragu); „PETRILA. Lansarea Cărții de Aur a eroilor ”;
„MARAMUREȘ. Adunare festivă dedicată Zilei Arma-
tei României” (colonel (r) Ioan Bota); „ILFOV. O nouă
Filială județeană Cultul Eroilor”; BUCU-REȘTI. Aso-
ciația Națională Cultul Eroilor “Regina Maria” la Salo-
nul de carte Polemos”; „IAȘI. Medalia de Argint “Cen-
tenarul Marii Uniri” a fost acordata Filialei județului
Iași a Asociației Naționale Cultul Eroilor “Regina Ma-
ria”; BĂCAU. O veritabila lecție de istorie” (general
de brigada (r) Grigore Buciu); „HARGHITA. Troiță în
Munții Călimani, în memoria eroilor căzuți pentru în-
tregirea României”; „VÂLCEA. Memorialul „Vasile
Militaru” (profesor Eugen Petrescu); „BRĂILA. Eve-
niment omagial “Marea unire de suflet brăileană” dedi-
cat veteranilor de război” (colonel (r) Ionel Teodorescu
); „OLT. Pelerinaj la mormintele eroilor” (locotenent-
colonel (r) Victor Epure); „SUCEAVA. La Cornu Lun-
cii a fost reconstituit momentul intrării Armatei Ro-
mâne în Bucovina, acum o suta de ani” (colonel (r) Ne-
culai Niga); „MEHEDINȚI. Cartea Jertfei 1918-2018”

(comandor (r) Virgil Curea ”; „INEDIT. Mesaj pentru
Generația anului 2068!” (colonel (r) Gheorghe Mate-
escu ); „DÂMBOVIȚA. O inițiativa prinde rădăcini de
stejar în tot județul” (colonel (r) Gheorghe Șerban);
„GORJ. Recviem pentru Mihai Viteazul, Ecaterina Te-
odoroiu, căpitanul aviator Vasile Craiu, generalul Ioan
Dragalina, aviatorul Dumitru Greavu” (colonel (r) dr.
ing. Walter Loga); „Un act memorabil. Bustul genera-
lului Ioan Dragalina pe stema comunei care îi poarta
numele” (D. Roman ); „Sunt din Dragalina!” (Opritsa
Dragalina-Popa); „NEAMȚ. Pe urmele ostașilor ro-
mâni căzuți pe pământul Basarabiei” (profesor Mihail
Apavaloae).
La rubrica REMEMORĂRI – Telegrame de
pe frontul de Est.; „Să nu uitam! Masacrul de la Ip”
(profesor Silviu Junjan); „S.O.S. OPERELE COME-
MORATIVE DE RĂZBOI. Gesturi incalificabile la
Miercurea Ciuc” (Florin Bucur); „Inscripție la o foto-
grafe” (Dumitru Roman).
O rubrică foarte interesantă: EROUL DIN FAMI-
LIA MEA înnobilată de două portrete; „Eroul de la Ca-
zemata 67” (Radu Petrescu-Muscel) și „Bunicul meu,
Ion Petre” (ing. Silviu Petre).
MEMENTO: Coșbuc (de Octavian C. Tasla-
uanu)
ÎN CAUTAREA CELOR DISPĂRUȚI: Un-
deva, într-un cimitir din Ucraina... (de colonel (r) Du-
mitru Roman).
VITRINA CU CĂRȚI (o rubrica de Grigore
Buciu și Emil Paunescu ).
CARUSELUL PRESEI (o rubrica de Dumitru
Roman ).
MAGAZIN
IN MEMORIAM, de colonel (rtg.) Constantin
Chiper O revistă încărcată de informații inedite, care
merită citită în întregul ei.
Ecou
VITRALII nr. 39 inserează o știre care ne
onorează: „Revista Rotonda valahă, care apare sub
egida Uniunii Scriitorilor din România și Asociației
Culturale Curierul de Vâlcea, prezintă nr. 37 al revistei
Vitralii, sub semnătura secretarului de redacție, Emil
Pădurețu, care menționează: Extrem de captivant și nr.
37 al Revistei veteranilor din Serviciul Român de
Informații, aflată în an jubiliar, 2018-2019. În peste
150 de pagini, colegiul de redacție rânduiește un sumar
foarte bogat și interesant, care te îndeamnă să nu lași
revista până nu lecturezi toate textele… Paginile
literare de la finele revistei se încheie cu producții lirice
remarcabile. Felicitări!
359
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
„Vitralii”
Anul X, nr. 38, 2019
O revistă care merită
citită de la prima filă la ultima.
Spicuim din sumarul 38, cel
mai recent primit la redacție.
La File de istorie – un articol
de interes, bine documentat,
despre judecarea, în mai 1946,
și condamnarea la moarte a lui
Eugen Cristescu, directorul/
șeful SSI (Serviciul Special de
Informații din România), în
perioada 12 noiembrie 1940 –
1 martie 1945. Beneficiind, ca
și alți condamnați la pedeapsa capitală, de Înaltul
Decret Regal nr. 1746 i s-a comutat pedeapsa capitală
la muncă silnică pe viață. După ce a trecut prin
penitenciarele Dumbrăveni și Aiud, Eugen Cristescu a
decedat în închisoarea Văcărești, la 12 iunie 1950, la
vârsta de 55 de ani (n. 3 aprilie 1895).
Concluzia autorului acestui articol, col. (r) dr.
Tiberiu Tănase: „Memoria singurului funcționar al
serviciilor de intelligence naționale, care se prezintă
posterității cu o veritabilă operă, ca și memoria foștilor
funcționari SSI, precum și memoria ofițerilor armatei
române detașați la SSJ, necesită pe lângă recunoștința
noastră pentru faptele și sacrificiile lor și o binemeritată
reparație printr-un act de justiție.” Dar cine are urechi
de auzit și ochi de citit!?
De la capitolul Memorie profesională – un
studiu de caz, „Un altfel de „olandez zburător”, care
apare sub semnătura unui prestigios și prezent activ în
paginile revistei, col. (r) dr. Aurel V. David.
Trecem peste alte articole, interesante, din lipsă
de spațiu, și ne oprim la Colțul mizantropului. Un
articolul-avertisment: „Oameni buni, vegheați, și nu vă
lăsați prinși în mreje mincinoase!”, Asta aș fi vrut să le
strig semnatarilor Declarației româno-maghiare în
anul centenarului – scrie col. (r) Hairabetian Sevag
Hagop, de etnie armeană (născut în capitala Moldovei).
Este un atac drept, al unui adevărat român, patriot, la
adresa unui document mincinos, antiromânesc, semnat,
în octombrie 2018, semnat de un grup de oameni
politici și de cultură maghiari și români, care insistă
pentru „autonomia culturală și teritorială” a
minorităților din România. O „declarație” care își are
izvorul în ideile încărcate cu otravă ale iredentismului
maghiar: fraze pompoase, prin care speră (speranțe
deșarte!) să obțină Transilvania. Cine îndrăznește s-o
înstrăineze de patria mamă?
Felicitări Colegiului de redacție, directorului
revistei – col (r) Filip Teodorescu, pentru ținuta fiecărei
ediții a revistei, care de la o vreme (remarcabilă
inițiativă!) se încheie cu un grupaj de versuri. Paginile
literare sunt alimentate de membrii Cenaclului literar,
fondat la 1 noiembrie 2018, aflat sub conducerea unui
cunoscut poet, romancier și epigramist Corin Bianu,
membru al Uniunii Scriitorilor din România.

„Luceafărul de dimineață”
Nr. 4, aprilie 2019
Luceafărul de dimineață, o revistă de primă
clasă
ARGUS se ocupă de această dată de nr. 4 al Lu-
ceafărului (deși, între timp, am primit la redacție și nu-
merele următoare. 5 și 6). De ce? Ne invită la lectură
Horia Gârbea, recomandându-ne șase volume noi, între
care (spre bucuria editurii noastre, Antim Ivireanul) și
o carte de versuri apărută sub egida acesteia: ”SISIFA”,
de Mihaela Aionesei, cu o operă poetică de apreciat, în-
tre cei mai de seamă colaboratori ai revistei „Rotonda
valahă”, membră a Colectivului de redacție. Iată ce
scrie, între altele,apreciatul critic literar, poet și drama-
turg Horia Gârbea: „Poeta poate să dea la iveală imagini
puternice, uneori patetice, dar fervoarea ei și dorința de
a preface viziunile sale în semne lirice pe care să le co-
munice altora subt necontrafăcute, credibile și demne
de interes.”
Foarte interesantă este (și de această dată) Cro-
nica literară (totdeauna pe pagina a III-a) semnată de
directorul revistei, Dan Cristea. Cu condeiul său de ex-
pert analist, reputatul scriitor intră în sufletul cărții de
poeme inedite Materia care ne desparte (Junimea,
2018) a lui Ion Mircea, „poet mai degrabă discret în ce
privește abordarea amănuntelor de viață personală”. În
recenta sa carte, însă, poetul de la Echinox „ne vorbește
360
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
chiar în primul poem al volumului, Oglinda natală, des-
pre propria naștere, prematură, de la care au trecut șap-
tezeci de ani.” Celui care dorește să citească acest vo-
lum de versuri îi recomandăm să lectureze întâi cronica
lui Dan Cristea, Un îndreptar binevenit întru intrarea în
intimitatea poeziei lui Ion Mircea: „… autorul îndră-
gește sofismele, gesticulația pronunțată, expresia para-
doxală sau absurdă, cu aer sentențios(iată o mostră:
„preludiul oricărei imensități/ este abrevierea ochiului
care o contemplă”) Versuri bune, convingătoare, alter-
nează cu altele, anodine…”
În două pagini, VIAȚA ȘI OPERA, criticul
Alex Ștefănescu, se oprește, sub genericul Satul româ-
nesc în rama prozei. La operele a trei clasici: Ion
Creangă („Amintiri din copilărie”), Liviu Rebreanu
(„Ion”) și Duiliu Zamfirescu („Viața la țară”). Analize
excelente pentru candidații la bac sau pentru cei ce vor
să urmeze Literele.
Scriitoarea constănțeană și colaboratoarea re-
vistei noastre Anastasia Dumitru vine în întâmpinarea
cititorilor cu un foarte documentat studiu „Nicolae Ste-
inhardt – generozitatea sufletului” (anul acesta s-au îm-
plinit 30 de ani de la moartea autorului unei opere unice
în literatura română, Jurnalul fericirii ), iar Emil Lun-
geanu, scriitor foarte popular în Vâlcea, apreciat pentru
opera sa vastă și diversă tematic, face, la pagina 18, un
comentariu („Numere norocoase”) asupra cărții unui
talentat jurnalist de televiziune, Teodor Hossu-Longin,
care a adunat o îndelungată experiență la B1TV, Antena
2, Digi Sport sau Travel Mix TV. Volumul său de proză
scurtă intitulat simplu 13, cu noroc – Crima și alte po-
vestiri (Editura Paralele 45, 2018) a primit Premiul de
debut al Uniunii Scriitorilor. „…putem oricând să mi-
zăm – conchide, în comentariul său, Emil Lungeanu –
pe povestirile lui Teodor Hossu-Longin, indiferent câte
ar număra tabla de materii”
Ne oprim aici cu exemplele dintr-o revistă con-
densă, bine scrisă, pe care o recomand cu căldură, cu
deosebire. tinerilor cititori iubitori de literatură.
Gazda „Casei ARGUS”
Emil PĂDUREȚU

În inima de foc a Spaniei
Români la Congresul Internațional Universitar –
edița a XVI-a a ISSEI
În orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară
de vară caniculară, taxiul rulând dinspre anostele peri-
ferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care
nu și-a arătat nici el frumusețea, ci doar scrisul pe pere-
ții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăb-
dătoare să văd totul chiar de la primul contact, am con-
statat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului
spaniol, la care visam, sau al artei mudejar, cu care îi
binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani de do-
minație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem
Madridul, Barcelona, Granada, Valencia, Sevilla, Alge-
siras, Cadiz și Cordoba (nici nu am enumerat orașele
Galiciei, văzute și ele în descinderile mele anterioare în
Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Za-
ragoza, unde eu veneam acum pentru un congres inter-
național la Universitate? Privind programul ediției a
XVI-a a ISSEI, renumit prin manifestările științifice
care pun în dialog universitari din toate colțurile lumii,
de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia,
Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoția mi-a crescut la
constatarea că eram singura invitată din România care
a reușit să participe. Sosiseră Theodor Damian, profesor
la Metropolitan College din New York, și Anca Pop,
care venea de la o universitate britanică, dar din țară nu
mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm.
Tema comunicării mele The Romanian National Iden-
tity as r eflected in Mihai Eminescu’s Poetry urma să
familiarizeze pe participanții secțiunii moderate de pro-
fesorul Th. Damian cu idealul de unitate al poporului
român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate
pentru cei mai mulți. De succes a fost ideea de a oferi
în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul
lui Eminescu și cu harta provinciilor istorice reunite la
1 Decembrie 1918. Încântată să-l primească a fost și or-
ganizatoarea Congresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal,
din Israel, care mi-a mărturisit - ce surpriză! - că mama
ei era româncă.
361
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
Un preludiu turistic de o zi nu a fost de refuzat. La
Zaragoza, al cincilea oraș spaniol, cu peste 800.000 de
locuitori, bucuria mea era să reîntâlnesc Ebro, fluviul
iberic ce, alături de Guadalquivir, se distinge perfect
din avion. Dar nu bănuisem la prima descindere în Spa-
nia că, pe caniculă estivală, ele sunt singurele cursuri de
ape ce rezistă căldurii de foc, pe când alte râuri seacă
pur și simplu. Interesant este că Ebro a înregistrat în is-
torie revărsări catastrofale și avusese un port pe vremea
colonizării romanilor. Între alții, pictorul Velazquez i-
a consacrat o pictură, pe care am văzut-o la Muzeul
Prado din Madrid. Este greu de imaginat asemenea ca-
niculă ce trebuie să dispere pe turiști, gândeam eu, pă-
șind spre hotelul din Plaza d’España, unde eram cazată.
A doua zi, protejată de o cremă antisolară, am
luat-o la pas prin centrul orașului, țintind spre marile
biserici, ce păstrează frumusețile barocului, purtate
prin timp în vechea capitală a Aragonului, care se mân-
drește și azi cu istoria sa glorioasă. Înființat de romanii
colonizatori, atestați în situri arheologice și - atât de sur-
prinzător - de o statuie uriașă a lui Caesar August, așa
cum este înglobată într-un centru comercial pe înălți-
mea a două etaje, astfel că mâna împăratului întemeie-
tor se odihnește pe balustrada etajului superior (idee șo-
cantă și total neinspirată!), orașul aflat la răscrucea dru-
murilor dintre Madrid, Barcelona și Valencia este o des-
tinație turistică ofertantă. Despre faima folclorului său,
nutrit din sevele câtorva culturi, ce se îngemănează
semnificativ în palate-muzeu, ca Alhaferia, spre exem-
plu, aș dori să aflu mai multe, cândva, dar nu de data
aceasta, când ținta mea este științifică și programul
Congresului va fi încărcat la maxim, zi după zi. Înțeleg
ce interesantă este și gastronomia sa, ceea ce constat că
devine și în câteva orașe din România un laitmotiv al
inițiativelor de promovare turistică în ultimii ani. O idee
inspirată și practică, așadar cu bătaie lungă. Dar înainte
de toate, dintre numeroasele obiective turistice și cul-
turale, (dacă ascultăm sfatul ghidului turistic, ar fi cel
puțin 10 ținte distincte) va trebui să-mi aleg la Zaragoza
pe cele mai tentante, pentru ca să am ,,o experiență spa-
niolă de neuitat”, cum promite același ghid.
Abia depășind Mercado de Zaragoza, odată in-
trată în Plaza del Pilar, tentațiile curg lanț. Nu pot face
altă alegere pentru început decât să întru în Bazilica Nu-
estra Señora del Pilar, unde liturghia este în plină des-
fășurare. Câtă pace în rugăciunea catolică! M-am liniș-
tit rugându-mă, după atât zbucium al pregătirilor de că-
lătorie din ziua precedentă. În majestuoasa biserică se
întrec în strălucire capele diferite, fiecare cu credincio-
șii ei. Am ascultat predica preotului, dar nu m-am putut
abține să nu întreb în șoaptă pe o doamnă, îngrijit ves-
timentată, unde se află fresca lui Goya, pictorul care în-
tre septembrie 1780 și februarie 1781 a decorat într-un
stil academic tema Maria, mama martirilor. Pentru că
singură nu mă puteam orienta între cele 11 cupole ale
bisericii cu patru turle, speram că localnicii știu precis
ce comori artistice există pe pereții bazilicii lor.
Doamna nu știa, dar nici nu accepta să rămână datoare

în fața întrebării mele, așa că a scos un ,,telefon deștept”
și imediat mi-a arătat pe micuțul ecran imaginea dorită.
Ca să văd acea lucrare în realitate, trebuia să trec în spa-
tele altarului, unde erau alte capele. Doamne, dar cum
să mă descurc? Nu aveam de ales, așa că după ce am
luat cuminecătura catolică, m-am oprit la altarul unde
este plasată statuia din lemn negru a Fecioarei Maria,
așezată pe stâlpul de jasp, cea care prilejuiește atâtea
pelerinaje în amintirea singurei arătări între pământeni
a Señorei în anul 40 d. Hr., ea cerând Sf. Iacov căruia i-
a dăruit statuia și coloana de jasp să ridice o biserică
închinată ei. Sus, în frescele cupolei de la Corul mic,
am întrezărit pictura lui Goya căutată, dar se afla prea
departe ca să-i pot vedea detaliile. Tot telefonul doam-
nei era mai clar și exact.
La Muzeul Goya
Norocul a fost ca, invitată de familia prof. Da-
mian, după Congres să vizitez în Fuendetodos, satul na-
tal al lui Goya, cele trei spații expoziționale, pornind de
la casa unde s-a născut pictorul și completând cu mu-
zeul, ce se mândrește cu lucrări originale. Foarte con-
vingătoare prin șocanta fantezie funebră și caricatural-
umoristică, lucrările lui Goya m-au impresionat, de alt-
fel, și în muzeul din centrul orașului Zaragoza. Satul
lui natal, abia cât o palmă de loc, așezat într-o înfundă-
tură de dealuri golașe, poate umili, gândeam eu, Răși-
nariul sibian, dacă avem în vedere că pe lângă centrul
muzeal, în onoarea pictorului spaniol s-au ridicat două
busturi, atât de diferite ca stil. Pe când, m-am întrebat
cu tristețe, se vor deschide și în vecinătatea Sibiului mu-
zeele pe care poetul Octavian Goga și gânditorul Emil
Cioran le merită cu prisosință? Dar câte alte muzee nu
sunt în România în aceeași situație de nefuncționare.
Turismul românesc ar avea mult de câștigat prin reabi-
litarea lor.
Ca să continui periplul primei mele zile turistice la
Zaragoza, nici la Museo Pilarista din bazilică nu am
stăruit prea mult, admirând obiecte din aur, ce ilustrează
opulența lăcașelor sfinte din Spania, mare putere colo-
nială a lumii. Revenită în imensa piață centrală, o altă
localnică mi-a mărturisit că, de departe mai reprezen-
tativă decât Bazilica Nuestra Señora del Pilar, renumită
362
Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019
ca loc de pelerinaj, când catolicii fac munți de flori
aduse Sfintei, este Catedrala metropolitană de Seo,
aflată în vecinătate.
Dar vrând să-mi creez un intermezzo, am intrat
în Bursa de comerț, construită în stil florentin între anii
1541-1551, cu joc de ogive în formă de stea și coloane
mândre. Devenită de câteva decenii un spațiu expoziți-
onal, La lonja păstrează arhitectura renascentistă arago-
neză, dar interesul vizitatorilor se orienta acum spre
tema cutremurătoare a celor 40 de fotografi care ilus-
trau condiția tragică a omului în epoca confruntărilor,
ce au traumatizat contemporaneitatea noastră. Ei, artiș-
tii fotografi, deveneau niște modelatori de conștiințe și
fiecare panou explica în ce situație au fost făcute pozele
ce în acest spațiu fast recompun tragedia epocii noastre.
Ceva mai îngrozitor nu mi-a fost dat să văd despre civi-
lizația prezentului în lume!
Da, acum merita să respir alt aer, însă afară dogoa-
rea își făcea de cap. Erau 41 grade Celsius la ora prân-
zului, așa că nici apa din bazinele pieței nu mă mai
ajuta, chiar așa cum anume încălțasem niște șlapi de
plastic, ca să mă răcoresc la oricare fântână ivită în cale.
Simțeam că asfaltul emana din belșug căldura, lăfăindu-
se în lumina soarelui neiertător. O cervesa rece m-a po-
tolit pe moment, mai ales că i-am închinat-o lui Goya,
care mă privea pacient din statuia ce patrona acel colț
de piață. Acum elanul meu de reintrare în lumea frumo-
sului etern era deplin. Catedrala Metropolitană La Seo
mai păstrează câteva elemente ale artei romane, ca ab-
sida centrală splendidă din interior, amintindu-mi că
edificarea catedralei începuse în secolul al XII-lea. Un
întreg perete exterior cu turla sa hexagonală ilustrează,
ca veche moschee, arta mudejar, atrăgând curiozitatea
turiștilor prin îngemănarea culturilor în Spania. Expre-
sia absolută a înglobării unei moschei într-o catedrală
catolică o admirasem cândva la Mezquita din Cordoba.
În anii 1316-1319 la Zaragoza s-a modelat în stil gotic
noua biserică, cu materiale aduse din zonă și cu faianța
emailată, realizată în ateliere aragoneze. La alt interval,
în 1491, Episcopul Alonso de Aragon a dispus să se
adauge vechiului lăcaș de cult două nave laterale, iar
după vreo 60 de ani, sub episcopatul lui Hernando de
Aragon, s-a completat structura clădirii, dându-i-se as-
pectul păstrat până astăzi. O imensă catedrală, așadar,
copleșitoare ca frumusețe, unde s-au încoronat cu fală
regii Aragonului. Pentru vizitatorul străin este greu de
cuprins o asemenea bogăție artistică, întrucât ansamblul
acesta, unic în spațiul Aragonului, te uimește cu cele
20 de capele dedicate unor sfinți ai catolicismului. La
ele s-a lucrat câteva secole medievale, cu ce au avut
înalții prelați mai bun ca bogăție și ca geniu european.
Capela Sf. Mihai, consacrată patronului catedralei, are
zidul de nord ornat în stil gotic mudejar, cu ceramică
policromă, acolo apărând blazonul episcopului de Luna
(1352-1381). Nu știi ce să admiri mai întâi, de la statui
de sfinți la morminte de episcopi, ferestre, bolți și co-
loane gotice. Și câtă strălucire săpată în piatră de ala-
bastru policrom!
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Dar minunea nu s-a terminat aici. Catedrala adă- călătorie prin marile mituri ale lumii, care și-au făcut
postește Muzeul de tapiserii, o colecție ce prezintă loc în fantezia episcopilor aragonezi, spre cinstea lor
scene istorice și mai ales religioase, datând din secolele eternă. Aragonezii au știut să iasă în universalitate și cu
XV-XVI. Secretul păstrării tapiseriilor stă în climatul această colecție, care, într-un miez de zi caniculară, la
uscat al zonei. Totuși, nimeni n-ar putea crede că din Zaragoza, s-a constituit într-un neașteptat cadou, anume
secolul al XV-lea ele au rămas intacte până astăzi. Nu! unul care să-mi învingă prejudecata că văzusem totul în
De aceea, în ultimul timp s-a decis restaurarea unor lu- Spania excursiilor precedente.
crări care au fost deteriorate de vreme. Colecția a pornit
de la inițiativa episcopului Alonso de Aragon (1497- Anca SÎRGHIE
1529) și a tatălui său, regele Fernando Catolicul, com-
pletată harnic și de urmași ai înaltului prelat sau de no-
bili aragonezi bogați. Esențial este că în secolul al XX-
lea colecția a intrat în atenția opiniei publice ca expozi-
ție permanentă.

Vizită la la Primăria orașului Zaragoza: Anca Sîrghie

(Sibiu), Claudine Elnecave (Israel), Th. Damian (SUA)

Din 1985 s-au dat 5,1 milioane de euro pentru

organizarea muzeului, completat cu săli noi. Astfel, s-
au restaurat 22 de pânze și s-a creat un depozit modern,
în care sunt adăpostite tapiseriile neexpuse. Deși am în-
ceput vizita sălilor mari ale muzeului convinsă că voi
afla istoria Aragonului ,,urcată pe pereți”, cum preciza
un pliant oferit la agenția de turism, surpriza a fost să
întâlnesc, în fapt, cu totul altceva, anume istoria mito-
logică a lumii. Erau câteva momente din istoria Israelu-
lui, reprezentată prin povestea frumoasei Estera și a re-
gelui Persiei sau prin Moise și fiul său luând, într-o in-
terpretare apocrifă, coroana faraonului egiptean. Alte
panouri de tapet îi reprezintă pe Priam și Hecuba, pe
Agamemnon și Ifigenia, pe Hector, Paris și Elena, exact
așa cum îi cunoaștem din epopeile homerice și din tra-
gediile antice grecești. Nu lipsesc zeii mitologiei eline,
care încarcă până la refuz casetele din care sunt formate
tapiseriile. Am urmărit de-a lungul lor povești conduse
minuțios de la scene cu rol de expozițiune, până la
punct culminant și deznodământ. Culorile sunt și acum
strălucitoare în tonalități vii de roșu și auriu. Mai im-
portant este că figurile personajelor au expresivitate ca-
racterială. Mi-a plăcut lucrarea intitulată Tapiul spade-
lor, unde se pregătesc de duel Paris și Menelau. Penthe-
silea, fiica zeului Marte, aduce spade și scuturi oferite
amazoanelor care urmau să-l ajute pe regele Priam. În
centru apare Achile, alături cu Menelau, care ia o atitu- Sculptură de Doru Drăgușin
dine pasivă. Altundeva, minunat realizate sunt corăbiile
din lucrarea intitulată Expediția lui Brutus în Aquitania,
având ca protagonist pe nepotul lui Eneas. Așadar, o
363
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Stimați colaboratori ai revistei „Rotonda valahă”,

Pentru ca revista noastră să apară la timp și în condiții grafice excelente, trebuie (obligatoriu)
îndeplinite următoarele condiții:
1. Textele – cel mult 10-15 pagini, format A4, trebuie culese de autori utilizând aplicația Mi-
crosoft Word, font Times New Roman, mărimea corpului 12, OBLIGATORIU cu folosirea diacri-
ticelor și cu corectura autorilor. În caz contrar – textele nu vor fi luate în considerație pentru a fi
publicate
2. Fiecare text în parte trebuie semnat, verificat stilistic și gramatical de către autor. Corectura
fiecărui text (poezie, proză, eseu, reportaj, recenzie, traducere etc.) aparține autorilor. Redacția nu-
și asumă această obligație, întrucât nu are fonduri pentru a angaja un corector. Textele redactate
conform instrucțiunilor de mai sus, trebuie expediate de fiecare autor, pentru a fi centralizate, pe
adresa: ioanbarbucorbu@gmail.com. Textele se trimit ca fișier atașat la e-mail (fiecare text să fie
semnat) și NU ca text în corpul e-mailului..
3. Nu avem fonduri (sponsori) nici pentru exemplarele tipărite și nici pentru tehnoredactare.
Selectarea materialelor, tehnoredactarea și arhitectura grafică a revistei se fac (gratuit) de către
colectivul redacțional.
Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe) o pot face contra
cost. Abonamentele se fac NUMAI pentru un an. Comandă pe adresa de email:
ioanbarbucorbu@gmail.com.
4. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un scurt CV, de o pagină, format A5, însoțit de o
fotografie format JPG, atașate la e-mail, împreună cu adresa poștală și un număr de telefon.
5. Materialele pentru numărul următor al revistei se trimit până la data de 30 septembrie 2019.
6. Revista online se expediază tuturor colaboratorilor și cititorilor din baza de date a redacției.
Dispoziție finală
Materialele (textele) nepublicate, care nu corespund cerințelor redacției sau cele trimise
fără să se respecte instrucțiunile de mai sus - nu vor fi returnate autorilor.
Așteptăm sugestii, propuneri și aprecieri după apariția fiecărei ediții a revistei
„Rotonda valahă”.
Vă mulțumim pentru înțelegere și colaborare!
Vă solicităm, în continuare, sprijinul pentru a edita o revistă de foarte bună calitate.
Așteptăm cu drag noi colaboratori!
Lectură plăcută!

Colectivul de redacție

364
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

Centenarul Uniri
(1918 – 2018)
«Cărțile sunt viața»

Apare sub egida Asociației Culturale

„Curierul de Vâlcea” – ACCV

365
 Anul IV, nr. 14 ● Iulie – Septembrie 2019

366
Doru Drăgușin: „Prin sculpturile mele reușesc să bucur
privirile oamenilor și datorită unei bune comunicări cu
Dumnezeu”

„Din tinerețe, de la dascălii mei, am venerația pentru

marile personalități politice, istorice și culturale. În marmură,
în bronz sau în granit i-am întruchipat pe Nicolae Titulescu,
Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, Gala Galaction,
Mihail Kogălniceanu, Marin Preda, dar și pe Sfântul Martir
Antim Ivireanul. Un loc aparte între aceste ilustre
personalități i-am dedicat lui Nicolae Titulescu. Nu
întâmplător, desigur, întrucât cel ce-a fost doi ani la rând, în
1930 și 1931, președintele Ligii Națiunilor și-a petrecut multe
dintre vacanțe pe moșia tatălui său, Ion Titulescu, la Titulești,
cum se numea pe atunci satul în care, mult mai târziu, aveam
să mă nasc. Simplă coincidență, desigur, dar suficientă, ba
chiar hotărâtoare, pentru ca să-i dedic marelui diplomat și
om politic mai multe monumente aflate azi, în țară, la Brașov,
dar și în comuna Nicolae Titulescu, precum și în străinătate,
la Geneva, sediul fostei Ligi a Națiunilor, la Bratislava și la
Bruxelles, la Chișinău.”
*

Dincolo de această adecvare la tiparul real pe care o

presupune monumentul portret, Doru Drăgușin excelează și în
sculptura de mici dimensiuni. „Mă fascinează – declară
reputatul sculptor – volumele, suprafețele și unghiurile ritmate,
intervențiile sumare în marmura brută, ferestrele sau golurile
decupate într-un bloc de piatră, dialogul liniilor curbe. Mai
toate lucrările mele se pot numi, cu mici excepții, compoziții,
structuri, armonii, configurări, geneze etc. Vorbim despre un
simbolism de dată recentă, nonfigurativ, în care dicteul
automat, concept atât de drag dadaiștilor, se naște parcă
instantaneu din piatra ce poartă, vizibilă încă, urma de daltă.
Intervenția mea în materia brută este atent și laconic calculată,
astfel încât marmura sau granitul să-și dezvăluie propria lor
frumusețe, intrinsecă, dar și metafora pe care mi-o propun.
Este un gen de sculptură obiectuală ce tinde, mai degrabă, spre
artele decorative, personalizând spațiile interioare, ținta mea
fiind de-a surprinde, de-a incita și de-a lăsa un spațiu cât mai
larg interpretării. Întotdeauna, la expozițiile din țară și peste
hotare am fost bucuros când au venit cât mai mulți vizionari,
iubitori de artă, ca să traducă ce am făcut, dar să-și bucure și
privirile.”