sintagme literare
ADELA
CONCIU
Singurul amant
Erai singurul amant
cu sângele alb ca laptele
și carne crudă de verde,
din care picurau visele mele
albastre,
singura îmbrățișare a nopților
ce-mi curgeau pe piele
cu lacrimi de maci,
până mă deschideam
din pântecul umbrei.
Erai singura gură de lumină
ce-mi boteza trupul gol
de prea plinul buzelor,
singurul meu zbor transparent
de vină,
singurele brațe în care puteam
adormi,
cu ochii deschiși
alături de...moarte!
Erai!
Tu...cel ce îmi țipă în coastă
Tu...cel ce îmi țipă în coastă,
Ești cel pe care-mi plouă
carnea
desprinsă de pe oase
ești zâmbetul căderii mele
în sfâtșitul ce mă întoarce
în placentă,
ești ieri , ești azi, ești mâine,
ești și atunci când...
nu ești!
Eu... sunt puținul rătăcit
în tine!
2
Pice by pice
Prea mulți monștrii
joacă pe zaruri respirații
de inimi ,
te ucid leneș
piesă cu piesă,
celulă cu celulă,
mestecându-ți visul
în măselele plăcerii,
până la nudul osului.
Cu trupul tău joacă
spânzurătoarea,
până ajungi să crezi că
ultimul tău por va săruta raiul,
până ce vei deveni străina
spânzurată din cireșul
unei primăveri însângerate!
Fereastra mea din fața gării
Noaptea, fereastra mea
din față gării,
îmi aduce în casă...viața,
cu mers și zgomot sacadat.
Ca într-un vagon plin cu deținuți,
ce merge către ultimul lagăr,
noi, cei rămași sorbim imagini
în pupile,
cu nesațul flămândului
pentru îmbucătura primită
înainte de ai uita complect
gustul,
cu dorința aceea acută
de a atinge cu degete tremurânde
sufletele celor pentru care
...îngenunchem!
Poesis
Durerea
Dacă durerea ar divorța
m-aș plictisi să fiu!
A ros din mine de când
am băut prima dată
...lumina.
Așa că tu ai devenit durerea
mea,
să nu mă plictisesc,
să nu-mi uit nebunia,
să nu rătăcesc respirația
lacrimilor sparte
ce-mi înghit călcâiele!
Dragostea...m-a devorat
doar în răstignire,
doar pentru secunda nudă
de inimă.
Mai bate-mi un cui
Iubite!
Să nu uit că sunt vie,
mai dă-mi un prânz din
durere,
înainte să-mi moară zâmbetul,
tatuat cu grijă pe obrazul
nudului!
Terapie
Ridică-mă în cerul
ochiului tău !
Căderea va fi o dulce
terapie,
ca desprinderea din placentă,
când săruți prima oară
lumina,
cu plânsul ce curge din tine.
Voi fi floarea resemnată
în divorțul de țărâna dezverginată
de urma pasului tău.
Cioplește-mă cu amprenta
palmelor tale,
să simți cum Dumnezeu
a modelat femeia
din lutul îngerilor
ce ți-au adormit în coastă.
Îneacă-mă în ploaia buzelor tale,
ca pe o împărtășanie dorită
și eu...
voi fi bucata de carne
 sintagme literare Poesis

ADRIAN
potopiră coşul...

e tevatură mare – -ncurcăm până şi

BOTEZ
maţe
căci victima şi gâdea – criţă – torente-
mping la raţe...
Ospăţ al Dulcei Crime păli sub
Vremuri tulburi nu-mparţi în două fericirea... lampadar
...da – pentru tine se bat cutre...
aş vrea să fiu ce n-am mai fost – o nu vine nimeni – nimeni – să pună
viaţă prizărită ce jalnică e primăvara ! vreun hotar...
puhoi – maşinile-mi gătesc o bravă în stele-mi simt crescând povara... ...gurile-nsângerate – prin ere – devin
meningită nu voi mai trece peste ape : găuri
îmi vreau izvoarele-napoi – iar munţi mâna-mi în foc o las să-mi scape... iar Suflete Borâte - se prăbuşesc în
să ardă cerul hăuri...
zeu al pădurii-aş vrea să fiu – ochii-mi ia-mă de piept : te-ucid - nu-i zvonul :
topească fierul creez Justificări şi Tronul... ***
hai – dă-mi prilejul să simt sânge
cu răcnet speriat-am nopţi – când Mă coc sub sori şi luni
zilele muriră şi-afar' de propriul meu laringe... necunoscute
stele ciumate tot cădeau – regii nu mai ...m-a smuls – crima - din gris-ul laş :
respiră copilu-i mort – eu – brav ocnaş... mă coc sub sori şi luni necunoscute
asfalt – cu limba – mestec azi : cuvinte spre ţărmuri noi nechează vechea-mi
expiară ...salvai motiv demenţei vieţii : luntre
au fost – cândva – o Carte – Bolţi : sunt zeu – nu doar amant jegos al popoare mii au dispărut în timp :
Cânturi se sufocară... pieţii... zeii s-au strâns – şi-s singuri în Olimp...

...nu mai jucaţi lumea la cărţi – căci zeii
pierd într-una
şi-odat' cu ei – în fund de-ogrăzi – ne
seacă şi Fântâna...
sub scoarţă de copaci intrai – s-ascund
comoara sfântă
dar derbedeii de prin cer – lacomi –
mă iau la trântă...
...nu mai cresc frunze şi nici flori – în
lumea prăduită
bântuie – pe colnic şi-n nori – crima –
la braţ cu-ispita...
***
Și ce dacă te legeni – luntre?
şi ce dacă te legeni – luntre ?
nu duci în pântecu-ţi iubirea
*** păsări şi îngeri se-amestecă-ntre
frunze
Jigodii trag în dinţi fără de rut şi fără de lehuze
mormanul de cadavre iar fericirea-ncape-ntr-o alună :
o-nhaţ – pe loc – şi-o răstignesc pe
jigodii trag în dinţi mormanul de strună
cadavre
(...neînhumarea - constelaţii de nu sunt străin – doar singur şi melodic
palavre...) moartea mi-am omorât-o-n mod
să ştim – cu toţii – soarta ce ne- parodic
aşteaptă să fii comod – tu – zeul dizident
câinii coboară – către noi – o treaptă...
să-ţi crească flori în palmă – nu
cu javre dimpreună – ne-ndestulăm trident...
măcelul ...ucisu-mi-am prietenii cu Armonie :
tare ne place – totuşi – să răstignim tot deci pot să port – pe ramuri – orice
Mielul : pălărie !
nevinovatul sânge fierbe-odat' cu
borşul
vampiri şi zombies - varnici - ne

3
 sintagme literare Poesis

ADRIAN
să-mi simți urcările și coborârile
ca un sisif - pe calea laptelui, 
izvorînd din sânul tău, întru o altă

LĂZĂRESCU lume,
mai bună ori mai dreaptă,
întocmai celor ce nu se opresc
Totul la mal tocmai ieșeam… și, probabil că
niciodată, chiar dacă e dimineață
niciodată, 
și ar trebui să o luăm de la capăt,
de pe mal, apele par tot curgând,  nici nu aș fi avut cum să te iubesc o
din înalturi.. Chiar și până dincolo
lăsând loc unui alt val  viață, 
de pământ…
de dragoste nețărmurită, niciodată...  toată… monoton... îndelung…

Un singur pământ
până și pescarii au fâcut liniște.  Plouă // dacă mai aveai
sângerând de aceeași
o altă așteptare... și parcă  vreun dubiu…
dragoste
nicio acostare la țărm. 
sirenele nu se mai aud...  zilele ni se scurg prin nopți, 
pământul e tot rotund precum o
ele, de fapt, n-au existat nicicând...  una după alta, 
dragoste, 
ca și cum nu ni s-ar mai opri 
și asta n-avem cum s-o uităm nicicând, 
doar eu mă mai hrânesc uneori niciodată.. 
mereu pornind și întorcându-ne 
cu câte o coadă de pește...  hmm.. ce viață înșelătoare 
de unde-am plecat odată...
dintr-o vară umedă,  o mai fi și asta!
citi-vom eternul legământ 
uitată
din cronici scrise de o mână
Dincolo de pământ
sângerând,
Flash aproape toată:
se scurg pereții reci din bolțile divine,
de când mi-ai pătruns în inimă,  peste sufletele noastre, până în
“viața-i iubire de voi înșivă, de tot ce e
respir, suflete..  pământ 
născut!”
viețuind, precum vezi,  și parcă dincolo, pe apele line, 
pe o ruină, bătut de vânt, pluti-vom în chip de legământ
mă tulbură aceste vorbe, acest refren 
de secole, pe lespezi al fostelor iubiri, plecate și ele…
pe care pus-am nota cea mai mică 
cioplite-n doruri,  prin amurguri care nu mai sunt,
și-am scris că sufletul 
sub ploaia cristalină precum le știam odată,
nu-ndură astfel de platitudini!
căzând precum un legământ sângerand de dragoste, din ceruri
pe creștetul celor  pictată, până când moartea nu ne va
am să mă culc din nou, căci un dor
fără de vină… mai despărți
nespus am 
nicicând... nicăieri, nici măcar pe
să mă trezesc în zori cu aceleași vorbe, 
Iartă, pământ...
căutând prin dragoste sensul
platitudinii 
dar nu am mai reușit să-ți aud ultimul nu mă privi, iubito, încă!
rotunde, de-altădată..
cuvânt.  mai ține-ți ochii închiși,

4
 sintagme literare
ALEXIA
BĂDESCU
tatăl meu era un elf al luminii
mama o simplă florăreasă din Obor
am ieșit din pântecul ei cu un scâncet
prevestind dureri neștiute încă
nu am vrut să deschid ochii să văd
lumea aceasta
care mă amăgea cu un sfârc
de parcă știam că viața îmi va demonta
toate jucăriile
nu moștenisem nemurirea tatălui
dar plângeau în mine toate păcatele
mamei
am fost “cumințenia pământului”
nu îndrăzneam să mut niciun gândac
de la locul lui
de teamă să nu tulbur ordinea firească
a lucrurilor
cezarul venea uneori să-mi inspecteze
pulsul fiecărei
dezamăgiri
aveam planuri mărunte
bucurii mărunte
regrete mărunte
gânduri mărunte
vise mărunte
doar sufletul îmi era pantagruelic
eram un lungan timid și slăbănog
fetele mă considerau un ciudat
băieții îmi dădeau diverse nume
vorbeam mult și despre orice vibrau
ideile în aer străluceau ca niște licurici
în noaptea minții în decor mâinile erau
o prelungire a gurii
fetele clipeau își afănau maiestuos
părul cu mâna
semn de profundă plictiseală
Poesis
purta un trenci obosit
în inimă o văgăuna și câteva mări
moarte
semăna cu un mandarin uneori
părul vâlvoi mâini noduroase
dar mă complimentau divin
rădăcinile înfipte în mizeria propriei
vorbești ca din cărți
sorți
văzuseră ele la biblioteca municipală
ascundea la piept arcușul și vioara care
cum stăteau aliniate tăcute colorate
mai scârțâia
frumos
nevrotic
eram veșnicul confident
bătrânul cu bățul
umărul meu era sfințit de lacrimi
strigau batjocoritor șmecherii din
îmbălsămate
cartier
câte-un marinar afumat îl mai scuipa
dar ea exista în imaginația mea
prietenește pe frunte
suspendați amândoi în alt univers
pantofi cu toc înalt cizme cartier îl
născuți cu iubirea în suflet
călcaseră de-atâtea ori în
conștienți că iubirea e o artă ce nu are
picioare fără milă
timp de minți prea sterile
indiferența lumii îl apăsa ca o dună
ea minunea mea știa că iubirea în
neagră și grea
forma ei sublimă e puterea ce menține
era doar o flașnetă veche la care cânta
universul alert
sadic un rechin
care ne respiră și ne divină
un nimeni în bătaia nopții
singura stare absolută din care rezultă
dar sufletul îi mirosea a valhalla
un întreg
sună alarma
în puii mei
stau în fața ta
iar merg un kilometru prin zăpadă până
simplă
la muncă
așa cum m-ai cunoscut
un ghemotoc de neliniști
o rană fără suflet
nu am uitat cum îmi pictai inima cu
adorm în tăcerile tale
graffiti vandalizând fiecare bătaie
mă trezesc în nedumeririle mele
cum îmi împleteai fricile în plasa de
nu s-a întâmplat nimic
fluturi a destinului
monotonia aceasta absurdă mă-mpinge
ochii tăi erau lacrimi din rănile lui
afară din mine
dumnezeu
e ger în secunda ce ne fecundă cu dinți
gura ta o arcuire a buzelor mele
colțuroși ascuțiți de prea multă vină
îți memoram fiecare curbură a trupului
nu mai ești tu nu mai sunt eu “divina
neștiind că mâinele trecuse deja
comedie” a lui dumnezeu
ci o banală rutină
străzile pe care merg acum scrâșnesc
iar templul acesta odată măreț
a pași grăbiți
acum e ruină
a repetiție pentru absurd
redă-mă pământului antigona
a nepăsare
să pot inspira lumină
5
 sintagme literare
ANA
ARDELEANU
Poem de vară
Te invit la masa inimii mele,
Iar tu îmi ceri răgaz
Pentru a pune câteva stele pe cerul frunţii,
Cravata de sâmbătă seara,
Greieri de vară într-o simfonie,
Un buchet de versuri
Ce încă mai tălmăcesc sentimente,
Ţi le aşează în vaza de cristal
Apoi te strecori, precum o boare, în inima
mea
Galbenul rămas pe scaun neşters,
Lasă amprente pe rochia de mătase,
Iar ea începe să umble prin aer
Cu un anunţ imens pe piept:
“Nu-i găsim dragostei şi lumii
Alternativă!”
Stelele se revarsă
Într-o tulburare de cântec,
Ca o ploaie torenţială
În care toate tainele se scufundă,
Doar mâna lunii face peste toate
Semn de speranţă.
Îmi rămâne timp să îţi strig:
“Cât te-am iubit Micuţa Mea Morsă!
Iubire cu trei M
Şi-un calendar ocupat
Până la sfârşitul lumii”
Cercuri de popas
Lucrurile fericite
Sunt vânate de potera aprigului verb
Ce caută în ele cristalul
Contul zilelor tandre
Te reţine ca pe o afacere rentabilă
Aşezată precum un scut
În dreptul de-a iubi al inimii
De-a desluşi cuvântul
Cu toate silabele în desfăşurare
Între pelerinii cu obrajii roşii
Pe care vântul a trezit alarma nopţii
Ai născut roiuri de poeme
Şi le-ai pus în spate ca bagaj al timpului
Harul de-a transforma şi iubi singurătăţile
Halo-ul trezit între sâni
6
Ca cercuri de popas.
Acum cânţi lângă rug
Unde gestul de sacrifiu cere inimii poeme
fericite
Cărora le dai nume de flori şi nostalgii
Ca o consecinţă a întrebărilor ce îmbracă
viaţa
Şi o duc departe, în orizontul purpuriu
Gladiatorii visului
Din plicul zorilor
Ies mâinile veştilor fine
Nerăbdarea a devenit locul
Din care toate speranţele pleacă
Lăsându-mă fără literele
Pentru care au luptat aprig
Gladiatorii visului meu
Trandafirul oferit
Celor ce îşi unesc neamul
Şi devin un singur poem
S-a ofilit
Acum în tufiş se ascund secerătorii
misterelor
Fluierând melodii
Ce au declarat ficţiunea
La vama mărturisirilor târzii
Acest mod de a trata paradisul îngăduinţei
Mă împrieteneşte cu iluzia
Tuturor faptelor ce au cutezat
Şi au zămislit
Împăcând duşmanii
Pe umărul tău
Stau cu o frivolă amintire pe umărul tău
Sunt punctul tăinuit de privirea fixă
Câinii latră mişcarea lăuntrică
Nu-mi plouă, nu mi-e secetă
Dar mi-e camp de umblat printre maci
Parte din mine e născocire
Pe care lumina amiezii a transpirat
Nu pot iubi noaptea
Gărzile de corp ale înnoitelor vise
În care e aproape ruşinos să mai crezi
Poesis
Cum nici în lichidul roz
Ce exultă pe buze
Restul e otravă uşoară
Cum poveştile de seară
Spuse în faţa porţii
Învăţ să respir
Învăţ să respir
Printre troienele care cer jertfă
Roşu pe alb înflorit între stânci
Mă plimb prin ploaia privirilor tale
Locul preferat
Unde îmi pot gândi viaţa
Casa vârstei mă strânge
Şi nimeni nu ajută la descarcerarea inimii
Nu cutez să opun câmpiile
Sentimentelor dispărute
În catastrofa iubirii
Privesc cum trece poemul
În evantai purtând aerul sacru
Inima lui e floarea endemică
Pusă la butonieră
Chipul se aşează în tabloul pregătit
Pentru a intra în nobila casă
Simţi nevoia
De-aţi împărţi viaţa în pătrăţele mici
Care să-ţi satisfacă dorinţa de-a fi
prezentat
În detaliu
Fiecare pătrăţel, adunând în sine,
O uriaşă risipă de calcul
Poţi afla ziua şi anul cel mai norocos
Pentru omenire
Când ai putea explica şi altora
Modalitatea de-a ieşi, când vrei,
Din pătrăţelul care te strânge,
Multiplicându-l,
Pentru situaţia în care
L-ai pierde.
Caietul cu pătrăţele
Strecurat pe sub uşă
Adună mulţimea clipelor trăite
Urmată de o contragere
În micul embrion
Cu-n steag de eliberare
Inabordabil
Fâlfâind din aripile roşii
Deasupra ta
 sintagme literare
ANGELA
FURTUNĂ
refugii prin îndepărtare de fântâna
de la Inter. reîntoarcerea femeii de la
Baz’art des Mots
nu voi scrie niciodată pentru cineva
anume. doar pentru un sine posibil,
actualizabil, resemnat în anonimatul
său.
micile retrageri. pacea dintre omul
ataşat şi omul detaşat.
cu spatele la fereastră.
mai întâi ne punem întrebarea:
suntem, oare, acolo unde credem noi că
suntem?
mai apoi, privilegiul uimirii: dacă numai
titlurile de pe Babelio pot fi citite în
timpul a două vieţi, atunci când să mai
citim şi cărţile?
visătoarea Kamakura construieşte
personaje chtonice, care nu trăiesc prin
cărţi, ci prin povestirea rostită cu glas
omenesc
însă noi, după ce am mers a doua oară
sub pământ, şi după ce ne-am întors
înfăşaţi în sulul ceresc, se facea că
şedeam, aşa, toţi trei, de mai bine de
treizeci de ani, la aceeaşi masă cu tăblie cînd e arat şi de trei ori săpat,
galbenă,
cu faţa la bătrâna Universitate
şi cu spatele laTeatrul Naţional,
savurând vinul de gheaţă.
(“din fântâna arteziană ţâşnesc îngeri cu
pălărie,
născuţi din sângele spălat de pe
caldarâm în dimineaţa de 22 “)
un bărbat cu chelie apare în fugă şi o
întâmpină pe femeia călăreţ
femeia din Fugarii lui Daumier
femeia gen hai să o luăm din loc cât mai
suntem tinere şi bune la galop
femeia făcută din ace de la Baz’art des
Mots.
zâmbind fără să-şi vorbească
se pleacă amândoi pe spate şi se
scutură, împuţinându-se,
ca şi cum o ploaie tocmai le va dizolva
trupurile
într-un pahar
dansul se răspândeşte iute ca o modă
printre studenţii bătrâni,
nevindecaţi,
sinucigaşi organizaţi în
detaşamente de protest,
« ăştia sunt oamenii noi,
traversând o jumătate de
secol în amnios,
precum copiii ce refuză să
se nască »:
e între ei o tensiune de a nu
trăi decât prin împotrivire
un fel de a se opune curentului,
de a da înapoi, înmiit, energia afirmativă
primită cu de-a sila,
prin vomă şi prin hipnoză de recuperare,
la toate acestea privim lacomi :
noi am vrut să îmbătrânim şi am făcut-o
şi pe asta în stil
modernist, în cazemate pictate de mână
cu o întreagă imagerie de tente umane,
animalice, barbare, penitente, utopice,
petrecute în blocurile comuniste, beciuri
întunecate şi reci,
în timp ce ei au vrut să sugă şi la optzeci
de ani laptele mamelor tinere –
cu maxilarele încleştate pe sfârc şi cu
gingiile roase, edentate –
totul le-a reuşit
metafizică medievală;
acum ţopăim în hologramele de pe
pereţii universităţii (« genul de omuleţi
din care nu rămâne decât curajul naiv
şi o scrijelitură conspirativă făcută la
beţie cu un briceag chinezesc bont,
măi Nuţă, am plecat la revoluţie pe la
cinşpe, vezi că mă întorc la ora 23, pune
de o mămăligă şi de un nechezol, al tău
Relu ») –
aşa cum pământul se vindecă atunci
aşa cum se încinge vatra în foc,
şi focul în curcubeu,
aşa cum se aşează piatra sub numele
străbunilor
şi oul sub cloşca nebunilor,
aşa simt cum mă vindec de farmecele
tinereţii pierdute de noi la Inter,
sau în orice altă smintire de libertate
botezată de cel necurat,
şi astfel îi văd acum pe ei, nelecuiţii de
boală,
îi văd cum se oglindesc
în arteziana de la Universitate,
cu un descântec de la mine şi cu un leac
de la Domnul,
amestecându-se cu noi în dans,
un soi de luptă cu liniile de forţă ale
acelui timp
ce şi-a urcat miriapozii pe pereţi –
inscripţii scrijelite de martori indecişi
aici au murit degeaba tinerii, iar bătrânii
au supt laptele patriei şi au condus
vânătoarea de lupi –
otravă pentru urmaşi
Poesis
stoarsă din smintirea de libertate a
celui vârlan
nouă urcoi, nouă urcoaie
nouă moroi, nouă moroaie,
nouă strigoi, nouă strigoaie,
nouă diavoli, nouă diavoloaie,
nouă lei, nouă leoaice,
nouă pocitori, nouă pocitoare,
nouă ursitori, nouă ursitoare,
nouă făcători, nouă făcătoare,
nouă mârători, nouă mârătoare,
noucă mâncători, nouă mâncătoare,
nouă zâni de la nouă stâni
nouă vânturi de vânt
de pe pământ
din poarta cerului, cât mai suntem
acolo, strâns îmbrăţişaţi
în aşteptarea călătoriei,
am cântat colinde, am scuipat,
am cerut de pomană şi am dăruit,
am mărturisit că suntem vinovaţi de
magia vieţilor noastre pierdute odată
cu libertatea,
deşi privitorii ar fi crezut că ne aflăm,
în alt timp, tot la masa noastră
cu tăblie galbenă, scorojită,
citind cursuri de acum trei decenii
despre fosile şi stratificări geologice
despre arhitext şi despre istoria
naţională confiscată de strigoi –
noi am rămas ţicniţii de serviciu
pentru ora la care vin televiziunile
abonate să-şi facă ştiri cu Piaţa
cineva strigă la îngerul nr.1
care strigă la îngerul nr.2
care strigă la îngerul nr.3:
vezi că habar n-ai pe ce lume eşti
vezi că habar n-ai pe ce lume
eşti
vezi că habar n-ai
pe ce lume eşti
dansăm, fiecare cu îngerul lui grăsuţ,
ca şi cum femeia
de la Baz’Art des Mots ar fi pe-
aproape, eliberată, purtându-şi cu
mândrie cornul ca pe un sân în care
vin, o, ce veste minunată, laptele,
vinul, apa, oţetul, ambra, veninul şi
mierea patriei,
câtă pace şi ce bătrâneţe tihnită, orgie
de mătase,
atât de liberi suntem în dansul nostru
din fundul pământului pierdut, din
cămările trupului sărac, din fântâna
arteziană de la Inter, din poveşti şi din
miturile străzii,
că nu mai avem habar de nimic
şi de nimeni
7
 sintagme literare Poesis

CARMEN-MARIA
apoi revenea printre noi

prietenul nostru cornel nu consuma

MECU
alcool
era în 90-91 se deschisese un bar de
fițe în humor
m-a dus să beau absint
muncea la exploatări miniere era
SOLITUDINI bogat
pe tine te rup în bucăți apoi te fac a fost pentru prima și ultima oară
* conserve citisem atâtea poeme despre băutura
priveam un nor să te mănânce copiii și să se simtă asta încât
fotografiat spectaculos de altcineva fericiți mi se înverzise imaginarul
mi-am amintit că am pe un cd părinții îi învață să termine papa bună
ori pe un hard extern cu un joint babele orașului vor avea ce sporovăi
o colecție de nori că doar nu i-or lăsa să pară mai încolo despre fata lui roșca
ciudații grupului o ciudată bea cu nebunii dimineața
da absint
am fost cândva un om de nori flutură pe sârme desuuri colorate adie
un jucător al clipei tomberoanele prietenul nostru cornel a murit
îmi citeam viața în cumuluși ca voi viitorul clipocește leneș în băltoace înghețat
în zațul de cafea trec niște fete decoltate și fără se întorcea acasă pe jos
pudibonderii a băut până a picat
mai grea mi se pare pe toace nimeni n-a aflat vreodată
starea omului de apă mereu de ce
altă ființă răsună de imnuri bisericile se
în închisori de sticlă asta înmulțesc binomial predicatorii am îmbătrânit prietene cornel
nu prea mi-a reușit voi veni la tine
hai să fugim ino cu ino și un clondir de absint
îmi simt tot mai mult oasele cum au fugit de gulag ne vom simți atât de poeți încât
aș putea deveni un mama și bunica vom sfâșia moartea
om de piatră om cere azil politic pe lună cu clonții noștri de argint
wow tu un simbol demodat eu o babă
rigor mortis nebună *
spune-mi prietene ino am ieșit după ploaie
tu ai auzit de asta acolo vom aștepta cuminți cu ino
amândoi ne-am așezat pe o bancă în parc
toți cei pe care i-am iubit și m-au iubit să-și facă dumnezeu ceva timp pentru și am băut ca boschetarii lirici
locuiesc noi clorofilă
pe acest pământ
în cimitire inaccesibile mie * lumea devenise atât de viriditas încât
prietenul nostru cornel era singura alegere existențială
așa că de multă vreme ino schizofren era evident
ei au în sufletul meu un memorial de știu când mi se apropie criza văd copac
nori imaginile
de la tv color am impresia că mi se sau poate iarbă verde
* trimit mesaje iarba de acasă
prietene ino pe vremea aceea noi vedeam totul din ce în ce mai greu de cosit
eu sunt prea bătrână nu alb-negru
mi-am însușit picanteriile din spatele ședeam cu ino pe o bancă verde
blocului prietenul nostru cornel alerga la spital în parc ne cuprinsese melancolia noi
nu am angoase nici frustrări feministe avea psihiatrul lui lăcrimam picături imaginare de absint
detest să-mi arăt în public îl ajuta să le facă terapie celorlalți dar cartierul mirosea cumplit
chiloții bolnavi a clorofilă

8
 sintagme literare Poesis

CARMEN
se galopează spre desfășurarea
acțiunii
Cumul de arte trimite mintea în extaz

POPESCU
Se mestecă vocile
în ceaunul cu bunătăți
după un program fix
Seara cu ai noștri în toate limbile
arată că acceptăm globalizarea
Ce zi îți prăjește mintea  Cuvintele ah cuvintele 
pe asfaltul îmbâcsit de smoală cu limpezimea mesajului lor
Ce zi cu aripi flămânde  Efemeră și tristețea din ochii cilindrilor adună grădini de flori pe un piedestal
strâns-a visele de pe chipul meu plin cu părul înverzit Bisul nu are gură să spună
de uimire care își înfig rădăcinile în pielea brună câtă bucurie are fiecare în suflet
Culoare și semne de întrebare Cad unul câte unul Se reia punctul culminant
ascunse în ciripit de sensuri îngălbenind frânturi de trup transformându-se în deznodământ
au sugerat clemență unduirilor  ce nu doresc să intre în putrefacție Oh biet actor
desfrânate în viziune Zgomote renasc  ne-a invitat la el acasă
Natura o divă a primului păcat aparent pentru a anunța o formă de a fost o gazdă primitoare
și-a plimbat verdele ochilor supraviețuire ne-a umplut momentul de daruri
la mine în suflet clopote manele în bernă de ce vrea deznodământul 
O pace și-a adunat vocile  urme de rock în ciocul privighetorilor să încheie momentele subiectului
cu inflexiuni tolerante  și un continuu pâc pâc pâc pâc De ce totdeauna ceea ce este frumos
ale unui astru introvertit drog pentru toate extremitățile are startul foarte aproapiat de finish
L-a vrut spintecător al nepătrunsului Hai să ne iubim în tonuri moarte
împietrit în văl pe un fundal infernal Eu
Ce flacără urlată de lentila concavă într-un oraș care se anunță
a strănutului vegetal cu perspectivă Timpul a rămas înţepenit în clipă
Pe rotonda selectă Clipa se zbătea între tâmple trimiţând
impregnată de celebritatea trupul în trecut
momentului Seară cu pantofi de lac Trăiri vineţii teleportau prin creier stări
ițele unei țesături ofilite
au respectat soliditatea unei creații Scenă cu pantofi de lac Vreau pământul meu de ieri
Nume sonore  și haine pestrițe să-l calc doar cu piciorul gol
cu amprente pe verticala unui edificiu înșirate pe ața dintre două puncte  să-i aud inima
au frapat ochiul și-așa îmbibat în Sala Palatului geme de rumoare Bate Atât de tare de-mi trezeşte
primăvara cuvântului Luxul și modestia se pupă într-un ritual simţurile
Eliberarea de cotidian a făcut 100 m Se aplaudă Vreau mirosul de reavăn să îl odihnesc
bras  până se enervează gongul în nări
în Herăstrăul unei închipuiri și bate de trei ori apoi să ajungă pană în stomac cu
Hard Rock Cafe cu o veselie O lacrimă așteaptă rădăcini cu tot
amăgitoare să se termine prima cântare Aştept iarba să îmi crească pe corp
și-a înecat foamea de frumos  ca să se arunce de la înălțime părul să înfrunzească în anotimpul
într-o sondă cu Bloody Mary  în mocheta  trupului
căreia îi va amplifica un punct de praf Vreau să deschid zăvorul ochilor
Să ne iubim într-un oraș Mânecile sunt în aer să curgă din ei izvoare de raze
se agită ca steagul de pe Casa să umplu cu ele ţipetele păsărilor
Blocuri se suprapun peste o inimă Poporului Vreau să fiu sat cu locuitori cu tot
legată la gură cu străzi stimulate de ritmul tobelor vreau să fiu fructul copt căzut din pom
Turle împrăștie norii în trecutul Orchestra are un dirijor rafinat să răsfăţ gura cu parfum proaspăt
pe care îl stochează fiecare  plin de nerv vreau să fiu adolescenţă copilărie eu
devenind un aprozar cu amintiri Dacă ar putea Cred că acolo m-am blocat
Sforăitul mașinilor ar cânta la toate instrumentele aflate Am uitat să mai fiu eu
un zgomot nesfârșit  la vedere Doamne şi câte mai vreau
efemer  Agită întreaga atmosferă

9
 sintagme literare
CHRISTIAN
BISTRICEANU
Ritual la naștere
prima care îmi făcu crucea la umbra căreia aveam să fiu
îngropat a fost moașa însă înainte să termine maica mă
scuipă de trei ori să nu fie de deochi de rău de urâciune ori
de spurcăciune în camera cealaltă bărbații închinau pahare
cu vin sau coniac din sticla adusă de nașu pentru doctorul
care n-a mai venit un câine cu trei umbre dădea ocol casei
noastre încă de la lăsata soarelui are pe dracu în el zise
mama că prea mult m-a durut și de-aia a venit și câinele
unele femei spuneau că-i de bine altele că-i semn rău maica
le spuse tuturora să tacă că și așa nu știau ce vorbesc și
rupând un fir roșu din fusta-i încrețită îmi legă mâna dreaptă
să nu devin vânător bărbații râdeau neștiind ce face maica
iar femeile își închideau ochii a rugăciune
Ritual pentru încolțitul grâului II
nimeni nu ține minte o ploaie de vară spune taica apucând
plugul de coarne boii rag și plugul răscolește pământul iar
rândului nu i se mai vede capătul să-mi ții minte numele
când om ajunge la hotar spune el eu dau din cap de parcă
aș ști despre ce vorbește - face-te-ai grâule bun/cum trec
mândrele pe drum - și-n cer se fac rânduri ca și pe pământ
– face-te-ai grâule mare /cum trec mândrele pe vale - cântă
taica ca dintr-o aducere aminte iar la secerat să faci o pâine
din pământ și din grâul de anul trecut și să o dai păsărilor
cerului însă fără de cruce iar în urma noastră în cer și în
pământ încolțește grâul
Ritual pentru schimbarea ochilor
I
trece o pasăre pustie prin cer ca plugul prin glie cel ce ne
ştie numele închide ochii şi noaptea se lasă peste lume
închide maica ferestrele şi uşile cu drug de paltin verde/
de brad/de fier/de oţel şi cu fir roşu de mătase leagă toate
încuietorile se întoarce spre vatră şi se-nchină nu ştiu cărei
icoane sau poate chiar focului cel ce ne ştie numele se-
ntoarce pe-o parte se roagă maica în limba morţilor ei dragi
şi mă botează cu numele tatălui ei mort în răzbel să nu mă
găsească printre cei vii cu numele strănepoţilor ei nenăscuţi
să nu mă găsească printre cei morţi
trece o pasăre fără umbră ce nu ştie unde să se aşeze
adorm
II
se trezeşte cel ce ne ştie numele şi-ncepe să muşte din
cerul înalt/din pământul bogat de se frâng turnurile de
10
Poesis
sticlă de se amestecă bulevardele oraşului între
ele cu maşini roşii şi verzi cu câini vagabonzi şi
tramvaie de se amestecă cele din ceruri cu cele
de pe pământ
dar ochii mei au altă culoare
Bagatelă sau poem optzecist scris
în 2017 (II)
stau la masă cu ileanamălăncioiu - nu vă miraţi stau la masă
deseori cu scriitori importanţi -
face un tur prin toate oraşele în care sunt cărţile ei este
interesată să vadă cum s-au păstrat pe ce raft sunt aşezate
dacă sunt sau nu recitite deschide volumul meu din linia
vieţii antologie polirom 1999 şi citeşte dedicaţia: Dlui Victor
Vlad, un iubitor dezinteresat al poeziei (lucru din ce în ce
mai rar), toată stima şi toate urările bune ale autoarei.
apoi întreabă:
ce mai e lazăr, cel de după învierea lui lazăr
E ora închiderii
păzesc somnul beţivului din acest bar privesc chipul bărbos
rictusurile şi ochii agitându-i-se pe sub pleoape nu ştiu
ce visează dar cred că visează corăbii sau lebede sau că
aleargă după tramvaie burduşite cu femei goale privesc
cum din gura-i întredeschisă îi curge prin barbă un singur
fir de salivă care cade pe podeaua barului şi atunci cred că
visează o biserică mare deoarece oraşul încetineşte până
la încremenire iar prin betoane prin pardoseală creşte
iarba iar imaginile tablourilor şi fotografiilor de pe perete
încep să se mişte adie vântul în tabloul cu munţi înzăpeziţi
furnalul fumegă greu femeia îşi schimbă poziţia pe şezlong
plouă torenţial într-o fotografie şi curge roşul macilor de
consignaţie - vai cât haos estetic pe pereţii acestui birt
- iarba creşte până-n tavan până dincolo de el se aude
un hârâit ca o bormaşină nu e o motocoasă apoi capul
barmanului printre bălării şi flori de câmp spune hotărât hai
e ora închiderii
O noapte cum nu s-a mai văzut
noi în mijlocul camerei cărţi în jurul nostru un papagal verde
tot repeta: un travestit beat/o băutură ieftină iar tu râzi de
noaptea care se tot repetă
băutura ieftină de la magazinul din colţ nu se termină
niciodată uneori cumpărăm ţigări şi ciocolată pentru
varietate vorbim despre cum am inventat un papagal care
tot repeta un travestit beat/o băutură ieftină
tu îți schimbi ţinuta în fiecare noapte neuitând să pui ceva
verde pe tine: o rochie verde când vrei să ne amintim de
nopţile din casa-blanca de unde am cumpărat un papagal
care tot repeta un travestit beat/o băutură ieftină o pălărie
verde când ne amintim de cărţile poştale cu insula fericiţilor
de pantofii verzi pentru paris unde am văzut un artist ce
picta un papagal verde sau o poşetă pentru străzile ponosite
din burgul acesta pe care se plimbă un travestit beat cu o
băutură ieftină
 sintagme literare
CONSTANTIN
STANCU
Poeme în piața de flori
Vechea scriere cu sângele,
cu lacrimile…
Nu pot scrie pe umbra ta cu lacrimi,
poate locuim într-o clepsidră, cerul
este deasupra noastră cu tot nisipul
stelelor,
poate ne vom regăsi într-o stâncă
pe o planetă străină după trecerea
veacului…
Nu pot scrie pe umbra ta cu sânge,
uneori simt că nu exist, dar această
iluzie îmi dă consistenţă.
Îmi pipăi umărul, fruntea, e şi o rană
undeva,
un gând străin m-a străbătut ca o
săgeată,
cuvintele mă străbat și ele cu veninul
pe vocale,
norul vorbelor spuse şi nespuse,
dar existând în sine dureros de real …
Nu mă urî, nu mă blestema,
strig către aproapele meu atât de
depărtat, din alt timp reciclat -
nu vezi că locuiesc într-o altă
viaţă?!…
Desprinderea lumii de timp
M-ai părăsit, ai trecut de uşa de
lemn
pe care sunt scrise cuvintele vechi,
din perete uşa s-a desprins ca
un ochi albastru în tablouri
impresioniste,
apoi casa a părăsit locul, s-a rupt de
grădina cu flori, de grădinar,
oraşul s-a desprins de autostrăzi, de
lanuri cu absenți...
...aşa pluteşte lumea deasupra zilei,
urmează sa plouă cu apă pură, de la
poli,
în fiecare strop de ploaie e un
ghiveci cu flori, o uşă, o casă,
o autostradă, un lan de floarea
soarelui,
o femeie care părăseşte cămașa
bărbatului condamnat la eternitate...
Ierusalimul de Sus
Glasul copilului orfan străbate
pereţii de beton - îl aud,
el pune un cristal în somnul nostru,
glasul se va auzi veşnic, pereţii vor
cădea,
spaimele noastre se vor pierde în
cele o mie de etaje,
ca-ntr-o junglă din care a fugit tigrul
însetat.
Glasul copilului la sânul mamei
şi firul de iarbă care străbate oasele
drumeţilor
aflaţi în drum spre Ierusalim,
în drumul spre cealaltă margine a
galaxiei,
iată punctul fix care s-a fixat în acest
poem...
O casă virtuală
O nouă celulă a visului, virtuală casă
imponderabilă,
la parter – sclavii analfabeți, la etaj –
supraelitele lucide,
care pregătesc lanul de
megatendințe:
Poesis
timpane peste tot, ochi pe tavane,
vrăbii care ciugulesc seminţele de sticlă
ale ferestrei...
Pe acoperiş cântă sfinţii la viori vechi,
care sună unic,
ei cheamă ploaia, ploaia ca o memorie
nehotărâtă între piatră şi sânge...
Comerț în piața de flori
... brusc am avut senzaţia ca trebuie
să-mi cumpăr poesia, aici, in piaţa de
flori,
s-o negociez cu traficanţii, cu poliţiştii,
cu formatorii de opinie,
cu toţi controlorii de trenuri care nu
mai circulă,
cu vameşii care manipulează scanere
pentru speranțelor noastre...
...va rog, un kilogram de melancolie,
un metru de tristeţe,
doua bucăţi de romantism, puțin
transumanism,
câteva grame de prezenteism,
...puteţi păstra restul, bănuții de metal
stau bine-n palma dumneavoastră,
ca ochii alunecați din tablourile lui
Picasso…
...vai, ce linie a norocului aveţi, urcă,
urcă din palmă spre ochi,
dar ce ochi aveţi, ca două monezi de
aur,
ce gură senzuala, ca un cont la banca
româno - americană...
...cei care scriu de la stânga la dreapta,
de sus in jos, de la dreapta la stânga,
cei care scriu cu un condei de argint,
cei care scriu despre viaţa altora,
pentru a o umple pe a lor,
chiar lor le voi vinde, ieftin, aproape pe
nimic,
ca sa facă o afacere bună:
tăcerea mieilor înainte de Paște…
11
 sintagme literare Poesis

DANA
De sus frunze moarte
şi vântul cu glas de urzică
i-acoperă gândul;

LOGIGAN
Din fila de carte
Matrioşka bacovii recită.

Se-ndoaie copacii
Te-ai înfrăţit cu lupii Şi, Doamne, ruga lor şi mie mi-i
în ropot de plumb;
aproape
în fund, cimitire par surde,
Căci sânge şi durere nu pot a mai
Te-ai înfrăţit cu lupii ce urlă a pustiu vedea acolo corbi negri
Cutreierând cu foamea în ochi şi-n colţi Și a muşca trup viu e clipa ce zgândăresc în pământ –
de os desparte Matrioşka iar plumbu-l aude.
Prin codrii cu ninsoarea, ca frate să le fii. O viaţă de o moarte, viața lor de-a
De mine ţi-era foame. Voiai să mi te cos. mea. Şi plouă şi-i ceaţă
Şi-afară şi-n gând,
Răsună-n munţi un urlet, e lupul cel Acum Tu, Doamne, iartă pe lupi şi Lacustre chemări o îmbie;
bătrân pe câinoşi!
De valuri se sparge
Ce-şi poartă fraţii-n haită spre icnete de Ascultă doar o rugă din suflet de Şi mal şi cuvânt.
stâni, păstor!
Matrioşka recită. E vie.
Iar viscolul răzbate ca un fior nebun; În gând şi inimi foamea şi răul să le
Li-i foame rău, de moarte. Ciobani spun coşi!
rugăciuni. Şi picură-Ţi Tu harul cel sfânt şi Desmodus rotundus
păzitor!
La lună urlă lupii, la pândă stau oieri într-o lume în care iubirea contează tot

Şi câinii de la stână se-apucă de lătrat;

Scrum mai puțin
în care tot mai mulți oameni sunt
Sub gerul cel năpraznic ei încă au averi precum liliecii
Cresc albastre-n palma-mi stângă
Ce tolba le-o atârnă - în vieţi de apărat. mamifere minuscule cu aripi de satană
Păsări din totem
cu capetele atârnate oriunde și oricând
Ciocuri galbene-ascuțite
Şi-or plânge ei mioare şi greii berbecuţi coborâți din peșteri întunecate de
Strigă să te chem. propriile lor corpuri
De-or da năvală lupii la stână sus în sat,
La gât le-au pus alarme să sune-n am învățat că botnița e cea mai practică
tălăncuţi Iar în palma-mi dreaptă roșu bijuterie
Să nu le vină moartea ca ceasul secerat. Sânge s-a ivit în mine răsună cuvintele nespuse
Colcăie spre ochi și tâmple în ei ecoul sângelui băut
Şi urlă lupii tare; în noapte ochi sclipesc; Visul ne-mplinit.
Sub labele de lupi zăpada-i scârţâită;
Femeia –lebădă
Ciobanii-nalţă focuri şi rugi spre cer Negre clipe curg spre ceruri
mocnesc Tu nu-mi ești acum îi rămăseseră doar gratiile lângă pat 
și o scară către acoperișul smuls de vânt
Of, Doamne, de-ar vedea ei ruga- Și mă doare rău că-n palme
ndeplinită! pe salteaua scufundată într-o lumină
Gri e tot și scrum. difuză
femeia –lebedă murmură un cântec de
Şi doar de-i vrea Tu, Bunul, leagăn
Atoatepăzitor,
Matrioşka 4 sau moină din când în când 
bacoviană în spatele ei blestemat aripile retezate
Să le amâni iar clipa de-a da iama la oi
se zbat a durere
Le dă la toţi din haita cu glasul urlător
Şi plouă şi-i ceaţă, iar lacrimile i se preling spre colțul gurii 
Un hoit de căprioară să nu mai fie goi! cântecul să i-l înece

12
 sintagme literare Poesis

DANIELA
mă orizontalizează sau mă antimicrobiene medici sobri alb alb alb
ridică-n unghi drept alb
apreciez că îmi acceptă de jur împrejur vară

GUZU
zvârcolirea nesomnul și
scâncetul doar holul e un dren responsabil care
permite vindecarea regretelor
aici e un continuu du-te-
vino Cerșetori în amiază
fracturi de șold de radius
Sunt de cubitus aerul a coborât în tranșee
halate albe bleumarin bleu deschis  acolo de unde se trage continuu
în locul acesta unde gemete umede se plimba de la un salon la altul cerul curge în roșul ochiului de pândă
cartografiază cu albastrul deflorat al ies aburi vineții din cămășile soldaților
nopții hărțile vindecării azi mi-au scos drenul deasupra planează în cercuri
aici unde îți dorești să găsești căușul numai unghiile mele de la picioare  concentrice moartea dedublată în
fără de tipar exact în care să-ți cuibărești date cu ojă roșie (încă)  fluturi de pradă
visele... înveselesc vizitatorii flămând doritoare de autografe pe
salonului 4 corduri
Foaie de observație mai am o branulă de rezervă
m-au trecut în rezervă Ultimul punct în jugulara cuvântului
precum un pion scos de pe câmpul de patrie
ne umplem de frig și apoi zidim între noi
luptă dimineți cu aburul trecerii din cuvânt în
mi-au adunat membrele destabilizate de Cântec târziu
cuvânt
urlet peste oul facerii se așază o panteră în mai avem în comun doar căteva
NU (mă mai) ATINGEȚI pânda acului de siguranță  cuvinte și o ușă cu două intrări peste
gheață și calmante printre privirile să muște la momentul oportun care se pune sigiliul singurătății
înduioșate ale salvamontiștilor întunericul ai vrea să poți să urlii la luna care
respir adânc mă legăn în burta pânzei de păianjen  iți sfredelește gingiile pactului de
strunesc lacrima  aici unde viul începe numărătoarea nealiniere cu sinele
vorbesc coerent inversă tușești și aprinzi în miezul placentei
le dictez cnp-ul cântecul de leagăn al sirenelor de
iubește-mă ca pe o carte din care porțelan
îmi cer să semnez  toamna recită pe frecvența joasă a
foaia se umple repede cu însemne ai avut cândva toți anii cei tineri
ocrului și ai trecut prin geometria lor fără să
sper să nu ajung la mâna bisturiului mângâierea desprinderii
maleola și peroneul s-au dat în... le fi dezlegat până la capăt șireturile
spectacol importanței sau forța
Central acum ți-au rămas scurți și cu găuri în
opt plus unu șuruburi talpa de plută a viselor
sub gips intrăm în același curent de gânduri
deși ne despart câteva principii și relativ nu
o oră de tremurat  niște ani nu mai întoarce ceașca de cafea cu
sub anestezie suntem paraleli cu fereastra dar bine susul in jos
în sala de operație orientați spre icoana fixată în cortexul cafeaua e doar un alt substitut
de la etajul 7 vezi cu claritate cerul emoțional un șarpe cu solzii victoriei întorși spre
căpătăm identități temporare iluzie
luminile orașului îți intră-n orbite
precum picurii de ceară pe care ți-i maleolă femur peroneu tibie ligamente  lasă dimineața să umble pe picioarele
menisc cuboid metatarsiene claviculă ei scăldate de rouă 
plâng lumânările 
pe când le aprinzi sperând că o să te unghiuri obtuze sau involuntar ascuțite prin adn - ul florilor de la tâmplă
atent îmblânzite sub imacularea și
mântuiești învață să respiri fără mască de oxigen
duminică de duminică ghipsului
pansamente sterile vorbe puține fire nicio altă licoare nu mai învie viului
sunt dată (cu convingere) pe spate viul
chirurgicale parțial solubile soluții
patul e inteligent are telecomandă

13
 sintagme literare Poesis

DUMITRU drumul,
Cum celălalt
meridian
Și duci la braț chitara cu coapsă
andaluză...
Nici n-ai murit și stanca e-n vârf de

ICHIM
Psalmul migdalului
Amarul e-o culoare, ne spun toți
spaniolii,
Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n
otrava-a noua.
Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din
magnolii;
Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și
trezească roua!
S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,
Prin somn adelirându-și cer și delir: te
amo,
Din țara unde jarul e cântec pân' la
spuză,
Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice:
Cheam-o!
Departe-n fundul luncii - tristețea unui
graur!
Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.
De unde ia apusul tighel mărunt de
aur,
Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui
rubinul?
De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua
noapte,
Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite
șoapte.
Psalm de-ntoarcere-n sonet
Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii,
Ușor obrazul peste mine pună,
Ca pe-o vioară adăpându-și cerbii
Cu limpezirea nopților din strună.
A carillon chema-va carioca,
Nestins de zări e-n cântec, deci
întornu-l;
Din Algonquin și până la Muskoka,
Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul.
Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă?
Urechea pun s-ascult ce-ndrumă
condamnă,
Cu fratele
arțar pierzând
ghiordumul.
Ca melc mă voi
retrage, plin de seară,
Sonetului cu viță ca la țară.
Psalmul ce-a născut lumina
Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,
Și nezdrobit de valuri mărgeanul de
ostrov?
Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,
Măsuță-n trei vocale precum a lui
Rubliov.
Departe-i Galileea... Dau râpilor
zănoagă!
O boare spre părelnic ecouă-n crepe-
de-Chine;
Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se
roagă,
Au dragostea nu-i zborul heraldic,
victorin?
La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e
scutul?
Chiar pân' și buruienii nu-I scapi de
înflorit!
Din pielea bietei capre, drăcesc făcură
cnutul!
Cum primul rod al gurii - Cuvântul,
răstignit?!
Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat
vina,
Și totuși, nu-i sărutul ce ne-a născut
lumina?
Psalmul cules din cumpănire
Gând ros, mâncat de mană... Îi stă
s-adoarmă seara!
Hambar de-ai fost, din treier, comorile-
ți sunt pleava.
N-a fost pe-aici o școală? Cum de
stăpână-i moara,
Nălucă înspre verde, subțire ca otrava?
Te clevetește iarba că-n strană-ai pus
orgoliul
casă, doliul,
Fără a ști că-n muguri mai este bumb
la bluză.
Omar Khayyam, ce zice Prietenul pe
roată?
Nu pui petrolul lămpii, ci vinul în
ulcioare,
Deci cântă-mi de-adumbrirea pe umăr
alb de fată
Și pentru ce nu spinul, ci flacăra mă
doare?
Cel trist nu vede pâinea, ci paiul smuls
din țarnă.
Cât dragostea mi-e cupă, uită de-olar,
și toarnă...
Psalm cu tineri din liceu
Răcoare de lumină, făcând din palme
scafă,
În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai
hârjoanei,
Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa
de sub agrafă,
Trezind în flori ziditul, din trup de
pom, al Anei...
...despre Izvorul Negru să tacă-n codri
cornul
Și de-un podeț cu înger trecându-o în
peste!
Să-nșoape menestrelul pe unde
unicornul
Sporea, din flaut negru, apusul de pe
creste.
Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu
gadini și parihle,
Până la porți de-aramă, acas' la Sfânta
Miercuri.
Taci, menestrel cum toamna mi-o
stinse printre sihle...
''Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe
cercuri?
Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem
oare?''
Răspund zâmbind: ''Mi-e sete, și-aș
bea cireșe-amare!''

14
 sintagme literare
EMILIA
AMARIEI
Nu așa se moare...
Nimeni să nu plângă! Am plecat, de-o
vreme,
Dar n-am fost prezentă nici la moartea
mea!
Dispărând răpită de furtuni extreme,
În prohodul lumii care pătimea...
Mi se sparge gândul sub cazmaua rece,
Lovituri de brațe îi prind zbaterea,
Eu ascunsă-n taina care mă petrece,
Dincolo de moarte-mi caut nașterea...
Să-mi descânți, destine, mâinile de
piatră,
Vocea schilodită, ochii tulburați,
Fiindcă azi, cuvântu-mi gol, la lună
latră,
Iar călăii lumii umblă decorați!
Exilați-mi truda, aruncați-mi soarta,
Să nu mai existe umbra-mi pe pământ!
Nu privesc în urmă, nu ascult nici
poarta
Care se trântește bătută de vânt...
Nu așa se moare, istovit de toate,
Nu așa se pleacă, prea trudit, prea trist! un ultim om se încăpățânează să plece
În cămașa strâmtă, nu! Nu se mai
poate!
Merg să-mi caut locul unde să exist.
Moarte, hai la mine, sunt așa pustie!
Nu mai am pe nimeni, numai tu, de vii -
(Ultima cerneală, ultima hârtie...)
Te aștept... poemul - ultim, să mi-l
scrii...
Arena cu fluturi
Strig în pustie
poate că voi dezlâna seceta, stârnind
norii...
ploi răzlețe udă nisipurile muțeniei
mele
rătăcit în propria minte
caut niște vânzători de zâmbete
să facă tumbe prin sufletul meu
ca printr-o arenă cu fluturi
în aula singurătății se așază niște raze
ele așteaptă apa vie a cunoștinței
binelui și răului
profesorul nu-și mai împarte cuvintele
razele se ridică și pleacă
scaunele plâng în întuneric
liniștea ruginește pereții inimii
universitatea aceasta are un mare
coeficient de risc
aici tăcerea nu mai transmite nimic
nu-i decât o nișă în miezul sufletului
din care
ies păsări albastre cu aripile rupte
ele se așază pe brațele copacilor și tac
(mai bine decât un cântec de jale
totuși)
satul e plin de arbori uscați și case
părăsite
numai aburul cafelei mele mângâie
aerul
un om și un câine întunecat întinși pe
dunga zării
recroiesc orizontului mantia dimineții
pe care mai bate soarele din când în
când
Odihnă
Ca să te-așez, cuvântule, în mine,
Să te-odihnesc în trupul meu plăpând,
Învață-mă repausul din tine,
Să mi-l revărs în sufletul flămând,
Să-mi dormi adânc în oase și în carne,
Peste tristețe molcom adiind,
Să pot prin luminoasele-ți lucarne,
Din pacea ta ușor să mă desprind.
Poesis
Te-aș legăna printre domoale mersuri,
Cătând lucirea ta să o dezgrop,
Ca dintr-un vis să te răsar în versuri,
Să-mi curgi placid prin sânge strop cu
strop
Și-apoi să mă-mpresori fluid și tandru,
Din creștet până-n tălpi, precum un
zeu,
Cu stângăcia ta de copilandru,
Sau cu puterea ta de corifeu.
Cum să te-adorm? În mine e diluviu!
Nu vreau să știi durere, nici suspin,
Vreau să mă scald în tine ca-ntr-un
fluviu,
Iar tu să te prelingi prin mine lin…
Nu țipați la mine, cuvintelor
nimeni nu trăiește pentru el însuși
totuși, voi, porumbeii mei voiajori prin
poeme
v-ați așezat pe streașina minții
și-mi cereți răvașe pentru ziua de
mâine
nu țipați la mine, cuvintelor,
mă tot scobiți prin creier ca niște
burghie
când e timpul tăcerii nu sfâșiați liniștea
vi se cuvine un repaos în cămașa de
umbră
a damei de cupă
întoarceți roata cerului și modelați
pentru oameni
răbdarea înțelepciunii lui Iov
faceți vase de cinste pentru împărăția
luminii și
liniște… liniște să fie în ungherele
minții
gândurile vinovate ale lumii să cadă
nu vedeți cât este de palidă moartea
între două tăceri?
gândiți atât de tare încât vă aud din
miezul însingurării
precum aud embrionii de grâu
explodând sub țărână
iar pasărea… pasărea aceea care nu se
vede
dar cântă în inima pădurii ca în inima
mea
mă ascunde în propriul ei cântec
15
 sintagme literare Poesis

EUGENIA
dezisele lui azi
(ah, viciul eminent
n-are viitorul mină

PARASCHIV nici chip de lut )

în magazinele de jucării
instalații de decupare a vestului
cardinal
unele ard fără foc estul retardat
Haos cu oase de-ar libera cerul cuvîntului lumina
cu minele alături nu moare urma prin mersu-i nerenumerat
cerul fumeazá pelinițe formele fug, urgia vremurilor sistemul de dinți suturează nordu’ cu
în țarini ruginite. amurgeşte cît ugerele sudu’
strigoi de vis diformi democraţiei în cleştele lin e clinchetul închidere...
fluieră scene rîncede și amorfe cifrelor creşte ...
Metafizica cenuşii
șurile crapá.timpul zgîrîie IoT
Umbra ta cu a mea se uniră cuminţi
tot mai plat butoiul. fără oase
Soarele s-a întors pe loc sub ferigi mii de furnici arămii
prin praf, o sirená rebelá
într-o mare de cerneală prin a colbulului poveste dau veste
toarnă lumînări lui Diogene
tot fuge focul cu rezidenți freamătă-n ţărîna sidefie cele roşii
i.migranți înapoi la lucrurile însele maronii prin amăgirea neagră
nu era umbrá, nici luminá
e-o întoarcere cu var scriem ecoului mărturie
doar o urmá pe urme
si vanul nu ne mai încape :o metafizică a cenuşii
de necuprins numele Lui,
vanomania-i moda uite vecine coborîşurile
așteaptă, cu noi ...totul
e prins viitorul în foarfeci, tipare în braţele maşinilor plîng
©EugéniaParaschiv
urne, mori cu umori fel de fel şi arcuşurile fac popas ceterii
e-mandat
aduná pliciurile uitați pixelii să nu mai avem urcuşuri?
tăiat imaginile lipim
plicurile scrisorile e viu focul neuitate florile
anii ochi
nenumite visurile murmură cu sărbătoarea lor de atunci
prin
o lume de repuplici miere nestinsă-n adîncuri
degete cap pajură
scurtătură spre IoT aici sînt şi acum pulsează
au învins
o, internetul lucrurilor grădinile Semiramidei în horă
Parcul de distracţie
un bal imens între degete ritmează cercul Sarmisegetuza
de-ar fi scris hic et nunc
by-passuri între a deveni fără a fi alte oase grăiesc Machu Picchu
ideea lui Platon murea cu
nici o mîná nimic doar stele coborîte şi pietrele vorbesc plîng curg
pofta-n telegondola ou
forțat o, clipa scrie în verde gunoi
ce hotdoguri, gulere din hotare
în zalele cifrelor noaptea doare ziua (noi din numele vechi, la fel ei
aruncă clipa de şezătoare
moare stăm prin rădăcini singulare
iată, roţile Ferris adulmecă
în totul e-o strigare a pluralului
o neagră mare cu şoareci rozi
Roata noi, într-o patrie fără arme
gri bombon într-un bonton
gunoi
al visului pigulit cu pene
niciodată leacurile n-au fost fleacuri şi focul se stinge în floarea cenuşii)
centuri ori pixeli anateme
stă bine-n flecuri profitul
(se-nvîrte totul dar locul
sparg zimții lozincilor zisele ieriului
cu turbinci căzute locuieşte)

16
 sintagme literare Poesis

EMIL din barca vieţii

cu pânze de mătase

SIMION
adâncuri ecouri

mai aştept un mal

din nisipul clepsidrei
spovedanie

Haikuuri din priviri târzii

pasul spre tine
mângâind flăcările
e atât de aproape
din privirea ta îngheţi tot mai mult
cât veşnicia
câmp înflorind amintiri
culeg doar lacrimi învăţătura
caut cu ochii
sănătatea omului
sub pleoape port durerea
zborul de cocori vegheaţi lumina!
tăcere mută
clapele pianului
din inima mea comori de artă
lumina rece
templele învăţării
îmi mângâie anii
din a lor trudă identitatea
însetat descânt
aripa mea de soare
rădăcinile florile de mai
orga pădurii
eterna ta mireasă
chemare inimilor
vis arzând mereu inimii veşmânt
în ritm de tangou
la cumpăna satului
copilăria pe geana nopţii
priviri duioase
lumini conturând clipe
se-mbrăţişează uitate
trecând prin viaţă sânzâienile
la margini de gând
lasă cărări timpului
paşi să-ţi măsoare caut noi sensuri
să mai păcălesc timpul
zădărnicie

17
 sintagme literare Poesis

GABRIELA
nici faţă şi nici mâini cu care să apuce
bucătura
să posede sau să dea

CREȚAN
pedeapsă grea sau dulce
mângâiere,
ci doar picioare până la genunchi, mai
sus
Piatră de Heracleea împotrivindu-se din răsputeri, re- doar abur, încă şi mai sus
fuzând doar trasparenţă ondulând...)
femeie adormită lângă lampa cu gaz în spasm împietrit
venusiană voluptual... femeie adormită. procreează-n somn
încarcerată în conul de raze indolentă, afazică
ca într-un mausoleu, ca într-o ci toamna e roşie ca miezul de rodie ombilicul şi sexul strălucesc de puteri
necropolă neprofanată şi sânii ei indolenţi ascuţiţi concentrate
cu ziduri masive străpunse – ca două ţepuşe cu vârful în sus în lumi paralele
de sfârcul ei ascuţit şi metalic în care înfigem bucăţele de carne, ca-
în care se înfige pete duşmane (afară, pe câmp, sunt pietre frumoase
soarele roşu al morţii şi alte preţioase nimicuri locuite
gamat de îngeri. morminte sau case de nuntă
şi nu e unul dintre noi să n-aibă frică cu mii de lămpaşe aprinse-n firide, cu
(ci, rogu-te, frate, întredeschide uşa o şi oroare statuete de sare ascunse sub văluri
clipă iluminaţi de strălucirea rece a reflec- ermetice
se văd câmpul şi piatra căzută din cer toarelor sub un cer rotitor ca o albă pupilă
alungită care se răsucesc căutându-ne obrazele care-n zadar încearcă să ne repereze...)
în durerile naşterii, proliferând şi ochii
monstruos fisuraţi de raze şi aici, acest idol străin cu pleoapele-
multiplicându-se în progresie convergente nchise extatic
geometrică, umplând pe globi exoftalmici
întinderea vastă cu megaliţi, cu tumuli şi nu e unul să n-audă cum soarele-a femeie gravidă, împinsă înainte,
de piatră sunat spre centru
însemnând locuri de plângere) ca o tipsie lovită de ciocan de vântul solar (ca o navă uşoară şi
reverberaţia care încheagă undele so- iute)
femeie adormită. pe duşumeaua nore singură. fericită.
goală. aproape şi aiurea
(senzuală carne sau marmură neagră?) zidindu-ne de vii, fără scăpare şi eu lângă lampa cu gaz vărsată acum.
lapis Heracleus în plin crepuscul, fraţii-i şi ibovnici expulzată în toamnă, ameţind
care absoarbe lumine şi muzici neauz- îngenuncheaţi la căpătâiul ei, pe când de mirosul afrodisiac al sângelui
ite, un muget nu mai am glas să şoptesc:
subtile neronian deasupră-ne se- deschide, deschide,
o floare malignă abate... purtată în car alegoric cu muzici şi fast
încuţitată de fulgere... copil şiroind
(ci, rogu-te, deschide uşa, îl conjur orbit în crepusculul care persistă
cu genunchii la gură, cu burta la gură pe cel din dreapta, dar el nu mai are persistă,

18
 sintagme literare
GHEORGHE
VIDICAN
Întâmplări cu Nichita
putredă noaptea în lumina lunii cercuri
concentrice pașii lui nichita prin noi
singuri în scârțâitul ușii ne răstignim
brațele în afara umbrelor
sângele sprijinit de chipul dorei despoaie
felinarul de lumină
ochii tăi ard chipul meu pasărea phoenix
se hrănește cu fumul țigării
cenușa un alt chip un alt zbor
somnambuli sub tălpile lui nichita
viețuim în frigul ferestrei
ne înfloresc umerii
de mână cu noi sângele tulbură liniștea
lucidității
privirea noastră s-a spart cioburi
nevăzute de degetele orbului
urma noastră crește un neant sticlos
hăul iubirii
noi înșine ne tulburăm lacrima
îi împăturim setea în batista dorei
stănescu
buzele tale devin călăuză copiii
îmbătrânesc în noi
iscodim foamea cu un poem umbre de
poeme în traficanții de foame
unul prin urmele celuilalt își caută
libertatea
pescuim dangătul clopotului numele
nostru un strigăt
nesfârșita corabie a întunericul degetele
orbii plâng pri umbrelr degetelor
ne întoarcem în urmele noastre
demnitatea buzelor își mutilează
libertatea
spatele nostru pe spatele lui nichita ne
mută sângele în alt trup
paharul cu vodcă devine o prăpastie se
adâncește în mirosul țipătului
ne deschide pleoapa
trișorii sunt îngerii în discursul primarului
tu îmi veghezi metaforele mă privești cu
coada ochiului să nu trișez în dragoste
luna nouă o ascunzi în luna din cireșul
înflorit în frigul lui nichita
te bulversează sărutul meu căzut din
dangătul clopotului
mă înveți să descifrez tainele din psalmii
lui david
dora stănescu ne ironizează setea
buzelor
ea stă cocoțată pe umărul meu
stângăciile din ochii noștri îi ard privirea
noi o psaltire nerăsfoită
niște păsări rotitoare în mirosul cafelei
viclenia șoaptelor tale dă eroare pe
facebook
printre rânduri ne deslușim zgomotul
urmelor
parcă ar fi un catren dus de mână prin
copilăria intrușilor din noi
se spulberă mirosul sângelui prin
pulberea urmelor tale
mă ascunzi de mine în sărutul tău
făptură fără contur mă împarți între tine
și umbra ta
trupurile noastre un sanctuar plin de
tăceri
prin scârțâitul ușii urme de pași
vocea lui nichita e turnată în lingouri
dora ne înregistrează în baza de date
singurătățile
pe coapsele tale ecoul amintirilor
desenează tasta delete
ne împodobim privirile cu tinerețea lui
nichta
șoaptele ne cad din mâini
se rostogolesc prin degetele orbului
psalmii lui david ne descuie lăcomia
buzelor nisipul clepsidrei ne șterg urmele
Noaptea
deschizături de înserare pocnesc pietrele
în căușul mâinii
nu poți fi la nesfârșit vânt de legănare a
bocetului sustras din temele poetice ale
lui nichita
vom deveni altceva decât apusul urmat
de înserarea
eu sunt tăcerea mirosită de tine
cer scumpirea taxei pe monotonie
în lesă purtăm șoaptele rebele ale
poemului
căzută în dizgrație umbra croncănitului
de corb ne devoră mirosul cafelei
sub pașii lui nichita adoarme seceta
fântânii
cad fărâmituri de somn în ceașca de
cafea
pleoapa ta nu se închide niciodată clarul
de lună răsare din ochii tăi
precum talpa lui nichita călcâiul tău e
vulnerabil la sărutul meu
noaptea a pus stăpânire pe trupuri
croncănitul corbului cu fructul oprit în
cioc îngălbenește trecerea de pietoni
trecători fluorescenți ne duc pașii ce-și
Poesis
caută urmele spre ziua de miercuri
umbra felinarului tăiată felii e hrană
pentru muza răstignită în poemul de
seară
poetul își duce trupul la tren de braț cu
tinerețea șoaptelor tale
împachetez peronul în trupul tău
prin sărutul nostru mărșăluiesc călătorii
pe nepusă masă dau buzna în ochiul de
veghe al lui nichita
tu aștepți trenul ce ne duce poemele
spre alte poeme
pe buzele noastre se nasc guri flămânde
de lumina cometei
șoaptele noastre devin un mâine trecut
de miezul nopții
miercurea e un peron ce prevestește
ploile fricii
stâmpără setea trecătorilor fluorescenți
trupurile noastre o implozie perpetuă
sângele aproximează ora plecării din noi
în moleculele albastre ne ascundem
poemele de trișorii camuflați în actori
ambulanți
noi ne naștem poemele în scârțâitul ușii
bem bere cot la cot cu nichita sporovăim
despre noua ordine mondială
murim în setea trecătorilor
pasărea phoenix ne trage umbra de
mânecă poetul își duce poemul nescris
la ghilotină
noaptea asta seamănă cu noaptea lui
bartolomeu
ne lăsăm trupurile să adoarmă în pașii
trecătorilor
urmele lor fluorescente la moară în făina
de pași miros de pâine coaptă
ne gâdilă nările sărutul tău e un cântat
de cocoș sălbăticit de muzica scripcarului
din colț
cu un înainte de venirea noastră în noi
locuiau salahorii poemelor noastre
nescrise
se bucurau de intimitatea din trupurile
noastre
ne colorau sângele cu poemele lui
nichita
la venirea noastră în noi s-a produs o
răsturnare de situație salahorii au luat-o
câmpii
se hrănesc cu umbrele noastre
noi ne naștem în poemele noastre
trecătorii fluorescenți descoperă în sărut
înmugurirea frigului
ne încălzim sângele în urmele lăsate de
pașii lui nichita
ni se spune în căști că suntem norocoșii
câștigători ai libertăților zilei de miercuri
felii din umbra felinarului ne hrănesc
șoaptele
fărâmituri de somn în galoșii precupeței
din colț
scripcarul își urcă tinerețea într-un
autobuz galben
cerem mărirea taxei pe monotonie
nichita ne răstoarnă noaptea într-o halbă
de bere
19
 sintagme literare Poesis

ILDI
Acum pot să văd prin pleoapele
transparente o meduză.
Dromaderele încă se leagănă.
Mazărea face echilibristică pe nas,

ȘERBAN în timp ce-n castronul vulcanilor

clovnul caută perla....
...........................................................

Povestea piedestalului ai disecat-o în

Chiar de tăcerea va fi ultima bornă de Nu este nimic de cunoscut aici. Nimic de abatorul acela părăsit.
care te spânzuri, iubit. Nimic de oblojit. Se uscase-n cârlige ultima halcă de
să taci în viscolul teilor! Umbră în secetă, acoperiș în furtună, inimă
Să-nghiți geamătul nopții în căderea oxigen și celuloză e copacul în ființa lui. de dorul mozaicului pregătit pentru
liberă, Poți încă să vii, copile, soclu.
să mori prelingându-te-n piatra cum veneai în decalogul predat . Cel din vârf tremura-n spaima
cireșelor! Adu-ți și mingea aia nesuferită singurătății.
Să taci! și-nvinețește-mi ochii a greșeală… Principiul vaselor comunicante
Știai că-n genunchi Poți să aduci și coarda din care să-mi faci aștepta curgerea celuilalt
rozele pun acoperiș, spânzuratoare... dar fii blândă... și vino... spre în sus.
Cât am încleștarea înfiptă în glie, Va fi o statuie în menirea aprobată!
plângând?... vino să iei alocația târzie de fior. Va fi!
.............................................................. Și am așteptat... punând semințe... Și nu va mai fi nimic în abator
Statistica susținea după minuțioase ce seamănă a noi...
Și corbi și rădăcini străine calcule
și mai ales tu, ai cariat grinda casei că am fost foarte înaltă. ............................................................
mele, “tempo!” Dreaptă! Cu picioarele pe pământ și capul
Ferestrele despletesc vântul în nori. Timpanele măsoară extrasistolele
zgâriind pe pereți grafiti. Primisem și certificat de calitate ISO spațiului
A vioară spartă cântă dușumeaua (iubire, susținere, omenie). dintre tine si mine .
păianjenilor grași din pupilă. De dragul tău, nici crengile uscate nu le- În creierul liniștii
Crezi că urletul războinicului am fasonat la vremea lor. o ciocănitoare își face casă
bătându-se-n platoșă este definitiv? Ca piciorul vieții să nu-ți pună piedici, nici întrebând apa de ploaie dacă și-a
Fac un pas șovăielnic în albul crinului frunzele nu mi le-am măturat, pregătit arca .
și încă unul, amețindu-mă-n dansul covor să-ți fie. Cu soarele-n ghiozdan
benevol. Ți-am primit corbii prieteni și cariile în aștept curcubeul și te întreb iar
“Fiat lux!”, murmur. vizită. dacă din trena adulterului
Tu rămâi doar cu aerul în coasă. Așa spusese sămânța în zori! îmi poți împleti
............................................................. La ceas de odihnă, trecând spre soare, o colivie....
o rândunică mi-a oftat avertizarea.
Atâtea zâmbete schimonosite-n tipare, Am râs! ............................................................
încât tomberoanele se cred magnolii. Ce imatură pasăre călătoare!
Facem plocoane socialului Îmi fac din crengi cârje. Zorile strecoară rătăcite întrebări
și-n nișe Nu... nu mai este nimic aici. pe ultimul peron al regăsirii noastre.
merele Albei-ca-Zăpada refuză somnul. La orizontală doar ecoul oftează. Locomotiva își înghițise șuierul în
Enunț simpla și unica propoziție a ................................................................ gălbenelele infuzate de ceață.
salvării: Privesc lumina de pe banca aceea cu
“Vreau doar cei câțiva centimetri de O boabă de fasole, două de linte, una de trei picioare
sub talpa mea!” mazăre... și-o perlă! pironite în echilibristica așteptării,
Și aud în ecou hohotele... Nu alergasem prin nisipul deșertului, azi. ce nu are răspunsuri.
Las ultima conjuncție deoparte... Doar insolația dromaderelor am pândit-o Vin din noapte,
Ea nu leagă “feedback-ul social” la TV, despletită de ghearele liniștii,
de simfonia mea. mormăind pietrelor din rinichi pun virgula al patrulea picior
Poate dacă aș pluti ca Houdinii, invitația viitoarelor brățări. și-n aburul dimineții,
urechea ar vedea, ochiul ar auzi Iau boaba de fasole și o mușc. galbenă, mă fluier prelung...
și-n alegoria serii, măcar o dată Acum am două.
aș învinge. Doi rinichi mușcați. ............................................................
........................................................... Lintea o lipesc pe ochi cu salivă.

20
 sintagme literare Poesis

IRINA LUCIA
Nesecată fântână cu apă vie!

Amar şi dulce, convieţuind atât de

strâns înlănţuite.

MIHALCA Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi

cresc,
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
înlătură barierele, creşte totul,
Întâlnirea Ah, soarta mea!
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.
Credinţă şi mister! Ardentă apropiere! mângâie cerul, cuprinde abisul.
Jocuri de linii, de umbre, de lumini,
clare,
În imagine, un întreg univers - picături Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
fără egal, plutesc pe-obraz,
în mişcare, Timpul se dilată sau fuge uimitor,
se întrevăd prin lazuritul din priviri.
potirul cu mir, un portret, ziua nu mai trece firesc, în linie
Regină devine, pentru o zi, în
o pictură discretă, realistă-n dreaptă,
frumuseţea
splendoare! topeşte totul în jur.
colorată în nuanţe aurii, melancolice
- culori cum n-ai mai văzut -, Privind-o în adâncuri - o tainică durere,
istovitoare sete, nelinişti înfloresc. A înţelege, a ierta...
împrăştiate, ca un abur,
Povestea călătoare Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
pe pânza care-ţi captează inima!
emană parfum suav de floare. miraculoasă lumină, azimă de simţire.
Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai
ascuns. În zbor, cu aripi de porumbel,
spre cer.
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
Mii de vise, cu ochii deschişi
Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi, Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire
pentru poveşti de fericire!
dar, crezi sau nu, prin abandon,
Mii de vise, frumoasă reverie, două
primăvara o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
fugi spre-acelaşi punct!
este fără frică, mereu inocentă! o taină, o taină a iubirii.
Farmec şi fermecător! Ai nevoie de
timp Clipa de taină Aşteptarea...
pentru-a asculta, a observa,
Rătăcitori. Intersecţii sinaptice. Aşteptarea
a contempla
Prin miracolele întâmplate, într-o e atunci când ai auzit că-n piept îţi
şi a iubi o lume mai bună,
nesfârşită căutare, arde dorinţa de tine,
pribegi trecători prin viaţă, ca nişte
acolo, la începutul cuvintelor, în hai, smulge durerea din floarea tăcerii,
inimi!
adâncimea lor, durerea care-i umbreşte ochii,
La intervale regulate, totu-i simbol,
din prezentul rostuit o lumină te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind
traversează spaţiul încântător.
strălucitoare doar neantul,
În spate, pădurea de copaci mângâie
străbate cerul, ţărmurile se ridică, un vis, o lume spectrală în care te
peisajul paradisiac.
volute ritmice, înalte şi limpezi, pierzi în apa vie a iubirii,
O paletă de culori întrepătrunse
se estompează, chiar dacă pământul de sub tălpile
subliniază
asemeni stropilor de apă. noastre se mişcă,
o clipă nostalgică
asemeni nisipurilor mişcătoare,
de adaptare la un alt ritm!
Orele bogate, fragile, se întorc de în aer dispari dacă nu te simt lângă
O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă
unde au plecat, mine,
a susţinut
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi un vis inspirat din repetare,
un cap cu bucle de-abanos.
amarul durerii, face parte din tine,
În intenţie, o minune, o bucurie divină!
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern. înăuntru îl simţi, renăscându-te.
Cu vârful degetelor abia-i atingi
braţele, Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără timp, fără spaţiu, Da, iubitule!
acoperite de voaluri diafane de un
se înalţă şi zboară ca un fulg. Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
mov vrăjitor.
Dincolo de marginile lumii se revarsă
Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri, speranţele ei.
ntr-o parte,
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi. Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
de o delicată candoare!
La marginea inimii respiră cuvinte cu tainele luminii
Iubirea care rămâne!
nespuse. în aventura cunoaşterii,
O prinţesă de ieri şi de azi!
lutul facerii, fericit în roua iubirii!

21
 sintagme literare
IULIA
ELIZE
Slavă Celui Viu
Îmi pare, se scoboară o femeie,
pe drumul care duce spre mormânt,
pe lângă ea, sunt trei muieri, mergând
cu pași de bucur, lacrimile-mi steie,
de-abia e răsăritul sus, în dor, se naște
și merg, femeile, pe drum, sfielnic
uloiul scump, pe trupul feciorelnic
l-or pune, și L-a unge, după Paște,
cărarea-i colbuită și împunsă
de-abia să fie ora, cu cocoșii,
Mai ieri, toți l-au zărit în straie roșii,
L-au pus, cu Trup, apoi, sub cerga-
ascunsă
Îl plâng și Îl bocesc, de multe zile,
ce stele să mai țină, care moarte...
chindiile sunt rozalii și sparte,
e foame pe pământ, și în argile,
îmi pare, se scoboară o femeie,
pe drumul, care duce la mormânt,
când la văzut pe-un om, i-a părut
sfânt:
Unde Îl cauți?, ea a prins să steie
El nu-i aici, a Înviat, de ieri!
Abia se ține, azi, de dimineață,
Cel ce îl cauți, e, acum, în viață!
Le spune celor două,-trei, muieri...
L-au luat și L-au înmormântat, curată
Mireasă ce Îl plângi, azi, în neștire...
Nu vei găsi pe-acela, -al-nostru, Mire!
nu aveau să-L afle, ele, lângă piatră...
un înger să le spuie, iar, de dânsul...
Unde Îl cauți, nu știi tu, femeie,
Că El s-a înălțat, în Ceruri steie,
De ce, dăduță, Mi te împle plânsul?
Nu vezi că Heruvimii-s plini de slavă,
Un Serafim, i-aici, să Te mângâie,
Tu dă-mi un colț de pâine și tămâie
Și-apoi mă duc la Dânsul, cu otavă,
Culeasă de pe plai, să-și crească mieii
Frumoase Îți sunt cerurile, Doamne,
de-acum, pot să mai vină ani și
toamne,
s-or coace merele, or da iar dedițeii,
Sunt Viu! Acum te du și dă de știre,
Pe tine te-am iubit, îți zic, Magdala...
Să nu mă plângeți, eu sunt milei oda,
nu plângeți, și veniți-vă în fire,
și pentru voi, m-am ridicat, în slavă,
ce milă mi-e de oi, le dați otavă,
căci turmelor de oameni le sunt Mire
Magdala, Mamă, ce cătați, acuma,
Nu veți afla-n pământ, ci-n zori, pe
Mine
Atâtea taine Sus, căci jos e spine,
Eu moartea am învins-o, acum, de
22
numa...
O, mamă, rogu-te, privirea nu mai
culcă!
Maria, Maică dulce și frumoasă!
Aproape, bate salcia pletoasă,
sărmanii, iar, mă cântă, la ulucă,
Magdala, nu-mi întinde iar tămâie,
Și nu căta spre Mine, -înfiorată!
Căci o să plec, la Dumnezeu, pe dată,
Un serafim îți las, să te mângâie!
Magdală, Mamă, eu mă duc, un soare
pe care-L simțiți când via, galbăn
se umple iar de daruri, ca o salbă,
din aur fin și bun, fără strânsoare...
Și Ea spre Dânsul, ochii blând curgând,
Și, pare-mi-se, salca bate blând,
Cu toate, către lume-alunecând
Și eu, târzie, vinul culegând,
Ca porumbeii, lacrimile-mi bând..
Căci Îl iubesc, și Îl cinstesc, curat
Miresme din trecut, eu mi-am aflat
Ștergarul dulce, Lui, înmiresmat;
Tușă cu leagăn
Între pomi se deschide un spațiu cu
apă amestecată cu miere
ochiul iadului
de o guști, ți se descoperă voalurile
tainei pe gură
și viața
în care se coboară palma femeii adulte
despărțitu-s-a acum hățișul de ierburi
ca să adune în ea
apa cu care își va spăla bărbatul de rău
după ce o va amesteca cu flori și cu
planta ce săpunel se numește.
și un leagăn,
între pomi, un fel de hamac gros de
cânepă,
păzit de un câine
orb
cu ochii de sticlă
se vor așeza amândoi
unul spre altul
ca să se odihnească unul pe altul;
O lampă mai veche luminează,
noaptea, în ierburi.
Balada florii de mătasă
Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Peste pleoapă-mi fulguia
chimonoul de melasă
ce-l purta luna mireasă
Poesis
pe când era plină, grea…
Și de ce zâmbești așa?
Așteptăm copil în casă,
o fetiță prea-frumoasă
cu privire de cafea,
legănată de o stea
și de-o floare de mătasă
(moartea ei e fulg de nea,
și cu ea va alăpta
fata mea cea curioasă
ce s-o naște-n astă casă
pe când luna fi-va grea,
răsăritul când o sta…)
Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Tu ești ochi de catifea
când tot cerul mă apasă
ca o mare preoteasă
să te las în lumea mea!
Și eu ochii-i voi pleca,
doar sunt lună, o crăiasă
ce-a rămas din tine grea
și la mine s-or uita
căprioara cea duioasă,
moartea ce nu are coasă,
firul ierbii, palma sa.
Zidul vieții s-o mira
de tăcerea cea sticloasă
ce prin moartea fără masă
prea-adânc s-o așeza.
De ce mă iubești așa?
O să-mi crească fata-n casă,
limpid lujer de crăiasă,
piept de lună, ochi de stea,
strai din noaptea ce o sta
pentr-o clipă să i-l coasă.
Moartea n-o să îi miroasă
niciodată umbra sa,
părul ei n-o înnopta,
urma ei de viță-aleasă
ce s-o așeza, spumoasă,
peste stânci de peruzea
niciodată n-o-însera…
Uite sus, cum luna-i grasă
când e soarele în casă,
a rămas, iar, luna grea.
Peste-o lună s-ar năștea
mare nouă. Eu sunt cal
peste sufletu-mi oval
așezat, de-acum, la mal,
și-o privesc, iar, criminal
cum se sparge, val cu val,
în cântări de madrigal,
cum se nasc fenomenal
chimonouri de cristal
peste pieptul ei carnal
cu esențe de migdal
când renaște, val cu val.
 sintagme literare
LAVINIA
ELENA NICULICEA
Poet cu normă întreagă
îmi pun gândul inocent
pe ghilotina timpului
cu miros de mușcate sălbatice
ispășesc clipa cu pleoapele
deschise către mâine
visul înghețat să sărute
coapsa primăverii la orizont
cerul îmi lustruiește aripile ponosite
să pot zbura la altitudinea dorului
ciugulit de păsări dezmoștenite
pe tărâmul iubirii
să pot fi poet cu normă întreagă  bucată de timp real-ireal,
în slujba lumii.  clipa ce (mă) scrie pe fibra inimii:
Sentimente indescifrabile
Îndes dragostea în sertarele cu
vechituri
să uit de noi,
dintr-o fotografie îmi zâmbește
tinerețea.
Aleg să o înrămez pe pereții tapetați
cu surâs de Mona Lisa,
amintirile despre mâine
să rămână într-un album digital.
Dorul de noi e un junghi
ce a început să doară tot mai tare
la fiecare schimbare a vremurilor.
Consult astrele și ascult buletinul
meteo,
să pot afla când oamenii vor deveni
însoriți
și nu vor mai adăposti în vena cavă
țurțuri vinovați,
ci vor fi proprietari de luceferi
în cartierele rău famate ale existenței.
Poesis
În noi înfrunzi-va lumina.
Pe o pânză de destin
noi doi ne legănăm
ca nişte copii uitaţi de timp...
Sakura – floare de cireș
Mă semnez pe spatele fotografiei
am îmblânzit mugurii
c-un cod de sentimente
zburliți de dor
indescifrabile…
să pot dansa cu primăvara
Crez
îi aud inima cum bate
pulsul ei contopindu-se
Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin
cu al meu
de gri.
În adânca noapte zăresc un strop de zi.
desprind de pe artere
Cred în Dumnezeu, pesemne și El
fiorul nopților pierdute
crede-n mine,
gândul îndoliat să se gătească
de M-a creat dintr-un gram de cer și
de sărbătoare 
tină.
Sakura –
Cred în poezie, Demiurg de ,,feeling”
floare de cireș
ce mă ajută stelele dimineții să ating.
pe un ram de cuvânt
Cred în iubire, vis ancestral,
cu pasul clipei haotice alunec
pe marginea unui surâs –
Există și mâine! Există poeții
un salt către nemărginirea mea.
pentru a pune un frumos epitet vieții!
Copii uitați de timp Poemele iubirii
Să nu mai ştim de anotimpuri,
Negociez cu Dumnezeu,
Hotarele trăirii să le-ncălcăm,
ca oamenii să-nflorească,
Să fim maci visători lângă țărmuri,
să fabrice seva veșniciei.
Poemele iubirii să-mbrăcăm.
Printre ramuri de vise
simt chipul celui drag,
Povestea să cuprindă Misterul,
mă leagă la ochi cu eșarfa copilăriei,
Țesând c-un apus Raiul în inimi.
să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea.
Marea să soarbă sălbatic tot Cerul
Trișează şi își deschide
eternizând clipele-n înălțimi...
din când în când inima,
să mă zărească în irisul clipelor.
Maci sălbatici cu ochi de lumină
Visează că primesc sărutul mării.
Negociez cu timpul,
Îi simt atingerea-i (del)fină, 
să te văd mereu ca acum,
iar plaja îmbracă haina fericirii.
imună la miopia lumii,
prin ochi să-mi treacă Pământul,
Un vis mi se dezbracă-n valuri,
să văd tot ce n-am înţeles,
fotografiat de un pesăruș gânditor.
culegând din oameni
Iluzii sărate naufragiază la maluri,
puterea de a vedea nevăzutul,
iar pânze de dor plutesc spre viitor.
împrumutând de la păsări,
zborul (ne)atins de căderi.
23
 sintagme literare Poesis

LORENA La trei mese distanță

La capătul coridorului,

PURNICHI
în stânga scărilor,
e o librărie veche,
cunoscută de toți.
În capătul coridorului,
sunt șase mese lungi.
Lumea vine
Freon asta. bea cafeaua,
Fotolii vintage, mănâncă quiche,
lumini, și glumește la volum maxim.
N-ai strâns magneți suficienți
heruvimi, Cine iți poate valida simțul umorului
să te poți numi frigider. mai bine decât clientul de la trei
Mai plimbă-mă un pic veioze,
mese distanță?
în afara cartierului ăsta crepuscular nevroze, Ei, să revenim în vecinătatea
să te pot lua în serios necroze. gândurilor noastre.
și poate, Pe masa de lemn,
dacă ești cuminte, Să spunem că ne pasă lucioasă,
dacă o să-mi dai bucățele de mici lumi e cel mai simplu lucru de pe lumea cu urme de scrum,
poate că voi pune asta. fine,
în lada de legume Uși de metrou deschise greu observabile,
o legătură de pătrunjel, miez de noapte, un stilou verde cu rezervă albastră,
sau două. Fără întrebări- o agendă dintr-un anticariat,
fără răspunsuri. nu știu cum mai rezistă pe piață.
La masa din față,
“Careless whisper„ Ne mințim că ne pasă.
o fată cu părul roșcat, până la umeri.
Un băiat înalt,
Să spunem că ne pasă Ecuație cu o traistă de pânză,
e cel mai simplu lucru de pe lumea conversații monosilabice,
asta. Încă o noapte în care ochii în telefoane.
Sub un ficus prăfuit, nu dorm,
un candelabru cu două becuri cu nu respir liber, Music box
filamentul ars, nu zâmbesc.
loc pentru poza perfectă. Rulez pe perete filmul zilei Ochiul se hrănește grăbit, fară să
extrag rădăcina pătrată a dramei, mestece.
Să spunem că ne pasă trec prin sită adevărul. Stări, ezitări, oameni cu priviri fixe,
e cel mai simplu lucru de pe lumea Uit, pulsul în același ritm cu pasul.
asta. încerc să uit. Pe Lipscani o chitară vibrând.
Gânduri cu voce tare,
O ramă veche Rămâne scheletul
asurzitoare și
fără fotografie, unei banale zile de luni, sentimentul de vulnerabilitate căruia
un ceainic și când cafeaua e prea amară, unii
o ceașcă, îti arde buzele, îi rezistă cu greu,
lipsă din poveste. îți agăți dresul în timp ce alții
și pierzi autobuzul. se refugiază în nepăsare.
Să spunem că ne pasă Măcar să fie bun O ședință foto pe un colț de bancă.
e cel mai simplu lucru de pe lumea de un clei de oase Doi îndrăgostiți stângaci,
asta. să pui pe o pânză multe fotografii,
Un coridor lung, trei culori perechi argintii încă ținându-se de
oameni, Să agăți pe un perete mână,
mese, într-o galerie și recurența lui “ cine sunt eu?“
vegetație, cu intrare gratuită Câte un leu, cinci, zece lei
în cutia chitării pentru băiatul care
a, e doar o oglindă! că arta mușcă.
are curajul să ne certe,
să ne amintească.
Să spunem că ne pasă
e cel mai simplu lucru de pe lumea

24
 sintagme literare Poesis

LUCA Beatitudine Erato

Erato,
Quando uno spiraglio născută din pământ,

CIPOLLA
s’apre, pe corzi
fenice muta cusături aparente
solo un istante sei, ale timpului,
cosițe,
beatitudine.
tăcute tastări,
Myosotis Vorrei galleggiare spital de
sul mare della mutevolezza, confeti și culori,
Né da primo o ultimo sole candido fotone calvar suprareal!
nel raggio incalcolato Astfel,
ricavo linfa
insulă pierdută ești,
e ed assopito Erato,
quale voce venuto a consolare vulpe fugară,
assuma il verbo l’orda passeggera. unde maestrul
che carezza și unde restul.
mano di sorella Beatitudine Piegato
e mi sorregge
in cilestrine vesti.. Când o deschizătură se dezvăluie, Piegato
annullami.. fenix mut e ben disposto
doar o clipă ești, a sentire il peso della luna
ch’io sia
..scintille cristalline
piuma che trascende il velo, beatitudine. trascendono l’istante
bruma, Aș vrea să plutesc ed è meglio
assorto nel primo refolo pe marea mutabilității, piuttosto che
di mattino candid foton limitarsi alle memorie.
în raza nenumărată Il lago cela silenzi di morte
che si desta e il cigno stride all’ultimo bagliore.
e di petalo in petalo și ațipită Profuma l’erba
infine vibrare. ce a venit să consoleze e saliva è la terra
hoarda trecătoare. che sa di ferro,
Myosotis scherma l’orizzonte
e chiude gli occhi
Erato all’ultimo sipario
Nici de primul ori ultimul soare senz’applausi.
nu primesc limfă Erato,
și nata da terra, Aplecat
care voce su corde
Aplecat
să preia verbul apparenti cuciture și bine dispus
mângâind del tempo, să simt povara lunii
mână surorii trecce, ..scântei cristaline
și mă susține silenti battiture, transcend clipa
și e mai bine
pe după veșminte albăstrui.. ospedale di
decât să
anulează-mă.. coriandoli e colori, mă limitez la amintiri.
să fiu eu calvario surreale! Lacul ascunde tăceri de moarte
pană care transcende vălul, Così, și lebăda strigă ultimei sclipiri.
isola spersa sei, Parfumează iarba
pâclă,
și salivă este pământul
absorbit de prima adiere Erato, ce are gust de fier,
a dimineții volpe in fuga, ecranează orizontul
care se deșteaptă dove il maestro și închide ochii
și petală cu petală e dove il resto. ultimei cortine
fără aplauze.
în fine vibrez.

25
 sintagme literare
MARIA
CALLEYA
1. implorând Cerul. Culoarea specială a
Singură, lumea lui Mozart, luminoasă,
continuă, străbătând epoci, furtuni,
ziduri tot mai groase. Lucrarea ei
benefică. Ea n-are nevoie de cuvinte.
2. Sonata în fa minor de Beethoven îmi
Pui la fiert niște infinit din anul trecut,
adaugi praf de sare, nuci și scorțișoară.
În acest timp se destramă norii, primii
muguri de salcie aduc vești din Cer. E
duminică în prefacere. Nu închide ochii
și nu vei regreta. Rabdă, cu ultimul
zâmbet ce ți-a rămas, apoi Bach,
Mozart...
3.
Inima și gândul, și fapta, și viața – titlul
unei Cantate de Bach slăvind puterea
cea adevărată, cea de dincolo de noi.
Aici, firul ce s-a rupt cândva se leagă
altundeva; râul își continuă curgerea.
Alcătuirea asta mirabilă – viața.
4. major. Sau majorul re al lui Mozart.
Și acum, elocvent, solo-ul de violoncel,
luminat de două felinare. Poate, ochii
lui Bach, în tonalitate majoră.
5. noapte, grijulii, la marginea unei istorii
Mă voi ruga sfinților nenumiți, înghițiți
de timp și de vremuri. Le voi da nume,
câte zece în fiecare seară, iar unele vor
semăna cu ale celor cunoscuți și mult
iubiți. De acolo de unde sunteți, fiți
milostivi, fiți îngăduitori. Nu ne certați
prea tare.
6.
Torente de sunete, scăldându-se unul
într-altul, creează, dintotdeauna,
punți către Cer, porți spre abisuri.
Toate ale noastre, zone inefabile cu
care înaintăm, împotriva avalanșelor
de evidențe major-minore înfruntate
în fiecare clipă a vieții. Un bărbat și o
femeie, în căutare perpetuă, atingere,
depărtare, sfâșiere neîntreruptă.
Soarele și Luna, nicicând odihnindu-se.
26
7. și melodii, ascuțite doruri sublimate.
Variațiuni înainte
de zori – iar, acel
do diez minor,
Schumann –
câteva dintre ele
în alte mâini, cu
fețele furtunoase
ale visului, calmul adâncimilor
unei tonalități, sumbră și luminoasă,
alternând.
8. 13.
aduce înapoi, mi le pune în brațe,
momente fericite, de care numai
moartea mă va despărți. Așa cum
salcia îmi vorbește despre un altul,
cu susurul ei mângâios, șoptindu-mi
că sunt o primejdie, că ar trebui să
mă depărtez. Adesea, depărtările
vorbesc mai limpede despre nespusele
unei vieți. O văd, freamătă în vântul
ușor. S-a înălțat, acolo unde urâtul nu
ajunge, cu oricâte osteneli.
9. și efemere, totuși vorbind, în graiul
Mă învârt împrejurul tonalităților
minore, când mi, când re, apoi, pentru
contrast, câte un do sau mi bemol
10.
Da, scârțâie podeaua sub pașii de
în convulsii, unde umorul e absorbit
în smârcuri tot mai otrăvite. Poate
în cotloane ale sufletului, neștiutele
comori ale copiilor să țâșnească preț
de câteva clipe, precum izvoarele
neatinse din creștetul munților.
Dacă se nimerește picior de om prin
apropiere, să se considere fericit –
muritor, zâmbind, fără pricină.
11. velierului meu, cel ce străbate o
Cântecul meu de luptă era, de fapt,
un cântec de leagăn pentru visele
avântate, petrecute cu privirea până
departe, acolo unde se întâlnesc apele.
Ceva între ce a fost și ce va să fie,
desprinderi și aterizări pe tot atâtea
baloane de săpun, însoțite de ritmuri
Poesis
Nedumeriri constante, răsplătite
câteodată cu focuri albe.
12.
Timp al încheierilor și al plăpândelor
începuturi. Ziua e senină, deși
explozia e aproape, ascunsă în gușa
guguștiucilor. Și în rozul degetelor-
peceți. Trompeta lui Haydn – cale
liberă.
Cineva, într-o grădină, îți pregătise
un hamac. Nu te-ai așezat în el,
presimțind că se cuvine altcuiva.
Planuri suprapuse și încâlcite, pe
care nu le poți străbate decât într-o
singură direcție, soptind în barbă:
acolo, sus, e singura ieșire.
14.
Vibrația unei viori, avântul și
melancolia câtorva clipe. Chipul
îngerului închipuit de un copil pe un
perete întunecat. Efecte intangibile
lor, despre oameni și visurile lor.
Aici nu mai încape urâțenia niciunei
suspiciuni. Pe peretele unei biserici
străvechi, urmele răvășite de
intemperii vorbesc și ele despre
devoțiune, curaj, talent, imaginație.
15.
Orice izbîndă poate deveni o
punte. După o sonată pentru vioară
solo de Bach ar trebui să se lase
tăcerea, aceea ca un pansament
binefăcător, încheind o meditație.
Reculegere, requiem pentru condiția
umană. Optimile egale, fără salturi
spectaculoase, într-o curgere ca o
joacă delicată. Cu aripi.
16. Bate un vânt în pânzele
mare imobilă. Uscatul e încă departe
și niciun far nu se zărește. Când se
va opri vântul vor veni păsările, iar
marea va renaște.
 sintagme literare
MIHAELA
GUDANĂ
Vară durerosă
Toți ochii dor,  Dacă tu nu mă numeri...
dar cel mai mult ai verii,
apusul sângerând 
pe pleoapa serii...
dor mâinile și gândul, 
înnoptarea
și doare marea  În noaptea cu-amintiri
încercând uitarea.
Și iarba doare
și mănunchiul strânge
firu-alergând
o amăgire-l frânge
și doare vara toată...
neumblarea
când e pustiu tot trupul...
cum uitarea.  Pe margine de drum
Eram săbatici
Eram sălbatici, prinși în copci răzlețe,
Privirile nu îmblânzeau poveri.
Aveau câmpiile mai multe fețe
Și-n fiecare trup se nășteau veri.
Creșteau iar macii roșii, prinși de
buze
Se agățau de-un zâmbet rugător
Eram săbatici, prinși de două muze
Într-un poem albastru, visător.
Că-n lanul vieții, adormiți de toate
Ne mângâia doar vântul ucigaș.
Sălbăticia înflorise-n toate
Și lumea ascundea un ochi golaș.  În fiecare vară ești frumoasă
Prindere
Azi să mă prinzi în brațe!
Ți-e teamă să-nflorești?
Ai crengi legate-n ațe
De gânduri pământești.
Să mă ridici pe creste
Am visul... îl mai știi?
Doar într-o zi îți este
Ce-ai vrea să îmi mai fii.
Poesis
Coroana ta pe câmpia trupului
de frunze înflorit în mâinile tale.
Rămasă-i
într-o urmă Floarea de in
Pe
Ce
chipul unei
muze
lumea ți-o
Câmpia cu fire se întindea 
pe trupul înfierbântat de vară. 
sfărâmă.  Fiecare mișcare a sufletului 
aduna pacea ultimului cuvânt 
Azi să mă porți pe umeri al văzduhului. 
Copac umbros și dulce! În cuta cămășii tale
dragostea cânta 
Eu nu mai am răscruce.  într-o floare de in.
Timpul tânăr Trecere
Ce tânăr era timpul Am darul apei.
Respir stropi și pietre,
Era-mbrăcat în verde mâl și limanuri,
izvorăsc în nisipul dureros
Și construia iubiri. al ochilor tăi,
Avea pământ și ape, scriind cu umbre-o poveste.
Avea prea mult mister
Ce tânăr era timpul, Doar gândul tău mă strânge 
Cu ochii mari, de cer. în cofa sufletului,
într-un curcubeu înflorit.
Nu te mai caut
 
Nu te mai caut. o aripă de fluture plângea.
Au murit izvoare
și au pierit  Înșiruire
atâtea frunți de munți, S-a-nșirat noaptea pe-afară
prea multe ape În șirag de raze-apuse
s-au schimbat în mare Dintr-un ochi de călimară
și miile de gânduri  A stropit cuvinte spuse.
nu au punți.
Nu te mai caut. A luat un tuș de seară
Păsări călătoare Linii fine a făcut
s-au dus din tine sus, Și-a scris stelele de vară
pe frunți de munți, Cu un vis ce l-am avut.
avem în suflet lacrima de soare
și curcubeul ochilor mărunți. Se-aduna în rostul vremii
Turma-ntreagă de nămeți
Florile din calea iernii
Câmpia verii Înfloreau albe peceți.
Zurgălăi de flori frumoase
cu buzele coapte Puse-n crengi- umbre de pom,
și ochii mijiți de iubire. Aduna-n cireșe grase
Brațele tale, Fructe din iubiri de om.
liane agățătoare
le întinzi peste goliciunea zilei Și așa treceam cu timpul
în sfintele gânduri de departe. Și cu tine în povești,
Vin nopțile albe Măsurau oglinzi nisipul
Vara, toamna în ferești.
cu cântecul împărțit la doi,
și mâinile înspumate de vise. Melodii de vânt trecură
Îți tremură gândul Pe la tâmpla întrebării
culcat pe pagina cu ochi Și-am rămas în ochi de mură
și privești la sorii care se deschid Floarea ninsă a-ntâmplării.
27
 sintagme literare Poesis

MIHAELA
fără încetare glasul viorilor ce încăpeau în căușul
până ce soarele palmelor tale
se va stinge ca

OANCEA
un balon între noi - urme de anemone
de săpun înmugurite de timpuriu

Pe strada De la începuturi
pavată cu
granit gustul dulce-acrișor
Domino anvelopele mușcă din întuneric al fructului cu cele 613 semințe -
sfârtecă silabe deraiate de pe limbă
cu viitorul amputat prăbușite lângă noi
omul devine fiara prinsă în cușcă ca Alice în vizuina iepurelui nici umbră nici ecou
doar zbor
îl cutremură urletele cu gust de lună spectre de școlari îmbătrâniți subit de ciocârlii
slăbiciunea celui ce se lasă se tot perindă apatic
pe strada pavată cu granit -
devorat de gratii - Lăstari
un heautontimoumenos ce lunecă frigul îți respiră
secătuit de puteri în ceafă din șovăieli și palori
pe traheea nopții dintâi se nasc doar renunțările – reci ventuze
Urlet subpământean ale spaimei
în galeriile de sub pământ
panica își întețește constant efectul din orice ungher rânjesc rogojinile am deprins însă
până când sângele învață să cadă păturile putrede
grilajele cu dinții mersul cu pași siguri și
precum piesele de domino roși de rugină în curând
biserica noastră va da lăstari
În sala de reanimare pretutindeni
întunericul atârnă ca un cârlig sub ninsoarea caișilor
noaptea devine elastică - de care nu poți spânzura vom asculta piesele lui Dean Martin
o bizară formă de relief nici măcar un vis și bătăile de inimă ale pruncilor –
a rănilor tale extinse
numele lor fără chip -
urlet subpământean așa vom uita pentru câteva clipe
dincolo de pereții de sticlă - captiv întru veșnicie în andezitul cât de fragili suntem
un lung șir de plopi fumuriu
cum lumânările arzând În culorile lui Tiziano
Femeie capricioasă - luna
agonice tăceri ne rătăciserăm
se sparg în țăndări – umblă desculță prin poveștile pe tema alfabetului
e timpul! ținând în mâini
lumânarea aprinsă runic
a febrei charlestonului din ‘25
Sfâșiere haute couture tâziu a primelor prese ale lui Gutenberg ori
lumina se strânge a tehnicii de obținere a unor
iubirea aproapelui se predică într-un ulcior de pământ desăvârșite
de când ne știm – totuși în care ațipesc macarons cu zmeură
colții se ascut zilnic câțiva toporași
întru aplicarea cu precizie chirurgicală dimineața ne-am pierdut urma
a sfâșierii haute couture
Urme de anemone
în culorile păstoase
caut în carnea tuturor nopților ale lui Tiziano
pe front formele căderii
sub acțiunea insidioasă a gazelor de adevărul tocit până la transparență continui să merg
luptă bucuriile imperfecte ori neliniștile
combatanții nu-și mai aud inutile ca regretele eterne înaintea soarelui
cu picioarele goale
răsuflarea –
pe lespezi de piatră
alba agonie disecă setea
iubirea aproapelui se predică așteptările - palimpsest

28
 sintagme literare
NELA
TALABĂ
Cântecul libertății umane
Suntem liberi!
Suntem liberi!
Sã supunem elementele
doar cu o mantrã a iubirii!
Suntem unici!
Suntem unici!
Universul se învârte pe orbita inimii
noastre,
n-ar exista nicio stea fãrã privirea
noastrã,
n-ar exista niciun zbor fãrã dorurile
noastre.
Stelele zburãtoare se nasc din
cântecele noastre
şi subjugã
zilele de emfazã ale dragonilor de
umbre
care cuceresc spaţiul nepus la adãpost.
Celulele spaţiului încã acoperit al lumii
se culcã pe rugãciunile noastre
dezgolite,
uitate sau aruncate pe neiertãri de
gheaţã.
Sã ne trezim din adâncirea în pierderea
de sine,
din lâncezeala zilei tridimensionale,
sã dezgheţãm iertãrile
sã ţinem în cãuşul palmei rugãciunile
şi, cu infinitã grijã,
sã le dãm drumul sã zboare libere spre
cer.
Suntem liberi
sã supunem elementele.
Sã lãsãm ziua sã-şi ardã lumânãrile,
sã lãsãm apa sã-şi lepede izvoarele,
focul sã-şi dea ofranda stelelor,
pãmântul sã cuprindã cu dragoste
în sânul lui
obositele manifestãri ale existenţei
cosmice
şi sã desfacã totul în infinitezimale
celule,
ca la începutul Creaţiei.
Dar suntem liberi sã supunem
elementele,
doar cu mantra iubirii,
a unirii celulelor,  Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi
identice dincolo de voalul
tãcerii lumii.
Unite sã fie celulele de
iarbã cu cele de apã,
celulele de aer cu celulele
de zbor
celulele curcubeului cu celulele inimii,
celulele luminii ce cele ale poeziei!
Sã lãsãm elementele  au crescut din propriul trup.
sã se întâmipne unul pe celãlalt
în timp ce noi,
liberi,
liberi
şi unici,
cântãm mantra iubirii pure...
Ora de neiubire
Din bolgiile orei noastre de neiubire,
perfect rotundă,
ca un ou rugos,
s-a zămislit un bazilisc.
Priviți-l cum aleargă pe ape!
Privirea lui îngheață lumina,
răsuflarea lui incendiază culorile
pe care iubirea noastră nu le atinsese.
Cât frig în lume, câtă cenușă,
și cât gri, Doamne!
O lume monocoloră,
înghețată, născută într-o oră doar
de neiubire!
Un singur câmp de maci a mai rămas
intact.
În el se oglindeau cândva
și răsăriturile
și asfințiturile noastre
bătrîne
de iubire.
Ademeniți hidosul șarpe
spre câmpul de maci
și-n față să i-l puneți oglindă!
Să piară din lume neiubirea,
să reînviem culorile,
pe care iubirea noastră le-a ignorat!
Cu brațele întinse spre lumină,
iubirea un lan de maci să fie,
iar poezia – ciocârlie!
Poesis
Pe șine de tramvai
strãzi
pe care nu le vede niciodatã.
Aglomeraţie, vacarm de sunete
amestecate, 
(viaţã, viaţã, viaţã!)
dar el nu întâmpinã probleme:
şi-a înzestrat urechile cu o pereche de
cãşti
ce pare cã
Zi de zi, tramvaiul trece pe lângã
aceeaşi florãrie,
mai e şi un parc din care rãsunã vocea
unor copii:
„Soarele! A ieşit soarele!”.
La colţ aceleaşi tomberoane
se revarsã generos,
spre deliciul aceluiaşi câine vagabond
şi al cerşetorului, 
care împart frãţeşte prada.
Ce bine cã el nu aude, nu vede nimic!
Ochii lui sunt deschişi spre o altã
lume,
preocupaţi intens sã updateze şi sã
upgradeze
sistemele ce se învechesc,
somnul şi mersul,
Iubirea şi timpul.
Timpul lui a ajuns sã fie împãrţit în
fiole identice,
mãsurate, cântãrite,
Clone de timp.
„Progresãm, progresãm!”,
sunt cuvintele care îi ordoneazã
mişcãrile,
ca unui android perfect, uniform,
rectiliniu.
Viaţa lui, updatatã, upgradatã,
este paralelã cu viaţa desuetã din jur, 
ca şinele tramvaiului care se vor întâlni
la infinit…
Tramvaiul îl poartã zi de zi
pe aceleaşi strãzi spre lumea lui
holograficã,
în timp ce frunzele rãmân desuete,
cerul îmbãtrânit plânge cu aceleaşi
lacrimi,
înmugureşte cu aceleaşi lumini,
tomberoanele se revarsã la fel de
generos
la colţul strãzii,
iar lutul hulpav înghite la fel
tot ce-apucã, upgradat sau
neupgradat…
29
 sintagme literare
NICOLAE
NISTOR
Amuțește tăcerea
ce se întâmplă acum
mă face să mă exprim tăcut
ca o pasăre cu aripile plângând
cândva totul din mine era verde
nu înțelegeam cântecul de lebădă
singurătatea mea folosea tuturor
și niciodată nu credeam că vom fi
vânați
eram gălăgioșii din curtea școlii
care tresăreau la sunetul clopoțelului
nu știam că vom fi sub clopote
prea tineri să ne fie teamă de noapte
naivi să credem în mințile ascunse
care frângeau cerul cu îngerii păzitori
și dureros cerul cădea pe noi
ce se întâmplă acum
amuțește tăcerea gata să explodeze
Oprirea timpului
timpul are accidente de metrou
suntem prinși cu povestirile noastre în
tunel
unde lumina răgușită striga printre
pietre
viața începătorilor era sechestrată
cu cei care erau diagnosticați
în umbră omul din pușcărie
prins din nou în lumi diferite
iar noi care divorțam
jucam puzlee cu minunea de copil
închis în el
până acum treceam pe lângă oameni
fără să știu nimic din ce cărau cu ei
în afară de zâmbete
lacrimi sau durere fizică
accidentele au spovedania unui popă
care ascunde sutana
și se exprimă necanonic
cine mai are credință
într-o lume unde ne mișcăm ca zombi
cum se amestecă trăirile noastre
30
când timpul se oprește o clipă
apoi ne întoarcem la orbirea generală
ca mintea unui calculator
și nu știm dacă am trăit sau nu
timpul are accidente pentru fiecare
depinde unde te găsește singur
sau într-o tragică uitare!
Alo, este cineva acolo?!
tu poți să spui orice
niciodată nu cad pietre
peste sufletul meu încremenit
respirația unui porumbel
care desenează pe cer albastrul
fără anotimpuri
fără furtunile din viață
care știe reîntoarcerea
lacrimi albastre pe o retină moartă
care zâmbește
într-o vitrină cu fecioare mirese
nu mai sunt respirație demult
și nu mai pot spune alo
la capăt este doar ecoul
care strigă disperat
până cerul este înecat
de umbre
alo
mai este cineva acolo?!
Magazia sufletului meu
aici am dreptul să plantez
un copac sau o statuie
să mă multiplic în poezie
în viață
în urmele nașterii
nemuritoare
lucrurile inutile zac în
magazia cu amintiri
tablouri deformate
sau șterse de timp
pantofi nefolositori
Poesis
peruca cu nasul colorat în roșu
lumea asta ascunsă de viață
trăiește numai noaptea
când se deschid lacătele lumilor
și trezesc cortinele luminoase
un spectacol pentru noi
ăștia depășiți de timp
pe pământ am dreptul
la un film alb-negru
din colecția din mine
până ce magazia sufletului meu
va fi la tine în veșnicie
Părăsiri în ochi de ciută
ai plecat atunci, odată cu marea la
ceas de seară,
am rămas singur pe țărmul îndepărtat,
mai văd și azi în locul nostru,
văd năluca în alb, care aleargă sub clar
de lună,
viața noastră o hărțuire din iubire,
cu certuri și reveniri pătimașe...
Cum să mă înec în ochii aceia de ciută,
cum să ating trupul tău dansând în
soare,
sau cuibărită lângă mine,
ca un copil dornic de iubire.
Interminabilele discuții despre artă,
lumea ta era diferită de a mea,
tu fugeai de ei, eu de ai mei.
Eram refugiații legați de o eșarfă de
mătase,
suspendați deasupra lumii,
deasupra vieții,
voiam altceva, diferit de obișnuit,
voiam să facem pace
după disperatele tale alergări ratate.
Așteptările mele plictisite,
ascunse-n lacrimi de culori, aruncate
pe o pânză
asemeni confortului unui burghez
ce își ascunde spaimele în tăcerile
țigărilor de foi.
Aștept chiar dacă timpul se uită fix
spre mine
de parcă i-au obosit dimensiunile.
Aștept anotimpul ciutelor căzute de
pe stânci
din curiozitatea împerecherii.
Alteori îți privesc ochii în minte,
te văd înlăcrimată ca mine.
Ai plecat când anotimpurile ne
desfrunzeau
amintirile ascunse în pădure.
 sintagme literare
OANA
FRENȚESCU
Aș vrea
aș vrea să scriu despre tine,
despre plopii așezați în rând în seara
asta,
despre mâini împletite,
perdele supărate când nu te văd.
calc pe nimic.
în memoria mea intră o listă lungă
din care nu lipsește noaptea lipită de
mine
și nu lipsesc nici sinapsele din cutia
Penelopei
ca niște liane venite dinspre tine.
între un pas și următorul părea o fugă
spre rai.
talpa sandalei devine fierbinte,
sunetele sar înapoi și înainte
cad frunze, cad ochi.
Din nepieire
din nepieire m-a oprit o sete de stele,
de viori, de verde, de albastru.
printre forme de frunze, de noapte, de
lună,
de vânt, m-ai oprit tu,
în orbite reînviate de reîntoarceri
în spirale expulzate din orizont.
lumea a rămas dedesubt,
vara a intrat în buzunar.
tu ai început să semeni cu ploile verii.
am îngenuncheat în tăcere,
am despletit amurgul,
am tăiat din cer o parte din stele
am învățat să ascult durerile ploii,
am învățat să fac un popas
la ultima poartă spălându-mi ochii de
luceferi.
am sedus cuvintele curbându-le vârfu-
rile verzi
pe foaia de scris în agonia timpului
grăbit.
din nepieire te vreau neuitat.
Micșorez
micșorez toate cuvintele care fug spe-
riate,
le adaug unei matrice din care provin
smulgându-le ultima taină de verde.
unele rămân rădăcini,
altele tulpină și spic.
întinsurile verzi rămân pustii,
totul se înstrăinează într-o nemișcare,
într-o neculoare.
depărtarea e retrocedată altor
dimineți ce vin în goană.
dinspre larg se aud ninsori.
eu alunec din mine în alt timp cu se-
cunde tot mai subțiri.
timpul meu de fugă a plecat.
Sol major
sentimentele vibrau ieșind
din corzile viorii în sol major.
o rupere lentă de bemoli și diezi
învia inima printre vișinele căzute.
închiderile deveneau învinse și libere.
între pauze, în stânga și în dreapta
mea,
trezirea neobișnuită cobora pe răni
într-un torent fluid.
silueta ta verde eclipsa recviemul pen-
tru roșu.
tăcerea respira.
partea tristă a rămas în paltonul negru
din vestiar.
Ești
ești cel ce pipăie ieșirea din sferă,
strigi vântului să tacă,
pietrelor să se dea la o parte
trecând prin pădurea de sticlă,
purtând cu tine visuri peste patimi.
ești ireal într-o lume reală,
strălucești himeric,
trezindu-mă în partea mea de lume,
unde totu-i înăsprit și neveșnic.
ești o nesfârșire de zbucium, de zbor,
întindere închisă în curcubeu,
ești freamăt pe aripi de fluturi
Poesis
ești vers de alint în poem.
în arcul descris de frunze
chipul tău a rămas imprimat într-o
formă prelungă.
o dureroasă lumină ne-adună în
liniștea vastă,
sub oglinda lunii rotundă și castă.
Orizont rămas
orizont rămas la marginea orbitei,
viața ascunsă-n într-un galop,
prezent domolit dincolo de esența
verii,
zâmbete sărate aduse-n prim-plan
de muzica pulsului neobosit.
ultimii atomi din înfrunzirea fugară
rămași pe vârful degetelor
s-au desprins într-un tremur albastru,
într-un decor pribeag și-un gust amar.
secundele se revoltă pe absența con-
semnată
a alergării simultane dintre noi,
pe mișcarea fluviului de stele
migrând în alte direcții,
pe rechemările din inelele ierbii.
urc pe scena ucisă lent de infinit
sub bolta indiferentă și încă nu ți-am
spus
despre răsucirea rotundului de lună
pregătind alergarea absentă.
Urme în noapte
destrăbălarea luminii
pe mâinile noastre cuminți
a pictat straturi peste straturi
într-o fantezie de culori.
roșu, portocaliu verde,
culori abandonate
în visul clătinat la stânga și la dreapta.
nuanțe de libertate colorau cerul mă-
runt,
norii își schimbau hainele
și bolta răsturnată sclipea liniștitor.
nimeni nu a băgat în seamă
cuvintele spânzurate în aerul apatic.
resturile de libertate le-am împachetat
în sfaturi servite revoltei cerebrale,
în dimineața colorată roz.
să nu mai vii în povestea diferită,
într-o respirație comună
lăsând urme în noapte!
31
 sintagme literare Poesis

SILVIA
să-și lase oboseala pe podul casei
umerii altui trup ori în pivnița unde zace de ani buni
iar celălalt trup să-l vinul tatei

BITERE
mângâie
să-i spună căci tata într-o bună zi ca și asta
te iubesc celălalt trup al a plecat departe de noi ca un străin
meu și-a legat de stâlpul casei femeia
acum dormi de atunci nu s-a mai șters de praf nicio
icoană
1
când toți așteptau o minune  4
când în biserică nu mai ești blând și nu mai ești înger 7
nu mai avea cine să tragă clopotul războiul nu are nimic frumos în el îți vorbesc din amintiri
s-a dus mama mea  este o chestiune de expresie mai mult îți spun că tatăl și mama ta
și-a tras clopotul  nu e dreptate pentru că nici eșecul și au fost ucenicii lui Iov
nici victoria iar Dumnezeu a schimbat totul
de atunci  nu te vor face mai bun sau mai drept după bunul plac
sunt mândră de la nașterea noastră
să-ți iubești cerul și marea nimic nu mai are sens
2 dușmanul să nu ți-l faci prieten decât în memoria oarbă
la sărbătoarea durerii nu se plânge niciodată și orbirea este un destin
toți se țin de mână  pentru că prin apropierea cu el crezi în destin?
vorbesc despre viețile sfinților mai târziu te va trăda un luciu pe o bicicletă
ca și cum ar fi ale lor însă dacă prietenul îți va deveni pe care-ai învățat cândva să mergi și
dușman mers ai fost
să bem în cinstea sfinților; să-l ierți și să-l iubești mai mult decât prin lumea de pe pământ
nimeni nu a putut să-i vadă vreodată pe tine și pământul te ținea
– Amin! căci va muri singur și în durere pentru că existase cândva un om 
știind cât l-ai iubit aflase despre gravitație
iar gravitația îți dădea dureri de cap
însă eu i-am văzut
curgeau din fluierul osului meu 5 deci aveai cap!
veseli împerechiați ceva din ceva trebuie să fi fost la un și
cu obișnuitul cerc deasupra capului adică
la primul strigăt plâns capul așezat pe un eșafod
zâmbea sarcastic trupului tău
un crepuscul ceva
am zis să desfac sticla veche de țuică
ehei o amintire încrustată într-un perete
primită în dar de la tata – zice
și mirosea a smirnă îngerul meu undeva clipa ca o bufniță surpinsă în
să fie după moartea mea
pe care-l tot certam că râde prim plan
care moarte
în timp ce tu ești atacat invadat de asta nu m-ai întrebat
3 ceva să beau până când sfinții să-mi strige
trupului meu îi spun pe nume clipa unui refugiu ajunge
și el se lasă moale și zbang! zbang! ieși de sub lumea asta și du-te-n tine
ușor într-o parte fericit totul se termină brusc adânc mergi în tine
filmul se rupe când nu vrei să ți se rupă bea din țuica ta
ați văzut vreodată vreun trup atât de de viață nu cere ajutor nimănui
fericit de viața ta orbul nu cere milă
mergând pe stradă în amiaza mare adio Doamne! dușmănia lui printre oameni este
drept justificată
să dea bună ziua nu există decât acum și nici acum nu
la mirese fluturi și alte vietăți 6 există
îmi spuse el străinul se cheamă taină
din trupul vătuit cu organe într-o bună zi o să vezi taina nu este de împărțit
să-i zboare lozuri câștigătoare că totul este un clișeu vechi vechi însă dacă ai iubire
odată ajuns acasă sunt acele clișee care se ascund în mai vorbim

32
 sintagme literare Poesis

VALENTINA
te re roz și, răsfrânte pe harfe, cu ”germenii” vâlto-
posibil, rii răvășind,
rostogoliri de când și când,

BECART
arginți, vagi înse- un sfielnic supus.
rări...
În măreția ta, aș vrea să mă inițiez,
De nicăieri... misterios Infinit,
cu povara luminii
Străini Nu știu de unde vin, aruncată către lume, cu toate tonurile
unde mă duc. de roșu, gri,
Între noi, timpul, pantera roz, joaca... Mi-e viața o poveste neînțeleasă. de verde
Să stăm cu toți la masă; și albastru amestecate
și păcatul
mai ieri, era și... triumfal... în labirintul din mine.
de-a fi iubit.
De câte ori duc mâna la inimă, aud să ne rugăm, apoi o clipă
s-o tăcem. Neobosit Infinit, limitatul din mine te
răsucindu-se,
admiră!
într-un vaiet prelung, insomniile atâtor
dorinți. Târziu, să îngropăm securea.
Oricum, e-o luptă inegală
Mi-aș fi dorit…
O, de-aș putea să dăruiesc lumii toate
duminicile cu destinul.
mi-aș fi dorit o pălărie
în care m-am rugat, în care am învins Să împărțim frățește suferința;
de paie,
– ce fel de zeu e-acela ce
o cămașă de in
De dragul primăverii, voi iubi, din nou, s-a tocmit și-o inimă ce nu se teme,
trandafirii, la vama dintre sorți? nu tresaltă
voi sta în genunchi în fața unui blând la soare.
răsărit. Nu știu de unde vin,
când o să plec. de-o vreme, le am...
Între noi, depărtarea, vulturul pleșuv și Mi-e sufletul un măr zelos, păsările vin, uneori,
amintirea din care roade un vierme se apropie lin,
unei cine de taină, visul sublim. tânăr. niciodată mai mult
Oricum, ziua mă întâmpină cu aceeași Să ne-așezăm cu toți la masă; de-o rotire în cerc, de-o
privire lascivă să toarne vinul cel ce știe... mirare...
și nu mai întreabă nimic pe cel vrednic
de plâns. De nicăieri, ziua de mâine, la fel în timp ce tu rătăceai prin livezi
ca ieri, ca un crai,
Acum, e târziu... își scutură afară eu îți păzeam și ziua
Nu-mi rămâne decât să închid fereas- praful de pe ochi și de pe răni... și noaptea;
tra dintre singura în zori, îmi legam pălăria
și inegalabila iubire, Să-ți caut măreția de pai sub bărbie,
să nu mă destram
și furtuna anunțată lângă zidurile unui
În arta ta, aș vrea să mă inițiez, adorat în unda arzătoare, să nu lăcrimez...
azil neștiut...
infinit,
cu toate privirile ațintite către lume, Mi-aș fi dorit o seară
Între noi, timpul, corabia neagră,
cu picături de vară,
țărmul pustiu cu păsări colibri în evantai
de extaz,
și frigul, ah, frigul din ultima noapte și soarele ascuns în privire;
alunecând silențios, în limitatul din
de amor tu să-mi vorbești mereu
mine.
și prima dimineață – vai... ca un cimitir despre iubire
înflorit – și eu, o paiață, să oftez pe ascuns...
În devenirea ta, aș dori să mă inițiez,
neasemuit
Și tot mai aproape infernul , și noi tot ...sub cămașa de in,
infinit,
mai străini. un anotimp
cu toate arpegiile
Când și când, halucinante flăcări, pan- a țesut o poveste...

33
 sintagme literare Poesis

VASILE
ele nu pot trăi în anxietate,
ele nu pot fi constrânse
de lupa neliniștilor iluzorii

LUNGEANU
și a concluziilor sterpe, derizorii.

cărțile împart bucurie

timpurie sau târzie.
cărțile sunt aproape cuminți
Păsări în kaki-ul tunicii
și ne vorbesc în șoapte fierbinți,
și în Zippo-ul cu gas
cărțile sunt o cheie de minți.
În noaptea când te-au vizitat corbii,
tu alergai printr-un câmp cu bumbac Noroios
Afișe
Cămașa de sac,
cu modele de ie Durerea zăcea împărțită în segmente
în parcare. noapte de mătase
căpătase forma sânilor tăi
Turiști plictisiți își umpleau buzunarele mă taie în striuri
numai dealuri și văi
cu bucăți de suferință și se strecoară prin mine
Ai ales cateta, calea cea scurtă
și se internau pentru luna de miere. ca apa printr-un coș
între jurnalul de piatră
Moartea, fâșie de autoritate, de nuiele.
și amintirile tale violet.
umbla îmbrăcată cu un halat tatuat cu depărtarea nu e departe
Violent,
zăvozii coșmarului amușinau urmele injurii. pentru suflete pereche
în noaptea ce îți reseta spaimele. Mirosul oribil avea ochii cârpiți în drag.
Haotic, să nu devină miop. rănile, tăceri albe,
harta cerului, hipnotic, Numărul 13 împărțea ghinioane. sunt afișe colorate
se schimba la fiecare șapte secunde cu tipare de viață
Unde și unde Asprimea cuvântului ce zboară în vânt.
respirai, șuierător respirai
și te desfirai oamenii ale căror cărți Lacrimi de mac
în silabe le citeam în copilărie
zăvozii alergau ca orbii au devenit nume de străzi Lanuri de mac
în noaptea în care te-au vizitat corbii. apoi au zburat către stele proaspăt operate
ca un stol de cocori albi. lăcrimează în căldura soarelui.
Vintage Sunt un copac
nu există o interdicție șamanică, cu degete pătate din vecinătate,
merg în echilibru nu obligă nimeni pe nimeni inciziile de culoarea brunului,
pe marginea nopții să-și ardă abecedarul sunt matrix-uri în maternitate.
ca pe o frânghie suspendată sau să-l refuze Iubito, caldul amețește
minimal înainte de a buchisi, strivește-mi scoarța cu un sărut
te zăresc într-o oglindă mângâie-mi părul;
este doar un fel de asprime
cu ramă de bronz frunzele, carnal devin castanii
a vremurilor tulburi,
într-o vitrină vintage și necatifelate.
o contradicție ca un mit
ai părul legat Ai vrea să fii o piatră
de culoarea antracitului.
cu o panglică și să petrecem toamna în doi,
a nechibzuinței vacanța, câmpul și noi,
putem pune bibliotecile
și zâmbești lumii în lanul cu mac incizat,
la adăpost în spatele gratiilor,
în sepia magic exorcizat?
putem încuia sălile de clasă,
lunii M-a mângâiat pe scoarță vicios
dar nu aceasta este menirea cărților.
pe acorduri de retro jazz și a zâmbit sfărâmicios.
din patefonul bunicii

34
 sintagme literare
CAMELIA
ARDELEAN
Rochița buclucașă
Ce mândră se simțea Călina în rochița ei cea nouă, de
culoare roz, made în China, primită cadou de ziua ei! Mânecile
scurte, dantelate, și broderia cu floricele și inimioare de pe
piept, erau o adevărată încântare! La cei doar patru anișori,
devenise deja o fetiță atât de cochetă, încât nu ieșea din
casă, Doamne ferește, până nu se inspecta în oglindă din
toate părțile și până ce părinții nu o asigurau, cu seriozitate,
că e „păpușa lor frumoasă și cuminte”, „perfecțiunea
întruchipată”, nu alta!
Noua rochiță era „piesa de rezistență” a Călinei. Mama
i-o cumpărase cu mare greutate, respectiv cu „pile” sus-puse
de la un depozit, fiindcă, pe vremea „răposatului”, adică a
regimului ceaușist, nu găseai nicăieri nimic mai acătării
de îmbrăcat. Pe deasupra, costase și o grămadă de bani,
aproape jumătate din salariul de vânzătoare al mamei, care,
pentru unicul ei odor, ce nu era în stare să sacrifice? Chiar și
banii strânși cu greutate pentru plata ratelor la apartament.
Tatăl nu fusese anunțat, desigur, de „cheltuiala neprevăzută”,
spunându-i-se că a fost un ”chilipir” neașteptat. Nu de alta,
dar mama Călinei voise să-l scutească de șoc, iar pe sine,
de o discuție interminabilă despre „ordinea priorităților” în
familia Costache.
- Călina, ai grijă, draga mamei, nu cumva să-ți agăți rochița
de ceva sau s-o pătezi! îi reaminti aceasta, înainte să iasă din
casă.
Sfatul părea de prisos, căci, de când se îmbrăcase, fetița
pășea de parcă mergea pe o pernă cu ace. Refuză să se mai
așeze, tot timpul cât își așteptă mama să termine de spălat
ultimele vase, ca nu cumva să se șifoneze, patrulând de colo-
colo, între cameră și bucătărie, nerăbdătoare să iasă și să-și
etaleze minunăția. Intenționau să meargă în vizită la bunici,
doar trebuiau să vadă și ei frumusețea de rochie, nu?
În sfârșit sosi momentul multașteptat: ușa fu închisă în
urma lor de tată, după ce își privi, câteva secunde bune, fiica,
plin de încântare, cu un zâmbet jucăuș pe sub mustață, nu
Prozã
înainte însă de a-i da „verdictul“:
- Fata noastră îi pe vino-ncoa, nu pe du-te-ncolo!
Începură să coboare amândouă scările de la etajul patru,
unde locuiau. Mama o luă înainte, iar Călina, cu grijă, pe
urma-i. Până la etajul întâi, totul fu în regulă. Călina pășea
încet și maiestuos, exact pe mijloc, ca nu cumva să se
atingă de vreun perete. O urmă, cât de mică, de praf sau de
murdărie, ar fi însemnat o catastrofă pentru ea.
Deodată, una dintre ușile de la parter se deschise și vecina
– „tanti Olga” – își făcu apariția cu o găletușă din plastic,
plină cu lapte, în mâini. Mergea, pesemne, să-și ospăteze
pisicile, pe care grija ei neostoită le adunase, într-un număr
îngrijorător, în jurul blocului. Nu de puține ori, unele se
aciuiau peste noapte în scară, sperând, probabil, că vreun
locatar altruist le va lua de suflet. Slabă nădejde însă! În afară
de faptul că zburau după ele coji de pâine sau câte un os
rămas de pe la vreun festin, altă dovadă de milostivire nu
primiseră.
Tanti Olga ar fi luat bucuros măcar vreo două exemplare
la ea acasă, că tot nu avea cu ce să-și umple timpul după ce
se pensionase, dar nea Gogu, bărbatu-său, era alergic la păr
de pisică și nici nu voia să audă. Ea era singura care le răsfăța
mereu cu câte ceva, de obicei cu resturi de pateu sau de la
vreo conservă de pește, în care înmuia pâine, ca să țină de
saț. Astăzi era ziua când își luase laptele pe cartelă și se gândi
să împartă puțin din el cu simpaticele feline.
- Vai, da` ce rochiță frumoasă ai! Ești ca o prințesă! Cine
ți-a cumpărat-o? întrebă ea pisicoasă (probabil se molipsise
de la animalele-i favorite!).
Călina tocmai ajunsese la scările ce legau primul etaj de
parter. Plină de mândrie la auzul unei asemenea laude, care
îi flata ceea ce ea încă nu știa că se cheamă “orgoliu”, ridică
privirea și rosti cu o voce hotărâtă, demnă de posesoarea
unei asemenea piese vestimentare, privind-o pe “tanti”
drept în ochi:
- Mama!
În aceeași secundă, uitând că se află în coborâre, păși
în gol, fără să privească unde calcă. Omise, astfel, a doua
treaptă și puse piciorul direct pe muchia celei de-a treia. O
atinse, însă, doar cu călcâiul, așa că se dezechilibră, da` rău
de tot! Ce urmă fu un coșmar, concentrat în cele mai scurte
două secunde care existaseră vreodată. Se rostogoli de la
etajul întâi la parter, cu o viteză care l-ar fi făcut invidios și
pe cel mai rapid cosmonaut. În cădere, făcu cunoștință cu
toate colțurile treptelor și cu întreaga suprafață a peretelui
35
 sintagme literare Prozã
ce le străjuia, din toate unghiurile posibile, pe care le-ar fi - Unde ai stat atâta? își începu interogatoriul mama, care
putut calcula cu exactitate, dacă ar fi fost la școală și ar fi o aștepta afară de câteva minute bune și pierduse „scena
știut matematică. Așa, însă, putu doar să le simtă, pe toată rostogolirii”. Când o văzu, însă, în ce hal arată, de parcă
suprafața corpului. Se zdruncinară toate în ea, mai rău
trăsese de ea o haită de câini, rămase perplexă.
decât maioneza în mixer. Nu știa ce o doare mai tare: locul
- Ce Dumnezeu ai făcut? Ai stricat frumusețe de rochie!
viitoarelor cucuie sau cel al viitoarelor vânătăi.
Cu părul și haina îmbibate de lichidul alb, de parcă
În cădere, rochița i se agăță de o bucată de țeavă tăiată
tocmai fusese în vizită la o fermă de vaci și mulsese una,
la un capăt, care susținea balustrada defectă și se sfâșie de
mai năbădăioasă, Călina stătea împietrită în fața blocului,
jos până la mijloc cu un scrâșnet, mai dureros pentru Călina,
abținându-se cu greu să nu plângă.
decât orice lovitură. Noroc că fu oprită de cordon, altfel
- Nu m-am lovit! rosti ea, în cele din urmă, răspunzând,
sfâșierea ar fi continuat până sus.
astfel, celei de-a doua întrebări a mamei, care i se poticnise
Tanti Olga rămase încremenită, privind scena neputincioasă.
acesteia în gât.
Atât de încremenită, încât uită să se ferească din calea
- O să ne omoare tată-tu, când o să-ți vadă rochia! o
coborârii vijelioase; se dezechilibră la rându-i și, fiind situată
mustră ea. Acum putem rămâne acasă, că nu mai am cu ce
exact în dreptul scărilor, vărsă găletușa cu lapte pe Călina,
să te îmbrac, ți-am spălat toate hainele!
în momentul când aceasta ateriză la picioarele ei. Nu în
Cum se poate lesne înțelege, vizita la bunici se contramandă.
întregime! Mai rămaseră în ea vreo doi stropi, care nu ar fi
La fel se întâmplă și cu plata ratelor la apartament, care
ajuns însă nici pe-o măsea unei pisici, darmite armatei de
trebui să aștepte încă o lună și să suporte penalizările
feline leșinate de foame, care aștepta afară.
aferente. Rochița buclucașă scăpă totuși de tomberon, fiind
Călina se ridică, împleticindu-se, cu părul năclăit de lapte
transformată de mama Călinei în „capoțel de stat prin casă“,
și rochița pătată peste tot… pe unde mai rămăsese întreagă.
ajustat cu peticele de rigoare, desigur, altfel, acest miracol
Se lupta din greu să-și stăpânească șuvoiul de lacrimi care se
nu ar fi fost posibil. Mândria ei șifonată avu, însă, nevoie de
pregătea să erupă, însă mândria, cu toate că era șifonată și
mai mult timp să se repare, aproape tot atât de mult, cât
ea, o opri la timp.
dură până să i se vindece toate vânătăile.
- Te-ai lovit? întrebă tanti Olga, îngrijorată.
Tatăl nu avu ce face și se consolă cu gândul pierderii,
„- Ce întrebare stupidă!” i-ar fi răspuns Călina, dacă ar fi
povestind prietenilor pățania groaznică a nevestei, care fu
fost ceva mai mare și ar fi cunoscut cuvinte atât de elevate.
jefuită de salariu în autobuz, în timp ce venea de la serviciu
Așa, însă, rosti un „Nu” gâtuit și afișă un zâmbet silit pe față,
(aceasta era varianta pe care i-o împărtășise mama Călinei,
de gogonea murată doar pe jumătate. Doar nu era să-i dea
cu lux de amănunte!). Nu-i trecu însă prin minte s-o întrebe
satisfacție vecinei curioase! Trebuia să pară vitează, căci așa
cum de hoții nu îi luară toți banii din poșetă, ci doar jumătate
o învățase mama ei, să fie „puternică și curajoasă” în orice
din ei! S-o fi gândit, poate, că or fi fost niște hoți cumsecade,
situație. Curajul, e drept, i se cam sleise, din cauza durerilor
cine știe?...
care o împungeau peste tot. Se îndreptă spășită spre ușa
blocului, chinuindu-se din răsputeri să nu șchiopăteze. Spuse
un „săru`mâna” leșinat și ieși.

36
 sintagme literare Prozã

CORINA
și mai câte. Tocmai de asta stătuse o vreme departe de ea
dar în seara aia se întâmplase o chimie între ei.
Plecaseră fără să anunțe pe nimeni și rămăseseră

GEORGESCU
împreună. De atunci, erau aproape… inseparabili. Iubirea
lor devenea pasională și imprevizibilă în măsura în care erau
foarte geloși. Se certau și se împăcau cu surle și trâmbițe. Toți
angajații firmei știau când cei doi erau fericiți și când erau
separați. Firma începuse să nu mai meargă chiar așa de bine,
Nora Miruna nu mai era concentrată pe proiectele care se profilau
la orizont. Proiectele erau necesare pentru ca angajații să-și
Plecaseră de dimineață, cu noaptea-n cap. Drumul era
primească salariile și să rămână loiali principiilor și viziunii
lung și anevoios mai ales că începuse să ningă și o pudră albă
societății. De vreo câteva ori se întrunise și comitetul
se așezase peste tot. Hotărâseră escapada asta de vreo lună.
director și hotărâse să se constituie un grup care să preia
Nu ar fi putut să-i oprească nimic. Au trecut rapid prin stația
din îndatoririle manageriale ale Mirunei ca astfel să se poată
de alimentare cu carburant, au făcut plinul și au pornit mai
realiza și interesele societății și tânăra să se poată dedica
departe. O parte din drum avea să conducă ea, cealaltă parte
unei posibile vieți de familie. Bineînțeles că nu-i convenise
el. Miruna avea mașină, ai ei i-o făcuseră cadou pentru că
abordarea și le amintise tuturor că ea era managerul și că ea
terminase facultatea șefă de promoție. Rareș era iubitul ei
e creierul și că nu acceptă o astfel de condiționare. O lăsase
de vreo jumătate de an de când se întâlniseră la o petrecere
mai moale când înțelesese că lucrurile trebuiau tranșate și
dată de firma la care lucrau amândoi. Erau arhitecți, ea mai
atunci din atribuțiile ei lăsase și în grija altor angajați ai firmei
mare ca el cu 10 ani dar diferența de vârstă era insesizabilă.
în care avea încredere. Lucrurile se redresaseră cât de cât și
Miruna provenea dintr-o familie înstărită de arhitecți cu
ajunsese la concluzia că avea nevoie de o pauză care să o
tradiție, ea era a treia generație. Era singură la părinți și
adune și să o ajute să înțeleagă pe ce se bazează relația ei cu
răsfățata tuturor mătușilor și a unchilor.
Rareș.
Era o fată frumoasă, înaltă, brunetă cu un păr negru,
Se mutaseră împreună, era o decizie clasică, așa făceau
lung până la fund, cu o siluetă perfectă, părea mai degrabă
toate cuplurile, încercând să vadă dacă merge relația, dacă
a fi o balerină decât o arhitectă care deja conducea o firmă
se suportă și dacă pot face compromisuri, tocmai pentru a se
cu o mână de fier, câștigând proiecte de mii de euro care
realiza un echilibru, dacă era posibil. Ajunseseră în punctul
îi sporiseră notorietatea în breasla arhitecților bucureșteni.
în care trebuiau să decidă încotro se îndreaptă relația
Rareș era un tânăr slăbuț, înalt cam cât Miruna, cu ochii
lor, dacă mai mergea și dacă mai merita să se chinuie să
albaștri, cu o alură de rocker, completată de pletele castanii
supraviețuiască împreună, mai ales că în ultima vreme se tot
care i se lăsau grele până dincolo de umeri. De altfel el chiar
certaseră și se tot împăcaseră. Nu puteau sta departe multă
făcea parte dintr-o trupă de rockeri care cântau prin cluburi,
vreme unul de celălalt dar și împreună parcă erau șoarecele
erau la începuturi și de-abia acum se lansau. Era un hobby
cu pisica, se tachinau și apoi izbucneau certuri care căpătau
care-l descătușa de obligațiile tipice ale vieții cotidiene
dimensiunile unor scandaluri mediate de televiziuni și ziare.
formale.
Aruncau cu obiecte unul după altul, spărgeau ce le ieșea la
Se cunoscuseră la aceea petrecere, cu o săptămână
îndemână, nu se loviseră fizic… deocamdată. A c u m
înainte de Paște. Dansaseră de vreo câteva ori și fusese
porniseră la drum. Totul părea în regulă, băuseră cafeaua
dragoste la prima vedere. Avuseseră impresia amândoi că se
undeva pe marginea șoselei când se făcuse lumină, la un
cunosc dintotdeauna. Porniseră și cuvintele și sentimentele
conac rustic și încercaseră să fie tandri și să-și amintească
în același timp de la unul spre celălalt. Se sărutaseră atunci
cum începuse relația lor, să-și explice, dacă mai era cazul, ce-i
în întunericul holului din fața birourilor fără să se mai poată
determinase să fie împreună. Rareș îi luase mâna dreaptă și
stăpâni. În aceeași seară Miruna îl rugase pe tânăr să o
se juca numărându-i degetele, întorcându-le pe toate părțile.
conducă acasă. Impropriu spus să o conducă pentru că ea
Atingerea îi plăcea și lui și ei, se vedea. Le înflorise câte un
avea mașină, dar el a însoțit-o fără să comenteze. Era foarte
zâmbet pe chip și se priveau cu atenție.
atras de ea. Auzise multe despre ea, că e inabordabilă, că e
- Ia, zii de ce mă iubești? De fapt, mă iubești? întrebase
rece și distantă, că nu acceptă pe nimeni în preajma ei și câte

37
 sintagme literare Prozã
Miruna. întindeau amenințători spre ei, gata-gata să se prăbușească
- Cum dacă te iubesc? Nu pot trăi fără tine, nu se cu greutatea lor peste mașină și să-i îngroape de vii.
vede?! În mașină se auzea în surdină o melodie de pe un canal de
- Nu te-am întrebat dacă mă iubești ci de ce. Am impresia radio și era cald. Miruna închisese ochii și părea că doarme.
că nu înțelegi diferența dintre de ce și dacă. Să reluăm, de ce? O privea cu coada ochiului și i se părea că se preface, mai
insista fata, iritată vizibil că el nu pricepea sau se prefăcea că ales când schița câte un zâmbet în colțul gurii, ironic și
nu pricepe. tăios… cine știe ce visa (dacă visa!), cu cine se contrazicea,
- Vrei să facem o analiză pe text sau vrei să discutăm așa poate chiar cu el! Era frumoasă, asta era sigur, avea trăsături
de complezență? Știi, eu cred că nu trebuie explicat nimic perfecte, dar sub imaginea asta se ascundea o femeie destul
legat de motivele care stau la baza relației noastre. Am citit de complicată și de temperamentală care îl deranja dar îi
undeva că iubirea nu se explică. Nu poți spune cuiva că îl și plăcea. Foarte ciudat era amestecul ăsta de candoare și
iubești pentru că sau pentru că, de ce sau pentru ce. Eu te duritate, de feminitate și de șmechereală. Când se enerva și
iubesc pentru că te iubesc. înjura, aveai impresia (și nu numai!) că se metamorfozează
Răspunsul nu a mulțumit-o pe Miruna și a dat din cap într-un golan ordinar care ar fi fost în stare de gesturi violente,
ca și cum ar fi zis: las-o baltă, nu ajung la nicio concluzie cu incontrolabile. Atunci se temea cel mai tare de reacțiile ei și
tine. A plecat spre baie și astfel discuția se încheia. El a plătit culmea era că și el reacționa cam la fel, nu se lăsa dominat
cafelele, și-a luat pachetul de țigări, bricheta și telefonul de pe și scotea din el tot ce era mai rău. Poate dacă ea ar fi fost
masă și a pornit spre ieșire. O aștepta lângă mașină rezemat, mai dulce, l-ar fi calmat și nu s-ar mai fi exteriorizat așa. Erau
cu capul lăsat pe spate să simtă cum fulgii de zăpadă îi cad pe amândoi la fel, două temperamente vulcanice, gata oricând
ochi, pe obraji, pe buze și se topesc în mii de săruturi reci dar să se ucidă ca apoi să se iubească pasional, cu disperare,
revigorante. A deschis gura și a întins limba să simtă gustul aproape brutal, într-o răzbunare carnală.
fulgilor așa ca în copilărie când alerga, împreună cu alți copii, GPS-ul îi arăta că mai erau aproape 25 de km și ajungeau
să vadă care dintre ei prinde mai mulți fluturi de ăștia, albi la cabana din vârful muntelui. I se făcuse și foame. Abia
și înghețați, amestecați, fetițe și băieți, într-o fugă veselă, aștepta să ajungă, să mănânce și să se întindă liniștit după
gălăgioasă. Brazii de pe marginea drumului și din jurul atâta drum și atâta concentrare. Ea se tot foia pe scaun semn
conacului nu se mai vedeau de ceață și de greutatea zăpezii că se trezea. Trebuia să oprească puțin să se dezmorțească
care devenea din ce în mai mare. Îi venise să facă o fotografie și să fumeze o țigară. Se apropia de o parcare, spera să aibă
cu telefonul dar s-a oprit, nu avea nevoie de imagini care unde să oprească mașina. A avut noroc pentru că trecuseră
să sugereze timp oprit, timp încremenit. Îi rămâneau clipele cei de la deszăpeziri cu utilajele și curățaseră parcarea în care
înregistrate pe retină și în minte. Fotografiile ar fi anulat deja staționau două tiruri. A oprit mașina și a coborât. Și-a
continuitatea și ar fi creat impresia de trecut. A venit și ea aprins automat țigara, a tras cu poftă și a privit în jur. Zăpada
și au plecat mai departe, mai aveau cel puțin 200 km. De avea aproape jumătate de metru și tot ningea. Dacă o ținea
data asta s-a urcat el la volan, nu avea de prea multă vreme așa, probabil că la întoarcere va fi de un metru! Doamne
carnet dar conducea destul de bine și de prudent, nu era ca ferește! că atunci nu mai aveau nicio șansă să plece.
alți tineri, cu adrenalina în sânge. Nu trebuia să demonstreze În mașină se trezise și ea. A ieșit ciufulită, cu părul în ochi,
ceva sau cuiva (nici măcar lui) că ar fi putut să meargă cu trăgându-și pe mâneci geaca, era destul de frig. Și-a trecut
viteză, nu era necesar, nu-i era necesar. degetele prin păr și a dat de două ori din cap ca să i se așeze
Drumul devenea din ce în ce mai anevoios și se circula coama neagră.
destul de greu, zăpada cădea în continuu, fără oprire, - Unde suntem? De ce ai oprit? Nu mai aveai răbdare
părea că lumea e acoperită definitiv de pătura grea a iernii, până la cabană să fumezi? s-a burzulit la el când l-a văzut cu
sufocând-o. Poate și iubirea lor era sufocantă, devenea țigara.
sufocantă, gândea în timp ce se concentra să vadă cât mai - GPS-ul arată că mai avem vreo 25 km și nu, nu mai
bine drumul alb. Înaintau prin păduri care ușor se pierdeau aveam răbdare. În plus am înțepenit și aveam nevoie să
în întuneric, nu pentru că se lăsase seara, era abia prânzul mă dezmorțesc. Mi-au amorțit picioarele, ce știi tu? Dormi
dar norii anulaseră lumina soarelui și aveai impresia că de vreo două ore, ce-ți pasă? i-a reproșat și el, enervat de
intri într-un tunel străjuit de brațe albe de brazi care se reacția ei.

38
 sintagme literare
- I-auzi dom’le, ți-au înțepenit picioarele, lasă, mă, că voi
conduce eu. Ce așa mare brânză e? Hait urcă, ți-ajunge! și a
dat să-i ia cheile din mână. Nu era cazul acum. După ce a ieșit din baie îmbrăcat deja,
Rareș le-a ridicat deasupra capului și Miruna a sărit să le
ia. Din viteză l-a dezechilibrat și a căzut pe spate în zăpadă,
cu ea peste el. S-a enervat și a zvârlit-o cât colo. Miruna a
zburat pe un morman de zăpadă și s-a lovit destul de tare
la cap, își tot masa ceafa și începea să se schimbe la față.
Se înroșise de furie, nu-i convenise reacția lui. A făcut un
bulgăre de zăpadă și l-a aruncat cu toată ura spre el. N-a
avut timp să reacționeze și l-a primit direct în față, în ochiul
drept. Îl ustura și îl durea foarte tare, câteva secunde a văzut
numai stele verzi. S-a ridicat și a pornit amenințător spre
ea. Din câțiva pași a fost lângă ea și a vrut să o lovească dar
ceva l-a oprit în ultima clipă. Doamne! Cum scotea din el toți
dracii! Îi venea să o pocnească. S-a abținut cu greu, a făcut
stânga împrejur și s-a urcat la volan. Ea stătea încă în fund
în zăpada și se uita spre el ca și cum ar fi vrut să-l omoare
dintr-o privire. Se aștepta probabil ca el să se ducă și să o
ajute să se ridice de acolo, dar nu a făcut-o. masă nu m-ai invitat. Domnișoara? a întrebat îndreptându-
Când a văzut că nu vine, și-a lăsat capul pe genunchii pe
care și-i cuprinsese cu amândouă mâinile. Începuse să plângă
de ciudă, de nervi. A stat ce a stat și s-a ridicat pentru că
băiatul încăpățânat nici nu se gândea să se ducă la ea. Se uita
în oglindă și vedea cum i se învinețește și cum îl deranjează
din ce în ce mai tare umflătura de sub ochi. Ea s-a așezat pe
bancheta din spate și de acolo i-a aruncat săgeți înveninate
tot drumul care mai rămăsese până la cabană. O vedea în
oglinda retrovizoare cum îl privea. De ce trebuia să faci asta? Te simți mai bine?
Au ajuns, începuse să se întunece. Au parcat mașina și-
au luat rucsacurile, fiecare în parte, ea și-a luat și geanta
de mână, Rareș nu a vrut să o ajute. A luat-o înainte, nu a
așteptat-o. A alunecat și a căzut, el și-a dat seama pentru
că a auzit o bușitură și o înjurătură, dar nu s-a întors, a
mers mai departe cu stoicism deși începuse să-i fie milă
de ea. La recepție au primit cheia de la cameră, plătiseră și
completaseră formalitățile on-line, nu era nevoie de nimic
altceva. Au urcat la etajul doi. Aveau camera 13, cu vedere
spre versantul muntelui și spre apa care curgea zgomotos,
scoțând un sunet șuierat întețit și de un vânt care începuse
să biciuiască aerul și brazii care se mișcau cu pocnituri
sub zăpada grea. Se oprise ninsoarea dar se lăsase un ger
cumplit. de fiecare dată, se certau și apoi urma o partidă tare de sex.
În cameră s-au așezat fiecare pe partea lui de pat,
acum și-ar fi dorit să fi avut cameră cu două paturi și chiar
camere separate. Au despachetat și ea a intrat la duș, fără
Prozã
să-și vorbească nimic. El a așteptat, apoi după ce a ieșit
ea, a intrat și el deși de atâtea ori făcuseră duș împreună.
a plecat spre sala de mese. Îi era foame. A mâncat singur,
lângă șemineul care degaja o căldură plăcută, care îi înmuia
carnea și îi liniștea sufletul. A cerut o cafea, chiar dacă era
cam târziu pentru asta și în timp ce o savura, a apărut și
ea. Nu s-a așezat cu el la masă. Și-a comandat și ea același
fel de mâncare ca el. Stătea cu spatele. De câteva ori s-a
întors spre masa lui când lângă el a venit fata care servea,
fata proprietarilor cabanei care era cam de vârsta lui. Era
clar că nu-i convenea că discutau. Nu a mai suportat și când
cei doi râdeau binedispuși de discuție, și-a luat ceaiul și a
venit lângă el, punându-i mâna pe umăr, sărutându-l. El a
reacționat dându-se în spate.
- Ce faci, iubi? Socializezi? l-a întrebat cu un zâmbet fals și
un glas mieros.
- Da. E vreo problemă?
- Nu chiar, dar m-ai lăsat singură în cameră și nici acum la
și privirea tăioasă spre tânăra care radia de bunătate și
fericire. - Eu sunt Maria, fiica proprietarilor. Mă bucur să te
cunosc, a susurat fata și i-a întins mâna. - Eu sunt Miruna
și sunt iubita domnului cu care stai tu de vorbă și nu pot
spune că mă bucur să te cunosc, i-a tăiat-o scurt, lăsând-o pe
fată cu mâna întinsă. Vocea și privirea au determinat-o să se
ridice și să plece fără pic de sânge în obraji.
- Foarte urât din partea ta. Parcă ai fi crescută în junglă.
- Urât din partea mea? Ce cauți să stai de vorbă tu cu ea?
Pe mine nu mă iei în calcul? Cât mai stai supărat pe mine?
Parcă am venit împreună, nu? Ne împăcăm sau ce? Plecăm
înapoi sau…? Tu hotărăști că deja mă enervează situația
asta!
Tânărul o privea și-i venea să-i spună să facă ce vrea dar
s-a oprit, nu putea să fie așa tranșant, încă avea sentimente
față de ea. Nu se putea decât să mai încerce măcar o dată să
vadă dacă poate trăi cu ea! S-a ridicat de la masă și a luat-o
în brațe, a sărutat-o cu toată încruntarea din privirea ei. S-a
topit și i-a răspuns sărutului.
Nu au știut când au ajuns în cameră, când și-au smuls
hainele de pe ei și când au făcut dragoste. Așa se întâmpla
Se pare că aveau nevoie de un preludiu dur ca apoi să se
dezlănțuie amândoi.
Goi s-au odihnit o vreme, apoi au făcut dușul în doi și o altă
39
 sintagme literare
partidă de sex sub apa care le îndulcea atingerile. Oare asta
însemna legătura dintre ei? Oare asta însemna iubire? Îi
treceau prin minte tot felul de gânduri și nu asta își dorea
de la ea, deja se săturase de aceeași regie prin care egaliza
pasiunea cu iubirea. plecase. Abia când și-a întors privirea spre cana cu apă, îi
Nu, nu asta era iubirea, asta era o pasiune devoratoare
care-i consuma nervii, neuronii și-l elibera relativ de o
tensiune trupească care însă ar fi trebuit să-l satisfacă și
emoțional. Nu simțea decât o epuizare fizică, sufletul îi
rămânea la fel de greu și ars. Acum privea femeia de lângă
el, din pat, și nu o mai vedea pe Miruna care îi plăcuse la
început. Acum era o femeie care-l stresa și-l făcea să scoată
la suprafață doar latura lui întunecată. Nu putea să fie cu ea
decât agresiv, dur și mereu pornit să o posede și atât.
Îi plăcuse discuția cu Maria, era așa caldă și-i părea că e
făcută pentru el, îi topea toată răutate dintr-un zâmbet și
ochii, da, ochii îi spuseseră că e un om bun de care el avea
nevoie ca să-și regăsească cealaltă latură a sa, de care uitase
de când se lăsase dominat de pasiunea lui pentru Miruna.
Uitase că putea fi și romantic, că putea râde și că există
liniște alături de o femeie. impresia că era rupt de lume și asta îi făcea bine. Abia acum
Gata! Trebuia să pună capăt relației cu ea, trebuia să-i
spună a doua zi, nu mai avea rost să prelungească agonia,
chiar cu riscul de a fi dat afară de la firma ei. Era suficient de
bun profesional; și-ar fi găsit de lucru și altundeva, nu era
obligatoriu să-i facă pe plac. Miruna. A răspuns afirmativ și a aflat că avusese un accident
Noaptea a trecut greu, nu a putut deloc să doarmă, o lună
ochioasă și cenușie îi urmărise orice mișcare, secundă cu
secundă și-i accentuase starea. Afară se auzeau în răstimpuri
urlete de lupi, foarte aproape și vântul se întețise, șuierând.
Râul ca un vrăjitor iritat bolborosise în continuu blesteme
indescifrabile și făcuse incantații înfricoșătoare. Adormise
spre dimineață și se trezise pe la nouă, singur în cameră. Se
dezmeticise încet, fără grabă. Se uitase alături, lângă el. Nu
era. În plus în cameră nu mai era niciun obiect de-al ei. S-a
ridicat în capul oaselor și se tot aștepta să o audă din baie
sau să vină de afară. Nu s-a întâmplat! Ce bine, și-a spus
ușurat. Nu mai era nevoie să-i spună că se despart, mai bine
că hotărâse ea să-l părăsească. Rareș era inert. A dat declarație și cam atât. Nu plecase
S-a uitat spre munte, din pat, prin fereastra fără perdea,
se simțea așa de relaxat, de ușurat, efectiv. Parcă i se luase
o piatră de pe inimă. Pe versanții muntelui se vedeau razele
roșiatice ale soarelui care îndrăznise să se arate. Zăpada
căpătase culori sângerii, fâșii de alb se intercalau dând
40
impresia unui tablou suprarealist. Cerul de un albastru tare
se limpezise lăsând să se vadă zborul înalt al vulturilor care
se învârteau în cerc. S-a întors spre cealaltă fereastră care
dădea spre curtea cabanei și nu a văzut mașina Mirunei. Clar
era sete, a văzut așezată o bucată de hârtie galbenă pe care
scria ceva de mână. A luat-o și a citit cu voce tare: ”Am plecat
pentru totdeauna din viața ta. Te-am scutit de supliciul de
a-mi spune tu adio. E mai bine așa. Nu suntem făcuți unul
pentru celălalt. Am avut doar curiozitatea de a te cunoaște.
Fuck you!”
A închis ochii. Câtă liniște! Putea sta singur liniștit până
duminică, vedea el cum pleca înapoi spre capitală. A coborât
și a mers direct spre sala de mese. A urcat calm cele câteva
zeci de trepte, acoperite de zăpadă. În ușă l-a așteptat un
motan portocaliu, gras și torcăcios pe care l-a mângâiat,
după care i-a făcut o poză cu telefonul. Motanul n-a prea
stat și a ieșit cam neclară imaginea…
Clădirea era deasupra cabanei și priveliștea de acolo era
extraordinară, se vedea toată valea dar și muntele. Avea
a sesizat o mașină de poliție parcată chiar în fața clădirii, iar
în sala de mese erau doi polițiști care vorbeau cu proprietarii.
S-au oprit și când l-au văzut s-au îndreptat spre el. L-au
întrebat dacă o cunoștea pe femeia din fotografie. Era
mortal. Le-a povestit polițiștilor că veniseră împreună și că
în dimineața aia se trezise singur și cu un bilet pe care li l-a
arătat.
Au pus totul cap la cap și așa au realizat că plecase
spre dimineață când el adormise și derapase cu mașina la
aproape 25 de km de cabană, într-o parcare; zburase prin
parbrizul mașinii și aterizase pe o grămadă imensă de zăpadă
unde o găsiseră fără suflare doi bătrâni care opriseră să se
dezmorțească. Avusese viteză mare, acul se înțepenise la
130 km, atât arăta pe bord. Cei doi turiști chemaseră poliția
și de aici încolo o luaseră pe filieră și aflaseră că fusese cazată
împreună cu un bărbat la cabana Nora.
pur și simplu, nebuna se sinucisese, lăsându-l să creadă că el
ar fi fost vinovat de asta. Nu s-a simțit deloc așa dar a rămas
șocat de gestul ei și de faptul că-și găsise sfârșitul exact în
locul unde se certaseră cu o zi în urmă!
 sintagme literare
EMIL
SIMION
Ocarina
Sfârşit de iulie, deşirat parcă în secret, pe o uşiţă, spre
miezul verii. Anotimp sărutat copios de razele soarelui,
străjuind autoritar bolta cerească. Amelia şi Tudor erau deja
cu gândul acolo, la acea imensitate albastră, scăldată în
noianuri de valuri, uneori cât roata cerului. Zbor de pescăruşi
cu ale lor sunete, rezonând cu neştiute chemări. Nisip şi
soare. Marea...
De sus, de pe scările ce duc spre plaja de la Constanţa,
sorbeau lacom aerul curat care se ridica din nisipul proaspăt,
udat de valurile furioase ale apei. Iubesc amândoi deopotrivă
şi muntele, o ştiu asta, cu verdele său generos, cu aerul tare
şi cu izvoare din care curge apa rece ca gheaţa.
De multe ori am urcat împreună acele minuni ale naturii.
Locuri de care cu greu te desprinzi. Simţi o chemare, ce nu ai
vrea să o pierzi.
– Ehei, munţii noştri, Amelia! Cât n-ai de acum să te aşezi
doar câteva clipe la poala unui falnic brad!
– Da, Tudore! Liniştea aceea unică te pătrunde adânc în
suflet, rosti Amelia, alungând cu o mână câteva broboane
de pe frunte. Citisem în copilărie, continuase ea, o poveste
despre o fată şi un băiat îndrăgostiţi, alungaţi de părinţi
pentru că se iubeau fără acceptul lor. S-au retras în codru
şi au rămas acolo până la adânci bătrâneţi. Acolo şi-au aflat
sălaşul. Acolo s-au iubit cu patimă. Am plâns atunci şi m-am
revoltat. I-a unit însă pe vecie, dragostea. Ce cuvânt minunat!
Dar nu oricine, din păcate, se poate bucura de ea. Mai ales
cea părintească...
– Dragostea, draga mea! Platon a spus că este cea mai
sănătoasă boală, adăugase Tudor. Să ne bucurăm de ea!
Am văzut prima oară Marea într-o dimineaţă de cleştar.
Mi-o imaginasem în felurite chipuri. Aerul strălucea curat,
nu era nici urmă de nor. Tot ce se vedea pe linia orizontului,
întregul cer părea trasat cu o pensulă, înmuiată în acuarelă.
Au trecut mulţi ani de atunci... Aici ne-am cunoscut!
Prozã
Într-un moment de respiro pentru băieţel, Tudor a intrat
în vorbă cu el.
– Cum te cheamă, viteazule?, zâmbi el.
–
–
Ismail, nene!
Ismail şi mai cum?, interveni Amelia.
Băieţelul dădu mirat din umeri şi răspunse cumva ruşinat.
– Eu nu am părinţi. Aşa îmi spun toţi. M-a crescut
o bătrână. S-a prăpădit cu vreo doi ani în urmă.
– Acum unde locuieşti?
A oftat adânc, privindu-i cu mirare. A clipit apoi de câteva
ori.
– La moş Cadîr, într-o căsuţă rămasă într-o rână,
gata să se răstoarne peste noi şi caprele lui. El m-a învăţat
să cânt. Mi-a cumpărat ocarina asta. Eu îi pasc caprele
primăvara, vara şi toamna. Cu ocarina trece mai uşor timpul.
Mă lasă şi aici câte trei, patru zile pe săptămână. Să mai
câştig nişte bani. Greutăţi avem amândoi.
– Tudore, şopti Amelia. Începe să mă doară inima.
Hai să-l luăm cu noi la masă. Oare va merge? Un copil al
nimănui. Doamne, câtă nedreptate...
– Vrei să mergi cu noi ca să mănânci ceva?, îl
întrebă Tudor, mângâindu-l pe cap. A acceptat cu greu. Se
simţea stingher. Nu ştia cum să procedeze. Ne urmărea pe
noi, apoi încerca să ne imite.
Iar a treia zi, cei doi s-au decis să-i facă o surpriză. Au
intrat cu el într-un magazin cu articole pentru copii. Privea
nesăturat în jur şi se tot scărpina în cap şi pe un picior.
– Ce ai vrea tu, Ismail, să-ţi cumpărăm de aici?
Răspunsul i-a uimit.
– Nimic. Banii din borcan îi duc lui moş Cadîr.
Vânzătoarea, înţelegând repede despre ce e vorba, le
înşirase câteva costumeşe, sandale, şepcuţe. Îmbrăcat cu ele,
părea un personaj dintr-o comedie franceză. Cele cumpărate
le strângea la piept şi le privea bucuros.
Până la sfârşitul sejurului l-au tot vizitat pe Ismail,
bucurându-l în plus cu câte o îngheţată, suc sau plăcinte. Se
ataşaseră într-un anume fel de băieţel. Se tatonau reciproc
şi aşteptau ca unul din ei să propună o idee ce le-ar putea
schimba viaţa.
Drama cutremurătoare a micuţului dobrogean ne-a
relatat-o şi nouă, aflaţi în vizită la ei, după câteva zile de
la întoarcerea de pe Litoral. Eu am făcut propunerea, fără
41
 sintagme literare
nicio ezitare. Să-l înfieze şi noi îl vom boteza. Câteva clipe s-a
aşternut tăcerea. Tudor şi Amelia s-au cuprins deodată unul
în braţele celuilalt.
În următoarea săptămână cei doi erau din nou, la Mare.
Cu inimile strânse de emoţie, dar şi de o bucurie ascunsă,
n-au mai stat pe gânduri. Urcaţi într-un taxi, toţi trei nu s-au
oprit decât la poarta casei lui Cadîr.
– Sărăcia e lucie, într-un fund de stradă, spuse
Tudor. Părea o altă lume, ivită nu se ştie de unde. Bătrânul
s-a speriat crezând că Ismail a făcut vreo boacănă, mai ales
că eu îl ţineam de o mână. Prea multe lucruri nu a ştiut să-
mi spună, dar la vestea că vrem să-l înfiem, a ridicat capul în
sus, apoi l-a plecat în jos, exclamând:
– Allah cu voi! Nu are niciun fel de act, nu a fost la
şcoală. Nu întreabă nimeni de el. E un copil bun, ascultător şi
frumos, spuse Cadîr, privindu-l cu milă.
– Ne-am Ne-am descurcat nesperat de bine. În
patru zile am încheiat cu actele, spuse Amalia. Totul fusese
privit ca o uşurare pentru autorităţi. Drumul spre casă, în
trei, mi s-a părut mai scurt ca niciodată. Ne sorbeam din
priviri şi mi se părea că am două inimi în pipet. Aţipise de
câteva ori în braţele lui Tudor. Abia aşteptam să-l strâng şi
eu. În toamnă îl vom înscrie la şcoală, iar botezul va fi pe
26 octombrie, ziua Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, zi
de hram la noi. Rămâneţi naşii lui, nu-i aşa? Îl va chema şi
Dimitrie: Ismail Dimitrie Spânu!
– Încă un finuţ, îmi şopti bucuroasă soţia. Va fi al
42
Prozã
şaptelea până acum. Să fie sănătos şi să le umple fericit golul
din sufletul părinţilor.
Ismail Dimitrie s-a acomodat parcă de când lumea cu
familia, oamenii şi locurile din jur. Şcoala a rămas prima
lui responsabilitate, dar şi lecţiile de pian, activitatea într-
un cerc de folclor cu ocarina lui fermecată. Bacalaureatul
l-a trecut cu brio ca şi Facultatea urmată la Cluj-Napoca. Ce
poate fi mai frumos pentru un tânăr? Dar pentru părinţii lui?
De multe ori a revenit pe meleagurile natale, acolo
unde îl chemau amintirile... A suferit la vestea că moş Cadîr
trecuse la cele veşnice. I-a pus flori şi lumânări la mormânt.
În compania părinţilor, în drumul lor spre plajă, se opreau,
involuntar, în acel colţ de faleză. În locul cuvintelor, câteva
momente de tăcere, priviri intersectate, spuneau totul. Lui
Ismail Dimitrie i se părea că aude frânturi din acele melodii
pe care le cântase cândva, demult sau din dialogul purtat cu
cei doi, care i-au schimbat definitiv destinul.
Fiind şef de promoţie, băieţelul cu ocarina, a rămas
asistent la Facultate. Peste trei ani şi-a unit destinul cu cel
al Corinei, fostă colegă de liceu, absolventă a Facultăţii de
Medicină.
Cred că am contribuit şi eu la fericirea familiei lui Tudor
şi a Ameliei prin propunerea, fără echivoc, făcută atunci,
în acele momente de cumpănă pentru ei. Cât de frumos
aranjează Dumnezeu lucrurile!
 sintagme literare
IULIA
ELIZE
Peste soare se așternuse zăpadă
Ce poezie să-i mai zică, cu vocea lui caldă, și cui? Ce
mai face, oare, acum, Lunail? Pesemne că și Lunail Konaji
a îmbătrânit, că barba lui s-a albit și ochii i s-au mijit,
încercănați de riduri. Pesemne că și Lunail este acum bătrân,
dacă viețuiește încă la marele templu. Ce să mai facă acum
Lunail Konaji? Păstrez încă un maldăr de scrisori, de la iubitul
meu Lunail. În unele, mai pot desluși poeme și versuri de
dragoste, așa după cum el a scris copilei. Acum știu tot.
Lunail vorbea (în scrisorile lui) către mine așa ca și cu una
din iubitele pe care nu le-a avut niciodată. Pesemne că, fiind
micuță, își mai îngăduia să îmi scrie despre dragostea pe care
niciodată nu a cunoscut-o, din pricină că era călugăr. Din
pricină că iubea atât dragostea, cel puțin în semnificația ei
generală. Știu despre el că nu a iubit niciodată nicio femeie,
că s-a călugărit de tânăr, nu așa ca tata, căsătorit, în tinerețe,
cu Oana, adică cu mama. Țin minte aproape toate poeziile
de dragoste din scrisorile cu șnur roșu, pe care mi le-a trimis
Lunail, pe când eram încă un copil, crescând în liniște pe
lângă păstorițe. De fapt, să îmi aduc foarte bine aminte...
Inima îmi bătea mai tare, carnea îmi tremura pe oasele mele
foarte tinere, simțeam un fel de tensiune în piept și în inimă.
Nu înțelegeam (de mică), pe atunci, ce însemna oare iubirea
aceea, iar Lunail pesemne doar că se descărca, în epistolele
pe care mi le trimitea, de la Templu. Mă emoționam, pe
atunci, citindu-le. Pesemne, avea și Lunail un suflet mai
potolit, însă foarte efeminat, în piept, cât era el de călugăr.
S-ar fi lăsat și el în mrejele unei iubiri mai mari, probabil.
Când să fi spus acestea, întâi, oare? Vai, zeilor, ce am spus!
Călugărul?
Iar păstorițele de capre, ele nu știau prea multe, să îmi
domolească din gânduri. Nu înțelegeau prea multe. Erau
blânde și protectoare, cu toate copilele pe care le aveau în
grijă, dar nu înțelegeau prea multe. Știau să citească, dar
nu înțelegeau din literă aproape nimic, nu puteau desluși
sensurile scrisorilor sau ale vorbelor sensibile. Ba chiar
începeau să se amuze, dacă Lunail îmi scria din nou, sau dacă
Prozã
îmi trimitea poezii. Nici măcar o singură dată nu au interzis
circuitul scrisorilor, nici măcar una nu a primit vreodată undă
neagră, sau vreun reproș cât de mic. Eu învățasem să scriu
de la tata, în primii ani. Apoi Lunail m-a preluat în grijă, la
îndemnul lui tata. M-a învățat despre frumusețea cuvintelor
și a papirusurilor, m-a învățat să caligrafiez. Sub oblăduirea
lui, sub mâna lui așezată pe mâna mea, și cu pensula prinsă
între degete, literele îmi ieșeau din ce în ce mai bine...
Despre scrisorile pe care mi le trimitea, nu îi plăcea să
prea pomenească. Ba chiar simțeam (cât eram eu de mică și
de prostuță) că evita să aducă vorba despre ele. Mai târziu,
când am înțeles mai multe, am încercat să îl întreb. ”Lunail,
sunt acestea niște scrisori de dragoste?”. Mi-a părut un pic
speriat, și nu am mai primit nicio scrisoare, de atunci. A
rămas în continuare călugăr, la Marele Templu, și am început
să îl văd pe Lunail mult mai rar, își rărise de fapt vizitele și
nu mă mai căuta, cât eram eu de prostuță și de inocentă. Și
cât fusesem, cu ceea ce i-am zis. Poate să îl fi tulburat, să îi
fi adus unele amintiri din trecut. Nu știu. Dar dragostea lui
pentru mine nu s-a epuizat niciodată. Dragostea lui paternă
și caldă, ca pentru copiliță. Ba chiar avusesem impresia că
mă iubea încă mai mult, că împărtășeam amândoi o taină
mare, un fel de secret. Nu aveam să uit niciodată scrisorile
care mi le trimisese, până atunci. Iar după o vârstă, îi
învățasem versurile în care se vorbea despre dragoste, pe
de rost. Una din scrisori îmi plăcea îndeosebi. Era foarte
frumoasă și plină de duioșie. Sau de duioșenie, întotdeauna
mi-a plăcut cuvântul acela, duioșenie, care, deși nu există
în vocabularul ordinar, eu îl iubesc mult. Așadar, citesc din
scrisoarea plină de duioșenie, gândindu-mă la cuvintele ei. Și
apoi vă spun, ca să știți, domnii mei! O, cât de frumoasă este
limba acestor meleaguri românești, și câte cuvinte frumoase
pot izvorî din ea, ca o pânză iscată din firele de mătase! Și
probabil de aceea am început să scriu și eu despre dragoste,
în română, din cauza tresăririlor specifice fiecărui cuvânt,
și a emoțiilor care te pătrund, dacă te apropii prea mult
de cuvânt, de cinstea și onestitatea lui (destul de intimă,
și de personală, până la urmă). Dar, mărturisesc, scrisorile
mele nu se pot compara vreodată cu cele ale lui Lunail. Nu
mi-a ieșit niciuna atât de frumoasă. Frumusețea vine, cu
siguranță de la suflet, iar eu nu am un suflet frumos, ca al
lui Lunail, de la Templu. Eu aș numi-o pe aceea frumusețe
vie, și nu cred că aș greși aici foarte mult. De aceea nu îmi
ies scrisori atât de expresive și de frumoase, îmi lipsește, cu
siguranță, acea frumusețe vie și pătrunzătoare, profunzimile
43
 sintagme literare
frumuseții. Acum știu și caligrafie, deși pe aici, prin România,
a scrie pe o bucată de pânză, cu o pensulă, e ceva desuet,
poate un moft, un capriciu. Dar pe la noi, toată lumea trimite
scrisorile pe pânză, adică se caligrafiază direct pe pânză sau
pe pergament, adică pe piele de animal, care e mai scumpă.
Pergamentele sunt însă mai scumpe, și mai fragile, la scriere.
Însă pe pânză, ei, vedeți, este minunat. Îmi aduc aminte că,
parcă pe aici, pe la voi, domnișoarele își inscripționau odată
batistele cu numele celui iubit. Așa să fi auzit de la tata,
că Oana avea o batistă cu inițialele tatei cusute în ea. Iar
scrisoarea aceea, a lui Lunail, în care vorbește despre Lună,
despre dragostea dintre lună și soare, pe aceea o îndrăgesc
îndeosebi. Aceea îmi pare cea mai frumoasă. Pare-mi-se încă
o știu pe de rost, de am putut să v-o citez cu exactitate aici.
Dragă Malunai,
Probabil că tu, la cei nouă ani, nu zece, nouă!, pe care
tocmai i-ai împlinit, draga mea cea măruntă, trebuie că nu
ai înțeles foarte multe despre viață, despre resorturile ei
aproape magice, din care s-a îmbrobodit ea odată, despre
cununia cea mare și absolută. Știi cine este păzitorul tău,
ziua? Păzitorul cel mare, Malunai, nu părintele tău. Nu
eu, Malunai, cum să fiu eu? Păzitorul cel mare, Malunai,
gândește-te bine! Ai ghicit acum, desigur; da, soarele e!
La păzitorul cel mare, draga mea, acolo să fi rămas, căci
păzitoarea cea mare a nopții, cine să fie aceea, Malunai?
Luna? Ești foarte înțeleaptă, draga mea cea mai mică.
Oricum, voiam să îți povestesc despre nuntă. Într-o seară
foarte frumoasă, păzitorul cel mare s-a unit cu cu luna,
adică cu păzitoarea cea mare, iar peste noapte a venit atunci
lumina, s-a așezat peste ea. Mai ții șiragul de perle, acela,
pe lângă tine? În mână? Luna a început să strălucească,
atunci, de fericire, și oamenii au putut, liniștiți, de atunci,
să călătorească și noaptea. Nunta cosmică se numește, pe
acolo, iubire dintre lună și soare, și este prima nuntă de pe
pământ și din cer. Înainte de nunta cea mare, nimeni nu se
gândea la căsătorie, mai ales călugării care slujeau, acolo, sus,
pe munte, la Temple. Odată însă cu nunta cea mare, oamenii
44
Prozã
au început să se unească, foarte frumos, unul cu celălalt, așa
după cum soarele se unește noaptea cu luna, și se coboară
peste ea, ca să o lumineze. Desigur, stelele sunt copiii acelei
uniuni de lumină, așa cum tu, Malunai, ești fetița Oanei și a
lui Surinam Eisai. Și știi ceva, Malunai? Îți poți, cumva, oare,
imagina? Călugării de atunci, de la nunta cea mare, nu au
mai fost niciodată cu adevărat fericiți. O știm aceasta de la
Mesopotamieni. Cum să îndrăznească să se îndrăgostească,
poate, de o femeie, mai mult decât s-ar îndrăgosti soarele, de
luna lui albă? Poate de aceea sunt, și eu, călugăr, micuța mea
Malunai, pentru că nici eu nu am putut fi atât de nesăbuit,
încât să nu mă închin uniunilor cosmice, nunți care sunt,
și care se întâmplă în cer. Desigur, zeii îi ști. Zeul soarelui,
adică Utu. Și zeița, sora lui, adică regina cerurilor, Inanna,
aceia să fi stat deasupra soarelui și a lunii, în nuntă, pentru
noi. Acolo în cerurile lor de lună și de soare, de zeități peste
ele. Și câte nunți să fi fost, oare? Păi, de câte ori soarele iese
din mare? De câte ori se ridică din ea? De câte ori soarele
se coboară peste lună, de ne tremură marea cu maree, de
la atâta frumusețe și emoție a împreunării aceleia mistice,
minunată. Ești prea mică, Malunai, iar eu sunt mult prea
năuc. Dar, să nu te superi, draga mea mică, Malunai, dacă
într-o zi o să afli că și noi, călugării, am aflat odată despre
nunți, că am pătruns și taina aceasta, de la Mesopotamieni,
de unde mai avem, și noi, povești despre nunți. Da, Malunai,
sau din alte religii... Să nu ne uiți niciodată, și nici ei nu îți vor
uita măritișul cel mare, pentru care și eu o să vin. Pentru că
și tu ești o lună, draga mea mică. Și tu ești o lună, dar unde
să fie bărbatul și soarele tău? Unde să îți fie alesul? (Să te
aștepte deja?) Îți spun doar ție toate acestea și te cuprind.
Perechile, Malunai, se scriu de foarte demult. Pe pământ,
cred, pleacă (din cer) doar suflete în doi. Doar asta îți mai
spun. Draga mea Malunai. Că unele suflete sunt mai vechi,
iar eu fantasmez, și îmi mai imaginez, uneori... De năuc. De
călugăr năuc îndrăgostit de lună și de soare... Și atunci te
căsătoresc, și te îndrăgostesc cât pot eu de nebun, deși nu e
aceasta vremea ta, Malunai. Asta pentru că te iubesc mult,
micuța mea protejată, și de aceasta îți zic toate acestea...
 sintagme literare
LUCIAN
MĂNĂILESCU
Dumitru
Culcat cu faţa în sus, în podul grajdului, Dumitru se
gândea la cerul albastru de dincolo de acoperişul şubred,
din şindrilă, la viaţa lui risipită printre zile cenuşii, la toate
câte au fost şi la puţinele care urmau să mai fie. Îmbătrânise.
În păienjenişul grinzilor se vedea copil, pe uliţa casei din
marginea pădurii, bătând ţurca împreună cu Victor, ca să
uite de foame. Taică-su, Ion, pleca uneori, cu noaptea în cap
şi ei, copiii ştiau că poate, în miez de noapte, se va întoarce
cu rucsacul plin de carne de căprioară, de mistreţ sau de
urs. Aşa era viaţa lor, 13 guri flămânde, pe care Vergina abia
reuşea să le potolească cu o bucată de mămăligă rece, cu un
pumn de dude sau, rareori, cu câteva bucăţi de carne, scoase
de la untură.
„V-aş da maică mai mult, se căina ea, da’ uite, vine iarna
ca acuşa, şi n-avem de nici unele. Trebe să fim iconomi...”
Erau copii, ce ştiau ei, decât să frământe noroaiele, să
tragă cu praştia în vrăbii sau să joace leapşa pe furate, prin
grădina lui Andrei Pascu, din care cireşii, vişinii, nucii şi merii
ionatani le făceau cu ochiul. Vergina îi lăsa în plata lor; avea
o grămadă de treburi şi le supraveghea mai mult pe fete,
pe care le muştruluia, că uite, nici fusul nu ştiţi să-l ţineţi
în mână şi mâine-poimâine o să vreţi să vă măritaţi... Ale
focului ce sunteţi! Fă, singura voastră avere e hărnicia, că
altminteri nu vă ia nici dracu! Of, Doamne, ce mă mai dor
cioarele astea! Ia du-te, Mando, şi adă-mi o foaie de varză să
mă înfăşor. Poate mă mai lasă!
Dar zilele treceau şi fericirea lor desculţă părea să facă
în ciudă lumii şi nevoilor. Până în seara în care miliţienii
l-au adus cu căruţa acasă pe Ion ăl bătrân, sfâşiat de urs.
„Tovarăşa Vergina, a zis şeful de post, noi o să facem cercetări
mai încolo, după ce îşi revine braconierul de bărbactu’. Că iar
trebuie să răspund eu, la raion, pentru prostiile voastre.”
L-au dus cu o ţoală în odaia mare şi l-au aşezat în pat. Nu
mai putea să vorbească, se chinuia doar să răsufle, horcăind
uşor, în timp ce lacrimile, ca nişte boabe de rouă, îi jucau în
ochi. Vergina a trimis fetele după zăpăugii’ ăia, care cine ştie
Prozã
pe unde hoinăreau. Pe urmă s-a aşazat pe un scăunel, la
căpătâiul omului ei, şi a stat de vorbă cu noaptea. Ăi mici,
adunaţi ciotcă în bucătărie, se zmiorcăiau, privindu-se
unii pe alţii, cu un fel de dragoste înstrăinată. S-au dus,
pe rând, în odaia mare, i-au pupat mâna tatălui, i-au
atins mâinile şi obrajii, şi i-au zis „tăicuţă” în şoaptă
sau în gând, de parcă ar fi uitat toate celelalte cuvinte.
Când s-au trezit, dimineaţa, în faţa uşii deschise de la
odaia mare, pe un scaun, ardea lumânarea
Nu mai ştia câţi ani trecuseră de atunci, dar de uitat nu
uitase nimic, aşa cum uitase altele, trecute în şirul vieţii. A
doua zi a venit miliţia, au răscolit toată casa şi ograda şi au
cercetat-o pe Vergina, de parcă l-ar fi omorât pe Dumnezeu:
„De ce, tovarăşo, n-ai venit să ne spui că bărbac-tu are arme
ascunse. Ia zi, câte mai are şi unde?”
Ce să le spună Vergina, tuta satului, cum îi zicea, pe
nedrept, lumea. Bâjbâia cuvintele, se încurca, şi iar o
întrebau şi iar se încurca. În cele din urmă au scris ce-au vrut
ei într-o declaraţie, pe care ea a „semnat-o” punând degetul.
Şi i-au lăsat în pace.
După câteva luni, oameni cu şapcă şi haine de piele, au
început să bântuie uliţele. Oricum, satul trebuia „dezarmat”
pentru că urma să se treacă la colectivizare şi partidul nu avea
nevoie de evenimente, pe care disperarea şi certitudinea
unei posibilităţi de împotrivire, fie ea şi sinucigaşă, le-ar fi
putut stârni.
Strigoienii, încleştaţi în lupta cu muntele, erau oameni
aprigi, învăţaţi să ia viaţa în piept. Nu le plăcea să mintă,
să linguşească, să îngenuncheze altfel decât în faţa lui
Dumnezeu. În ciuda arestărilor şi a bătăilor, cei de la
securitate n-au reuşit să afla mare lucru. Armele - câte
erau, şi erau multe, că pe aici trecuse frontul - n-au prea
ieşit la iveală. Iar oamenii începuseră să murmure, mai ales
după ce pe Andrei Vâlcu l-au adus de la „cercetare” într-un
sicriu bătut în cuie. În noaptea următoare, de pe Culmea
Măceşului, trei rafale de armă automată au împroşcat obrajii
de var ai primăriei. Ca să liniştească lumea s-au luat, imediat,
„măsuri”: şeful de post şi maiorul care conducea ancheta au
fost mutaţi „disciplinar” în alt capăt de ţară, iar pe uliţe au
apărut afişe în care se spunea că cine predă armele „găsite”
nu va suporta nici un fel de consecinţe şi nu va fi cercetat. Mai
mult, oamenii erau stătuiţi să le arunce, noaptea, în curtea
primăriei, care nu va fi supraveheată. Dar nu au apărut decât
două trei ruguinituri, pistoale vechi de când moşii şi puşti
ruginite. Pe vremea aia „ai lu’ Ion Potop” începuseră să se
risipească; băieţii mai măriceri au luat ţapina de coadă,
45
 sintagme literare
angajaţi, din milă, de un maistru forestier la un punctul de
încărcare cu buşteni a vagoanelor C.F.F. de la Giurca, Manda
s-a dus servitoare la Coana Pia, soţia admiralului Greceanu,
care avea o vilă la Strigoaia, fiind un apropiat al lui Emil
Bodnăraş şi mare mahăr în armată, Ioana şi Genovica şi-au
găsit şi ele, pentru un blid de mâncare, locuri de slugărit la
un doctor şi un avocat din Buzău, iar pe Dumitru l-a luat „pe
lângă casă” un cumnat de-al Virginiei, Popa Lucian Ciortan,
din Strigoaia Mică.
Era la Ciortan cam de două - trei săptămâni. Soarele
ţopăia pe un bolovan, în mijlocul cerului, să-şi scoată apa din
urechi, iar liota veselă de copii fugiţi de acasă, se bălăcea în
iazul morii, sub căldura blândă a amiezii.
„Măăă! E-te ce-am găsit!” a zis Neculai al lui Crastos,
ieşind din şipotul străveziu cu un zebeu, cu patul retezat,
deasupra capului; „Crez că mai e unul, am văzut eu ceva
lucind între pietre!” şi-a amintit şi Dumitru şi, pe urmă, al
lu’ Gelu de pa Bonţu a zis: „Hai, mă, la miliţie, să le spunem
ălora, că altminteri ne arestează”.  trăiau în căsuţele izolate de la marginea pădurii, tot mai aveau
În sat s-a stârnit vânzoleala; plutonierul Toader, noul
şef de post, cu unul de la raion, după ce au notat numele
copiilor, i-au trimis acasă. Pe urmă au venit maşini după
maşini, soldaţi cu câini, oameni îmbrăcaţi în scurte de piele,
curioşi de tot felul şi o echipă de muncitori care, în câteva
ore, a deviat apa la stăvilar şi, în albia secată, printre mrene şi
cleni, săgetând convulsiv ochiurile de apă rămase, scheletul
metalic al războiului a răsărit ireal, descarnat, într-un arsenal
de dimensiuni incredibile. Erau acolo tot soiul de arme,
de la pistoale mitralieră la carabine şi revolvere, grenade,
baionete şi chiar o puşcă mitralieră cu tambur. N-au terminat
să le strângă, cercetând fiecare ungher, întorcând pietrele şi
scormonind mâlul, decât a doua zi, spre seară.
Tot atunci, când cu armele, Dumitru a ajuns „de poveste”.
Era în curte la nen-su Gigel, băiatul lu’ Ciortan ăl bătrân, la
care dormeau doi ofiţeri de securitate. Nu le plăcea „camera
oficială” a primăriei, unde se afla şi postul de miliţie, aşa
că preferau să doarmă pe la oamenii mai înstăriţi, care le
dădeau şi mâncare, lăsându-i cu banii de diurnă în buzunar. În
plus, asta ţinea şi de-o anumită strategie, limbile se dezlegau
după câteva păhărele cu ţuică şi oamenii vorbeau vrute şi
nevrute, uitând cine sunt „oaspeţii”. O vorbă de ici, alta de
colo, puse cap la cap, conturau taine şi deturnau destine.
Unul dintre ofiţeri, zărindu-l prin geam pe Dumitru, l-a
chemat în casă şi l-a întrebat al cui e şi alte nimicuri, la care
46
Prozã
copilul, speriat, a răspuns monosilabic. În aburul de ţuică
fiartă, lucrurile din capul lui Dumitru, au început să se învârtă
şi l-a luat gura pe dinainte: „Are şi nea Gigel două puşci!”...
O umbră de linişte, întunecată, a căzut peste încăpere.
„Bravo, mă’ copile, se vede că eşti isteţ! Hai să-ţi dea nenea
o ciocolată!” Bucuros, copilul n-a văzut faţa schimonosită a
lu’ nen-su Gigel, după lovitura de picior primită pe sub masă,
nici sclipirea de gheaţă din ochii tuşei Veta. „Şi tu ştii unde
sunt ascunse armele?”; „Sigur că ştiu”, s-a semeţit Dumitru.
Şi fără să ezite, s-a rostogolit sub pat, ieşind triumfător de
acolo, cu câte o puşcă în fiecare mână. Erau „armele” lui
Horia, băiatul lui nen-su Gigel, plecat în vacanţă la bunicii lui
din Bâsca. Tot auzind despre povestea cu armele, Dumitru
s-a gândit să le ascundă, ca să nu le confişte miliţia. Ce dacă
erau de jucărie! Ăştia nu ştiu multe!... Un hohot de râs, ca
un strigăt de eliberare, a zguduit încăperea. Nen-su Gigel, cu
faţa roşie ca focul, râdea cu ochii în lacrimi.
Tărăşenia cu armele părea să se fi încheiat atunci. Dar
până şi miliţieni ştiau că cei mai îndrăzneţi, mai ales cei care
arme ascunse şi, din când în când, făceau pânde pe cărările
numai de ei ştiute, pe unde treceau sălbăticiunile. Vânau
cât să iasă din nevoile unei ierni aspre sau să-şi îmbuneze
gura bătătorită de fum de ţigară. Cu ce le prisosea coborau,
la ceasuri târzii, şi băteau în porţile unora sau altora, ca să
vândă, mai pe nimic, o pulpă de mistreţ sau de căprioară.
Mai târziu, când s-au înfiinţat Gărzile Patriotice, ofiţerii
care organizau tragerile au rămas surprinşi de disciplina
muntenilor din Curbura Carpaţilor. Dacă în alte părţi
strângeau cu greu oamenii, de trebuiau să tragă puţinii
prezenţi până le amorţea mâna (misia era misie – nu-i aşa?
- şi tovarăşii trebuiau să raporteze: „atâţia prezenţi, atâta
muniţie consumată, un absent motivat”), la Strigoaia nu
lipsea aproape nimeni. Oamenii se aşezau, regulamentar, în
lăcaşurile de tragere, ocheau îndelung şi trăgeau, după un
ritm al lor, punctat de pauze şi apostrofări glumeţe: „Nu mai
scutura mărul, Vasile, că nu s-a copt”.
Pe urmă raportau, miltăreşte: „Vasile Gheorghe a
terminat tragerea”; alt Vasile Gheorghe alerga la ţinte şi
striga: „Cinci din cinci”, „patru din cinci”...
„Mă’ - râdeau oameni seara, la mat -, ţintaşi ca-n
Strigoaia nu există nicăieri în lume! Auzi, să tragi două
gloanţe şi să faci cinci găuri!” Desigur fiecare predase, după
tragere, cinci tuburi goale. Dar trei dintre ele erau trase la
braconaj şi gloanţe noi-nouţe se adăugaseră micii rezerve
din ascunzătoarea fiecăruia.
 sintagme literare
Pentru Dumitru, vânătoarea nu însemna nimic. Dar n-a
uitat ce i-a spus maică-sa, înainte de moarte: „Vezi că Ion a
mai avut o puşcă. E îngropată în lădiţă, sub piatra mare de la
bordeiul Şulearcăi.”...
„Cine ştie...” - şi-a spus în gând. A trecut de câteva ori
pe acolo, fără să se oprească. Doar a privit locul şi, odată,
parcă, l-a văzut pe taică-su mergând, cu rucsacul în spate, pe
cărarea abruptă.
Pe un fir de argint, un paianjen a coborât dintre grinzi,
oprindu-se pe mâna răstignită în fân a lui Dumitru. A privit
gângania cu un fel de curiozitate obosită, apoi a prins celălalt
capăt al firului, slobozind-o. Pe urmă s-a pierdut iar pe
cărările de demult, să-şi caute caii rătăciţi, sau poate viaţa...
La Lucian Ciortan n-a sta prea mult. Bătrânul avea
hachiţele lui, era singuratic şi taciturn, nu-i plăcea să-i facă
altcineva treaba, decât la mare nevoie. Odată, pe timpul
coasei, a angajat doi haidamaci de peste munte să-l ajute.
Nu s-a tocmit cu ei: „Bine, fie, aţi cerut cam mult dar învoiala
e aşa: cosim până la apusul soarelui, brazdă la brazdă, nici
unul mai mult ca mine şi nici unul mai puţin. Iar banii, la
urmă, când terminăm toată treaba” Cei doi l-au măsurat din
priviri pe uncheaşul mărunţel, întrebându-l în derâdere: „Şi
dacă unul din noi rămâne în urmă sau nu termină la timp?”.
Lucian Ciortan a ridicat din umeri: „Stă şi coseşte până
termină!”. Au bătut palma.
A doua zi, în zori, a înhămat calul, i-a spus Smarandei ce
are de făcut în lipsa lui, a pus prânzul şi coasele în căruţă
şi şi-a grăbit ortacii, cu ochii cârpiţi de somn. La Colibi a
dezhămat, a pus un braţ de fân sub botul calului şi s-a apucat
de treabă. De voie, de nevoie, l-au urmat şi ceilalţi. Numai
că, până să mai bea ei o gură de apă, până să mai bată coasa,
Ciortan ajunsese la jumătatea dealului.
„Mă’, a zis unul printre dinţi, ăsta-i frate cu dracu’!.”
Când soarele s-a oprit o clipă în mijlocul cerului,
„moşneagul” şi-a sprijinit coasa de un măr pădureţ şi a zis:
„Bună treabă! Hai să mâncăm, că ne-o fi!”. A scos o cinzeacă
de ţuică şi i-a omenit pe cei doi, de pe care transpiraţia
curgea şiroaie, s-a închinat, după care a început să mănânce
în tăcere, privind marginea zării. Când a terminat s-a închinat
din nou şi a zis, aşa, ca pentru sine: „Dacă vreţi puteţi să mai
staţi, dar... ştiţi învoiala!
Când a scăpătat soarele după muchia Monteorului,
Ciortan s-a aşezat pe o piatră, scormonind iar zările, ca şi
când ar fi căutat ceva. După ce şi zilierii au terminat, căruţa
Prozã
a pornit, hurducăind, pe drumeagul ce străbătea poenile. La
Răscruca Chiojdenilor cei doi şi-au adus aminte că au o treabă
urgentă acasă şi că se duc acu’, dar se întorc dimineaţă, în
zori. Apoi l-au rugat spăşiţi: „Dă-ne, bre, şi banii pentru ce
ţi-am cosit azi, că au nevoie muierile să mai ia câte ceva!”;
„Ca să nu ziceţi că sunt om rău, vă dau jumate din banii pe
azi. Pe urmă... cum ne-a fost învoiala!” Au plecat, cu umbrele
alungite de luna care parcă râdea, făcându-i cu ochil lui
Ciortan. Nu s-am mai întors...
Când s-a mutat la nen-su Gigel, Dumitru s-a bucurat. El
trebuia să aibă grijă de cai şi de celelalte animale. I-au dat o
cămăruţă, lipită de casa mare - o clădire cu etaj ce fusese pe
vremuri Hanul Zbârcioaiei, pe care negustoreasa venită din
Prejmer îl lăsase moştenire Cioratanilor, neavând alte rude
decât pe Lucian Ciortan, pe care l-a înfiat după ce i-a murit
bărbatul pe front
Dar deverul nu mai mergea, erau prea multe cârciumi
şi prea puţini bani, aşa că Zbârcioaia şi-a ridicat grajd, a
cumpărat doi cai şi două perechi de boi îndemnându-şi
feciorul de pripas să se apuce de negustoria cu lemne. După
ce a prins gustul banilor şi al pământului, acesta a început,
muncind ca un nebun, să cumpere ba o bucăţică de pădure,
ba un pogon de pământ în câmp, ba încă o pereche de cai
sau una de boi.
A venit, pe urmă, apa tulbure a războiului şi n-a mai
lăsat în urmă decât paragină. Nen-su Gigel cumpărase, mai
târziu, doi cai, Roibu şi Şari, pe care Dumitru îi visează şi azi,
alergând prin ninsoarea din sufletul lui.
În cămăruţă nu prea călca; se culca în podul grajdului sau
în iesle, în fân, şi, când îl apuca urâtul „tainea” cu caii. „Că a
zis nea Gigel să mă duc la şcoală... Da eu - nu şi nu! Cum o
să vă las, cine mai are grijă de voi? Cine mai fură boabe din
hambar, fără să-i fie frică de gura lu’ tanti Aneta.”
Îşi îngropa capul în coama lui Şari şi iapa necheza uşor a
înţelegere, privindu-şi micul stăpân cu ochii mari şi umezi.
„Ce ochi de înger ai tu, Şari!” murmura gândul copilului,
înainte de a adormi sub răsuflarea fierbinte a cailor.
Fericirea nu durează niciodată prea mult. Pentru că cei
din Strigoaia aveau pământ în câmp, şi nu puţin, au venit
„şepcălioşii” să „lămurească” lumea să se înscrie la colectiv.
Noaptea zbârnâiau maşinile pe la porţi, ziua se făceau
şedinţe, se întorceau copiii de la şcoli, ca să ducă dovada că...
altminteri... Unii dispăreau de acasă, prin păduri sau erau
luaţi pentru „lămurriri” la raion, de unde veneau cu cererea
47
 sintagme literare
semnată, scuipându-şi sufletul în praf când îi întrebau
nevestele ce-au făcut, alţii, chiaburii înrăiţi, nu-şi mai puteau
plăti cotele iar alţii erau trimişi nu se ştie unde şi, de cele mai
multe ori, după ceva timp, în locul lor se întorcea un pachet
cu haine. Lumea tăcea cu furie. În cele din urmă a semnat, cu
mâinile luate direct de pe plită, şi Lucian Ciortan. A semnat şi
nen-su Gigel, ca să nu-i dea afară copiii de la şcoală. După ce
a semnat, a intrat pe poartă, cu o sclipire în ochi, şi i-a spus,
răstit, lu’ Dumitru:
– Ia, mă’ caii şi du-i la grajdul colectivului!
– Nu-i duc!
– Ai înebunit, copile! Ce, sunt caiii tăi?
– Da, sunt şi ai mei... Eu i-am grijit, eu le-am dat să
mînânce, eu m-am canonit cu ei să scot lemne de pe toate
muchiile...
– Măăă! Ia vezi!
Glasul era rău, otrăvit şi străin. Lui Dumitru i s-a făcut
frică. A prins-o pe Şarii de căpăstru, s-a jucat cu degetele
în coama ei, răsfirând vântul de pe coclauri şi încet, atât de
încet încât i se părea că are de mers până la capătul lumii,
a pornit spre grajdurile ce fuseseră ale lui Stănescu şi acum
erau ale colectivei. A intrat pe poartă fără să-l privească pe
Bostan, un zdrahon care nu făcuse nimic în viaţa lui decât să
bea, şi le-a făcut loc cailor la iesle. Bostan rânjea.
–Va ajuns bogătanilor, gata cu averea...
Dumitru s-a făcut că nu pricepe. A scos din buzunar o litră
de ţuică şi i-a întins-o.
– Ia, bre Neculae, că asta-i muncă grea şi-oi fi obosit. E
rachiu de’l bun, din fruntea cazanului
–Eeee! Aşa mai zic şi eu... Las’ că am eu grijă de caii tăi!
Se furişa pe cărarea înaltă de la marginea pădurii şi
o adiere răcoroasă de vânt părea să-i fie tovarăş. Neculai
dormea în ghereta de la poartă, de puteai să tai lemne pe
el. A sărit gardul şi, de cum a intrat în grajd, fornăitul lui
Şari a sunat cu o vorbă şoptită: „Hai, Dumitre, că de când
te aştept!”. Băiatul i-a întins o mână de boabe. Înfiorat de
atingerea botului catifelat, i-a dezlegat lanţul de la iesle şi
a pornit spre uşa în care se decupa sclipirea întunecată a
nopţii. Pe urmă s-a răzgândit; s-a întors şi a dezlegat toţi caii
iar aceştia au pornit, la pas, spre poarta din spate. După care
s-au răzleţit pe uliţă, luând-o fiecare pe drumul lui. Dumitru
a încălecat, luând-o spre bordeiul pustiu acum, al răposatei
Şulearca. A băgat-o pe Şari înăuntru, i-a adus apă şi fân, apoi
a coborât, prin Malul Caprei, spre Strigoaia.
48
Prozã
Dimineaţa a fost zarvă mare, oameni au fost treziţi de
nechezatul cailor dezorientaţi, opriţi în faţa porţilor închise.
Apoi au apărut miliţienii, gâfâind şi înjurând, ţipând la
gospodari să ducă înapoi animalele. Oamenii au început să
vocifereze: „Ba eu nu-l mai duc! L-am dus o dată... Să vină să
şi-l ia, ’mnezeii mamii lor!”... Alţii aruncau cu pietre în cai, cu
un fel de ură mocnită, ascunzându-şi lacrimile. Pe la prânz
au sosit şi tovarăşii de la raion şi cei în haine de piele, luând
la cernut satul. Cel mai rău a păţit-o Neculai, dar, în ciuda
palmelor primite, l-a luat pe „nu ştiu!” în braţe, ca să nu se
afle că a fost beat. Doar doi cai lipseau: Şari şi un armăsar
al lui Costică Vâlcu, pe care l-au găsit spre seară, în Poiana
din Cale. Pe Şari, însă, o înghiţise pământul. Dumitru, cu
faţa lui de copil nevinovat ridica din umeri: „Nu ştiu, bre! Ce
mă întrebaţi pe mine.” Iar nen-su Gigel ce să le spună? Abia
seara l-a întrebat pe Dumitru, că o bănuială tot avea:
– Mă’, drace, unde ai dus-o pe Şari?
Dumitru a plecat capul în pământ:
– Lasă, ţi-oi spune eu, mai încolo... Acu mai bine să nu
ştii nimic!
Destăinuirea a venit după trei săptămâni. Între timp nen-
su cumpărase o mârţoagă, de la nişte ţigani lingurari pripăşiţi
într-o viroagă, la Groapa Vânturilor, pe care a predat-o la
colectiv, ca să fie la număr şi lucrurile s-au liniştit.
Era seară şi Dumitru a intrat în bucătărie. I-a spus
„Săru’mâna!” mătuşei Aneta apoi, cu ochii în pământ, a
început să povestească aşa, ca pentru el:
–... După ce am ieşit de la grajduri, am încălecat pe Şari
şi am tăiat-o drept la bordei, la Şulearca. A treia zi, noaptea,
am dezgropat zebeul ascuns de tata. Era în vaselină, ca nou,
lângă o pungă cu gloanţe. Pe urmă am urcat muchea spre
Lopătari, la al lu’ Vechiu... Trebuie să-l ştii, e un şmecher fără
pereche. A învăţat de la Vechiu ăl’ bătrân să prefacă caii, de
nu-i mai recunoşti. I-am dat arma, că la ei, în creierul munţilor
miliţia trece mai rar, şi mai împuşcă câte-o sălbăticiune, când
şi când. Mi-a promis că o face pe Şari să n-o mai cunoască
nimeni, şi o ţine la el până hotărâm ce şi cum, că la ei nu-i
colectiv, că n-au avut pământ în câmp, ca la Strigoaia. Când
o fi, poate îmi iau eu un bordei p’acolo şi mă apuc să trag
lemne cu Şari, că n-o să afle nici dracu’.
Durerea a venit pe neaşteptate, lovindu-l în coşul
pieptului. A zâmbit trist. Alt păianjen a prins să se legene
între grinzile amurgului. Doamne, ce de ani au mai trecut, de
s-a umplut cerul de paianjeni...
 sintagme literare
RADU-ILARION
MUNTEANU
Neisprăvitul
Lui Leonida Neamţu
Numele meu este Liciniu Sigheartău. Eu povestesc
această poveste. Asta dacă reuşesc să ajung undeva unde se
poate povesti.
Intre cărţile copilăriei, care m–au impresionat, era una,
intitulată “povestire”, în spiritul acelui secol. Acţiunea se
învârtea în jurul poate celui mai discret colţ pitoresc al lumii :
insulele normande. Nici n–avea cum să nu mă impresioneze,
era scrisă de Victor Hugo. Fireşte că asta avea să–mi spună
ceva mult mai târziu. În acea povestire, marea săpase într–
un recif izolat, la oarecare distanţă de ţărm, un scaun comod.
Fluxul îl acoprea în între-gime. În restul timpului, era tentant,
pentru amestecul de curaj şi visare ce caracterizează oamenii
mării. Scaunul era orientat spre apus. Privirea nu ajungea
până la Atlantic, dar privitorul ştia ce era dincolo de orizont.
În idiomul ciudat al localnicilor, numele recifului însemna
“Cine–adoar-me, moare”.
Piatra pe care stau acum atât de comod e orientată spre
nord-vest, e de două locuri (alături de mine stă Loara), e
vârful unei formaţiuni (aşa se zice, nu?) la fel de ascuţite
ca reciful lui Victor Hugo şi îmi dă, în schimbul confortului
provizoriu, două nedumeriri : nu mi–e prea clar cum am
urcat pe ea şi încă mai puţin am habar cum o să cobor.
Pentru a face anume ce? Doar aici e bine, aerul e cristalin,
priveliştea îmbătătoare, liniştea suficientă pentru a discuta
serios cu tine însuţi, ce discuţie e mai serioasă, poate nici un
interviu pentru angajarea la NASA. Dar, din cele 360 de grade
se poate coborî doar printr–un loc, de urcat voi fi urcat pe
altul, ceilalţi vor fi ocolit popasul pe vre–o brână a recifului.
Zoli a simţit că atât eu, cât şi Loara suntem în dificultate,
ne–o fi şi ajutat să urcăm aici, asta am uitat, sigur e că mi–a
spus că, după ce–mi voi domoli respiraţia o să mă bucur de
privelişte, ceea ce mă va deconecta de la frica născândă,
suficient să–mi găsesc apoi singur calea de coborâre. După
care, urcând mocăneşte pe grohotişul situat cam la 90 de
Prozã
grade de axa privirii mele din acest moment,
voi ajunge exact acolo unde el, Zoli, e dispus
să mă aştepte puţin, dincoace de creasta
în dosul căreia deja au dispărut ceilalţi. Îl
înţeleg bine pe Zoli. Desfăşurarea asta de
competenţă condescendentă are trei scopuri
: reuşind să–l facă pe cel mai neisprăvit să se
descurce singur, aura lui de mare campion altruist creşte şi
se şi asigură că o voi scoate pe Loara de acolo fără să-şi dea
recitalul direct în faţa ei, căci amestecul de frică şi de orgoliu
(unde am mai citit, oare, asta?) ar fi, la ea, o mixtură riscantă.
Am pornit rău povestitul. Cine are timp de reflecţiile de
mai sus când e în situaţia descrisă? Pe drakku, sigur că acum
scriu liniştit în jurnalul de bord. Liniştit pe drakku. Şi tot acolo
şi cu povestitul. Nu cred că are sens abordarea acestui episod
decât simultan şi bine amestecat din mai multe perspective
temporale, ducă–se de–a dura regulile compoziţiei, dacă eu,
Moko, nu reuşesc să–mi fac un mimim de ordine în mintea
sufletului, acum când trebuie să hotărăsc într–o problemă
de itinerar biografic.
Eu, Moko? Dar abia ce atrăsesem ritos atenţia asupra
i-dentităţii mele en tant que narator. Nu–i nici o contradicţie,
o să explic când o să am timp, acum rămăsesem cocoţat pe
fotoliul de calcar şi muşchi ce–mi amintea de scaunul acoperit
de flux. Zoli avu dreptate, respirând adânc şi privind spre
zare m–am deconectat penru moment de frica năvalnică ce
mă îndepărta de contactul in-im cu corpul muntelui, ca un
resac aerian. Sau eteric, drakku ştie. Alături, Loara respiră
sincron, inimile ni se zbat la unison, niciodată n–am fost,
în acelaşi timp, atât de aproape şi atât de departe. Căci eu
habar n–am cu ce amintiri îşi exorcizează ea frica peronală.
Zoli se vede spre est, la mai puţin de 130 de metri, între
tro-ul nostru şi silueta lui se cască abruptul ăsta ce–mi pare
încă inabordabil. Mă întorc spre Loara, schimb cu ea câteva
cuvinte pe care nici nu le aud şi pe care nu mi le voi aminti
niciodată. Tăcerea ei spune că, deşi se ştie mai tare ca mine,
regula jocului cere ca eu să fiu cel care o scoate de aici. Incerc
să mă desprind de tot de acel eu încă neeliberat de frică şi
nu reuşesc. Mai e ceva de plătit. Mă retrag şi din dublura
care a accepat “misiunea” de la Zoli, să mă pot privi, ca la
cinema. Îi fac semne hotărâte lui Zoli să dispară. Acum ştiu
că voi putea privi în jos fără să mă apuce ameţeala şi voi găsi
prizele de coborâre de pe soclu, dar mă răsfăţ încă puţin,
panoramând jumătatea de orizont, ca şi cum aş fi destul de
liniştit ca să mă pot bucura de el. Realizez că Loara face la fel.
49
 sintagme literare
Abia pes-te multă vreme îmi voi putea oferi luxul de a–mi
pune întrebări a-supra relaţiei dintre imaginea cu care plec
eu de acolo şi cea cu ca-re pleacă Loara, dacă va să existe
una. Ne ridicăm simultan, într–o complicitate a pudică.
Sigur că, până seara, la corturi, au fost momente mai
difi-cile tehnic, popasuri mai îmbătătoare, privelişti mai
impresionan-te. Dar n–au fost decât momente de excursie.
Chiar una deosebită. Pe vâlcelul cu fereastră (traseu codificat
1B în scara alpină, aveam să aflu în aceeaşi toamnă) nu m–
am putut descurca fără sprijinul lui Zoli, deşi n–o să înţeleg
niciodată cum a făcut să treacă, prac-tic, peste mine, înapoi,
s–o susţină pe Loara, şi să–mi arate, cu ea între braţe, de sub
tălpile mele, fiecare priză. Dar, deja mă sim-ţeam la fel de
sigur precum Tartarin în Alpi, când credea că totul e amenajat
şi aparenţa riscului face parte din spectacol. Şi asta nu-mai
pentru că plătisem vama pe ţancul ce–mi amintise de “Cine–
adoarme, moare”. Vamă grea. Am încercat să evit să spun că
n–am scăpat din ghearele fricii decât după ce mi–am şoptit
în barbă – vorba vine – că scaunul, de unde nu ştiam că pot
coborî, e limita mea spre nord vest şi, în consecinţă, nu mă
va mai prinde nimeni, niciodată, pe acolo sau echivalent.
Îmi voi respecta, oare, angaja-mentul? Iar în măsura în
care nu, va putea însemna asta, oare, că–mi voi fi depăşit
o limită (spre nord vest !), sau că voi fi uitat, cu inconştienţă
iresponsabilă, avertismentul? Dar cum Dumnezeu oi fi ajuns
eu, Moko, fraierul pitoresc, roşcovan şi neîn-demânatec, în
aşa o situaţie? Voi reuşi să explic asta destul de convingător?
Spăl vasele cinei cu nisipul pârâului de sub tăpşanul pe
care e tabăra şi pot reflecta în voie, imun la gălăgia din jurul
focu-lui. Ceilalţi îşi descarcă tensiunea, cu ironia superioară
a lui Zoli cu tot. Vocea Loarei, acută şi sonoră, bate câmpii.
Cu graţie? N–am chef să analizez acum. Recuperaea luciului
vaselor măsoară şarful tabloului. Costul rememorării acelui
mo-ment de vârf se poate calcula în pumni de nisip.
Deci Moko sunt tot eu. Să evit a spune că–i personajul
amintirilor lui Liciniu, ar fi infantil. Tot ce–mi amintesc, din
primii ani de viaţă, despre numele meu, e că ambii părinţi
evitau să–l foloseacă. Formulele de adresare erau aşa de
numeroase, în-cât am înţeles relativ târziu cine sunt. Dacă
sunt aşa un neisprăvit, o fi şi din cauza asta. Intr–o seară,
mami şi tati s–au întors de la “mózi” mai veseli ca de obicei.
Mózi înseamnă, sau mai bine zis însemna pe atunci, în graiul
locurilor, cinema. Din seara aia, tati începu să–mi spună, nu
ştiu de ce, Pépe, iar mami Móko. O vre-me, noutatea împărţi
lumea în două tabere. Se întâmplă să învingă a doua. Porecla
50
Prozã
a traversat, din proprie voinţă, mai multe graniţe de mediu şi
colectivitate, şcoli, armată, mai toate. De Pépe am în-ceput
să uit şi eu. Câte un interlocutor mai dus pe la bisericile
ci-nematecilor, îmi preciza, din an în paşte, la un pahar
de apă sfin-ţită, că accentul corect ar fi căzut pe ultimele
silabe, dar mediul îl modificase, din motive de idiom local.
Eu zâmbeam, neatent şi uitam prompt. Ce–mi păsa mie de
subtilităţi culturale, când eu nu mă ştiam decât de Móko şi
nici nu vedeam cum aş putea ajunge altcineva. Cum o să
se lipească un nume roman de moaca mea do-doloaţă, cu
un surâs tembel sub pistrui şi ochi porcini, albaştri ver-zui
(tourqoise?), sub gene spelbe şi păr roşcovan şi creţ? Si to-
tuşi. O singură persoană, îmi spunea pe numele oficial, cu o
încă-păţânare cumva complementară publicului. Un bătrân
hirsut, ce trăia într–o cabană din munte, muntele de la noi
de acasă, nu ăsta. Nimeni nu ştia exact ce rubedenie e cu noi,
şi mai puţini ştiau cum îl chema, toată lumea nu–i spunea
decât “al Procoteanului”.
Cu Zoli şi Loara eram, fireşte, prieteni din copilărie. Se
presupune că ne ştiam colţurile unde ne căzuseră dinţii
de lapte, bucată cu bucată. Zoli, învingătorul perpetuu,
materializare ironi-că a lozincii “Primii în sport, primii la
învăţătură (producţie, etc.)” Nu ştiu cum reuşea să împace
postura de lider de grup şi opinie cu cea de secretar UTM,
and so on. Niciodată n–am găsit în capul meu pătrat altă
expresie pentru a–l defini, decât “etalon de virtu-te”. Fireşte
că nu–mi dădeam seama că, nici asta nu era decât o etichetă,
ce nu explica nimic.
Si Loara. Ei bine, Loara era o sălbăticiune, un pic do-
doloaţă şi lipsită de orice greţuri. N–o jena nimic să repete,
chiar în prezenţa cuiva aşa de strălucitor ca Zoli, tot la trei
fraze, că ea e soarele. Admiraţia pentru el nu era lipsită de
subversivitate (asta o spun nu cu mintea de acum, când frec
tingirile cu nisipul râului, ci cu cea de peste alte vremuri),
iar condescendenţa protectoare faţă de un bleg mare şi
roşcovan ca mine ascundea un soi de preţuire niciodată
afirmată public. Fireşte că numele ăsta, vag geografic, o
expunea mereu bancurilor ieftine, de provincie, dar privirea
ei sfredelitoare a făcut mereu ca bancurile să nu facă purici.
Acuma, desigur, eu eram mereu ultimul care învăţa să
um-ble pe bicicletă, cât despre bătaie, cine şi–ar fi închipuit
aşa ceva, cu Zoli, campionul, alături? O singură dată, când el
era la un instructaj, la raion, m–am trezit cu doi gemeni în
cârcă. Unul mă ţinea de la spate, celălalt îmi căra pumni în
stomac, cei din jur ţi-pau, iar Loara tăcea, fulgerând negru.
 sintagme literare
Eu, mai mult nu eram acolo, nici măcar nu reuşeam să mă
privesc de dinafară. Abia într–un târziu, nici eu nu ştiu dacă din
plictiseală sau uimire tembelă, oricum numai după ce Loara a
ţipat “Dă şi tu, nătărăule !”, mi–am smuls braţele din cel din
spate şi mi– m văzut pumnul, mare şi pistuiat, pătrunzând prin
fermoarul bluzonului de piele al celui din faţă. S–a auzit mai
întâi “Hâc !”, apoi toţi s–au răspândit în tăcere.
De ce–mi aduc aminte faza asta, când nu mai am ce
spăla? Poate pentru că n–am mai auzit, nici până atunci, nici
de atunci, din gura ei, un cuvânt de ocară. Realizez că, azi,
sus pe soclu, Loara nu mi–a adresat nici un cuvânt. Printr–un
recul, aud vocea ei, cu acute cu tot, în timp ce–mi rândui
vesela deja lucitoare, de la doi metri deasupra malului.
Spune că, până a-tunci, niciodată în viaţa ei nu–i fusese frică.
Oare i–am descifrat vocea, sau îmi a-mintesc conversaţii
viitoare, peste ani, când va recunoaşte asta, cine ştie? Urc în
tabără, aşez meticulos obiectele de aluminiu, îmi fac de lucru
cu rucksacul, gălăgia are un moment de nehotărâre în-tre a
continua şi a se opri. Surprins, dau în buzunarul rucksacului,
pe care–l ştiam gol, de un ghemotoc de hârtie. Îl strecor în
bu-zunar, pentru lumina răsăritului. În jurul focului pare a
se des-făşura un soi de joc de cabană, de genul “Cine/ce ai
vrea să fii acum?”. Mă aşez la foc. Scânteile se amestecă lejer
cu stelele. Pe un ton ostentativ neutru, mă aud spunând că
mi–aş dori să fiu aeroportul Otopeni. Zoli se uită la mine mai
lung ca Loara. El ştie ce dată e azi.
Neisprăvitul de Moko s–a făcut până la urmă ceasornicar.
Prozã
Refuză să schimbe baterii. Nu lucrează decât pe ceasuri
mecanice, cu arc. Are o teorie, pe care–o rezumă în diferite
versiuni, în fun-cţie de client, precum că ceasul cu arc n–o
să dispară nici dacă nu vom mai avea cărţi şi filme decât pe
CD–uri. Oricum, cine stă să–l asculte? Angajamentul de a
nu mai călca pe creasta–cuţit a Pietrei Craiului şi l–a călcat
începând cu anul următor, când a scos din traseu un grup
de coechipieri, dintre care pe majoritatea îi întâl-nise în
dimineaţa respectivă. Fusese nevoit s–o facă, deşi simţea
că-l depăşea situaţia, deoarece amicul competent care se
oferise, de dimineaţă, să conducă grupul, odată trecut de
lanţuri, hotărâse să încheie pace separată, căutând pe cont
propriu o ieşire spre brâul de mijloc. A ales soluţia cea mai
complicată, ducându–i pe toată creasta, pentru simpul
motiv că era singurul drum în care nu risca nimic, ştiind
fiecare piatră din zilele de după cea tocmai po-vestită. Cele
două gemene, apaţinând unei familii din grup, de câte zece
ani fiecare, pe nume Carmen şi Loara (sic !) au zburdat
ino-cente, împreună cu persoana ce–i devenise între timp
apropiată lui Moko, păstrând zilei o amintire fără pic de nor.
Noi credem că nu putem stabili dacă încălcarea repe-
tată, de către Moko a angajamentului de–a nu–l mai prinde
nimeni prin aşa locuri, angajament cu care el susţine că şi–ar
fi cumpărat, în a-cea zi de august, capacitatea de a continua
drumul, a reprezentat o depăşire a limitei măsurate atunci,
pe loc, sau măsura inconştienţei de a ignora avertismentul.
51
 sintagme literare Prozã

VERONICA
Îmi priveam mărgelele- biluțe mai mari sau mai mici
prinse în zale din argint – pe pieptul meu încă bine rotunjit
și mă simțeam atrăgătoare, în secunda aia mă iubeam și era

BACIU
bucuria mea secretă. Chiar așa, de ce m-ar iubi cineva?! Ce
ar păstra de la mine, ce amintiri?!
Piața era un adevărat haos printre tarabele încărcate
cu roșii, ardei, ceapă, vinete și toate celelalte minunății ale
pământului. Puteai să cumperi orice: flori, porumb de fiert,
File de jurnal
legume, fructe de sezon, citrice și dacă nu erai hotărât ce
să alegi, te convingeau precupețele cu vorbele lor: Nu vreți
Când am deschis fereastra dormitorului ziua începuse.
niște roșii frumoase?Vă dau și castraveți? Sunt de grădină!
Mi se strecura galeș, limpede și strălucitoare printre gene.
Întotdeauna mi-a plăcut atmosfera asta, îmi amintea când
Am tras aer în piept și mi-am propus o zi frumoasă. Câteva
mergeam cu mama la piață și ea se târguia pentru fiecare
păsărele se întreceau în triluri printre frunzele de viță de vie
kilogram cumpărat, îmi spunea că de-aia e piață, să te târgui,
aranjate sub forma bolții ce ocupa mare parte din curtea
altfel nu cumperi. A cumpăra însemna a te târgui. La ieșirea
noastră, între porțile mari și garajul lipit de o magazie cu care
din piață felicit eleva mea de 10 la bac. Un copil care o să
se termina curtea pe aripa de nord.
mă uite, o să mă privească ca pe un lucru învechit, în scurt
Știam ce am de făcut. Fiecare zi se ordona după cea
timp, după primul semestru de facultate. Sacoșele sunt
dinainte, în așa fel încât nu exista zi în care să nu am nimic
grele și-mi dau seama că ieșirea mea nu se poate termina
de făcut, adică să fac doar ce-mi place. Lăsasem toate
brutal cu două sacoșe pline de ceapă, cartofi, verdeață,
aranjamentele în urmă, aveam nevoie de un timp fără
piersici...trebuie să scap de ele, dar nu renunț la gândul de-a
deadline-uri, deși ele existau, erau undeva în mintea mea.
colinda pe unde n-am mai fost de ceva vreme. Mă grăbesc
De fapt, vacanța- concediu a mea era întotdeauna un fel de
prin soarele ucigător să ajung acasă. Acasă- ce complicat!
a schimba registrul, nu neapărat relaxare, lene și plictiseală,
Trebuie să-mi găsesc armele cu care aș putea să mă detașez
timpul nu-mi ajungea niciodată pentru nimic și tot cu
cel puțin. Un compromis dureros. Faptul în sine nu e ceva
nemulțumiri se încheia.
nemaivăzut, doar durata lui face să nu mai poată fi suportat.
Îi promisesem lui V. că fac eu cumpărăturile astăzi, nu
Acasă e doar acolo unde ești sub acoperișul părinților tăi
mai ieșisem decând venisem din Belgia, pur și simplu nu
sau acolo unde totul e făcut cu mâna ta, cu oricât de multe
am simțit nevoia. Redescopeream libertatea asta de a face
sacrificii, nu unde dă D-zeu să fie.
alegeri, plăcerea libertății din mintea mea. De fapt asta era
Las sacoșele în bucătărie, mai sorb din cafeaua lăsată
libertatea pe care nu o aveam – să scrii tot timpul, să urmezi
neterminată, mă spăl pe mâini și-mi arunc geanta pe umăr.
vocea care nu-ți dă pace, să te lași în voia ei.
Intru în parc ca într-o catedrală părăsită, dar în care memoria
Mi-era dor să mă îmbrac frumos, să mă fardez, să-mi aleg
lucrează neîntrerupt. aN-am putut niciodată să explic
niște bijuterii, chiar dacă nu mergeam decât până la piață.
sentimentele pe care le încerc. E răcoare și miroase a apă
Doar eram o persoană cunoscută, în orășelul în care trăiam
stătută, a baltă. Mirosul asta e întotdeauna madlena care
nu știai niciodată cu cine te întâlnești, cine te vede. De fapt mă
mă duce în copilărie. O văd pe mama în rochie înflorată de
simțeam bine, uneori, în astfel de situații, chiar mă simțeam
stambă, cu baticul din care nu se mai aleg culorile, trăgând
frumoasă, în bluza turcoaz care se potrivea cu fusta scurtă
un cărucior în care sunt așezate covoarele și preșurile de iută
din material de blugi și părul blond cenușiu cu ușoare reflexe
care sunt de spălat. E vară, ca și acum, și urcăm dealul prăfuit
albastre. Astăzi era Sfânta Veronica, o coincidență inutilă,
care duce la pârâul ce traversează orașul. În urma noastră
oricum într-o zi ca asta m-aș fi simțit bine. Mă priveam în
trec mașini ce cară grâul treierat, lăsând în urma lor nori de
oglindă și eram mulțumită de ce vedeam: pielea mea era
praf și tărână. Pe malurile îndiguite ale pârâului lumea și-a
încă întinsă, în jurul buzelor nu se formaseră încrețituri, doar
format obiceiul să vină și să spele covoarele. În jur e nisip,
câteva fire anemice și răzlețe de păr reapăreau, după ce le
iarbă, mai sus o pădurice ce duce pe una din aleile parcului.
smulgeam oripilată, în partea de jos a bărbiei, ridurile erau
Lumea vine dimineața devreme, își face treaba după care, cât
numai de expresie.

52
 sintagme literare
covoarele se mai zvântă întinse la soare, își desfac pachetele
cu mâncare, mănâncă și se odihnesc la umbra copacilor. Îmi
plăcea așa de mult să vin cu mama, eram atât de curioasă
să observ lumea venită din toate părțile orașului, să-mi
imaginez viața lor, să învăț din gesturile lor, dar cel mai mult
să-mi imaginez povești.
Parcul îmi aducea tot felul de mirosuri și senzații păstrate
în memoria unui alt timp. Totul era să mă strecor pe aleile lui
și să caut acel timp în lumina copacilor, pe cărările mai puțin
umblate. Întotdeauna intram ca-ntr-o transă, selectam doar
ceea ce mă ducea în acel timp, mă durea faptul că nu mai
găseam urme decât în amintirea mea. Timpul șterge urmele,
ca și când n-ar fi fost. Mă uitam în jur, la cei care într-o amiază
oarecare, când lumea mai degrabă își face siesta, se întâmplă
să fie prin jur și-mi dădeam seama că nu sunt la promenadă,
ci toți caută ceva. Încearcă să se învoiască cu timpul.
Am intrat pe aleea cu plopi. Coroanele lor se apropie
și formează până-n capăt bolți succesive ce amintesc de
ogivele din catedralele gotice. Lumina soarelui trece printre
ramurile lor tremurând precum lumânările în fața altarelor.
Mă sfâșie dorul după toți cei pe care nu mai pot să-i văd, iar
clipa de față mă mângâie ca o aripă pierdută după atâtea
zboruri frânte. Realizez că, fără să fiu prizoniera acestui loc,
este singurul loc din care n-o să plec niciodată.
Marea Nordului- impresii de călătorie
Noaptea călătoria continua în vis, ca un fel de plutire peste
păduri, șosele cotropite de soare, clădiri și ape pe care nu le
mai văzusem niciodată. Senzația aia de lume străină, pe care
o întâmpini cu teama de neprevăzut mă domina. După o zi
plină, când mă întindeam, cu ochii închiși, pe patul mare,
ca o corabie, vedeam aceeași imagine cu pescăruși ce tăiau
orizontul, chemând cu țipetele lor depărtările mai aproape.
Prozã
Marea Nordului- senzația fusese copleșitoare, atât de nouă
încât îmi dădea o stare de aiureală, parcă mă dezintegram
în nisipul fin, orbecăind după atingerea valurilor.
Totul era diferit: distanțele, culorile, pescărușii cu ciocurile
portocalii, răscolind aerul, plajele imense străbătute de o
lume atât de amestecată, un soi de carnaval tăcut, desfășurat
cu încetinitorul pentru a lăsa în prim plan respirația mării
întretăiată de strigătele-chemări ale pescărușilor. Un
amestec straniu de limbi, chipuri și culturi defilau prin fața
mea și sentimentul era acela de imagini dintr-un film pe
care-l percepi, îl înregistrezi secvență cu secvență fără să-l
înțelegi, deci fără să te implice.
Scanam dintr-un capăt în altul tot ceea ce privirea putea
cuprinde cu gândul că, plecând într-un alt loc, imaginile se vor
șterge. Căutam senzații, cât mai multe senzații, în apa rece
a mării, pe plajă, pe terasele deschise spre mare aducând
tot felul de mirosuri exotice. Îmi venea să ating trupurile
atletice, bronzate, trase de setteri sau ogari, animale la fel
de maiestuoase ca și stăpânii lor.
Închideam ochii și vedeam trupul femeii de culoare, un
trup masiv, ciocolatiu, parcă sculptat, cu pielea întinsă și
fragedă, cu buze pline, roz-pământii. Nu mai văzusem ceva
atât de frumos în materie de anatomie feminine- nimic
vulgar, lasciv, totul într-o armonie perfecta a formelor.
Femeia își protejează progenitura de valurile care lovesc
aproape de țărm. Mișcările ei îmi rămân fixate pe retină. E
puternică, e făcută să se bucure de ceea ce stă în puterea ei.
Comandăm scoici, pește cu legume, vită și vin. Scoicile, pe
care le încerc pentru prima dată, mi se par divine, un răsfăț
pe care-l alimentez din plin cu vin, astfel încât senzația de
sațietate vine repede. Ne plimbăm pe dig printre pescăruși și
oameni, fără să ajungem undeva, până când soarele coboară
din ce în ce mai mult însângerând marea. Ai senzația că aici
se termină lumea și începe nemărginirea.
53
 sintagme literare
VIORICA
BĂLTEANU
Există prea târziu?
Se cunoscuseră, la Paris, în muzeul renumit.
Domnița valahă, oprită în admirare, în fața uneia din
operele foarte apreciate ale chinuitului Caravaggio, nici
nu băgă de seamă când intrară noii vizitatori. Nu-și putea
desprinde ochii de la chipul, ținuta junelui nobil, căruia o
țigăncușă curat îmbrăcată se pregătea să-i citească în palmă.
Cu brațul stâng proptit semeț pe șold, deasupra mânerului
sabiei, flăcăul o privește cu coada ochilor — sfidător-
neîncrezător, totuși, cu oarece umbră de speranță și multă
vie curiozitate — pe ghicitoare.
‒ Ce fină cititoare a chipului, a sufletului pare a fi tinerica,
auzi o voce melodioasă cu vibrații baritonale, vorbind într-o
franceză impecabilă. S-ar crede că este mai pricepută decât
la descifrarea liniilor mânii...
‒ Tot ce se poate. Chiar plauzibil. Dar ursita o pot, oare,
ghici oamenii? răspunse femeia, totuși, fără a-și întrerupe
contemplarea, dar intuind că acele vorbe îi erau adresate.
‒ În rare cazuri, după cât ne spune tradiția. Cu toate
acestea, nu știu dacă i se potrivește definiția fatală fetișcanei
surprinse fin de penelul caravaggesc.
‒ Băietanul pare un naiv, totuși...
‒ Aș putea jura că aveți dreptate, distinsă doamnă.
Chiromanta atinge cotul și antebrațul drept al tînărului
cavaler cu întreg antebrațul ei stâng, spre a-i alunga
reticența, anulând impulsul de a-i fi respinsă partida de
ghicit, inevitabil urmată de răsplată în mărunte monede
sunătoare...
Ușor contrariată, Elena se întoarse, îl scrută pe posesorul
glasului de cântec. Un bărbat de vârstă mijlocie, de
statură foarte înaltă, cu corporatură armonioasă, elegant,
răspândind un abia perceptibil parfum răcoritor-enigmatic.
Un chip cu ovalul mărginit de o barbă bogată, trăsături
destul de plăcute, cu semne de vărsat de vânt. Ochi cu priviri
albastre, mustața, barba de un blond înspicat cu multe fire
argintii, părul bogat, încă predominant bălai, încadrând o
frunte foarte înaltă.
Cei doi însoțitori încremeniți respectuos la oarecare
54
Prozã
distanță sporiră mirarea prințesei. Era aproape ora
prânzului, vizitatorii se răriseră, în sală nu mai rămăseseră
alte persoane.
‒ Îmi îngăduiți, distinsă doamnă, să-mi repar impolitețea
adresării fără să mă fi prezentat? Sunt Pedro de Alcántara
João Carlos Leopoldo Bibiano Francisco Xavier de Paula
Leocádio Miguel Gabriel Rafael Gonzaga de Braganza. Mă
declar încântat să întâlnesc o fermecătoare doamnă, care
iubește pictura puternică, invitând la reflecție, nu dulcegăriile
colorate, zise, plecându-și fruntea respectuos.
Dom Pedro II, împăratul Braziliei, trebuia să fie vizitatorul
urmat respectuos, la trei pași distanță, de doi aghiotanți,
deoarece aflase ea din ziare că se găsea în Orașul Luminilor,
însă acea întâlnire tot îi părea neverosimilă.
‒ Îmi pare bine, Majestate. Sunt principesa Elena Ghica a
României căsătorită Koltsova-Massalskaia. Mie, Caravaggio
îmi place, încă din adolescență, dădu cu glas ferm replica.
‒ Am privilegiul nesperat de a vorbi cu Dora d’Istria?
V-am citit cu plăcere cărțile, Principesă. De asemenea,
câteva studii publicate în revistele care sosesc, de departe
în patria mea, spuse aproape pe nerăsuflate împăratul. Am
citit că sunteți, și o pictoriță bună, Prințesă. Am confirmarea,
că destinul nu poate fi, întotdeauna, prevăzut cu precizie.
‒ Vagi, totuși, există premoniții, Majestate!
‒ Cine știe? Mi-a fost prevestit, înainte de plecare, că voi
întâlni în călătoria mea persoane de rang foarte înalt, inclusiv
o doamnă de seamă, iar întâlnirea va înrîuri viața mea. Poate,
s-a adeverit profeția, iată, acum! Este adevărat că nu mi-a
fost destăinuit totul despre frumusețea și distincția Domniei
voastre, încheie cu vocea bemolată de emoție.
‒ Amabilitatea Majestății voastre, întrece orice așteptări.
Vă mulțumesc, deși cred că exagerați. Acum, vă rog să mă
scuzați, Sire, sunt așteptată la masă de prieteni dragi.
‒ Pot cuteza să vă cer să facem schimb de cărți de vizită?
Aș fi fericit să înlesnesc publicarea, în Brazilia a unor lucrări
ale Domniei voastre, Principesă.
Făcură schimb de adrese, atunci, în 1872. Monarhul îi
sărută cu temperată efuziune mâna ce-i dăduse biletul de
vizită. Elena înclină grațios capul și ieși.
Eruditul împărat sudamerican își continuă călătoria,
în Spania și Portugalia unora din străbunii săi, alături de
consoartă. Monarhul avea sânge spaniol, austriac, portughez,
italian, polonez și francez în vine, fiind coborîtor din multe
renumite case regale, familii nobiliare europene. Fiind un
munific mecenat, îi fusese cu îndreptățire dat supranumele
Magnanimul, cum știa domnița Elena.
Se zvonise că nu-i era fericită căsnicia prin procură cu
principesa Teresa Cristina Carlotta Donata a Celor două
 sintagme literare
Sicilii, căsătorie în care dragostea fusese — după tradiție
— substituită de interesele politice și de necesitatea de a
înlătura primejdia unor moștenitori stigmatizați de tare
grave prin matrimonii între rubedenii foarte apropiate. Soția
mai în vârstă cu aproape patru ani și nu tocmai frumoasă
îi dăruise doi băieți, cu viață foarte scurtă. La data primei
călătorii în Europa, le mai trăia prima din cele două fiice,
Isabel. Leopoldina, a doua dintre fete, murise la începutul
aceluiași an, de febră tifoidă, la Viena, lăsând patru copii
mici, care se găseau împreună cu tatăl lor, în Germania,
scriau gazetele.
Pe băiețelul cel mare, bunicii îi luară cu ei, în Brazilia.
Infanta imperială Isabel, căsătorită cu contele Gaston d’Eu
din casa d’Orleans, primise regența pe durata absenței
părintelui ei, dar cuplul nu avea încă descendenți, atunci.
În primăvara acelui 1872, o scrisoare aducătoare de
lacrimi îi vestise principesei plecarea în lumea umbrelor
a prietenului de familie Ion Heliade Rădulescu. Reviste
de cultură din mai multe țări îi publicaseră studii cu mare
interes primite de public: prodigiosului Heliade Rădulescu îi
dedicase douăzeci de pagini, la Florența, în Rivista Orientale,
în iunie 1867, iar în august 1867, în același periodic de
cultură, îi apăruseră șaisprezece pagini despre aristocratul-
poet George Crețeanu¹, rămas în istoria literaturii române
prin două versuri, dar pururi devastant tulburătoare: „Fie
pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n ţara mea!”.
Prefigurând Mișcarea Memorandistă, domnița îi
propusese, apoi, lui Angelo de Gubernatis, fondatorul
revistei, și un studiu despre transilvăneanul, care studiase
la Viena și Roma, Gheorghe Șincai. Așadar doi oameni
de cultură din Regatul României, ortodocși, și un scriitor
și activist cultural ardelean, greco-catolic. Nu lipseau în
paginile ei din acei ani referiri la starea copleșitor de grea a
populației majoritare din Transilvania, cea românească. Prin
puterea condeiului, domnița pregătea cu stăruință Unirea
cea Mare. Acele pagini le citise, și augustul Dom Pedro II.
Domniţa cu priviri de cer noptatic se pregătise de zor
a petrece câteva luni, în București și la moșiile pe care le
posedau ea și fraţii care-i trăiau: Gheorghe și Vladimir.
Reveni, în 1875, în patria unde Pronia îi sortise a purcede-n
lume, spre a impulsiona traducerea și publicarea câtorva
din lucrările ei. Cezar Bolliac făgăduise a se ocupa de
aceste lucruri. Din nefericire, rezultatele se dovediră nici pe
departe conforme dorinţelor hrănite de principesă. Hotărît,
traducerile făcute de Grigore Peretz, fratele vitreg al poetului
Bolliac erau stângace, pe alocuri, de-a dreptul căznite, lipsite
Prozã
de har, iar tirajul se dovedi aproape confidenţial. Un adevărat
și penibil fiasco¹, conchise neconsolată domniţa.
Celebra condeieră ar fi vrut să-l întâlnească pe Eminescu,
poeziile acestuia fiindu-i cunoscute din revista Convorbiri
literare. Însă poetul se afla la Iași, hărţuit de impostorul
Dimitrie Petrino, care-l acuzase de furt de cărţi din Biblioteca
Universitară ieșeană, spre uluirea breslei scriitoricești.
De curând, poetul fusese numit de Titu Maiorescu (care
nu dădea crezare unor calomnii aberante) revizor școlar
pentru judeţele Iași, Vaslui. Procesul se încheie cu achitarea
poetului.
Monarh atipic, cu idei luminate cum era, Dom Pedro nu
putea decât să admire modul de a cugeta al Dorei d’Istria.
Iar, cunoscând-o personal, se îndrăgosti de-a binelea și
pentru totdeauna de mintea, de fiinţa ei. Epistolele pe care
le schimbară aveau ca subiect noutăţi, observaţii culturale,
politice, sociale.
Chemat, din nou, în Europa, în 1876, spre a primi premii
și titluri pentru meritele lui culturale și știinţifice și, în egală
măsură, ascultând de îndemnul inimii, o reîntâlnise pe
cunoscuta scriitoare și gânditoare, la Florenţa, în plină vară.
Fu primit, în Villa d’Istria, se plimbară prin splendida grădină
în stil italian cu arbori, arbuști, flori din ţinuturi exotice, după
ce monarhul îi concedie pe aghiotanţi, cerându-le să revină
peste o oră. Așezaţi pe una din băncile din marmură de
Carrara, vorbiră de literatură, arte plastice, muzică, filosofie,
politică, mai mult decât despre ei înșiși.
‒ Sire, fără libertate, cetăţenii unui stat pot fi consideraţi
ca fiind închiși într-o colivie. Patria mea e frântă în trei,
e pradă sfâșiată de tot atâtea imperii. Îmi sângerează
necontenit inima…
‒ Da, Principesă, este exact cum spuneţi. Libertatea nu
e un ţel oarecare, ci este chiar scopul suprem al omului.
De multă vreme, gândul mă bate să abolesc sclavia în ţara
mea, cu toate că am opozanţi înverșunaţi pentru care banii
sunt tot ce-și doresc. Cum știţi, Brazilia are latifundii întinse,
întinse, proprietarii lor fiind extrem de bogaţi. Totuși, voi
face asta, neapărat. Înainte de a închide pentru totdeauna
ochii, vreau să știu că setea mea de libertate a dat roade.
Comerţul cu sclavi din Africa l-am interzis încă din 1850,
spre amarnica supărare a britanicilor, care-s mari iubitori
de colonii. Oamenii sunt cu toţii oameni, iar abisul dintre
ei este dictat, săpat artificial, din cauze politice. Mă zbat, în
continuare…
‒ Să dea Dumnezeu să izbutiţi până la capăt, Majestate.
‒ M-am bucurat enorm, citind despre ecoul avut de
ideile Domniei voastre privind poziţia femeii în societate.
55
 sintagme literare
Ecouri puternice am aflat că sunt, inclusiv în Statele Unite ale
Americii, unde am fost, de curând. Totuși, chiar trebuie să
continuăm să ne adresăm reciproc foarte distant, la plural?
‒ Drept este. Așadar, Pedro? Mai bine Pietro, aș spune
eu. Mă bucur că îmi sunt cunoscute cartea despre femeile
din Orient, cea despre condiţia femeii, în general. Da, le-am
publicat demult. Dumnezeu mi-a sortit mie privilegiul de a fi
citită în Lumea Nouă, nu doar, aici, în cea Veche. Nu preget
să mulţumesc Proniei, în fiecare zi. Bărbaţii de valoare mă
consideră egala lor, visez la ziua când femeile nu vor mai fi
oropsite crâncen și tratate cu dispreţ.
‒ Aici, ţin să spun, Principesă, că sunteţi clar superioară
oricărui bărbat important din câţi am întâlnit. Și nu-s deloc
puţini. Apoi, scumpă Elena-Dora, este perfect să-mi spuneţi
Pietro. Aproape nimeni nu face referire la antecesorii mei
italieni, la care ţin mult… Suntem, gând la gând, pot spune.
Greșesc?
‒ Totuși, să… VĂ spunem?
‒ Desigur, neapărat la singular, scumpa mea prietenă.
Așadar, să-mi spui. Mulţumesc mult pentru delicata
îngăduire. Pentru mine ești Elena-Dora. Prieteni pentru
totdeauna, da?.
Se priviră, cu bucuria unei binevenite regăsiri adevărate,
în ochii inundaţi de lumini albastre. Elena îl invitase în
grădina ei admirată de toţi florentinii, ca și de vizitatorii
veniţi de departe să o cunoască. Făcură câţiva pași pe alee și
bărbatul cu statură impozantă reluă:
‒ Mă bucur nespus de mult, dragă Elena-Dora, de
momentele prezente, pe care, adesea, le-am visat. Ce-i
drept, ne-am scris cu asiduitate, dar nu este același lucru.
Pot zăbovi mai mult în Europa, acum, fiindcă Isabel, unica
mea fiică rămasă în viaţă, îmi ţine locul, din nou, ca regentă.
Sunt mândru că o face cu înţelepciune.
‒ Da, e minunat să ai prieteni cu inima bătând curat.
Iar libertatea este un ţel de însemnătate primordială, cum
— pentru tine ca și pentru mine — inclusiv egalitatea între
femei și bărbaţi nu este o vorbă găunoasă, ci o convingere
din Biblie degajată. Inteligenţa, cultura și înţelepciunea fac
minuni, egalitatea fiind mai mult decât vădită pentru ochii
acelora care știu să vadă, continuă domniţa, insistând pe
teme sensibile foarte dragi ei. Ai o fiică admirabilă, Pietro.
Renumele este călător sprinten.
Se așezară pe o altă bancă, de astă dată, ascultând susurul
apei ce ţâșnea cu putere, voios, căzând în bazinul fântânii cu
ghizduri de marmură. Era arșiţă mare, dar grădina, apa de
cleștar o domoleau, făcând aerul respirabil.
‒ Parcul îţi seamnă. Prietenos, fermecător, misterios,
totuși. Ce minunaţi iriși, crini ai, în preajma ta, scumpa mea
56
Prozã
Elena-Dora!
‒ Sunt între florile mele preferate. Unele exemplare
au tenacitatea să înflorească în plină vară. Iată dovezi
palpabile! Momentele de adevărat respiro², tocmai aici,
le savurez, plimbându-mă, găsind odihnă pe o bancă,
ascultând apa, șoaptele adierilor, suspinând și visând. Îmi
recapăt speranţele, aici… Știi? Primăvara devreme, pajiștea
e invadată de violete. Îmi place mult de tot, statornic îmi
iubesc culoarea pioșeniei, Pietro.
‒ Când te-am văzut prima dată, la Louvre, aveai o rochie
cu corsaj și mâneci bogate în culoarea aceasta adorabilă, iar
poalele erau mov precum irișii de colo, de lângă fântână.
Să fie o întâmplare că o iubesc, și eu, încă din copilărie? Nu
aveai cum să ghicești. De fapt, este o tradiţie venită de la
Poliziano și Lorenzo Magnificul, cum tu cunoști prea bine.
Precis, tu nu ai ales din întâmplare Florenţa ca loc al tău de
viaţă sub semnul frumosului absolut. Nobilă potrivire!
‒ Desigur, nimic nu e întâmplător, Pietro. Te rog golește
sacul cu vești! Ce schimburi de scrisori ai mai făcut?
‒ Mi-au răspuns, tocmai înainte de a începe călătoria cu
vaporul, Angelo de Gubernatis, biologul Pasteur și Victor
Hugo, pe care l-am întâlnit, la Paris.
‒ Am înţeles că a participat la ceremonia ție rezervată la
Academie, el însuși fiind unul din Nemuritori. Te felicit din
tot sufletul pentru această specială recunoaștere înaltă. Mi-
ar fi plăcut să fiu de faţă.
‒ Da, mi-au făcut onoarea aceasta, la Academie. Dar
tu, dragă Elena-Dora ce epistole scrii, ce studii noi îţi ocupă
gândurile? Sunt nerăbdător să aflu.
‒ Așteptam să-mi fie traduse și editate, la București,
mai multe lucrări. Din fericire, poșta italiană și cea română
funcţionează bine. Schimbul de scrisori cu poetul Cezar
Bolliac, pregătirea mai multor întâlniri cu oameni care
contează în cultura și politica ţării mele au fost vii, speram
eu: roditoare. Mă pregătisem să mă întorc, acolo, între
românii mei, pentru un răstimp mai lung. Ce amăgire! Mi-au
dat planurile peste cap…
‒ Ai dreptate, draga mea. Politica și cultura trebuie
să meargă mână în mână. Nu pot reuși, altfel, dat fiind
mercantilismul tot mai zdrobitor, din prezent, care se va
accentua din ce în ce mai mult, cum se vede. Eu cred că fără
mecenatism, este și va fi jale. Ferice de pământul care a dat
lumii o scriitoare, o cugetătoare ca tine Elena-Dora!
‒ Troppo buono, caro mio³… Sunt, adesea, plină de
dorinţa de a-mi revedea patria unde m-am născut. Și eu
cred că fără mecenatism, este și va fi jale. Eu, fiind româncă,
așa cum o întreagă lume cunoaște, iubesc România din
toată fiinţa mea. Strămoșii îmi sunt dintr-o străveche ramură
 sintagme literare
românească din Albania, cea a armânilor, adică aromâni,
cum le spun lingviștii. Din nefericire, da, lăcomia, iubirea
de arginţi devin tot mai devoratoare, cum ai subliniat.
Doamne Sfinte, nu voi înţelege niciodată goana după bani,
putere, măriri nemeritate! Prisosește impostura. Pierderea
credinţei, a tuturor valorilor adevărate e sfâșietoare.
‒ Pe măsură ce zboară anii, lucrurile devin tot mai tulburi,
în lume, nepreţuita mea Elena-Dora.
Revenind în casă, împăratul admiră câteva din tablourile
de pe pereţi, între care și lucrări ale gazdei sale. Era
impresionat tocmai de acestea din urmă, cu osebire, și nu-
și ascunse gândul. Îi sărută dreapta, vizibil mișcat. Ședeau
în salon, ferestrele fiind larg deschise, iar crengile arborilor
ajungând destul de aproape, ceea ce le revigora tonusul.
Gazda reînnodă conversația. Brazilia trecuse prin câteva
crâncene confruntări armate.
‒ Este o veste bună că s-au încheiat războaiele, în America
Latină. Pacea poate fi unica garanţie de progres veritabil,
gândi cu voce tare domniţa valahă.
‒ Tristeţea e că mulţi europeni nu înţeleg acest adevăr
simplu. Au însângerat un întreg continent, și încă unul, și
altul, din aviditate, cu cruzime. Făcu o pauză, continuă: însă
Dumnezeu le cunoaște pe toate. El decide cel mai bine…
Totuși, mă întreb, uneori, de ce nu le este dat oamenilor să
se întâlnească, la timp, tineri fiind… Acum mai bine de trei
decenii, ar fi fost decisiv să ne cunoaștem, Elena-Dora. Câtă
fericire am fi putut aduna, Doamne Sfinte!
Domniţa română știa că musafirul acesta drag era
prizonierul unei căsnicii aranjate și ”ajutate” de un vicleșug.
Mireasa nefiind tocmai frumoasă, având, și un defect la picior,
îi fusese trimis, la Rio de Janeiro, un portret al unei fragede
tinere drăgălașe, de care timidul băiat de șaptesprezece ani
se îndrăgosti. Erau înrudiţi, e drept, nu foarte de aproape,
nu se întâlniseră niciodată. Teresa Cristina avea aproape
patru ani mai mult decât el, ea era al doisprezecelea copil al
defunctului rege Francesco I de Bourbon al Celor Două Sicilii
și soră mult mai mică a lui Ferdinando II, ocupantul tronului
vacantat de tatăl lor. Diferenţa de vârstă dintre miri nu era
enormă. Dar câte nu îi orbesc pe oamenii tineri? Un portret,
o poezie, un chip plăcut, legănarea unui dans, poate o voce
melodioasă… Un alt frate mai mare al miresei, contele de
Siracusa Leopoldo, din 1859 principe al Celor Două Sicilii, și
el văr de-al doilea al mirelui, îi ţinuse acestuia locul, la Napoli,
la ceremonia nupţială prin procură, eveniment întâmplat în
30 mai 1843.
Numai că ea era o fetiţă, pe-atunci, conchise în gând
Prozã
domnița. Seara, copila minune își alinta, păpușile, pe ascuns,
cu toate că rotunjise cincisprezece ani.
Adevărul privitor la înfăţișarea banală a miresei îl rănise
pe împăratul adolescent, dar mai mult îi procură vie suferinţă
înșelătoria însăși, de altfel, veche de secole. El foarte înalt,
chipeș, ea mică de statură, lipsită de graţie, rotofeie, constată
Dom Pedro II, văzând-o la începutul lunii septembrie, la
Rio. Mirele număra abia şaptesprezece ani, un introvertit,
pasionat de studii. Mireasa era inteligentă, cultivată, cu suflet
bun, se îndrăgosti imediat de arătosul ei consort, fiindu-i
devotată, soţ care nu îi împărtăşi sentimentul, preferând
respectul, manierele civilizate. Bărbat fiind, se consolase cu
o făptură mai potrivită ca înfăţișare, strălucire: contesa Luìsa
Margarida Portugal de Barros y Barral, preceptoarea copiilor
imperiali, deși era cu aproape un deceniu mai bogată în ani
decât el. Unii îi socotiră amanţi, alţii nu, ea fiind măritată
cu un aristocrat francez destul de gelos. Monarhul citea
enorm, scria, avea interese științifice temeinice, domnea
cu clarviziune și bunătate. Visa mult, era generos, iubitor
de arte, un conducător înnăscut, devotat patriei unde
Dumnezeu îi rânduise venirea pe lume, așa se știa, în Europa,
despre el.
— Dragă Pietro, nimic de făcut! Tinerii, sunt, aproape
întotdeauna, nesăbuiţi, neatenţi, conduși de viforul
simţurilor. Cine poate ști dacă întâlnirile neîntâmplate din
tinereţe ar fi putut aduce fericirea? Dar, la urma urmelor,
fericirea există? De fapt, fericirea e legată de copii, nepoţi
și de prieteni cred eu. Ţie Tatăl Ceresc ţi-a lăsat o fiică
minunată, nepoţi. Eu… eu mi-am pierdut unicul puișor.
Vocea i se pierdu în lacrimile anevoie stăpânite. Cuvintele
nu aveau puterea să aline o asemenea sfâșiere. Bărbatul îi
luă mâinile într-ale sale, le sărută cu pioșenie. Aveau ochii
vag înceţoșaţi de un abur, fiecare înnăbușind un suspin.
Sosiră aghiotanţii. Imediat apoi, un distins muzician,
fiindcă domniţa pregătise o triplă surpriză. Cu toţii sorbiră
cu nesaţ din licoarea călduţă cu mireasmă de iasomie sau
limonadă rece, funcționarii imperiali preferară cafeaua.
Pietro și Elena-Dora se priviră cu lumină calmă în ochii de
culoarea nopţilor cu multe stele, înainte de a-și lua bun-
rămas. Le va fi dat a se mai regăsi, oare, spre a schimba
cuvinte cu miez? a fost gândul ce-i încercă pe amândoi.
Surpriza? Domniţa îi dărui augustului musafir Valsul Nr. 10
de Chopin, preferatul ei, pe care-l interpretă cu degetele-i
iscusite și cu sufletul în tumult, procurând clipe de extaz
ascultătorilor, comod așezaţi pe fotolii și canapea.
Marietta intră cu o tavă cu vin spumos rece, în cupe de
cristal fin.
57
 sintagme literare
Acompaniată la pian de un profesor de la Institutul Regal
de Muzică florentin — acela fiind distinsul musafir ajuns
înspre finalul vizitei — după ce ciocniră cupele, principesa
cântă uluitor aria verdiană a rătăcitei Violetta Valery: Brindisi,
apoi, copleșitoarea arie a Normei lui Bellini Casta diva.
Pietro era transfigurat. Micul recital oferit de amfitrioană
și pianist îi impresionase puternic pe brazilieni, lucru cât se
poate de evident, la despărţirea plină de emoţie.
În ziua aceea, principesa purtase o rochie din mătase
bleumarin întunecat și un rozariu înnădit cu un lung lanţ de
aur, atârnând de la ceafă până mai jos de talie. Nu era chiar
un veșmînt de doliu, totuși…
Cu exact un an în urmă, îi fusese înmânată misiva ce-i
adusese de la Consulatul Rusiei înștiinţarea despre moartea
neașteptată și dureroasă a viteazului general al Armatei
Imperiale Ruse regretatul duce Alexandr Koltsov-Massalski
și cuvenitele condoleanţe pentru consoarta acestuia
principesa Elena Koltsova-Massalskaia, binecunoscută cu
numele artistic Dora d’Istria.
Elena îi scrisese îndată cumnatului ei Nicolașa, cuvinte de
participare la durerea lui de frate mai mare.
Copleșit de binemeritate recunoașteri înalte, medalii
venite de pe trei continente, între care și din partea României,
împăratul își făgăduise, repetat, să o reîntâlnească neapărat
pe femeia care i-ar fi putut da fericirea, încă din adolescenţă
zadarnic așteptată. Cât de potrivnică este soarta, pentru cei
mai mulţi, iar raţiunea de stat rămâne, pururi, necruţătoare!
îl chinuia gândul…
Împăratul își continuă periplul european și în Asia Mică,
dar inima îi rămase în Villa d’Istria, în parcul minunat, în
cetatea frumuseţilor artistice fără egal, vrăjit fiind, pentru
totdeauna, de Elena-Dora.
Viaţa domniţei continuă în ritmul știut. Scria mult
pentru prezent și, mai cu seamă, pentru posteritate. Își
expia greșeala de a fi ales neadecvat, cu un sfert de secol
în urmă, cedând unor firești și surd impetuoase chemări ale
simţurilor, pe care aproape nimeni nu le poate stăpâni. La
douăzecișiunu de ani, trupul ei sănătos, mustind de vitalitate
îi dictase să își împlinească vocaţia maternă, la care ţinea
mai mult decât la orice, tocmai de aceea măritându-se, pe
nepusă masă, spre supărarea familiei.
Credea, în continuare, că matrimoniul între un bărbat
și o femeie este o realitate fundamentală, de nesubstituit,
ce nu poate fi desfăcută de oameni, ci — la nevoie, în caz
de nepotrivire accentuată — putea interveni o despărţire
amiabilă. Atât. Înţelegea în profunzime, la maturitate, că
alesese, cu inima, omul nepotrivit, inimă care nu poate gândi,
nefiind făcută pentru asta. Își găsea, în clipele de răgaz, tot
mai ades, alinare în muzică, fiindu-i aceasta o iubire imensă,
încă din copilărie.
58
Prozã
Abia peste opt decenii urma să se dea răspuns
incompatibilităţilor între unele mame și pruncii născuţi
de acestea. Cei mai mulţi, murind la naștere sau chiar
neajungând să depășească stadiul de fetus. Probabil, fără să
poată ști, Elena avea Rh negativ, șansele de a se împlini ca
mamă fiind extrem de reduse, abia în ultimele decenii ale
secolului următor, medicii găsind remediu pentru pierderea
atât de multor copii intens doriţi de către părinţi.
Elena suferea peren pentru că născuse un prunc firav, cu
resurse vitale scăzute, în pofida faptului că ea era sănătoasă,
cu o condiţie fizică de invidiat, cum fusese, și soţul ei. Se
ruga în fiecare seară pentru odihna sufletului micuţului ei
Mihăiţă-Michel-Mișa. Adormea numai după ce răsucea
pe toate părţile idei, amintiri, chinuindu-se, implorând
milostivirea Proniei. Somnul era de puţine ore pe noapte.
Dom Pedro, Pietro, adică… Da, un bărbat cum nu sunt
prea mulţi. Ei se întâlniseră când Tatăl Ceresc le sortise.
Prea târziu, adică. Îi despărţea un ocean. Și, poate, destule
oceanice alte diferenţe? La drept vorbind, ea îl cunoștea mai
mult din ceea ce citise despre Brazilia lui iubită, pe care o
conducea admirabil. Zvonurile, bârfele, maliţiile nu o puteau
convinge. Evident, rămânea suspiciunea că ei aveau, poate,
suflete-pereche. Numai că intervenise fatidicul prea târziu,
conchise în forul ei interior scriitoarea valahă.
Cu sfâșiere în suflet, rememoră șederea în București, în
alte locuri din Ţară. Voiajul fusese foarte special: o întoarcere
la obârșii, nu doar un popas în interesul propriilor cărţi. Voia
să revadă cu ochii maturităţii locuri din Banat, la dus, din
Transilvania, pe drumul de întoarcere. Știa că românii din
Imperiu voiau unirea cu Ţara, cum o voiau la fel de ardent,
și italienii încă oprimaţi de Habsburgi, în Alto Adige, Friuli-
Venezia Giulia… Adevărurile dureroase trebuiau cunoscute,
în lume, de aceea scrisese despre ele, urma să reia subiectul
cu adevărat arzător. Libertatea înseamnă râvna cea mai
imperioasă pentru om, pentru orice popor demn de
consideraţie. Românii, italienii o meritau, cu certitudine.
_________________
1
George Crețeanu (1829-1887), născut în București, fiu al
paharnicului Zamfirache Crețianu, a studiat Literele și Dreptul, la Paris,
a făcut o semnificativă carieră de magistrat. Ca literat, este lipsit de
consistență, însă Elena Ghica este posibil să-l fi cunoscut în copilărie și
adolescență, dat fiind rangul boieresc al Crețenilor.
² Respirare; moment de răgaz (it.).
³ Ești prea bun, dragul meu. (it.).
(Fragment din romanul aflat sub tipar Domnița valahă,
Prefață de Adrian Dinu Rachieru, Postfață de Nina Ceranu,
Eubeea, Timișoara, 2019)
 sintagme literare
ADRIAN DINU
RACHIERU
VIRGIL DIACONU, ÎNVĂȚÂND
„ALFABETUL NELINIȘTII”
„Eu am exploatat propria mină poetică”
Lansând inițiative de ecou, supărând establishment-ul
literar (vezi, de pildă, recenta anchetă despre canon), Virgil
Diaconu este supus unui tratament nedrept. Dar păşind cu
superbie pe calea himerei, reacreditând Iluzia, îmbătat de
o mistică a sufletului şi a inimii-scriptorium, scriind „sub
daimon”, el este, negreşit, „numele unui poet”, cum ne
asigura, cu ani în urmă, Gheorghe Tomozei. Înţelegând poezia
ca „muză capricioasă”, el dezvoltă un lirism sentenţios, în
regimul erosului, fireşte; această „erotică a poeticii”, observa
Gheorghe Grigurcu, străină, însă, de orice poetică de grup,
ne dezvăluie un ins vulnerabil, lucid şi fantezist (deopotrivă),
trudind la „fabrica de visuri”, în „ţara fără hotar a închipuirii”.
Visătoria sa face, paradoxal, casă bună cu apetitul teoretizant,
evidenţiind o voce distinctă (nerăsfăţată, e drept), deloc
încrezătoare în artele poetice „generaţioniste”. Mai mult,
în chip de teoretician, Virgil Diaconu îşi probează fibra
polemică. Punând la lucru experienţa de cititor şi, desigur,
propriile experienţe textuale, el propune, teoretizând
poezia, o viziune; adică o interpretare vibrantă a realităţii
(locuită poetic), celebrând existenţa estetică. Şi vestejind
„convenţiile generaţioniste”, închise în epoca lor, cu viaţă
scurtă. Încrezător doar în lirica înaltă, mizând pe unda
emoţională (revelaţii, căutări, uimiri), sfidând programatic
reciclarea postmodernistă în favoarea Istoriei fantasmei, ca
lucrător în „atelierul de fluturi”, refuzând soluţiile mimetice
ori „înnoirile” obosite.
Poate că Mara Magda Maftei are dreptate; da, Virgil
Diaconu scrie „cu frustrare”, războindu-se cu „guvernele
literare” (proletcultist, al realismului socialist sau cel
generaţionist postmodern). De unde o retragere orgolioasă,
neavând „visurile culturii de masă” (v. Portret cu cireşul în
braţe), coborând în „depărtarea lăuntrică” a sinelui, iscodit
în profunzime. Precum un Don Quijote, „cel cu himera pe
umăr”, închipuind o geografie simbolică, cu tuşe senzualist-
Atelier critic
fabulistice, visând la dezmărginire spirituală,
convins că nu putem asista neputincioşi la
„lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor” (v.
Absurdistan).
Totuşi, Virgil Diaconu, aşa semeţ-solitar,
cu pusee rebele, afişând o poetică inactuală
(adică: mereu actuală), ţine de optzecism. Sigur,
nu îmbracă uniforma generaţiei, nu acceptă „cochilia
colectivă”, nu elogiază generatita. În fond, fiecare poet are
a aspira la fenomenul individuaţiei, doar aşa dobândind
(mă refer la „vârfuri”) o atenţie memorială. Că în practică
asistăm la falsificarea ierarhiilor, la gonflarea unor nume
sau la ignorarea altora, e deja altă „poveste”. Iar harta lirică
a optzecismului s-a „îmbogăţit”, zicea Mircea Cărtărescu,
îndemnând la ecumenism, văzând în optzecism un „minunat
amalgam poetic”, departe de a se restrânge la falanga
lunedistă. Însuşi Cărtărescu, reamintim, constata că era „din
altă parte”, îndatorat mai degrabă spiritului muntenesc. Or,
Virgil Diaconu, om de atitudine, se războieşte, printre altele,
cu „glorioleta” cărtăresciană, ceea ce nu putea rămâne fără
consecinţe. Suspectat că ar fi pierdut „trenul optzecist”,
ţinut departe de podium, ignorat, sfătuit să-şi tempereze
tonul virulent, poetul piteştean, ca „lup singuratic”, vădeşte,
prin fanatismul său literar, o intensitate a trăirilor, divulgate
prompt, de la tribuna antioptzecistă. Evident că „opiniile
diaconeşti” (cf. Remus V. Giorgioni) au supărat pre mulţi şi
execuţiile (silenţioase) n-au întârziat.
Cu „sufletul uitat deschis”, construindu-şi răbduriu, în
timp, ca orice creator puternic, inconfundabil, o mitologie
personală, acest fantezist „rege al morilor” pare a înţelege
poezia ca refugiu, plonjând salvator în irealitate. În aceeaşi
măsură, însă, convocând norul / „legiunile de vrăbii” pentru
a dărâma zidurile întunericului, el denunţă „haznaua politică”
şi, la cârma revistei Cafeneaua literară, provoacă / întreţine
polemici de ecou. Fără a fi literat (cândva proiectant auto,
cum aflăm), vădeşte fanatism literar şi se vrea „o flacără
îndrăgostită”. Obsesiile sale tematice, trăite vibratil, învaţă
„alfabetul mirării”, retrăiesc „neînvinsa copilăriei”, cântă
lumea, „acest Laudatio Domini” şi mulţimea vieţuitoarelor,
„chipurile, pe pământ, ale veşniciei”.
Provocator, spuneam, prin anchetele revistei, chemând la
judecată C.C. al Postmodernismului, repudiind mimetismul
de grup (vai, productiv!) şi „deşeurile vocal-textualiste”,
peste care – observă poetul – „plouă cu elogii”, Virgil Diaconu
are, previzibil, viaţă grea, ţinut la distanţă de diriguitorii
obştei scriitoriceşti. La care vom adăuga elanul teoretizant,
trudind la Canonul poeziei, cu bufeuri polemice, sancţionând
59
 sintagme literare
principiul bloomian al stranietăţii ori „anxietatea influenţei”,
ca interpretare greşită a literaturii predecesoare, blamând
„democraţia de cabaret”, împănată cu „fuste tricolore” (v.
Occident), în poeme discursive, de un civism violent, cum
observase Gh. Mocuţa.
Virgil Diaconu, esenţial, într-o alternanţă bine ritmată,
cultivă spectacolul sentimental. Poate fi tandru şi dur,
retractil sau ofensiv, risipind rafale de sarcasm. Universul
său liric, original, abundă în concreteţe şi ne invită în
inefabilul abstracţiunilor; sedus de daimon, locuieşte
„într-o bătaie de inimă”, dar poate fi „chiar ziua în flăcări”;
nonconformist, topeşte hieratismul solemn, oximoronic, în
protest vehement; scrie normal, nedorind a leza ortografia
(mărturisea) şi a alunga cititorii, şi aşa puţini. Developează
lăuntricul, sinele, mustind de angoase şi viziuni, evadând
din oraşul de fier, transcriind freamătul şi presiunea trăirilor,
vectorizate de Eros. Un poet solar, aparent, de o senzualitate
rafinată, înţelegând Femeia ca zeitate absolută, himerică,
intangibilă; o promisiune amânată şi o înfrângere dorită, în
necurmată căutare, suspendând cenzura divină: „Mai bine
Ţi-ai vedea de treburile Tale, Doamne! / Şi m-ai lăsa să-i pun
cireşe la urechi / şi să-mi fac cuib în umărul ei. / Mai bine ai
ridica pentru o clipă cenzura. Mai bine!”
Împătimit, invadat de gânduri albastre, asaltat de vietăţi
ingenue, plombând la tot pasul simboluri vegetale şi epitete
(personificatoare) recurente, aflând sensul „anilor repezi”
doar prin Iubire, poetul vizează idealul androginic: „Eu
locuiesc într-un crin şi tu eşti crinul acela”. Sau râvnitul trup de
prinţesă, „în care ne vom întâlni cât de curând”. Iar revoltele
sale, mascându-i timiditatea, radiografiază „democraţia
purulentă”, denunţă „mistreţii puterii”, leprocraţia, chemând
în sprijin „gura de aer a străzii”, născând o „solidaritate
electrică”. Peste care pluteşte, regretabil, indiferenţa divină
(v. Unde esti, Doamne?). Deloc în pas cu vremurile, Virgil
Diaconu, să reamintim, debuta în Argeş (1968), trăgea, în
1981, într-un exemplar, la editura „Evrika” (maşina de scris,
evident), o carte samizdat (Schimnic) destinată prietenilor
(siguri); ca şi revista samizdat RA, în cinci numere. Dar
„vânzătorii şi hoţii împărăţesc lumea”, constată, peste ani,
poetul.
Volumul dedicat prinţesei cu fluture (2012) e alcătuit,
de fapt, din trei cărţi, ca etape iniţiatice, constata Mioara
Bahna, descifrând „semnele heraldice” într-o poezie grijuliu
elaborată. Ea, prinţesa-flacără, închisă „ca o cetate”, scriindu-
se „şoaptă cu şoaptă”, mutându-se în inima Poetului,
alungă întunericul sau „iarba neagră a singurătăţii”. Trupul-
manuscris, cu o identitate multiplă, în prefacere, poate fi
60
Atelier critic
Andrada ori Luiza (ca în Secol, poetul aspirând la un tratat
de luizologie). Sau un fluture, de pildă: „Ea este un fluture /
Aripile ei bat la mine în piept. / Lacrima ei trece prin mine /
ca un glonte. / Ea este femeia albastră. / Este victoria mea cu
o singură aripă.” (v. Femeia albastră). Capricioasă, „ispitită cu
privirea”, asaltată de hăitaşi, adăpostită în inima poetului, ea
rămâne o „Femeie secretă”, o Lolită a cireşelor: „Dragostea
a străbătut cu tălpile goale deşertul / şi s-a strecurat până
în camera mea” (v. Dragostea merge la muzeu). Poetul
recunoaşte: „râsul ei deschide în mine ferestre!” (v. Calea
Regală). Dar „ascunsă într-un cântec”, ea rămâne avuţia
lui tăinuită: „S-o ştie toată lumea, să n-o atingă nimeni”.
Femeia-poezie, aşadar, cu îmbrăţişări carnivore, uneori, şi,
mai ales, o absenţă durernică, deseori: „De când ai uitat
drumul spre casă, / mâinile mele sunt catedrala absenţei” (v.
Rochia colorată).
Şi fiindcă am pomenit de Lolita, vom reaminti că
Virgil Diaconu a luat foarte în serios o mai veche observaţie
(lansată de Paul Aretzu) privind „lipsa fermentului senzual”,
din moment ce, în tandem cu faimoasa Lolita, publica,
în 2006, o plachetă intitulată sec Jurnal erotic. E drept,
aşa era trend-ul epocii, frisonată de cultura publicitară a
corpului. Dar, să nu uităm, şi până la acest opus poetul
piteştean, altminteri spirit aşezat, oferise suficiente dovezi
că nu vrea să gândească „cu prezervativ”. Un răzvrătit,
indiscutabil, polemic cu program, pendulând între
reflexivitatea psalmistă şi solemnitatea ironică, el poate –
pe suportul colocvialităţii – fraterniza ori, spirit sceptic fiind,
pica în resemnare. Aşadar, între sarcasmul iscat de circul
cotidian şi bucuria extatică întreţinută de setea de celest,
el contemplă îngândurat-jucăuş, cu o evidentă siguranţă a
rostirii, „cadavrul zilei”, „gălăgia de flori” a primăverii ori
dragostea cea „neînţeleasă” azi, expediată la muzeu. Degajă
forţă, fervori mistice şi încearcă o recuperare a inocenţei, în
numele unui vizionarism care nu are de-a face cu „educaţia
optzecistă”, deşi, biologiceşte, s-ar plasa taman în prima
ei linie. Rămâne un poet neîncadrabil, chiar după aproape
patru decenii de la debut (Departele Epimenides, Editura
Litera, 1976), având un impresionant palmares editorial.
Aşadar, un rebel, propunând o poezie personalizată, citit
ca atare în poemele sociale, ample şi vitriolante, risipind
accente pamfletare, cu gândurile mereu plecate „la război”.
Un „pamfletar prin excelenţă”, s-a spus. N-o fi chiar aşa,
dar apetitul său polemic e mereu în ofensivă, pe baricade.
Ca dovadă, ultimele sale iniţiative, de-ar fi să pomenim
doar „trăsnita” manifestare piteşteană, când poeţii târgului
„şi-au luat lumea în cap” mărşăluind „în vers liber” ori
 sintagme literare
comentariile incisive, pigmentate cu opinii tăioase, la adresa
USR, a conferinţei lui Mircea Flonta (Ce sunt intelectualii?)
ş.a., editorialistul blamând „democraţia de cabaret”,
lipitorile politice sau metehnele iluştrilor contemporani
(servilismul „scriitorilor de casierie” ş.c.l.). Gata să se certe
cu „norul de vrăbii”, poetul ştie că fericirea se plimbă cu
„Jeepurile bicamerale”. Poate fi un meditativ elegiac,
dar şi un inclement insurgent, desfăşurând o satiră care,
uneori, nu ocoleşte grotescul. Scindat, aşadar, gata de a-şi
recunoaşte vulnerabilitatea, ştiind că există verticala, acea
luminoasă noosferă, întorcându-ne, miraculos, la puritate şi,
totodată, apt de teribile expediţii justiţiare, vădind, asuprit
de singurătate, o devorantă luciditate: „pe străzi înfloreşte
demenţa”. Acea structură „aproape androgină” (nota H.
Dulvac) se confirmă, deşi „cuplul divin, androginul, s-a
desfăcut”; Lolita, co-semnatara (vorba vine!) plachetei, ar
fi chiar „jumătatea iluziilor noastre”. Prezentă în poem(e),
ieşind „din corola rochiei”, ea pare „o regină printre lucrurile
mărunte ale zilei” (vezi Bună dimineaţa, femeie). Totuşi,
demistificarea (nesurdinizată) răzbate din cutele textului.
Inventând o altă zi, iubita „se ghemuieşte în vis ca un fetus”;
închisă în „celulele visului”, ea este, însă, o crizantemă
carnivoră.
Jurnalul lui Virgil Diaconu, considerat un „viraj”, cochetând
cu „tonul” acelui val, construit cu un atent dozaj al efectelor
este, în fond, o înscenare, un dialog (schimb de replici) între
doi autori care nu-şi amestecă, din fericire, cernelurile. Iată
depoziţia Lolitei: „Probabil ar fi pentru tine prea mult să îţi
spun / cum arde cearşaful sub tălpile mele / doar la gândul
îmbrăţişării din gară, / când gecile noastre s-au atins în
secret, / ca şi cum ar fi vorbit despre dragoste, / înainte ca
pielea ta să îmi ştie carnea.” (v. Distanţa). Sau mai încolo:
„Dimineaţa, ca un armăsar lovind din copite, / împrăştie
fierbinţeala strânsă-ntre coapse. / Când vânătaia de pe gât
se zbate ca un fluture negru, / dimineaţa se strecoară pe
gaura cheii. / Teama, ca un motan alintat, se cuibăreşte în
pat / şi pielea ta prinde crustă. / Nu-ţi mai treci mâinile prin
părul meu / fără ca el să te taie; de parcă ai aluneca / pe lama
unui cuţit perfect ascuţit.” (v. Dimineaţa, ca un armăsar alb).
Replica e sarcastică. Autorul, acceptând coabitarea întru
lirism, denunţă escapadele Lolitelor, cele care vor schimba
faţa literaturii. Versurile sunt scrise „printre pulpe”, ovarele
lucrează „pentru marele premiu”, podiumul testosteronic
aşteaptă manuscrisul carnivor, trecut prin „cearşafurile
criticii”. Iar „surâsul 4x4” şi „poezia estrogenă” ne vor înghiţi
– iată profeţia celui care comentează, în prima secţiune a
cărţii, arta consacrării. El ştie că „gloria literară se pregăteşte
Atelier critic
pe canapele”; „falusurile critice stau la pândă / prin stufărişul
literar” pregătind triumful Lolitelor pe piaţa textuală. Iată
o mostră: „Să fim serioşi! – gloria literară se pregăteşte pe
canapele! / Primele cărămizi pentru soclurile gloriei / se pun
la marginea patului, pe fotoliu sau în colţul mesei, / şi asta
chiar înainte ca producţiile literare ale Lolitelor / să iasă pe
piaţa textuală.” (v. Bulevardul gloriei).
Curgând, inevitabil, ca scenariu repetitiv, acest schimb
„epistolar” devine un lung monolog (suferitor, fireşte),
balansând între real şi virtual, navetând, după numeroase
decepţii, către femeia din vis: „Patul e gol ca o stepă prin care
doar visul aleargă călare”. Până la urmă, volumul în cauză se
vrea o lungă scrisoare de dragoste (rescrisă în nenumărate
variante), punând în pagină chiar sufletul. În secţiunea
Fructe secrete poetul evocă şi invocă „femeia din care beau
apă pe furiş”, femeia-ispită, însămânţată, răvăşindu-i zilele
şi desferecându-i „leii”. Pricină pentru care, vulnerabil,
poetul va recunoaşte: „Îmbrăţişarea ta îmi face întotdeauna
ţăndări / turnul în care încerc să mă retrag” (v. Îmbrăţişare).
Jurnalul erotic, echipat cu un bogat grupaj de referinţe
critice, confirma permeabilitatea autorului, deschis la varii
experienţe, vocaţia (demult probată) şi, desigur, nutrimentul
cultural, plus „simţul metafizic”, sesizat de Alex Ştefănescu.
Rostirea oraculară şi lapidaritatea, remarcate altădată,
grefate pe un fundal care îmbie la scepticism ne fac părtaşi
acum, într-o lume fără obiect, într-o „lume dezvelită de
cămaşa lucrurilor: sufletul!”, la un ţipător limbaj al corpului.
Mitul unei etici a consumului, îmbibat de conotaţii sexuale,
plonjând în erotism publicitar, face din trup – observa Jean
Baudrillard (Societatea de consum) – un „obiect al mântuirii”,
înlocuind sufletul. Şi tot sociologul francez nota că statutul
corpului este, neîndoielnic, un fapt cultural. Nu e vorba aici
de „carne” în viziune religioasă, de logica industrială ori de
cultul narcisic, ci, pur şi simplu, de un corp erotizat, „eliberat”,
devenit obiect în absenţa liantului afectiv. Şi Virgil Diaconu o
spune apăsat: „Dragostea mea va merge la muzeu. / Ea va fi
pusă sub sticlă, ca o ceramică veche. / Într-un cub de sticlă,
aşa, ca să poată fi văzută de oricine, / din toate unghiurile
minunăţiei sale.” (v. Dragostea merge la muzeu).
Maculatura pornografică, „proza fesieră”, desantul sexo-
cultist exprimă, dincolo de strategia de marketing, şocând –
probabil – cititorul, un vid interior, o decompresie ontologică.
Efect tardiv al „postului lingvistic” (ni se explică), oricum fără
miză estetică, saturând, după zgomotul de rigoare, piaţa,
o astfel de literatură/poezie ţine de „borşul cotidian”. Iată
contextul în care noii veniţi („douămiiştii”) vor să-şi probeze
„forţa de ruptură”, cum mărturisea Claudiu Komartin. Iar
61
 sintagme literare
prima condiţie ar fi să scrie bine. Şi apoi nu inconformismul
e blamabil. Dar sub steagul lui defilează cei care au declarat
război pudibonderiei, aruncând şocant, pe piaţa literară,
stihuri licenţioase şi impunând, prin „utilizare băţoasă” (cf.
Gh. Grigurcu), tonul vulgar. Pansexualismul actual livrează,
fără economie, scârboşenii, pricopsindu-ne cu excremente
verbale. E vorba de o direcţie care se va stinge, probabil, prin
uzaj masiv. Ceata vulgarofililor creşte, „poezia falocratică”
invocă dezinhibarea şi exhibiţionismul, exploatând sugestiile
erotizării „soft” şi consumerismul în floare. Fiindcă falocraţia
exhibă corpul-trofeu iar „închegarea” milenariştilor (ca
generaţie „în aflux”, demonstra Daniel Cristea-Enache),
încercând a zdruncina establishmentul literar în numele
organicismului dezabuzat, presupune astfel de investiţii
(critice) la bursa literară. O precizare se impune imediat:
constructul generaţionist, dacă mizează pe o unică formulă
de sensibilitate lirică (procustianizând, altfel zis), e sortit
eşecului. Nu poţi rămâne în literatură marşând pe conduita
mimetică. Şi încă fără tentă metafizică.
Doar părelnic Virgil Diaconu pare a se fi aliniat acestui
„trend”. Poetul piteştean e străin de spectrul terifiant,
de cabotinismul sentimental, gesticulant, dovedeşte – cu
moderaţie – dexterităţi textualiste, fiind un om instruit;
pândit, însă, de „negura însingurărilor”, încercat de
chemarea erotică, chemând în sprijin chiar Divinitatea.
Ea, Femeia, „surpă lumea cu cântecul ei”, „întoarce apa-n
izvoare”, zădărnicindu-i gândurile. Ea poate fi, deopotrivă,
„o anticameră a Raiului” sau „un preludiu al morţii” (v.
Androgin). Încât Ruga poate interveni salvator: „Tocmai
de aceea Te rog, Doamne, pe Tine, / care până mai ieri ai
împărţit pâinea singurătăţii cu mine, / nu mă lăsa tocmai
acum pradă ispitei! / Şi scoate chiar acum şarpele din casa
şi din sufletul meu. / Şi lasă-mi mie singurătatea, / care va
răzbate prin noapte cu mine, de acum înainte. / Care mă va
lua de mână prin crânguri, / prin clătinarea de ierburi şi prin
cântecul mierlei. / Singurătatea, care îmi va fi casă de acum
înainte, / Lasă-mi singurătatea, acest fel de a fi împreună / în
verdele pădurii, în cântecul mierlei...”.
Trăgând linie, vom zice că, mai degrabă, pomenitul
volum, completat cu câteva parabole adunate sub genericul
Omului vulnerabil („atinsul de aură”), poate fi citit ca o
replică la valul editorial al „cărticelelor fără organ”, vădind
inapetenţă metafizică. Într-o vreme în care critificatorii
produc, pe bandă, cronici tarifate şi prefeţe comandate,
poetul piteştean ar merita, cinstit judecând, o altă vizibilitate
62
Atelier critic
literară. Jurnalul erotic („împărţind” gloria cu Lolita) ar fi fost
un îndemn şi o garanţie, ispitind (măcar prin titlu) critica
publicitară, zgomotoasă şi confuză. Prinţesă cu fluture, o
splendidă carte de dragoste, venea să confirme că avem
în Virgil Diaconu un nume pe care putem conta. Iar acum
mixtura ingenioasă din Atelierul de fluturi (Editura Tiparg,
2016), transgresând genuri, secţionată treimic, adunând
poeme, microeseuri, un interviu etc., prelungeşte linia
erotică, trecând „pe curat” avalanşa de spaime şi bucurii.
Se înţelege, pe fundalul exerciţiilor cogitabunde, lansând
notaţii aforistice. Tonul sapienţial, în aşteptarea Duhului se
însoţeşte cu elanul polemic. Muntele, de pildă, ca simbol
reiterat are „menirea” de a pune în evidenţă singurătatea
şi valoarea („nimeni asemenea”); el „nu poate fi decât
singur”. Dacă în poemele ample din Dimineţile Domnului
(2004), înşelătoarele cărări ni-l îndepărtau, acum cerul
însuşi „se sprijină pe câteva creste” (v. Muntele). Să notăm,
în treacăt, că adversarul preferat (Mircea Cărtărescu), un
scriitor „autocentrat”, alegând, exasperat, soluţia protestului
civic (v. Peisaj după isterie, Humanitas, 2017), invoca, şi el,
muntele. Dar în cu totul alt sens, vorbind despre „muntele
cărţilor proaste, pierdute în anomie”. Şi făcând, astfel, vizibil
sanctuarul, cu efect convergent, subliniem, în ambele cazuri.
Topind contrariile, fraternizând cu toate ale firii,
bucurându-se de făpturile Domnului, Virgil Diaconu se opune
dezvrăjirii lumii. Cu vocaţie justiţiară, dinamitard, convins
că fără dragoste nu există poezie, el ştie că îmbrăţişarea
înseamnă „o singurătate învinsă”. Încât, fiind „purtătorul de
cuvânt al propriei singurătăţi” (cf. Ancelin Roseti), frisonat
de „alfabetul neliniştii”, năzuieşte a ne oferi, ieşind din
temniţa sinelui egoist, tocmai periplul spre iubita „ascunsă
într-un cântec”, „îmbrăcată sumar / doar într-o metaforă”. În
consecinţă, se autodefineşte memorabil: „Eu nu sunt altceva
decât o călătorie spre Tine”, înspre un Eros cosmicizat,
înspre metafizic, pipăind înaltul şi contemplând precara
fiinţă, jefuită de timp. Un „esenţialism”, altfel spus, care se
autodenunţă, poetul dorindu-se un „cronicar al sufletului”.
Şi care, râvnind la O clipă de nemurire, ştie că suntem „liberi
în măsura în care ne împlinim proiectele”. Or, doldora de
proiecte, păstorind Cafeneaua literară, împărtăşindu-i lui
Petruţ Pîrvescu (în 2009) temerea că, în viaţa-zar, destinul
ţine (şi) de evaluarea altora, Virgil Diaconu ar merita, credem,
un alt tratament; redescoperit cu onestitate de „oştirea
criticilor”, dincolo de jocurile găştilor cimentate, impunând
ierarhii „de azi pe mâine”.
 sintagme literare Atelier critic

CAMELIA
autoarei, acaparându-i şi condeiul: “De mult… nu m-am
mai certat cu mama mea/ şi ce n-aş da acum… să mă mai
pot certa cu ea/…/ Poate în vis vom continua cu cearta şi

ARDELEAN
cu sfada/ ca să nu văd cum mi te-acoperă de tot zăpada”
(Dor de mama); “Mi-e dor de tine, mamă/ vreau mâna să-ţi
sărut,/ dar tu-mi zâmbeşti din ramă/ c-un zâmbet din trecut”
(Să-ţi sărut); “Care mamă nu-i iubită pân’ la soare şi-napoi,/
ce copil nu îşi doreşte o călătorie în doi/ doar cu mama pe o
Dora Pascu - un periplu tulburător prin
rază, ori de soare, ori de lună…” (Care mamă…).
Alte vise, alte doruri Imaginii sacre a mamei i se adaugă aceea a unei mătuşi
bătrâne şi bolnave, una din puţinele persoane care au
Pe Dora Pascu nu o cunosc foarte bine, “paşii” ni s-au
încălzit, cu inima lor bună, anii trişti şi friguroşi ai fetiţei fără
întâlnit până acum doar în lumea virtuală, într-unul din
“vise mari”, dar cu sufletul de aur: “Am avut o mătuşă…/…/
cenaclurile literare la care amândouă activăm. Nu ştiu dacă
bătrână… de tot/…/ M-a crescut într-o vreme,/ când fără
este “uşor timidă” sau dacă “vorbeşte puţin, dar cumpătat”,
mama am fost/ şi acum sufletu-mi geme/ că n-am preţuit-o
aşa cum se afirmă în prefaţa volumului de versuri, Radiografii
cu rost” (Păpuşa din trecut). Regretele sunt, însă, ca mai
sentimentale, unul din cele două, pe care mi le-a dăruit de
întotdeauna, tardive: “Iarăşi fac colivă de sufletul tău,/…/
curând. Pot însă declara cu certitudine, răsfoind paginile
sufletul mi-e rânced, râncedă şi nuca,/ a crăpat şi crucea,
încărcate de sensuri, că “puterea ei stă în cuvântul scris”
s-a uscat uluca”, afirmă Dora într-o altă poezie, dedicată, din
şi că este “mai altfel, pentru că ştie să foreze în adânc”, ca
nou, mamei (Iarăşi…).
s-o parafrazez pe autoarea acestei prefaţe, poeta Rodica
Bunica este un alt personaj desprins din amintirile
Grigorie.
nepreţuite ale Dorei, la care ea revine mereu cu plăcere:
Deşi am schimbat doar câteva impresii împreună, între
“mi-e gândul la ochelarii bunicii/.../ mi-e dor şi de lampa de
noi s-a născut o simpatie la prima... citire, ca un fir nevăzut
gaz/.../ mi-e liniştea şi pacea de-atunci/ tabuul inimii mele...“
ce leagă sufletele noastre, vibrând la aceleaşi lucruri sau, mai
(Mi-e gândul la ochelarii bunicii); „Altă filă, alt chip,/ cu
bine-zis, la aceleaşi cuvinte, desprinse din trăiri autentice.
bunica-s la mare,/ îngropată-n nisip,/ căutând doar răcoare“
Am simţit involuntar dorinţa de a scrie despre al doilea
(Răsfoiesc amintiri).
volum al Dorei (Alte vise, alte doruri, apărut în anul 2016, la
În ciuda vicisitudinilor ce nu au ocolit-o de mică, autoarea
Editura Pim, din Iaşi), nu ca un critic literar, nici ca o prietenă
păstrează cu duioşie, în cămăruţa ascunsă a fiinţei sale, şi
(pentru a nu fi bănuită sau acuzată de subiectivism), ci ca
amintiri plăcute, dintr-o perioadă mult controversată, în
un simplu cititor, atins până la nervură de sensibilitatea şi
care copilul din ea vedea plaiurile natale, cu toate lipsurile
lirismul versurilor ce-i poartă semnătura. Chiar dacă nu
inerente, ca pe un tărâm de basm: „Ţara îmi era strada,/.../...
am cum să-l înlocuiesc pe profesorul ei de limba română,
ne jucam pe schele,/ toţi pui de comunişti./.../...în praf
cunoscutul şi apreciatul romancier şi scenarist George Şovu,
m-am delectat,/ chiar de visam o ţară/ de basm, de neuitat“
cel care n-a mai apucat să-i prefaţeze cartea, fiindcă şi-a
(În copilărie).
îndreptat zborul, în urmă cu doi ani, spre o lume poate mai
Un alt aspect adus în atenţia cititorului este cel al relaţiei
bună, dar imposibil de atins de către cei aflaţi (încă) în viaţă,
cu divinitatea, relaţie de care autoarea nu este prea mândră
pot să visez ori să-mi fie dor alături de ea, iar şi iar, sfidând
sau mulţumită: “…recunosc cu umilinţă/ că-s săracă în
distanţa ce ne desparte, doar lecturându-i poeziile.
credinţă“ şi pe care ar dori să şi-o îmbunătăţească: „Mi-aş
Dora evocă, în multe din creaţiile sale, plină de nostalgie,
dori să pot a crede/ şi-n ceva ce nu se vede,/ nu se vede,
imagini ale unei copilării deloc uşoare, chiar traumatizante,
nu se-aude/ şi în ceruri este jude“ (Cred); „...de Paşte şi de
ce a marcat-o, dar a şi transformat-o în omul complex care a
Crăciun/ mă simt mai păgână ca oricând,/ eu nu prea merg
devenit astăzi: “lipsiţi de-albine mi-au fost stupii/…/ deseori
prin biserici,/ El e... la mine în gând“ (Poate...).
mă-ncerca foamea/…/ copilăria mi-a fost friguroasă/…/ am
Aflată la o vârstă la care, indubitabil, gândul călătoreşte,
învăţat să-mpart pâinea la masă,/ să-l omenesc pe cel ce-mi
uneori, la poarta dintre lumi, punându-şi întrebări, dar
intră în casă” (Eu sunt un om obişnuit); “era noapte afară şi-n
neaflând răspunsuri, Dora Pascu încearcă să facă „pace“ cu
casă era frig/…/ mama tăiase o portocală/…/ mi-a promis că
Creatorul, încredinţându-i-se în totalitate: „Doamne,/ când o
la anul vom avea mai mult/…/ sufletu-mi jubila…/ portocala
fi ca să mă vrei,/ de inimă să mă iei,/.../ dacă vrei să-mi faci
toată era pentru mine” (Felii de portocale).
pe plac/ să nici nu mă laşi să zac,/.../ când o fi vremea să-mi
Mama, cea mai scumpă fiinţă, revine obsesiv în gândurile

63
 sintagme literare
vie,/ să fie după chindie,/.../ cum Te ştiu un mare domn,/
rogu-Te, ia-mă în somn,/.../ Tu ai să faci doar cum vrei,/ vezi
Tu cum ai să mă iei,/ că o fi uşor sau greu,/ faci cum vrei, eşti
Dumnezeu” (Doamne, când o fi...).
Prezenţa de spirit a autoarei o îndeamnă să încropească
un (alt) scenariu, în care Cel ce ne-a creat deţine unul
din rolurile principale, scenariu presărat, pe alocuri, cu
umor împletit cu ironie fină: “Numai la ţară pot vorbi cu
Dumnezeu,/ deschide El fereastra, o deschid şi eu/…/ Îi spun
că am venit să fac curat/.../ „Curat mai fac şi eu, mai mut o
stea,/ mai şterg de praf un nor de catifea,/ mai fulger şi mă-
ncrunt la oameni răi...“ (Numai la ţară...).
Dora Pascu are o mare putere de metamorfozare,
este cameleonică, în sensul cel mai bun al cuvântului, se
transpune cu uşurinţă în diverse ipostaze, se ridică la ceruri
sau coboară în cele mai tainice ori întunecoase cotloane
ale fiinţei. Bătrâneţea este, pentru ea, o (nouă) etapă plină
de griji şi necazuri, care o face să-şi piardă liniştea cu greu
dobândită. Cu harul scrisului, primit în dar de la divinitate,
ea reuşeşte să se autopersifleze şi să se redefinească, pentru
a-şi masca neliniştea: „Sunt numai umbra celei ce-am fost,/
o umbră umflată, urâtă, crăpată/.../ Sunt doar amintirea
a ce-am trăit/.../ nimic nu-mi place, totu-i pierit/…/ Sunt
doar tristeţea serii de toamnă/…/ Sunt doar răceala albă
de iarnă…” (Umbra); “Mă simt ca o casă bătrână/ din
Bucureştiul trecut,/ ce-i gata să cadă-n ţărână,/ iar timpul în
ea s-a pierdut” (Din Bucureştiul trecut).
Sentimentul de neputinţă şi singurătate transpare şi din
poezia Sunt…cum sunt, ca un semnal de alarmă pentru cei
dragi, care, în vâltoarea vieţii, s-au îndepărtat, lăsând-o cu
un gol în suflet: “Sunt… cum sunt, nu mă iubesc,/ las pe
alţii să o facă, dacă vor,/ prea puţin mă îngrijesc,/ că şi-aşa,
oricum, tot mor./…/ De ce m-aş mai îngriji,/ să vorbesc la
telefon?/ Vorbiţi între voi, copii,/ mie-mi sună a abandon!“.
Un autoportret reuşit este şi poezia Sunt doar gând, unde
autoarea se defineşte prin imagini simple, dar de un mare
impact emoţional: “sunt doar gând şi atât,/ nu mă vând, nu
mă dau,/ sunt orice, sunt oricât,/ nici nu cer, nici nu iau”.
Subiectele cu tematică socială nu îi sunt străine Dorei
Pascu, ea empatizând mereu cu cei oropsiţi sau vitregiţi de
soartă: “Pentru cel umil, sărac,/ moartea e singurul leac,/
pentru omul cel bogat,/ încă-o pungă, la pătrat” (De leac).
Fiecare poezie a Dorei spune o poveste, ne-o prezintă
pe autoare aşa cum este în realitate, cu bune şi cu rele,
dezbrăcată de inhibiţii sau de falsă pudoare. Ea se confesează
cititorului ca unui prieten apropiat, fără teama că ar putea
fi mustrată sau judecată, mărturisindu-i iubiri, dureri,
64
Atelier critic
neîmpliniri, chiar şi cea mai aprinsă dorinţă a inimii sale, din
noua etapă existenţială pe care o parcurge: “Nu ştiu de mă
încearcă vreun regret/ pentru cele făcute sau nefăcute,/ un
singur lucru ştiu acum: mă vreau poet/ şi-l rog pe Dumnezeu
să mă ajute!” (Eu, niciodată…).
Puterea de a merge mai departe a Dorei subzistă, probabil,
tocmai în capacitatea de a-şi lua în zeflemea problemele cu
care se confruntă: “Doamne, spune ce să tai/ ca să nu mai
scot un “vai”?/…/ Să tai, Doamne, vreun picior?/ Să stau
şchioapă ca Azor?/…/ Ia un deget, altceva,/ însă mersul nu
mi-l lua!/…/ Sau mă vrei, Doamne, pe toată?/ şi atunci chiar
că e lată!...” (Ce să tai).
Nu este uitată tema iubirii, tratată în antiteză, autoarea
creând un paralelism între o iubire destrămată sau apusă
şi o alta, matură, ce a rezistat în faţa tuturor intemperiilor:
“Câteodată, câinos, doar tăcem împreună/ şi, cumva, nici
nu vrem, nici nu ştim să mai fim/ şi-n străfunduri de gând
învârtim o minciună/ ce-o purtăm, nevoit, spre un alt
ţintirim” (Câteodată…); “Dacă vrei să mergem la plimbare,/
îmi iau şi eu bastonul şi te secondez/…/ străbatem o stradă,
poate chiar şi două,/ ne ţinem de mână, la fel ne iubim”
(Dacă vrei să mergem…); “Şi talpa mea, îngemănată lângă
talpa ta,/ au prins a bate viaţa împreună,/ ştii doar că cine
se-aseamănă, se-adună” (Şi totul eu).
Poeziile Dorei Pascu se caracterizează prin două mari
calităţi, de care ea ştie să se folosească foarte bine, pentru
a transcende până şi cele mai împietrite inimi: sinceritate şi
simplitate. În versurile sale se poate regăsi oricine, scrierile
ei sunt inspirate din viaţă şi pot fi pe lungimea de undă a
fiecărui cititor, în diferite perioade ale existenţei. Diversitatea
temelor şi bogăţia trăirilor, talentul de a transpune în versuri
preaplinul eului liric şi a face poezie din orice, se regăseşte
pe tot parcursul cărţii, şi în alte titluri, precum: Caii mei…,
Cabalină, Boii de la bicicletă, Lumea mea din şifonier, Pentru
vise şi mărgele, Nu se poate, Nu mă vând, Mi se scurge viaţa,
Am ferecat parfum, Mahmureală, Am visat la o toamnă,
Plâng de ziua crucii, Luna în Crăciun, Toarnă alb şi mă opresc
aici, pentru că ar trebui să citez tot volumul!
Parcurgând confesiunea lirică a Dorei Pascu, este evident
că dorinţa ei de comunicare şi de a face din poezie o punte
spre alte suflete nu s-a epuizat, nici pe departe! Acest lucru
ni-l mărturiseşte chiar ea, cu francheţea-i caracteristică, în
câteva cuvinte, la începutul cărţii: “Ce fac, dacă am să mai
scriu? Mai fac un volum, până când voi termina ce am de
spus!“ Aşa să faci Dora, spre delectarea ta şi a noastră! Sunt
sigură că mai ai multe să ne împărtăşeşti! Eu una îţi urez
mult succes!
 sintagme literare Atelier critic

CONSTANTIN
unesc cu bucuria cerului/gata să te primească
îngerii/să te spele de păcate/pe calea luminii
să îmbraci/straie de aer/să te vadă morții tăi/

GEANTĂ
cum stai drepți între /drepți/nu mai umbli
desculț după pofte lumești”
După cum remaca Teodor Firescu în
prefată a doua a volumului ,,Vitrina cu
Ovidiu Cristian Dinică - ONIRICUL NECESAR vise” intitulată ,,Eros, Oneiros, Thanatos”: ,,În perimetrul
Spiritual al volumului găsim o triangulație ideatică repetabilî
și vazriabilî ca tonalitate, care definește dimensiunea
La Editura Mircea cel Bătrân, Băile
existenței: eros,oneiros, thanatos (iubire, vis, moarte). Aceste
Olănești, 2018 a apărut o nouă carte a
leitmotive apar succesiv sau în aceeiași unitate frazeoogică:
poetului vâlcean Cristian Ovidiu Dinică
”moartewa nu numără anii/ lipită/ la pieptul timpului/
intitulată ,,Vitrina cu vise . Acest volum, cel
iubește/ te vrea/ cu încântare/ se cuibărește în inimă/ să îți
de al treilea după ,,Roșu alternativ” (2012)
alunge visele”. Poetul depățeste aceste stări de fapt pentru
și ,,Amintirile toamnei” (2014), începe
că el, cu precădere, ca un ”msre meșter” știe să pună ”ordine
cu o dedicație emoționantă: ,,Dedic
în vise”, rotește dragostea/dintr-o margine a cerului în alta”
acest volum confraților întru poezie ai
și ”ascultă / în liniștea serii/cuvintele morții”. ” (p. 10- 11).
Societății Culturale Anton Pann alături
Poetul folosește un limbaj sugestiv în care se dezăluie
de care urc treptele Căii Lactee.”
talentul său excepțional. Temele abordate sunt diverse
Un prim aspect în poezia lui Cristian Ovidiu Dinică este
de la dragostea filială, la meditația asupra exisenței, sau
lipsa semnelor de ortografie. Poetul abordează o ,,gramatică
introspectia asupra trecutului. Emoționante sunt poemele
proprie” în care ne confruntăm cu norme ortografice noi,
dedicate tatălui său. Amintim printre altele poemul ”Tablou
racordate la un ritm poetic care poate deruta un cititor
cu tata:”în partea de sus aşezăm inima/acoperită cu o umbră
neavizat.
de tandreţe/sub ea ochii luminând în aerul respirat/apoi
De asemenea trebuie observat curajul poetului de a
buclele care nu au fost niciodată/în dreptul gurii gura uşor
aborda visul ca o realitate. 
crispată/într-un zâmbet ce alunecă în pieptul tare/călit de
Un alt aspect important este poezia sociala din poemele
anotimpuri/culegem cuvintele ce au acoperit /îndoiala din
Manole, ferestre inghetate (Comunism),  Liniștea pierdută a
vântul ce acoperea tot corpul/culorile le alegem bine/câte
nopții, Ultimul dans (la Colectiv).
una pentru fiecare iubire nemărturisită ”
Visul, codificare a experienței cotidiene. Visul, refulare a
Ilorian Păunoiu în articolul ,,Avatarurile Sburătorului
experiențelor trecute și defulare a obsesilor contemporane.
Împietrit” arăta că:,,Poezia lui Ovidiu Cristian Dinică
Visul, reverie și creație. Visul, evadare și reîntoarcere în sine.
aparţine prin structură şi stil modernismului clasic, riscând o
Visul, dragoste și moarte. Visul, ieri și mâine , reconsiderat
paradigmă care îl delimitează pe poet de cele două extreme,
în azi. Visul... Dar câte nu putem spune despre vis!
avangarda şi post modernismul. Autorul scrie meticulos
Autorul ne prezintă ,,Vitrina sa cu vise”, vise care se leagă
şi-şi construieşte poemul ca un arhitect care mai întâi
de experiențele sale cotidiene tranpuse în lumea cântului
desenează şi apoi zideşte, având mare grijă să nu uite vreo
poetic, încercând și reușid să ne convingă de oniricul
muchie neşlefuită care să afecteze ansamblul” (coperta 4.).
necesar, oniricul care ne proiectează în lumea astrală a
Interesant este poemul Poetul: ,,soarele îi creşte în palmă/cu
poeziei. Interseant mi se pare poemul Craiul norilor: ”ca să
iubire/pune ordine în vise/mare meşter/roteşte dragostea/
pleci din lume/râcâi pământul cu unghiile/câțiva pași mai
dintr-o margine a cerului în alta/între două versuri/respiră
spre dreapta/urci pe treapta cerului/de mână cu popa și
eternitatea/ ascultă/în liniştea serii/cuvintele morții/ între
dascălul/pe la jumătatea scării/rupi din tăcerea pomenii/
două adieri iubeşte /lumina apa tăcerea/ cu timpul ce-i
să-ți ajungă cât pentru /sărbătoare/să nu scapi balustrada
rămâne/ află ora supremă/din respiraţia inimii tale ”
ascunsă/printre nori/până sus sunt câteva vămi/servite
După cum remarca Prof. dr. Rădulescu Mihaela în prefată
cu slujbe și cântece/bisericești/mergi și tu unde zorile/se
volumului ,,Vitrina cu vise” intitulată ,,Refluxul gândirii sau

65
 sintagme literare Atelier critic
revelația spiritului...”: ”Ovidiu Cristian Dinică e un poet ce mă veghează/încât visul este/mai lung decât noaptea /
trascedental, opera sa reflectând inovația expresivă treecută prea mic însă să mă regăsesc în fotografia/pe care mi-o
printr-o stilistică de ordin metafizic, deoarece cuvântul devine pregătește timpul/alergând prin ușile deschise/luminii”
un instrument al gândului, poartă însemnul ființei, semnele Poemul ”Colectiv, ultimul dans”, cel care încheie volumul
lingvistice fiind expresii directe ale umanului. Versul lui ,,Vitrina c cu vise” are o nuantă aparte, mai ales prin trimiterile
Ovidiu Cristian Dinică e lapidar, complex, intrigant, sintaxa sublimale la evenimentul din 2015:,,tremur într-un colț/cu
eliptică răsturnând adesea logica firească, o devorează până masca trasă adânc pe suflet/curcubeul se ascunde/strivit de
la ultimul ei strat”(p.5). strigăte reci/pașii sunt în cadența vântului/din curți se aduc
Aceiași autoare remarca că ,,Lectura volumului (Vitrina căldări/pentru lacrimile înțelepților/în scânteieri de o clipă/
ci vise. n.n.) propune diferite nivelui de interpretare, mesajul chipul uriaș al mulțimii/cântă în nebunia colectivă/imnul
imprimând stări afective dintre cele mai intrigante. Cititorul înmormântării voite/sub braț de flori să cadă/prizonier
va fi captat de ideile îndrăznețe, de imaginile străfulgerate, lucirii/și-n deznădejde să-și/fluture aripile asemeni/soarelui/
de emoțiile înalte ale textelor”. (p.9) ce minte/sub arcada timpurilor goale/din piepturi pavate
După cum remarca maestrul Petre Cichirdan în ”Povestea cu lozinci/se desprind glasuri de năluci/cu nările supuse
Vorbii 21” , nr 1 (23) din martie 2018 în, articolul ,,Ovidiu transfuziei/de otravă”.
Cristian Dinică: ”Vitrina cu vise” - Editura ”Mircea Cel Bătrân”, Acest volum de versuri nu ar trebui să lipsească din
2018” : ,,”Vitrina cu vise”, un volum scris de Ovidiu Cristian biblioteca niciunui iubitor de poezie.
Dinică, creator vâlcean, discret, autorul de multă vreme aal
unor poezii care resprră rafinat atmosfera timpului petrecut
în acest colț de oraș poreclit cândva Versailles - ”Versai”; în Poeziei
meddiul poetic al psalmilor lui David, al prietenilor și, cel
mai important, al familiei; refuzând, însă aerul patriarhal și alături de tine
învîluindu-se de cel modern al comunității.” (p.15) am străbătut
În ,,Vitrina cu vise” a lui Ovidiu Cristian Dinică găsim lumea în lung și-n lat...
de toate. Visele sale se transformă în poeme precum
,,Comunism sau ferestre înghețate”, ,,Iubire”, ,,Tablou de adesea singur
familie”, ,,Librăria” , ,,Jocul”, ,,Nihil Sine Deo”, ,,Poetul”, prea singur
,,Dansul cu moartea”, ,,Mamă”, ,,Tata”, ,,Cuvintele”, ,,Iluzii”, eu și cu mine
Bărăganul”, ,,Manole”, ,,Portret”, ,,Vis”, ,,Colectiv, ultimul ne pierdeam
dans”, ca să nu amintim decât câteva din cele zeci de poeme. între meandrele
Interesant este poemul ”Librăria”: ,,printre genele timpului zilelor
visez/vechea librărie a orașului/unde printre crăpăturile din fiind părăsit
zid/intrau șoarecii să-și găsească/ascunzători calde în filele de toți și de toate
cărților/unse cu degete lipicioase /de bomboane linse pe
îndelete/pe acoperiș ploaia își făcea veacul/spălând cocoșul doar tu
de tablă/și etajerele cu cărți de la mansardă/ușa scârțâia singura mea călăuză
împinsă de vânt/copiii întrebau de Jules Verne și Dumas/ nu m-ai părăsit niciodată
domnișoara învățătoare căuta cărți /pentru premii școlare/
în pomul streașină se coceau mere roșii/astăzi merele sunt prin sferele astrale
de ciocolată/în rafturile cofetăriei/domnișoara învățătoare / prin freamătul existenței
caută bomboane fondante/pentru premii”. sau printre tenebrele infernului
Poemul Mic dezvăluie ceva din trăirile poetului în m-ai purtat
momentul creației: în spatele aparatului de fotografiat/iau
locul artistului/ce privește gata să /soarbă bruma de inimă/
îmi afund mâinile/în frunze și tresar speriat/în fața vulturului mi-ai dezvăluit
ce-mi pândește leșul/îmi reazem somnul de trandafirul/ esențe pure

66
 sintagme literare Atelier critic
și inefabilul a șoaptelor inocente,
dintre cuvinte ai rămas cu mine.

m-ai învătaț Într-o noapte,

să rostesc obosit de neodihna
limba iubirii ideilor,
și a trăirii nu puteam să adorm.
întru cuvânt
Atunci am chemat
poezie toate prietenele mele
singura mea călăuză dar m-au refuzat.
prin tine
am descoperit Fericirea era plecată afară,
noua mea identitate. Bucuria mă părăsise...

POEME Ddar tu Poezie,

Constantin Geantă pură, stingheră
Se dedică poetului Ovidiu Cristian Dinică și inefabilă ai venit.

De atunci nu m-ai părăsit

Între cuvinte niciodată.

Singura avere
Între cuvinte
am trăit Nu mă laud
dramele nespusei iubiri. cu averi nemăsurate:
cu imperii, armate,
Viața ca o pradă cu un harem de sclave.
m-a pândit
încercând să mă devore . Îndrăgostit de cuvânt
mă simt fericit,
Eu, atât de fericit,
cu fiecare secundă , încât îmi vine să dansez
am ieșit biruitor în ploaie.
asemeni unui vânător iscusit.
Singura mea avere
Trăiesc într-un perpetum mobile... ești tu
Poezie!
Doar tu

Doar tu
singură și pură,
ca o fecioară

67
 sintagme literare Atelier critic

CONSTANTIN
lui Adrian Botez, mereu dispus să se întoarcă spre Hristos
ca spre adevărul absolut întrupat. O luptă spirituală se
dă în fiecare poem cu moartea, cu prezențele spirituale

STANCU
active în plan invizibil și cu efecte în plan vizibil. Totodată,
observăm o oboseală de fond a individului aflat pe acest
câmp de bătălie, o uzură a societății care nu mai suportă
propria neputință. În multe planuri ale poeziei scrise
O călătorie într-un autobuz întârziat de poet putem descoperi o judecată iminentă, absolută,
(Adrian Botez și diamantele negre) purificatoare.
Temele volumului sunt complexe, fraza destul de apropiată
de limbajul uzual, expresivă, cu direcție, cu mesaj. Ceva se
Volumul de versuri
întâmplă, moartea își
Autobuzul întârziat*,
face apariția în plin
publicat de prof. dr.
plan, poetul o sfidează.
Adrian Botez la Editura
Lumea de dincolo
Rafet în anul 2019, este
este tot mai pustie,
unul trist, unul care ex-
opțiunile noastre
primă revolta poetului
nu mai au sens, o
în fața limitelor uma-
neputință cronică
ne. Dedicat poeziei,
marchează totul. Un
autorul se bazează pe
sfârșit de univers se
forțele spirituale care
apropie sub reguli
pot modifica perspec-
stricte care distrug
tiva. Cărturar serios,
sistemul, care sfarmă
preferând valorile so-
planurile. Omul se
lide ale creștinismului,
risipește în domenii,
atrăgând o serie de mituri și legende precreștine sau
dar nu este proprietarul în fapt al lumii de sub soare. Este
postcreștine, el face o analiză a capacității omului de suferi
declamat sfârșitul poeziei, îngerul devine și el neputincios.
propriile neputințe. Bolile fizice sunt oglindirea bolilor spi-
Armonia în care am putea intra ne poate salva, poetul a
rituale ale epocii. Lumea este în cădere și atrage după sine
îmbătrânit sub grele ceremonii.
individul care speră să poată birui în această societate com-
Fundalul pesimist se sprijină pe flori de beznă,
plicată, bruscată de megatendințele care afectează relațiile
Apocalipsa pare regia perfectă pentru cel întârziat în
interumane.
armoniile frumosului. În perspectivă se văd munții, martorii
Cartea are mai multe nivele, legate între ele prin mesaj,
lui Dumnezeu. Se alătura natura, păsările care ating cerul cu
structurate conform viziunii originale a poetului:
trilurile lor. Doinele poetului exprimă jalea pentru o lume
· Argument;
pierdută, pentru o dragoste scursă pe treptele timpului, o
· Autobuzul întârziat;
tristețe după pierderea sensului într-o lume preocupată de
· Doine noi;
corectitudinea politică, fără să mai observe omul așa cum a
· Armonii fără - autobuz;
fost creat el sub nori și raze.
· Epilog: Soluția beznei.
Unele poeme devin rugăciuni spuse în fața unei prezențe
La final, ne sunt prezentate câteva date despre scriitor,
subtile: „potolește – Doamne/ durerea (imprescriptibil
un cărturar activ în lumea literară, poet, romancier, eseist,
oribilă) – sfâșietoarea/ durere a/ lumii// oricât am fi de/
publicist, comentator al vieții de azi.
ticăloși – cu toții/ putem să luăm o minusculă/ pauză – putem
Preluând cu tact motivele folclorice, el modelează fiecare
suspenda – pentru/ câteva clipe – Ceasul/ Nemerniciei/ și să
poem cu o melodie veche, primită de la cei care țin lumea în
fie dăruit acestor/ câteva clipe – ceea ce ai/ visat – atât de/
echilibru. O lume spirituală bogată răzbate din toată creația
frumos – Tu: Crăciunul/ Veșniciei… (Rugăciune, pp. 60-61).

68
 sintagme literare
Poetul renunță la regulile uzuale ale limbii române,
strofele sunt frânte, toate încep cu literă mică, un ritual păgân
pentru sărbătorile pregătite în eternitate, în contradicție
cu imaginea unui Crist care suferă. Sunt reținute câteva
arhetipuri stabile în lume, fixate de cultura unui ev mediu
de rezervă: Chipul Scrisorii, Tămăduitor, Călăul, Maestrul-
Tiranul, Roata-Amintirii, Izbăvitorul-Neant, Apa Uitării,
Cântar Hotărârii, Cavaler de Pisc, Sfânt Trandafir…
Argumentul care declanșează eșafodajul volumului
ne relevă un poet flămând de adevăr, văzând un rai țigan,
un Dumnezeu care se rezumă la un nume mistic, o ruină a
esențelor din lume. Poezia poate continua în Cetate, dincolo
de slăbiciunile omenești.
Autobuzul speranței nu mai sosește, are o întârziere
ieșită din ritual, poetul ar refuza urcarea în el, va sfida sosirea
cu energii negative, umbra lui va urca pentru un traseu spre
niciunde, fără bilet dus-întors… La Judecata de Apoi poetul
își ia libertatea să-l judece el pe Dumnezeu cu toată asprimea
pentru erorile umane. Dumnezeu nu va avea Monopoluri, va
fi pus în rând cu oamenii obișnuiți, anonimii, pentru a simții
sudoarea omului sub vremi. O revoltă și o sfidarea a realității,
individul care nu mai suportă autoritatea divină, care se vrea
alături de un Creator neputincios, cu vântul bătând numai
din Nord, din fiord în fiord… Simbolurile sunt cele rupte din
gândirea tuturor revoltaților, din mișcarea teologică a celor
care au proclamat că Dumnezeu a murit?!…
Zgomotul suferințelor se aude în lume: hotare furate,
maestrul frânge vioara într-o lume de crevase. Diamantele
sunt negre, omul se închide în crima din sufletul său și
pariază pe cai morți. Sub blestem omul năzuiește: „…o
crizantemă albă a tresărit din/ neant: sunt buzele/ mele –
înflorite de atâta/ tăcere… (Blestem, p. 23).
În univers omul este singur, condamnat la moarte, nimeni
nu bate la ușă… Sunt imagini specifice evului mediu, cele
prinse de Goya în tablourile sale, sau compozițiile lui Pieter
Bruegel cel Bătrân… Poetul observă petrecerile omului
simplu, acceptă cămașa condamnatului, este atent la dansul
Atelier critic
perechilor de tineri care acceptă jocul sub muzici grele, sub
păcate capitale. Ei refuză etichetele, refuză convenționalul…
Masa o ia la galop, dulapul cântă baritonal, un dans
absurd al universului, doar cei din adâncuri mai lasă semne…
Vine ziua bolilor fără scăpare, omul se întreabă: „în dosul
lucrurilor oare-a ce miroase?/ a galaxie – mucegai -/ și-a
Caracatiți”… (Soluția cefalopodă, p. 27).
Revolta este la paroxism: „avem nevoie de o/ nouă lume:
indiferent/ care – dar să nu mai fie tot asta”… deoarece
„Dumnezeu nu dă – din/ principiu: are o/ singură mână – cu
care numai/ ia” (Gherlă, pp. 37-38).
Doinele sunt străbătute de un fior venit din folclor, unul
trecut prin cenzura atâtor inimi: „…staulul s-a fost golit/
ieslea-i doar frumosul mit/ focul trage la măsea:/ nu-i viață –
ci-o iarnă grea… (Din ceaslovul vieții, p. 48).
Sfâșietoarea doină a morții: „Inorog ucis/ înecat în scris:/
slovele vuiesc/ rostu-l ascuțesc// dar nu-l primenesc…/ slove
blestemate/ tăceri nestemate/ zugrăveli tărcate… (Descântec
pentru primenirea morții, p. 65).
Fiecare își duce crucea, la final se vor vedea munții, acolo,
departe, trebuie să înveți zborul, gândurile sunt realitățile
ultime, există o veșnicie între atâtea veșnicii… Până și
Dumnezeu a rămas singur cu universul, singur în Creația sa,
omul mai poate urca un etaj până la destinația pregătită…
Poetul a dus tristețea sa până la ultimele consecințe, un
întuneric dens acoperă tainele, viața, personaj de epopee, se
joacă de-a moartea într-un univers asimetric; poetul joacă și el
rolul unui apostat printre coloanele frumuseții… Cităm: „Ți-am
aflat sânge și apă/ Ți-am văzut durerea stearpă:/ Mi-am lipit
dorul de Tine/ ca fața de-un mărăcine… (Doină, p. 52).
*Adrian Botez, Autobuzul întârziat, versuri, 137 pagini,
Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Volum dedicat soției,
Elena. Coperta I: 1. „Vremea urâtă vă ajută la memorie”
– www.lovental.ro – 316x276; 2. „Astrofotografia”,
astrofotografieluna.blogspot.com – 1084x685.
69
 sintagme literare
DANIEL
LUCA
Domesticirea cuvântului
Volumul de debut al Da-
nielei Guzu, O altă duminică
(Editura Ecreator, Baia Mare,
2018), este unul anunțat și
așteptat, urmare a poeme-
lor postate pe internet.
Un debut în forță, chiar
dacă dozarea poeziei sufe-
ră din când în când, precum
în poemele amiezi înecate
în lut; astăzi; Nu ne mai;
Orașul; pe tine, Nu; de
aceea..., izvorât din dorința
autoarei de a domestici cu-
vântul, de a-l transforma în
animal de companie, ascultător și credincios, fiind singu-
rul capabil de a sta mereu aproape, de a surprinde stările,
simțămintele, trăirile („și / sper / de la un timp / să-mi devină
confident sau / supus // animal de companie”).
Cuvântul poate fi o armă extrem de ascuțită („cuvântul a
spintecat inima cu o precizie chirurgicală”), se poate ascunde
în tăcere, amplificând-o („dincolo de cuvinte sunt / și ochi
care, hulpav, înhață sensurile / și judecă / de cele mai multe
ori / strâmb”), poate avea mai multe fațete („fiecare cuvânt
e o piatră cu mai multe fețe”), îl poate conține pe celălalt
(„alergi prin cuvintele mele / atât de desculț încât / nopțile
toate îmi devin silabe / ascuțite tăioase fierbinți revoltătoare
umede”), poate fi aruncat uneori pur și simplu, ca dintr-o
praștie, dezvăluind insitinctul animalic din om („da / am
văzut cum oamenii își aruncă / cuvintele unii în alții / sau pe
jos / apoi le calcă triumfători și mai sălbatici”).
Cuvântul se simte și doare la atingere („deschis e
cuvântul / mărturisibil / atinge și doare”) și tocmai de aceea
este mijlocul cel mai potrivit de a mărturisi iubirea, și chiar
iubirea iubirii („iubesc atât de mult / să / te / iubesc”).
Iubirea trebuie trăită cu inima, nu cu mintea, cu orice risc
(„am prostul obicei de a-mi / înfige inima în pumnalul vreunei
iubiri”), dincolo de orice reguli ori norme („P.S.: de fapt, când
iubesc, eu nici nu folosesc semnele de punctuație!”), cu
toate bucuriile și meîmplinirile ei, pentru că este viață („fă-
70
Atelier critic
mă să urlu / spintecă-mă / sfâșie / străpunge cu pumnalul
dorului de trăire / toată noaptea cărăușită în mine și / lasă-
mă să mă prăbușesc / fără drept de apărare”).
Atunci când va interveni despărțirea, nu trebuie să
rămână în urmă niciun regret, ci doar senina acceptare („știu
/ c-ai plecat // te du / cu bine!”), iar poemul va fi pentru
totdeauna un martor luminos („cu lumină îmi hrănește
bătăile inimii poemul tău”).
Duminica sufletul devine rugă și reprezintă momentul
cel mai propice pentru a interveni iertarea și înțelegerea de
sine („Timpul s-a frânt în Duminici / lăsate să curgă în rugă /
până când / inima avea să-și înțeleagă rostul / în ecuația fără
soluție”).
Pe nesimțite, duminica se insinuează și în interior („În
fiecare dintre noi sălășluiește o Duminică. Tu caută să / o
trăiești în fiecare zi!”).
Daniela Guzu poartă cititorul pe drumul inimii prin
cuvânt, în căutarea bucuriei de a iubi, de a trăi clipa.
Recuperarea iernilor pierdute
Livia Ghighilicea, în volumul Iarnă-mă (Editura Tracus
Arte, București, 2019) –
câștigător al Premiului național
pentru Debut în Poezie „Traian
T. Coșovei” în 2018, dezvăluie
recuperarea iernilor pierdute
ale copilăriei, de unde și
nostalgia atotprezentă.
Pentru că timpul nu se mai
întoarce, e perfid și înșelător
(„anii ne târăsc după ei de
cordonul ombilical / fiecare
își spune viața aceasta nu va
fi ultima și totuși / fiecare
dimineață sugrumă pulsul
ceasului / ca un șarpe constrictor / timpul e tot mai subțiat”).
La început, iarna e văzută ca fiind o formă a morții, de
unde și teama de a o trăi cu adevărat, dar și de a iubi („nu
plănuisem să mor în iarna aceea ar fi trebuit să știi / era atât
ger / că au înghețat până și fluturii i-au găsit lipiți / de pereții
stomacului / la autopsie”). Însă recunoașterea greșelii face
cât o iertare („numai iertările sunt blânde iarna”).
De altfel, iarna e doar una din spaimele copilăriei (dar
și ale adultului), o alta cel puțin la fel de puternică fiind și
duhul apelor, până la conștientizarea faptului că fiecare om
îl poartă adânc în sine („atunci când îmi tremură mâinile fac
bucle perfecte / din fricile copilăriei / duhul apelor îmi naște
și acum în minte cercuri / flămânde”; „acum știu toți ducem
în noi un duh al apelor / o bucată de drum”).
 sintagme literare
Nici nu e de mirare să existe temeri, omul fiind când
păpușar, când marionetă („în copilărie îmi purtam gândurile
în buzunarul din față al cămășii / printre răvașele cu replici
ale păpușilor pe sfoară / le scoteam în lume doar noaptea /
când eram singure / le alegeam ca pe boabele de fasole”),
într-un joc al destinului imposibil de dezlegat („mă străduiesc
să-mi asamblez destinul / mi-ar fi fost mult mai lesne cu o
păpădie // de la ikea”).
Vorbeam mai devreme despre recuperarea iernilor
pierdute, însă trebuie precizat că acest proces nu vine de la
sine, nu e deloc ușor, iubirea fiind factorul decisiv în buna sa
desfășurare („astăzi / mi-e nicăieri în iarna ta / poate și de
aceea // prea mult crăciun aici la tine”).
Iubire care este tot un joc, însă unul mai năbădăios, mai
complex și complicat (în-locuiri: „mi se lipise sufletul de tine
/ tu îmi răsfoiai viețile eu / îmi smulgeam zilele / cu număr
impar / mă locuiește / nu mă locuiește”).
Copilăria nu este în poezia Liviei Ghighilicea o vârstă, ci o
stare care ajută la aflarea propriului echilibru („înclină-te și /
privește dansul pe sârmă al sufletului în dimineața / în care
nu ești zeu / atunci când nu mai știi ce timp ne poartă / sau
câte vieți mai am”).
Odată echilibrul găsit, iarna se transformă cu repeziciune
în primăvară, iar albul este înlocuit de verde (epilog:
„primăvara îmi pătrunde în cameră prin piele / norii se
îmbrâncesc nu bănuiesc nimic / în încheiere / după ce
am împachetat copilăriile toate în mine / mai am un ochi
închiriat / și-o dimineață ca un nod în gât / verde”).
Suntem în prezența unui debut matur, volumul de
față fiind o dovadă a meșteșugului autoarei în mânuirea
cuvintelor, cititorul fiind surprins să descopere noi și noi
sensuri la fiecare nouă lectură a poemelor.
Viață, poezie, moarte
Raluca Faraon debutează în
poezie cu volumul să locuiești
într-un cerc și să nu-ți atingi
centrul (Editura Junimea,
Iași, 2019), unul care emană
maturitate și stăpânire a
cuvântului.
Dar și îndemânarea de a
jongla cu cercul între viață,
poezie și moarte, pe nisipurile
mișcătoare ale memoriei atât
individuale, cât și colective
(„să locuiești într-un cerc / ca
și cum ai înota amnezic / în
memoria umanității / și să nu-ți atingi niciodată centrul”).
Atelier critic
Un cerc închis, în care omul își trăiește la infinit cele trei
etape ale vieții – copilăria, tinerețea și bătrânețea („în trei
jocul nu se termină / se rotește copil tânăr bătrân / cerc
înghițindu-și centrul / în spirala înspumată / a Începutului”).
Viața include, nici nu se putea altfel, și iubirea, care
e trăire, tocmai de aceea nu poate fi luată separat. Deși
s-ar părea că aceasta este un sentiment respins („nu cred
în iubire”), nu este așa. Este vorba doar de neîncredere,
urmare a pendulării între dăruire și pierdere, între bucurie și
tristețe, între speranță și dezamăgire. Însă este și așteptare,
dincolo de orice neliniște ori neîncredere („dar nu mi-am
șters încă de praf inima // de aceea am ascuțit așteptarea
până la plasmă / și mi-am înroșit visele”).
Pe de altă parte, întâlnim o paralelă interesantă între
iubire și cunoaștere. Astfel, iubirea dăinuie doar atâta timp
cât nu există cunoaștere, doar atâta timp cât nu există
întrebări și răspunsuri, ci doar bucuria vieții („nu poți iubi
decât ce nu cunoști / oarbă îți voi pipăi chipul până mi se
tocesc mâinile / până îți șterg de pe față rânjetul satisfăcut
// apoi voi coborî venetică în subterane / să conduc orbii din
naștere / la marea întâlnire cu zeița urii”).
Viața este un melanj de încredere și pustiu, realitate
crudă și vis, omul având adeseori senzația că este doar o
marionetă în mâinile destinului („câte cortine se lasă peste
noi / actori stângaci / ai unei piese standard”).
Moartea pare a fi un capăt de drum, dar amintirile ori
scrisul îi pot înșela vigilența („fi-mi noapte tu / după cum vezi
/ memoria zeilor veghează”; „nu-mi cere să scriu / cu fiecare
poem tipărit se închid tot mai multe sicrie / cuvintele îmi
ies greu din încheietura mâinii”; „am părul tăiat și coastele
lovite ritmic / de marginea tăioasă a amintirilor”).
Poezia este liantul dintre viață și moarte, este mijlocul
prin care sufletul vorbește pentru că într-o lume despuiată
de sentimente oamenii nu vor fi decât niște roboți („în
dreapta îngrămădiseră mormanele de sentimente /
pietroaie - ghiulea atârnate la gâtul fetușilor / de adam și eva
inconștienți de răul provocat / roboții nu știu să spună «te
iubesc» / au doar metalul rece al supunerii programate”).
Misiunea poeziei este de a exprima trăiri, de a spune chiar
și ceea ce nimeni nu dorește să afle, dar niciodată nu are voie
să tacă („poezia se îmbracă în catifea de fum / cu vinul roșu al
amărăciunii / scurgându-i-se pe sâni / în dreapta – prăpastia
materiei / ce sfarmă maladivele oglinzi ale visării / în stânga
– prăpastia spiritului / cu brațele amputate / ochii scoși / cu
buricul străpuns de angoasă” – draperiile abisului liric).
Raluca Faraon nu este adepta melodramei, ci a asperității,
a durității exprimării, cu sentimentul expunerii adevărului
gol-goluț, în alb-negru, chiar și cu riscul de a deschide răni
de nevindecat.
71
 sintagme literare
DANIEL
MARIAN
Ioana Cîrneanu
Toamna are coadă de toate
celelalte toamne
Prelungind anotimpul şi
după-lungindu-l, pentru ca
lucrurile să meargă rotund
aşa cum au fost plănuite,
schiţate şi parafate. Peisajul se
dăinuie în muzica-metaforă,
ca la o continuă nuntă de idei
prezumtive despre fericirea
clipelor întârziate pentru ca
mai cu foc să apară pocnindu-
se: „Mi-e toamnă și-i uscat în
crânguri/ Îmi bate vânt de-
nsingurare/ Mi-e trist și ploaie
mi-e în gânduri/ Și cerul mi-e
înstrăinare,/ Cad lacrimi albe printre rânduri/ Și-amar
tresare-n slovă versul/ Mi-e toamna mea cu tine-n gânduri/
Și timpul nu-mi îngheață visul....” (Toamnă). Aceasta fiind
numai una dintre toamne, cea de la pagina şase. Pentru ca să
înceapă învârtelniţa întomnirilor fără deztomniri, cuprinsul
unei cărţi fiind o perioadă de meditaţie neobosită.
Planeta Melancolia era o metaforă de lung-metraj
hollywoodian, pe care poate Ioana Cîrneanu o fi ciupit-o
pe la colţuri. Dacă sunt clipe de eternitate, atunci poate
fi şi „Eternitatea unei clipe”. Avem o carte care trebuie
citită, o carte despre un eu subtilizat într-o profunzime
programatică. În oglina Pământului, nu lasă ea Melancolia
să se facă noapte niciodată. Odată dat acceptul de prietenie
pentru frumuseţea asta de nu se poate, mai scapă de ea
dacă poţi. Respirările se fac peste gardul imediatei realităţi,
într-o numire spre nemurire de vreme înfierbântată
ontologic. E toamnă, aşadar, şi toate se comportă ca toamna
luată axiomatic de pe treptele definirii. Imagistică bogată
şi imaginaţie cât câştigată la tombola anului: „Stau tristă și
privesc tăcut,/ Așa a gol și-ndepărtare/ Și mă-nspăimânt a
câta oară/ Când văd câtă culoare moare,/ De ce tot ce e viu
se trece,/ De ce culorile se trec în tern,/ De ce iubirile apun
și-i rece/ În sufletele ce iubesc etern?/ De ce e toamna toată,
viață/ Ca mai apoi să moară tot,/ De ce iubirea ne înalță?/
Mă tot întreb și tot socot,/ Că e un rost cu rost în toate/ Sau
72
Atelier critic
doar în cei ce rătăcesc/ În înțelesuri și se zbat cu poate,/ Sau
poate e doar toamnă/ Și-n mine, neînțelesul omenesc....”
(Neînţeles omenesc...).
Pe unde nu e toamnă sau nu sunt toamne, acolo se face
de o după-amiază a gândurilor când după ţopăit şi tropăit e
pace, e linişte şi e bine deşi dorul de vâltori este accentuat şi
poate avea accente de paroxism iluminat cu fire de argint şi
astea date cu sclipici. Dar noi să rămânem totuşi la toamnă,
de ce am face altfel, într-o para-conceptuală: „Cât de toamnă
îmi e azi de tine/ Frânturi de cupru-mi curg pe șevalet/ Și
fruzele-mi fac reverență-n soare-apune/ Cu stropi de ploaie
ce-mi cânt-un menuet,/ Cât de toamnă îmi e azi de tine/ Am
salbă de nori și cerul mi-e icnet,/ Pastelul se trece în negre
suspine/ Visul din vară rămâne-amanet.../ Cât de toamnă
îmi e azi de tine....” (Cât de toamnă de tine).
Mai punem ceva aici şi gata despre carte, pentru că
avem tocmai „Definiţia tăcerii”„Te rog povestește-mi ceva/
despre acea despletită stea,/ mângâie cuta gândului,/
alungă himerele oarbe ale oglinzilor/ și spune-mi/ ce suntem
atunci când nu ne suntem?/ și de ce nălucile amintirilor
stau răstignite/ între răstimpuri,/ Hai, povestește-mi ceva/
cu verbe amare/ despre timpul ce nu ne-ngheață,/ Hai,
vorbește-mi/ curând ne e prea toamnă...”
Vasile Rodian
Spaţii şi timpuri – mai mult decât
a desluşi şi a crede
Se poate pune problema unei
seniorităţi a cuvântului, la ceas
de amiază? Nefiind o întrebare
pentru Radio Erevan, aşa cum ar
putea părea. Da, se poate pune şi
încă bine, necesar şi justificat. Nu
individualizarea cât de asemenea
nici asocierea pur semantică,
puţin pretenţioase cu subsolul
gândirii, ne pot da măsura valorică
a gestului de expresie. Dacă surâde
o potecă, n-am făcut mai nimic
dincolo de surâs şi de potecă.
Dacă însă are loc un ascunziş sub
soare, atunci poate vui şi se poate
colora trebuincios pentru minte
ceva sublim şi anume o idee.
Unde e în timpul acesta poetul? Într-un influx de iniţializare
şi iniţiere, e şi nu e, stări confuze pot deveni convingătoare
măcar de existenţa lor dacă nu neapărat şi de utiltate, spre
performanţă ideatică putând duce elemente trăite sau vrute spe
trăire, care contează până la a reprezenta fiindul.
Vaile Rodian nu se are decât pe sine atunci când vine în
această carte care ridică barierele drumurilor lăturalnice
dar asta neînsemnând că mai puţin circulate. Cartea e una
 sintagme literare
decisă pentru a fi gravă, pornind de la două conotaţii ce pot
părea antagonice. Fiind vorba despre abia ivirea din hăţiş şi
dintr-odată, universalizarea îngrămădită şi încâlcită a ivirii.
Totodată, cartea cea a frăţiorului meu, cum ne place să ne
adresăm undeva la marginea lumii atroce de înţeleaptă ce e,
modestă ca şi cuprins volumetric, trăieşte însă suficient de
amplu şi arde cu flacără deschisă într-o cromatică exemplară.
„Surâsul potecii ascunse”, după cum ziceam, e oarecum
subversiv şi pe alocuri hipnotic. Nu alunecă în deşănţarea
clipelor care se succed fără să le pese de nimeni. E atent,
mângâietor iar câteodată înţepător. Un fel de lecţii de civism
de la o lume la alta, sau între lumi în neliniştea unui eventual
pas hotărâtor.
Voi fi de astă dată mai discret în citate, fără discriminare
sau judecăţi de valoare extinse, la limita însă cu obligativitatea
intrării în atmosfera de esenţializare şi concentrare, ale
intenţiilor şi faptelor. Artificii, deci: „ziduri, o lume a zidurilor/
fiecare cu insula/ cu neputinţa de a fi Dumnezeu/ fastul unui
dans veci/ ce amai rămas omului!”(Punct nodal).
Câte caracteristici se lasă accesate spre pătrunderea
înţelesurilor ceva mai subtile... O ploaie, o înnorare, o adiere,
de la caz la caz mai tuşat, mai răguşit, mai subţire, mai difuz.
Pe undeva, îmi amintesc aici de aerul cadenţat al actriţei
şi poetei Ioanei Crăciunescu, din „Mon general”, dar într-o
formulă stilizată şi cu o amplitudine interioară, neobiectualizată
declarativ. Aşadar: „tinicheaua vulturului/ începutul marş, piaţa
căpeteniilor/ intrarea în steaguri/ o rană stelară/ un animal în
zăbală/ absorbirea în ceară” (Oglindă răsturnată).
Aşadar concentrare atunci când daţi de astfel de răbufniri,
atitudini şi grimase existenţiale, cu poezia lui Vasile Rodian
timpurile şi spaţiile sunt ecuaţii greu de rezolvat, împătimiri
grele se fac simţite la tot pasul încât chiar nu ştii ce te aşteaptă.
Daniela Guzu
Un fel de joi
Cândva am fi fost de părere
că trebuie făcută ordine
din perpectiva undei şi a
corpusculului. Vedeţi voi, de
regulă reflexia ar fi multiplicativă
iar refracţia, fragmentară. Dar
nu întotdeauna iese ca la carte.
Fiecare reflexie are de fapt
propriile curbe de distorsiune
iar pixelarea preferenţială
poate conduce la alienare,
fără o reproducere coerentă,
ca şi cum ar fi un paravan de
spital ori o cortină ceva mai
difuză, căzută prea devreme şi de multe ori chiar în timpul
actului principal. Cât priveşte refracţia, ne afăm pe teritorii
imaginative unde orice compromis este permis chiar şi la
scara mai mult decât întregului. Are loc astfel o reconsiderare
a lumescului sătul de el însuşi, undeva prin vecini într-o idee
Atelier critic
de lumesc încă nelumit ci provizoriu pus în ghilimele.
Rolul poeziei se prea poate să fie tocmai acela de a
oferi o şansă imaterialului ca şi alter ego pentru materialul
strict limitativ la forme şi contururi strâmte şi strâmbe.
Perfecţiunea se poate căuta categoric numai în imaterial, în
rest sunt doar iluzii optice binefăcătoare pentru speranţă prin
prisma înfometării continue a minţii şi sufletului neajunse
încă într-o deplinătate de necesar darmite de suficienţă.
„O altă duminică”  sau cealaltă duminică, aş răsfăţa eu
ipostaza aceasta poetică, reprezintă jurnalul de explorare a
eului folosind sonde de diverse profile, asperităţi şi calibre.
Are loc desigur deranjarea şi chiar dislocarea substanţei
într-un mod atent susţinut dinamic, brownianism selectiv
şi nu de ocazie. Daniela Guzu se preface că respiră un aer
revolut imposibil de admis ca şi o valoare vie, fiind mai mult
o constană atipică de întreţinere a fiinţei prin aparenţă.
În poezia dezlănţuită pe făguşul acestei alte, celeilalte
duminici, se petrec fapte grave şi care mai mult, nu suportă
deloc amânare. Lăsând la o parte din ecuaţii timpul, pentru
că şi aşa încurcă lumea cu mersul lui haotic, nici cadenţat
nici târâş ci mai mult saltimbanc, poeta răsuceşte cheiţa
mecanismelor de tip hopa-mitică.
Referinţe pentru dereglare în spectrul funcţional cu
motivaţie emoţională, sunt cu duiumul, în întreg parcursul
cărţii. Alienările determinate astfel sunt unele atât de
năstruşnice încât aş spune chiar programatice. Vom lua
ca exemplu tentativa de ars poetica în mare parte reuşită
conceptual şi ca expresivitate: „cuvântul Nu a fost eliberat
din lanț/ până acum a viețuit blând în cușca de cristal a
poetului// astăzi însă cuvintele s-au răzvrătit/ au făcut pact
de neagresiune cu țipătul și/ în goana lor prin călimările
sufletului s-au ciocnit/ s-au rostogolit/ și-au dansat prin
voalul amintirilor/ sensurile// unele mai pietroase/ s-au
aruncat de la etajele superioare ale realității/ căderea lor
fiind fatală/ cuștii de cristal// doar o cădere greșit calculată
/ spre bucuria lui Nu// a scăpat/ a scăpat/ au ovaționat
masele//acesta a țopăit puțin prin nehotărârea poetului/
Apoi/ fără prea mare efort/ în abur complet s-a întrupat/
și a ieșit prin supapa de aerisire a zorilor/ la mine a ajuns
întreg/ cu vreo două anotimpuri ceva mai ridat/ destul de
hotărât să mă păzească/ cu strășnicie nici nu contează/
dacă/ am acceptat//oricum/ pe genunchii lui voi asculta
toate frământările-ți// și/ sper/ de la un timp/ să- mi devină
confident sau/ supus// animal de/ companie” (apogeu).
De remarcat cum construcţiile se produc şi se susţin cu
patos uneori patologic, dintr-o înzestrare nativă cu tipuri de
nemulţumiri care obligă la năzuinţe de soi, realizabile sau nu
într-un eventual concret. Poezia place în măsura în care noima
şi scopul se pot întâlni mai degrabă în intersecţiile cu caracter
sau aspect inedit ce accidentează un desfăşurător bogat.
73
 sintagme literare
Violeta Pintea
Fricile
Cu cât sunt fricile mai
înalte, cu atât devine
materialul mai asurzitor la
pătrunderea în spaţiul sonic
al gândului, pe traiectoria
sa către imaterial. Percepţia
fricilor se face printr-o
disoluţie a celorlalte senzaţii
devenite neinteresante
pentru minte şi suflet.
Imperiului fricilor nu i se
poate opune nicio altă forţă
lumească, nelumească. Să
vorbim despre frici ca despre
culori otrăvite, supremaţia
fiind dată prin totalizare teoretică, dar mai degrabă aş zice
faptic prin corozivitate progresivă, până la definirea albului.
Pentru că, ne atrage atenţia motto-ul: „...nimic nu este mai
alb decât frica...”.
Urmărind rostogolirea fricilor aşadar, în „Şarpele roşu”
vivace şi răscolitor cu care Violeta Pintea ne pândeşte dârză
de nu mai avem ce căuta scăpare. Mă gândesc de ce o fi
şarpele Violetei tocmai roşu, pentru suflul exploziv provocat
privirii, sau pentru cel mai tare vevin... Oricum, explozivă
este poezia cu atribuire directă, şi parcă puţin veninoasă
între unele inele... „doarme şarpele roşu peste/ ouăle lui de
mătase din/ adâncul pământului, doarme şarpele roşu/ în
cuibarul lui de pietre încinse în/ cuibul lui ca o lună murdară/
întoarsă pe dos./ urmele zilei de ieri cad asemenea/ unor
unghii bolnave, molii triste nimerite/ în secunda fără aer a
tăcerii şi/ iar încercăm vaga amintire că am fost/ mătase şi
piatră şi până/ am învăţat să vorbim ne-am sfărâmat/ între
dinţii de lapte toate/ rubinele şi-a mai rămas doar o urmă/
de roşu ca o fărădelege/ a gândului./ şi nici nu ştiam că în
somnul lui/ şarpele roşu/ se hrăneşte – duhnind a păcat/ cu
lapte nefiert/ de femeie...”
Ce fel de geneză să mai fie şi aceasta, în teritoriul fricilor
cum se naşte un vârf de teroare... Minunata sălbăticiune
a pământului te înveleşte cu răsuflarea sa înfocată. Şi prin
câte transformări injuste trece fiinţa umană pândită pe orice
parag de secundă. Maladive până la mortalizarea efectivă.
Cât trecut n-om şti despre noi, mai repede putându-ne ghici
viitorul... Toate acestea sunt influxuri nervoase înfipte în
simţurile atacte de şarpele roşu al Violetei Pintea.
Poate şi într-un tot al momentului dintr-o realitate
bulversată, asociez poemul dinainte cu o reconstituire a
unor sentinţe şi execuţii iminente. Numai că acestea vin din
legea firii cinice, nu din vreo fărădelege. Şi chiar e bine aşa,
pentru că altfel soarta ar fi cu noi prea posacă, fără gust şi pe
deasupra ne-îndestul-hrănitoare.
74
Atelier critic
Alergăm repede, urmăriţi din spatele retinei de fiorul
cuţit, ne ducem în altă parte unde moartea să mai lenevească
un pic, dar peisajul e tot furibund şi tot frici ne cuprind.
„îngerul meu vindea mere coapte, le/ scotea sâmburii şi-i
ţinea sub/ aripa lui murdară – nimeni nu/ cumpăra mere
coapte la lună, cine să/ ia în seamă boalui de plămâni, biată/
pasăre jumătate albă sub jumătatea/ de negru.../ apoi, am
început să miros ca/ o rusalie/ uitată pe un colţ de/ piatră...”
În acest context, nici nu ştii ce e mai grav, o predestinare
dureroasă la extrem, sau o dezamăgire dată de o demitizare
greu de dus în raţiune şi sentiment...
Pe un ton mai aşezat, ca într-o intersecţie întrebătoare, se
situează poeta schimbăt puţin roşul pe un fir şi o părere de
albastru... „a trebuit să cumpăr/ un copac pentru/ pasărea
mea cu ouă/ albastre, cel mai greu a fost/ să mi-o scot de sub
piele – nu mai puteam/ să zbor – nu mai putea să meargă/
purtam aceeaşi rochie de pene, din/ aceeaşi cenuşă ieşeam
dimineaţa/ eu – ca un cântec.../ ea – ca un blestem...”. Îmi
place mult opozanţa aceasta, prinsă în final. Iar ca o notă
de rezonanţă, aici supărările nu sunt chiar atât de mari, se
întrevăd fuioare de timp dincolo de greutatea întâmplării.
Mai peste tot ajungem la o încărcare de fantasme greu de
suportat, poezia Violetei Pintea este una încărcată ideatic şi
imagistic, nu poate fi cuprinsă cu una, cu două. Astfel încât,
sub rezerva unor reveniri viitoare, ne oprim aici pe făgaşul
acestei cărţi - mister şi magie.
Raluca Faraon
Forma de agregare dintre
gravitaţie şi levitaţie
Este simplu observabil cum
lumea se află într-un proces
deliberat de dinamitare
dinăuntrul ei, pajiştile gândirii
sunt de marţipan tehnologic şi
înalturile luminate sunt grinzi
geluite spânzurând ilustre
spoturi. Foarte frumos acest
nou ambalaj al lumii, dacă nu
ar fi un surogat exemplar de
trist. Permanentul du-te-vino
dintre zero şi unu a confiscat
acea parte a creierului care
face deosebirea de primate. Şi
atunci e minunat sau oribil cât de frumos miros toate florile
pe facebook... Dar bag de seamă, cu această nouă realitate
nu ţine la oricine...
Desigur, se poate vorbi şi de o contrapartidă la
degringolada a minţii, deoarece în astfel de conjuncturi
extreme pot apărea şi rezultatele artistic notabile ale expresiei,
în speţă ale scrierii. Volumul de debut „să locuieşti într-un
 sintagme literare
cerc şi să nu-ţi atingi centrul”, al poetei Raluca Faraon, are
şansa de a fi adnotat de către reputatul critic şi teoretician
literar, Mircea Martin, care remarcă foarte bine nuanţele
lirice de inevitabilă nelinişte într-o justificată legătură cu teza
de doctorat a autoarei, „Neliniştea în literatura modernă”.
De aici şi abordarea mea de acum, la o poezie care poate fi
abordată din multiple unghiuri.
Întotdeauna m-a fascinat oniricul şi de altfel nu ştiu cine
nu e sensibil la oniric. Proiecţia sinelui peste bariere de spaţiu
şi timp constituie prilejul perfect de cunoaştere reflexivă şi
uşor ofensivă. Atunci când mecanismele de manual dispar,
descoperi multipotenţa deplin funcţională a straturilor
energetice pe care le deţii în formă latentă. Tablourile vii
sunt astfel ornate încât realitatea iniţială decade, nici nu
mai merită a fi privită ca realitate. Sunt acele construcţii pe
care la rându-mi le-am încercat, deliciu de simţire şi gândire.
Astfel se situează acest „cinism de ocazie”: „aseară părea că
înghiţeai pământ alb/ totul în jur era un linţoliu/ până când
te-ai săturat şi ai închis fereastra// în visul tău mă duelam cu
giganţi/ îmi scriau ode cavaleri medievali// dar în realitate mă
fluieri a pagubă/ pântecul şi mâinile mele sunt/ hohotul de
râs prin care zdruncini/ echilibrul lumii// în cele din urmă/ te
uiţi la ceas grăbit/ brusc ni se face semn/ să părăsim barul”.
Dincolo de spaţiul alegoric cu note de transcedental,
poeta poate fi cât se poate de pământeană, dar nu uită nici
astfel, cu picioarele strict pe pământ, să frizeze normalul,
logicul, chiar evidentul, iar ambientalul să-l schimbe după
bunul plac, cu neaşteptat, interminabil, strălucit dramatism:
„nu mă recunoaşte nimeni după chip/ nu ridic ziduri/ mă
pricep în schimb la ruine/ iar meseria aceasta am furat-o de
la un cerşetor/ care nu-şi revendica destinul/ strâmbându-
se în faţa milei// nu-mi măsor şansele între două poeme
scâncind/ nu mântuiesc pe nimeni prin cuvânt// doar
modelez tăceri// decupez o fereastră în zidul lui Manole/ să
poată respira măcar o clipă Ana/ înainte ca întunericul/ să
urle din toţi rărunchii” (nu sunt poetă).
Grav influx se petrece atunci când redescoperi organicul ca
pe o vulnerabilitate târzie, de parcă n-ar fi fost dintotdeauna,
dar într-o metamorfozare de substanţă, de formă, de
contur, de asamblare pentru un corect ciclu tehnologic.
O îndrăzneaţă mistificare a fiinţei celei pipăibile, într-un
context elegiac ce retuşează într-un sens anatomic de bază,
un fel de disecţie pe viu cu trup şi suflet laolaltă: „suntem/
(nu-i aşa)/ doi nebuni încântaţi de venirea acestui anotimp
-/ al şaptelea în ordinea culorii -/ ştim să zâmbim/ să cioplim
ziduri// îngrămădesc degete în orbite şi râd anapoda/ iată că
sunt un desen al lui Dali/ judicios falsificat// deoarece mori
atât de uşor/ îţi vine să râzi poete/ viaţa e oricum o cantitate
de oase/ roata nu se învârte dar coboară/ în prelungirea
nervului// nu cred în iubire/ te rog să mă acoperi cu cât mai
multă carne/ pentru că sunt un os gârbovit/ ros la rădăcină/
pentru că/ bizar/ lângă tine se vinde sânge” (sfidare).
Avem deci de-a face cu o poezie hotărâtă, deseori
antagonică, într-un modernism exacerbat, bine ancorată
Atelier critic
în fundamente sigure, unele efectiv noi, poezia scrisă de
Raluca Faraon în acest volum ce îi deschide o cale firească în
circuitul de formula 1 al poeziei.
Daniela Mihăieş
Trăieşte atroce în lipsa unei vieţi de schimb
Spune-mi o poezie în care
totul e comestibil, chiar gustos
şi nu te sperie că ar fi otravă,
în care eşti mulţumit şi nici
măcar nu te uiţi mai departe
pentru că nu visezi şi nici nu
ţi-e dor, da, spune-mi o astfel
de poezie şi o mănânc! Doar
aşa că ţi-ai fi croit un răsărit
fără înserare cum poate şi un
anotimp fără capricii de niciun
vânt şi nicio culoare potrivnice.
Şi atunci privind existenţa în
ochii ei imperfecţi, meniul
se scurtează brusc, iluzia
îmbelşugatei mese primitoare
s-a dus, rămân firimituri şi în
rest cazne gustative.
Cam aici bate, la porţi de firersc privit ca risc asumat,
poezia scrisă de Daniela Mihăieş în „Doamnă de duminică/
Signora di Domenica”. Bineînţeles că doamna nu şi-a ales
deloc vreo duminică de prin calendare, mai mult o anti-
duminică, fără prilej de relaxare şi tihnă care sunt de altfel
vrăji de îndulcit zaţul de pe urma sptămânilor.
Din primele poezii, se remarcă clar conştienţa operativă a
poetei, atunci când vine cu propuneri de genul: „ce spui, ne
întâlnim la vară?”: „plouă obraznic şi rece în dimineaţa asta
iubite/ intră până la piele şi sărută cu ură/ strânge până la
durere/ muşcă vântul cu biciul stropilor/ şfichiuie barierele
mâinilor// posesivă, parşivă/ se prelinge, dezmierdând/ până
la delir/ smulgând gemete din pieptul femeii// plouă de pe
acoperişul lumii iubite/ plouă de azi-noapte/ şi te întreb:/
vrei să ne întâlnim la vară?/ acolo unde clipoceşte apa/ iar
sălciile ne ascund de lume –/ ce spui?” Sunt deplin organice
aceste trăiri, imaginativul şi halucinantul nu au ajuns să le
atingă, din rezerva de aşa ceva, care e una consistentă şi care
tot se va dezlănţui până la urmă.
Aici să vezi dezlănţuire, paradoxal tocmai pe fondul unei
propovăduite lipse de conţinut: „la celălalt capăt nu se mai
spune nimic/ şi te-nţeleg, pană albă cu stropi negri/ deschişi
a mirare/ adevărul le-a trântit ca pe-o licoare/ împleticindu-
ţi limba/ spaima ta că-ţi voi deranja paradisul// zbenguie-te
în tabăra indienilor/ deschide-ţi aripile/ sărută cu picături
roşii/ dragostea corbului// niţel mirată, niţel surprinsă/
ideea de a fi prietene s-a mulat/ ca nişte pantaloni negri/
lungi cât „iliada”/ păstrând intactă şi candidă/ existenţa
ta// bărbatul din faţă e o percepţie eronată/ o simplă
supoziţie/ e undeva pe la mijloc/ un fel de tablou aproape
straniu/ aproape romantic/ sorbind un pahar cu vin/ un
portret evaziv// în ultimă instanţă ai decis/ dulcea fericire
înveninată/ şovăielnică, temătoare/ nu este decât un parcurs
dureros/ pe treptele vârstelor/ drumul meu, drumul tău”
(conţinut indisponibil). Se observă cum metafora e frecată
75
 sintagme literare
de înţelesuri până ies destule scântei, şi nu scapă decât cele
pregătite pentru alte decoruri la fel de intense.
Ceva mai pământeană în efuziuni, ajungând declarativă şi
cu un colţ de surâs printre încrâncenări, se arată atunci când
etichetează n-am de unde şti dacă politicos, emfatic sau
neţintit expres: „domnule!”: „te plac, de ceva vreme/ şi nu-
nţeleg de ce trebuie să port tocuri/ pentru ca tu să mă vezi/
am ochii mult mai mici decât ai tăi/ străpung, dintr-odată, tot
universul/ te văd!// cred că m-ai şi strivit sub vârful ascuţit/
al privirii, uneori, mă doare/ partea stângă. Cred că am
îmbătrânit!/ tu nu ai rânduri domnule/ de aceea te plac!//
treci, scurgându-te în clepsidră/ mi-o aşezi, uşor, pe noptieră
şi nu te simt/ decât dacă mă privesc în oglindă/ ai văzut ce
ochi mari am făcut?/ doar atunci se vede culoarea lor/ când
mă sperii// ce-ţi pasă domnule că eu mă duc!/ cuvintele
mele nu spun nimic/ sunt ca un ceasornic căruia i s-a furat
ritmul/ nu-mi mai arată cât mai am/ de purtat tocuri numai
şi numai/ pentru ca tu să mă vezi, domnule timp!”
De constatat cum Daniela Mihăieş nu-şi fabrică unele
condiţii prielnice, le respectă pe cele care sunt a ei şi a
celui/celorlaţi, e pe cât poate fi de sinceră cu o realitate
nemachiată la ea deşi ar avea şi posibilitatea unora de acest
fel. Construcţie directe şi interesante aşadar, poezie astfel
nedisimultă după cortine, paravane, draperii, şaluri inutile.
Ioan Barb
Nostalgii şi năluci
Cu drag îmi amintesc la rându-
mi de vremuri trecute petrecute
împreună cu o frumoasă cu ace-
laşi nume, dar mă gândesc că n-o fi
aceeaşi; frumoasa lui Ioan Barb e a
lui şi a mea e mea – dimpreună cu
Erika şi cu Consul, aşadar Olivetti.
Cadenţa amintirilor dimpreună cu
aceea a maşinii de scris constituie
ceva colosal, iar în prafurile şi pie-
trişurile timpului rămân întotdeau-
na astfel de brazde cutremurate.
A-i închina frumoasei un imn este
o recunoaştere a vieţii tale trăite cu
patos la fierbinţeala dorinţelor şi a visării.
Aici şi acum, după o ţesere răbdătoare şi gândită, dincolo
de neliniştile clipelor ce au fost, vedem o clipă ghem, o lume
strânsă cu dăruire şi pricepere, acesta fiind „Imnul frumoasei
Olivetti” al lui Ioan Barb. Lumea aceasta nefiind sferă pentru
a nu se rostogoli cine ştie pe unde în van, având mici muchii,
colţuri, unele tăioase, altele de decor.
Retrăirile perfect conştiente ale poetului aduc parfumul
înţepător al epocii cu o forţă care îi e cunoscută acestuia,
chiar de dinainte de Olivetti, pe când pixul fulgera hârtia
de scris. O fină situare în afara coordonatelor omologate, o
transcedere a omul în numitul timp, şi de ce nu a timpului
în frumoasa, straşnica, năstruşnica şi credincioasa frumoasă
de serviciu la trăirile profunde, conjurându-le să aibă farmec
şi rost.
76
Atelier critic
Poemul care oferă titlul volumului este precum un şarpe
de memorie uşor convulsiv, şuierând şi ce trebuie şi ce poate
că nu prea, dar cum să te fereşti în poezie, care până la urmă
e o performanţă a sincerităţii, de alb-negru, când ea tocmai
cu aşa ceva începe... „azi îmi par desuete primele noastre
zile împreună/ în alb şi negru/ înrămate în minte printre
alte nimicuri/ poate nici nu am fost noi/ ci doar zilele vechi
făcând planton/ lângă maşina de scris olivetti/ conspiram
împreună/ opt ore pe zi fără pauză de masă/ rătăciţi prin
aerul rarefiat/ contemplând cele mai lungi poeme/ dizolvate
în paharul cu votcă/ silabele întrupându-se/ sub timpul
umbrit de filigran/ lumina lui mată alintând/ ideile sub
fardul literelor de plumb/ ţăcănitul orelor fără şir/ pe pagini
îngălbenite// îngerul de carton contemplându-se” (imnul
frumoasei olivetti).
Ioan Barb, ’aici e acum’: de ce să nu recunoşti că eşti
tu, atât de limpede cum mai bine nu se poate... auzi, doi
în unul, tu şi prizonierul; oglinda, bat-o vina: „casa numită
melancolie/ are balcoanele mascate de un nuc bătrân/
fără frunze/ un prizonier îngenuncheat cu mâinile sus/
împungând cerul cenuşiu/ de câte ori îi trec pragul/ mă
ademeneşte cu o îmbrăţişare nepământeană/ aerul toropit
în plămâni/ o răsucire a cheii în broască/ suntem singuri
stăpâni în acest templu/ în oglindă/ corpurile noastre
levitează/ prin odăile mari// icoana amăgirii de ieri/ într-
un balon de săpun” (captivitate). Cu menţiunea că ultimele
două versuri constituie oricând un fabulos poem în sine,
aproape haiku.
În cuprinsul temei ameţirii şi aproape că dizolvării
ori pârjolirii substanţei, nici nu ştiu ce-o fi mai grav, prin
preajma fantasmelor altoite pe o semi-realitate leşinată, are
loc repetabila dacă nu chiar permanenta plimbare/călătorie
iniţiatică: „mă perind pe o stradă numită niciunde/ o tăbliţă
din mintea mea îmi indică direcţia/ în dreapta şi în stânga
sunt multe case/ găzduiesc stările mele de spirit/ numele
meu e scris cu litere aurii lângă sonerie/ pe uşi ies oameni
care seamănă cu mine/ se încruntă ca mine sau îmi evită
privirea/ mă eschivez şi nu le dau importanţă// de câte ori
rătăcesc drumul în viaţă/ îmi amintesc de această stradă/ un
păianjen îmi despleteşte amintirile/ în plasa sa/ îmi leagănă
alintările/ adormite sub vraje/ ştiu că dacă îl ascult/ voi fi
următoarea lui victimă/ caut un loc luminos/ umbra mă
însoţeşte credincioasă/ este singurul indiciu că sunt încă viu”
(strada cu niciunde).
Poezia lui Ioan Barb este un organism viu, nu se ştie cât
de real, într-o insulă frumos de ciudată, aceasta mai puţin
reală, pe unde lumile schimbă metafore şi imagini între ele.
O poezie a subtilului ca lance şi ca armură pentru orice se va
fi fost sortit întâmplărilor. Existenţialism întins pe un colţ de
raţiune aflată sub vraja unei nesfârşite emoţii.
 sintagme literare
DANIEL
MARIȘ
Andrei Caucar
Condiţia singurătăţii
Un prilej de rafinată bucurie îl
constituie lectura poemelor lui Andrei
Caucar. Credincios viziunilor sale,
poetul ne oferă o demonstraţie clară şi
fără echivoc a faptului că se regăseşte
cu adevărat în această stare existenţială
care este poezia. Căutările sale au darul
de a surprinde inefabilul şi cenuşiul
existenţei din descripţii aparent banale:
„fărâme din trecut şi cioburi din
prezent/ nu-ţi văd obrazul cu destulă claritate/ prin geamul
aburind memoria presează/ e linişte ca într-un pod de casă
veche/ mă prefac că nu exist de-o săptămână/ râde oglinda
de mine când mă prinde” (triplă uitare).
Andrei Caucar traversează un deşert ce pare fără margini,
cu o anume predilecţie pentru efemerul desuet, pentru
deşertăciune şi anodin ridicate la rang de poezie: „mă întorc
dintr-o bătălie pierdută/ sunt vulnerabil fără scut/ doar când e
vorba de iubire/ pot să merg desculţ pe zăpadă/ să mă îmbăt
fără vin să mă farmec/ într-un băiat cu părul înflorit/ pune tu
întrebarea – străină/ să vezi ce răspuns de aducere/ primeşti din
nebunia târgului (te pierd în stolul de femei frumoase).
Nimic nu denotă un sfârşit al aşteptării, al scurgerii
nisipului printre degete. În acest peisaj poetic apar nuanţe
retorice şi valori de parabolă: „am crezut că am murit/ m-am
cutemurat cât nu pot spune/ ştiu doar că era iad – mult iad/
şi un colţ de rai primejduit/ de năluciri deşarte, ură şi păcate/
lăcaşul dragostei nu l-am găsit/ a coborât în inimă se pare/
când am ieşit mi s-a dat înapoi/ haina lăsată la intrare” (când
am intrat în grozăvia minţii).
De altfel întreaga poezie a lui Andrei Caucar este articulată
cu anumite ingrediente ale neliniştii, ce colorează o căutare
spirituală asumată: „încercând să o rezideşti urmezi/ aceleaşi
greşeli – dacă nu visezi/ că orice femeie ruptă din rai/ îţi va aduce
iadul în cale/ va cânta să te adoarmă/ apoi va stoarce mărul
otrăvit/ şi la urmă va aprinde casa (viaţa ruptă în bucăţi).
Pe această linie, pigmentată spre şansa poeziei uneori cu
autoironie, ersul sublimat este ceremonios şi are o limpezime
ambiguă. Rafinamentul poetului nu este mai mic în aceste
condiţii, dimpotrivă cu o oarecare economie de mijloace şi
austeritate a rostirii, reuşeşte să ne seducă şi să ne inducă
o convingere certă, aceea a unei maturităţi poetice care nu
Atelier critic
poate fi ignorată.
Poemele lui Andrei Caucar sunt nişte semne sigure ale
pierderii şi regăsirii de sine într-un univers al decantărilor
lirice.
Feţele timpului
Sensul şi marea provocare
a noului volum de versuri al lui
Ion Toma Ionescu, „al cincilea
anotimp” (Ed. Detectiv Literar,
2019) este fragmentarea entropiei
timpului, a invizibilelor sale structuri
anatomice şi recuperarea obsesiei,
a angoasei, pierdute într-un labirint
pavat cu oglinzi şi pânze dense:
„dincolo de aşezarea firească/ a
straturilor de aer/ pânza poroasă
a filtrelor/ absoarbe umbra/ şi
artistul sparge/ coaja sâmburelui/ o fracţiune de/ secundă
timpul/ înţepeneşte strivit/ apoi soarele roşu/ se ridică
deasupra nopţii/ celei scurte/ altarul cerului/ s-a deschis/
pentru slujba de dimineaţă/ calul gata pregătit/ îşi potriveşte
paşii/ pe poteca muntelui/ în vale unde s-a oprit săgeata/
va trebui săpat/ adânc” (ochiul magic). Structurat în cinci
părţi: echinocţiul de primăvară, solstiţiul verii, echinocţiul
de toamnă, solstiţiul iernii şi al cincilea anotimp, volumul
ne poartă pe terenul destul de accidentat al balansului
dintre ieri şi azi, nevoia de trecut fiind analoagă cu ceea ce
reprezintă în esenţă temperatura înaltă a prezentului. Este de
fapt doar un pretext, pentru o pătrundere în spaţiul interior,
în echivalenţele temporale ale anotimpurilor sufletului, un
ritual de iniţiere pentru pendularea între oniric şi raţional,
vizibil mai ales în ultimul grupaj al cărţii: „zăbrele de apă/
inconsistente se ţes/ într-o pânză din care s-au scurs/ toate
culorile/ unde e doamne/ al cincilea anotimp/ şi timpul/ un
păianjen de pământ/ se risipeşte în oase/ ţesând/ giulgiul
alb de mătase şi/ despărţindu-mă de umbră/ umbra care nu
mai sunt/ mă petrece/ fluturându-mi cu mâna/ din trenul de
noapte” (zile de la capătul ploilor).
Febricitatea imaginaţiei nu depăşeşte însă autenticitatea
trăirii, „al cincilea anotimp” deschizându-se ca o enclavă
ce prinde contur în vis, în tuşe de un expresionism lucid,
developator de umbre şi confuzii: „poezia mea/ e doar o stare/
în care sufletul/ îşi găseşte un alt corp” (am să vă uimesc).
Pe acest drum stratificat de semnele unei febrile căutări,
se recreează cadrul şi atmosfera, trăirile apărând ulterior,
în ordinea lor cronologică, ca o dialectică a involuţiei
existenţiale. În căutarea chipurilor pe care le-a avut sau nu
le-a avut, Ion Toma Ionescu întreprinde un demers temerar,
77
 sintagme literare
de recuperare a fiinţei printre jaloanele timpului şi memoriei:
„şi vai nu e drept/ nu pot să-mi acopăr/ sau să-mi asum vina/
într-o viziune calmă/ văd linia vieţii/ din palmă/ şi descopăr/
şina de cale ferată/ furată...” (îngropat în praf de câmpie).
Al cincilea anotimp este o stare de stare de spirit, este
experienţa pe suflet „viu” şi strigătul de luptă al celui care
ştie că nu mai are mari şanse să revină victorios dar care
pleacă înarmat cu hotărârea şi conştienţa de a reda lumii
unitatea ei, cunoaşterea.
Este, dacă vreţi, speranţa, cu mii de pori deschişi, că poezia
va învinge timpul, ca o predestinare, oricând repetabilă:
„oricât am fi de blestemaţi/ nici dumnezeu/ în marea lui
spălătorie/ nu ne mai spală vreodată/ să rămânem curaţi/
amin/ e cuvântul din urmă/ mai greu/ decât un păcat/ între
fraţi/ e ca şi când abordând/ al cincilea anotimp/ şi bând vin
în tăcere/ cu moartea la masă/ te-ai îndrăgosti de ea/ şi ai
mai cere/ un rând” (tropăitul bocancilor).
Iubirea şi alte anotimpuri
O eleganţă a sensibilităţii, o
scurgere a sa imposibil de stăvilit, o
stare de spirit marcată de nostalgie
şi autenticitate nefardată, ne
oferă Vali Niţu în ultimul său
volum de versuri, „Metafore din
palma cerului” (Ed. Bibliotheca,
Târgovişte, 2019). Naturaleţea
exprimării sale este indubitabilă,
cuvintele curg cu o neobosită
vervă, sprijinite de o bună ştiinţă
a construcţiei poemului, între
material şi imaterial, în plină
dialectică a sentimentelor: „între azi şi mâine o punte
nepregătită de final/ o necunoscută în ciclul ireversibil/
esenţa unei metafore/ colţul meu de cer/ cu fiecare vers mă
cuprinde o superbă nostagie/ o supremă delimitare ce este
viaţa/ o imagine trecută pe o invitaţie/ la timpul prezent/
cu mâna la tâmplă preţuiesc o filă dintr-o carte/ mulţumesc
timpului pentru femeia luminii/ din dimineţile odihnite de
îmbrăţişări/ într-o permanentă trecere/ am devenit trăirea
unui timp cuminte/ fără revers spre ieri eu scriu topit în
poezie/ un jurământ îndrăgostit/ de lumină” (microunivers
– memorabilă iubire).
Analizând condiţia sa în crâmpeie de autentică trăire
expusă într-un insectar pe cadranul timpului, ca o provocare
78
Atelier critic
deliberată a instinctului în aşteptarea revelaţiei, a candorilor
sale, poetul pare a accepta aşteptarea sine die: „cu lumescul
iris petrec secundă cu secundă/ pe cerga pajiştilor crude din
ziua nudă/ printre fluturii albi voi fi fost o lume/ pe cămaşa
scrisului un poem – purtând un nume/ voi îmbrăca timpul
cu o curgere spre credinţă/ taina nupţială cu iubirea unui
cer senin/ în geometria inimii cu trupul mi-ai făcut o scară/
unde apele-s ape/ valul destin” (irezistibil peisaj boem).
Făcând abstracţie de fatalitate, erosul devine pur şi simplu
o metaforă a zborului. Aspiraţia înălţării implică tensiunea
sentimentului. Din punctul cel mai înalt al jubilaţiei şi
suferinţei porneşte o adevărată fisiune nucleară, iluzia vieţii,
slăbiciunea amăgirii: „dinspre zbor spre înalt zâmbetul
împlinirii/ răspunsul de pe umerii serilor/ bucuria pentru viaţa
sorbită cu nesaţ/ întregul dintr-un superb peisaj însoţeşte
ecoul/ / ochii orânduiesc logodna culorii verde/ zborul spre
răsărit/ femeia din flăcări/ nebunia clipei din maturitate/ eu
– focul profund” (necuprinsul dintr-un zâmbet).
Remarcabilă rămâne forţa poetului de a extrage chipul
femeii, dintr-o dureroasă realitate a lumii, şi a-l aduce pe
nişte înălţimi bine gândite, ce se suprapun şi se interpun
cu misterul propriilor trăiri: „din caligrafia de veghe lângă
verbul dimineţilor/ lumescul dat de cămaşa vieţuirii/
frumosul ce putea să mi se-ntâmple/ în seva timpului visul
din ape/ semnul din ceruri – femeia” (irepetabilă minune
– femeia). Ea, femeia, este prezentul efectiv şi afectiv al
poetului, universul ei delicat se află într-o stare de levitaţie
iar experienţele sufleteşti generate au o certă şi densă
semnificaţie: „în cap am sărbătoare şi zâmbesc/ am chef
să-ţi scriu/ cu nocturne mângâieri – metafore din vreme/
ţie femeie a timpului meu/ dezbrăcat de taine îţi dăruiesc
poeme” (răspunsul plecat după întrebare).
Vali Niţu se desfăşoară pe domeniul elegiac al esenţei
poemului său, străbătându-i dezinvolt toate meandrele.
Totul pleacă de la o stare de spirit ce trădează atât
zbuciumul interior cât şi deschiderea senină a celui pe sine
sigur, spre căi bine ştiute: „trăiesc şi iubesc visul din palmele
tale/ ai aşezat inelul sensibilei inimi pe portativul iubirii/
irisul luminează trecerea nopţilor albe/ spre verdele zorilor/
firele de iarbă cu nuanţa lor despre mâine” (opreşte-mă o
secundă în minutul tău).
Concluzionând, acesta este teritoriul liric al poetului, cel
al marilor pasiuni născute din alchimii sufleteşti sensibile şi
purificatoare, care în cazul său reuşesc să-i confere un contur
artistic aparte.
 sintagme literare
ELISABETA
BOGĂȚAN
Vălul Mayei, ca simbol al vieții umane,
la Manolita Dragomir-Filimonescu
O semnificativă evoluție
estetică dovedește Mano-
lita Dragomir-Filimonescu în
volumul de poezie À la croisée
des poèmes. A vers büvöleté-
ben, ( Ediţie bilingvă, franceză-
maghiară, traducerea în limba
maghiară : Böszörményi Zoltán,
Prefaţă: Michel Bénard, Irodalmi
Jelen Könyvek, Arad, 2016), care
oferă o poezie bogată în simbo-
luri și motive subtextuale, ce
construiesc o originală viziune poetică.
Poemul care deschide volumul, „Une image trempée”,
este o sugestivă imagine a omului călător prin timp, având
drept unic și suficient bagaj propria sa viață, propriile gânduri
și întâmplări care l-au construit, pe un neînțeles drum al sorții:
„Bagages à porter dans la nuit” spune poeta și „Bagages en
bas de mur”. Noaptea cu neînțelesurile ei și zidul ca limitare
sunt coordonate esențiale, simboluri esențiale ale călătoriei
omului. Oboseala de a trăi pare firească în liniștea cosmică
anihilatoare : „les mains tombent toutes seules; pas de voix,
/ pas de bruit.” La fel ca gustul amar : „Qui porte et qui /
laisse tomber son amertume autour de soi.”
O aluzie fină la umbrele din peștera lui Platon trădează
o meditație profundă la esența vieții și a omului  : „C’est
l’ombre de son ombre érigée sous les draps de la nuit”.
Această trimitere la peștera lui Platon este mai evidentă prin
referirea la marile ecrane pe care le cară omul, ecrane pe
care se proiectează imaginea, așa cum în peștera lui Platon
imaginea se proiecta pe peretele peșterii : „Bagages dans ses
mains porteuses de grands écrans / sur lesquels une image
revient trempée de sons.” În acest fel concluzia, exprimată
Atelier critic
poetic, pare firească  : viața omului poate fi asemuită unui
bagaj uitat într-o gară care nu exista : „La vie pourtant, ce
bagage oublié dans une gare / qui n’existait même pas.”
Astfel poeta impune Maya, Iluzia, ca simbol al vieții umane.
Această trimitere la Platon, la imaginea proiectată pe
ecran, este reluată în poemul următor : „Contre ton image
sur l’ecran”. În plus, aici poeta definește poemul ca pe
ceva dat, cu un parcurs terestru de sine stătător, amintind
concepția antică referitoare la faptul că poemul ar fi de
origine divină : „Un poème au seuil de la porte / il s’arrête
quelque part dans son parcours / terrestre.”
Meditația asupra poemului îl descoperă, de asemenea,
ca oglindă a vremii  : „Il conserve une vie à part / sur les
dépouilles d’une époque”.
Ca un ecou orfic, poeta caută cântecele în apropierea
copacilor care-și caută sufletele, în apropierea izvoarelor,
deci acolo unde natura cântă  : „les arbres cherchent leurs
âmes / de toujours.”  ; „pour déchiffrer le bruit caché des
sources qu’on avait / oubliées déjà depuis très longtemps.
Et la chanson jaillit / sous des formes vives et heureuses.”. (
À la recherche des chansons), caută cântecul și frumusețea
fiecărui anotimp  . Astfel, ea descoperă, toamna, oamenii
și fluturii mai fericiți  : „Hommes et papillons s’égarent et
semblent plus / heureux.”( Libre voie à l’automne)..
Poeta se declară locuită de poezie, de cuvinte : „Sous ma
peau des syllabes se heurtent / tumultueuses et bruyantes”.
Ea meditează asupra nașterii poemului în cotidianul suferind.
„le poème naît simplement / au milieu des douleurs
quotidiennes”. Amintind teoria antică a poeziei inspirate de
zei, în Poème brisé (Poem rupt) : „Le poème s’écrivait / tout
seul dans la paume / du gardien céleste.”, („Poemul se scria
/ singur în palma / gardianului celest.”).
Totul devine pentru poetă subiect de meditație : sufletele
bine ascunse sub haina cotidiană („C’est l’heure / de décou-
vrir les âmes bien cachées derrière l’habit quotidien”), oa-
menii care trăiesc timpul, timpul însuși („Les gens qui vivent
le temps / le temps qui est vécu troublant et éphémère, le
temps / à nos pieds et là où l’on devine un incessant miracle /
revelé par nos yeux et gestes”, devenirea și supraviețuirea în
cercul etern („devenir / et survivre dans le cercle éternel.”),
ireversibila trecere („sous le signe du départ / reviennent
les oiseaux à chaque saison / et nous rappellent qu’on a été
79
 sintagme literare
/ de passage sur cette terre / que l’on aime bien malgré tout.”
(Comme autre fois ) – „Sub semnul plecării / păsări sosesc
în toate anotimpurile/ și ne-amintesc că am fost trecători /
pe acest pământ pe care-l /iubim cu toate acestea.” (Ca altă
dată). Sau : „Cet air nous vole la forme / tellement mortelle et
unique / Quand même. (L’éternel fixe…) – „Acest aer ne fură
conturul / atât de muritor şi unic / totuşi.” (Eternul fixat…)
Motivul fugit irreparabile tempus este aproape
omniprezent în poezia volumului, el generând o retorică a
acțiunii contra distrucției cauzate de timp : „Il faut renvoyer
/ à la source tout motif de désastres. Il faut agir / contre
le doux et le quotidien / destructif. Agir entre les murs /
clos de son front pensif. / Agir toujours.” (Pour laver mon
poème) - Trebuie trimis înapoi /la izvoare orice motiv de
dezastru./ Trebuie să acţionezi împotriva blândeţii / şi a
cotidianului distructiv. Să acţionezi / între pereţii închişi
ai frunţii gânditoare. / Să acţionezi mereu.” (Ca să-mi spăl
poemul). Această retorică a acțiunii o întâlnim și în poemul
„Construire” („Să construieşti”) : „Il faut apprendre / dire le
oui ou non à tour de rôle / sans oublier les signes. Loger /
ses propres plages en levant les mains / les yeux et le temps
vers d’autres / pays.” („Trebuie să înveţi să rosteşti pe rând /
da şi nu fără a uita semnele. Să locuieşti / pe propriile plaje
ridicând mâinile şi ochii / şi timpul către alte ţinuturi.”). O
acțiune care nu este ușoară sub presiunea timpului  : „à
l’horizon de nos êtres / couverts de temps et de temps.”, („la
orizont de fiinţele noastre/ acoperite din vreme-n vreme.”).
Ca într-o eternă reîntoarcere la altă scară, totul se reia,
într-o goană în cerc  : „C’est reprendre chemin dans / une
ronde sans fin et sans rémission.” („Este de reluat drumul
într-o horă fără sfârşit / Şi fără odihnă.”). Poeta vorbește,
de asemenea, despre reveniri la începuturi  : „de lointains
retours aux sources.”, („de întoarceri mai îndepărtate la
izvoare.”). Sau despre retrăiri ale istoriei : „Refaire sa vie au
modèle courageux des ancêtres. / Revivre leurs luttes, revivre
leurs amours. Tout / offert a la terre mère, tout assumé et
d’autres saisons, / d’autres douleurs déchirées comme sur
80
Atelier critic
le canevas / d’un rêve encore interdit. ”, („Să-ţi refaci viaţa
după modelul curajos al strămoşilor /Să le retrăieşti luptele,
să le retrăieşti iubirile. Totul / oferit mamei – pământ totul
asumat şi alte anotimpuri, / alte dureri sfâşiate ca ţesătura
unui vis încă refuzat.”). Efortul poetei este acela de a prinde
înțelesul clipei în raport cu planul absolut  : „l’image figée
dans l’absolu”).
Ochiul Manolitei Dragomir-Filimonescu surprinde cu
minuție elemente ale unui univers care pot constitui o
garanție de stabilitate  într-un tablou peren: pământ, apă,
(mare), pietre, cer, nori, păsări (pescăruși în special) : „Mer
et terre s’embrassaient / à perpétuité”, („Mare şi pământ
/ se-mbrăţişau pentru totdeauna”). Un univers în care
pământul și cerul comunică firesc : „C’était le temps / où les
anges revenaient sur la terre, / comme sur un territoire à
découvrir instant / sur instant” („Era timpul / când îngerii
reveneau pe pământ, / ca într-un ţinut de descoperit clipă
/ de clipă”). Deși, în final, poeta constată că etern este,
de fapt, doar nisipul  ; doar neantul: „L’oiseau / que les
rêves rencontreront quelque / part dans l’univers et ces
coquillages écrasés / sous le pied indifférent transforment
/ tout en sable uniforme et éternel / lui aussi peut-être.”
(„Pasărea / pe care visele o vor întâlni undeva / în univers şi
aceste scoici sfărâmate / sub pasul indiferent schimbă poate
/ totul în nisip egal şi etern el însuşi.”).
Căutând să prindă frumusețea clipei, a imaginilor
schimbătoare ale lumii înconjurătoare, și mai ales reflexele
eternului în acestea, Manolita Dragomir-Filimonescu își
reconfirmă mereu, cu talent și maturitate artistică, tema
de bază a poeziilor sale  : curgerea vieții, cu frumusețile și
încercările ei, reprezintă doar un văl al Mayei sub care esența
umană luptă să se desăvârșească, văl sub care luminează
eternul.
Notă :
Traducerea versurilor citate aparține Manolitei Dragomir-
Filimonescu
 sintagme literare
IONEL
BOTA
Idila cu lumea, antologarea memoriei și
regăsirea naturii iconoclaste a poemului.
Alte configurări ale eului auctorial în poezia
lui Geo Galetaru
Orice apariție editorială purtând
marca Geo Galetaru e un motiv în
plus să fii interesat de starea poeziei
române. Și astfel să ai îndrăzneala
să constați, periodic, la fiecare nouă
carte, răsfățul altor momente insolite
de vibrație ale acestei lirici, alte nuanțe
citabile, consacrând argumente că
poezia autentică eclozează cu noi valențe. El, Geo Galetaru,
nu este un rebel și nici un anticalofil rebarbativ sau foarte
zgomotos, nu este un orgolios al faimei juvenile care să se
fi uitat pe sine în cartea amintirii gloriei de ieri; nu, el este
pateticul și gravul personaj al întâmplărilor de peste zi ale
Poetului, el este superlativul ființei care scrie spre a se dărui
celuilalt prin cuvântul care vindecă și întemeiază, este cel care
ne inițiază în arta bucuriei de a primi darurile sale, poemele
sale, figurările și configurările eului auctorial. Citind noua sa
carte, „Fotografia unei duminici amânate” (Timișoara, Editura
Eurostampa, 2018, 246 p.), ai dintr-odată sentimentul plăcut
al respirării aerului auroral, simți ca pe un declic grațios că
admiri deodată ideea de sens, noțiunea de hermeneia ți se
pare o cunoștință veche de când lumea, te miști într-un spațiu
spiritual ca la tine acasă, în auraticul spațiu al bucătăriei
de vară, între epifanie și simbolici regăsite în varii nuanțe
semantice simți deodată că merită cultura, literatura sacrificii
aproape de un martiraj al eminenței acestei ființe care scrie.
Poemele de-acum, fotografii ale chipului surâzător-
Atelier critic
lăuntric al omului, adeveresc jalonarea destinului între
lumină și jertfă. Fanfara celorlalți, din cotidian, e asurzitoare,
poetul își vede de treabă, idila lui cu lumea nu e ficțiunea de
serviciu a monocordului („ce se știe despre fulger/ va fi scris
în cărțile oamenilor fericiți/ care cad din balcoane în cercul
silabei/ ca niște păpuși ascultătoare/ dar eu/ trăiesc aceste
revelații/ cu toată respirația mea involuntară/ cu toate
cuvintele suspendate/ ca niște păsări sub norii invizibili”),
el este menhirul peste care intemperiile trec fără să smulgă
nimic din statura imperială a visătorului și lucidului, a
grațiosului și cerebralului, a eului explorând în memoria
destinului tainele altor forme de sacrificiu. El ispășește
pentru noi, este destin și flacără, sărbătoare a ființei și rug,
își poartă aura fie pe scara către cer, fie umblând pe apele
oceanului mundan și săvârșindu-și minunile.
Antologarea metamorfotică a destinului și a memoriei,
cred eu că este ideea care fundamentează aceste poeme,
iar cele două secvențe/cicluri desenează o fotogramă a
esențialului, mântuirea. În prima secțiune, „Momentul zero”,
ceremoniile crepuscularului ori funebralului, falii precipitând
„lectura” ideală a ființei omului captiv în povestea lumii
justifică, oarecum, dicteul unei realități peste care eul în
levitație se redescoperă pentru a descoperi celuilalt, lumii,
fie și prin delicate notații autoreferențiale, efervescențele
inițaticului în marele templu al consacrărilor misterului:
adevărul și arcanele armoniilor lumii. Omul crede și s-ar
izbăvi, poetul spune, scrie, crede și se jertfește pentru că forța
lui interioară, astfel revărsată în poeme, devine un elaborat
privilegiat al voluptății de a atinge perfecțiunea în formele
expresiei. Asta pentru că sincroniile, expresia, stil, funcție,
metodă, racursii ale ingenuului și rod al explorărilor sub
carapacea lumii-experimentale, generează un magnetism
acompaniat de reverberări, uimiri, meditații, un onirism
deghizat în liminalitatea unei ficțiuni: „am așteptat să vină
cel care nu mai vine/ din altă depărtare și din alt timp/ un
semn în duminica oglinzilor rebele/ ca și când întâmplarea ar
81
 sintagme literare
fi luat-o razna/ pe un câmp sau într-o cameră de la marginea
memoriei/ acolo am vorbit cu oamenii aceia ciudați/ despre
care se spune că își caută aripile/ în zilele lăsate ca niște
păsări pe pământ” („Acolo am vorbit”, p. 73).
Radiografia poemului, la Geo Galetaru, aduce noi și noi
revelații, „jocul secund” este cel care construiește sensurile,
turația discursului e pliată cu o constanță obsesivă pe
decantări ale magiilor clipei, nu aș zice demitizări și nici
distopii. Un fluid stilistic e un antidiluant perfect în al doilea
ciclu al cărții, „În afara memoriei”, împreună cu noi poetul
deschide poarta grădinii precognitivului, domnișoara Ilusia se
adeverește în visul despre oameni, evenimențialul, ca să zicem
astfel, dacă ne îngăduie autorul, e condiționat de liniaritatea
temporalului. Pe malurile râului heraclitean, eul auctorial e un
decident fervent, apăsat („trupul tatonează imperfecțiunea
morții/ dincolo de inexorabila oxidare a limitelor,/ o coerență
a spasmului genetic,/ a înghețului din spatele pupilelor
rănite./ adulmeci aerul tânăr/ ca un animal fosforescent/
de care nu mai are nimeni nevoie./ o șoaptă barbară naște
o nouă voință,/ natura proclamă fericirea în zorii trufași/ ai
unei vieți cu brațele retezate:/ miezul adânc al utopiei ce-ți
încălzește destinul.”), carapacea nișei e spartă, fărâmițată,
poezia omagiază vârste și etape, silabe și anotimpuri, umbre
și momente de grație, dă foc incertului și contaminează.
Labirintul, non sequitur, nu e final nici început, este
oglinda visceralității sacrificiului, echivalentul explorărilor
trebuie să fie aceeași regăsire a naturii iconoclaste. El,
Poetul, e obedient, firesc, cuvântului. Sunt și detalii peste
care ar merita să zăbovim, nostalgia mixată în paragina
reverberațiilor, un spectacol jucat cu un tragism al
inflexiunilor și al memoriei afective, cu experimentarea
unor inducții ale senzorialului marcate într-o monografiere
a poeticității limbajului. Iconografia acestor adorații este
vastă, eul eretic va fi convertit în viziuni de decontaminare
a sa, resacralizarea survine în tonuri plăpânde ca să irumpă
în variabilul conotațiilor. Germinațiile evocă o simbioză
82
Atelier critic
miraculoasă, vrăjește dintotdeauna poezia, asta știm. Dar
aluziile sibilinice, căușul de lumină demantelând întunericul,
invazia inefabilului și puternica încărcătură de efect
emoțional arată constituența unei dimensiuni noi, lumea ca
referință sieși ostilă, a contradicțiilor, ipocriziilor, abdicărilor,
vizibilă în experiențele realului refugiat în descripțiile
minuțios-obsesive ale eului care elaborează categorial
scenariul învingătorului: „N-am nevoie de acte/ inima mea
se rostește singură/ într-o limbă doar de ea cunoscută/ limba
păsării fără stăpân/ a firului de iarbă pornit să cucerească
lumea/ cu inocența lui tremurătoare/ n-am nevoie de acte/
e de ajuns această mână cu cinci degete/ care lasă pe hârtie/
conturul unui copac/ care-mi seamănă/ până la epuizare”
(„Fără identitate”, p. 221).
Noua carte a lui Geo Galetaru împărtășește același
magnetism al aparițiilor sale editoriale, încă de la debut.
Ispita lecturii se află chiar în magma poemelor, în arhitectura
unei lirici puternic personalizate, care te îmbie mereu la un
popas explorator, chiar dacă statutul ei nu e unul de enclavă,
ci unul derivat din stările de acalmie sau de resurecție ale
poeziei române contemporane.
Ludismul aforismelor sau despre luciditățile
eului radical.
O carte a lui G. Gabriel Petru Băețan
În imaginarul cultural colectiv, intelectualismul a devenit
și el o floare rară, inflația ia în această purulență malignă,
din coincidențe miraculoase ci din efort constant de de-
purificare a conștiințelor, de re-orientare a temperamentelor
spre ideea de produs axiologic garantat. Garantat, adică de
talent, valoare. G. Gabriel Petru Băețan știe și el că nu pleci la
drum (de seară sau de dimineață) pentru asediul investigării
habitudinilor din cotidian dacă nu ești înarmat, dincolo de
 sintagme literare
pofta explorării laborioase, de care poftă suntem capabili
toți, dacă nu deții, ca singură măsură a tuturor temperanțelor
spiritului, doza de entuziasm cultural pe care ți-o asigură,
atunci când îl ai berechet, harul. Remarcat în spațiul liric,
autorul acesta îndrăznește, cu destule argumente, grefa
unei zăbave în uriașul paradox care este însăși viața, fiindcă
i se pare, desigur, că trăim într-o nemaifinalizată nefericită
epigramă.
Estetica decadenței (Arad, Editura Mirador, 2018, 82
p.), culegere de aforisme și cugetări (aforisme în ordine
aleatorie, cum insistă, subintitulându-și secțiunea acestor
tentații) se înscrie în cursa acestor „confruntări”, între
însăilări de sofianisme și luciditate radicală, vorba de spirit
și ironia gravă. Cartea înseamnă o devenire a eului privindu-
și lucid tentațiile descifrării luminii și a grobianului din om,
măsurării deambulante a devianțelor firii față cu veghea
nevoii întâmplărilor pure din destinul omului („Sarcasmul
este o artă. Bășcălia este doar bricolaj”, p. 32; „Cum să nu
mai avem exporturi? La câtă incultură cultivăm?”, p. 53;
„Nu cerul este limita, ci lipsa idealurilor”, p. 31), redistribuirii
cunoașterii pe paliere ale recunoașterii valorii. Viața, în
adevăr, nu e șiragul unor izbucniri colerice din care hazardul
să aleagă notația instinctului obscur, cogitațiile individului
țin de vastul intermezzo cultural-spiritual, efectul de ecou e
urmat întotdeauna de replica lucidității: „Totul este posibil!
Când gândești”, p. 78; „Până când nu ești constrâns să zbori,
nici nu știi că ai aripi!”, p. 52; „Snobul, o molie care se crede
licurici.”, p. 16).
Cartea are și pansonul ei elegiac, viața e o continuitate
a contrariilor dar pasionalul e normat, strategic, e reținut
Atelier critic
ca argument al supraviețuirii spiritului. Povestea lumii e,
astfel, o derivată, intervalele (nu importă cronologii, aici)
fiind secționări în indubitabil, disociativul se îmbățoșează în
interacționări, eul auctorial disjunge în varii experiențe spre
a conchide, sentențios, vocația inflaționistă a unei societăți
(aceasta, a noastră) în care dezamăgirea schimonosește
(ah, concettism, concettism!) facies-ul cultural. Instinctul
șablonard e biciuit (aforismele „ar fi de preferat ca ele să
reprezinte și un bici!”, zice autorul, prefațându-și op-ul),
avalanșa de enormități în deciziile grupurilor de interesați
față cu atitudinile grupurilor de indiferenți lărgind falia.
Nimic inclusivist, totul inerțial, nimic miraculos, totul
vopsit (leopardul mâhnirii doarme și el, dincolo de gardul
izolaționist), jarul resentimentar pârjolește de-a valma și
neselectiv: „În comunism, cultul personalității. În democrație,
cultul nulității.”, p. 9; „Învierea morților? Doar dacă aduce
avantaje electorale!”, p. 37; „Dascălii fără vocație - așa
începe falimentul unei nații!”, p. 68).
Volumașul lui G. Gabriel Petru Băețan are meritul de a
fi dizolvant ca o iritare necesară a anostului. El consacră o
previzionare a unei realități exterioare. Notațiile eului actant,
însă, nu ajung echilibrărilor balansului real și ideal, fiindcă
maladiile de caracter nu le vindecăm prin radicalism sever iar
spălatul rufelor e operațiunea care trebuie să ne facă pe toți
părtași la curățenia națională. Ludicul cărții deshamă corect
opulența filosofardă și micșorează riscul sfielii exagerate în
rostirea grațios-sentențioasă a adevărurilor care, adesea,
îi supără pe cei din preajma noastră, chiar dacă nu-i cităm.
Bun și avertismentul autorelui: „Odihnește-ți numai trupul!
Mintea, niciodată!” (p. 59).
83
 sintagme literare Atelier critic

MIHAELA
Poetul abordează un limbaj familiar, în construcția
poemelor, eliberându-și fantezia, desolemnizează discursul
poetic, mitologizând voit lucruri comune sau demitizând

MERAVEI personaje arhetipale: „noe n-are nicio treabă/ bea liniştit

la crâşmă” (pag. 8, „aici e locul de tine”); „de câte ori sunt
înger şi asta/ se întâmplă de câte ori beau/ cele patruzeci de
pahare/ cu otravă ecologică” (pag. 13, „cum mai vine ș-asta”);
„stai aşa seara pe deal şi te minunezi/ vezi maşinăria de făcut
Emoția nedisimulată în poezia „călărețului
luminiţe/ şi nu-ţi merge mobilul să-l suni/ pe Dumnezeu la
din zorii unei iubiri amânate” centrul de raportare/ a minunilor (…)” (pag. 20, „cum te-
ai pricopsit cu fericirea în flăcări”); „sau n-aţi auzit cum
Cu un curriculum
Dumnezeu/ a fost prins dormind/ la facerea lumii// de aceea
vitae impresionant, rod
atâtea apocalipse/ şi niciuna teafără/ jumătăţi sferturi/ pi-
al sârguinței literare de
uri de ceruri/ sau alea cu pi-uri sunt cercuri/ şi mai grav
care dă dovadă din 2011,
Doamne/ hai să vezi ce-ai făcut!” (pag. 26, „minciuna”); „în
de la apariția primului
rai nu se fumează nu se bea/ nu se face sex şi copiii apar/
volum de versuri „Căpiţă
numai prin minuni înţărcaţi gata/ fără să sugă la vreo ţâţă/
de fluturi, îngerii mei”
iar singura plăcere ar fi aceea/ de a fi până la urmă şi totuşi//
și până în prezent,
în rai unde totul este/ desigur interesant/ constipat de
așa își începe cel mai
interesant de data asta/ te uiţi pe un afiş unde scrie/ bă!
recent volum de poeme
eşti nebun!” (pag. 48, „dizertaţie principială despre pisici cu
−„călăreţul din zorii
pene de veveriţă”)
unei iubiri amânate”−
Pe o anume nebunie, pusă în ghilimele, firește, se bazează
jurnalistul, poetul, criticul Daniel Marian, volum postfațat
compoziția volumului, o libertate dincolo de limite pe care
de alte două nume cunoscute ale literaturii actuale, poetul
ți-o îngăduie poezia postmodernistă, titlurile fiind așezate
și criticul Lucian Gruia, membru al Uniunii Scriitorilor din
oscilant, când la început de text, când la final, funcție de
România – Filiala de poezie, București și poetul Daniel Luca,
trăirea intrinsecă a poetului. Ironia și ludicul se simt intens
consistent prin numărul de poezii, omogen și concludent,
în temele abordate, de cele mai multe ori acestea se pliază
totodată, prin emulația lirică vizavi de propria creație.
pe realitatea orașului sau a unor sentimente superfluu,
Așa cum a remarcat criticul Lucian Gruia: «Daniel Marian, în
trăsături care imprimă textului o savoare aparte, cititorul
volumul „călăreţul din zorii unei iubiri amânate” se dovedeşte
fiind deconectat de la starea tensionată a cotidianului
un postmodernist pur sânge datorită luării în răspăr a temelor
apăsător sau a unei iubiri neîmplinite. Alina, protagonista
abordate. Prima exemplificare distruge mitul lui Noe: „acum
căreia îi este adresată iubirea călărețului din zori este mai vie
că s-au dus ploile/ şi noe n-are nici o treabă/ bea liniştit la
ca niciodată, nu doar în sufletul răpus de tristețe al poetului,
cârciumă/ încă un potop” (aici e locul cu tine).
în fața unei iubiri zădărnicite, dar și în cel al cititorului: „„să
Dar cea mai puternică amprentă postmodernistă poetul o
fiu al naibii dacă / m-aș fi gândit la asta: / tu chiar ești vie”
lasă în viziunea unui rai cârciumă: „paradisul era o crâşmă de
(pag. 53, „nu – nu azi nu vine moartea”)
la ţară/ unde muştele se scobeau în nas/ băutura picura din
În iubirea pentru Alina, ca temă de referință a volumului
tavan/ mahorca se fuma din pereţi/ visele în pielea goală/
„călăreţul din zorii unei iubiri amânate”, poetul Daniel
ţopăiau în draci pe mese” (se trăia în vecinătatea vieţii)»
Marian demistifică simboluri prototip cum ar fi cel al aripilor,

84
 sintagme literare
zborului sau al Anei lui Manole: „ai văzut cum zbor/ cu gesturi
mecanice/ tot zbor/ dau în clocot/ pe radare/ atâta zbor// –
mai lasă-l dracului/ de zbor/ e ora de linişte/ dacă ş’asta mai
poate/ fi numită oră/ ce să zic de linişte” (pag. 16, „ai vrut să
spui ceva”); „mie nu mi-a convenit niciodată/ că aripile nu-ţi
cresc direct din cap/ din gură din urechi sau din ochi da/ cel
mai bine din ochi de acolo/ să-ţi crească odată cu văzduhul//
dar să-ţi crească aripi pe la spate/ de parcă ţi-ar fi ruşine cu
ele/ şi nu trebuie să se vadă/ când le plimbi ce prostie/ să-ţi
plimbi aripile ca pe evantaie”(pag. 9, „ordinea nefirească”);
„(chiar dacă nu te cheamă Ana care-i plecată-n weekend)//
orice mijeşti seara se destramă în zori/ ai luat cu tine numai
ceai şi nori/ pentru o construcţie care seamănă a libelulă/
şi vrei s-o zugrăveşti sub formă de deja-vu” ( pag. „Alina”)
În căutarea fericirii, prezumtive cum vom vedea, a iubirii
(ne)împărtășite, greu de atins, Daniel Marian colecţionează
„tristeţi/ limpezi şi adânci/ ca valea seacă/ în care plouă
prima dată/ caut un nou fel de tristeţe/ care n-a mai fost/
trebuie să am o tristeţe a mea/ să poarte numele meu/ cu
tristeţea alina” (pag. 25, „prea devreme pentru inventar”).
Sentimentul este și mai copleșitor „de când a dat faliment
buticul cu aline/ s-a deschis un supermarket chiar după colţ/
nu-ţi laşi memoria la intrare nici/ nu te prind uşile rabatante/
şi ai de toate veveriţele/ şi scumpe şi ieftine” (pag. „trăiască
psihologia comerţului liber ales!”) și poetul va avea o cădere
în propriul sine, o pierdere a eu-ului, o decelare a identității
spirituale: „mă prăbuşesc eu în mine/ să mă caut după ce/
avuseseră o-nmormântare şi o nuntă/ toate arătările din
temniţa/ capului meu ambientat cu/ asparaguşi şi dinamită/
du-te de te culcă ei n-aş/ acum vine plimbarea prin gânduri/
din care nu va ieşi altceva/ decât viermele care stă să nască”
(pag. 21, „mai vino pe aici”); „dezbracă-te de trupul tău/ şi
întinde-te pe pământ pe mare pe cer/ cu mâinile pe piept şi
inima sub cap/ să auzi prin inimă cum ea/ bate la un loc cu o
gărgăriţă şi/ cu înţelepciunea lucrurilor în mişcare/ dacă ţi-s
şi tâmplele pe acolo/ e şi mai bine de două ori mai bine/ vei
Atelier critic
muri şi vei învia la fiecare/ bătaie de clopot a sângelui” (pag.
29, „ tranșee în tibetul minții”)
Daniel Marian în volumul „călăreţul din zorii unei iubiri
amânate” atinge teme profunde. Viața, moartea, veșnicia,
timpul, problematica poetului măcinat de umorile iubirii, dar
și natura cu viețuitoarele ei, veverițe, gărgărițe, fluturi, sunt
doar câteva dintre laitmotivele poemelor sale. De remarcat
este viziunea poetului și raportul eu-lui poetic în fața morții,
viziune nu mai puțin ludică, însă profundă mai ales prin trama
textului. Arderea în slujba creației, a iubirii neîmpărtășite și
neînțelese, aduc poetul la topire, dezintegrare emoțională,
o stare apropiată morții, a ieșirii sufletului din trup când,
înainte de a se hotărî să plece definitiv/sau nu, privește de
sus spectacolul vieții: „am visat sau poate aşa era/ cum o
grămadă de lume/ stătea la căpătâiul meu aşteptând/ să
mor ca să-mi poată fura cuvintele/ degeaba le explicam că
sunt ale lor/ au trecut pe la mine bete cântând/ şi dansând
cu toate străzile după ele/ cele de prin cartierele cu nebuni/
pe unde de obicei nu trece nimeni// stăteau toţi cu ochii
pe becurile vieţii/ şi pe butoanele morţii care tremurau/
şi acestea de îndelungă aşteptare/ nu-mi amintesc cine a
mutat reanimarea/ în sala de aşteptare şi care plutea/ între
viaţa care ar fi fost şi viaţa de după ea/ pe unde se ţineau
de toartă picura ceva timp/ ca într-o perfuzie cu dorinţe
şi regrete/ oricum era bine că eram şi eu acolo” ( pag. 67,
„când se întâmplau toate acestea/ nu ştie nimeni era prea
târziu de ştiut”)
Volumul „călăreţul din zorii unei iubiri amânate”
este o reușită lirică, nu doar pentru maturitatea lirică la
care a ajuns autorul, stilul lui Daniel Marian cu accente
soresciene pe alocuri, dinesciene prin altele, este unul deja
consacrat, ludicul, ironia sau cinismul postmodernismului
fiindu-i caracteristice, volumul despre care am discutat
este remarcabil prin emoția pe care o transmite cititorului,
o emoție nedisimulată, venită din sentimente puternice și
adevărate, iar acest fapt este o noutate cu totul salutară.
85
 sintagme literare
OTTILIA
ARDELEANU
Reverie cu ochii deschiși
Cartea Anei Urma mă aștepta de mult pe raftul
contemporan al bibliotecii, într-o cumințenie care i se
potrivește, neștiind când îi va veni rândul la impresie olfactiv-
spirituală, într-o așteptare cum numai cuvintele la-locul-lor,
delicate o pot suporta.
Vine o zi când cuvintele singure te caută - afirmă poeta în
miniprefața din volumul său de debut, Isadorable. Și cred că
este un timp al poeziei, un timp când vine ea către noi. Fie în
calitate de expozant, fie în calitate de beneficiar.
Răsfoind cartea, m-au întâmpinat poeme robuste,
masive, ca de altfel și multele titluri lungi, impresia la prima
vedere fiind de consistență și plenitudine, spațiu dens
populat de cuvinte care trădează instant repere lirice de
anvergură. Versul său este unul narativ, povestit, pe alocuri
cu tentă elegiacă.
Penetrând universul liric al poetei, se aude în surdină
o compoziție grav-meditativă, însoțitoare pe tot parcursul
lecturii.
Cartea este împodobită cu dantelării imagistice, în
diverse culori, iar între cuvinte predomină verdele/ Poem
pentru depărtările noastre.
Volumul prezintă o lume mirifică aglutinată cu
melancolii, depărtări și urme ale unui trecut foarte vizibil
din care transpare zâmbetul copilului de odinioară. Ce aduce
interesant volumul de față este împletirea mai multor lumi,
cu specificul lor, cu inserții de cuvinte adecvate locurilor și
tradițiilor acelora.
Lumea scrisului este dependentă de efectul de flurure,
adică de punctul inițial de la care pornește o etapă, o
explozie poetică pentru a putea ajunge la efectul scontat
asupra cititorului. Dacă altele vor fi fazele incipiente, atunci și
rezultatele vor fi total diferite, altele vor fi rezonanțele: ținute
o vreme în minte/ înalte și clare să-ți fie cuvintele/ înțelesul
rotund/ ca tabloul naiv locuit de culoare/ casa scrisului tău
va fi luminată/ în fraze pasaje idee pe foaia blueprint/ până
se usucă cerneala.../ Efectul de fluture.
Volumul este un soi de reverie cu ochii deschiși, cuvintele,
emoțiile se întămplă cu grație și vivacitate, metaforele sunt
reale podoabe ale cuvintelor, le conferă străluciri diamantine,
le antrenează în dansuri aristocratice: pășeam cu avânt
pragul zilei/ când o gheară brutal m-a oprit/ sfâșiindu-mi
eșarfa flori călcate în picioare/ pirueta forțată și un pas
înapoi/... / în adagio pașii străluciri de salon un pian muzici
vechi/ scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa
desculță/ ca ventuza pe coapsele nude cu mișcări de felină/
86
Atelier critic
I-sa-do-ra dansând un poem/ Isadorable.
În fiecare poem, iubirea străbate cuvintele, paradoxal,
chiar și în Tratat despre singurătate: se răscolește cenușa
unui foc stins prea/ devreme.
Ploaie, frunze, verde și muzică sunt dezlănțuiri ale sinelui
pe scena unei mereu invocate singurătăți, aproape teatrale.
Versurile dispun de o cromatică orientală pe alocuri,
europenă în bună parte, cu inserții de cuvinte specifice
zonelor geografice colindate: zen, isadorable, soledad,
șhamani, obi etc. și o magie care se vădește între fluxul și
refluxul inspirației.
Isadorable este un volum verde, un lanscape verde -
culoarea vieții și primenirii, culoarea înnoirii și renașterii-,
primind și redând simbolistica acestei culori: puritate,
liniște, contemplație, înviorare, speranță, germinație,
înviere. Termenul este laitmotiv al liricii Anei, există puține
poeme care să nu îmbrace această culoare într-un fel sau
altul: Bat la geam păsări verzi primăvara/ Călătoria în zen;
trei secunde de verde mai am/ De Singurătate; firul verde
de laur.../ Mesaj de departe; desprind elegant frunza verde
pictată/ în mătasea de china cu pulberi de jad.../ Isadorable;
între cuvinte predomină verdele.../ sau câmpia te va urma
dar mai ales cerul și verdele/ Poem pentru depărtările
noastre; cutreier desculță să nu te rănesc tot verdele copt/
caut prin venele cave.../ Cântec de leagăn; ...din orașul
tuturor rămâne clipa dând pe-afară/ cu un cântec tolba grea
pe umeri vântul suflă/ verde fraged peste unul peste altul
verde copt/ Joc maxim; umbra șoimului verde/ m-atinge în
treacăt pe frunte/ Cineva știe.
Cuvinte-cântec, cuvinte de verde, note muzicale și
pete de culoare într-un tablou senzitiv reușit, expresionist,
care, privit în ansamblu, transmite iubire, luat pe cadre,
semnifică diverse stări, de la copilărie, singurătate, nostalgie,
introspecție cultural-artistică, iubire, până la rugă și apropiere
divină. Iubirea poate fi Cântec de leagăn pentru lună și
umbrele noastre, conchide Ana Urma în versurile din acest
poem: blocați în tunelul iubirii/ ne-am jurat să clădim fiecare
celuilalt/ un fel de acasă pentru eternitate. În accepțiunea
poetei, iubirea este o construcție de rezistență, o citadelă,
un castel cu turnuri, ceva greu de doborât, de ruinat.
Fiecare poem are ritualul său, așa cum ai prepara
ceaiul. Mai întâi procesul de fierbere, infuzarea plantei,
înghițiturile mici, inspirarea aromei, savoarea, nostalgia si
toate sentimentele trezite în fața ceștii: ritualul e simplu/
cântecul apei când fierbe incepe electric se umplu conducte/
zăvoarele cad se deschid robinete ca-ntr-o junglă sonoră
trec/ iguane.../ până apa fierbe o torn peste frunza uscată/ în
ceașcă// aproape aștept infuzarea/ minutele trec si mirosul
intră sub piele...// cu nesaț sorb licoarea fierbinte...// tabiet
cu eresuri vei spune/ La un ceai cu tamile.
În poetica Anei Urma, copacul vieții se confundă cu un
copac al cuvintelor, arborele genealogic format din vocabule
lungi și consoane boante crescând alte și alte ramuri. peste
tot sunt cuvinte undeva un poet respiră prin ele/ odihnind în
silabe tocite e sufletul lui tăcerea-i tristețea/ Poem despre
cum nu se poate trăi fără cuvinte.
Volumul Isadorable este o adorare a cuvântului care se
 sintagme literare
naște din verde și are, prin urmare, o natură verde compusă
din iarbă, copaci, câmpii, flori, fluturi, păsări: pun deoparte
cuvinte pentru zilele când păsări/ cu irișii plini de alte păsări
caută firimituri pe pervaz/ sau apa din palme și trilul rămâne
dincolo de zbor/ Păsări cu irișii plini. Metaforele Anei sunt
foarte subtile, ca și în versurile de mai înainte, au o grație cu
care întâmpină cititorul. Cuvintele ei se transformă în hrană
pentru păsări. Sunt chiar păsări care se apropie de sufletul
uman: cuvintele-păsări mai tulbură ape/ La capătul privirii.
Pământul întreg, într-o imagine plastică, poate fi
considerat un glob de cuvinte: și scribul răspunde rotind
în vârful peniței un glob de/ cuvinte aici și acum cu noi
fumegând înăuntru/ Fotografia clipei.
Ana adună toate artele într-un tablou expresionist:
poezie, dans, muzică, pictură, este o întreagă coregrafie
estetică, un volum al adorării frumosului și care își merită
cu prisosință titlul. Autoarea îmbină aceste arte într-un
mod artistic original, insuflă acea încântare pentru suflet,
se întrevede aici o călătorie de plăcere veritabilă pe căile
cuvântului scris. Acest volum este un adevărat periplu
prin cultura lumii, iată cum ne poartă prin India (tamile,
namaste), China (dalian), Spania (soledad, isadorable), Italia
(passacagli), America (Isadora), Rusia (obi), lumea arabă
(djinni, șeitan), este călătoria în timp prin efect de fluture.
Isadorable este un volum muzical, sunetul muzicii se
desprinde când din harfă, când de pe limba ploilor/ Cuibul
nimfelor (exercițiu impus), când rătăcită o pasăre cântă
ecoul repetă/ un fado/ Imposibila uitare, când se aude
ultimul gong/ La capătul privirii, când isonul rugii mișcă
piatra și pietrele vorbesc/ Fotografia clipei; în orașul tuturor/
cântă greieri tot mai stins.../ Joc maxim; știu gustul zăpezii
dinspre nord vine frigul/ e târziu pentru fluier caval sau
vioară/ și totuși tresar răzbit de-un colind și lerui să umplu
pustiul/ Poveste de iarnă; caut prin venele cave poezia vioara
din vis/ Cântec de leagăn; orga vântului s-a pornit/ Târziu;
mă împart între ploaie și bach/ De Singurătate; în adagio
pașii strălucitori de salon un pian muzici vechi/ Isadorable;
în mesteceni înalte coroane tăcerile amețitoare/ deși nu e
parcă doinește Leșe cu noduri de frunze/ Soledad; de câte
ori rămânea singură/... / îngâna cânturi vechi de împăcare/
Un portret altfel; și atunci din tării cuvintele ning/ lutul
adamic începe să cânte pe tonuri înalte/ ca vântul în golul
de trestii la vreme de seară/ Vivaldi aproape absurd; note
grave compun simfonii pe coarde de lut/ Mă întreb dacă eu
am visat visul meu; mi-e pacea egală cu dorul/ exilat doar
pe insula minții/ totuși freamătul mării m-ajunge/ când valul
cu vântul se-ngână/ din larg ondinele cântă/ Gânduri în
expansiune (aproape de țărm); Un cântec înalt mă salveazâ
și vreau să-nțeleg/ ce e strâmb ce e drept unde ești/ ești un
flaut o orgă un clopot/ Lecția despre vise; și notele ploii
compun// passacaglii/ Libret de florar*
Totul respiră viață în poezia Anei Urma, totul este
înmugurire, înverzire, sevă, coloristică, senzație, vibrație,
acorduri lirice, lumină, zbor, palme deschise, mai precis
iubire de frumos. Există o liniște de catedrală, o determinare
pentru păstrarea unei tăceri de bun-simț în fața frumosului,
a artelor, ceva tainic în călătoria multiculturală prin cuvinte:
Atelier critic
chem pe vârfuri tăcerea/ Scrisori cu addenda.
Volumul păstrează un puternic iz romanțios, toamna
fiind sezonul predilect, cel al oniricului, al neuitării, cu
hieratice orientări, cu o solemnitate a discursului inducând o
anume atitudine, mai sfioasă, mai evlavioasă. Ploaia devine
instrument muzical în mâinile toamnei. Este prezentä într-o
mare măsură, bate tactul pe coadele sufletești ale autoarei,
în armonie cu trăirile acesteia.
Volumul este efectiv o călătorie, iar ca fortificare a
acestui atribut poeta folosește cu succes laitmotivul tălpi
care sugerează în primul rând mișcarea, deplasarea: cărări
bătucite sub tălpile roase/ În treacăt un înger (silenzio);
peste tot sunt flori proaspete pământ reavăn/ cimitirul
a fost renovat de curând pavajul răsună/ a gol sub tălpile
noastre/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte;
rămase deschise tălpile goale cată pământ pentru încă/
un pas pentru acel dincolo.../ La un ceai cu tamile; Lângă
țărm slăbea cingătoarea pe vârfuri valsa/ ușor șchiopătând
sub tălpile-i goale respiram îndelung/ ca oceanul/ Călătoria
în zen: scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa
desculță/ Isadorable; pe gheața subțire făclieri recompun
visul meu/ simt desenul sub tălpi și dreptele unghiuri/ ca prin
pâslă mă mișc treapta psalmilor urc/ Mă întreb dacă am
visat visul meu.
Prin urmare, volumul Anei Urma este un univers liric în
mișcare, în acțiune, în reîmprospătare și reînnoire, un miraj
de fireturi și broderii artistice care decorează și redecorează
existența, lumea, așezate în lumina reveriei; este o
transcendere a realului. Numindu-l volum al călătoriilor
într-o geografie bine studiată de către autoare și cu repere
anume fixate, șabloane culturale oriental-europene dichisite
cu imagini și expresii calde, sufletești, tonus vivace, irezistibil,
melanj de termeni recrudescenți (la modul figurativ),
itinerariul devine din necunoscut într-unul care stârnește
simultan curiozitate și plăcerea de a cunoaște.
Epicul o prinde foarte bine pe autoare, poemele
sunt povești despre locuri și oameni, despre oameni și
îndeletniciri, despre îndeletniciri și specificitate, despre
gust și savoare, despre estetic și calitate etc. Sunt povești cu
florile dalbe, lerui, colinde, clavire, lampagii, azime, canate,
inscripții baroce, mirt și alți termeni dintr-un istoric mai
vechi, ușor arhaic, dar fără a ieși din sfera tradițiilor. Uneori,
tenta elegiacă a poemelor completează tabloul poetic și care
încadrează și îmbină cu măiestrie elemente fanteziste.
Ana așază artele în albia acestui volum, un fluviu care
urmărit în curgerea lui, induce frumosul, gingășia, puritatea,
vioiciunea unei iubiri curate și trainice, așa cum o face în
ultimul poem din carte: iau fărâme/ le sădesc în alt om și
aștept/ și aștept până sevele frăgezesc cru6tgfste reci/ sau
pământ înțesat cu orgolii și repet/ și repet până mugurii
dau/ în iubire/ Disertație după un poem.
Dar, cum spunea Buddha: “Nimic nu există vreodată întru
totul singur. Orice este în relaţie cu altceva.”, așa afirm și eu
că Ana este într-o relație adorabilă cu poezia.
87
 sintagme literare
RADU-ILARION
MUNTEANU
O cale lungă
După volumul anterior (Sisifa, Mihaela Aionesei, Editura
Rafet, Rm. Sărat, 2018), premiat la ediţia XI-a – 2018 - a
festivalului internaţional Titel Contantinescu, iată un volum
produs de aceeaşi editură şi premiat la următoarea ediţie, a
XII-a – 2019 - a aceluiaşi festival. Pentru că existase, cândva,
un om. De Silvia Bitere.
Autoarea face, la fel ca cea precedentă și la fel ca mulţi
alţii, din peisajul literar al ultimilor ani. Debutandă cu volum
în 2012 – De-a Coraline, Gditura Grinta, Cluj. Publică apoi
Gri Kamikaze, poezie, 2013 şi Povestiri cu scaun la cap,
proză scurtă, 2014, la Editura Eurostampa, Timişoara, S-Via
del Mar, poezie, iarăşi Editura Grinta. Frecvenţa volumelor
publicate în aceşti primi ani te face să presupui că până la
cel prezent vor mai fi apărut și altele. Dar nu le-am găsit.
Deşi activitatea literară intensă e reflectată în destule surse.
Prezentă în numerase antologii – 9 numai în primul an după
debutul volum – şi în numeroase reviste liiterare pe o arie
largă, premiată şi menţionată de-a lungul anilor, autoarea
acestui interesant volum e un punct efervescent în mişcarea
literară a celui de-al doilea deceniu.
Ponderea volumului în universul autoarei e subliniată şi
de dedicaţia acordată fiicei sale. Care, interesant, e autoarea
coperţii. Volumul e pus în valoare de prefaţa poetei Angela
Nache Mamier. Care a spicuit multe din consideraţiile
poetului şi animatorului vieţii culturale câmpinene Florin
Dochia. Scrisul devine dialog cu Dumnezeu, actul scrisului
este credinţa, conchide prefaţatorul.
Începutul şi sfârşitul celor 58 poeme spun mult:
Când toţi aşteptau o minune
Când în Biserică
Nu mai avea cine să tragă clopotul
s-a dus mama mea
şi a tras clopotul.
De atunci
Sunt mândră.
88
Atelier critic
Peste tot ce-am scris se va depune un strat
gros de praf
Nimeni nu va auzi de nimeni
Nutresc însă speranţa
Că un extraterestru
Mă va decoperi şi citit peste mii de ani.
Fără a-l contrazice pe Florin Dochia, cred ca abia
montând astfel cele 2 poeme decantăm esenţa discursului
poetic. Dialogul cu un Dumnezeu personal este, pe lângă
paralelismul editorial, încă un element comun al celor 2
volume prezentate consecutiv. Dumnezeul Silviei Bitere
e uneori crud, alteori poet (12)... doar doar niciodată /
Dumnezeul mamei mele (14). Ba chiar la un moment dat
(22), poeta se cam ia de piept cu Arghezi însuşi: ... şi atunci
să spun că tu nu exişti? Un soi de concluzie a provocării
Dumnezeulu ei întâlnim în poemul 31:
Nu-l căuta pe Dumnexeu printre icoane
Nu-l vei gasi acolo
Dacă simţi că inima îţi bate cu putere
El este acolo, în viul tău
Şi vei prinde nopţi şi zile liniştite
Şi vei dormi casa Domnului
Cum nu se doarme în nici o bserică.
Dar mai importante, ca personaje, ca repere, ca
simboluri, decât acest Dumnezeu, sunt tata şi mama. Şi chiar
mai frecvente. Impresionant e poemul 40:
Am auzit că iubirea de mamă e sacră.
Eu nu am studiat iubirea de mamă.
Dar cum as putea să cred vreodată că o mamă
Cu mâinile e ar putea lua un lemn
Să-l ducă la sân şi el să plângă.
Poezia Silviei Bitere e aşa de plină de substanţă, că
ar merita comentat fiecare dintre cele 58 de poeme. Ea
poate fi interpretată în cheia credinţei, propusă de Florin
Dochia, cum ar putea fi interpretată şi în alte chei. Personal
prefer s-o interpretez în cheia unei introspectii lipsite de
îngăduinţă. Dar lispită şi de furie. Aş fi luat poezia ca atare.
Ca o meditaţie responsabilă, lucidă şi esenţializată. Dacă
nu i-aş fi citit volumul de debut. Căci e o cale lungă de la
giumbuslukurile ludice şi vag infantile, dar scrise cu talent,
la această interogare de sine. O cale lungă spre maturizare.
Artistică şi identitară.
 sintagme literare Eveniment literar

ELISABETA
BOȚAN
În data de 5 iulie a.c. la Palazzo San Macuto, sediul
Camerei Deputaților din Roma, a avut loc înmânarea
premiilor prestigiosului concurs literar Premiul European
Clemente Rebora 2018/ 2019 aflat la cea de-a doua ediție.
Concursul este organizat de”Asociación Cultural Arte y
Solidaridad"(președinte, Diego De Nadai) fiind patronat
de”Presidencia del Consejo Regional de Cerdeña”, Primăria
orașului Florența, Primăria orașului Modica (Rg), Primăria
din Montesarchio (Bn) în colaborare cu”Amici delle Giubbe
Rosse”,”Proverso de Madrid”, ”Edizioni Gnasso” și ”Café
Histórico Literario Le Giubbe Rosse”.
Juriul concursului a fost format din 19 persoane, critici
literari, scriitori, jurnațiști, oameni de televiziune, etc.
Concursul a avut o secțiune de poezie în limba italiană și
o secțiune de poezie în limbi străine (engleză, franceză și spaniolă).
Printre numeroșii participanți la concurs se află și colaboratoarea revistei noastre, Elisabeta Boțan (scriitoare și
traducătoare), stabilită în Spania, fiind clasată pe locul al treilea la secțiunea de poezie în limba spaniolă. Premiul întâi i-a fot
acordat poetei spaniole Izara Batres, iar premiul al doilea poetei Zhivka Baltadzhieva, din Bulgaria.

89
 sintagme literare
RADU-ILARION
MUNTEANU
Cum am devenit cinefil
Discutam cu un vechi prieten. Via e-mail. Conversaţia a ajuns la
cinefilie. Schiţasem propriul itinerar către acestă nobilă condiţie. Şi
cum ezitam între 2 poeţi, despre ale căror volume urma să scriu,
i-am amânat pe ambii. Pentru a dezvolta subiectul.
Înainte de a o lua de la origini, trebuie să precizez că am
înregistrat unele fluctuaţii ale condiţiei de cinefil. O vreme, pierzând
contactul cu filmele perioadelor recente, mă consideram om de
cinematecă. Aşa am lansat la apă goeleta Finalul cel mai dificil,
supravieţurea (Vremea, 2011), girat ingenios de Radu Cosaşu.
Dar s-o luăm da capo. Orice copil e atras natural de filme. În urmă
cu 2 generaţii mai mult decât azi. Dar am văzut foarte puţine filme.
Mai multe mi s-au povestit. Şi le-am recuperat peste zeci de ani. E.g.:
Salariul groazei. În primul film de care-mi aduc aminte, de fapt doar
de două secvenţe din el, eroul murea iradiat. Era aşa de bine făcut că
un copil de 6-7 ani înţelegea ideea de radiaţie ucigătoare.
Apoi nu mai vedeam subtitrarea. Aşa că nu mă duceam decât
la filme româneşti. Care erau puţine, în anii 50. Iar pe cele de
propagandă le ocoleam la distanţă. Mai rămâneau unele comedii.
Filme străine – prea puţine. Mi-a rămas un film biografic despre
Enrico Caruso. Vorbit, posibil, în italiană, din care rupeam binişor
ascultând radio Roma. Marele cântăreţ era jucat de alt mare
cântăreţ, Mario Lanza. Cu care aveam să mă reîntâlnesc peste ani,
la primul curs de mecanică fizică şi acustică.
Dar mai ales ma duceam la film pentru jurnalul de actualităţi.
De fapt pentru ultimele zeci de secunde ale acestuia. Terminatecu
câte un scurt rezumat al unei partide de divizia A. Fotbalul
devenind, între timp, noul pol magnetic al universului personal.
Dar în ultimii 4 ani în orăşelul natal, miopia mi-a crescut rapid cu 4
dioptrii. Cum nu purtam ochelari, problemele s-au bulucit. Combinaţia
necesară de lentile nu se fabrica în ţară. I-am primit în timpul mutării
din orăşelul natal în alt orăşel. Unde nu exista decât tot un singur
cinematograf. Cu 2 filme / săptămână. N-am scăpat mai mult de 2-3%.
Deşi aveam interdicţie de la liceu. De n-aş fi acumulat o foame de
filme, oricum interdictia ar fi fost stimulentul optim s-o calc. Gustul
era, inevitabil, primitiv. Dar hazul e că abia destule zeci e ani mai târziu
am dedus că văzusem, odată, în acei 2 ani, un… Bergman. Cu ambele
sale actriţe preferate: Ingrid Thulin şi Bibi Anderson.
Ca student, m-am aflat precum personajul lui Sergio Leone,
în faţa vitrinei cu prăjituri. Peste 50 de cinematgrafe. Gustul era,
în primii ani, tot primitiv-provincial, dar deja eram semiconştient
de primitivitatea lui. I-am replicat derutant unui coleg mult mai
deştept decât mine, care-mi reproşa că nu-i luasem din proprie
iniţiativă bilet la… Scaramouche. I-am replicat că el, ca băiat de
elită, n-ar trebui să piardă vremea la filme de capră şi sfadă. Fără
să recunosc că la ora aia nici eu nu puteam cita batăr un titlu de
capodoperă cinematigrafică. Doar începusem să simt că nu va
90
Pagina cinefilului
trece un secol până ce le voi întâlni şi recunoaşte.
Dar pentru a-mi crea patul germinativ, ca să zic
aşa, adică un pospai de cultură de gen, n-am pierdut
în anii de studenţie decât prea puţine prilejuri de a
audia toţ criticii de film care mai vorbeau în mediul
studenţesc. La casa Grigore Preoteasa, la Aula
Universităţii, la Litere (cu care eram, nu-i aşa vecini,
oriunde. Ba în anul IV am prins locuri la o săptămână
a filmului britanic, unde credeţi, fix în spatele lui D. I.
Suchianu. Sacerdotul criticilor de cinema din vremea aia. Pe care
cum credeţi că-l vânasem? În primul an II, pusesem mână de la
mână, câte 2 lei de căciulă şi cumpărasem un număr din secolul XX.
Patrimoniu comun al camerei de cămin. Număr rezervat filmului.
Ne aprinsese mintea o frază chisnovatică a criticului: Nutresc un
profund dispreţ pentru cei care nutresc un profund dispreţ faţă de
filmul şi romanul poliţist. Iar, în urma analizei logice a acestui gen,
în versiunea sa nobilă (Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle)
obişnuiam să pariem, între cei 5 colegi de cameră, la a câta pagină
puteam deduce univoc asasinul.
De fapt primele filme de anvergură, fără a fi chiar capodopere, le
văzusem încă din sesiunea de vară a anului I: Colina lui Sidney Lumet
şi Noaptea iguanei, a lui John Huston. E adevărat, în acei ultimi 2
ani de liceu trecusem, precum câinele prin apă, pe lângă Avventura
lui Antonioni, văzut la televizorul unui prieten. Fără să înţeleg nimic.
Pentru ca prin anul IV, când Bucureştii au văzut toată seria Antonionii,
să acuz un puseu de snobism. De care acum mă amuz.
Începând serviciul, deşi s-ar presupune că aveam mai mult timp
liber, frecventarea cinematografelor a scăzut. În favoarea teatrelor.
Făcusem scândura din copilărie, am fost în bune relaţii cu teatrul, dar
filmul a avut mereu un ceva în plus. O scânteie. Prefer să evit cuvântul
magie. Am scris, uneori, rareori, câte o aşa zisă cronică, pentru 2-3
prieteni. Dar nu s-a declanşat nici o reacţie în lanţ. Provocat de câte o
cronică din ziar, la câte un spectacol pe care-l văzusem. În copilărie şi
prima adolescenţă mai frunzăream Scena şi ecranul, o revistă subţire,
format caiet, la care maică-mea era abonată. Dar când, în inubliabila
vară a lui 68 aceasta s-a divizat în Cinema şi Teatrul, am trecut cu
totul în tabăra primeia. Care devenise document de partid (cinefil,
la nivelul de atunci al noţiunii) şi de stat (la coadă matinală, pentru
bilete studenţeşti). Contactul a fost exploziv. Căci mi-a confirmat,
prin vocea unui cronicar singular, gustul în formare. Cum am descris
cu oarece lux de amănunte momentul şi contextul acestuia, într-o
carte, n-o să mă repet într-un mic remember pe blog. La Cinema am
fost abonat destui ani. Dar nu eram încă cinefil în sensul pe care-l
dau acum cuvântului.
Prima cronică de film o scrisesem demult. Aveam 20 de ani
şi un caiet din care nimeni nu citea. Însemnări naive, potrivit mai
degrabă jumătăţii acestei vârste. La Steaua fără nume, cu Marina
Vlady. Şitam piesa, ştiam cine era actriţa, celebră la vremea aceea.
Aveam, care va să zică, repere. Har cerului că nimeni n-a citit acel
text. Probabil mi-ar fi regăsit naivităţile în cronicile scrise mai târziu.
Târziu, când toată lumea fu molipsită de febra video. Se adunau
oamenii la casa câte unuia dotat cu echipamentul la modă, piaţa
neagră să trăiască, precum se adunau cu 20 de ani înainte la câte
un televizor alb negru. Devenise o modă. Şi, ca orice modă, înşiră
oamenii, precum mediul cromatografic, de-a lungul unui spectru
larg de reacţii.
Aşa am devenit, treptat dar neîntrerupt, cinefil.
 sintagme literare Remember

ADELINA
iar noi, vânătorii de comori, trebuie să muncim
asiduu să le dezgropăm.
Visurile îşi desfac braţele, revelând nestemate

CONSTANTIN preistorice. Literele sunt lacrimi prelinse printre

pietre.
Mult timp, după ce citesc ceva (lecturi vii,
trăite până la durere), un şarpe colosal se-ntinde,
Vânătorul de nori, furtuni şi vise prelungire a reminiscenţelor lecturii (prelungire nu neapărat
voită), înghiţind totul în cale, orice umbră a sinelui,
Motto: „Când mi-au rămas dintr-o viaţă/ un stol de hârtii
suprimând orice împotrivire.
tremurânde
Toate ideile se pliază/ piele pe spatele reptilei. Istoria
Atunci îmi şoptesc: este vremea,/ Acoperă-ţi faţa... Va
probabil nu ar exista dacă nu am fi avut vieţi anterioare.
ninge...”
Opera se cere plimbată mult în apele sinelui, fluviu cu mii

de braţe, deci avem nevoie de timp îndelungat pentru a o
Eugen Jebeleanu
definitiva, continuând-o cu fiecare viaţă de care dispunem.
Text dedicat poetei Dora de Mircea
Când eram copil, visam să-mi construiesc un bloc cu
comori: ierbare, pietre, desene, poeme, cărţi preferate, poze
Pe o bancă, undeva într-un parc bizar, necunoscut, dar
etc. Nu ştiam însă cum să le organizez şi să le depozitez pe
creându-mi totuşi sentimentul de déjà-vu, citesc. Lumina
toate. Ce puteam face cu fluturii care zburau nestingheriţi
aurie a soarelui mângâie paginile, înzestrându-le cu aura
din poeme, cu eroii din poveşti care nu doreau să stea
unui prezent evocator. Pe ramuri aparente coincidenţe
închişi între coperţi şi proiectau tot felul de scene pe ecranul
înfloresc idei.
imens al cerului interior, cu momentele pe care le doream
Nu e nevoie de cuvinte, de întâmplări, fericirea irizării e
imortalizate (muzica suavă a firelor de iarbă crescând,
prea mare, complexă, acorduri line răsunând armonios în
intensitatea trăirilor induse de irizările soarelui prin hora
atomii de lumină. Fervenţă! Muzică! Orfeu! Oniric misterios!
jucăuşă a literelor sau alteori de furtunile puternice de vară
– despre care scriam neobosită)?
şi voi, poeme, nebunii frânte-n zori
Mai târziu visam să scriu un roman (bine, visez/lucrez
mă lupt cu fantasme albastre
uneori şi acum la un roman, doar că ar avea alte valenţe
fragmente de vis
şi s-ar dori mult mai amplu, mai complex, străbătând mai
urlete de fier
toate unghiurile existenței și pe cele ale scrisului, având toți
singurătăţi
vectorii necesari unei scriituri care să rămână: un imaginar
astupă arterele
bine conturat, mister, profunzime, momente tipărite în
mă-ntreb unde eşti
eternitate, flash-uri din copilărie, doza mai mare sau mai
şi dor poeme lungi
mică de nebunie, poezie, matematică în gândire, ironie,
rupte-n bucăţi
cinism și singurătate) şi începutul suna aşa:
„Volanele albe ale rochiei de smarald a mării pâlpâiau
Cuvintele ar trebui să fie cât mai puţine, dar să te pierzi,
blând, precum flacăra unei lumânări în amurg. Ţărmul
fericit, în conotaţiile lor infinite, ca şi cum ai privi prin ochiul
se lăsa alintat de căldura lor pufoasă, dăruindu-le
cerului oglinda stelelor din zăpadă, la ceasul în care tihna
câte un firicel de nisip argintiu, purtat către adâncuri.
se aşterne peste trupul obosit al pământului, iar ultimele
Urme mici şi delicate de paşi se disting pe plajă, pierzându-se
pâlpâiri se evaporă în întuneric. Sau ne putem închipui o
în zare. În fiecare seară se plimba, meditând, pe malul mării.
căprioară albă, zveltă, în priviri strălucindu-i fiori de gheaţă,
Romanul pe care îl scria se ţesea uşor, în liniştea adâncă a
cum aleargă, zâmbitoare, lăsând în urmă un fluviu de lapte,

91
 sintagme literare Remember
nopților, ca nişte fire de mătase îmbinându-se într-o eşarfă.
Pentru ea, oamenii erau doar nişte fiinţe efemere, cu care am avut mereu în minte
nu avea nimic în comun. Uneori se folosea de ei pentru a le imaginea asta cu cioburi
observa reacţiile şi a crea noi personaje pentru roman.” pe ele îți scriu/ sperând că nu în zadar
Frunze şi flori, parfumuri şi muzici, scântei divine ivite la zămislim lumi
ciocnirea cu vibrantul Frumos, toate s-au dorit exprimate de veste dă-mi
cumva, aşa că nu-mi rămânea decât varianta de a încerca să de primești caleidoscopul ancorat în nemurire
le aştern pe hârtie, cu riscul pierderii lor, aşa cum poezia, de
exemplu, se diluează prin traduceri. a plouat pe aici
Deci ce e Frumuseţea? nu am mers în pădure
Uneori - un apus de soare, oglindit în unde, cu mii de să culegem mărgăritar
culori care se întrepătrund... sau o pictură ștearsă, fără
contururi precise și fără limite, o ploaie torențială, o melodie, lumea literară e cum o știi
un poem transportându-te în alte dimensiuni, nopțile de plină de ambiții ciolănoase/ fuste prea scurte
vară, pe scurt magie/transă.
Alteori - o sculptură conturată cu măiestrie (armonie depresia nestăvilită
perfectă între formă și expresie), o melodie cântată de o cum detergentul pe vase alunecă (sau vinul pe gâtlej)
voce puternică, gravă, un/o ritm/rimă desăvârșit/ă, principii o cafea neagră și mâna tremurând
matematice descoperite în scheletul unei poezii, în dans, like love cry
în funcționarea diferitelor angrenaje, sisteme și chiar a scântei de urban
întregului univers. vânătorul de nori și furtuni cară timpul
Suntem însă doar pioni pe tabla de şah, iar câte un fals cu roaba-l îngroapă
păpuşar se trezeşte din când în când să tragă sforile. Am aleargă
schimbat de curând şi lenjeria la pat, punând-o pe cea cu singur pe insulă
flori de spini, mai rezistentă la deşertul cotidian, deşert redat picioarele-n apă
în versurile următoare (momentan nu pot să ţi-l descriu mai zâmbet cald
bine de atât): totul se nuanţează/ dar de ce se şi diluează?
orizontul rânjeşte întunecat
portretul unei epoci
Să fie greșită oare percepția asupra timpului sau ...?
letargie...ecou de clopot Adunăm cu înfrigurare firimituri, fără să știm prepara
şuier de tren aluatul; consumatori avizi, guvernați de hedonism, cuprinși
lătrat de o durere acută când ni se ia jucăria preferată din mână și
firimituri de soare suntem trecuți la nani forțat, până la sunetul duios al sirenei
ziua s-a încheiat ce ne trimite în lagărele zilnice - labirinturi pline de aluviuni
soioase. Nu mai există timp, nu mai există nimic, doar tu şi
dimineaţa marele neant. Nimic nou sub soare, aceiași de când lumea,
gratii lucesc nostalgic till the next birth! See you soon!

92
 sintagme literare Universalia

ELISABETTA Zăpadă

BAGLI
Zăpada cade în tăcere.
Ușoară, suavă, albă.
Orașul rămâne nemișcat.

Elisabetta Bagli, scriitoare și traducătoare. S-a născut la Roma Umple în tăcere grădinile,
și trăiește în Madrid. Organizează numeroase evenimente culturale acoperă gardurile vii, copacii, casele.
în Italia și Spania și este președinta juriului a numeroase concursuri Pătrunde-n mine cu forță,
literare internaționale. Scrierile sale au fost traduse în greacă, intensă, îmi purifică lumea.
engleză, albaneză și română. A publicat cinci cărți și în diverse
antologii. Colaborează cu reviste de limbă engleză din mai multe Lentă și tăcută este
țări. frământarea, ce-mi învăluie și-mi
zdruncină viața,
ce-mi tulbură certitudinile.
28 ianuarie
Și de două ori Simt cum mă acoperă zăpada,
m-ai respins rece, impasibilă, distantă.
deschizând abisuri O simt cum se topește în mâinile mele însuflețite
lepădate și umede ce acum nu te mai cunosc.
în pieptul meu
și peste buzele mele.
Fosa
Caut amintiri
roase și jupuite Sap cu mâinile goale
pe esplanade de ceramică în fosa anilor mei pierduți.
și zâmbete de lemn,
peste tocurile mele de oțel Îmi caut rostul în această lume.
fără pic ritm, Mă absoarbe propunzimea golului.
în ochii mei fărâmițați de noaptea goală. Simt mirosul întunericului care mă
vrea pentru el.
E inutil să-ți strig
durerea mea,
gândurile mele Și vreau să mă cațăr cât mai repede,
fără pic de oxigen. să mă prind de pereții falși și pietroși ai
Amarnică e descoperirea liniștii ce n-o asculți sufletului meu,
când îmi spui”ești frumoasă”. fragile lentile, pentru a trăi viața pe care o doream
De ce să rămânem și nu o am.
ancorați în infinit,
când suntem limitați deja? Iubesc și plâng.
De ce să continuăm Durere și desfătare,
brăzdând nestatornicia zilelor mele.
în străfundul meu
cu degete Îmi amintesc de ceea ce n-a fost niciodată al meu.
lipsite de iubire? Iubesc prezentul ce mă amăgește,
Ai milă de ceea ce am fost, ca și cum ar fi parte din mine.
un bărbat și o femeie care s-au iubit, Îmi amintesc că n-a fost niciodată.
un bărbat și o femeie care au alunecat în neant.

(Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

93
 sintagme literare Universalia

POEȚI Tremurândă, îți vei-nălța bătrânele brațe

ITALIENI
ca şi când ți-ai da suflarea de pe urmă

spunând: Iată-mă, Doamne!

Umberto SABA Şi doar atunci când voi fi fost iertat,

(9. 03. 1883, Trieste - 25. 08. 1957, Gorizia) abia atunci îți va fi dor să mă priveşti.

Geamul Spart Îți vei aduce-aminte ce mult m-ai aşteptat

şi-n ochi îți va luci un repede suspin.

Toate merg împotrivă-ți. Vremea rea,
luminile ce se sting, bătrâna *
casă zgâlțâită de vijelie, dar atât de dragă ție
pentru durerea-ndurată, speranțele
Piero BIGONGIARI
înșelate și puținul bine de care te-ai bucurat în ea.
(15. 10. 1914, Navacchio -
Supraviețuirea îți pare un refuz
7. 10. 1997, Florența)
al supunerii față de lucruri.
Iar în plesnetul
Potopul
geamului ferestrei îți afli osânda.

Odată scăzute apele,

*
eu şi cu tine-am rămas

Giuseppe UNGARETTI să ne privim în ochii scânteind

(8. 02. 1888, Alexandria/ Egipt - de la soarele de după potop,

1. 06. 1970, Milano) iar lucrurile-au rămas să discute motivul

pentru care se află aici şi acolo

Mama aşezate ca din întâmplare între mine şi tine,

şistoase moi apăsătoare

Iar când inima, c-o ultimă bătaie, să acopere albul scârbos al râmelor.
va fi prăvălit peste mine zidul de umbră, Cu totul dincolo de ceea ce a fost,
atunci, spre-a mă călăuzi până la Domnul, iubirea care-a vorbit
ca şi-altădată, Maică, mă vei lua de mână. are pe buze aceleaşi cuvinte,

pentru-a-şi rosti cel mai de seamă discurs,

În genunchi, hotărâtă,
acela al propriei nepăsări.
ca o statuie fi-vei în fața veşniciei,
aşa cum te vedeam
*
încă din vremea când erai în viață.

94
 sintagme literare Universalia

Luciano ERBA folosește-le ca pe fulgii cu care faci saltele

(18. 09. 1922, Milano - 3. 08. 2010, Milano) ori ca pe niște lenjerii de preț

Depărtarea de mama pentru nopțile de iubire;

sau ca pe niște drapele ale unor masacrate

Tu tot te mai ivești în visele-mi din urmă, regimente de bersaglieri (1).

iar ziua, pentru tine, începe

cu un alt cer. (1) bersaglieri – unitate de infanterie ușoară de o foarte mare mo-

În trenul de sărbători bilitate în cadrul armatei italiene, fondată de generalul Alessandro

caut chipul tău La Marmora, la 18 iunie 1836

și făpturile amândurora
frageda noastră suflare *

peste arborii de zadă.

Îmi repet Angelo Maria RIPELLINO

pentru-a-ți regăsi glasul de odinioară (4. 12. 1923, Palermo -

niște nume de locuri 21. 04. 1978, Roma)

pe care le rosteai arătându-le dincoace de vale.

Asta e iubirea mea pentru tine. Și plânsul. * * *

Altceva nu știu. Negreșit,

aceasta-i osânda: Aș vrea ca tu să fii fericită, cepușoară, aș vrea

remușcarea. să nu știi ce-nseamnă câinele negru-al nenorocirii

atunci când vei fi ieșit din albastrul copilăriei.

* Aș vrea să nu trebuiască să porți bazuka,

nici să tremuri în mijlocul unui bombardament,

Giorgio MANGANELLI să nu fie nevoie să plătești pentru păcatele mele,

(15. 11. 1922, Milano - 28. 05. 1990, Roma) nici să-ți fie rușine de mine, de pălăvrăgeala mea
și de versurile-mi deșarte și de-a mea dăscălie.

* * * Aș vrea să nu fii nicicând necăjită sau bolnavă

ori stângace precum Scardanelli (1),

Scrie, scrie; aș vrea să trăiesc în glasul tău, în gesturile tale, în ochii tăi

dacă suferi, folosește-ți durerea: chiar și-atunci când mă vei fi uitat.

ia-o-n mână, pipăi-o,

mânuiește-o ca pe-o cărămidă, (1) numele cu care marele poet romantic german Friedrich Hölder-

ca pe-un ciocan, ca pe un cui, lin și-a semnat, în timpul bolii, unele creații poetice

ca pe-o coardă, ca pe-o lamă;

ca pe-o unealtă, adică. *

De ești nebun, cum și ești, desigur,

pune-ți la bătaie nebunia: nălucile
(Traducere: Costel DREJOI)
ce-ți umplu drumul

95
 sintagme literare Universalia

RICARDO ***

FERNÁNDEZ
Voi scrie un poem
pe trupul tău
atunci când penelul meu va ști

MOYAN0
să adune într-o clipă
atingerea nopții
și misterul
ce freamătă la căpătâiul tău.

Ricardo Fernández Moyano (1954, Albacete) a publicat nouă volume

de poezii și în numeroase antologii și reviste. Primește premiul ***
întâi la concursul de poezie “Versos para una Primavera”COPE
ALBACETE 1985 și la cea de-a Vª ediții a concursului de poezie La pândă
“Versos de Amor” COPE ALBACETE 1999. De asemenea, este după cristalul care niciodată nu minte
finalist în numeroase concursuri literare internaționale. Poemele așteaptă trecerea ploii,
sale au fost traduse în japoneză, italiană și română. ca luna să-l ducă înapoi
la căldura vrăjitelor ceasuri.
Fragilitatea anilor,
*** greutatea zilelor goale
nu le mai poate tăinui.
Felul său de-a supraviețui Trase perdeaua întristării
a fost să-noate împotriva curentului. și cuprinse pielea
În stigmatele iguanei, care-i însoțește nopțile,
rostul transei l-a găsit singurul colac de salvare.
și-a murit pas cu pas,
cu o suflare străină,
la fiecare despărțire. (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN )

***
Mi-e fruntea un vulcan
aproape să intre în erupție,
un gheizer mistuit
în urna golului.
Când clocotitoare,
o cărare de lavă
va aluneca pe obraz,
de parcă ar fi o lacrimă.
Pe hârtie va rămâne
un poem sublim.
Un trup abandonat
pe nisipul unei plaje.

96
 sintagme literare
THANAS
MEDI
Thanas Medi este un scriitor albanez de origine
aromână, născut în 1958, la Saranda(Albania). A absolvit
Facultatea de Limbă și Literatură albaneză în 1988, iar până
în anul 1994 a lucrat ca profesor în localitatea Lunxheri
din județul Gjirokastra, ulterior emigrând în Grecia. Astăzi
locuiește împreună cu familia sa în Atena. De-a lungul
vremii a publicat poezii și povestiri în reviste și gazete, însă
în 2011 publică primul roman la editura „Toena” din Tirana,
„Hjia e mallkuar”(Umbra blestemată), volum premiat, care
îi deschide drumul spre succes. Cu cel de-al doilea volum
„Fjala e fundit e Sokrat Bubës”(Ultimul cuvânt al lui Socrat
Buba), publicat în 2013, tot la editura „Toena” din Tirana,
obține premiul național de literatură ”Cele mai bune lucrări
literare din 2013”, acordat de Ministerul Culturii din Albania.
A mai publicat romanul „Koha e djegur”(Timpul ars), la
editura „Onufri” și are în pregătire și alte titluri ce urmează a
vedea lumina tiparului.
Baticul galben (Shamiverdha)
de Thanas MEDI
Plecase ca un domn din mijlocul nunții, cu Baticul galben
pe buze. Aflasem asta de la unul dintre apropiații rămași
în Bërdëllima, care îmi telefonase să-i anunț pe toți și să
ajungem cât mai repede: „Mâine la douăsprezece are loc
înmormântarea și nu putem să-l ținem mai mult. E vară și e
atât cald, încât plesnesc libelulele pe crengi...”
Mi se întunecaseră ochii, mi se tăiaseră genunchii,
mă prăpădisem de plâns. Oricât aș fi încercat să mă agăț
de cuvintele tatei pe când trăia: „Pe mine să mă iubiți cât
trăiesc, iar de-oi muri să mă aruncați în râu!”, nu-mi era ușor
să mă stăpânesc. Să mă port bărbătește. Bărbat cu adevărat
se arătase în schimb, mama, imediat ce o anunțasem că tata
ne-a părăsit, iar ea își vărsase năduful în fața mea:
˗ Și-a făcut coada colac, câinele ală? Pe voi v-a părăsit, nu
pe mine. Pe mine m-a lăsat de mult!
De când se deschiseseră granițele cu grecii, între părinții
mei începuseră divergențele. Cearta trăgea cu urechea din
spatele ușii, stelele nu li se mai aliniau ca înainte și nici nu
mai râdeau ca altădată, iar vinovatul pentru toată această
stare, se știa: emigrarea. Înrădăcinarea pe meleaguri noi,
străine, în Atena.
Noi fuseserăm ultimii care plecaserăm din Bërdëllima.
Acolo nu mai rămăseseră decât bătrâni, cu zilele numărate.
Universalia
Și asta, din vina tatei, căruia nu-i venea să-și pună geanta
pe umăr. Nu-și putea rupe sufletul de patria lui, de casa pe
care cu mâinile lui o ridicase, de prunii strâmbi din curte, de
păduricea de pin negru dimprejur, de căpșunile pe care le
cultiva pentru mine și cele două surori mai mici, de terenurile
agățate de stâncă, de unde ne asiguram hrana, de ceairele
de-a lungul pârâului nu foarte adânc, de diminețile presărate
cu rouă și nopțile scăldate de luna argintie.
- Unde să ne ducem, unde să ne înfundăm, - se plângea
tata, de câte ori vedea cum satul se golește și mai mult. Apoi
șoptea: Plecă și ăsta!, - unde mai găsim noi aer ca acesta,
lună ca asta, la Atena?
În comparație cu el, mama nu dorea să mai audă numele
Bërdëllimei și abia aștepta să arunce o piatră în urmă și să-și
ia tălpășița din locul acela. Cum de altfel și-o luau toți. Nu era
zi să nu se certe cu tata. Îi spunea ironic „Iubitul Albaniei”. Îl
considera slab, lipsit de voință și putere, pentru că nu era în
stare să lucreze în construcții și îl compara cu țiganii, întrucât
nu se despărțea de orchestra satului în care cânta de ani de
zile. „Cântă la scripcă”, zicea despre vioara lui.
Târziu de tot a cedat și tata și a acceptat să plecăm, după
ce într-o zi, mama îi fluturase prin fața ochilor portofelul
gol, dându-i de înțeles că nu mai aveau o lețcaie în buzunar.
Așadar, urmaserăm și noi exemplul celorlalți, obținuserăm
viză și apucaserăm Atena. Ne instalaserăm cu casa undeva,
lângă centrul Omonias. În „Gjizi”, cum se numea zona aceea,
pe care tatei îi plăcea s-o numească ironic „Gjizë”, adică
brânză.
- Am lăsat noi Bërdëllima pentru brânza asta de aici!
Tata nu se adapta deloc în Atena. De câte ori se întorcea
mama acasă cu buzunarul plin, după ce curăța casele
grecilor, dar și cu un surâs triumfător pe față, el se înnegrea
precum vreascurile fumegânde. Totul i se părea plictisitor,
obositor, lipsit de sens. O adevărată nebunie. „Dacă vrei să
înnebunești, vino în Atena”, - le spunea tata cunoscuților
care ne vizitau acasă. Aici nu te bagă nimeni în seamă, nu-
ți spune nimeni „Bună dimineața”! Dacă îți alunecă strâmb
piciorul, te împing ca să-ți rupi și mai bine zgârciul. Te privesc
ca pe un sălbatic, ca pe o maimuță. Se uită la spatele tău să
nu cumva să ai coadă! Deși lucra cu albanezi și vorbea cu voce
tare în limba maternă printre schele, atât cât să provoace
grohăitul vreunui grec, care îi apostrofa imediat: „Stamatiste
me aftin tin ahristi gllosa!’’, (gata, liniște cu limba asta
neînsemnată), mintea îi zbura neîncetat într-acolo. La acea
biată Albanie. Inima îi rămăsese în Bërdëllima, în ținuturile
ce purtau urma timpurie a pașilor lui. În pășunile, plaiurile,
drumurile, băncile de la poartă, petrecerile și nunțile unde
vorbea, râdea și cânta în limba albaneză. Unde îi vorbea
Baticului galben ca nimeni altcineva și toată lumea îl asculta
cu gura căscată, admirându-l. Acelui Batic galben, care acum
în jungla Atenei, îi ținea captive măruntaiele, încât acestea
îi putrezeau. Îi putrezeau cântecele, visurile, amintirile,
trăirile, totul. Chiar tata, când se plimba pe străzile orașului
antic, își simțea trupul precum un sac mare, plin cu putregai.
97
 sintagme literare
Iar ca să se lepede oarecum puțin de acea greutate, tata
revenea la sunetul viorii, în care se regăsea, cântând. De obicei
după-amiezele, în timpul liber. Să luăm inima cu binișorul,
zicea, și se așeza într-un colț al casei sau al balconului îngust.
Se pierdea într-o lume care era doar a lui. O lume cu sunete
dulci, line, încântătoare, unde durerea și dorul se revărsau
ca o ploaie. Casa se umplea cu ciripit de păsărele, de sunetul
apei cristaline, de susurul murilor negrii și de suflul adierii
venite de departe. Din patria mamă, din Bërdëllima noastră,
meleaguri lăsate în urmă. Așa sfida tata
emigrarea, Atena, pe grecii, care se uitau
la spatele tău să n-ai cumva coadă. Dar
și pe cei din bloc care își ciuleau urechile
și mișcau capul a neîncredere, întrucât
le era imposibil să accepte că existau și
„allvanozi,” care să aibă habar de muzică.
Sensibili ca firul de iarbă, cu sufletul atât
de pur, atât de fragil. Iar nouă, copiilor lui,
nu ne venea să credem că el, maestrul
viorii, cu degetele rupte de la șindrilele și
fieroteniile pe care le lega toată ziua, era
părintele nostru. Parcă priveam un alt tată.
Necunoscut până atunci. Dacă înainte
sacrificase tot ce avusese ca să ne crească
pe noi, de acum încolo se străduia să facă
ceva numai pentru el. Acel ceva se bucura
de sprijinul și simpatia noastră, nu și a mamei. Cumva, mama
îl mirosea. Îl privea cu suspiciune pe omul de care se legase
pe viață. Și cum nu-i plăcea că tata era tot mai atras de noua
colivie, n-o răbda inima să nu-i reproșeze în față, acel avânt
liber cu aromă de Albanie:
- Ajunge, că ne-ai înduioșat, - îi spunea cât pentru a-l
readuce cu picioarele pe pământ, - rău am făcut că nu ți-
am aruncat scripca în coșul de gunoi! Strânge cureaua,
asta trebuie să faci! În Atena se muncește, s-a dus vremea
nunților. Nu mai e valabil ce știai tu: „Unde latră câinele și
unde iese fum, face toba BUM!”...
Dar venise din nou timpul nunților. Într-una din zile,
prietenii vechi din orchestră îl chemaseră pe tata să li
se alăture. Lasă tesla și ia-ți vioara, - îi spuseseră, - să ne
întoarcem la instrumentele noastre ca pe vremuri. Vom rupe
din nou toate nunțile, și aici, în Grecia, și acolo, în Albania.
Oamenii sunt înstăriți acum, au portofelele pline, nu se
zgârcesc la bani. Cât câștigi într-o lună ca ajutor de fierar-
betonist, poți să câștigi la nuntă, într-o noapte.
Tatei i se luminase fața. Se simțea de parcă s-ar fi eliberat
din niște lanțuri care îl țineau prizonier. Și nu era nicidecum
vorba despre bani, ci despre libertate. Libertate care îi lipsea.
Acceptase fără tăgadă, transmițându-le prietenilor să îl
considere prezent. Iar ei se bucuraseră, deoarece nu făceau
nimic fără vioara lui, chiar dacă nu mai era considerată
necesară pentru timpurile moderne care veniseră. Și nu se
dăduse înapoi, nici după scandalul așteptat pe care i-l făcuse
mama:
98
Universalia
- Unde pleci iar după țiganii ăia, una-două cu scripca? În
Grecia oamenii muncesc ca să aibă și casă și un rost, tu în
schimb, tot așa, nu ți se dezlipește sufletul de rahatul ăla de
Albanie!
Într-adevăr, tata nu se putea rupe, îi rămăseseră
picioarele când încolo, când încoace. O dată în Bërdëllima, în
Korça, orașul nostru, pe oriunde prin Albania, unde îi trăgea
firul nunților. Altădată în Atena și prin toată Grecia. Tata era
și aproape și departe de noi, ca omul cu două case.
- Ești precum rinichiul în mijlocul unturii,
- îl împungea mama cum se întorcea de la
vreo nuntă, - cine să te țină pe tine!
Când vorbea așa, în vocea mamei se
simțea amărăciunea, în timp ce privirea
i se încărca cu o nouă frământare. Care
creștea puțin câte puțin cu fiecare zi, cel
mai probabil determinată de schimbarea
pe care tata o făcuse, într-un mod foarte
rapid. Mai mult decât vizibilă și pentru noi,
copiii, aflați deja la vârsta adolescenței.
Tata parcă întinerise și tindea tot mai sus,
„pros ta pan”, cum ar zice grecul. Nu mai
era cel pe care îl știam, nici din punct de
vedere al vestimentației, nici ca mod de
a se întreține sau ca purtare cumpătată
și discretă. La toate acestea i se adăuga și
o deprindere foarte tinerescă, un zâmbet spontan, aparent
fără vreun motiv. O schimbare, care pe mine și pe surorile
mele ne încânta, însă mamei îi producea îngrijorare. O mare
supărare, de neînghițit, de nesuportat, alarmantă chiar,
ca să fiu mai exact. Ca și cum ai privi o prăbușire pe care o
aștepți să se întâmple. Încă aflată la distanță, fără pagube,
dar suficientă pentru ca mama să observe ceea ce nu puteau
vedea ceilalți. Nici măcar noi, copiii ei, rupți din ea.
- Are pe alta, - se scăpase mama într-o duminică, când, în
afară de tata care luase drumurile Albaniei, eram toți acasă.
Îl așteaptă Baticul galben, de aia nu-l stau dracii într-un loc!
- Ce alta, ce batic galben, ce spui?!, - sărisem eu, -
Baticul galben este cântec?
- A găsit alta mai tânără!
- Ce înseamnă toate astea, - o atacaseră și surorile mele,
- de unde știi tu, cum poți să-l suspectezi pe tata, nu exită om
mai cinstit decât el!
- Nu suspicionez nimic, sunt foarte sigură, îl miros!
Ne-am distrat cu mama și apoi am râs pe seama
capacităților sale de a mirosi. Am liniștit-o cât am putut noi,
făcând-o să înțeleagă că toată această neîncredere îi venea
din gelozie, deoarece îl iubea mult pe tata. Se iubeau de
fapt mult amândoi. În Bërdëllima se spuneau numai cuvinte
frumoase despre dragostea lor, încă din timpul când exista
cooperativă, dar cu toate acestea, orice i-am fi spus mamei,
era ca și cum i-am fi vorbit unui surd. Mama era tot mai
convinsă de ceea ce părea foarte clar: tata îi punea coarne!
Tata avea pe altcineva. Nu degeaba se schimbase și i se
 sintagme literare Universalia
lumina fața ori de câte ori pleca spre Albania. N-au contat odihnea pentru totdeauna, la cimitir. Pentru că ea, cealaltă,
nici jurămintele pe care tata le făcuse mai târziu, în legătură mai devreme sau mai târziu, se va fi arătat, ar fi venit la
cu fidelitatea lui din timpul căsniciei, de aceea mama se mormântul tatei, fie pentru a-i spune un ultim cuvânt, fie a-i
purtase atât de aspru când îi dădusem vestea sumbră, iar ea lăsa un buchet de flori sau a vărsa câteva lacrimi...
zisese : „Și-a făcut coada colac, câinele ăla”!. S-a întâmplat exact cum mă așteptasem, cealaltă
Întrucât mama nu se înduplecase nici acum după ce apărând. Era, exista. În a șaptea zi de când tata ne părăsise,
rămăsese văduvă, când tata devenea în curând o amintire,
viermele îndoielii începuse să mă roadă și pe mine. Luam
și eu în calcul posibilitatea încălcării principiilor din partea
celui care îmi dăduse viață, în legătură cu prezența unei alte
femei în viața lui. Iar interesul aceasta mă acaparase cu totul,
încât, în acele momente foarte grele pentru familia noastră,
mintea îmi va fi stat continuu numai la ea, la cealaltă femeie.
Cine era, de unde venea, cât de departe ar fi putut ajunge
cu tata?...
O grămadă de întrebări îmi vor fi încărcat sertarele minții
și mă vor fi însoțit pe tot parcursul nopții, în călătoria mea
spre Bërdëllima. Și nu aveau să mă părăsească nici atunci
când am pășit în sat, când am deschis casa pentru priveghi,
când am primit condoleanțe de la cunoscuți sau necunoscuți
sau când am aflat amănunte referitoare la plecarea
prematură a tatei, fiindu-ne greu să înțelegem, cum îl lăsase
inima tocmai în mijlocul nunții, fără a duce până la capăt al
său Batic verde.
Simțisem altceva la prânz, alături de cea cu batic albastru,
când l-am condus la cimitir pe un drum neasfaltat care ne
lega de oraș și care era plin de stejari seculari și rădăcini
de pruni sălbatici. Și, mai ales, după ce făcuse mama în ne-am intersectat în fața porții cimitirului. Ea ieșea, iar
momentul despărțirii finale, când străinii plecaseră și lângă eu intram. Era reală, precum mi-o plămădiseră visele și
tata rămăseserăm doar noi, familia. Nu mă așteptam la acel cântecele cântate aiurea. Încântătoare, cu fața precum
gest greu și de neacceptat din partea mamei, nu-mi venea a luna argintie. Ne-am privit pentru o clipă ochi în ochi. Avea
crede ochilor când am văzut-o lepădându-și haina văduvei genele umede, se înroșise ușor, își plecase rușinată capul,
nobile, care fusese până atunci și grăbindu-se spre tata cu se grăbea să plece. O mașină o aștepta pe partea cealaltă a
plânsete și blesteme. Cu bolovani de pământ, ghinde de străzii. Fusese la tata, iar ce îi lăsase, observasem înainte de
stejar și prune sălbatice căzute pe jos. Umplea pumnul și a ne întâlni și de a face schimb de priviri.. .
arunca peste muntele de pământ al tatei. Arunca și își vărsa Îi lăsase un trandafir roșu, cu petale ce luminau timid,
supărarea acumulată: precum soarele ascuns printre nori. M-am dus grăbit după
- A fost bine?, - bea-i seva Albaniei și a scripcăi acum, ea să o ajung, să o întreb cine era, de unde venea, să aflu tot
și a celeilalte cu batic galben! Ai închis ochii cu ea pe buze, ce-mi dorisem în zilele acelea, dar prea târziu. Se evaporase,
atât de mult o iubeai, ea ți-a venit de hac, spune-o dacă ești se topise departe în adâncul orizontului, în timp ce în ochi
bărbat, oi găsi-o, n-oi găsi-o, infidelule! îmi rămăsese un vârtej de fum sau praf galben, aidoma
Pe cât voia mama să o găseasă pe rivala ei, pe atât îmi mantiei, care îl acoperea pe tata.
doream și eu. Dacă nu cumva mai mult. N-am stat locului (Prezentare și traducere: Oana Glasu)
nicio clipă în acele câteva zile cât mai rămăseserăm în sat.
Până la pomenirea de șapte sau nouă zile a tatei, am obosit
mergând continuu la cimitir. Treceam pe acolo dimineața și
după-amiaza pentru a cinsti memoria tatei, ca să-i aprind o
lumânare, însă celălalt motiv mă împingea mai mult. Pentru
limpezirea apelor și elucidarea misterului pe care tata ni-l
lăsase pe prag. Într-un cuvânt, doream să mă conving dacă
tata avusese pe altcineva, era femeia cu batic galben o
ființă pământeană sau totul izvora din fanteziile bogate ale
mamei. Ceva îmi spunea că rezolvarea acelei încurcături care
îl avusese protagonist pe tata, începea din locul în care el se

99
 sintagme literare
ION
CĂLIMAN
CREAŢIE ŞI TRADIŢIE ÎN FOLCLOR
I. Limbajul şi nivelul competenţei
în transmiterea unui mesaj folcloric
Sinele trăieşte şi silabiseşte
Limba şi omul sunt două noţiuni corelate, se implică una
pe alta şi îşi sunt necesare reciproc. Dar toate fiinţele vii,
trecând peste unităţile prea rudimentare din punct de vedere
al organizării (ori simulacrele), - nu pentru că ar fi lipsite
de expresivitate comunicativă, ci pentru că nu constituie
interesul rândurilor de faţă, posedă fragmentar relaţii
articulatorii multiple: gesturi, culoare, poziţie, tonalitate,
expresie facială. Altfel spus, ele transmit în exterior felurite
mesaje despre ceea ce sunt. Transmit un sens, sensul
fiind de fapt esenţa de structură a acestor forme naturale
rudimentare. Viaţa îşi are canalul său specific, înconjurată
fiind de aceste semnale. „Ca să supravieţuieşti, trebuie să
primeşti un număr suficient de astfel de semnale, să sortezi
din fluxul întâmplărilor pe cele literal vitale, ţie sau speciei
tale, şi să decodezi semnalele necesare cu suficientă viteză
şi corectitudine”1. Decodarea sau identificarea sunt de fapt
declaraţii active. Povestim, comunicăm lumii exterioare prin
intermediul unor semnale mai mult sau mai puţin clare şi
„perfecţionate”. Dar suntem acolo unde comunicăm, fiindcă
suntem numai atunci când declarăm şi altor indivizi acest
adevăr, care, la rândul lor, pot fi competenţi în a înregistra
şi totodată în a răspunde semnalelor noastre existenţiale.
Chiar în această reciprocitate a identităţii, în nevoia de a ne
asculta ecoul care să ne confirme identitatea noastră - sinele,
sau identitatea altcuiva „se află esenţa paradoxului hegelian:
nevoia pe care o simte o fiinţă pentru prezenţa alteia, frica şi
ura generate de această nevoie”2. Acolo unde există viaţă, fie
ea reprezentată şi prin unităţi rudimentare, pot să existe şi
chiar există coduri de informare, de identitate, aşa cum pot
undui „ecourile” următoarelor versuri:
„Comme les longs echos qui de loin se contondent
Dans une tenebreuse et profonde unité,
Vaste comme la nuit et comme la clarté”..
Numai inexistentul nu poate avea semnale de
comunicare, numai el este mut, căci moartea definitivă nu
are de comunicat nimic. Dar tocmai datorită acestui fapt,
retrospectiv privită, moartea, prin prisma conştiinţei puse
în faţa acestui inevitabil eşec, determină o comunicare de
100
La curtile
, dorului
tip special, care, în primul rând, este creaţie. Intuind bine
această motivaţie de mărturisire, Richard Wagner spunea:
„Dacă am avea viaţa, n-am avea nevoie de artă. Arta e o
mărturie de neputinţă”. Şi, poate, un surogat.
Dar cele relatate mai sus s-au referit la cele mai
rudimentare şi mai vechi semnale, sunt coduri non-lingvistice
şi ele persistă şi întregesc comunicarea, alături de cel mai
înalt semnal - limba. Ca expresie, limba ar fi unul dintre cele
mai recente coduri, dar datorită unicităţii şi specializării sale
în a înregistra şi transmite informaţii, ea apare ca un cod
esenţial. Aşadar, cele două noţiuni, limba şi omul, sunt direct
corelate, implicându-se una pe cealaltă. După afirmaţia
lui Naom Chomsky „limba poate să fie un fenomen unic,
fără corespondenţă semnificativă în lumea animală”. Dar
a absolutiza acest fapt înseamnă a reda numai una dintre
coordonatele de bază ale omului, căci, aşa cum spuneau şi
anticii Hesiod şi Xenophon, noi suntem „animale, forme de
viaţă, care vorbesc” şi în acelaşi timp un rezultat al limbajului
(dar şi o „trestie gânditoare”, după afirmaţia lui Pascal).
Dimensiunea limbajului este însă esenţială şi
demonstrează totodată superioritatea omului. O imagine
despre natura umană care nu înregistrează şi această
coordonată lingvistică nu ar putea în nici un caz corespunde
realităţii. Deoarece însăşi capacitatea de a visa, de a
prevedea şi de a spera este legată de gramatică, de puterea
convenţională a limbii de a pre-exista realităţii pe care o
oglindeşte. Trecerea omului de la un stadiu natural la un
stadiu cultural este - în orice moment al acestei treceri -
întreţesută cu facultăţile sale verbale. Până şi tabuurile care
funcţionau în legătură cu incestul, precum şi sistemele de
rudenie nu sunt înaintea limbii, nu o preced. Nu putem
interzice un lucru pe care nu-l putem numi. Aşa încât putem
concluziona că formele lingvistice stau la baza condiţiei
umane şi o perpetuează. Chiar şi creaţia poate fi capacitatea
de a visa, înainte şi de a strecura, într-o selecţie de amintiri,
trecutul, fiind strâns legată de gramatică. Creaţia este o luare
în posesie a realităţii, prin filtrele specifice. Istoria este, în
sens uman, un năvod al limbii, aruncat în urmă. Parafrazând,
creaţia poate fi năvodul împletit din sublim, ce leagă
timpurile. „Literal, formele lingvistice stau la baza condiţiei
umane şi o perpetuează”3.
Vorbirea susţine fiinţa, oferind o dovadă interioară şi
exterioară despre sine şi lume. Omul mai mult se vorbeşte
(în literatură), decât vorbeşte cu sine. Conştiinţa este
asigurată astfel de singura garanţie a supravieţuirii proprii,
prin aruncarea spre interior a unui şuvoi de cuvinte, cum
s-a mai spus. Cuvântul zideşte, întemeiază fiinţa în interior,
creând punţi şi certitudini. Chiar şi vorbirea în exterior este o
rezonanţă a interiorităţii.
Orice dialog este o propunere de cunoaştere reciprocă
între fiinţe şi o definire şi permanent redefinire a sinelui prin
altceva. Mecanismele noastre de identitate, de exemplu
cele care îmi permit mie să afirm că eu sunt eu, dar care,
în acelaşi timp, mă împiedică să cunosc şi trăirile celuilalt,
sunt de găsit şi în faptul lingvistic. Celălalt poate fi cunoscut
numai printr-o proiecţie imaginară. „Legendele numirilor
reciproce, pe care le găsim peste tot (Iacob şi îngerul, Oedip
 sintagme literare
şi Sfinxul, Roland şi Oliver...), motivul luptei pe viaţă şi pe
moarte, care ia sfârşit numai atunci când cei doi luptători
îşi dezvăluie propriile lor nume, sau se strigă pe nume, într-
un schimb de identităţi sigure, ar putea conţine sugestia
unei îndoieli vechi: cine sunt eu, cine eşti tu, cum putem
şti că identităţile noastre sunt stabile, că nu vom deveni
altceva precum vântul, lumina sau apa?”4 Le reliefează astfel
importanţa cuvântului (creaţiei, cântecului), în faţa tăcerii.
Mulţi corăbieri au supravieţuit cântecului sirenelor, dar nici
unul tăcerii lor...
Afirmându-ne, în permanenţă proiectăm asupra altora
prezenţa noastră. Vorbirea apare astfel ca o sistolă şi în
acelaşi timp ca o diastolă a fiinţei umane, oferind astfel o
imagine interioară şi una exterioară a identităţii. „Eu îmi
stabilesc trăirea propriei mele persoane şi mi-o păstrez
printr-un flux de declaraţii interioare. Realizez inconştientul
atât cât îmi permit visurile sau momentele subite de delir,
ascultând atent şi amplificând fragmentele înalte de delir, de
static verbal, din centrul întunecos al spiritului. Mai curând
ne vorbim decât vorbim cu noi. Ne asigurăm conştiinţa cu
singura garanţie, reînnoită permanent, asupra vieţuirii
proprii, prin aruncarea, unui şuvoi de cuvinte spre interior”5.
În permanenţă vorbirea exterioară îşi are ecoul în interior.
Deci, stabilim existenţa noastră şi a altora printr-un neîncetat
proces lingvistic. După afirmaţia eseistului George Steiner,
remarcabil filozof al culturii, „identitatea noastră este un
pronume de persoana întâi”. Imaginea monoteistă a sinelui
se recunoaşte în definirea lui Dumnezeu printr-o tautologie
gramaticală: „sunt ce sunt”. Adam este cel mai aproape
de natura divină, este aproape în întregime imaginea lui
Dumnezeu, atunci când reface poesisul lexical: „aşa cum
a numit Adam fiecare creatură, aşa i-a rămas numele”,
afirmaţie după care Steiner concluzionează: „omul este un
zoon phonanta, un animal vorbitor”6
Dar faţă de limbaj s-au manifestat şi câteva atitudini
critice, care susţin că acesta ar exercita asupra omului
o forţă de constrângere, că vorbirea ar fi numai iluzia
comunicării. De la această atitudine până la elogiul tăcerii
nu este decât un pas. Astfel, a fost exprimat rolul pasiv al
limbajului, în contradicţie cu alte cercetări, mai recente,
care relevă caracterul determinant al limbajului în raport cu
gândirea şi cu perceperea realităţii. Neîncrederea rezultă şi
din pluralitatea graiurilor, care este interpretată de filozofi
şi lingvişti ca o multitudine de învelişuri materiale „care
acoperă un conţinut identic (teză cunoscută sub denumirea
de „limbă-nomenclator”), sau ca rezultat al mai multor
„viziuni asupra lumii”7. Continuând în tonul argumentaţiei
anterioare, mai multe limbi... înseamnă mai multe concepţii
asupra lumii.
În cadrul comunităţilor primitive, relaţiile interpersonale
sunt, după afirmaţiile lui Claude Levi-Strauss, relaţii de
schimb, de bunuri şi de informaţii8. În ecuaţia teoriei
comunicaţiei actele folclorice apar şi ele, la rândul lor, ca
acte de schimb. Profesorul Mihai Pop consideră mediile cu
cultură orală colectivităţile săteşti vechi, dar astăzi mult mai
slab prezente ca entităţi compacte. Creaţia populară mai
persistă în grade diferite de oralitate numai în grupuri sociale
La curtile
, dorului
mai mici, mai ales după experienţa ultimelor decenii. Astăzi
se fac eforturi de revigorare a tradiţiei folclorice în multe
localităţi. Depinde mult şi de priceperea celor ce purced la
această nobilă încercare!...
Pentru a exista comunicare, trebuie să existe, înainte de
toate, un cod folcloric. În condiţiile creaţiei orale, existenţa
unei infrastructuri fixe de epitete, formulare de adresare, rugă,
descriere, portretizare, îndemn etc., permite cristalizarea
unui cod de convenţii şi de tipare, necesar atât pentru a se
păstra unitatea şi puritatea tradiţiei unui gen, cât şi pentru
a imprima mnemotehnicii (meşteşugului metaforizării)
caracterele unei arte transmise din tată în fiu9. În mediile
de cultură orală amintite mai sus educaţia (iniţierea într-un
motiv folcloric) se făcea şi se mai face prin deprindere şi nu
prin strictă instruire. „Educaţie se făcea înăuntrul şi dinăuntrul
familiei, al neamului, al grupelor de vârstă, al vecinătăţilor, al
comunităţii săteşti”10. Diferitele coduri (limbaje) ale culturii
populare se însuşeau aşa cum se însuşea limba maternă,
fapt din care rezultă şi similitudinile dintre folclor şi limbă
(remarcate de P.G. Bogatyrev şi Roman Jacobson în studiul
„Die folklore sine besondere Form des Scharfens”, 1929, p.
905). Fără să aibă nevoie de o predare organizată, codul de
comunicare al poeziei şi cel al muzicii, al dansului, al gesticii,
ca şi cel al rânduielilor de bunăcuviinţă, este cunoscut de
aproape toţi componenţii unei comunităţi cu cultură orală.
„Nu am întâlnit niciodată în cercetările noastre de teren
fete care să înveţe să bocească, dar am văzut întotdeauna
că atunci când era cazul ştiau să-şi bocească morţii şi, în
zonele unde aşa era datina, de pildă în Oltenia şi Muntenia,
fiecare femeie, rudă sau vecină, ştia să bocească atunci când
intra prima dată în casa mortului”11. Aceste coduri folclorice
era necesar să fie deprinse, căci în mediile cu cultură orală
(populară) fiecare categorie de vârstă, fiecare treaptă a
ierarhiei sociale presupunea însuşirea diferitelor limbaje, cu
alte cuvinte presupunea însuşirea unui anumit standard de
cunoştinţe, fapt care făcea din masa respectivă de oameni o
comunitate competentă în a recepta un act folcloric global.
Până la o anumită vârstă, omul trebuie să fie şi de cele mai
multe ori este competent într-un anumit domeniu. Trecerea
de la o categorie la alta este marcată, dacă nu printr-un act
de iniţiere, oricum printr-un act ceremonial sau printr-un
obicei. Dobândirea şi deprinderea codului necesar trecerii
de la o categorie la alta erau strict necesare. „Caracterul
funcţional al educaţiei asigură fiecăruia posibilitatea de a
folosi deplin limbajul însuşit pentru a comunica cu ceilalţi,
pentru a stabili contacte pe diferite planuri, îi oferea sisteme
de argumentare suficiente pentru a face faţă diferitelor
situaţii ce adveneau în cadrul comunităţii în care trăia”12.
Aşa cum un individ care nu cunoştea datinile locului era
socotit de colectivitatea respectivă un străin (venitură), tot
aşa un individ aparţinând respectivei colectivităţi, dar care
nu ajungea la însuşirea (deprinderea) standardelor cerute,
nu putea trece de la o categorie la alta, căci i-ar fi lipsit
comunicarea deplină cu membrii categoriei în care ar fi
urmat să parvină.
Competenţa ar putea avea mai multe straturi. Tot timpul
există însă şi un strat anterior acesteia. Iniţierea într-un
101
 sintagme literare La curtile
, dorului
anumit strat al competenţei se făcea până nu de multă şi de către receptor. Problema limbajelor într-un act folcloric
vreme prin anumite teste tradiţionale, care aveau rolul global este dificil de rezolvat. Codul conţine mai multe
de a verifica măsura în care un individ este apt să treacă limbaje sau nivele: literar, coregrafic, muzical, dramatic, dar
într-o altă categorie (socială, de vârstă, profesională sau trebuie găsite limbajele dominante. Codul pre-există, fără a
parentală). În unele locuri - după cum afirmă profesorul putea fi teoretizat. El există în inconştient. În cazul folclorului,
Mihai Pop - obiceiurile de nuntă mai păstrează până către codul nu reprezintă numai gramatica, ci şi lexicul, formulele,
zilele noastre astfel de teste prin care se verificau însuşirile schemele şi textele (ne referim la folclorul literar, în primul
necesare trecerii din rândul nubililor (feciorilor) în rândul rând). „Copiii care învăţau dansurile nu învăţau numai paşii,
celor căsătoriţi. Am ales din studiul renumitului profesor ci totodată şi repertoriul de rituri şi melodii, ţinuta, modurile
Mihai Pop13 un text (test) din Bihor, în care mirelui i se pun de comportare la horă. Nimeni în mediile cu cultură orală
următoarele întrebări cu caracter ceremonial, în vederea n-a învăţat cântecele populare solfegiind. A învăţat şi mai
verificării aptitudinilor sale, cât şi a competenţei sale de a învaţă şi astăzi cântecul în totalitatea lui, melodie şi text,
trece într-o altă categorie: fără să fi învăţat în prealabil solfegii”14. Ca manifestări
Mirel de la masă bună, complexe, obiceiurile se deprind global, însuşindu-se
Nu te lăuda, concomitent elementele diferitelor planuri de realizare
Eu mireasa nu ţi-oi da, (limbaje componente): structura arhitectonică, elemente de
Până nu te-oi întreba: rit, procedee ceremoniale, moduri de comportare, cântece,
- Ce creşte cu vârfu-n jos poezie, dans etc.
Şi cu rădăcina-n sus? În realitatea sincretică a obiceiurilor se întâlnesc,
- Cu vârfu-n jos corelându-se în acelaşi timp, sisteme proprii, ce pot fi
Şi cu rădăcina-n sus? exprimate în modele, limbajul poetic cu cel muzical şi
Sloi de gheaţă coregrafic, dar şi cu cel al gesticii, mimicii, modului de
La fiecare casă. comportare şi al credinţelor. Poezia populară nu poate fi
………………… înţeleasă în afara corelativului său, versul şi melodia populară.
- Nici cu atâta nu ţi-oi da, Cântecul popular este o realitate dublă: apare ca un produs
Până nu te-oi întreba: organic, îmbinat, când conexiunea între ritmul poetic şi cel
- Ce vara înfloreşte muzical e deplină - susţine etnologul Ion Diaconu în notele
Şi iarna rodeşte? unei remarcabile şi controversate lucrări monografice15.
- Ei, ţi-oi spune: Acestea, creaţiile ca produse spontane, pleacă numai din
Ce vara-nfloreşte elementaritatea etnografică, fiind legate indestructibil cu
Şi iarna rodeşte mediul genetic iniţial şi sunt cât mai aproape de primitivitatea
Este iederiţa. ţărănească. În masa populară, talentul superior (performerul)
…………………….. rămâne adesea acoperit de colectivitate, după cum susţine
- Ce apă-i mai mare Ion Diaconu, cercetător cu o vastă experienţă de teren:
Peste toate apele? „Uneori el înfloreşte, se iroseşte, apoi dispare ca un vis: nu
- Peste toate apele-i e înţeles de înconjurime! Prin urmare şi masa receptoare de
Roua de dimineaţă. bun artistic popular superior închegat trebuie să fie ajunsă
……………………. la un grad anume de rafinament artistic, pentru ca un ins
- Ce dealu-i mai mare înzestrat de natură să capete avânt în elanul lui creator,
Peste toate dealurile? prin acceptarea creaţiei sale (inedite şi întâmplătoare).
- Dealu-i mai mare Fiindcă soarta unora ca el a fost adeseori aceasta: creatorul -
Peste toate dealurile - inovatorul poet - cântăreţ - a fost suprimat de mediocritatea
- Muşuroiu, etnografică, rămasă mereu - şi oriunde - precumpănitoare.
Că-i în fiecare Asemenea fapt fericit (de identificare a creatorului adevărat
Vârf de deal. - n.m. I.C.) se poate petrece numai printr-o selectare
Aceste standarde nu se realizau prin învăţarea fragmentară treptată a talentelor anonime, cât şi printr-o răsfrângere
a diferitelor date informaţionale şi apoi prin însumarea lor, continuă a creaţiei artistice individuale în cuprinsul unui
ci prin însuşirea globală cu ajutorul limbajelor diferite ale grup etnic vast. Iar această creaţie individuală (devenită
tuturor datelor referitoare la un anumit fapt, la un anumit populară numai prin circuitul folcloric) este şi ea un extras
mesaj, considerat în totalitatea lui semn cu semnificaţie muzical-poetic rezumativ, în parte o sinteză de artă a creaţiei
proprie şi nici nu rămâneau compartimentate pe domenii, folclorice anterioare (în care au pătruns, în timp, şi elemente
ci grupate pe categorii de fapte. Competenţa folclorică este extraetnice, asimilate lent de energia configurativă artistică
capacitatea de a stăpâni materialul limbii, al codului prin a unui popor dotat). Această creaţie, cu totul izolată la
care se transmite un fapt folcloric global. În acest act însă început, apoi treptat colectivizată selectiv - este adevărată
sunt prezente mai multe limbaje, care, la rândul lor, trebuie artă verbal - poetică, dar şi muzicală, care nu-ţi îngăduie,
ierarhizate. Deoarece comunicarea se realizează printr-un când o priveşti analitic, nici un dubiu de valorificare...”16
cod, printr-o sumă de reguli cunoscute şi de către emiţător Asupra coexistenţei sincretice a melodicului şi poeticului

102
 sintagme literare
de tip folcloric s-au pronunţat şi mulţi cercetători străini:
W.Wundt, Otto Bockel, Friedrich Arnold, K. Bucher, Ernest
Grosse, Fr. Schultze etc., iar la noi, printre alţii, în numeroase
rânduri, profesor-etnomuzicolog Emilia Comişel, cu referire la
creaţia individuală, duală, plurală sau colectivă, cum rezultă
dintr-o lucrare relativ recentă dedicată acestei remarcabile
personalităţi a folcloristicii româneşti17. Părerile acestor
specialişti converg spre afirmaţia că melodia şi textul poetic
de factură populară sunt genetic unificate şi nu se pot discuta
separat. Verbul, ritmul muzical reprezintă stilizarea cea mai
perfectă a vorbelor şi, totodată, melodia în stare potenţială.
Mulţi cercetători, după cum am arătat mai sus, admit
simultaneitatea creaţiei muzică-text, fapt care ar corespunde
esenţei spirituale a unui popor. Realizările concrete în creaţia
populară se situează pe două coordonate: cea a modului
de exprimare şi cea a categoriei faptului realizat (împlinit).
„Privind lucrurile prin această perspectivă, avem, deci, un
limbaj verbal, unul muzical, unul coregrafic, unul al gesticii
şi mimicii, altul al modurilor de comportare, dar, totodată, şi
limbaje particulare ca, de pildă, cel al miturilor, al riturilor, al
obiceiurilor de familie, al naraţiunilor etc. Cultura orală este,
deci, un sistem coerent de diferite limbaje corelate între
ele”18. În actul global folcloric, în sistemul global, elementele
diferitelor coduri, ca semne, îşi au semnificaţia lor în miezul
codurilor respective, dar, totodată, şi fiecare limbaj în parte
îşi are semnificaţia proprie. Faptul că fiecare categorie a
culturii populare este preluată şi însuşită ca o entitate în
procesul educaţional scoate şi el în evidenţă necesitatea
descifrării limbajului propriu diferitelor categorii, pe
planul pe care ea se plasează: sacral, ceremonial, artistic,
cotidian etc., planul fiind în acest caz un concept cu mult
mai precis decât contextul. Fiecare text se află în diferite
situaţii contextuale (sociale, psihologice). Ideea de plan,
după afirmaţia profesorului Mihai Pop, ar avea mai multă
stabilitate faţă de contextul ocazional, datorită faptului că un
act folcloric global se realizează pe mai multe planuri. Astfel,
descântecul ar reprezenta, în acelaşi moment, şi un act
pragmatic (cu rosturi apotropaice) şi unul sacral, prin faptul
că urmăreşte realizarea raportului dintre dorinţă şi putinţă.
Transmiterea modului tradiţional de educaţie, de
deprindere a unor practici şi ritualuri străvechi în mediile
cu cultură orală se face înlăuntrul şi dinlăuntrul grupurilor
sociale şi este un proces continuu de însuşire a diferitelor
limbaje, de multe ori neexplicate, un proces cu trepte
succesive, determinate de principalele etape ale vieţii
omului (multe constituindu-se în jurul aşa-numitelor rituri
de trecere, cum le numeşte Arnold Van Gennep)19.
Acest proces este determinat de funcţia actelor pentru
care se pregătesc cei care trebuie să-şi însuşească diferitele
limbaje, de necesitatea stringentă de a stabili comunicarea
între sine şi ceilalţi, în sensul cel mai larg al cuvântului. Sinele
poate fi în cadrul acestui proces o parte integrantă a unui grup
social, sau, prin identitate, însuşi grupul respectiv. „Codul de
comunicare al literaturii orale, modelele diferitelor categorii
ale naraţiunilor, sistemul bine structurat al obiceiurilor, în
ansamblul lor, sau modelul general al obiceiurilor de familie
se obiectivează în forme variate în fiecare creaţie a literaturii
La curtile
, dorului
orale, respectând gramatica fiecărui gramaj, modelul
fiecărei categorii. Ca şi gramatica limbii materne, ele sunt, în
sensul lui Claude Levi-Strausse, inconştiente numai fiindcă
nu au fost codificate şi exprimate în limbaj ştiinţific de către
membrii mediilor de cultură orală”20 Dar, în aceeaşi măsură,
se poate vorbi de un grad de gramaticitate şi în celelalte
limbaje ale culturii orale (muzical, coregrafic, al gesturilor, al
mimicii, al modurilor de comportare etc, pe care le-am mai
amintit), similar celui din poezia populară orală. Existenţa
unui grad de gramaticitate explică, totodată, şi uşurinţa cu
care se înnoiesc şi se transmit, în colectivităţile cu cultură
orală, bunurile culturale, fiindcă, observat teoretic, fiecare
limbaj apare ca un sistem, cu o structură ce deţine posibilităţi
lăuntrice de autoreglare, cu alte cuvinte cu o dinamică
proprie. Aceste gramatici ale limbajelor, prezente nereflectat
în mintea mediilor cu cultură orală stau la baza circulaţiei
sistemului educaţional, formativ, moral şi artistic tradiţional,
îi asigură coerenţa şi utilitatea în formarea personalităţii
membrilor grupurilor sociale respective şi, în acelaşi timp,
oferă pretextul şi cadrul creării unei poezii populare proprii.
(Endnotes)
1 Bibliografie:
George Steiner, Animalul vorbitor, în “Secolul XX”, nr. 3(146),
1973, p. 4
2 George Steiner, op. cit., p. 5
3 George Steiner, op .cit., p. 6
4 George Steiner, op. cit., p. 7
5 Ibidem, p. 7
6 Ibidem, p. 8
7 Sorin Stati, Omul prizonier al limbajului?, (în) vol. colectiv
Educaţie şi limbaj, EDP, Bucureşti, 1972, p. 89
8 Claude Levi-Strauss, Gândirea sălbatică, Bucureşti, 1970
9 După Lorenzo Renzi, Stilul tradiţional al cântecelor
bătrâneşti, (în) vol. Poetică şi stilistică, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, p.
475 – 496
10 Mihai Pop, Rolul edicaţional al limbajului culturii populare,
(în) vol. Educaţie şi limbaj, p. 139
11 Mihai Pop, op.cit., p. 140
12 Mihai Pop, op.cit., p. 141
13 Mihai Pop, op.cit., p. 141
14 Mihai Pop, op.cit., p. 141
15 Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei (Etnografie-folklor-
dialectologie), vol. I, EPL, Bucureşti, 1969, p. 11-313
16 Ion Diaconu, op.cit., p. 31
17 Ioan Gh. Oltean, Ion Căliman, Emilia Comişei despre folclorul
românesc, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003, p. 31, 75 – 77
18 Mihai Pop, op.cit., p. 141
19 Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, Editura „Polirom”,
laşi, 1996
20 Mihai Pop, op.cit., p. 144
103