Sunteți pe pagina 1din 97

Mihai Adrian Hotca

Radu Slăvoiu

DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ II
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”


BUCUREŞTI

2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi


transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Mihai Adrian Hotca, Radu Slăvoiu

Drept penal. Partea generală II


Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti


Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-492-6
Introducere

Disciplina Drept penal – partea generală II este acea ramură a dreptului care se
ocupă cu cercetarea și explicarea instituțiilor referitoare la cele mai grave fapte
antisociale, și anume infracțiunile.
În cadrul acestei discipline vor fi furnizate informații în legătură cu conceptele de
”răspundere penală” și ”sancțiune de drept penal”, acestea fiind, alături de infracțiune,
două mari instituții ale dreptului penal. În cadrul fiecăreia dintre cele doua instituții vor fi
analizate mai multe aspecte, astfel:
- în legătură cu răspunderea penală se vor analiza principiile răspunderii penale și
cauzele care o înlătură;
- în legătură cu sancțiunile de drept penal se vor trata pedepsele, măsurile
educative, măsurile de siguranță, individualizarea pedepselor, cauzele care înlătură
executarea pedepselor și cauzele care înlătură consecințele condamnării.
Obiectivele cursului
Suportul de curs se adresează studenţilor din învăţământul
universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor
instituţii ale Dreptului penal – partea generală II.
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale
dreptului penal, astfel încât studenţii să-şi însuşească noţiunile şi
termenii de specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi
conexiunile existente între ele;
2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea
şi aplicarea corecte a legii penale;
3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept penal – Partea
generală necesare înţelegerii Dreptului penal – partea specială şi
formării unor buni specialişti în domeniu;
4. Abordarea instituţiilor dreptului penal în strânsă legătură cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor
organe judiciare.
Însuşirea temeinică a Dreptului penal – partea generală presupune,
pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea
studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei
minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin
studierea bibliografiei obligatorii.

Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studenții vor fi capabili să:
• explice din punct de vedere ştiinţific conţinutul normelor penale
generale, precum şi jurisprudenţa referitoare la acestea;
• înţeleagă și să explice instituţiile Părţii generale a Dreptului penal;

4
• își însuşească un mod de gândire logico-juridic corect;
• realizeze corelaţiile existente între normele Părţii speciale şi cele
ale Părţi generale a Dreptului penal;
• explice şi să interpreteze normele penale generale;
• explice şi să înţeleagă soluţiile pentru problemele apărute în
practică;
• dezvolte abilităţi de gândire juridico-penală;
• realizeze o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului
penal;
• aplice sistematic normele penale generale.
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru o corectă înțelegere a Părții generale a Dreptului penal se
recomandă ca studiul prezentului suport de curs să se realizeze prin
coroborarea informațiilor cuprinse în fiecare unitate de învățare cu
normele din Partea Generală a Codului penal. După studiul fiecărei
unități de învățare, informațiile teoretice acumulate trebuie aplicate de
studenți prin rezolvarea exemplelor practice indicate în prezentul suport;
se recomandă mai întâi încercarea unei rezolvări proprii a spețelor, după
care argumentele și soluția trebuie comparate cu cele expuse de autori
la fiecare exemplu în parte.
Structura cursului
Suportul de curs Drept penal. Partea generală II cuprinde 10 unități
de învățare, și anume:
- răspunderea penală;
- generalități privind sancțiunile de drept penal;
- pedepsele principale;
- pedepsele complementare și accesorii;
- individualizarea pedepselor;
- măsuri de individualizare judiciară a pedepsei;
- minoritatea
- măsurile de siguranță;
- cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepse
- reabilitarea.
Cerinţe preliminare
Pentru înțelegerea Dreptului penal. Partea generală II studenții se vor
folosi de noțiuni acumulate la disciplinele Teoria generală a dreptului
(spre exemplu, subiect de drept, răspundere juridică, interpretarea
normei juridice) și Drept penal. Parte generală I.
Discipline deservite
Cunoștințele acumulate la disciplina Drept penal. Partea generală II
sunt necesare studenților în cadrul disciplinelor Drept penal. Parte
specială și Drept procesual penal.

5
Durata medie de studiu individual
La începutul fiecărei unități de învățare studenții vor regăsi o estimare
privind timpul necesar pentru studiul respectivei unități.
Evaluarea
Nota finală la disciplina Drept penal. Partea generală II se va stabili
prin cumulul:
- notei obținută la examen – pondere 70%;
- evaluării participării la tutoriale – pondere 10%;
- evaluării referatului – pondere 20%.

Observații: Referatul poate avea ca obiect tratarea unei instituţii sau


teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10
pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de
originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul
tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor,
studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie
răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează
dreptul de autor.

6
CUPRINS

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ II

Unitatea de învǎţare nr. 1


RĂSPUNDEREA PENALĂ
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Principiile răspunderii penale
1.4. Cauzele care exclud răspunderea penală
1.5. Rezumat
1.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1.7. Temă de control
1.8. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 2


GENERALITĂŢI PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Noţiunea, felurile şi caracterele sancţiunilor de drept penal
2.4. Principiile sancţiunilor de drept penal
2.5. Rezumat
2.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
2.7. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 3


PEDEPSELE PRINCIPALE
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Detențiunea pe viață
3.4. Închisoarea
3.5. Amenda
3.6. Rezumat
3.7. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
3.8. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 4


PEDEPSELE COMPLEMENTARE ȘI ACCESORII
4.1. Introducere

7
4.2. Obiective
4.3. Pedepsele complementare
4.4. Pedepsele accesorii
4.5. Rezumat
4.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
4.7. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 5


INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Conceptul de individualizare a pedepselor
5.4. Criterii şi mijloace de individualizare a pedepselor
5.5. Circumstanţele
5.6. Rezumat
5.7. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
5.8. Temă de control
5.9. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 6


MĂSURI DE INDIVIDUALIZARE JUDICIARĂ A PEDEPSEI
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Renunțarea la aplicarea pedepsei
6.4. Amânarea aplicării pedepsei
6.5. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
6.6. Liberarea condiționată
6.7. Rezumat
6.8. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
6.9. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 7


MINORITATEA
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Tratamentul penal aplicabil minorilor;
7.4. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
7.5. Bibliografie specifică

8
Unitatea de învǎţare nr.8
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Obligarea la tratament medical;
8.4. Internarea medicală;
8.5. Interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii;
8.6. Confiscarea specială;
8.7. Confiscarea extinsă
8.8. Rezumat
8.9. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
8.10. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 9


CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Prescripţia executării pedepsei
9.4. Graţierea
9.5. Rezumat
9.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
9.7. Temă de control
9.8. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 10


REABILITAREA
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Reabilitarea de drept
10.4. Reabilitarea judecătorească Rezumat
10.5. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
10.6. Bibliografie specifică

Bibliografie generala

9
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 1.
RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cuprins:

1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Principiile răspunderii penale
1.4. Cauzele care exclud răspunderea penală
1.5. Rezumat
1.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1.7. Temă de control
1.8. Bibliografie specifică

1.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi va fi prezentată instituţia răspunderii penale,
precum şi situaţiile în care aceasta este înlăturată.

1.2. Obiective

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


⇒ explicaţi conceptul de răspundere penală;
⇒ prezentaţi principiile răspunderii penale;
⇒ analizaţi cauzele care înlătură răspunderea penală (lipsa plângerii
prealabile, împăcarea, retragerea plângerii prealabile, amnistia şi
prescripţia răspunderii penale).

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

1.3. Principiile răspunderii penale


Ca toate speciile de răspundere juridică şi răspunderea penală este cârmuită
de mai multe principii. Reţinem aici numai pe cele specifice instituţiei răspunderii
penale, respectiv:
- infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 15 alin. 2 C.pen.)
– regula conform căreia răspunderea penală se angajează exclusiv în cazul
comiterii unei infracțiuni, nu și în cazul altor fapte ilicite;
- principiul răspunderii penale personale – regula conform căreia
răspunderea penală se angajează numai față de cel care a săvârșit o infracțiune,
neputând fi trase la răspundere penală alte persoane (familia infractorului, etnia

10
acestuia etc.);
- principiul inevitabilităţii răspunderii penale – regula potrivit căreia
răspunderea penală se angajează ori de câte ori se săvârșește o infracțiune;
- principiul unicităţii răspunderii penale (ne bis in idem – art. 6 C.proc.pen.) –
regula conform căreia pentru săvârșirea unei infracțiuni răspunderea penală se
anagajează o singură dată, infractorul neputând fi urmărit penal și judecat a
doua oară pentru aceeași infracțiune, dacă există deja o hotărâre penală
definitivă pentru respectiva infracțiune;
- principiul promptitudinii răspunderii penale – regula potrivit căreia
răspunderea penală trebuie angajată la un moment cât mai apropiat în timp față
de cel la care infracțiunea s-a comis.
Principiile răspunderii penale îşi trag substanţa din principiile dreptului penal,
care la rândul lor îşi iau seva din principiile dreptului.

1.4. Cauzele care exclud răspunderea penală


Noţiunea de cauză care exclude răspunderea penală
După cum am arătat anterior, unul dintre principiile răspunderii penale este
cel al inevitabilităţii acesteia, potrivit căruia restabilirea ordinii sociale ca urmare
a săvârşirii unei infracţiuni este o consecinţă care nu poate fi evitată, deoarece în
lipsa acesteia dreptul penal ar fi inutil. Dar principiul inevitabilităţii răspunderii
penale nu este un scop în sine, ci el trebuie corelat cu celelalte principii şi norme
penale. Astfel, se pot ivi situații în care realizarea răspunderii penale să nu mai
fie necesară din raţiuni sociale sau de politică juridică, cazuri în care legiuitorul a
prevăzut posibilitatea ca aceasta să fie exclusă.
Așadar, răspunderea penală este de neînlăturat atâta timp cât statul nu a
renunţat el însuși la dreptul său necenzurabil de a aplica sancţiunea penală
infractorului. Legiuitorul nu exercită dreptul de sancţionare în mod arbitrar, astfel
că nu poate face abstracţie de realitatea că, uneori, sancţionarea poate să nu
mai fie utilă din punct de vedere socio-politic. Spre exemplu, în cazul în care
aplicarea pedepsei s-ar face mult tardiv față de momentul săvârşirii infracţiunii
este mai degrabă preferabilă neaplicarea ei, întrucât altfel ar exista riscul ca
dreptul penal să se transforme într-un simplu mecanism de răzbunare între
persoane (dacă sancțiunea s-ar aplica oricând în timp, chiar după ce infracțiunea
s-a sterș din memoria colectivității).
Pentru a evita arbitrariul şi subiectivismul, legea penală prevede unele
împrejurări a căror apariţie face ca principiul inevitabilităţii răspunderii penale să
fie ştirbit. Legea penală instituie mai multe cauze care exclud răspunderea
penală. În aceste situații, cu toate că fapta este infracţiune, consecinţa –
aplicarea sancţiunii specifice – nu se mai produce.
Cauzele care exclud răspunderea penală sunt: amnistia, prescripția
răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și
împăcarea.

Amnistia
A. Noţiune şi caracterizare. Amnistia este o cauză care stinge raportul penal

11
de conflict și constă în actul de clemenţă al legiuitorului care, din raţiuni de
politică penală, renunţă la dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal celor care
au comis anumite infracţiuni.
Amnistia exclude numai răspunderea penală, iar nu şi infracţiunea. Așadar,
amnistia nu este o specie de dezincriminare, deoarece fapta rămâne în
continuare interzisă de lege; toți cei care comit infracțiuni de același tip ulterior
legii de amnistie vor răspunde penal.
Amnistia este, de regulă, o cauză reală de excludere a răspunderii penale,
având efecte cu privire la toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii. Deşi amnistia
este incidentă in rem, şi nu in personam, unele consecinţe pot surveni numai
dacă sunt îndeplinite anumite condiţii personale. Prin urmare, nu este exclus ca
legiuitorul să reglementeze amnistia cu caracter mixt, real şi personal. Un
exemplu în acest sens îl constituie Legea nr. 25/1967, prin care au fost
amnistiate infracţiunile săvârşite de cetăţenii sau foştii cetăţeni români care, la
data adoptării legii, erau stabiliţi în străinătate.
Amnistia intervine numai cu privire la infracţiuni săvârşite anterior adoptării
actului normativ prin care ea se acordă, dar indiferent de faza sau etapa în care
se află procesul penal. Amnistia are ca obiect toate infracţiunile, fără a avea
relevanţă stadiul la care a ajuns activitatea infracţională sancţionabilă (tentativă
pedepsibilă sau infracțiune consumată) şi fără a conta felul contribuţiei la
comiterea infracţiunii (autor, coautor, instigator sau complice).
B. Felurile amnistiei. 1. După sfera de aplicare, amnistia este generală şi
specială. Amnistia este generală când se acordă pentru orice infracţiune,
indiferent de gravitatea ei. Amnistia este specială când se acordă pentru anumite
infracţiuni.
2. După impunerea sau nu a unor condiţii speciale, amnistia este
necondiţionată şi condiţionată. Amnistia este necondiţionată când actul de
clemenţă cuprinde exclusiv condiţii privitoare la obiectul amnistiei şi data
comiterii faptei. Amnistia este condiţionată când actul de clemenţă cuprinde şi
alte condiţii decât cele privitoare la obiectul amnistiei şi data comiterii faptei, cum
ar fi: perioada comiterii faptei (spre exemplu, ar putea fi excluse infracțiunile
comise în timpul unei calamități); persoana infractorului (spre exemplu, ar putea
să nu beneficieze de amnistie cei care nu au împlinit o anumită vârstă); conduita
infractorului ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (spre
exemplu, ar putea să nu beneficieze de amnistie cei care s-au sustras de la
executarea pedepsei); antecedentele penale ale infractorului (spre exemplu, ar
putea să nu beneficieze de amnistie recidiviștii); consecinţele faptei (spre
exemplu, ar putea fi excluse de la amnistie infracțiunile care au produs
consecințe deosebit de grave) etc.
3. După momentul intervenirii sale faţă de stadiul raportului penal de conflict,
amnistia este antecondamntorie şi postcondamntorie. Amnistia este
antecondamnatorie când intervine până la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare. Amnistia este postcondamnatorie când intervine după data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
C. Efectele amnistiei. Amnistia este o cauză ce exclude răspunderea penală,
dar are o sferă limitată de aplicare deoarece produce efecte numai cu privire la
pedepse și măsuri educative, nu însă şi asupra măsurilor de siguranţă. Pe de
altă parte, amnistia nu produce nici un efect în privinţa altor forme de răspundere

12
juridică. De exemplu, amnistia nu înlătură răspunderea disciplinară a
funcţionarului public în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. De asemenea,
este de reținut că amnistia nu produce niciun efect asupra drepturilor persoanei
vătămate; spre exemplu, chiar dacă răspunderea penală pentru infracțiunea de
înșelăciune este înlăturată ca efect al unei amnistii, cel înșelat păstrează dreptul
de a i se repara paguba ce i-a fost cauzată prin acea infracțiune.
Precizăm că numai amnistia antecondamnatorie exclude propriu-zis
răspunderea penală, deoarece amnistia postcondamnatorie înlătură, de fapt,
numai executarea pedepsei și celelate consecințe ale condamnării. Mai mult,
legea menționează expres că, dacă amenda penală a fost încasată anterior
amnistiei, ea nu se restituie (art. 152 alin. 1 C.pen.).
Pentru a fi incidentă amnistia este necesar ca infracţiunea să se fi consumat
şi epuizat la data în raport cu care se aplică actul de clemenţă. Dacă legea de
amnistie intră în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare nu
produce efecte referitor la pedeapsa complementară a degradării militare.
Întrucât această pedeapsă se consideră executată la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Pe de altă parte, la stabilirea stării de recidivă nu sunt luate în considerare
condamnările pentru fapte amnistiate (art. 42 lit. b) C.pen.).

Prescripţia răspunderii penale

A. Noţiune şi caracterizare. Prescripţia răspunderii penale este o cauză ce


stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluţionat într-
o perioadă de timp rezonabilă.
Pentru a fi eficientă, răspunderea penală trebuie să intervină într-un moment
cât mai apropriat de cel al comiterii infracţiunii. Realizarea tardivă a tragerii la
răspundere penală înseamnă o nouă aducere în cadrul spiritului social a faptei
ce deja fusese uitată de societate. În cazul în care raporturile de constrângere
nu au fost soluţionate la timp trebuie să se pună capăt incertitudinii sau
nesiguranţei. Odată cu trecerea timpului, memoria colectivă şi victima uită fapta
infracţională. Teama sau mustrările de conştiinţă ale infractorului, existente pe o
durată mare de timp, determină de multe ori reeducarea acestuia, pedepsirea
devenind inutilă. Dacă infractorul a mai comis alte infracţiuni în perioada curgerii
termenelor de prescripţie, el nu va mai beneficia de excluderea răspunderii
penale deoarece un nou termen de prescripţie începe să curgă. Un alt argument,
deloc de neglijat, este cel privind dispariţia sau deteriorarea în timp a probelor
cauzei, existând riscul unor condamnări (sau unor absolviri de răspundere)
eronate.
B. Termenele de prescripţie a răspunderii penale. Răspunderea penală este
înlăturată dacă ea nu s-a realizat într-un anume termen, prevăzut de lege.
Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt stabilite de legiuitor în raport
de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, prin aceasta
înțelegându-se pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta
săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere
sau de majorare a pedepsei. Prin urmare, termenul de prescripție se va
determina în raport de pedeapsa legală pentru infracțiunea consumată, chiar
dacă în concret fapta a rămas la stadiul de tentativă pedepsibilă sau se constată

13
că a fost comisă în stare de recidivă.
Termenul de prescripție se determină în raport de maximul special al
pedepsei (iar dacă legea prevede pedepse alternative, în raport de maximul
special al pedepsei mai grele). Spre exemplu, la infracțiunea de furt (la care
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda),
termenul se determină în raport de maximul special de 3 ani al pedepsei
închisorii.
Conform art. 154 C.pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei
care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.
Termenele de mai sus se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul
infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii,
iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni. În cazul infracţiunilor de obicei, termenul curge de la data săvârşirii
ultimului act, iar în cazul infracţiunilor progresive de la data săvârşirii acţiunii sau
inacţiunii incriminate.
De la aceste reguli cu valoare generală, Codul penal prevede şi o derogare,
aplicabilă în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale (spre
exemplu, violul), atunci când sunt comise faţă de un minor. În aceste cazuri,
termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă nu de la data
săvârşirii faptei, ci de la data când minorul a devenit major, iar dacă minorul a
decedat înainte de majorat, termenul curge de la data decesului acestuia.
C. Întreruperea cursului termenului prescripţiei. Termenele de prescripţie a
răspunderii penale se întrerup prin îndeplinirea oricărui act de procedură în
cauză. Spre exemplu, cursul prescripției se întrerupe prin începerea urmăririi
penale cu privire la faptă, prin ascultarea unui martor în cauză, prin trimiterea în
judecată etc..
Efectul întreruperii este acela că după fiecare întrerupere începe să curgă un
nou termen de prescripţie. Prin urmare, tot timpul care s-a scurs anterior actului
de întrerupere nu se va lua în considerare la calculul termenului, din momentul
întreruperii calculându-se un nou termen de prescripție a răspunderii penale, de
aceeași durată cu cel anterior.
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la
infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere a termenului priveşte numai pe unii
dintre aceştia. Spre exemplu, dacă în cauză sunt 5 incupați, ascultarea de către
procuror a unuia dintre ei face să se întrerupă prescripția și pentru ceilalți 4.
Pentru a evita situația ca, datorită întreruperilor succesive, prescripția să nu
se mai producă niciodată, legea (art. 155 alin. 4 C.pen.) prevede că termenele

14
de prescripţie, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite
oricâte întreruperi ar interveni. În acest caz este incidentă aşa-numita prescripţie
specială. Aceasta înseamnă că, indiferent de câte acte de întrerupere ar fi
incidente, dacă răspunderea penală nu a fost realizată într-un timp dublu față de
termenul de prescripție prevăzut de lege, ea va fi înlăturată (spre exemplu, la
infracțiunea de furt – la care termenul de prescripție este de 5 ani – răspunderea
penală nu mai poate fi angajată, indiferent de numărul de întreruperi, după 10
ani de la data săvârșirii faptei).
D. Suspendarea termenului prescripţiei. Cursul termenului prescripţiei
răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o
împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Spre exemplu, cursul
prescripției se suspendă în ipoteza în care activitatea organelor judiciare este
împiedicată datorită unui cutremur de mari proporții.
Efectul suspendării constă în aceea că prescripţia îşi reia cursul din ziua în
care a încetat cauza de suspendare. Prin urmare, timpul curs anterior perioadei
de suspendare se ia în considerare la calculul termenului de prescripție.
Nu există prescripție specială în cazul suspendării termenului.
E. Efectele prescripţiei. Prescripţia exclude răspunderea penală în cazul
tuturor infracțiunilor, cu trei categorii de excepții (așa-numitele infracțiuni
imprescriptibile). Astfel, sunt imprescriptibile:
- infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la
care au fost comise;
- infracţiunile de omor și omor calificat;
- infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei (spre exemplu, violul
urmat de moarte victimei, tâlhăria urmată de moartea victimei).

Lipsa plângerii prealabile

În cazul anumitor infracțiuni, legiuitorul a renunțat la regula generală a


declanșării din oficiu a activității procesual penale și a lăsat la dispoziţia
persoanei vătămate iniţiativa tragerii la răspundere penală a infractorului.
Exemple de asemenea infracțiuni sunt: lovirea sau alte violențe (art. 193 C.pen.),
vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.) sau violul în forma simplă (art.
218 alin. 1 – 2 C.pen.).
Punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de formularea unei
plângeri prealabile numai în cazurile expres prevăzute de lege.
La infracțiunile la care este necesară conform legii, plângerea prealabilă este
atât un mod de sesizare a organelor judiciare cât și o condiție de pedepsibilitate
și procedibilitate. Din acest considerent, lipsa plângerii prealabile este atât o
cauză ce exclude răspunderea penală cât și un impediment în exercitarea
acțiunii penale (art. 16 lit. e) C.proc.pen.).
Conform art. 296 alin. 1 C.proc.pen., plângerea prealabilă trebuie depusă în
termen de trei luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea
faptei, indiferent dacă a știut cine este făptuitorul.
Pentru a fi valabilă, plângerea prealabilă trebuie introdusă de persoana
vătămată prin infracțiune. Dacă cel vătămat este un lipsit de capacitate de
exercițiu, plângerea se introduce de către reprezentatul său legal, iar dacă este

15
cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea se formulează de către persoana
vătămată, dar cu încuviințarea reprezentantului legal.
Dacă infracțiunea urmăribilă la plângere prealabilă a adus o vătămare mai
multor persoane, răspunderea penală va fi angajată chiar dacă plângerea
prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.
Atunci când fapta urmăribilă la plângere prealabilă a fost comisă în
participație, răspunderea penală va fi angajată față de toți participanții chiar dacă
plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la unul dintre aceștia.
Plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de
formă, a căror neîntrunire atrage inexistenţa plângerii.
Plângerea prealabilă se consideră că lipseşte și, prin urmare, răspunderea
penală este exclusă, atunci când:
- persoana vătămată nu a formulat deloc plângere prealabilă;
- plângerea prealabilă a fost introdusă după expirarea termenului legal de trei
luni;
- plângerea a fost formulată de o altă persoană decât cea îndreptățită
(persoana vătămată sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia);
- din conţinutul plângerii lipseşte manifestarea de voinţă de persoanei
vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a infractorului. De asemenea,
depunerea unei plângeri prealabile de către un mandatar general nu
îndeplineşte cerinţa legală, astfel încât plângerea este considerată inexistentă.
Legea (art. 157 alin. 5 C.pen.) prevede că, dacă persoana vătămată a
decedat înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea
plângerii prealabile, acţiunea penală pentru respectiva infracțiune poate fi pusă
în mişcare din oficiu. Spre exemplu, dacă victima violului moare (din alte cauze
decât violul) în interiorul termenului de 3 luni prevăzut de lege și nu formulase
până atunci plângerea prealabilă, autorul violului va putea fi urmărit penal și
judecat din oficiu.

Retragerea plângerii prealabile


În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, formularea unei asemenea plângeri nu înlătură dreptul
persoanei vătămate de a dispune de soarta acţiunii penale. Depunerea plângerii
prealabile este prin urmare o manifestare de voinţă revocabilă.
Una dintre modalităţile de revocare a plângerii prealabile este retragerea
acesteia. Retragerea plângerii prealabile este un act juridic unilateral prin care
persoana vătămată, ce a formulat plângere prealabilă, retractează această
plângere. La cererea inculpatului instanţa va continua procesul penal pentru a-i
da dreptul acestuia să-şi dovedească nevinovăţia. Dacă la sfârşitul procesului
inculpatul probează nevinovăţia, el va fi achitat; în caz contrar, va rămâne
eficientă retragerea plângerii prealabile.
Odată ce a intervenit retragerea plângerii prealabile, răspunderea penală va fi
înlăturată. În ipoteza în care infracțiunea, urmăribilă la plângere prealabilă, a fost
comisă în participație, răspunderea penală va fi exclusă numai în cazul acelui
participant față de care plângerea prealabilă a fost retrasă.
Pentru a fi valabilă, retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:

16
- să aibă loc în cazurile prevăzute de lege;
- să existe o manifestare de voinţă neechivocă de retractare;
- să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii în cauză.
Retragerea plângerii prealabile înlătură atât răspunderea penală cât şi
răspunderea civilă.

Împăcarea

Împăcarea este actul juridic bilateral intervenit între persoana vătămată şi


infractor, în cazurile permise de lege, prin care aceştia convin total şi
necondiţionat să stingă raportul juridic penal de conflict.
Împăcarea părţilor poate interveni în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu, dacă legea prevede în mod expres această
modalitate de excludere a răspunderii penale. Spre exemplu, impăcarea este
posibilă la infracțiunile de furt, însuşire a bunului găsit și înşelăciune.
Pentru a produce efecte juridice, împăcarea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să aibă loc în cazurile prevăzute de lege;
- să intervină între persoana vătămată (sau, în cazul celor lipsiți de capacitate
de exercițiu, reprezentantul legal) şi infractor. Dacă fapta a fost comisă în
participație, răspunderea penală va fi exclusă numai cu privire la acei participanți
cu care persoana vătămată s-a împăcat;
- să fie totală şi necondiţionată;
- să intervină până la citirea actului de sesizare a instanței de judecată (cu
alte cuvinte, până la începerea judecăţii).

Exemple

1. Inculpatul G.M. a fost condamnat, pentru infracţiunea de furt calificat (art.


229 alin. 2 lit. c) C.pen.), la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani şi 6 luni.
Împotriva sentinţei de condamnare a declarat apel inculpatul susţinând că,
printr-o lege intervenită în cursul judecăţii, s-au amnistiat infracţiunile pentru care
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de cel mult 4 ani.
Să se arate ce trebuie să decidă instanţa de apel.

Soluția:
Apelul inculpatului urmează să fie respins ca neîntemeiat.
Legea de amnistie are în vedere infracţiunile pentru care pedeapsa
prevăzută de lege, iar nu pedeapsa efectiv aplicată condamnatului, este
închisoarea de cel mult 4 ani.
Pentru infracţiunea de furt calificat comisă de inculpat, legea prevede o
pedeapsă cu închisoarea între 2 şi 7 ani, adică mai mare decât limita prevăzută
prin legea de amnistie. Prin urmare, legea de aministie nu este incidentă în
speţă, indiferent care era pedeapsa concretă aplicată inculpatului.

2. La data de 01.03.2000, instigatorul A l-a determinat pe autorul B să ia


decizia de a comite o infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale. Autorul B l-

17
a contactat pe complicele C care, la data de 01.04.2000, l-a învăţat cum se
poate falsifica o semnătură de pe un înscris oficial. La data de 15.04.2000,
autorul B a falsificat înscrisul oficial.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de fals
material în înscrisuri oficiale este de 5 ani.
Arătaţi data la care se împlineşte termenul de prescripţie a răspunderii
penale pentru fiecare dintre participanţii la comiterea acestei infracţiuni.

Soluţia:
Conform art. 154 alin. 2 C.pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale
se socoteşte de la data săvârșirii infracţiunii.
Prin urmare, pentru toţii participanţii la infracţiune (instigatorul A, complicele
C, autorul B), termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă la data de
15.04.2000, când autorul B a comis infracţiunea de fals material în înscrisuri
oficiale, chiar dacă instigatorul A şi-a adus contribuţia la data de 01.03.2000, iar
complicele C la data de 01.04.2000.
3. Inculpatul C.I. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de
lovire (art. 193 alin. 1 C.pen.), reţinându-se că, la data de 02.04.2014, pe când
avea vârsta de 14 ani şi 11 luni, a lovit persoana vătămată M.Z., în vâstă de 18
ani şi 2 luni, cu pumnul în stomac.
Instanţa a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice în urma căreia s-a
constatat că inculpatul C.I. nu a avut discernământ în comiterea faptei. La
termenul la care s-a depus raportul de expertiză, persoana vătămată M.Z. a
declarat că îşi retrage plângerea prealabilă.
Instanţa a dispus încetarea procesului penal, motivând că intervenit
retragerea plângerii prealabile.
Să se arate dacă soluţia instanţei este sau nu corectă.
Soluția:
Soluţia instanţei este eronată.
Retragere plângerii prealabile este o cauză care exclude răspundere penală.
Dar, conform art. 15 alin. 2 C.pen., unicul temei al răspunderii penale este
infracţiunea. Prin urmare, pentru a opera cauzele care exclud răspunderea
penală este necesar să se constate, mai întâi, că fapta comisă constituie
infracţiune.
În speţă, la data comiterii faptei, inculpatul era minor cu vârsta cuprinsă între
14 şi 16 ani. Conform art. 113 alin. 2 C.pen., minorul care are vârsta între 14 şi
16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ. Legea instituie în beneficiul acestor minori o prezumţie relativă de
lipsă a discernământului. În urma raportului de expertiză psihiatrică s-a constatat
că minorul nu a avut discernământ în comiterea faptei, ceea ce înseamnă că, la
data comiterii faptei, minorul nu îndeplinea condiţiile legale spre a răspunde
penal. În speţă operează aşadar minoritatea (art. 27 C.pen.), cauză de
neimputabilitate care exclude infracţiunea. Fapta inculpatului C.I. nu constituie
infracţiune, deci nu există temei pentru a se angaja răspunderea penală a
acestuia.
În consecinţă, în mod greşit instanţa a considerat că operează retragerea
plângerii prealabile, cauză care exclude răspunderea penală, pentru că nu se

18
poate exclude ceea nu există. În realitate, operează minoritatea făptutorului,
cauză care exclude infracţiunea.

Inculpatul X a fost trimis în judecată pentru o infracțiune de înșelăciune


(art. 244 C.pen.), în paguba victimei A. În cursul judecății, A declară că îl iartă
pe inculpat și că nu mai solicită nici restituirea pagubei, motivând că aceasta
este într-un cuantum redus și că, oricum, între timp, a câștigat o sumă mare de
bani jucând la loterie. La rândul său, inculpatul X arată că el nu a înșelat
victima, deci nu are motiv să fie iertat. Arătați dacă în speță a intervenit sau nu
împăcarea.

Să ne reamintim...

Atât lipsa și retragerea plângerii prealabile cât și împăcarea înlătură


răspunderea penală, în cazul acelor infracțiuni la care legea prevede expres.
Diferența constă în aceea că lipsa și retragerea plângerii prealabile sunt posibile
numai la infracțiuni urmăribile la plângere prealabilă, în timp ce împăcarea este
posibilă la infracțiuni ce se urmăresc din oficiu.

1.5. Rezumat
Răspundere penală este acea formă a răspunderii juridice identificată cu
raportul juridic penal de constrângere, dintre stat şi infractor, al cărui conţinut îl
constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea infractorului şi obligaţia
corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea.
Principiile răspunderii penale sunt următoarele: infracţiunea este unicul
temei al răspunderii penale; principiul răspunderii penale personale; principiul
inevitabilităţii răspunderii penale; principiul unicităţii răspunderii penale; principiul
promptitudinii răspunderii penale.
Cauzele care exclud răspunderea penală sunt stări, situaţii sau împrejurări
reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge dreptul statului de a aplica o
sancţiune infractorului şi se stinge şi obligaţia acestuia de a executa acea
sancţiune. Deşi fapta este infracţiune, consecinţa – aplicarea sancţiunii specifice
– nu mai are loc.
Cauzele care exclud răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia
răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii
prealabile şi împăcarea.
Amnistia constă în actul de clemenţă al legiuitorului care, din raţiuni de
politică penală, renunţă la dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal
infractorilor care au comis anumite infracţiuni.
Prescripţia răspunderii penale este o cauză ce stinge raportul juridic penal
de conflict, deoarece acesta nu a fost soluţionat într-o perioadă de timp
rezonabilă, prevăzută de lege.
Lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală în cazul acelor
infracţiuni pentru care legea prevede că, pentru tragerea la răspundere penală a
infractorului, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Retragerea plângerii prealabile exclude răspunderea penală în cazul

19
infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, dacă, ulterior introducerii unei asemenea plângeri, persoana vătămată
o retractează
Împăcarea este actul juridic bilateral intervenit între persoana vătămată şi
infractor, în cazurile permise de lege, prin care aceştia convin total şi
necondiţionat să stingă raportul juridic penal de conflict.

1.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)

Exemple de subiecte de sinteză


1. Ce este răspunderea penală?
2. Enumeraţi cauzele generale care înlătură răspunderea penală;
3. Analizaţi amnistia şi prescripţia răspunderii penale;
4. Prezentaţi comparativ retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Exemple de teste tip grilă


1. Termenul de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile curge:
a) de la momentul când victima a aflat despre săvârşirea faptei;
b) de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul;
c) de la data când victima a aflat despre existenţa pagubei.

2. Împăcarea poate avea loc:


a) între procuror şi persoana vătămată;
b) între soţul sau soţia persoanei vătămate şi făptuitor;
c) între făptuitor şi persoana vătămată sau reprezentantul său legal.

1.7. Temă de control

În speţă, persoana vătămată a dat o declaraţie scrisă în faţa procurorului că


se împacă cu inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de furt (art. 228 C.pen.).
În faţa instanţei, inculpatul a arătat că nu doreşte să se împace cu partea
vătămată.
Arătaţi argumentat ce va decide instanţa.

1.8. Bibliografie specifică

M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

20
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 2.
GENERALITĂŢI PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Cuprins:

2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Noţiunea, felurile şi caracterele sancţiunilor de drept penal
2.4. Principiile sancţiunilor de drept penal
2.5. Rezumat
2.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
2.7. Bibliografie specifică

2.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate tipurile de sancţiuni specifice
dreptului penal şi principiile care le guvernează.

2.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ explicaţi conceptul de sancţiune de drept penal;
⇒ prezentaţi felurile şi caracterele sancţiunilor de drept penal;
⇒ să prezentaţi regulile care guvernează sancţiunile de drept penal.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.

2.3. Noţiunea felurile şi caracterele sancţiunilor de drept penal

Reacţia socială contra faptelor ilicite, pentru a fi eficientă, trebuie să se


desfăşoare pe mai multe planuri, respectiv politic, educaţional-cultural, economic
şi juridic. Dintre diversele tipuri de reacţie socială împotriva faptelor antisociale,
un loc important îl ocupă aplicarea sancţiunilor juridice persoanelor care nu-şi
conformează comportamentul normelor de drept.
Sancţiunea de drept este consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor
juridice, fiind o creaţie a legiuitorului.
Expresia „sancţiune juridică” este susceptibilă de următoarele accepţiuni:
- element al normei juridice;
- edictarea unui act normativ;
- element al raportului juridic de constrângere;
- instituţie de drept.
În primul sens, sancţiunea juridică este elementul normei juridice care
prevede consecinţa încălcării dispoziţiei. În a doua accepţiune, prin sancţiune
juridică se înţelege edictarea sau adoptarea unei legi. În al treilea înţeles, prin
sancţiune juridică se înţelege acea specie de sancţiune socială care constă în

21
transpunerea în realitate a elementului normei juridice ce conţine consecinţa
încălcării dispoziţiei normei juridice. În al patrulea sens, prin sancţiune juridică se
înţelege instituţia alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează
genurile şi speciile de consecinţe ale încălcării dispoziţiilor normelor juridice.
În cadrul temei de faţă ne interesează, în principal, cea de a treia accepţiune,
respectiv de element al raportului juridic de conflict. În acest sens, practic,
sancţiunea juridică se identifică cu latura pasivă a obiectului raportului juridic de
constrângere. De fiecare dată însă, când vom folosi expresia examinată, din
context va reieşi accepţiunea în care este utilizată.
Având în vedere precizările de mai sus, sancţiunea de drept penal poate fi
definită ca o măsură de constrângere sau reeducare ce se aplică persoanei care
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (care este de regulă infracţiune)
pentru restabilirea ordinii juridice, în scopul îndreptării făptuitorului şi prevenirii
săvârşirii altor asemenea fapte. Sancţiunile de drept penal, ca de altfel orice
specii de sancţiuni juridice, trebuie constatate şi aplicate de organele
competente. Dar, sancţiunile penale se deosebesc în mod substanţial de toate
celelalte sancţiuni juridice (de natură administrativă, fiscală, disciplinară, civilă
etc.), deoarece numai dreptul penal reglementează sancţiuni privative de
libertate.
În cadrul instituţiilor dreptului penal, potrivit concepţiei majoritare, sancţiunile
de drept penal constituie cea de-a treia instituţie fundamentală, alături de
instituţia infracţiunii şi instituţia răspunderii penale.

Felurile sancţiunilor de drept penal


În vederea atingerii scopului legii penale, Codul penal reglementează mai
multe categorii de sancţiuni. Prevederea mai multor feluri de sancţiuni a fost
determinată de anumite variabile ale fenomenului criminalităţii, cum ar fi:
gravitatea faptei, persoana şi particularităţile făptuitorului etc.
În funcţie de scop şi specificul persoanei făptuitorului, Codul penal
reglementează trei feluri de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile
educative şi măsurile de siguranţă.
Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cele mai severe
sancţiuni existente în sistemul dreptului. Pedepsele sunt aplicabile numai
infractorilor, adică persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal aplicabile minorilor
infractori.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv
care se iau faţă persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în
scopul preîntâmpinării comiterii unor astfel de fapte. Măsurile de siguranţă sunt
singurele sancţiuni de drept penal care se pot lua şi împotriva persoanelor care
au comis fapte prevăzute de legea penală, deşi nu realizează conţinutul unor
infracţiuni.
În funcţie de calitatea infractorului, se poate face distincţie între: sancţiuni
aplicabile persoanei fizice şi sancţiuni aplicabile persoanei juridice. În cazul
infractorilor persoane fizice nu se pot aplica anumite sancţiuni specifice regimului
sancţionator al persoanei juridice (de pildă, dizolvarea persoanei juridice). Pe de
altă parte, nici persoanelor juridice nu li se pot aplica anumite sancţiuni specifice

22
infractorilor persoane fizice (de exemplu, pedeapsa cu închisoarea).
De asemenea, în interiorul categoriei infractorilor persoane fizice regimul
sancţionator diferă în funcție de anumite particularităţi. Spre exemplu, în cazul
infractorilor majori nu se pot lua, de regulă, măsuri educative, iar în cazul
infractorilor minori nu se pot aplica pedepse. La fel, în categoria infractorilor
persoane juridice se pot identifica mai multe categorii de infractori, fiecare având
un regim sancţionator parţial diferit. De pildă, persoanelor juridice de utilitate
publică sau care îşi exercită activitatea într-un anumit domeniu nu li se pot aplica
anumite sancţiuni. De asemenea, remarcăm faptul că anumite categorii de
persoane juridice sunt excluse din categoria subiecţilor activi ai infracţiunii;
astfel, statul şi autorităţile publice nu pot avea calitatea de subiect pasiv al
raportului penal de conflict, deoarece nu răspund penal.

Caracterele sancţiunilor de drept penal

Sancţiunile de drept penal sunt sancţiuni juridice ce prezintă anumite


particularităţi care le imprimă o configuraţie proprie în sistemul sancţiunilor
juridice. Trăsăturile sancţiunilor de drept penal reflectă totodată şi principiile de
politică penală ale statului la un anumit moment al evoluţiei societăţii.
O primă trăsătură a sancţiunilor de drept penal o reprezintă faptul că trebuie
fie prevăzute de lege. Organele judiciare nu pot aplica decât acele sancţiuni ce
sunt înscrise în legea penală, corespunzător infracţiunii săvârşite şi specificului
infractorului, conform principiului nulla poena sine lege (art. 2 alin. 1 – 2 C.pen.).
Sancţiunile de drept penal sunt indispensabile şi inevitabile. Activitatea de
aplicare şi punere în executare a sancţiunilor de drept penal este guvernată de
principiul oficialităţii, în sensul că – de principiu – organele competente
desfăşoară tragerea la răspundere penală din proprie iniţiativă şi în mod
obligatoriu.
În toate cazurile şi indiferent de calitatea sau particularităţile infractorilor
sancţiunile de drept penal se aplică numai post delictum. Fără săvârşirea unei
infracţiuni nu este posibilă represiunea penală, fiind repudiată concepţia
pozitivistă conform căreia împotriva anumitor persoane se pot lua măsuri de
siguranţă anterior săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. După cum am
arătat mai sus, măsurile de siguranţă se pot lua şi în cazul persoanelor care au
săvârşit fapte prevăzute de legea penală, fără să întrunească elementele unei
infracţiuni.
Sancţiunile de drept penal au şi un caracter represiv, deoarece limitează silit
anumite drepturi fundamentale ale omului. Astfel, constrângerea penală
restricţionează sau circumscrie exerciţiul libertăţii, vieţii intime, dreptului de a
alege şi de a fi ales etc.
În fine, sancţiunile de drept penal au un caracter reparator-preventiv, în
sensul că restabilesc ordinea de drept şi preîntâmpină săvârşirea de noi fapte
prevăzute de legea penală.

2.4. Principiile sancţiunilor de drept penal

a) Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal

23
Ca o aplicaţie particulară a principiului legalităţii dreptului penal, legalitatea
sancţiunilor de drept penal presupune stabilirea oricăror sancţiuni de acest gen
exclusiv prin lege – nulla poena sine lege (art. 2 alin. 1 – 2 C.pen.).
Determinarea legală a sancţiunilor nu trebuie înţeleasă în mod absolut, ci în
sensul că legea prevede felurile sancţiunilor, limitele acestora şi criteriile lor de
individualizare. Sancţiunile penale pot fi: absolut determinate; relativ
determinate; nedeterminate.
b) Principiul stabilirii unor sancţiuni de drept penal compatibile cu morala şi
concepţia juridică a societăţii
Pentru a fi pe deplin eficiente, sancţiunile penale trebuie să fie agreate de
societate atât din perspectivă juridică cât şi din punct de vedere moral. Principiul
stabilirii unor sancţiuni acceptabile de către membrii societăţii este o aplicaţie
specială a principiului umanismului. Moravurile unei societăţi sunt diferite de la
un moment la altul al evoluţiei istorice. Morala actuală nu agreează pedepsele
corporale, tortura sau alte sancţiuni infamante, inumane sau degradante. Regula
compatibilităţii sancţiunilor de drept penal cu morala şi concepţia juridică a
societăţii nu este una fără substanţă sau un simplu joc de cuvinte, ci este unul
dintre cele mai importante imperative ale reglementării sancţiunilor de drept
penal.
c) Principiul individualizării (personalizării) sancţiunilor penale
Deşi personalizarea sancţiunilor de drept penal este o regulă acceptată de
toţi autorii de specialitate şi este înscrisă în majoritatea legislaţiilor lumii,
legiuitorii diverselor epoci istorice au văzut diferit opera de adaptare a
sancţiunilor de drept penal în raport de specificul faptei şi însuşirile făptuitorului.
Nu poate fi acceptată concepţia din antichitate potrivit căreia toate infracţiunile
sunt la fel de periculoase şi trebuie pedepsite la fel. Sancţiunile de drept penal
nu pot fi nici prea severe, dar nici prea uşoare faţă de infracţiunea săvârşită
(justitia in eo potissimum consistit, ut supplicium sit aequale peccato).
d) Principiul personalităţii sancţiunilor penale
Fiind o „afacere” statală, aplicarea sancţiunilor penale nu se poate extinde
asupra altor persoane decât cele care au calitatea de infractori, indiferent de
relaţia care există între cei în cauză. Sancţiunea penală se aplică numai
persoanei care a nesocotit norma penală şi se execută, de asemenea, tot de
către acesta.
Cu toate că anumite consecinţe ale aplicării şi executării unei sancţiuni
penale se pot răsfrânge şi asupra altor persoane (de obicei asupra membrilor
familiei, ca de pildă lipsa din sânul familiei, nerealizarea de venituri etc.), aceste
efecte sunt inevitabile. Principiul personalităţii exprimă regula că aplicarea
sancţiunilor penale nu se face în privinţa altor persoane decât infractorul.

24
Arătați prin ce se deosebesc pedepsele de măsurile educative.

Să ne reamintim...
Pedepsele, măsurile educative și măsuri de siguranță se aplică numai
persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală.

2.5. Rezumat

Sancţiunea de drept penal reprezintă o măsură de constrângere sau


reeducare ce se aplică persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală (care este de regulă infracţiune) pentru restabilirea ordinii juridice, în
scopul îndreptării făptuitorului şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte.
Codul penal reglementează mai multe categorii de sancţiuni.
În funcţie de scop şi specificul persoanei făptuitorului, Codul penal
reglementează trei feluri de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile
educative şi măsurile de siguranţă.
Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cele mai severe
sancţiuni existente în sistemul dreptului. Pedepsele sunt aplicabile numai
infractorilor, adică persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal aplicabile minorilor
infractori.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv
care se iau faţă persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, în
scopul preîntâmpinării comiterii unor astfel de fapte. Măsurile de siguranţă sunt
singurele sancţiuni de drept penal care se pot lua şi împotriva persoanelor care
au comis fapte prevăzute de legea penală, deşi nu realizează conţinutul unor
infracţiuni.
În funcţie de calitatea infractorului, se poate face distincţie între: sancţiuni
aplicabile persoanei fizice şi sancţiuni aplicabile persoanei juridice.
Sancţiunile de drept penal prezintă anumite particularităţi: trebuie fie
prevăzute de lege, sunt indispensabile şi inevitabile, se aplică numai post
delictum, au caracter represiv, au caracter reparator-preventiv.
Principiile sancţiunilor de drept penal sunt: principiul legalităţii sancţiunilor
de drept penal; principiul stabilirii unor sancţiuni de drept penal compatibile cu
morala şi concepţia juridică a societăţii; principiul individualizării (personalizării)
sancţiunilor penale; principiul personalităţii sancţiunilor penale.

2.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Analizaţi caracterele sancţiunilor de drept penal;
2. Prezentaţi principiile sancţiunilor de drept penal.

25
Exemple de întrebări tip grilă:
1. Repararea prejudiciului produs prin săvârşirea unei infracţiuni:
a) constituie o sancţiune de drept penal;
b) reprezintă o pedeapsă;
c) constituie o sancţiune juridică extrapenală.

2. Principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal presupune că:


a) sancţiunile de drept penal pot fi aplicate numai infractorilor;
b) împotriva unei persoane nu se pot aplica decât sancţiuni care sunt
prevăzute de lege;
c) sancţiunile de drept penal pot fi aplicate numai persoanelor.

2.7. Bibliografie specifică


M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

26
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 3.
PEDEPSELE PRINCIPALE

Cuprins:

3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Noțiunea de pedeapsă
3.4. Detențiunea pe viață
3.5. Închisoarea
3.6. Amenda
3.7. Rezumat
3.8. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
3.9. Bibliografie specifică

3.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate pedepsele principale.

3.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ explicaţi conceptul de pedeapsă;
⇒ prezentaţi scopul şi funcţiile pedepsei;
⇒ analizaţi pedepsele principale (detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi
amenda);

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

3.3. Noţiunea de pedeapsă

Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată infractorului, în condiţiile


prevăzute de lege, de instanţa de judecată în scopul reeducării lui şi al prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni. Pedeapsa se deosebeşte nu numai de celelalte
sancţiuni juridice, dar ea prezintă anumite particularităţi chiar şi faţă de celelalte
feluri de sancţiuni de drept penal (măsurile educative şi măsurile de siguranţă).
În legislaţie, noţiunea de pedeapsă apare şi în alte accepţiuni decât cea de
mai sus. Spre exemplu, Constituţia României utilizează termenul „pedeapsă” în
cinci texte (art. 22 alin. 2-3, art. 23 alin. 12, art. 73 lit. h), art. 109 alin. 3).
Pedeapsa implică atât o restrângere de drepturi, cât şi o aflicţiune de natură
psihică. Pedepsele se pot aplica numai persoanelor care au comis infracţiuni,

27
adică infractorilor, constrângerea fiind o consecinţă inevitabilă a săvârşirii de
infracţiuni. Pedeapsa este o sancţiune specifică dreptului penal care poate fi
aplicată numai de către judecător, în condiţiile stabilite de lege. Pedeapsa este
totodată şi o instituţie a dreptului penal ce cuprinde totalitatea normelor penale
care reglementează: categoriile, gradele şi limitele pedepselor; individualizarea
pedepselor.
Alături de celelalte instituţii de drept penal, pedeapsa joacă un rol esenţial în
opera de realizare a dreptului penal, chiar dacă în ultima vreme sunt autori care
neglijează sau minimalizează funcţiile pedepselor în ansamblul mijloacelor de
luptă împotriva criminalităţii. Fără ideea de pedeapsă, ca mijloc principal de
înfăptuire a justiţiei penale, dreptul penal ar rămâne lipsit de cel mai important
instrument pe care gândirea umană l-a conceput până în acest moment al
evoluţiei sociale. De altfel, denumirea de „drept penal”, acceptată de majoritatea
autorilor, derivă din termenul pedeapsă.
Se poate spune că, pentru societatea contemporană, pedeapsa este un „rău
necesar”. De fapt, cuvântul „rău” poate nu este cel mai potrivit pentru a desemna
esenţa pedepsei, deoarece pedeapsa este un „rău” numai la prima vedere. Într-
adevăr, recunoscându-se efectele benefice ale pedepsei pentru societate,
pedeapsa apare ca un „bine” general, întrucât ea previne un rău de dimensiuni
substanţial mai mari. Din această perspectivă pedeapsă apare ca un lucru bun,
deoarece nu poate fi considerat negativ un lucru care determină efecte pozitive.
Conceptul de pedeapsă poate fi analizat din mai multe perspective: din
punctul de vedere al funcţiilor sale; din perspectiva scopului său; prin prisma
categoriilor şi limitelor generale ale pedepselor.

Funcţiile pedepsei
a) Funcţia de constrângere (aflictivă)
Funcţia de constrângere se materializează prin aplicarea pedepselor, cum ar
fi: detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda, interzicerea exerciţiului unor
drepturi etc. Pedeapsa reprezintă o reacţie corespunzătoare efectelor produse
de infracţiunea săvârşită de cel care a nesocotit norma de incriminare (mallum
passionis propter mallum actionis) şi specifică personalităţii sau conduitei
infractorului. Se poate spune că o sancţiune penală care nu presupune o
anumită suferinţă, de natură psihică, nu poate fi considerată pedeapsă, ci
eventual o altă specie de sancţiune. Coerciţiunea pedepsei presupune limitarea
sau pierderea de către cel condamnat a unor drepturi şi libertăţi. Astfel,
condamnatul este obligat să plătească o sumă de bani, pierde o parte din
atributele libertăţii, nu poate participa la relaţiile familiale, profesionale, politice
sau culturale etc. Dreptul penal român nu acceptă, însă, constrângerea prin
producerea de suferinţe fizice sau prin afectarea demnităţii infractorului.
b) Funcţia de reeducare
Funcţia de reeducare constă în determinarea formării în persoana infractorului a
unor deprinderi comportamentale concordante cu cerinţele relaţiilor sociale
normale.
c) Funcţia de eliminare
Această funcţie constă în înlăturarea definitivă sau temporară a
condamnatului din societate şi izolarea lui la locul de detenţie în condiţiile

28
prevăzute de legea privind executarea pedepselor. Eliminarea definitivă din
societate a infractorului este posibilă numai în cazuri excepţionale, când se
aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În toate celelalte situaţii, îndepărtarea
infractorilor din societate este dispusă pe durată determinată. O situaţie specială
există când se aplică persoanei juridice pedeapsa dizolvării acesteia, pedeapsă
care poate fi considerată „pedeapsa capitală”. Funcţia de eliminare este o funcţie
specifică pedepselor privative de libertate – detenţiunea pe viaţă şi închisoarea –
sau dizolvării persoanei juridice şi contribuie atât la realizarea prevenţiei
generale, cât şi la a celei speciale.
Judecătorul trebuie să privească eliminarea infractorului din societate ca o
ultima ratio, evitând trimiterea în detenţie a unor persoane mai puţin periculoase
şi fără biografie penală. Într-adevăr, nu în toate cazurile mediul din penitenciar
determină efecte pozitive asupra oricăror persoane.
d) Funcţia de exemplaritate
Funcţia de exemplaritate a pedepsei reprezintă impactul pe care îl are
pedeapsa aplicată unui infractor asupra celorlalţi destinatari ai legii penale.
Această funcţie îi vizează, în principal, pe cei care sunt predispuşi sau tentaţi să
înfrângă legea penală. Promptitudinea aplicării pedepselor şi fermitatea punerii
în executare a acestora determină în spiritul social o atitudine de respect al
valorilor sociale şi de abţinere de la săvârşirea de infracţiuni. Materializarea
acestei funcţii depinde de reuşita judecătorului în opera de individualizare a
aplicării şi executării pedepselor, deoarece exemplaritatea presupune nu numai
aplicarea unor pedepse severe, ci şi adaptarea acestora la nevoile reale
determinate de infracţiunile comise de infractorii cărora li se aplică.

Scopul pedepsei
Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de (noi) infracţiuni (punitur,
ne pecetur). Finalitatea pedepsei este subsumată scopului dreptului penal, care
își propune apărarea persoanei, a drepturilor și libertăţilor acesteia și a statului
contra infracţiunilor. Scopul pedepsei nu trebuie confundat cu temeiul acesteia,
care este infracţiunea.
Scopul pedepsei este mediat şi imediat. Finalitatea pedepsei se observă în
mai multe momente: momentul adoptării legii care prevede pedeapsa; momentul
aplicării pedepsei; momentul executării pedepsei.
Scopul imediat reiese din faptul că aplicarea pedepsei persoanei care a
săvârşit infracţiunea realizează prevenţia specială şi prevenţia generală.
Prevenţia specială constă în determinarea schimbării atitudinii condamnatului,
astfel încât acesta să nu mai săvârşească în viitor infracţiuni. Pentru a-l opri pe
infractor să mai comită infracţiuni, pedeapsa trebuie să-i cauzeze şi o suferinţă
(non fit redemptio sine effuzione sanquinis).
Pe de altă parte, nu trebuie ignorat în acest context principiul umanismului
dreptului penal, deoarece un tratament sancţionator inuman sau degradant nu
va reuşi să genereze în conştiinţa condamnatului schimbarea de atitudine
vizată.Nu trebuie însă să trecem în cealaltă extremă, adică să lipsim pedeapsa
de orice aflicţiune, deoarece prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu va avea
loc. Scopul pedepsei este realizat numai dacă prin pedeapsa aplicată
infractorului are loc influenţarea personalităţii acestuia. Pedeapsa trebuie să fie

29
compatibilă şi comparabilă cu vinovăţia infractorului, respectiv să nu fie nici prea
severă, nici prea blândă în raport de atitudinea lui faţă de faptă şi rezonanţa ei
socială.
Prevenţia generală constă în preîntâmpinarea săvârşirii de infracţiuni de către
destinatarii normelor penale prin influenţarea lor psihologică, care trebuie să
accepte şi să se conformeze dispoziţiilor acestora. Prevenţia generală se
realizează prin toate formele de personalizare a pedepsei.
Înscrierea pedepselor în legea penală şi aplicarea acestora celor care
săvârşesc infracţiuni produc o influenţare a membrilor societăţii în aşa fel încât o
parte dintre cei care aveau tendinţa să comită infracţiuni să se abţină de la
aceasta. Deci, prevenţia generală se realizează atât ante delictum, cât şi post
delictum. Înainte de săvârşirea infracţiunii, prevenţia generală se realizează prin
incriminarea faptelor şi înscrierea pedepselor corespunzătoare în lege.
Scopul mediat constă în apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale
aparţinând statului şi subiectelor de drept. Apărarea statului, a persoanei şi
drepturilor sau libertăţilor acesteia contra infracţiunilor se face prin aplicarea şi
punerea în executare a pedepselor. În acest fel se restabileşte ordinea juridică,
astfel încât valorile sociale şi titularii lor se află din nou în siguranţă. Cu toate că
eradicarea fenomenului infracţional este mai degrabă o utopie, totuşi, prin
folosirea corectă a mijloacelor legale şi prin promptitudinea restabilirii ordinii de
drept tulburate, infracţionalitatea poate fi menţinută în limite suportabile pentru
societate.

Categoriile şi limitele generale ale pedepselor

Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor


persoane fizice
Sunt trei categorii de pedepse: pedepse principale, complementare şi
accesorii 1.
A. Pedepsele principale
Conform art. 53 C.pen., pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
B. Pedepsele complementare
Potrivit art. 55 C.pen., pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
C. Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor sau a unora dintre
drepturile pe care instanța le-a interzis ca pedeapsă complementară.

În doctrină, pedepsele sunt clasificate şi după alte criterii. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă se
1

disting: pedepse corporale, pedepse privative de libertate, pedepse privative de drepturi, pedepse morale
şi pedepse pecuniare. După gradul de determinare se deosebesc: pedepse nedeterminate şi pedepse
determinate.

30
Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor
persoane juridice

Conform art. 136 C.pen., pedepsele care se aplică persoanei juridice sunt
pedepse principale şi pedepse complementare. Pedeapsa principală este
amenda, în limitele prevăzute de lege. Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o
durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de
la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare..

3.4. Detenţiunea pe viaţă


Pedeapsa detenţiunii pe viaţă (perpetua carceris) constă în privarea de
libertate pe durată nedeterminată și este cea mai aspră pedeapsă existentă în
dreptul penal român. Ea a fost introdusă în legislaţia penală românească prin
Decretul-lege nr. 6/1990, înlocuind pedeapsa cu moartea.
Problema pedepsei cu moartea este mereu actuală, mai ales dacă se iau în
considerare noile evoluţii ale fenomenului infracţional, pentru contracararea
căruia se invocă ca un mijloc şi pedeapsa cu moartea. În combaterea susţinerii
pedepsei cu moartea pot fi invocate mai multe argumente, dintre care două sunt
esenţiale. În primul rând, pedeapsa cu moartea este iremisibilă; datorită acestui
inconvenient, în cazul în care autorităţile competente ar vrea să revină asupra
pedepsei, s-ar afla în imposibilitate să o facă. Dar, cel mai mare neajuns, peste
care nu se poate trece fără cinism, este acela că nu se pretează la nici un fel de
reparaţiune în caz de eroare judiciară, adică este ireparabilă.
Detențiunea pe viață este prevăzută în general ca pedeapsă alternativă cu
închisoarea de până la 25 de ani (spre exemplu, la infracțiunile de omor calificat,
de trădare prin ajutarea inamicului sau de capitulare). Uneori, ea este instituită
de legiuitor ca pedeapsă unică (la infracțiunea de genocid săvârșită în timp de
război).
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă are, în principiu, caracter perpetuu. Am spus în
principiu, deoarece detenţiunea pe viaţă nu se aplică aceluia care, la data
pronunţării hotărârii de condamnare, a împlinit vârsta de 65 de ani. În acest caz,
în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe o durată
de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă (art.
57C.pen.). Aplicarea acestei dispoziții legale este obligatorie.
În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit
vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă poate fi
înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani (art. 58 C.pen.). În această
ipoteză, spre deosebire de cea anterioară, înlocuirea detențiunii pe viață nu este
obligatorie, ci facultativă pentru instanţa de judecată. Instanța va dispune
înlocuirea atunci când constată că cel condamnat îndeplineşte cumulativ

31
următoarele condiţii:
- a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
- a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale;
- şi-a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare
(această condiţie nu este necesară atunci când condamnatul face dovada că nu
a avut nicio posibilitate de a-şi îndeplini integral obligaţiile civile).
De asemenea, este de reținut că tentativa la o infracţiune pedepsită cu
detenţiunea pe viaţă constituie o cauză de neaplicare a acestei pedepse,
urmând a se aplica închisoarea între 10 și 20 de ani (art. 33 alin. 2 C.pen.).
Detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru
acestea sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare, reglementarea detaliată
a executării pedepsei detenţiunii pe viaţă fiind prevăzută în Legea nr. 254/2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal. Aceeaşi lege reglementează şi
condiţiile în care condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate trece în
celelalte regimuri de executare a pedepselor.

3.5. Închisoarea

Închisoarea este cea mai frecventă pedeapsă din dreptul nostru penal şi
constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru o perioadă de timp limitată,
cuprinsă între 15 zile și 30 de ani.
Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia
condamnaţilor de a presta o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru aceasta, pe
acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată faţă de condamnaţi, pe respectarea
de către aceştia a disciplinei muncii şi a ordinii interioare a locurilor de deţinere,
precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi
şi care dau dovezi temeinice de îndreptare 2.
Toate aceste mijloace trebuie folosite în aşa fel încât să conducă la
reeducarea celor condamnaţi.
Femeile condamnate execută pedeapsa separat de bărbaţii condamnaţi.
Tinerii condamnaţi 3 execută pedeapsa separat de condamnaţii cu vârsta mai
mare de 21 de ani sau în locuri de deţinere speciale.
Persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii li se poate cere să
muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de
calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate,
măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării
profesionale a acestora. Munca este în principiu remunerată, veniturile
repartizându-se după cum urmează: 40% din venit revine persoanei
condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei privative de
libertate 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, la Trezoreria

Termenul închisoare are accepţiunea de pedeapsă principală, dar şi de loc de detenţie (aşezământ de
2

deţinere, penitenciar), adică loc unde se află în custodie persoanele condamnate la pedepse privative de
libertate (I. CHIŞ, D. R. NIŢĂ, Fundamente de drept execuţional penal, Editura A.N.I., Bucureşti, 2004, p.
55). În locurile de detenţie se află deţinuţii condamnaţi definitiv sau cei implicaţi într-un proces penal în
curs.
În sensul Legii nr. 254/2013, se consideră tineri persoanele condamnate care nu au împlinit vârsta de
3

21 de ani.

32
Statului, urmând să fie încasat în momentul punerii în libertate; 60% din venit
revine administraţiei penitenciarului, constituind venituri proprii.
Nu se remunerează munca prestată de condamnat pentru activităţi cu
caracter gospodăresc necesare penitenciarului, în caz de calamitate și cea
prestată în voluntariat.
Executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe
sistemul progresiv. Condamnaţii au posibilitatea să treacă dintr-un regim de
executare în altul în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor.
Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri:
a) regimul de maximă siguranţă;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.

3.6. Amenda

Pedeapsa amenzii este o pedeapsă principală aplicată infractorului şi constă


în obligaţia acestuia de a plăti o sumă de bani către bugetul statului, în condiţiile
prevăzute de lege.
Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul de calcul al zilelor-amendă.
Acest sistem presupune că, spre a aplica pedeapsa amenzii, instanţa
parcurge următoarele etape:
1. stabileşte numărul zilelor-amendă pentru infracţiunea săvârşită, după
anumite limite legale. Numărul zilelor-amendă este:
a) între 60 şi 180 – când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai
pedeapsa amenzii (spre exemplu, la infracțiunea de violarea confidențialității
votului în forma tip – art. 389 alin. 1 C.pen.);
b) între 120 şi 240 – când legea prevede amenda alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult 2 ani (spre exemplu, la infracțiunea de lovire sau alte
violențe în forma tip – art. 193 alin. 1 C.pen.);
c) între 180 şi 300 – când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu
închisoarea mai mare de 2 ani (spre exemplu, la infracțiunea de furt – art. 228
C.pen.).
Atunci când prin infracţiunea comisă s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, instanţa poate majora cu o treime limitele zilelor-amendă.
Pentru determinarea numărului concret de zile-amendă, între limitele mai sus
indicate, instanța se va folosi de criteriile generale de individualizare prevăzute la
art. 74 C.pen..
2. stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, care este cuprinsă
între 10 şi 500 de lei. Pentru stabilirea sumei corespunzătoare unei zile-amendă
se ține seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale
acestuia faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
3. înmulţeşte numărul stabilit de zile-amendă cu suma corespunzătoare unei
zile amendă, obţinând astfel cuantumul amenzii ca pedeapsă pentru infracțiunea
săvârșită.

33
Dispozițiile art. 62 C.pen. prevăd posibilitatea ca, pentru comiterea unei
singure infracțiuni, să se aplice pedeapsa amenzii cumulativ cu cea a închisorii.
Condiția este ca prin infracţiunea săvârşită să se fi urmărit obţinerea unui folos
patrimonial (nu se cere ca avantajul patrimonial să fi fost și dobândit de infractor,
fiind suficient să se constate că el a fost urmărit) 4.
Aplicarea amenzii cumulat cu închisoarea are în acest caz caracter facultativ,
ea nefiind o obligație pentru instanță.
Nu este permisă aplicarea amenzii pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață.
Este însă posibil ca, pentru o infracțiune pentru care legea prevede detențiunea
pe viață alternativ cu închisoarea, dacă instanța optează pentru aceasta din
urmă să o cumuleze cu amenda.
Legea reglementează două ipoteze în care pedeapsa amenzii, deși aplicată,
va fi înlocuită. Situațiile sunt următoarele:
a. cel condamnat nu execută cu rea-credinţă pedeapsa amenzii. În acest caz
înlocuirea este obligatorie. Numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte
cu un număr corespunzător de zile de închisoare, unei zile-amendă fiindu-i
echivalentă o zi de închisoare. Dacă pedeapsa amenzii neexecutată cu rea-
credinţă însoţea pedeapsa închisorii, numărul de zile de închisoare care a
înlocuit numărul de zile-amendă se adaugă la pedeapsa închisorii;
b. cel condamnat nu execută amenda din motive neimputabile. În această
ipoteză, după ce ia consimţământul celui condamnat, instanţa va înlocui
pedeapsa amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii. Înlocuirea se face prin corespondența unei zile-amendă cu o zi de
muncă în folosul comunităţii.
Pentru înlocuirea amenzii cu prestarea unei munci în folosul comunității se
cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții:
- pedeapsa amenzii nu se execută, în tot sau în parte;
- neexecutarea nu este imputabilă condamnatului (în caz de neexecutare cu
rea-credință a amenzii, se va proceda la înlocuirea acesteia cu închisoarea,
conform celor precizate la pct.a);
- condamnatul este de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, în contul amenzii neexecutate. Dacă cel condamnat nu îşi dă
consimţământul în acest sens, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa
închisorii;
- starea de sănătate permite condamnatului să presteze munca în folosul
comunităţii.
Ulterior înlocuirii amenzii cu munca în folosul comunității, instanţa va proceda
la o nouă înlocuire – de această dată a zilelor-amendă neexecutate prin muncă
în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile de închisoare – în două
ipoteze:

În doctrină s-a apreciat că este posibil cumulul amenzii cu închisoarea doar atunci când scopul de a
4

dobândi folosul patrimonial reprezintă o circumstanță factuală particulară în cauză sau un element
constitutiv al infracțiunii. S-a considerat în schimb că dispozițiile art. 62 C.pen. nu sunt aplicabile atunci
când scopul folosului patrimonial reprezintă o variantă de agravare a infracțiunii (spre exemplu, la omorul
calificat comis din interes material – art. 189 alin. 1 lit. b) C.pen.). A se vedea, pentru detalii: R. SLĂVOIU
în M.A. HOTCA (coordonator), Noul Cod penal. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2014,
p. 121.

34
a. condamnatul nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în
condiţiile stabilite de instanţă;
b. condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune. Pentru a opera înlocuirea în
această ipoteză, noua infracțiune trebuie să fie descoperită înainte de
executarea integrală a obligaţiei de muncă.

Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice


Singura pedeapsă principală prevăzută de legea penală în cazul persoanei
juridice este amenda. Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care
persoana juridică este condamnată să o plătească statului.
Cuantumul amenzii se stabilește tot prin sistemul zilelor-amendă,
parcurgându-se aceleași trei etape ca în cazul persoanei fizice. Suma
corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte
cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile.
Numărul zilelor-amendă se stabileşte ţinând cont de criteriile generale de
individualizare a pedepsei. Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse
între:
- 60 şi 180 de zile-amendă – când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită numai pedeapsa amenzii;
- 120 şi 240 de zile-amendă – când legea prevede pedeapsa închisorii de cel
mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
- 180 şi 300 de zile-amendă – când legea prevede pedeapsa închisorii de cel
mult 10 ani;
- 240 şi 420 de zile-amendă – când legea prevede pedeapsa închisorii de cel
mult 20 de ani;
- 360 şi 510 de zile-amendă – când legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 20 de ani sau detenţiunea pe viaţă.
Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ţinând
seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv
de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de
celelalte obligaţii ale persoanei juridice.
Dispozițiile art. 137 alin. 5 C.pen. prevăd posibilitatea majorării cu o treime a
limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege, atunci când prin
infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial.

Exemple

Inculpatul T.D. a fost condamnat de instanța de judecată la pedepasa


detențiunii pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, din interes
material, prevăzută la art. 189 alin. (1) lit. b) C. pen. Având în vedere că
inculpatul a ucis victima cu scopul de a face să producă efecte un testament prin
care victima își manifesta dorința de a-i lăsa casa, instanța a decis să aplice
inculpatului, cumulativ, și pedepasa amenzii.
Arătați dacă soluția instanței este corectă.

35
Soluția:
Instanța a procedat nelegal aplicând inculpatului, cumulativ, și pedeapsa
amenzii.
Dispozițiile art. 62 alin. (1) C.pen. arată că pedepasa amenzii poate fi aplicată
pe lângă pedepasa principală a închisorii, de unde rezultă că ea nu poate fi
cumulată cu pedeapsa principală a detențiunii pe viață.

Să ne reamintim...

Pedeapsa principală a detențiunii pe viață nu poate fi aplicată persoanelor


care, la data condamnării, împliniseră vârsta de 65 de ani. În acest caz se va
aplica pedeapsa închisorii de 30 de ani.

3.7. Rezumat

Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată infractorului, în condiţiile


prevăzute de lege, de instanţa de judecată, în scopul reeducării lui şi al prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni.
Pedeapsa îndeplineşte patru funcţii: funcţia de constrângere (aflictivă);
funcţia de reeducare; funcţia de eliminare; funcţia de exemplaritate.
Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de (noi) infracţiuni.
Există trei categorii de pedepse: pedepse principale, pedepse
complementare şi pedepse accesorii.
Pentru persoanele fizice, pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă;
închisoarea; amenda.

3.8. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Care sunt funcţiile pedepsei?
2. Care este scopul pedepsei?
3. Analizaţi pedepsele principale aplicabile persoanei fizice şi juridice.

Exemple de întrebări tip grilă:

1. Pedeapsa amenzii neexecutată:


a) se înlocuiește cu închisoarea, dacă neexecutarea este cu rea credință;
b) se înlocuiește cu închisoarea dacă neexecutarea este neimputabilă
condamnatului și acesta nu este de acord să presteze muncă neremunerată în
folosul comunității;
c) se poate înlocui cu munca neremunerată în folosul comunității sau cu
închisoarea, la aprecierea instanței de judecată..

36
3.9. Bibliografie specifică

M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

37
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 4.
PEDEPSELE COMPLEMENTARE ȘI ACCESORII

Cuprins:

4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Pedepsele complementare
4.4. Pedepsele accesorii
4.5. Rezumat
4.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
4.7. Bibliografie specifică

4.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate tipurile de pedepse complementare
și accesorii.

4.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ prezentaţi pedepsele complementare;
⇒ prezentaţi pedepsele accesorii.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

4.3. Pedepsele complementare

Pedepsele complementare în cazul persoanei fizice


Pedepsele complementare sunt categoria de pedepse menite să întregească
represiunea penală lărgind sfera sancţiunilor aplicabile infractorilor şi prelungind
temporal constrângerea penală, după data stingerii executării pedepselor
principale.
Pedepsele complementare constau în interzicerea unor drepturi de la 1 la 5
ani, degradarea militară și publicarea hotărârii de condamnare.
Pedepsele complementare sunt aplicate în toate cazurile de către instanţa de
judecată (ope judiciis), spre deosebire de pedepsele accesorii care decurg de
drept din aplicarea unei pedepse privative de libertate (ope legis). Pedepsele
complementare se aplică întotdeauna pe lângă o pedeapsă principală şi, de
regulă, sunt facultative. Pedepsele complementare, cu excepţia degradării
militare, au caracter temporar (cel mult 5 ani). Pe lângă o pedeapsă principală se
pot aplica una sau mai multe pedepse complementare, dar niciodată toate.
Pe de altă parte, pentru a se putea aplica unele pedepse complementare

38
este necesar să existe o relaţie între infracţiune şi pedeapsa aplicată. Este
vorba, spre exemplu, de pedepsele complementare privind interzicerea dreptului
de a ocupa o funcţie sau profesie, privind drepturile părinteşti şi privind dreptul
de a fi tutore sau curator.
A. Drepturile ce formează obiectul pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi
a) Dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice
Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a fi
ales în cadrul unor funcţii publice ce se ocupă în urma unui sufragiu electoral.
Este vorba, de pildă, despre demnitatea de preşedinte al României, de calitatea
de parlamentar, de calitatea de primar, de calitatea de consilier local etc.
b) Dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat
Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a
ocupa funcţii privind exercitarea puterii executive sau judecătoreşti. Funcţiile ce
implică exercitarea puterii legislative sunt excluse deoarece acestea sunt
ocupate ca urmare a alegerilor.
Interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii
de stat se dispune cumulativ cu interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile
publice sau în orice alte funcții publice.
De asemenea, interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat se aplică împreună cu interzicerea exercitării
dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice în cazul
acelor infracțiuni la care legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică (spre exemplu: la infracțiunea de luare de mită – art. 289
C.pen.; la infracțiunea de delapidare – art. 295 C.pen.).
c) Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României
Această pedeapsă complementară nu se poate aplica însă atunci când
există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în
pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori
degradante în statul în care urmează a fi expulzată.
d) Dreptul de a alege
Este vorba despre interzicerea temporară a dreptului de a vota cu prilejul
alegerilor locale şi centrale.
e) Drepturile părinteşti
Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti constă în
interzicerea drepturilor ce decurg din calitatea de ascendent direct, indiferent de
forma rudeniei (naturală sau civilă). Drepturile părinteşti sunt reglementate de
legislaţia familiei.
f) Dreptul de a fi tutore sau curator
Acest drept are natură juridică asemănătoare cu cea a drepturilor părinteşti
şi presupune, ca în cazul pedepsei complementare precedente, săvârşirea unei
infracţiuni ce relevă deficienţe morale ale persoanei infractorului.
g) Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a
desfăşura activitatea de care condamnatul s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii
Interzicerea acestui drept priveşte orice activitate pe care cel condamnat o
desfăşura şi în cadrul căreia acesta săvârşit infracţiunea folosindu-se de
ocupaţia respectivă. Practic, în sfera de incidenţă a acestei pedepse

39
complementare poate intra orice activitate care face parte din ocupaţiile
recunoscute oficial în România. Pedeapsa examinată nu trebuie confundată însă
cu măsura de siguranţă privind interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării
unei profesii. Măsura de siguranţă se ia când făptuitorul a săvârşit fapta datorită
incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea
unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, în timp ce pedeapsa
complementară presupune folosirea de către infractor a ocupaţiei pentru
săvârşirea infracţiunii, indiferent de orice inaptitudine profesională a acestuia.
Altă deosebire între cele două sancţiuni de drept penal este aceea că, în timp ce
pedeapsa complementară impune calitatea de infractor a subiectului, măsura de
siguranţă pretinde doar calitatea de făptuitor, calitate care are o sferă mai largă
decât cea de infractor.
O altă diferență între pedeapsa complementară şi măsura de siguranţă este
că, în cazul dispunerii pedepsei complementare latura subiectivă a faptei ce a
determinat aplicarea sa trebuie să îmbrace forma intenţiei, în timp ce în cazul
măsurii de siguranţă aceasta se înfăţişează fie sub forma culpei, fie fapta a fost
comisă fără vinovăţie. Pe de altă parte, măsura de siguranţă se ia pe durată
nedeterminată, în timp ce pedeapsa complementară se aplică pe o perioadă de
timp determinată.
Pedeapsa complementară examinată poate fi aplicată numai dacă se
stabileşte o legătură între infracţiunea săvârşită şi funcţia, profesia, activitatea
sau ocupaţia condamnatului, în sensul că la comiterea faptei infractorul s-a
folosit de calitatea lui profesională. De exemplu, un funcţionar public săvârşeşte
infracţiunea de abuz în serviciu.
h) Dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme
Este o pedeapsă complementară ce se dispune în general față de cei care
săvârșesc infracțiuni folosindu-se de arme (spre exemplu: tâlhăria calificată
comisă prin folosirea unei arme – art. 234 alin. 1 lit. a) C.pen) sau în cazul în
care instanța apreciază că deținerea de arme de către condamnat ar favoriza
comiterea de noi infracțiuni.
i) Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă
Această pedeapsă complementară se poate aplica celor care săvârșesc
infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice sau condamnaților care se
găsesc în situații ce le afectează capacitatea de a conduce vehicule (spre
exemplu, dependenții de droguri).
j) Dreptul de a părăsi teritoriul României
Este o pedeapsă complementară ce vizează atât condamnații români cât și
pe cei străini sau apatrizi și indiferent dacă infracțiunea s-a comis în România
sau în afara țării.
k) Dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice
de drept public
Această sancțiune are menirea de a evita ca unele persoane să revină în
funcții care presupun a conduce unități ce administrează bani publici sau care le-
ar permite să ia decizii ce influențează comunitatea, în condițiile în care au fost
condamnate pentru infracțiuni ce îi fac nedemni să ocupe asemenea funcții (spre
exemplu, în cazul unui fost ministru ce a săvârșit o infracțiune de deturnare a
licitațiilor publice).
l) Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă

40
Pedeapsa complementară constă în interdicția impusă condamnatului de a se
afla, pentru o anumită perioadă de timp, în localitatea sau localitățile stabilite prin
hotărârea de condamnare, având rațiunea fie de a împiedica perpetuarea
activității infracționale (spre exemplu, întrucât s-a constatat că săvârșirea
faptelor s-a datorat împrejurării că infractorul cunoaște foarte bine configurația
străzilor, cădirilor, locurilor aglomerate sau a fost favorizată de amplasarea
localității în proximitatea frontierei de stat), fie pentru a preveni reacția de
răzbunare a rudelor victimei (de pildă, se poate interzice prezența condamnatului
în localitatea unde a comis acte sexuale cu minori sub 13 ani).
m) Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă
Această sancțiune se aplică atunci când se constată că infracțiunea s-a
comis cu prilejul unor manifestări publice, profitând tocmai de anonimatul conferit
de mulțime (spre exemplu, încăierări cu prilejul meciurilor de fotbal).
n) Dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea
Această pedeapsă complementară are rolul de a evita răzbunarea
condamnatului asupra victimei sau rudelor ei ori exercitarea de presiuni asupra
acestora (spre exemplu, prin scrisori, apeluri telefonice), dar și de a împiedica
regruparea foștilor participanți la comiterea infracțiunii.
o) Dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri
unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de
judecată
Ca și precedenta, și această pedeapsă complementară are rolul de a proteja
victima de eventualele reacții adverse ale condamnatului.
B. Aplicarea şi executarea pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi
Conform art. 67 C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
unor drepturi cunoaște două ipoteze de aplicare, anume:
- aplicare obligatorie – când legea prevede această pedeapsă pentru
infracțiunea săvârșită (spre exemplu, legea prevede expres că infracțiunea de
falsificare de monedă se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi – art. 310 C.pen.);
- aplicare facultativă – la acele infracțiuni la care, deși legea nu prevede
pedeapsa complementară, instanţa constată totuși că, faţă de natura şi
gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este detențiunea pe
viață 5, închisoarea sau amenda.
În cazul recidivei, al concursului de infracţiuni şi a altor cazuri când sunt
aplicate pedepse rezultante, aplicarea pedepselor complementare se face ţinând
seama de infracţiunile ce alcătuiesc pluralitatea şi pedepsele stabilite pentru
fiecare infracţiune, conform regulilor arătate la art. 45 C.pen..
Sigur că, în cazul anumitor infractori (cetăţeni străini, persoane care n-au
copiii etc.), aplicarea unora dintre pedepsele complementare este inutilă

ICCJ, Secția penală, decizia nr. 927/2010, www.scj.ro


5

41
deoarece faptic sau juridic ei nu au exerciţiul drepturilor respective. Este cazul
interzicerii, de exemplu, al drepturilor electorale (în cazul străinilor), al dreptului
de a exercita o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi al drepturilor
părinteşti (în cazul infractorilor care nu au copii).
În cazul pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita o
ocupaţie, aplicarea pedepsei este condiţionată de stabilirea unei relaţii între
infracţiune şi ocupaţie, în sensul că infractorul a săvârşit infracţiunea folosindu-
se de aceasta. De exemplu, un funcţionar săvârşeşte infracţiunea de luare de
mită pentru a nu îndeplini un act de serviciu.
Durata şi felul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi trebuie
stabilite prin actul jurisdicţional ce o cuprinde. Interzicerea unor drepturi poate fi
dispusă pe o perioadă de la 1 la 5 ani.
Pedepsele complementare nu se confundă cu decăderile, interdicţiile sau
incapacităţile prevăzute de alte ramuri de drept şi care decurg din faptul
existenţei unei condamnări. Spre deosebire de pedepsele complementare, care
sunt temporare, îngrădirile ce decurg din existenţa unor hotărâri de condamnare
sunt nedeterminate temporal, ele încetând numai prin reabilitare, dezincriminare
sau prin altă modalitate de stingere a pedepsei, prevăzută de lege.
Ca regulă, pedeapsa complementară se execută după executarea pedepsei
principale a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei principale.
Există însă și două excepții (a căror rațiune rezidă în împrejurarea că cel
condamnat nu este privat de libertate), în cazul cărora executarea pedepsei
complementare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
anume:
- atunci când pedeapsa complementară s-a aplicat pe lângă cea principală a
amenzii;
- atunci când pedeapsa principală este închisoarea, dar s-a dispus
suspendarea executării ei sub supraveghere.
În caz de liberare condiționată, pedeapsa complementară se execută după
expirarea termenului de supraveghere. Prin excepție, atunci când în conținutul
pedepsei complementare intră și interzicerea dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României, această interdicție se va executa la data liberării.
C. Degradarea militară
Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului
militar şi a dreptului de a purta uniformă. Degradarea militară este singura
pedeapsă complementară care se ia pe durată nedeterminată. Totuşi, ea nu are
caracter definitiv şi perpetuu, deoarece prin efectul reabilitării condamnatul la
această pedeapsă redobândeşte dreptul de accede la calitatea de militar.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în
activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principala stabilită este
închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.
Degradarea militară poate fi aplicată (fiind deci facultativă) condamnaţilor în
activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă
pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Această pedeapsă complementară se aplică indiferent de existenţa sau nu a
vreunei legături între infracţiune şi calitatea de militar şi independent de
împrejurarea că infractorul avea sau nu calitatea de militar la data săvârşirii

42
infracţiunii, important fiind ca subiectul să aibă calitatea de militar la data
pronunţării hotărârii de condamnare.
Pedeapsa degradării militare se pune în executare la data râmânerii definitive
a hotărârii de condamnare, dată la care se pierde gradul militar și dreptul de a
purta uniforma militară.
D. Publicarea hotărârii definitive de condamnare
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând
seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea
săvârşirii altor asemenea infracţiuni. Există practic o singură condiție pentru
aplicarea acestei pedepse, și anume ca instanța să aprecieze că astfel se va
preveni săvârşirea altor infracţiuni din categoria celor pentru care a intervenit
condamnarea.
Pedeapsa complementară are întotdeauna caracter facultativ, aplicarea ei
fiind lăsată la latitudinea instanței de judecată. Nu există condiții restrictive
privitoare la felul și cuantumul pedepsei principale. Prin urmare, instanța poate
dispune publicarea hotărârii definitive de condamnare indiferent că pedeapsa
aplicată este detențiunea pe viață, închisoarea sau amenda. De asemenea, nu
are relevanță dacă pedeapsa principală este una cu executare în regim de
detenție sau executarea ei a fost suspendată sub supraveghere.
Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras. Forma acestuia va fi
stabilită de instanţă, care se va îngriji ca astfel să nu fie dezvăluită identitatea
altor persoane decât condamnatul.
Punerea în executare se face în conformitate cu dispozițiile art. 33 din Legea
nr. 253/2013. Judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în forma
stabilită de instanţă, cotidianului local sau naţional; dacă este vorba de un
cotidian local, acesta trebuie să fie dintre cele care apar în circumscripția
instanței care a pronunțat hotărârea. Întrucât legea nu distinge, considerăm că
se poate dispune publicarea indiferent de forma sub care apare respectivul
cotidian pe hârtie sau online.
Odată cu trimiterea extrasului se va solicita și comunicarea tarifului pentru
publicare. Publicarea se realizează pe cheltuiala condamnatului, motiv pentru
care, în termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea conducerii
cotidianului desemnat, judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei
condamnate costul publicării şi obligaţia acesteia de a face plata în termen de 30
de zile.
Publicarea se realizează o singură dată. Cotidianul desemnat va proceda la
publicarea extrasului hotărârii de condamnare în termen de 5 zile de la data plăţii
şi îl va înştiinţa pe judecătorul delegat cu executarea, comunicându-i o copie a
textului publicat.
Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei
condamnate de către judecătorul delegat cu executarea (cu privire la costul
publicării și obligația plății), acesta nu primeşte înştiinţarea privind efectuarea
publicării, va proceda la verificarea motivelor care au condus la neefectuarea
acesteia. Dacă se constată că persoana condamnată este în culpă, judecătorul
delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru publicare, nu mai
mare de 15 zile. Dacă nici de această dată condamnatul nu efectuează plata
pentru publicare, judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul de

43
urmărire penală competent cu privire la săvârşirea infracţiunii de neexecutare a
sancțiunilor penale (art. 288 alin. 1 C.pen.).

Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice


Cu excepţia pedepsei principale a amenzii, persoanelor juridice care răspund
penal li se pot aplica exclusiv pedepse complementare. În cazul răspunderii
penale a persoanei juridice nu este posibilă aplicarea unor pedepse accesorii,
deoarece acestea sunt adiacente unor pedepse principale cu executare
succesivă. Or, pedeapsa amenzii fiind cu executare uno ictu, lipseşte suportul
juridic care permite aplicarea unor asemenea pedepse.
Aplicarea pedepselor complementare este obligatorie când legea prevede
aceste pedeapse pentru infracțiunea comisă și facultativă când, deși legea nu le
prevede expres, instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii,
precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice începe
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
a) Dizolvarea persoanei juridice
Dizolvarea persoanei juridice este modalitatea prin care aceasta îşi încetează
fiinţa din punct de vedere juridic. Dizolvarea persoanei juridice, ca sancţiune de
drept penal, este “pedeapsa cu moartea” deoarece persoana juridică
condamnată la pedeapsa complementară a dizolvării urmează să înceteze din
punct de vedere juridic. Fiind similară pedepsei capitale aplicabile persoanelor
fizice, dizolvarea persoanei juridice nu este acceptată în privinţa unor categorii
de persoane juridice a căror existenţă nu poate înceta fără punerea în pericol a
unor fundamente ale statului de drept (cum sunt de pildă instituțiile publice,
partidele politice, sindicatele, patronatele, organizațiile religioase, organizațiile
minoritărilor naționale constituite conform legii, persoanele juridice ce activează
în domeniul presei). Dizolvarea persoanei juridice poate fi aplicată în cazul
săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave sau în situaţia în care o persoană
juridică condamnată anterior la o altă pedeapsă complementară a continuat
săvârşirea de infracţiuni.
Dizolvarea persoanei juridice se dispune atunci când:
- persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni (spre
exemplu, în cazul societăților fantomă constituite cu scopul evaziunii fiscale);
- obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat în scopul săvârşirii
de infracţiuni, cu condiția ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
săvârșită să fie închisoarea mai mare de 3 ani (spre exemplu, deturnarea
activității către trafic de droguri);
- persoanei juridice i s-a aplicat anterior o altă pedeapsă complementară și
aceasta nu a fost executată, cu rea-credință.
Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare
a patrimoniului acesteia, potrivit legii. Prin hotărârea de dizolvare a persoanei
juridice, instanţa trimite cauza la instanţa civilă competentă pentru desemnarea
lichidatorului.
b) Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice
Suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice care a
comis o infracţiune înseamnă oprirea desfăşurării acestor activităţi, în realizarea

44
căreia a fost săvârșită infracțiunea, pe o perioadă determinată de timp (3 luni la
3 ani).
Orice persoană juridică desfăşoară una sau mai multe activităţi, care
formează obiectul său de activitate. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre
activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre
activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia infracţiunea a fost săvârşită.
Această pedeapsă complementară nu poate fi dispusă în cazul instituțiilor
publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase,
organizațiilor minoritărilor naționale constituite conform legii, persoanelor juridice
ce activează în domeniul presei. Ca şi în cazul pedepsei complementare a
dizolvării, o copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite
organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice pentru a lua măsurile
necesare.
Aplicarea acestei pedepse complementare nu trebuie dispusă pe o durată de
timp prea mare deoarece, indirect s-ar ajunge la încetarea de fapt a existenţei
persoanei juridice în cauză. De asemenea, în cazul în care activitatea
suspendată este principalul obiect de activitate al persoanei juridice
condamnate, efectele pedepsei se vor extinde în mod implacabil şi asupra
salariaţilor acesteia, deci a unor persoane care, de cele mai multe ori, nu au
participat la comiterea infracţiunii pentru care pedeapsa a fost aplicată.
Pedeapsa complementară examinată nu se confundă cu sancţiunea
contravenţională a suspendării activităţii agentului economic, prevăzută de O.G.
nr. 2/2001. De asemenea, pedeapsa complementară a suspendării activităţii
persoanei juridice sau uneia dintre activităţile sale trebuie deosebită de
sancţiunea contravenţională complementară privind închiderea unităţii,
reglementată în general de O.G. nr. 2/2001. Diferenţa esenţială între pedeapsa
complementară şi sancţiunile contravenţionale complementare constă în faptul
că prima se aplică în cazul săvârşirii unei infracţiuni, iar secundele se aplică în
cazul comiterii unor contravenţii.
De aici rezultă şi un regim juridic diferit, aplicabil celor două categorii de
sancţiuni juridice.
c) Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la 3 ani
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei
juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru
aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea
în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Pedeapsa nu se aplică
persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
d) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de
la unu la 3 ani
Dacă întruneşte condiţiile impuse de regulile procedurii achiziţiei respective,
orice persoană juridică poate participa la achiziţia publică. Interzicerea de a
participa la procedurile de achiziţii publice constă tocmai în interzicerea de a lua
parte, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii
publice, prevăzute de lege. Pedeapsa complementară examinată poate fi
dispusă atât în cazul contractelor de achiziţii publice directe, cât şi în situaţia
subcontractelor.
e) Plasarea sub supraveghere judiciară

45
Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupune
desfăşurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activităţii care a
ocazionat comiterea infracţiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani 6.
Mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că
persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de
noi infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată,
dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa complementară a suspendării
activității.
Este interzisă plasarea sub supraveghere judiciară a instituțiilor publice,
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase,
organizațiilor minoritărilor naționale constituite conform legii și persoanelor
juridice ce activează în domeniul presei.
f) Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare
Condamnarea persoanelor juridice pentru comiterea de infracţiuni este mai
eficientă dacă hotărârea de condamnare este adusă la cunoştinţă publică,
pentru ca cei care ar putea intra în relaţii cu persoanele juridice aflate în conflict
cu legea penală să fie avertizaţi de această împrejurare. Afişarea sau difuzarea
hotărârii de condamnare este o pedeapsă cu efecte pozitive pe planul scopului
pedepsei, deoarece ea afectează imaginea pe piaţă a persoanei juridice. Ea
este o pedeapsă care realizează şi o puternică prevenţie generală, având în
vedere consecinţele publicării unei hotărâri de condamnare referitor la relaţiile de
afaceri ale persoanei juridice în cauză. În jurisprudenţa franceză s-a decis că nu
se poate aplica această pedeapsă complementară dacă ar putea avea
consecinţe fatale pentru supravieţuirea întreprinderii.
În ceea ce ne priveşte, credem că trebuie făcută delimitarea între infracţiunile
grave şi cele mai puţin grave. În cazul infracţiunilor deosebit de grave, mai ales
când se aplică pedeapsa dizolvării sau suspendării activităţii, interesul general al
încunoştinţării celor terţilor îl depăşeşte pe cel particular, aparţinând persoanei
juridice care răspunde penal.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se
realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau
publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor
persoane. Spre exemplu, nu poate fi dezvăluită nici identitatea victimei și nici a
persoanelor fizice care au participat la comiterea infracțiunii, dacă acestora nu li
s-a aplicat pedeapsa complelemnatră prevăzută la art. 70 C.pen..
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul
stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de
instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de
comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. Dacă publicarea se face prin
presa scrisă sau audiovizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu
poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale,
durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.

În doctrină s-a apreciat că această instituție este o transpunere a instituției suspendării pedepsei sub
6

supraveghere, aplicabilă persoanei fizice, în planul persoanei juridice. A se vede: M.C. SINESCU în M.A.
HOTCA (coorodonator), Noul Cod penal. Note. Corelații. Explicații, op. cit., p. 324.

46
4.4. Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie este o sancţiune aplicabilă exclusiv infractorilor
persoane fizice şi constă în interzicerea drepturilor prevăzute ca pedepse
complementare pe toată durată unei pedepse privative de libertate.
Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate poate atrage interzicerea
drepturilor prevăzute ca şi pedepse complementare, din momentul în care
hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Conform art. 65 C.pen., pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi d)-o) C.pen., a căror exercitare
a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară. În cazul detenţiunii pe
viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a exercitării
drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a)-o) C.pen. sau a unora dintre acestea.
Prin urmare, pedeapsa accesorie se va aplica de către instanță numai dacă
aceasta a aplicat și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi. Per a contrario, dacă instanța nu a interzis niciun drept ca pedeapsă
complementară, nu o poate face nici ca pedeapsă accesorie.
În cazul în care pedeapsa principală pentru infracțiunea săvârșită este
închisoarea, sunt posibile trei ipoteze:
- legea nu prevede pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, iar
instanța consideră că aceasta nu este necesară și nu o aplică. În acest caz, nu
va aplica nici pedeapsa accesorie;
- legea nu prevede ca obligatorie pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi, dar instanța o aplică. În acest caz, se va aplica și pedeapsa accesorie;
- pedeapsa complementară este obligatorie, fiind prevăzută de lege pentru
infracțiunea ce formează obiectul cauzei. Instanța va trebui să interzică aceleași
drepturi și ca pedeapsă accesorie, ceea ce înseamnă că aceasta din urmă
devine practic obligatorie.
Cu privire la ipoteza în care pedeapsa principală este detențiunea pe viață,
apreciem că pedeapsa accesorie are caracter obligatoriu, căci și pedeapsa
complementară este întotdeauna obligatorie.
Atunci când pedeapsa principală este exclusiv amenda, nu se aplică
pedeapsă accesorie.
Pe durata suspendării executării pedepsei privative de libertate se suspendă
şi executarea pedepselor accesorii.

Exemple

1. În speţă, inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de ucidere din


culpă la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi, având în vedere calitatea sa
de militar, și la pedeapsa complementară a degradării militare.
Să se arate dacă hotărârea instanţei era corectă în ceea ce priveşte
aplicarea pedepsei complementare a degradării militare.
Soluția:
Hotărâre instanţei nu este corectă.

47
Potrivit art. 69 C.pen., degradarea militară se aplică în mod obligatoriu
condamnaților militari, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai
mare de 10 ani ori detențiunea pe viață, și poate fi aplicată condamnaților
militari, pentru infracțiuni comise cu intenție, dacă pedeapsa principală este
închisoarea de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.
În speţă, deși pedeapsa principală aplicată a fost închisoarea de 5 ani,
pedeapsa complementară nu poate fi aplicată întrucât infracțiunea comisă nu
este una intenționată, ci una din culpă.

Inculpatul X este condamnat la o pedeapsă principală cu închisoarea de 6


ani și la două pedepse complementare, interzicerea exercitării unor drepturi
pentru o perioadă de 3 ani și degradarea militară.
Arătați din ce moment se execută fiecare pedeapsă complementară.

Să ne reamintim...

Pedeapsa accesorie se aplică numai infractorilor persoane fizice.

4.5. Rezumat

Pedepsele complementare sunt: interzicerea exercitării unor drepturi;


degradarea militară; publicarea hotărârii de condamnare.
Pedeapsa accesorie este o sancţiune aplicabilă exclusiv infractorilor
persoane fizice și constă în interzicerea drepturilor prevăzute ca pedeapsă
complementară.
Pentru persoana juridică, pedeapsa principală este amenda, iar
pedepsele complementare sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea
activităţii sau a unei dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la
3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afişarea sau
publicarea hotărârii de condamnare.

4.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Analizaţi pedeapsa complementară a degradării militare.
4. Care sunt pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice?

Exemple de întrebări tip grilă:

1. Pedepsele accesorii se execută:


a) în timpul executării unei pedepse privative de libertate;
b) după executarea unei pedepse privative de libertate;

48
c) atât în timpul executării unei pedepse privative de libertate, cât şi după
executarea acesteia.

4.7. Bibliografie specifică

M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

49
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 5.
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Cuprins:

5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Conceptul de individualizare a pedepselor
5.4. Criterii şi mijloace de individualizare a pedepselor
5.5. Circumstanţele
5.6. Rezumat
5.7. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
5.8. Temă de control
5.9. Bibliografie specifică

5.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate criteriile şi modalităţile în care
infractorilor le sunt aplicate pedepsele.

5.2. Obiective

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


⇒ explicaţi conceptul de individualizare a pedepsei;
⇒ analizaţi circumstanţele atenuante şi agravante;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

5.3. Conceptul de individualizare a pedepsei


Noţiune
Individualizarea sau personalizarea pedepselor este operaţiunea prin care
pedepsele sunt adaptate la nevoile apărării sociale. Infracţiunile, chiar dacă sunt
de acelaşi gen, se pot înfăţişa în cele mai diverse moduri relevând grade diferite
de pericol social. De asemenea, infractorii prezintă o periculozitate socială
diferită. În cazul în care există neconcordanţă şi disproporţie între gravitatea unei
infracţiuni şi pedeapsa prevăzută de lege sau între periculozitatea infractorului şi
pedeapsa aplicată acestuia scopul pedepsei nu se mai realizează, putându-se
ajunge la rezultate contrarii acestuia. În vederea realizării funcţiilor sale
pedeapsa trebuie să fie adaptată la nevoile de îndreptare ale infractorului, cu
luarea în considerare a gravităţii infracţiunii săvârşite.

50
În doctrină, pe bună dreptate, se consideră că individualizarea pedepsei este
o condiţie pentru realizarea scopului pedepsei. Astfel, dacă se aplică unui
infractor o pedeapsă prea severă faţă de nevoile sale de îndreptare, acesta va
reacţiona în sens negativ, iar dacă se aplică o pedeapsă prea blândă unui
infractor periculos, el va fi implicit încurajat să comită şi alte fapte în viitor.
Personalizarea pedepselor nu se află în opoziţie cu promptitudinea aplicării
acesteia, ci, dimpotrivă, cele două idei se completează reciproc, în sensul că
aplicare promptă a unor pedepse corect individualizate constituie premisa că
scopul acesteia va fi atins.
Formele individualizării pedepsei
Diversitatea infracţiunilor şi a personalităţii infractorilor impun măsuri penale
adecvate, care să poată apăra societatea de infracţionalitate şi totodată să
prevină săvârşirea de infracţiuni. Stabilirea pedepselor şi determinarea limitelor
acestora este o activitate la care îşi aduc contribuţia mai mulţi factori. La această
activitate complexă contribuie prin eforturi conjugate: legiuitorul, judecătorii şi
administraţiile locurilor de detenţie.
Prima latură a individualizării pedepselor o face legiuitorul cu prilejul înscrierii
acestora în normele de incriminare, individualizare care poartă denumirea de
individualizare legală. O altă adaptare a pedepsei o efectuează judecătorul cu
ocazia aplicării pedepsei persoanei care au săvârşit infracţiunea. Această formă
de individualizare este numită individualizare judiciară sau judecătorească. În
fine, o altă operaţiune de adaptare a pedepsei este făcută în timpul executării
pedepsei de către administraţia locului de detenţie, care poartă denumirea de
individualizare administrativă.

5.4. Criteriile şi mijloacele generale de individualizare judiciară a


pedepsei
Mijloacele de individualizare a pedepsei
Mijloacele de individualizare a pedepsei sunt măsuri (facultăţi) referitoare la
limitele şi modul de executare a pedepselor pe care le au judecătorii, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în activitatea de stabilire şi aplicare a
pedepsei. Legea penală prevede în cazul majorităţii infracţiunilor mai multe
posibilităţi de individualizare a pedepsei. Astfel, sunt prevăzute pedepse
alternative, limite minime şi maxime etc. De asemenea, judecătorul poate aplica
alături de pedepsele principale şi alte tipuri sancţiuni de drept penal.
Constatarea existenţei circumstanţelor atenuante sau agravante constituie,
de asemenea, un mijloc eficace de individualizare a pedepselor. Alături de
aceste mijloace, legea penală recunoaşte existenţa unor cauze de modificare a
pedepsei.
O altă facultate a practicianului este aceea de a alege modalitatea de
executare a pedepsei. Astfel, cu îndeplinirea cerinţelor legale, se poate dispune
suspendarea executării pedepsei, amânarea aplicării pedepsei etc.
Criteriile de individualizare a pedepsei
Codul penal prevede că stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se
face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului,

51
acestea fiind aşadar criteriile generale de individualizare a pedepsei.
Gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului se apreciază după
următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele
folosite. Spre exemplu, gravitatea faptei şi periculozitatea infractorului sunt mai
ridicate atunci când, în săvârşirea infracţiunii, a folosit mijloace care pot pune în
pericol viaţa unui număr mare de persoane (spre exemplu, omorul s-a comis prin
utilizarea de materiale explozive într-un loc public). De asemenea, pericolul
social ridicat al faptei poate deriva din modul ei de comitere (spre exemplu, o
tâlhărie săvârşită prin lovirea victimei cu pumnul apare, în general, ca mai puţin
gravă decât o tâlhărie comisă prin ameninţarea cu o armă de foc);
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii.
În funcţie de consecinţele pe care o infracţiune le-a produs în lumea exterioară,
aceasta este caracterizată ca fiind de un anumit grad de pericol social, ridicat,
mediu sau scăzut. Efectele produse de o anumită infracţiune pot determina
schimbarea încadrării juridice a acesteia într-o infracţiune mai gravă;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Mobilul şi scopul făptuitorului
pot releva un grad de pericol social mai ridicat sau, dimpotrivă, mai scăzut al
faptei şi infractorului. Spre exemplu, omorul comis de părinte asupra celui ce îi
ucisese copilul poate evidenţia o periculozitate socială mai mică decât cea care
caracterizează, în medie, asemenea infracţiuni;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului. Trecutul infracţional al făptuitorului îl orientează pe magistrat în
individualizarea pedepsei, putând releva un anume grad de incorigibilitate al
inculpatului. Perseverenţa pe calea infracţională, comiterea în mod repetat a
unui anume gen de infracţiuni (spre exemplu, predispoziţia spre fapte de
violenţă) denotă de cele mai multe ori că scopul pedepselor anterioare nu a fost
atins, periculozitatea făptuitorului fiind ridicată;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. Conduita
posterioară săvârşirii infracţiunii pot releva anumite date care să contribuie la
succesul operaţiei de adaptare a pedepsei. Pot fi luate în considerare, de pildă:
regretul, indiferenţa, lipsa de educaţie. Tot astfel, comportamentul în faţa
organelor judiciare constituie indicii importante pentru judecător în
individualizarea pedepsei. Se pot avea în vedere, spre exemplu: prezentarea de
bună voie în faţa organului de urmărire penală, recunoaşterea imediată şi
completă a faptei, demersurile pentru distrugerea probelor, atitudinea sfidătoare
faţă de instanţă, persoana vătămată şi ceilalţi participanţi la şedinţa de judecată;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială
a infractorului. În cadrul activităţii de individualizare a pedepsei o atenţie
deosebită trebuie acordată personalităţii infractorului. Adaptarea pedepsei nu
este posibilă dacă nu se ţine seama de biografia penală a infractorului, de vârsta
sa, de atitudinea lui şi de orice alte date sau împrejurări care relevă anumite
particularităţi ale persoanei acestuia. Magistratul care efectuează operaţiunea de
adaptare a pedepsei trebuie să ia în considerare toate aspectele – obiective sau
subiective – cu relevanţă asupra nivelului pericolului prezentat de făptuitor.
Sigur, se va acorda prevalenţă factorilor de natură subiectivă, fără însă a fi
ignorate anumite elemente de natură obiectivă. În teoria de specialitate, se

52
recomandă să se facă investigaţii în următoarele direcţii:
g1) starea psihofizică şi structura biologică a infractorului. Infractorul poate
avea o stare patologică sau una normală. Starea de boală a acestuia reprezintă
un criteriu care poate determina sau nu o modificare a pedepsei. Alături de
starea psihofizică a făptuitorului un anumit rol în activitatea de individualizare a
pedepsei îl poate avea influenţa anumitor factori de ordin biologic;
g2) particularităţile psihice ale persoanei făptuitorului. Experienţa relevă că
există o anumită înclinaţie spre infracţionalitate în cazul unor tipuri de
personalitate, cum ar fi: tipul egocentrist, tipul impulsiv, tipul labil, tipul rece etc.;
g3) micromediul persoanei infractorului. Ambianţa în care trăieşte şi în care-şi
desfăşoară viaţa infractorul, precum şi relaţiile cu cei din jurul său pot furniza, de
asemenea, elemente valoroase în operaţiunea de individualizare a pedepsei.
Printre particularităţile de care instanţele ţin seama se numără: sinceritatea,
atitudinea faţă de ceilalţi membri ai familiei, modul în care făptuitorul se îngrijeşte
de educaţia copiilor etc.

5.5. Circumstanţele
Circumstanţele sunt acele date ale realităţii referitoare la faptă sau făptuitor
care evidenţiază un pericol social special (mai ridicat sau mai redus) al faptei şi o
periculozitate particulară a făptuitorului (sporită sau diminuată). Deosebirea
principală între circumstanţe şi aşa-numitele stări de atenuare sau agravare a
răspunderii penale rezultă din perspectiva efectelor pe care le produc. Astfel,
circumstanţele determină o singură modificare a pedepsei, indiferent de numărul
lor, iar stările îşi produc efectele toate.
Circumstanțele care privesc fapta se numesc reale, iar cele care vizează
persoana făptuitorului se numesc personale. Circumstanţele aplicabile tuturor
infracţiunilor poartă denumirea de circumstanţe generale, iar cele care sunt
incidente numai cu privire la una sau mai multe infracţiuni se numesc
circumstanţe speciale. În funcţie de momentul situării în timp faţă de săvârşirea
infracţiunii, circumstanţele sunt anterioare, concomitente şi posterioare. După
criteriul atitudinii psihice a făptuitorului în raport de faptă se disting circumstanţe
cunoscute de făptuitor şi circumstanţe necunoscute de făptuitor. În fine, după
cum reţinerea în cadrul individualizării pedepsei este sau nu obligatorie,
circumstanţele sunt legale (instanța este obligată să le rețină dacă ele au fost
constatate în cauză) şi judiciare (chiar dacă au fost constatate în cauză, instanța
nu este obligată să le rețină).
Circumstanţele atenuante
1. Circumstanţele atenuante legale (obligatorii)
Circumstanţele atenuante legale sunt circumstanţe atenuante prevăzute de
lege pe care, dacă judecătorul le constată, trebuie să le dea eficienţă, adică să le
reţină în cauză. Întotdeauna circumstanţele legale sunt prevăzute de lege, spre
deosebire de cele judiciare care pot fi neprevăzute de lege, dar pot fi reţinute de
către instanţă. Circumstanţele legale sunt obligatorii pentru magistrat deoarece
ele nu cunosc variaţiuni substanţiale de la o faptă la alta sau de la un făptuitor la
altul şi nu pot fi anihilate de existenţa altor date, în sensul că existenţa lor ar
deveni irelevantă.
Circumstanţele atenuante legale au sediul principal în Codul penal, dar ele

53
pot fi prevăzute, dacă legiuitorul promovează o asemenea politică penală, şi în
alte acte normative ce cuprind norme penale. De lege lata sunt reglementate
patru circumstanţe atenuante legale: provocarea, depăşirea limitelor legitimei
apărări, depăşirea limitelor stării de necesitate și acoperirea prejudiciului.
A. Provocarea. a) Noţiune. Provocarea este circumstanţa atenuantă legală
care constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin
violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită
gravă. Provocarea este o stare de surescitare nervoasă (perturbatio animi).
Provocarea, ca instituţie de drept penal, nu poate fi concepută decât dacă în
realitatea înconjurătoare s-au comis două fapte ilicite, fapta prin care se produce
starea de tulburare sau temere şi fapta comisă de provocat sub imperiul acestei
stări psihice.
b) Condiţii. b1) Existenţa unei activităţi de provocare din partea victimei
Provocarea trebuie să fie determinată prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Violenţa poate fi fizică sau
psihică. În doctrină s-a susţinut şi faptul că termenul “violenţă”, folosit în norma
care defineşte provocarea, are numai accepţiunea de violenţă fizică.
În gama actelor de provocare prin atingerea gravă a demnităţii intră orice
activităţi care lezează onoarea, cinstea sau stima de care se bucură cel
provocat. Prin “altă acţiune ilicită gravă” se înţelege o faptă ilicită care poate
îmbrăca forma infracţiunii sau altă formă de ilicit. Pot constitui acţiuni ilicite
grave, spre exemplu, anumite acte de lipsire de libertate în mod ilegal, violarea
secretului corespondenţei, violarea de domiciliu etc.
Din punct de vedere subiectiv actul provocator trebuie să fie săvârşit cu
intenţie. Din culpă sau fără vinovăţie ar putea exista o activitate de provocare
numai dacă persoana provocată nu cunoaşte atitudinea provocatorului. Pe de
altă parte, pentru existenţa scuzei provocării trebuie ca actul provocator să nu fie
imputabil chiar provocatului (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).
Ca regulă, nu vor fi incluse în sfera actelor de provocare activităţile mai puţin
periculoase sau care sunt făcute în scop de certare (animus consolendi), în
glumă (jocandi causa) ori forma unor ironii lipsite de importanţă. Dar, în toate
cazurile aprecierea gravităţii unui act provocator se va face cu luarea în
considerare a tuturor datelor cauzei, atât de natură reală cât şi de natură
personală.
b2) Activitatea de provocare să determine o puternică tulburare sau emoţie
persoanei provocatului
Substanţa sau esenţa provocării constă în starea psihică de puternică
tulburare sau emoţie. Tulburarea sau emoţia puternică este surescitare sau
încordare nervoasă, indignare sau mânie, influenţând factorii subiectivi. Scuza
provocării nu poate exista dacă nu se stabileşte un raport de condiţionare între
actul provocator şi starea de tulburare puternică sau emoţie a făptuitorului, în
sensul că ea este determinată de actul provocator. Condiţionarea lipseşte în
cazurile în care se constată că făptuitorul a comis fapta datorită unor reacţii la
activitatea de provocare din partea altor persoane decât provocatorul. Este
posibilă provocarea chiar dacă făptuitorul nu a fost de faţă la săvârşirea actului
provocator şi chiar dacă actul nu-l viza în mod direct (spre exemplu, există
provocare dacă făptuitorul observă pe corpul copilului său urme recente ale unor

54
lovituri ce i-au fost aplicate de provocator, chiar dacă nu a văzut actele de
lovire).
b3) Infractorul să fi săvârşit infracţiunea sub stăpânirea puternicei tulburări
sau emoţii determinate de actul provocator
Cu cât trece mai mult timp de la comiterea actului provocator cu atât mai mult
slăbeşte, până la dispariţie, starea de surescitare nervoasă. Sigur este posibil să
treacă un interval de timp substanţial de la săvârşirea actului provocator şi,
totuşi, să poată fi reţinută scuza provocării. De pildă, provocatul a aflat ulterior
despre activitatea de provocare. Fiind comisă sub imperiul stării de tulburare sau
emoţie, infracţiunea provocată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie (directă,
indirectă sau depăşită).
b4) Infracţiunea provocată să se îndrepte împotriva provocatorului
Reacţia făptuitorului aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
trebuie să fie orientată contra persoanei provocatorului. Fapta persoanei
provocate poate fi îndreptată faţă de o altă persoană decât cel care a efectuat
activitatea de provocare numai în cazuri excepţionale. În primul rând, este vorba
de cazul în care riposta este orientată din eroare sau greşeală spre o altă
persoană decât provocatorul. În al doilea rând se admite posibilitatea ca reacţia
să fie orientată către o altă persoană în cazul în care actul provocator a fost
săvârşit de o persoană care făcea parte dintr-un grup de persoane ce s-a
manifestat în mod provocator.
B. Depăşirea limitelor stării de necesitate. Pentru existenţa circumstanţei
atenuante a depăşirii limitelor stării de necesitate trebuie realizate toate condiţiile
de incidenţă ale stării de necesitate, mai puţin cea privind disproporţia vădită
între consecinţele produse prin activitatea de salvare şi cele care ar fi putut
surveni, dacă pericolul nu era îndepărtat. Dacă făptuitorul şi-a dat seama la data
săvârşirii activităţii de salvare că produce efecte mai grave decât cele care ar fi
avut loc în ipoteza în care rămânea în pasivitate, deşi nu beneficiază de efectele
stării de necesitate, este recunoscută totuşi în favoarea sa circumstanţa
atenuantă privind depăşirea limitelor stării de necesitate.
C. Depăşirea limitelor legitimei apărări (excesul scuzabil). Legitima apărare
presupune proporționalitatea apărării cu atacul. Încălcarea condiţiei
proporţionalităţii înseamnă exces de apărare. Excesul de apărare este de două
feluri: justificat şi scuzabil. În cazul circumstanţei depăşirii limitelor legitimei
apărări, cel care se apără încalcă regula proporţionalităţii dintre gravitatea
atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a facultăţilor sale mintale,
survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice.
D. Acoperirea prejudiciului. În cazul anumitor infracțiuni (spre exemplu, furt
simplu, gestiune frauduloasă), constituie circumstanță atenuanță acoperirea
integrală a prejudiciului. Ea poate fi reținută în cauză doar dacă, într-un interval
de 5 ani anterior comiterii infracțiunii, făptuitorul nu a mai beneficat în altă cauză
de acceași circumstanță atenuantă.

2. Circumstanţele atenuante judiciare


Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, circumstanţele atenuante
judiciare sunt date ale cauzei (împrejurări) care pot constitui circumstanţe
atenuante, respectiv a căror constatare este lăsată la aprecierea

55
judecătorului, bazată pe analiza infracţiunii şi a făptuitorului.
Împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante rămân la lumina şi
înţelepciunea magistratului care are competenţa soluţionării cauzei. Întotdeauna
circumstanţele atenuante judiciare sunt constatate de judecător şi pot fi reţinute
facultativ pentru individualizarea pedepsei. Circumstanţele atenuante judiciare
pot sau nu să fie prevăzute de lege. Dar, indiferent de faptul prevederii sau nu în
lege a împrejurărilor care constituie circumstanţe atenuante, legiuitorul a
prevăzut soluţia conform căreia circumstanţele atenuante judiciare sunt descrise
enunţiativ de legea penală, ceea ce înseamnă că judecătorul nu este ţinut de
reţinerea ca împrejurări atenuante judiciare a celor calificate ca atare de Codul
penal.
A. Circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de lege
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea
consecințelor infracțiunii.
Comportamentul infractorului după săvârşirea infracţiunii în sensul înlăturării
rezultatului acesteia sau al reparării prejudiciului cauzat poate fi reţinut ca o
circumstanţă atenuantă. Poate fi reţinută stăruinţa infractorului pentru înlăturarea
rezultatului infracţiunii în cazurile în care acesta, după comiterea faptei, a făcut
eforturi consistente pentru a limita urmările infracţiunii (spre exemplu, a acordat
primul ajutor victimei, a anunţat şi chemat forţele salvării, a transportat victima la
cea mai apropiată unitate sanitară).
Pentru a se putea reţine această circumstanţă atenuantă este necesar să fie
cercetate toate datele cauzei pentru a se stabili dacă atitudinea infractorului a
fost una sinceră sau ea fost făcută pro causa.
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea
infracțiunii sau periculozitatea infractorului
Spre exemplu, se poate reține drept circumstanță atenuantă împrejurarea că
infracțiunea s-a comis pe fondul stării de nevoie în care infractorul se găsea,
neavând mijloacele pentru a procura anumite bunuri necesare familiei sale (spre
exemplu, a furat medicamente pentru a-și trata un copil bolnav, pe fondul lipsei
banilor pentru a le cumpăra).
B. Circumstanţele atenuante judiciare neprevăzute de lege
Spre deosebire de cazul circumstanţelor legale, circumstanţele atenuante
judiciare nu sunt enumerate exhaustiv, ci exemplificativ, ceea ce înseamnă că
judecătorul poate reţine drept circumstanţe atenuante judiciare şi alte împrejurări
care scad gradul de pericol social al faptei sau diminuează periculozitatea
infractorului.
În doctrină şi jurisprudenţă au fost reţinute ca circumstanţe atenuante
judiciare: infirmitatea fizică sau psihică a infractorului; starea de înapoiere
mintală a infractorului; săvârşirea infracţiunii sub presiunea dependenţei faţă de
o altă persoană; educaţia precară a infractorului; starea de beție etc. De
asemenea, ar putea constitui circumstanţe atenuante anumite împrejurări în care
s-a comis fapta, cum ar fi locul sau timpul comiterii acesteia. Însă, nu pot fi
considerate circumstanţe atenuante anumite împrejurări care nu privesc fapta
sau făptuitorul (de pildă, schimbarea legii, trecere unui timp îndelungat de
comiterea faptei etc).
În toate cazurile, pentru ca o anumită împrejurare să poată fi reţinută ca
circumstanţă atenuantă este necesar ca, în prealabil, instanţa să fi examinat

56
toate datele cauzei, respectiv mobilul infracţiunii, scopul ei, modul şi mijloacele
comiterii infracţiunii şi, în genere, orice alte împrejurări care particularizează
fapta sau infractorul.
Efectele circumstanţelor atenuante
În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime. Dacă
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent
de numărul circumstanţelor atenuante reţinute în cauză.
Circumstanţele agravante
1. Circumstanţele agravante legale
Circumstanţele agravante legale sunt împrejurări privitoare la infracţiune sau
la infractor care imprimă infracţiunii un grad de pericol social mai ridicat decât cel
abstract sau evidenţiază o periculozitate sporită a infractorului, împrejurări care
impun agravarea răspunderii penale. Săvârşirea infracţiunii în anumite condiţii
poate face ca aceasta să releve un pericol social mai ridicat decât cel
reprezentat de infracţiunea respectivă în mod obişnuit. Aceste condiţii specifice
impun aplicarea unor pedepse sporite deoarece nevoile reeducării sunt diferite
de cele existente în mod obişnuit la asemenea infracţiuni. Legiuitorul a prevăzut
expres şi limitativ cazurile în care anumite infracţiuni şi anumiţi infractori trebuie
să li se aplice un tratament sancţionator mai sever.
Constituie circumstanţe agravante legale (obligatorii):
A. săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună. Această
circumstanță se reține chiar dacă nu toți cei care au participat la faptă răspund
penal (spre exemplu, unul dintre ei este iresponsabil).
B. săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente
degradante.
C. săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în
pericol alte persoane ori bunuri (spre exemplu, comiterea unui omor în public
folosind o grenadă).
D. săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor. Această circumstanță se reține indiferent dacă
minorul răspunde sau nu penal, însă este necesar ca infractorul major să fi
cunoscut că la săvârșirea faptei participă și un minor.
E. săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a
persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor
cauze (spre exemplu, furtul unor bunuri de la un orb).
F. săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii
(beția premeditată pentru a avea mai mult curaj în comiterea infracțiunii).
G. săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia
prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență (spre
exemplu, furturi comise în timpul unor inundații pe fondul părăsirii locuințelor de
către membrii comunității).
H. săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie,

57
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere,
origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept
cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.
2. Circumstanţele agravante judiciare
Codul penal permite ca magistratul, pe lângă circumstanţele agravante
legale, să reţină şi alte împrejurări cu acelaşi efect asupra răspunderii penale. În
cazul care instanţa constată că anumite împrejurări imprimă faptei sau
făptuitorului un caracter mai periculos, în sensul că se situează peste nivelul
mediu abstract, ea le poate valorifica drept circumstanţe agravante. Spre
deosebire de împrejurările prevăzute de lege (circumstanţele legale), în ipoteza
existenţei unor împrejurări agravante neprevăzute de lege, instanţa nu este
obligată să le reţină în cauză.
Pentru a recunoaşte anumitor împrejurări un efect agravant, instanţa trebuie
să analizeze în mod temeinic datele cauzei, examen în urma căruia aceasta va
conchide în sens afirmativ. Prin urmare, reţinerea unor împrejurări ca
circumstanţe agravante judiciare nu se face în mod arbitrar, ci pe baza unei
analize atente a tuturor elementelor de natură personală sau reală. În doctrină
se consideră că o împrejurare, pentru a se putea reţine ca circumstanţă
agravantă, este necesar să îndeplinească două condiţii: să fie legată structural
de faptă şi să mărească pericolul social al fapte de o manieră atât de
semnificativă încât să se impună fie depăşirea maximului special al pedepsei, fie
stabilirea unei pedepse apropiate de maximul special.

Efectele circumstanţelor agravante


În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă
până la maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă. Dacă
maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor
până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.
Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent
de numărul circumstanţelor agravante reţinute.

Exemple
1. Instanţă a reţinut că inculpata M.T. l-a cunoscut pe numitul D.I., cu care s-
a împrietenit şi a trăit în concubinaj o anumită perioadă de timp, după care
inculpata l-a părăsit, deoarece a aflat că D.I. întreţinea în acelaşi timp relaţii
intime şi cu o altă femeie.
Nemulţumit de întreruperea relaţiilor de concubinaj, D.I. o aştepta zilnic pe
inculpata M.T. când aceasta ieşea de la locul de muncă, o ameninţa şi comitea
faţă de ea acte de violenţă, pentru a o determina să reia convieţuirea.
După circa 1 lună în care acest comportament s-a repetat, în seara zilei de
01.02.1999, D.I. a aşteptat-o din nou pe inculpată la ieşirea de la locul de
muncă, a ajuns-o şi s-a apropiat de ea ameninţător în cuvinte şi gesturi. În
această situaţie, inculpata M.T. a ridicat o piatră de pe drum şi l-a lovit de trei ori
în zona capului pe D.I.. Viaţa victimei a fost salvată prin îngrijirile medicale ce i s-

58
au acordat la spital.
Inculpata M.T. a cerut să i se reţină circumstanţa atenuată a provocării, dar
instanţa a înlăturat această apărare cu motivarea că simpla bănuială a inculpatei
M.T. cu privire la eventuala intenţie a părţii vătămate D.I. de a o lovi nu poate fi
considerată stare de provocare.
Arătaţi dacă apărarea inculpatei era sau nu întemeiată.
Soluția:
Conform art. 75 alin. 1 lit. a) C.pen., constituie circumstanţă atenuantă
săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin
violenţă, printr-o atingere gravă adusă demnităţii umane sau prin alt act ilicit
grav.
În speţă, inculpata a acţionat sub imperiul unei asemenea stări de puternică
tulburare, stare ce i-a fost determinată de comportamentul anterior al victimei
care, timp de 1 lună, a supus-o zilnic, în aceleaşi condiţii, la ameninţări şi
violenţe. Bănuiala inculpatei cu privire la repetarea actului de violenţă a fost
generată tocmai de faptul că anterior, în condiţii faptice asemănătoare, fusese
supusă de victimă la acte de violenţă.
În consecinţă, instanţa ar fi trebuit să reţină în favoarea inculpatei
circumstanţa atenuantă a provocării.
2. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor,
reţinându-se în favoarea sa circumstanţa atenuantă a provocării. Instanţa a
reţinut că, în ziua săvârşirii faptei, inculpatul se afla în locuinţa sorei sale,
împreună cu concubinul acesteia şi cu alte persoane, consumând băuturi
alcoolice. În urma unor neînţelegeri, sora inculpatului a fost de mai multe ori
lovită cu pumnul în faţă de către concubinul ei, în prezenţa inculpatului. Întrebat
de inculpat de ce o loveşte pe femeie, concubinul acesteia a răspuns: “Fac cum
îmi place, că-i femeia mea, nu a ta”, după care i-a mai dat un pumn în faţă
femeii, înjurând-o. Văzând că sora sa a fost lovită puternic, iar agresorul îi
răspunde sfidător, inculpatul a ajuns într-o stare de puternică tulburare, a luat un
cuţit şi a aplicat concubinului surorii sale o lovitură cu cuţitul în zona toracică.
Victima a decedat în timp ce era transportată la spital.
Procurorul a declarat apel împotriva hotărârii, arătând că circumstanţa
atenuantă a provocării a fost nejustificat reţinută în cauză, deoarece inculpatul
se afla în stare de ebrietate, toţi ceilalţi erau de asemenea sub influenţa
băuturilor alcoolice şi, în raport cu pregătirea şi mediul social din care
proveneau, conduita violentă a victimei nu era de natură să provoace
inculpatului o stare de puternică tulburare sub stăpânirea căreia să fi comis
fapta.
Să se arate dacă apelul procurorului apare ca întemeiat sau nu.
Soluția:
Apelul procurorului nu este întemeiat.
Lovirea repetată şi cu intensitate a sorei inculpatului, în prezenţa acestuia, la
care se adaugă insultele şi răspunsul sfidător al persoanei vătămate dat
inculpatului, constituie acte de provocare în sensul din art. 75 alin. 1 lit. a)
C.pen., indiferent de pregătirea şi mediul social al părţilor şi de împrejurarea că

59
se aflau sau nu sub influenţa băuturilor alcoolice.
3. S-a reţinut în fapt că inculpatul a comis infracţiunea de furt, fiind ajutat de
alte persoane, care însă nu au avut cunoştinţă despre faptul că se comite o
infracţiune.
Să se arate dacă în speţă poate fi reţinută circumstanţa agravantă a săvârşirii
faptei de mai multe persoane.
Soluția:
În speţă există circumstanţa agravantă.
Conform art. 77 lit. a) C.pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea
faptei de trei sau mai multe persoane împreună.
Această agravantă rezultă din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea
faptei, iar nu la săvârşirea infracţiunii. Cu alte cuvinte, ea este independentă de
calificarea sau nu a faptei ca infracţiune în raport de toţi făptuitorii. Împrejurarea
că unii dintre făptuitori au acţionat fără vinovăţie, neştiind că se comite un furt
(spre exemplu, s-au aflat în eroare, crezând că inculpatul ia un bun care îi
aparţine), îi exonerează pe aceştia de răspundere penală, dar nu înlătură
circumstanţa agravantă pentru cei care au acţionat cu vinovăţia cerută de lege şi
pentru care fapta constituie infracţiune. Fapta s-a comis, din punct de vedere
obiectiv, în cooperare, deci se va reţine circumstanţa agravantă.
4. Inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare, reţinându-
se că, în calitate de gestionar la o unitate economică, şi-a însuşit singur, din
magazia pe care o gestiona, o serie de bunuri. După însuşire, inculpatul a
depozitat bunurile într-un loc ferit de lângă gardul împrejmuitor al unităţii
economice, de unde, în cursul nopţii, în baza unei înţelegeri prealabile, doi
complici le-au ridicat şi apoi le-au vândut.
Să se arate dacă în speţă sunt împlinite condiţiile prevăzute în art. 77 lit. a)
C.pen..
Soluția:
În speţă nu există circumstanţa agravantă a săvârşirii infracţiunii de către trei
persoane împreună. Chiar dacă a existat o înţelegere prealabilă, această
caracterizează numai comiterea infracţiunii în participaţie penală (autor-
complici). Inculpatul gestionar a comis însă singur infracţiunea de delapidare,
fără ca ceilalţi doi participanţi (complicii) să-i fi dat vreun ajutor material în acest
sens, ei nefiind prezenţi în momentul însuşirii bunurilor. Aşadar, delapidarea nu
s-a săvârşit de cei trei împreună.
5. Inculpatul L.G.A. a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt
calificat. Instanţa a reţinut circumstanţa agravantă prevăzută la art. 77 lit. d)
C.pen., întrucât infracţiunea a fost comisă împreună cu un minor.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul care a arătat că circumstanţa
agravantă a fost reţinută în mod greşit, deoarece minorul nu a fost trimis în
judecată, acesta neavând vârsta de 14 ani la data săvârşirii infracţiunii.
Să se arate dacă apelul este întemeiat sau nu.
Soluția:
Apelul inculpatului este neîntemeiat.
Conform art. 77 lit. d) C.pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea

60
infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu
un minor. Legea nu pretinde ca minorul să fie infractor şi nici să răspundă penal.
Există această circumstanţă agravantă indiferent dacă minorul îndeplineşte sau
nu condiţiile răspunderii penale şi indiferent dacă a fost ori nu trimis în judecată.
Aşadar, agravanta operează pentru major chiar dacă minorul nu este infractor
(spre exemplu, nu împlinise vârsta de 14 ani la data comiterii faptei sau este
iresponsabil) sau chiar dacă în privinţa minorului există o cauză de excludere a
răspunderii penale (spre exemplu, amnistia).

În speţă, inculpatul nu a fost de faţă la lovirea tatălui său. Aducându-i-se la


cunoştinţă că acesta a fost lovit de victimă – ceea ce nu corespundea realităţii –
a cerut socoteală victimei. Deşi victima a protestat şi i-a spus că nu este ea
autoarea lovirii, inculpatul a lovit-o mortal cu un cuţit.
Să se arate dacă inculpatul putea beneficia de prevederile art. 75 alin. 1 lit. a)
C.pen. (circumstanţa atenuantă a provocării).

Să ne reamintim...
Stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea
infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului.

5.6. Rezumat
Individualizarea pedepselor este operaţiunea prin care pedepsele sunt
adaptate la nevoile apărării sociale.
Individualizarea pedepsei cunoaşte mai multe forme: individualizarea legală,
individualizarea judiciară (judecătorească) şi individualizarea administrativă.
Stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea
infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, iar acestea se apreciază
după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii,
precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor
care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea
infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de
sănătate, situaţia familială şi socială a infractorului.
Un rol foarte important în activitatea de individualizare judiciară a pedepsei îl
au cauzele sau împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea
penală, adică acele împrejurări referitoare la infracţiune sau la infractor, care
relevă un grad de pericol social al faptei şi o periculozitate a făptuitorului mai
ridicate sau mai scăzute decât media lor abstractă.
Circumstanţele sunt acele date ale realităţii referitoare la faptă sau la
făptuitor şi care evidenţiază un pericol social special (mai ridicat sau mai redus)
al faptei şi o periculozitate particulară a făptuitorului (sporită sau diminuată).

61
Circumstanţele se împart în mai multe categorii: atenuante şi agravante;
generale şi speciale; anterioare, concomitente şi posterioare; legale şi judiciare;
reale și personale.

5.7. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Analizaţi individualizarea pedepselor
2. Analizaţi circumstanţele atenuante
3. Analizaţi circumstanţele agravante

5.8. Temă de control

Elaborați un referat prin care să analizați circumstanța atenuantă a provocării,


recurgând la exemple din practica judiciară (la alegerea dumneavostră).

5.9. Bibliografie specifică


M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

62
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 6.
MĂSURI DE INDIVIDUALIZARE JUDICIARĂ A PEDEPSEI

Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Renunțarea la aplicarea pedepsei
6.4. Amânarea aplicării pedepsei
6.5. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
6.6. Liberarea condiționată
6.7. Rezumat
6.8. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
6.9. Bibliografie specifică

6.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate măsurile de individualizare judiciară
a pedepselor.

6.2. Obiective

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


⇒ analizaţi condiţiile în care se poate dispune renunțarea la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere
⇒ analizaţi condiţiile în care se poate dispune liberarea condiționată

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

6.3. Renunţarea la aplicarea pedepsei


Renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă o facultate, pe care legea o
pune la dispoziţia instanţei de judecată, de a nu aplica pedeapsa pentru
infracţiunea săvârşită, dacă aceasta prezintă o gravitate redusă.
Pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) infractorul să nu fi fost condamnat anterior. Prin excepţie, se poate renunţa
la aplicarea pedepsei şi atunci când infractorul a suferit o condamnare
anterioară, dar:
- condamnarea anterioară a vizat fapte care au fost dezincriminate;

63
- condamnarea anterioară a vizat infracţiuni care au fost amnistiate; sau
- pentru condamnarea anterioară a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
b) să nu se fi dispus, faţă de acelaşi infractor, renunţarea la aplicarea
pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este
judecat;
c) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată şi să nu fi
încercat zădărnicirea aflării adevărului şi tragerii la răspundere penală;
d) legea să prevadă pentru infracţiunea comisă pedeapsa amenzii sau
pedeapsa închisorii de cel mult 3 ani. Per a contrario, în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, nu se poate
renunţa la aplicarea pedepsei. Pentru verificarea acestei condiţii se are în
vedere pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracţiunea fapt consumat,
fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei.
Spre exemplu, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea între 1 şi 4
ani, iar în cauză s-au reţinut circumstanţe atenuante, şi, prin urmare, maximul
special se reduce cu o treime, ajungând la 2 ani şi 8 luni, renunţarea la aplicarea
pedepsei nu este posibilă. De asemenea, dacă fapta concretă comisă reprezintă
o tentativă, renunţarea la aplicarea pedepsei nu se poate dispune dacă pentru
infracţiunea fapt consumat legea prevede închisoarea mai mare de 3 ani, chiar
dacă prin reducerea la jumătate a limitelor speciale (conform tratamentului penal
al tentativei) s-ar ajunge sub limita de 3 ani;
e) infracţiunea comisă să prezinte o gravitate scăzută, ţinând cont de natura
şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care
a fost comisă, mobilul şi scopul urmărit;
f) instanţa să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună datorită
consecinţelor pe care le-ar avea pentru persoana condamnatului. Prin urmare,
îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate nu generează pentru condamnat un
drept la neaplicarea pedepsei, ci numai o vocaţie în acest sens. Instanţa va
aprecia asupra oportunităţii sau inoportunităţii aplicării pedepsei ţinând cont de
persoana infractorului, de conduita sa anterioară infracţiunii, de eforturile depuse
de acesta pentru a diminua sau înlătura consecinţele infracţiunii şi de
posibilităţile sale de îndreptare.
Dacă a renunţat la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un
avertisment.

6.4. Amânarea aplicării pedepsei


Amânarea aplicării pedepsei constă într-o facultate, pe care legea o acordă
instanţei de judecată, de a dispune ca pedeapsa aplicată infractorului să nu se
execute provizoriu, pentru un anumit termen (numit termen de supraveghere).
Spre a se dispune amânarea aplicării pedepsei, se cer a fi îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită să fie amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani;
b) infractorul să nu fi fost condamnat anterior. Prin excepţie, se poate amâna
aplicarea pedepsei şi atunci când infractorul a suferit o condamnare anterioară,
dar:

64
- condamnarea anterioară a vizat fapte care au fost dezincriminate;
- condamnarea anterioară a vizat infracţiuni care au fost amnistiate; sau
- pentru condamnarea anterioară a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
c) infractorul este de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul
comunităţii;
d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată şi să nu fi
încercat zădărnicirea aflării adevărului şi tragerii la răspundere penală;
e) legea să prevadă pentru infracţiunea comisă pedeapsa amenzii sau
pedeapsa închisorii mai mică de 7 ani. În cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, nu se poate amâna
aplicarea pedepsei. Pentru verificarea acestei condiţii se are în vedere pedeapsa
pe care legea o prevede pentru infracţiunea fapt consumat, fără a se lua în
considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei;
f) instanţa să aprecieze că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară. Aşadar, îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate nu generează
pentru condamnat un drept la neexecutarea pedepsei, ci numai o vocaţie în
acest sens. Instanţa va aprecia asupra necesităţii aplicării pedepsei ţinând cont
de persoana infractorului, de conduita sa anterioară infracţiunii, de eforturile
depuse de acesta pentru a diminua sau înlătura consecinţele infracţiunii şi de
posibilităţile sale de îndreptare.
Dacă s-a amânat aplicarea pedepsei, pe durata termenului de supraveghere
de 2 ani condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă;
f) să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere.
De asemenea, tot pe durata termenului de supraveghere, instanţa poate
impune condamnatului să execute una sau mai multe obligaţii, dintre care
amintim: să urmeze un curs de pregătire şcolară sau pregătire profesională, să
presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, să nu conducă anumite
vehicule stabilite de instanţă etc.
În cazul în care condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligaţiile impuse, instanţa va revoca amânarea aplicării pedepsei şi va
dispune executarea acesteia. Revocarea se dispune, de asemenea, şi atunci
când, până la expirarea termenului de supraveghere, condamnatul nu a
îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cu
excepţia cazului când nu a avut nicio posibilitate de a le îndeplini.
Instanţa revocă amânarea şi dispune executarea pedepsei şi atunci când
persoana care a obţinut amânarea comite o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere. Dacă noua

65
infracţiune este din culpă, revocarea amânării este facultativă.
Dacă la expirarea termenului de supraveghere se constată că cel condamnat
a respectat condiţiile legale, acestuia nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este
supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din
infracţiunea săvârşită.

6.5. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere


A. Noțiune. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este acea
posibilitate a instanței de judecată care, deși aplică infractorului o pedeapsă,
dispune ca executarea acesteia să fie suspendată pe un anumit termen (denumit
termen de supraveghere) întrucât constată capacitatea condamnatului de a se
îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei.
B. Condiții. Se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este
închisoarea de cel mult 3 ani. Nu se poate dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de un an. Atunci când infractorul a mai fost condamnat anterior,
suspendarea executării se poate totuși dispune dacă hotărârea anterioară de
condamnare privea o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală, o
infracţiuni amnistiată, o infracţiune săvârşită din culpă sau este o condamnare
pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii;
d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori de la judecată și să
nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
e) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea
acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
C. Măsuri și obligații impuse condamnatului. Durata suspendării executării
pedepsei sub supraveghere este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă
mai mică decât durata pedepsei aplicate, și poartă denumirea de termen de
supraveghere.
Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte
următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul

66
mijloacelor sale de existenţă.
Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta de
asemenea o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă
între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care,
din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
În plus, instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai multe
dintre următoarele obligaţii:
- să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
- să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate
de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din
comunitate;
- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
- să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea
termenului de supraveghere.
D. Revocarea și anularea suspendării. Suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere va fi revocată atunci când:
- pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile

6.6. Liberarea condiţionată

A. Noţiune şi caracterizare. Pedeapsa nefiind un scop în sine, dacă pe


parcursul executării unei pedepse privative de libertate se ivesc date care relevă
că cel condamnat s-a îndreptat el poate fi liberat înainte de terminarea executării
pedepsei.
Liberarea condiţionată este o instituţie complementară a regimului executării
pedepselor privative de libertate ce constă în punerea condamnatului în stare de
libertate mai înainte de executarea în totalitate a pedepsei, sub condiţia ca până
la expirarea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni.
Teoretic, instituţia liberării condiţionate din executarea pedepsei privative de
libertate este aplicabilă oricărui condamnat persoană fizică, indiferent de
pedeapsa privativă de libertate aplicată, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege. Sfera condamnaţilor care au vocaţie la măsura liberării
condiţionate cuprinde pe acei condamnaţi care fac dovada că s-au îndreptat în
perioada de timp cât s-au aflat în penitenciar, că timpul petrecut în detenţie a
avut ca efect schimbarea atitudinii lor morale şi că merită să fie reprimiţi în sânul
societăţii.
B. Condiţiile liberării condiţionate. Liberarea condiționată este posibilă atât în
cazul celor condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață cât și a celor
condamnați la o pedeapsă cu închisoarea, însă condițiile de acordare sunt
diferite.
a) Liberarea condiţionată în cazul condamnaților la detențiune pe viață.
Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă:
- cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
- cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
- cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea

67
de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să
le îndeplinească;
- instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se
poate reintegra în societate. Având în vedere această ultimă condiție se poate
afirma că acel condamnat care îndeplinește condițiile anterioare nu are un drept
la liberare condiționată, ci doar o vocație în acest sens.
b) Liberarea condiţionată în cazul condamnaților la închisoare. Liberarea
condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
- cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata
pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani. În
cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se cere ca acesta să fi
executat efectiv jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu
depăşeşte 10 ani, sau cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii mai mari de 10 ani;
- cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau
deschis;
- cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea
de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să
le îndeplinească;
- instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate (identic cu situația condamnaților la detențiune pe viață,
nici cei condamnați la închisoare nu au un drept, ci doar o vocație la liberare
condiționată).
c) Supravegherea condamnatului. Durata de timp dintre data liberării
condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de
supraveghere pentru condamnat.
Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau
mai mare, condamnatul trebuie să respecte, pentru o perioadă de o treime din
durata termenului de supraveghere (dar nu mai mult de 2 ani), anumite măsuri:
- să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
- să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
Pe durata supravegherii instanţa poate de asemenea să impună
condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
- să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională
(această obligație se execută pentru o perioadă de o treime din durata
termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani);
- să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii
din comunitate (această obligație se execută pentru o perioadă de o treime din
durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani);
- să nu părăsească teritoriul României;
- să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale

68
ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
- să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori să nu se apropie de acestea;
- să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea
de noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru
a asigura condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a
impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
d) Efectele liberării condiţionate. Liberarea condiţionată produce două efecte:
efectul imediat (provizoriu) şi efectul definitiv.
Efectul provizoriu constă în liberarea imediată a condamnatului, care va fi
obligat să nu comită noi infracțiuni, să se supună măsurilor de supraveghere și
să respecte obligațiile ce eventual i-au fost impuse. Măsurile de siguranţă şi
pedepsele accesorii se execută.
Efectul definitiv survine dacă, în intervalul de timp de la liberare şi până la
împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi
constă în stingerea executării pedepsei.
Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi
până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o
infracţiune. Dacă în acelaşi interval cel liberat a comis din nou o infracţiune, care
a fost descoperită în termenul de supraveghere, instanţa revocă liberarea și
dispune executarea restului de pedeapsă.

Arătați prin ce se deosebește renunțarea la aplicarea pedepsei de amânarea


aplicării pedepsei.

Să ne reamintim...
Liberarea condiționată reprezintă o vocație pentru condamnați și nu o
obligație pentru instanță.

6.7. Rezumat
Codul penal consacră următoarele măsuri de individualizare judiciară a
executării pedepsei: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea
condiționată.

69
6.8. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)
Exemple de subiecte de sinteză
1. Condiţiile în care se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere

Exemplu de întrebări tip grilă:


Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune:
a) numai dacă cel condamnat a comis o infracţiune din culpă;
b) indiferent de forma de vinovăţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege;
c) în funcţie de aprecierea instanţei.

6.9. Bibliografie specifică


M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

70
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 7.
MINORITATEA

Cuprins:
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Tratamentul penal aplicabil minorilor
7.4. Rezumat
7.5. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
7.6. Bibliografie specifică

7.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi va fi prezentat modul de sancţionare a infractorilor
minori, ca sancţiuni specifice dreptului penal.

7.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ Identificați condițiile în care minorii răspund penal
⇒ analizaţi sancţiunile (măsurile educative) aplicabile infractorilor minori;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

7.3. Tratamentul penal aplicabile minorilor


Infracţionalitatea minorilor este una dintre problemele importante ale
societăţii umane contemporane, deoarece se constată o tendinţă ascendentă a
delincvenţei juvenile. Foarte mulţi minori comit infracţiuni de violenţă, infracţiuni
în legătură cu traficul de droguri, infracţiuni contra patrimoniului – realitate care
reclamă o reacţie socială pe măsură. Această realitate crudă a determinat pe
autorii de specialitate să propună şi pe legiuitor să adopte o paletă largă de
sancţiuni aplicabile minorilor infractori.
În vederea combaterii acestui fenomen, legiuitorul român, ţinând seama de
starea psiho-psihică a etapelor minorităţii, a instituit o vârstă minimă începând cu
care minorii răspund penal. Astfel, capacitatea penală a minorilor începe la
vârsta de 14 ani; minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal.
Minorii cu vârsta între 14 și 16 ani sunt prezumaţi că nu răspund penal, cu
excepția situaţiei în care se probează că au săvârşit fapta cu discernământ
(prezumție relativă de lipsă a discernământului). Începând cu vârsta de 16 ani,
existenţa discernământului este prezumată relativ. Discernământul este
atitudinea psihică a persoanei, care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală,
de reprezentare a rezonanţei sale sociale, precum şi determinarea şi orientarea

71
conştiente a voinţei în raport de faptă.
Minorii care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală se află într-o situaţie
critică, întrucât starea lor fizică, psihică şi educaţia sunt în pericol, având mare
nevoie de protecţie şi de asistenţă în realizarea deplină şi în exercitarea
corespunzătoare a drepturilor lor. Ajungerea unui minor în situaţia de a săvârşi
fapte prevăzute de legea penală poate fi imputată, în primul rând, familiei
acestuia, dar şi colectivităţii locale sau statului.
Minorul răspunde penal numai dacă elementul material al faptei prevăzute de
legea penală, sau parte din acesta, a fost efectuat după împlinirea vârstei de 14
ani. Dacă numai rezultatul s-a produs după vârsta de 14 ani minorul nu
răspunde penal, pentru că existenţa condiţiei vârstei se apreciază la data
realizării elementului material. De asemenea, şi existenţa discernământului se
stabileşte în raport de momentul efectuării elementului material al infracţiunii.
Sancţionarea minorilor trebuie să ţină seama de specificul situaţiei acestora,
astfel încât sancţiunile aplicabile să realizeze scopul educativ al dreptului penal.
La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei
săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului, de
comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice
alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. În acest scop, în
cauzele penale cu infractori minori este obligatorie întocmirea unui referat de
evaluare a situației minorului.
Sistemul de sancționare a minorului include numai măsuri educative.
Minorilor nu li aplică pedepse 7.
Măsurile educative se împart în două categori: neprivative şi privative de
libertate. Măsurile educative neprivative de libertate au prioritate, în timp ce
măsurile educative privative de libertate pot fi luate faţă de minor numai cu
caracter de excepţie.
Codul penal cuprinde și alte dispoziții de favoare pentru infractorii minori.
Astfel, termenele prescripţiei răspunderii penale, prevăzute în art. 154 C.pen., se
reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii era minori. De
asemenea, condamnările pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu produc
nici un efect legat de eventualele condamnări viitoare. Spre exemplu,
condamnările pronunţate pentru fapte comise în perioada minorităţii nu se iau în
considerare la stabilirea stării de recidivă.

Analiza măsurilor educative


Măsurile educative neprivative de libertate
Măsurile educative neprivative de libertate sunt în număr de 4, după cum
urmează: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de
săptămână şi asistarea zilnică.
Odată cu aplicarea oricăreia dintre aceste măsuri, instanţa de judecată are
facultatea de a-i impune minorului respectarea uneia sau a mai multora dintre

De asemenea, conform art. 134 C.pen., nu li se pot aplica pedepse, ci numai măsuri educative, nici
7

celor care la data săvârșirii infracțiunii erau minori, chiar dacă au devenit majori ulterior (la momentul
condamnării).

72
următoarele obligaţii:
- să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
- să nu depăşească limita teritorială fixată de instanţă;
- să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
sau la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
- să nu se apropie şi să nu comunice cu victima, cu membrii familiei acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane stabilite de instanţă;
- să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Coordonarea şi supravegherea executării de către minor a măsurilor
educative şi a obligaţiilor fixate de instanţă se realizează de către serviciul de
probaţiune. Acesta va sesiza instanţa atunci când au intervenit motive care
justifică modificarea sau încetarea obligaţiilor, precum şi în cazul în care minorul
nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau obligaţiile impuse.
Este posibil ca minorul să încalce, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a
măsurii educative ori obligaţiile impuse sau să comită o nouă infracţiune. În
această situaţie, instanţa va dispune prelungirea măsurii educative ori înlocuirea
cu o măsura educativă neprivativă de libertate mai severă ori chiar cu o măsură
educativă privativă de libertate.

Stagiul de formare civică


Constă în obligaţia impusă minorului de a participa la un program care să-l
ajute să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune prin
săvârşirea de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul
său viitor.
Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue sau
periodice şi include unul sau mai multe module cu caracter teoretic sau aplicativ,
adaptate vârstei şi personalităţii minorilor şi ţinând seama, pe cât posibil, de
natura infracţiunii comise. În desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va
avea în vedere un număr lunar de 8 ore de formare civică.
Măsura se aplică pentru o durată de cel mult 4 luni.

Supravegherea
Constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său
zilnic, pentru a asigura participarea la cursurile şcolare sau de pregătire
profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu
anumite persoane care ar putea afecta programul de îndreptare a acestuia.
Măsura se dispune pentru o perioadă cuprinsă între 2 şi 6 luni.
Supravegherea este încredințată părinților, celui care l-a adoptat pe minor,
tutorelui ori unei persoane de încredere.

Consemnarea la sfârşit de săptămână


Constă în obligaţia impusă minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de
sâmbătă şi duminică, cu excepţia situaţiilor în care, în aceeaşi perioadă, minorul
are obligaţia de a participa la anumite programe sau de a desfăşura anumite
activităţi impuse de instanţă (spre exemplu, de a se supune măsurilor de

73
tratament sau îngrijire medicală).
În principiu, interdicția vizează exclusiv zilele de sâmbătă și duminică, operând
începând cu ora 0,00 a zilei de sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de duminică.
Este posibil însă ca măsura să vizeze alte zile ale săptămânii, pentru persoanele
care, datorită apartenenței la anumite culte religioase legale, au alte zile de
repaus decât sâmbăta şi duminica.
Măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni,
executându-se pe durata unor sfârșituri de săptămână consecutive.

Asistarea zilnică
Constă în obligaţia impusă minorului de a respecta un program stabilit de
serviciul de probaţiune, care cuprinde orarul, condiţiile de desfăşurare a
activităţilor şi interdicţiile impuse minorului.
Programul va ţine cont de nevoile identificate ale minorului, de situaţia sa
socială şi, după caz, profesională şi de obligaţiile şi interdicţiile impuse acestuia
pe perioada executării măsurii. Programul are în vedere dezvoltarea armonioasă
a personalităţii minorului, prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun
relaţionare socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber şi
valorificarea aptitudinilor sale. Programul zilnic şi activităţile pe care trebuie să le
îndeplinească minorul sunt stabilite de comun acord de către consilierul de
probaţiune şi părinţi, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul, cu
consultarea acestuia, iar în caz de dezacord, se fixează de către judecătorul
delegat cu executarea.
Măsura se dispune pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni.

Măsurile educative privative de libertate


Măsurile educative privative de libertate sunt două, anume: internarea într-un
centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. Ele au caracter de
excepţie, instanţa putând să le ia faţă de minor în două situaţii:
- când minorul a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată sau a cărei executare a început înainte de
comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
- atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă de
minor este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Pe lângă aceste două cazuri, care vizează ambele măsuri, internarea într-un
centru educativ poate fi dispusă şi ca măsură de înlocuire a măsurii neprivative
de libertate a asistării zilnice, în două ipoteze:

- când minorul nu a respectat, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a


măsurii neprivative;
- când minorul nu a respectat, cu rea-credinţă, obligaţiile asociate măsurii
neprivative, impuse de instanţă.
În situaţia în care condamnatul minor, căruia i s-a aplicat una dintre cele
două măsuri educative privative de libertate, dă dovadă de interes constant
pentru însuşirea cunoştintelor şcolare şi profesionale şi face progrese evidente
în vederea reintegrării sociale, dacă a executat cel puţin jumătate din durata
internării (într-un centru educativ sau de detenţie), instanţa poate înlocui măsura

74
privativă cu asistarea zilnică, dacă minorul nu a împlinit încă 18 ani, sau poate
dipune liberarea minorului, dacă acesta a împlinit 18 ani.
În schimb, dacă în perioada executării măsurii privative, condamnatul minor
săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa poate prelungi durata măsurii sau poate
înlocui internarea într-un centru educativ cu internarea într-un centru de detenţie.
Mai mult, dacă, în cursul executării măsurii educative privative de libertate,
minorul împlineşte vâsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează
negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte
persoane internate, instanţa poate să schimbe regimul de executare şi să
dispună continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.

Internarea într-un centru educativ


Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea
minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională
potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială.
Măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani (chiar dacă astfel
executarea măsurii s-ar prelungi și după împlinirea vârstei de 18 ani).

Internarea într-un centru de detenţie


Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea
minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive
de recuperare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor sale.
Durata pe care se aplică măsura este diferenţiată, după cum urmează:
- atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este
închisoarea mai mică de 20 de ani, măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă
între 2 şi 5 ani;
- atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, măsura de
aplică pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.

Exemple

1. Parchetul a trimis în judecată o minoră pentru săvârşirea a două infracţiuni


de furt calificat. S-a stabilit că minora a pătruns în locuinţele unor persoane, de
unde a sustras bunuri în valoare de 4000 lei.
În cursul judecăţii s-a efectuat o expertiză medico-legală, care a stabilit că
minora suferă de debilitate mintală şi că a comis faptele fără discernămînt.
Instanţa a luat faţă de minoră, în baza art. 124 C.pen., măsura educativă a
internării într-un centru educativ.
Să se arate dacă soluţia este corectă sau nu.

Soluţia:
Soluţia instanţei este greşită.
Întrucât minora a comis fapta fără discernământ, ea nu răspunde penal şi

75
fapta sa nu constituie infracţiune (art. 28 C.pen.).
Potrivit art. 114 C.pen., măsurile educative se pot lua numai faţă de minorii
care săvârșesc infracțiuni, ele fiind consecinţe ale răspunderii penale ale
minorilor.
Prin urmare, întrucât fapta minorei nu constituie infracţiune, nu se poate
dispune nici măsura educativă a internării într-un centru educativ.

2. S-a reţinut în fapt că minorul în vârstă de 14 ani şi o zi, pentru a se


răzbuna, a aruncat de la o mică distanţă o vergea metalică ascuţită în direcţia
victimei, perforându-i cutia craniană şi provocându-i moartea.
Din raportul de constatare medico-legală rezultă că minorul are
discernământul corespunzător vârstei sale, că funcţiile sale mintale sunt
dezvoltate fără devieri, în raport cu instruirea şi experienţa sa de viaţă, că
posibilităţile sale interpretative nu sunt alterate şi că a săvârşit fapta cu
discernământ.
Să se arate dacă în speţă, minorul răspunde penal.

Soluţia:
Conform art. 113 alin. 2 C.pen., în favoarea minorului cu vârsta cuprinsă între
14 şi 16 ani se instituie o prezumţie de lipsă a discernământului. Prezumţia este
însă relativă, ceea ce înseamnă că poate fi răsturnată prin dovadă contrară.
În speţă s-a făcut această dovadă, reţinându-se că fapta a fost comisă de
minor cu discernământ.
Prin urmare, întrucât la data comiterii faptei depăşise vâsta de 14 ani şi a
acţionat cu discernământ, minorul urma să răspundă penal pentru fapta comisă.

Arătați în ce situații pot fi aplicate unui minor măsuri educative privative de


libertate.

Să ne reamintim...
Măsurile educative sunt sancțiuni care se aplică numai infractorilor care sunt
minori. Infractorilor minori nu li se aplică pedepse.

7.4. Rezumat
Legiuitorul român a instituit o vârstă minimă începând cu care minorii
răspund penal. Capacitatea penală a minorilor începe la vârsta de 14 ani, dar
până la vârsta de 16 ani minorii sunt prezumaţi că nu răspund penal, afară
numai de situaţia în care se probează că au săvârşit fapta cu discernământ.
Începând cu vârsta de 16 ani, existenţa discernământului este prezumată relativ.
Sistemul de sancţionare a infractorilor minori este format din măsuri
educative neprivative de libertate şi măsuri educative privative de libertate.
Regula este reprezentată de măsurile educative neprivative de libertate, cele

76
privative de libertate fiind excepția.

7.5. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Tratamentul penal al infractorilor minori
2. Analizaţi internarea într-un centru de detenție.

Exemple de întrebări tip grilă

1. În cazul minorilor infractori:


a) nu se pot aplica decât pedepse uşoare şi măsuri de siguranţă;
b) nu se pot aplica decât pedepse uşoare;
c) se pot aplica numai măsuri educative.

7.6. Bibliografie specifică


M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

77
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 8
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Cuprins:
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă
8.4. Obligarea la tratament medical
8.5. Internarea medicală
8.6. Interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii
8.7. Confiscarea specială
8.8. Confiscarea extinsă
8.9. Rezumat
8.10. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
8.11. Bibliografie specifică

8.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate măsurile de siguranţă, ca sancţiuni
specifice dreptului penal.

8.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ analizaţi măsurile de siguranţă
⇒ deosebiți măsurile de siguranță cu caracter personal de cele cu caracter
real.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

8.3. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă

În concepţia contemporană, de regulă, măsurile de siguranţă sunt apreciate


ca fiind sancţiuni de natură penală. Singura deosebire importantă între pedepse
şi măsuri de siguranţă este că pedepsele se pot aplica numai infractorilor, în
timp ce unele măsuri de siguranţă se pot lua şi faţă de făptuitorii care nu răspund
penal; de asemenea, ele pot fi luate chiar fără a fi alăturate unei pedepse.
Întrucât măsurile de siguranţă pot fi dispuse şi în cazurile în care persoana

78
care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală a acţionat fără vinovăţie se
poate vorbi în acest caz de o răspundere penală obiectivă. Într-adevăr, în
situaţia în care făptuitorul nu a comis fapta cu vinovăţie aplicarea măsurii de
siguranţă este lipsită de suport subiectiv.
Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută
de legea penală (nu neapărat infracţiune), dar această faptă trebuie să fie
nejustificată. Per a contrario, nu se pot dispune măsuri de siguranţă dacă există
o cauză justificativă prevăzută de lege. Spre exemplu, dacă fapta a fost comisă
în stare de necesitate sau în legitimă apărare, nu se mai poate lua faţă de
făptuitor nicio măsură de siguranţă. În schimb, măsurile de siguranţă sunt
compatibile cu existenţa cauzelor de neimputabilitate. Spre exemplu, se pot
dispune măsuri de siguranţă faţă de cel ce a comis fapta prevăzută de legea
penală fiind în eroare sau în stare de intoxicaţie.
Codul penal prevede 5 măsuri de siguranţă, respectiv: obligarea la tratament
medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita
o profesie, confiscarea specială și confiscarea extinsă. Măsurile de siguranţă au
ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală.

8.4. Obligarea la tratament medical

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical constă în obligarea unei


persoane, care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, să urmeze un
tratament medical până la însănătoşire sau până la obținerea unei ameliorări.
Măsura se aplică în cazul în care făptuitorul prezintă pericol pentru societate din
cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte
substanțe psihoactive.
Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează
tratamentul, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la
tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se
efectuează și în timpul executării pedepsei, iar după încetarea executării
pedepsei principale măsura se execută în stare de libertate.
Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, de către judecătorul de drepturi și
libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către
instanța de judecată.
Revocarea măsurii are loc la data însănătoşirii făptuitorului sau la momentul
la care se constată la acesta o ameliorare a stării de sănătate care să înlăture
starea de pericol.
Pentru luarea acestei măsuri de siguranță nu se cere ca fapta săvârșită să
fie infracțiune, fiind suficient să fie o faptă prevăzută de legea penală.

8.5. Internarea medicală


Internarea medicală este măsura de siguranţă ce constă în internarea într-o
unitate sanitară de specialitate a celui care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală și care, fiind bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive
sau suferind de o boală infectocontagioasă, prezintă pericol pentru societate.

79
Măsura se ia până la însănătoşire sau până la obținerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol, putând fi dispusă în mod provizoriu şi în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii.
Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată atât în cazurile în
care făptuitorul bolnav psihic sau toxicoman este responsabil (a comis fapta cu
vinovăţie) cât şi atunci când acesta este iresponsabil (a săvârşit fapta fără
vinovăţie). Soluţia legală este aceasta deoarece legiuitorul nu distinge în privinţa
particularităţilor făptuitorului (ubi lex non distinquit, nec nos distinquere
debemus).
În cazul în care persoana împotriva căreia s-a luat măsura de siguranţă a
internării medicale o încalcă, ea comite infracţiunea de neexecutare a
sancțiunilor penale (art. 288 alin. 1 C.pen.).

8.6. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii


Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se ia faţă de
făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită
incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei
anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru
desfășurarea unei alte activități şi constă în interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate. Spre
exemplu, se poate lua această măsură în cazul unui învățător care, pe fondul
neglijenței în supravegherea elevilor, îi lasă pe aceștia să manevreze o
substanță periculoasă care le cauzează vătămări.
Măsura poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin
un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.
Rezultă de aici că interzicerea ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii nu
se poate dispune pe o durată mai mică de un an.
Dacă o primă cerere de revocare a fost respinsă, o nouă cerere nu se poate
face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii
cererii anterioare.
În cazul în care persoana împotriva căreia s-a dispus măsura de siguranţă a
interzicerii unei funcţii sau profesii încalcă interdicţia, ea comite infracţiunea de
neexecutare a sancțiunilor penale (art. 288 alin. 1 C.pen.).
Interzicerea unei funcții sau profesii nu poate fi dispusă decât de instanţa de
judecată, deoarece legea nu prevede dreptul procurorului de a lua această
măsură. Totuşi, considerăm că procurorul are dreptul să sesizeze instanţa cu
luarea acestei măsuri chiar dacă a dat o soluţie de netrimitere în judecată a
făptuitorului.

8.6. Confiscarea specială


Confiscarea specială este o măsură de siguranţă care constă în trecerea
silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietate a celui care a săvârșit
fapta prevăzută de legea penală. Rațiunea măsurii constă în aceea că deţinerea
respectivelor bunuri de către făptuitor creează o stare de pericol pentru valorile
sociale, derivată din împrejurarea că ele ar putea fi folosite pentru săvârşirea de
noi infracţiuni.

80
Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (spre
exemplu, bancnotele rezultate din falsificarea de monedă);
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau au fost destinate a fi
folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (spre exemplu, cuțitul
cu care a fost săvârșit omorul). Aceste bunuri se confiscă dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor. Dacă bunurile nu sunt ale făptuitorului, iar proprietarul nu a cunoscut
scopul folosirii lor, se va confisca de la făptuitor echivalentul lor bănesc.
Confiscarea bunurilor prevăzute la lit. b) nu poate fi dispusă în cazul faptelor
săvârşite prin presă;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut (spre exemplu,
autoturismul cu care făptuitorul a fugit de la locul faptei atunci când a fost
surprins de organele de poliție). Aceste bunuri se confiscă dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor. Dacă bunurile nu sunt ale făptuitorului, iar proprietarul nu a cunoscut
scopul folosirii lor, se va confisca de la făptuitor echivalentul lor bănesc;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor (spre exemplu,
suma de bani oferită unui martor spre a depune mărturie mincinoasă);
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (spre
exemplu, bunurile furate), dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în
măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege (spre exemplu, armele
deținute fără drept).
În cazurile prevăzute la lit. b) și lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse
confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se
dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea
produsă ori care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta.
Dacă bunurile supuse confiscării potrivit lit. b) – e) nu se găsesc, în locul lor
se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de
asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării,
precum și bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute la lit. b)
şi c).

8.8. Confiscarea extinsă


Confiscarea extinsă este o măsură de siguranţă care constă în trecerea silită
în proprietatea statului a unor bunuri proprietate a infractorului sau a membrilor
familiei sale, altele decât cele ce fac obiectul confiscării speciale.
Această măsură de siguranță este aplicabilă în cazul infracțiunilor privind
traficul de droguri şi de precursori, infracţiunilor privind traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, infracţiunilor privind frontiera de stat a României,
spălarea banilor, infracţiunilor din legislaţia privind prevenirea şi combaterea
pornografiei, infracţiunilor din legislaţia privind combaterea terorismului,
infracțiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, infracţiunilor contra
patrimoniului, infracțiunilor de nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,

81
materialelor nucleare şi al materiilor explozive, falsificării de monede, timbre sau
de alte valori, infracțiunilor de divulgarea secretului economic, concurenţă
neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export,
deturnare de fonduri, infracţiunilor privind regimul importului şi al exportului,
precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri, infracţiunilor
privind jocurile de noroc, infracţiunilor de corupţie și asimilate corupției,
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunilor
de evaziune fiscală, infracţiunilor privind regimul vamal, iinfracţiunilor de fraudă
comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, infracțiunilor de
trafic de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
Pentru luarea confiscării extinse este necesar să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
a) s-a săvârșit una dintre infracțiunile mai sus menționate (spre deosebire de
celelalte măsuri de siguranță, confiscarea extinsă nu se poate dispune față de
cel care a comis doar o faptă prevăzută de legea penală);
b) infracțiunea este susceptibilă să îi procure făptuitorului un folos material;
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este închisoarea
de 4 ani sau mai mare;
d) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de
5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la
data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile
obţinute de aceasta în mod licit;
e) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi
infracţionale de natura celor prevăzute la lit. a).
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi
bunuri până la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile
şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării,
precum și bunurile produse de acestea.

Exemple

În speţă s-a stabilit că inculpatul a sustras de la o fermă agrozootehnică, la


date diferite, trei porci în greutate de 50, 60 şi 200 de kg, pe care i-a pus în
căruţa proprie aflată la locul faptei şi cu care apoi i-a transportat la domiciliul său.
Să se arate dacă în speţă se impune sau nu confiscarea căruţei.
Soluţia:
Conform art. 112 alin. 1 lit. b) C.pen. sunt supuse confiscării speciale bunurile
care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, dacă sunt ale infractorului.
Confiscarea acestor bunuri este obligatorie.
Prin urmare, întrucât căruţa a fost folosită la săvârşirea infracţiunii de furt şi
era proprietatea infractorului, confiscarea acesteia se impune.

82
Confiscarea extinsă poate fi dispusă:
a) asupra bunurilor folosite la comiterea infracțiunii
b) indiferent de natura infracțiunii comise
c) doar dacă făptuitorul a fost condamnat
Să ne reamintim...

Confiscarea extinsă este singura măsură de siguranță care presupune în mod


obligatoriu existența unei hotărâri definitive de condamnare.

8.9. Rezumat
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, cu caracter preventiv,
prevăzute de lege, care se iau de către instanţa de judecată faţă de persoanele
care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu neapărat infracţiuni.
Scopul măsurilor de siguranţă este de a înlătura o stare de pericol şi de a
preîntâmpina săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală.

8.10. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Examinaţi confiscarea specială
2. Analizaţi internarea medicală şi obligarea la tratament medical
Exemple de întrebări tip grilă

1. Revocarea interzicerii ocupării unei funcții sau profesii:


a) se poate dispune oricând;
b) poate fi dispusă numai după trecerea a cel puțin un an de la luarea ei;
c) se dispune de instanță din oficiu.

8.11. Bibliografie specifică


M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

83
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 9
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

Cuprins:
9.1. Obiective
9.2. Prescripţia executării pedepsei
9.3. Graţierea
9.4. Rezumat
9.5. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
9.6. Temă de control
9.7. Bibliografie specifică

9.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care executarea
pedepsei este înlăturată.

9.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ explicaţi conceptele de cauze care înlătură sau modifică executarea;
⇒ pedepsei ori consecinţele condamnării;
⇒ analizaţi graţierea;
⇒ analizaţi prescripţia executării pedepsei.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.

9.3. Prescripţia executării pedepsei


Noţiune şi caracterizare
Deşi, de regulă, răspunderea penală şi executarea pedepsei sunt inevitabile,
în anumite cazuri justificate este posibil ca executarea pedepsei să fie înlăturată.
După trecerea unui interval mare de timp în care pedeapsa aplicată nu a fost
executată nu mai apare ca fiind necesară executarea sa, deoarece scopul
pedepsei a fost atins. Pentru a interveni prescripţia executării pedepsei este
necesar ca într-o perioadă mare de timp făptuitorul să nu fi săvârşit infracţiuni
întrucât, în caz contrar, termenul de prescripţie se întrerupe. Din împrejurarea că
făptuitorul nu a mai săvârşit infracţiuni în interiorul termenului de prescripţie se
naşte prezumţia că el s-a îndreptat.
Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea
pedepsei principale datorită trecerii unui interval de timp de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare. Prescripţia executării nu operează şi în

84
privinţa pedepselor complementare aplicate persoanei fizice 8 şi nici referitor la
măsurile de siguranţă, dar este incidentă asupra pedepselor accesorii. De
asemenea, este precriptibilă și executarea măsurilor educative.
Incidenţa prescripţiei executării pedepsei nu produce nici un efect în ceea ce
priveşte existenţa recidivei sau a antecedentelor penale.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei
Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de
15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei
juridice este de 5 ani.
Termenele se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas
definitivă. În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a
rămas definitivă.
În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de
prescripţie curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se
calculează în raport cu durata pedepsei închisorii.
Dacă pedeapsa supusă prescripţiei este una rezultantă, termenul prescripţiei
se apreciază în funcţie de pedeapsa rezultantă.
Prescripţia nu împiedică executarea pedepselor principale aplicate pentru
săvârșirea infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de
data la care au fost comise, infracţiunilor de omor și omor calificat și a
infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.
Întreruperea cursului termenului de prescripţie
Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin:
- începerea executării pedepsei;
- sustragerea de la executare, după ce executarea pedepsei a început;
- săvârşirea din nou a unei infracţiuni;
- înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii.
După întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție a executării
pedepsei, timpul curs anterior întreruperii nefiind luat în calcul.
Suspendarea cursului termenului de prescripţie
Suspendarea prescripţiei constă în oprirea curgerii termenului de prescripţie
datorită unor cauze obiective; după încetarea cauzei de suspendare, prescripția

8
În schimb, executarea pedepselor complementare aplicate persoanei juridice se prescrie într-un termen
de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa principală a amenzii a fost executată sau considerată ca
executată.

85
își reia cursul, timpul anterior supendării intrând în calculul termenului.
Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei este suspendat în
cazurile şi în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. Cauzele de
suspendare a prescripţiei executării pedepsei sunt:
a) Cauzele de amânare a executării pedepsei
Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în
următoarele cazuri:
1. când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat
suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeua sanitară a Administrației
Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a
pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea cu asigurarea pazei
permanente în rețeua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază
că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea
publică 9;
2. când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În
aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a
determinat amânarea
b) Cazurile de întrerupere a executării pedepsei
Cazurile de întrerupere a executării pedepsei sunt aceleaşi cu cele de
amânare a executării pedepsei, diferenţa constând în momentul când intervin.
Primele (cazurile de întrerupere) apar în timpul executării pedepsei, iar
secundele (cazurile de amânare) apar înainte de începerea executării pedepsei.
c) Suspendarea prescripţiei pe durata soluţionării căilor extraordinare de atac
Este vorba despre situațiile în care se suspendă executarea hotărârii de
condamnare în cazul în care s-a exercitat contestație în anulare, recurs în
casație, revizuire ori s-a introdus cerere de redeschidere a procesului penal de
către cel condamnat în lipsă.
9.4. Graţierea
Noţiune şi caracterizare
Graţierea este un act de clemenţă, edictat din raţiuni de politică juridică, prin
care se dispune stingerea executării unei sancţiuni de drept penal sau
contravenţionale sau a unei părţi din acestea ori prin care se comută o
asemenea sancţiune în una mai uşoară. Aşadar, graţierea apare ca o iertare a
condamnatului de executarea unei sancţiuni sau a unei părţi din aceasta.
Ca instituţie juridică, graţierea cuprinde normele care reglementează
condiţiile şi efectele graţierii. Graţierea nu se confundă cu amnistia, deşi între
acestea există puternice asemănări, care decurg din faptul că ambele sunt acte
de clemenţă. O deosebire între cele două este aceea că în cazul amnistiei nu se
pronunţă o hotărâre de condamnare şi fapta nu este antecedent penal, în timp
ce în cazul graţierii (aici avem în vedere graţierea colectivă) fapta constituie
antecedent penal şi se înscrie în cazierul judiciar.
Graţierea constituie o excepţie de la aplicarea normei penale, avându-şi

În acest caz amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat și-a provocat singur
9

starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenției chirurgicale, prin acțiuni de
autoagresiune sau prin alte acțiuni vătămătoare, sau în situația în care se sustrage efectuării expertizei
medico-legale.

86
izvorul chiar în ea. Trebuie însă precizat că - în fapt - este o excepţie de la
finalitatea normei penale întrucât înlătură executarea pedepselor principale. În
primul rând, se poate observa că de graţiere nu beneficiază cei cărora li s-au
aplicat pedepse pentru infracţiuni cu grad sporit de periculozitate (omor,
vătămare corporală gravă, şantaj, viol, tâlhărie, tortură etc.) şi nici recidiviştii. Pe
de altă parte, nu trebuie omis faptul că întotdeauna a existat o limită maximă a
pedepselor pentru care s-a aplicat graţierea (în Legea nr. 543/2002 graţierea se
aplică pedepselor care nu depăşesc 5 ani), restrângându-se în acest fel sfera de
aplicare a măsurii.
În al doilea rând, în funcţie de anumite considerente, graţierea poate privi nu
întreaga pedeapsă aplicată, ci numai o parte a ei, iar în unele cazuri are loc o
comutare a pedepsei într-una mai uşoară.
Felurile graţierii
A. Graţierea colectivă şi graţierea individuală. În funcţie de determinarea
persoanelor cărora li se acordă, graţierea este individuală şi colectivă. Graţierea
individuală este acordată unor persoane determinate, pentru pedepse definitiv
stabilite, de către Preşedintele ţării, la cererea persoanelor interesate. Cererea
de graţiere individuală, împreună cu actele anexate, se adresează Preşedintelui
României şi poate fi făcută de: persoana condamnată, apărătorul ori
reprezentantul legal al acesteia; soţul persoanei condamnate, ascendenţii,
descendenţii, fraţii, surorile ori copiii acestora, precum şi de aceleaşi rude ale
soţului persoanei condamnate. Cererea de graţiere va conţine în mod obligatoriu
datele de identificare a persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se
solicită graţierea. La cererea de graţiere se anexează, în copie legalizată,
hotărârea definitivă de condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după caz,
acte de stare civilă, certificate medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte
pe care solicitantul le consideră necesare în susţinerea cererii sale. În vederea
exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României poate solicita, atunci
când socoteşte necesar, avize consultative de la Ministerul Justiţiei sau alte
instituţii, care sunt obligate să le înainteze. Prin decret se pot graţia una sau mai
multe pedepse. Graţierea individuală se acordă numai pentru pedepse privative
de libertate. Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror
executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare,
condamnările cu suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi
cele accesorii. Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra
măsurilor administrative pronunţate într-o cauză penală. Graţierea individuală
poate fi refuzată de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de altă
persoană. Minorii nu pot refuza graţierea în nicio situaţie.
Graţierea colectivă se acordă unui număr nedeterminat de persoane pentru
condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru
care au fost pronunţate. Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse
aplicate de instanţă, pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de
graţiere. Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la
data rămânerii definitive a hotărârii. În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru
care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl

87
constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, iar nu pedeapsa
rezultantă. Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară,
prevăzută de Codul penal, şi numai în limitele stabilite de acesta.
B. Graţierea totală, graţierea parţială şi graţierea prin comutare. În funcţie de
întinderea efectelor, graţierea este totală, prin comutare şi parţială. Graţierea
este totală atunci când priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei.
Graţierea parţială privește o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată
prin raportare la pedeapsă în întregul ei, precum şi restul pedepsei rămase de
executat. Graţierea prin comutare constă în înlocuirea unei pedepse cu altă
pedeapsă mai uşoară.
C. Graţierea condiţionată şi necondiţionată. În funcţie de instituirea sau nu a
unor condiţii, graţierea este condiţionată şi necondiţionată. Graţierea
condiţionată este forma graţierii în cazul căreia actul de clemenţă prevede
anumite condiţii. Cea mai frecventă condiţie este comportarea corespunzătoare
a condamnatului într-un anumit termen. Numai graţierea colectivă poate fi
condiţionată. Graţierea necondiţionată este graţierea care se acordă fără
condiţii, cu excepţia celor referitoare la obiectul său şi data săvârşirii faptelor.
Obiectul graţierii
Obiectul graţierii îl constituie pedepsele executorii asupra cărora este
incidentă clemenţa. În cazul în care beneficiarul clemenţei a fost condamnat
pentru săvârşirea unui concurs de infracţiuni instanţa este obligată să verifice
aplicarea graţierii în raport de fiecare infracţiune ce intră în pluralitatea
respectivă. Dacă, în urma efectuării acestei operaţiuni, una sau mai multe
condamnări intră în sfera de aplicare a graţierii, pedeapsa rezultantă se va
recalcula, iar în cazul în care rămâne negraţiată numai o pedeapsă, instanţa va
aplica această pedeapsă. Pe de altă parte, graţierea nu poate avea ca obiect
decât pedepse care nu au fost executate sau considerate ca fiind executate, fie
total, fie parţial. Dar, nu interesează dacă executarea este suspendată, amânată,
condamnatul este liberat condiţionat etc. Ceea ce are relevanţă este ca
executarea pedepsei să nu fie stinsă, deoarece ar lipsi însăși obiectul graţierii.
Infracţiunile comise în ziua adoptării actului de graţiere nu intră sub aplicarea
acestuia, dar ea este incidentă referitor la pedepse aplicate posterior intrării în
vigoare a legii de graţiere dacă infracţiunile pentru care s-au aplicat au fost
săvârşite anterior acestei date. Sub rezerva că actul de clemenţă nu prevede
altceva, graţierea nu are ca obiect pedepsele complementare, măsurile
educative neprivative de libertate şi pedepsele a căror executare este
suspendată sub supraveghere. Grațierea nu are efect asupra măsurilor de
siguranţă și nici asupra drepturilor persoanei vătămate.
Efectele graţierii
Efectele graţierii constau în stingerea executării pedepsei, indiferent dacă
executarea acesteia a început sau nu. În cazul graţierii pure şi simple, efectul
exctinctiv este instantaneu, iar în cazul celei condiţionate efectul are loc în
momentul realizării condiţiei. Cu excepţia cazului în care actul de clemenţă ar
prevedea contrariul, graţierea produce efecte şi asupra pedepselor care nu se
execută datorită incidenţei altor instituţii de drept penal. De asemenea, graţierea
produce efecte şi în mod succesiv dacă până la stingerea executării unei

88
pedepse se succed mai multe acte de clemenţă.

Exemple
1. La data de 01.02.1980, instanţa a admis contestaţia la executare formulată
de condamnatul N.C., constând că executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni
închisoare (aplicată acestuia pentru infracţiunea de delapidare) este prescrisă.
În motivarea soluţiei, se arată că hotărârea prin care contestatorul a fost
condamnat a rămas definitivă la data de 06.03.1973, iar executarea efectivă a
pedepsei a început la data de 02.01.1980, dată la care termenul de prescripţie a
executării pedepsei se împlinise.
Condamnatul a beneficiat de 12 amânări ale executării pedepsei, pentru o
durată totală de 6 luni.
Arătaţi dacă hotărârea instanţei este legală.
Soluţia:
Soluția instanței nu este legală.
Conform art. 162 alin. 1 lit. b) C.pen., termenul de prescripţie a executării
pedepsei cu închisoarea ce nu depăşeşte 15 ani este de 5 ani plus durata
pedepsei ce urmează a fi executată. Prin urmare, în speţă, termenul de
prescripţie a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni este de 6 ani şi 6 luni.
Potrivit art. 162 alin. 2 şi art. 164 alin. 1 C.pen., termenul se socoteşte de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dar se suspendă pe durata
amânării executării pedepsei. După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia
îşi reia cursul.
În consecinţă, în speţă, termenul de prescripţie de 6 ani şi 6 luni a început să
curgă la data de 06.03.1973, dar a fost suspendat pentru o durată totală de 6
luni. Durata suspendării se adaugă practic la durata termenului, astfel că acesta
urma să se împlinească abia după 7 ani, deci la data de 05.03.1980. Întrucât
executarea efectivă a pedepsei a început la data de 02.01.1980, prescripţia
executării pedepsei nu operase încă.

Cursul termenului de prescripție a răspunderii penale se întrerupe prin:


a) începerea exercutării pedepsei
b) săvârțirea din nou a unei infracțiuni
c) înlocuirea obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității
cu obligația de plată a amenzii

Să ne reamintim...
Grațierea nu se confundă cu amnistia.

9.5. Rezumat
Cauzele care înlatură executarea pedepsei sunt: prescripţia executării
pedepsei şi graţierea.
Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea

89
pedepsei datorită trecerii unui interval de timp de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, timp în care pedeapsa nu a fost executată.
Graţierea este un act de clemenţă, edictat din raţiuni de politică juridică, prin
care se dispune stingerea executării unei sancţiuni de drept penal sau
contravenţionale sau a unei părţi din acestea ori prin care se comută o
asemenea sancţiune în una mai uşoară.
Graţierea cunoaşte mai multe forme: graţierea colectivă şi graţierea
individuală; graţierea totală, graţierea parţială şi graţierea prin comutare;
graţierea condiţionată şi necondiţionată.

9.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Prezentaţi comparativ prescripţia răspunderii penale şi prescripţia
executării pedepsei
2. Noţiunea şi felurile graţierii

Exemple de întrebări tip grilă:


1. Graţierea colectivă se poate dispune:
a) numai de către Preşedintele României;
b) numai de către Parlament;
c) atât de către Preşedintele României, cât şi de către Parlament.

9.7. Temă de control


1. Întocmiţi un referat (de minim 2 pagini) în care să analizaţi comparativ
amnistia şi graţierea.
sau
2. Întocmiţi un referat (de minim 2 pagini) în care să analizaţi comparativ
prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedespei.

9.8. Bibliografie specifică


M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

90
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 10
REABILITAREA

Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Reabilitarea de drept
10.4. Reabilitarea judecătorească
10.5. Rezumat
10.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
10.7. Bibliografie specifică

10.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care cel condamnat se
reintegrează, din punct de vedere juridic, în societate.

10.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
⇒ prezentaţi reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.

10.3. Reabilitarea de drept


Noţiunea şi natura reabilitării
Reabilitarea este o cauză care înlătură consecinţele condamnărilor şi constă
în reacceptarea în societate a persoanelor care au săvârşit anumite fapte
periculoase pentru valorile sociale, având ca efect înlăturarea oricăror
incapacităţi, interdicţii sau decăderii. Reabilitarea generează o reinserţie socială
deplină a unui fost condamnat. Prin stingerea executării unei pedepse
condamnatul nu este reintegrat totalmente în colectivitate deoarece existenţa
unei condamnări determină anumite efecte de natură penală şi extrapenală
concretizate în anumite interdicţii, decăderi sau incapacităţi.
Efectele de natură penală ale condamnării privesc reţinerea sa ca
antecedent penal (spre exemplu, condamnarea constituie un prim termen al
recidivei în cazul comiterii unei noi infracțiuni). Consecinţele extrapenale
afectează anumite drepturi sau libertăţi ale fostului condamnat (spre exemplu, nu
pot fi magistrați persoanele care au antecedente penale).
Prin instituţia reabilitării societatea îi dă o a doua şansă fostului condamnat,
adică îi permite să participe la viaţa socială bucurându-se de situaţia juridică a
unei persoane fără condamnare. Aceasta înseamnă că dreptul penal acordă

91
prezumţia de resocializare fostului condamnat. Fără a fi cinici trebuie să
precizăm însă că există persoane care nu pot fi resocializate. Totuși, chiar în
aceste condiții reabilitarea este necesară şi utilă deoarece înlătură eventuala
frustrare sau autovictimizare a foştilor condamnaţi, iar acceptarea unor interdicţii,
incapacităţi sau decăderi perpetue nu este posibilă în societatea modernă pentru
că ar echivala cu negarea ştiinţelor care studiază etiologia şi profilaxia
criminalităţii.
Ca natură juridică reabilitarea este o cauză extinctivă a efectelor penale şi
extrapenale determinate de existenţa unei condamnări. Reabilitarea este în
acelaşi timp cauză care înlătură consecinţele condamnării, instituţie de drept
penal şi măsură de politică penală a statului.
Chiar dacă șterge efectele condamnării, reabilitarea nu-l pune pe fostul
condamnat în situația anterioară săvârșirii infracțiunii. Sub acest aspect, legea
prevede expres și unele limitări ale efectelor reabilitării, după cum urmează:
- reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care
condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar
pierdut;
- reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă;
- reabilitarea nu modifică drepturile acordate părții civile prin hotărârea de
condamnare.
Ca principiu, reabilitarea poate fi obținută pentru orice fel de condamnare,
inclusiv pentru cea la pedeapsa detențiunii pe viață. Reabilitarea celui
condamnat la detențiune pe viață este posibilă întrucât și această pedeapsă
poate fi considerată executată ca efect al grațierii sau al liberării condiționate.
Totuși, prin excepție, reabilitarea nu operează în situația în care executarea
pedepsei s-a stins prin prescripție.

Reabilitarea de drept

Reabilitarea de drept are loc fără a fi necesară intervenţia instanţei


judecătoreşti (ope legis), dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:
- condamnarea să fie la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa cu închisoarea a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere;
- în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune. Regula
generală este aceea că termenul de 3 ani se socotește de la data când a luat
sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris;
pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în
care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod.
Reabilitarea de drept poate fi constatată şi de instanţa de judecată. În acest
caz instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, după care
pronunţă o hotărâre în constatare.

10.4. Reabilitarea judecătorească

Reabilitarea judecătorească se dispune de instanţa de judecată, în cazul în

92
care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Așadar, dacă în ceea ce
privește reabilitarea de drept se poate afirma că este dată de legiuitor (ope
legis), reabilitarea judecătorească este rezultatul aprecierii de către instanță a
îndeplinirii condițiilor legale (ope judiciis), fostul condamnat având numai o
vocație la reabilitare.
Pentru a se acorda reabilitarea judecătorească nu este necesar ca fostul
condamnat să fie în viață. Legea (art. 166 alin. 2 C. pen.) recunoaște dreptul
instanței de a reabilita și pe condamnatul care a decedat până la împlinirea
termenului de reabilitare atunci când, evaluând comportarea acestuia până la
deces, apreciază că merită un atare beneficiu.
Condamnatul poate fi reabilitat de instanţa judecătorească, la cerere, în
termen de:
- 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar
care nu depăşeşte 5 ani;
- 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar
care nu depăşeşte 10 ani;
- 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 sau în
cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, dacă aceasta din urmă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii;
- 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată
ca executată în urma graţierii, în urma împlinirii termenului de prescripţie a
executării pedepsei sau ca urmare a liberării condiţionate.
Calculul termenelor de reabilitare judecătorească se realizează după aceleași
reguli ca și calculul termenului de 3 ani al reabilitării de drept. În ipoteza în care
este vorba despre reabilitarea unui condamnat decedat, legea nu stabilește nicio
durată de timp în raport cu care trebuie evaluat comportamentul acestuia.
Termenul râmâne prin urmare la latitudinea instanței; evident însă, un termen
foarte scurt nu este în principiu apt a conduce la concluzia îndreptării
condamnatului, exceptând unele situații de o gravitate excepțională (spre
exemplu, când a participat la salvarea unor vieți omenești în cazul unui cutremur
de mari proporții).
Pe lângă condiția privitoare la termen, pentru reabilitarea judecătorească se
cere în plus ca:
a) în termenul de reabilitare, cel condamnat să nu fi săvârşit o altă
infracţiune. Comiterea unei noi infracțiuni întrerupe termenul reabilitării;
b) condamnatul să fi achitat integral cheltuielile de judecată şi să-şi fi
îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul
când dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea
civilă a renunţat la despăgubiri.
Reabilitarea nu poate fi acordată atunci când fostul condamnat nu și-a
îndeplinit obligațiile civile din motive ce-i sunt imputabile, întrucât nu se poate
vorbi despre o reală reinserție socială a acestuia. Când instanța constată că
neîndeplinirea acestei condiții nu se datorează relei-credințe a condamnatului
(spre exemplu, acesta a suferit un accident cu pierderea capacității de muncă și
nu-și poate procura resurse bănești suficiente spre a despăgubi partea civilă),

93
poate acorda reabilitarea, fără a fi însă obligată în acest sens 10.
Este posibil ca instanța de judecată să constate neîndeplinirea condițiilor
prevăzute de lege și să respingă cererea de reabilitare. În acest caz, o nouă
cerere de reabilitarea poate fi formulată numai după trecerea unui termen de 1
an, calculat de la data respingerii cererii anterioare prin hotărâre definitivă.
Condițiile reabilitării judecătorești trebuie îndeplinite și în intervalul de timp care
precede noua cerere.

Anularea reabilitării judecătoreşti


Chiar dacă reabilitarea judecătorească a fost acordată, ea va fi anulată când,
după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune
care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.
Reabilitarea de drept nu poate fi anulată întrucât ea operează prin efectul
legii.
Pentru anularea reabilitării judecătorești se cer a fi îndeplinite cumulativ două
condiții:
a) cel reabilitat să fi săvârșit o altă infracțiune în termenul de reabilitare;
b) infracțiunea să fi fost descoperită după acordarea reabilitării.

Exemple
1. La data de 31.12.1992, instanţa a admis cererea condamnatului de a se
dispune reabilitarea sa judecătorească cu privire la o pedeapsă de 12 ani
închisoare, la care fusese condamnat pentru comiterea unei infracţiuni de
falsificare de monedă.
Executarea pedepsei a început la data de 26.12.1974, iar la data de
26.12.1983 condamnatul a fost liberat condiţionat.
Arătaţi dacă hotărârea instanţei este sau nu legală.
Soluția:
Potrivit art. 167 C.pen., termenele de reabilitare judecătorească se
calculează de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de
la data când aceasta s-a prescris. Pe de altă parte, conform art. 100 alin. 6
coroborat cu art. 106 C.pen., pedeapsa este considerată ca executată la
îndeplinirea duratei sale, iar nu la momentul când condamnatul a fost liberat
condiţionat. Aşadar, în speţă, termenul de reabilitare de 7 ani (prevăzut de art.
166 alin. 1 lit. c) C.pen.) trebuia calculat de la data de 25.12.1986, când este
considerată executată pedeapsa de 12 ani, şi nu de la data liberării condiţionate.
Prin urmare, termenul de reabilitare se împlinea la data de 24.12.1993. În
consecinţă, hotărârea instanţei este nelegală.

Astfel, potrivit art. 534 alin. 1 – 2 C.pr.pen., în situația în care condamnatul dovedeşte că nu a avut
10

posibilitatea să achite despăgubirile civile sau cheltuielile judiciare, instanța poate să acorde reabilitarea
sau poate stabili un termen, nu mai mare de 6 luni, pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei
datorate.

94
Reabilitarea nu are efecte asupra:
a) măsurilor de siguranță
b) condamnărilor la detențiunea pe viață
c) despăgubirilor civile acordate prin hotărârea de condamnare.

Să ne reamintim...
Reabilitarea judecătorească nu este un drept al fostului condamnat, ci o
posibilitate de care acesta poate beneficia dacă îndeplinește anumite condiții
legale.

10.5. Rezumat

Reabilitarea este o cauză care înlătură consecinţele condamnărilor şi


constă în reacceptarea în societate a persoanelor care au săvârşit anumite fapte
periculoase pentru valorile sociale, având ca efect înlăturarea oricăror
incapacităţi, interdicţii sau decăderi.
Reabilitarea are două forme: de drept şi judecătorească.

10.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor (exemple)


Exemple de subiecte de sinteză
1. Asemănări şi deosebiri între reabilitarea de drept şi reabilitarea
judecătorească.

Exemple de întrebări tip grilă:


1. Reabilitarea de drept:
a) operează ope legis, fără a fi necesară o cerere în acest sens;
b) operează numai la cerere;
c) are acelaşi regim juridic ca al reabilitării judecătoreşti.

10.7. Bibliografie specifică


M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

95
Bibliografie generala

1. V. DONGOROZ (coordonator), Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed.


C.H. Beck, București, 2003, vol. I-II
2. M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
2. T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
3. V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
4. M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi
tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
6. CTIN. MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed.
Universul Juiridic, București, 2016, ediția a 2-a
7. M. UDROIU, Drept penal. Partea generală, Ed. CH Beck, București, 2016, ediția a
3-a

96