ANALIZA MANAGEMENTUL RENTABILITĂŢII CAPITALULUI PROPRIU

Rentabilitatea capitalului propriu, cunoscută în literatura franceză sub denumirea de „rată financiară de
rentabilitate”, iar în cea anglo-saxonă sub denumirea de return on equity (ROE), are doi principali factori de
influenţă: marja netă comercială şi viteza de rotaţie a capitalului propriu. După cum se poate observa şi din figura
nr. 1.3. cei doi factori formează un model factorial ce permite orientarea nivelului de rentabilitate a capitalului
propriu spre valori satisfăcătoare pentru proprietari.

Re ntabilitatea
Pr ofitul net
capitalului = �
100
Capital propriu
propriu ( ROE )

Marja netă comercială Rotaţia capitalului propriu

Pn CA
�100
CA Cpr

Mecanismul de orientare a rentabilităţii capitalului propriu

Având în vedere, că nu se poate vorbi de rentabilitatea capitalului propriu făcând abstracţie de rentabilitatea
capitalului total sau a capitalului investit, putem extinde analiza pe un alt model factorial, care ia în calcul aceste
aspecte.
�RE CA � Pn PT
rf ( ROE ) = � � � � �
�CA AT �RE Cpr
�RE CA � Pn Cinv
rf ( ROE ) = � � �� �
�CA Ai + NFR + Db �RE Cpr
unde:

�RE CA �
-� � �- rentabilatea economică a capitalului total;
�CA AT �
 �RE CA �
-� � �- rentabilitatea economică a capitalului investit;
�CA Ai + NFR + Db �
Pn
- - ponderea profitului net în rezultatul exploatării;
RE
PT Cinv
- , - structura financiară a întreprinderii.
Cpr Cpr
Potrivit modelelor de mai sus, managementul întreprinderi trebuie să urmărească două principale obiective,
atunci când îşi propune să menţină sau să crească nivelul de rentabilitate a capitalului propriu:
 menţinerea sau creşterea nivelului de rentabilitate economică a capitalului total sau investit;
 asigurarea condiţiilor ca la finanţarea activităţii întreprinderii să se beneficieze de efectul de levier
financiar.
Având în vedere, că problematica rentabilităţii economice a capitalului total a fost dezbătută
pe larg pe parcursul acestui paragraf, ne vom opri doar asupra legăturii dintre rentabilitatea
economică şi cea financiară, prin intermediul levierului financiar.
Levierul financiar pune în evidenţă diferenţa favorabilă sau nefavorabilă dintre rentabilitatea
economică şi costul surselor împrumutate, diferenţă ce poate fi amplificată sau diminuată de gradul de
îndatorare al întreprinderii. Atunci când o întreprindere beneficiază de un levier financiar pozitiv,
amplificat de o îndatorare suportabilă, rentabilitatea financiară a va fi mai mare decât rentabilitate
economică, adică nivelul de remunerare a capitalului propriu va devansa nivelul de remunerare a
capitalului investit.
În cazul în care levierul financiar este negativ, însemnă că sursele împrumutate sunt mai
scumpe decât capacitatea lor de a genera câştiguri şi prin urmare managementul întreprinderii va
trebui să caute soluţii pentru limitarea îndatorării, fie prin autofinanţare, fie printr-o infuzie de capital
propriu (majorare de capital).
Realizarea unui nivel al rentabilităţii capitalului propriu, care să îi satisfacă pe acţionari, este
importantă pentru asigurarea sau menţinerea încrederii acestora în investiţia făcută. Nivelul de
relevanţă informaţională al indicatorului este totuşi diferenţiat, el fiind mai mare în cazul
întreprinderilor cotate la bursă (societăţi de capitaluri) decât în cazul celor necotate (în general
societăţi de persoane), deoarece în cazul societăţilor necotate, există şi alte forme indirecte de
retribuire a proprietarilor (proprietarii pot fi şi manageri sau administratori), spre deosebire de cele
cotate, unde acţionarul este cointeresat doar prin dividend şi prin creşterea valorii de piaţă a acţiunilor.