Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic

Oda (in metru antic), de Mihai Eminescu

Cititor avid de filosofie germana, clasica antica si de vechi texte brahmanice, el

insusi cu surprinzatoare intuitii asupra fiintei umane si asupra rolului nostru in
aceasta lume. Eminescu a creat o importanta poezie de inspiratie filosofica:
regasim aici multe dintre temele si motivele romantice: ideea geniului (in
concordanta cu ideile filosofului pesimist Schopenhauer), motivul titanului,
dualitatea inger-demon ( o poezie poarta chiar acest titlu), raportul inefabil
dintre viata si moarte, conditia artistului intr-o lume care nu se ridica la
asteptarile acestuia, incompatibilitatea in iubire, nastere, evolutia si moartea
universului, problema timpului si a limitelor acestuia.

Incadrarea si tematica: Oda (in metru antic) (1883) se inscrie in poezia cu

tematica filosofica si este unul dintre cele mai frumoase texte lirice apartinand
imaginarului romantic scrise in limba romana. Profunzimea gandului exprimat si
perfectiunea formei il emotioneaza chiar si pe cititorul sceptic din lumea
contemporana.

Inca din incpitul ex abrupto, insolit, al poeziei ( "Nu credeam sa-nvat a muri
vreodata)- asemeanea unei concluzii, unui gand mai vechi sau ca si cum ar urma un
monolog- se remarca prezenta a doua teme specifice poeziei romantice de meditatie:
trecerea inexorabila a timpului (timpul este o supratema a creatiei eminesciene),
legata insolubil de iminenta mortii. Ambele sunt circumscrise, de fapt, unei teme
mai largi, si anume conditia umana. Alte motive romantice: solitudinea si astrele
noptii, care trimit la ipostaza contemplativa a visatorului romantic, cufundat in
universul compensatoriu, incercand sa refaca unitatea originara a fiintei umane si
a cosmosului.

La nivel structural se remarca linearitatea textului (cinci strofe). Poezia combina

doua tonalitati: de oda si de elegie. Oda este cultivata inca din Antichitate, in
literatura greaca (Alceu, Sappho, Anacreon) siu latina (Horatiu) si exprima
admiratia pentru o persoana, o idee, un eveniment, fiind scrisa candva oentru zei,
eroi sau invingatorii in luptele sportive grecesti. Elegia, la fel de veche,
exprima intr-o tonalitate grava sentimente de tristete, melancolie, dragoste si
suferinta. Romanticii (Lamartine, Shelley, Leopardi, Holderlin) au facut din elegie
una dintre formele predilecte ale liricii. Oda lui Eminescu este inchinata geniului
si transmite dramatismul conditiei umane supuse mortii, destinului perisabil.

In poezie se contureaza doua nuclee semantice: 1. unul al fiintei umane, al

constiintei, al individului. Stilistic, este reprezentat de marci ale eului liric:
persoana I a verbelor (nu credeam sa-nvat, naltam, baui, ard, ma vaiet, ma topesc,
sa pot etc), pronume si adjective pronominale la persoana I (manta-mi, ochii mei,
cale-mi, al meu propriu vis, pe mine/ Mie reda-ma s.a.). Pot fi considerate marci
implicite ale eului liric si formele verbale si pronominale de persoana a II-a,
intrucat, intotdeauna, un tu presupune un eu si viceversa; eu si tu sunt cei doi
poli ai comunicarii care isi interconditioneaza existenta si isi schimba rolurile.
2. Al doilea plan este dominat de figura mortii, marcat stilistic de termenii "a
muri", "voluptatea mortii", "sa pot muri" si de aria semantica a suferintei. La
nivelul stilistic, se remarca frecventa termenilor care fac parte din aceasta arie
semantica, precum si sintagmele oximoronice, care au rolul de a spori intensitatea
trairii si de a evidentia imaginarul romantic: voluptatea mortii neinduratoare,
suferinta, tu, dureros de dulce si nepasare trista.

Trimiterile mitologice din strofa a treia si a patra (Jalnic ard de viu chinuit ca
Nessus, /Ori ca Hercul inveninat in haina-i, De-al meu prorpiu vis, mistuit ma
vaiet, / Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari... /Pot sa mai reinviu luminos
din el ca /pasarea Phoenix?) potenteaza suferinta si largesc aria semantica a
sentimentului.
Rugamintea imperioasa si deznadajduita din ultimele doua versuri ( Ca sa pot muri
linistit, pe mine / Mie reda-ma!) este una pentru odihna visata a mortii, Eul liric
aspira, prin moarte, la o reintoarcere in sine, la o reconfigurare plenara a
identitatii scindate.

Poemul exprima conceptia eminesciana asupra vietii si asupra mortii. De aceea,

aceasta oda inchinata geniului si omului in general devine, totodata, o elegie a
rispirii in timp si o rugaciune a reintregirii fiintei prin moarte (Ioana Em.
Petrescu).