INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ

ȘI DEZVOLTAREA
PROFESIONALĂ A CADRELOR
DIDACTICE

SUPORT DE CURS

ASOCIAȚIA EGOMUNDI
CUPRINS
I. ARHITECTURA INTELIGENȚEI EMOȚIONALE ÎN VIZIUNEA LUI DANIEL GOLEMAN..... 2
1. Noțiunea de emoție în concepția lui Daniel Goleman..................................................................... 2
2. Semnificația inteligenței emoționale ............................................................................................... 4
II. EMOȚIE ȘI CREATIVITATE, DOI FACTORI ESENȚIALI AI NATURII UMANE .................. 11
1. Relația dintre emoție și creativitate ............................................................................................... 11
2. Omul ca ființă creatoare ................................................................................................................ 16
III. DEZVOLTAREA PERSONALĂ ȘI PROFESIONALĂ PRIN STIMULAREA INTELIGENȚEI
EMOȚIONALE .................................................................................................................................... 19
1. Factorii dezvoltării personale și profesionale: ereditatea, mediul și educația ............................... 19
2. Modele de instruire a inteligenței emoționale ............................................................................... 24
IV. POTENȚAREA NIVELULUI DE CULTURĂ EMOȚIONALĂ A CADRELOR DIDACTICE. 26
V. ROLURILE ASUMATE ÎN CARIERA DIDACTICĂ DE CĂTRE PROFESORUL MODERN. 33

1
I. ARHITECTURA INTELIGENȚEI EMOȚIONALE ÎN VIZIUNEA LUI DANIEL
GOLEMAN

1. Noțiunea de emoție în concepția lui Daniel Goleman

Cercetările moderne din domeniul psihologiei relevă faptul că există toate motivele
pentru a acorda inteligenţei emoţionale cel puţin aceeaşi importanţă ca şi inteligenţei mentale,
dacă nu chiar mai mult. Cel mai important element al inteligenţei emoţionale îl constituie
emoţiile. Ele sunt foarte importante, deoarece asigură:
 Supravieţuirea – emoţiile noastre ne atenţionează atunci când ne lipseşte impulsul natural;
când ne simţim singuri, ne lipseşte nevoia de a comunica cu alţi oameni; când ne este frică
ne simţim respinşi, lipseşte nevoia de a fi acceptaţi.
 Luarea deciziilor – sentimentele şi emoţiile reprezintă o valoroasă sursă de informaţii,
ajutându-ne să luăm hotărâri.
 Stabilirea limitelor – sentimentele noastre ne ajută să tragem nişte semnale de alarmă atunci
când ne deranjează comportamentul unei persoane. Dacă învăţăm să ne încredem în ceea
ce simţim şi să fim fermi în a exprima acest lucru, putem înştiinţa persoana respectivă de
faptul că ne simţim incomod, de îndată ce devenim conştienţi de acest fenomen. Acest lucru
ne va ajuta în trasarea graniţelor care sunt necesare pentru protejarea sănătăţii noastre
mintale.
 Comunicarea – sentimentele noastre ne ajută să comunicăm cu ceilalţi. În cadrul
comunicării dintre oameni, comunicarea nonverbală reprezintă cel puţin 60%, iar adevărul
în privinţa emoţiilor se află mai mult în „cum” spune persoana decât în „ceea ce” spune ea.
De exemplu, expresia feţei noastre poate exprima o gamă largă de sentimente: teamă,
bucurie, surpriză, supărare, dezgust, furie etc. Dacă suntem mai abili în arta comunicării
verbale, vom fi în stare să gestionăm situații complicate.
Emoțiile reprezintă impulsuri care te determină să acționezi. Rădăcina cuvântului
emoție înseamnă „a mișca”, „a se da la o parte”, deci o reacție firească ce conduce la fapte,
lucru ușor de obsevat mai ales în cazul copiilor. Daniel Goleman afirmă că pe baza emoţiilor
se formează predispoziţiile ( starea de spirit), care sunt mai puţin evidente/intense ca emoţiile,
dar au o durată mai mare. Dincolo de predispoziţii sunt temperamentele, tendinţa de a-ţi aduce
aminte anumite emoţii şi care defineşte/determină comportamentul general al persoanei în
anumite conjuncturi.
 Unitatea – sentimentele noastre sunt probabil cea mai mare sursă de unitate a tuturor
membrilor speciei umane. Sentimentele sunt universale trecând peste graniţele religioase,

2
 politice şi culturale, cum ar fi sentimentele de empatie, compasiune, cooperare şi iertare.
Acestea au potenţialul de a ne uni ca specie. Într-o viziune de ansamblu, sentimentele, ne
unesc, convingerile ne despart. Psihologul american Paul Ekman de la Universitatea
California (expert în studiul emoţiilor, manifestărilor acestora şi în studiul mecanismului
minciunii), pe baza rezultatelor unor îndelungate cercetări pe toate continentele, arată că
există patru expresii faciale care pot fi recunoscute de orice persoană aparţinând oricărei
culturi de pe planetă: frica, mânia, tristeţea şi bucuria.
În cartea sa Inteligența Emoțională, Goleman aduce la lumină multe cercetări pentru a
arăta tendința de escaladare a problemelor emoționale din societatea noastră. El consideră că
remediul constă în modul cum sunt pregătiți cei mici pentru viață și că este timpul ca școala și
părinții să nu mai ignore educația emoțională a copiilor. În anumite școli din lume deja se predă
inteligența emoțională, dar probabil va dura mulți ani până va fi acceptată peste tot.
O atenție deosebită a acordat Daniel Goleman acelor emoții cum sunt ura, mânia,
gelozia, ostilitatea, disprețul, trufia, amăgirea. Numește aceste emoții distructive, deoarece sunt
emoții care ne rănesc pe noi înșine, dar și pe ceilalți. Fiecare tip de emoție negativă
predispune la o anume reacție comportamentală: frica și dezgustul determină îndepărtarea de
o amenințare, disprețul și mânia duc la atac sau opoziție, rușinea – la retragere socială, iar
tristețea se asociază cu abandonarea scopurilor. Cercetarea felului în care emoțiile distructive
erodează mintea și sentimentele umane ar putea conduce la soluții pentru a contracara această
tendință periculoasă din natura noastra colectivă. Goleman apreciază că, prin cultivarea
„revărsării”, cu alte cuvinte a pasiunilor însoțite și de un înalt nivel al aptitudinilor intelectuale
sau de altă natură, propriu unui anumit domeniu de activitate – adică a vocației – emoțiile pot
să faciliteze gândirea, să o potențeze, persoana găsind căi multiple pentru a acționa eficient.
Daniel Goleman face următoarea clasificare a emoţiilor:
Mânie Tristeţe Frică Bucurie Iubire Surpriză Dezgust Ruşine

Furie Supărare Anxietate Fericire Acceptare Şoc Dispreţ Vinovăţie

Resentiment Mâhnire Nevozitate Uşurare Prietenie Mirare Aversiune Jenă

Exasperare Îmbufnare Preocupare Mulţumire Încredere Detestare Supărare

Indignarea Melancolie Consternare Binecuvântare Amabilitate Repulsie Remuşcare

3
 Vexare Milă de sine Neînţelegere Încântare Afinitate Umilinţă

Animozitate Singurătate Îngrijorare Amuzament Devotament Regret

Irascibilitate Disperare Teamă Mândrie Adoraţie

Ostilitate Deprimare Spaimă Plăcere Dragostee

senzuală

Ură Groază Răsplată Milă

Fobie Satisfacţie

Panică Extaz

Realitatea ne demonstraeză că persoanele care își cunosc și își stăpânesc bine emoțiile
și care decriptează și abordează eficient emoțiile celorlalți sunt în avantaj în orice domeniu al
vieții, fie că este vorba de relații sentimentale, fie de respectarea regulilor nescrise ce determină
reușita în diverse arii de activitate. Altfel spus, cei ce posedă capacități emoționale bine
dezvoltate au mai multe șanse de a fi eficienți și multumiți în viață, deoarece îți pot controla
abilitățile mintale ce le susțin productivitatea. În schimb, cei cu puține resurse de control
emoțional sunt expuși la nenumărate conflicte interne, ajungând astfel să își submineze propriul
potențial.
Mare parte a suferințelor umane apar ca urmare a emoțiilor distructive, așa cum ura
hrănește violența, iar nevoia acută alimentează dependența. Una dintre cele mai importante
responsabilități ale noastre, ca ființe pline de grijă față de semenii noștri, este aceea de a căuta
să reducem pierderile omenești provocate de astfel de emoții, scăpate de sub control.

2. Semnificația inteligenței emoționale

Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaționa,
a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relații între oameni.
Chiar terminologia sugerează faptul că inteligența depășește gândirea care se limitează
la stabilirea relațiilor dintre însușirile esențiale ale obiectivelor și fenomenelor și nu a relațiilor
între oameni. Cât de complexă este această latură a personalității reiese din modul ei de
abordare în istoria filozofiei și psihologiei. Părerile față de inteligență au oscilat de la acceptarea
și sublinierea rolului ei în cunoaștere, până la diminuarea semnificației ei sau chiar până la
eliminarea ei din existența umană.

4
 Inteligenţa emoţională este un obiectiv important în perspectiva formării iniţiale şi
continue, în plan profesional sau managerial, în orice domeniu de activitate. Studiile arată că
inteligenţa emoţională este cel mai bun predictor pentru achiziţiile viitoare ale copiilor, pentru
succes, faţă de inteligenţa tradiţională, cognitivă şi abilităţile tehnice. Dinamica schimbărilor
sociale contemporane solicită o bună capacitate de adaptare a individului la mediu care se poate
realiza numai dacă înţelegem rolul extraordinar pe care îl are folosirea inteligentă a emoţiilor.
Teoriile moderne despre inteligenţă s-au dezvoltat prin observarea faptului că persoana, de-a
lungul vieţii, este într-o permanentă dezvoltare. Pentru a avea succes trebuie să îndeplinească
anumite condiţii. Aceste condiţii de obţinere a succesului în viaţă depind de abilităţi care se
formează pe tot parcursul educaţiei formale sau cel puţin ar trebui să fie urmărite ca obiective,
dincolo de discipline. Un număr tot mai mare de educatori şi cercetători în domeniul educaţiei
recunosc faptul că la sfârşitul anilor de şcoală, absolvenţii sunt nepregătiţi să facă faţă
provocărilor vieţii de fiecare zi, atât la nivel personal, cât şi ca membrii ai societăţii. Abordarea
prin excelenţă cognitivă a demersurilor curriculare şi didactice nu este suficientă pentru a avea
succes şi a fi fericit. În consecinţă, la ora actuală, aria învăţării emoţionale se dezvoltă pe baza
cercetărilor în domeniu, respectiv al noilor teorii privind natura emoţiilor şi a inteligenţei în
relaţie cu succesul şi fericirea. Prin învăţare socială şi emoţională, inteligenţa emoţională a
indivizilor este dezvoltată, constituind un bagaj enorm pentru viitorul lor personal şi
profesional.
În linii mari, astăzi sunt cunoscute trei modele pentru acest concept:
 Modelul de capacitate dezvoltat de către Peter Salovey și John Mayer, pune accentul pe
capacitatea individului de a procesa informația emoțională și de a o utiliza pentru a
„naviga” în mediul social.
 Modelul dezvoltat de Konstantin Vasily Petrides înglobează dispozițiile comportamentale
și auto-percepția capacităților, și se măsoară prin auto-raport.
 Modelul final, modelul mixt este o combinație a primelor două. Acest ultim model definește
inteligența emoțională ca, un evantai de abilități și caracteristici care asigură performanța
leadership-ului, el fiind propus de psihologul Daniel Goleman.
Termenul de inteligenţă emoţională a fost formulat pentru prima dată în S.U.A. de
Wayne. Există, desigur, mai multe definiții pentru inteligența emoțională. Într-o primă
accepțiune Salovey și Mayer o definesc în 1990 ca abilitățile în baza cărora un individ poate
discrimina și monitoriza emoțiile proprii și ale celorlalți, precum și la capacitatea acestuia de a
utiliza informațiile deținute pentru a-și ghida propria gândire și acțiune. Două lucruri

5
esențiale sunt accentuate în această definiție. Mai întâi se face referire la procesele cognitive ce
permit monitorizarea și discriminarea emoțiilor pe care cei doi autori le separă de procesele
comportamentale la care oamenii apelează atunci când, utilizând diferite resurse
informaționale, îsi ghidează propria gândire și acțiune. În al doilea rând, definiția distinge
procesele prin care sunt monitorizate emoțiile proprii de cele implicate în monitorizarea
emoțiilor celorlalți. Această ultimă subliniere ne trimite la o distincție pe care a propus-o în
anul 1980 Howard Gardner, autorul teoriei inteligențelor multiple. Gardner făcea diferența între
inteligența intrapersonală, referindu-se la abilitatea de a recunoaște și eticheta propriile emoții
și respectiv, inteligența interpersonală, cu referire la competența de a înțelege emoțiile și
intențiile celorlalți.
Definiția propusă de Daniel Goleman, psiholog și jurnalist de știință, în prezent
copreședinte în Consorțiul pentru cercetarea inteligenței emoționale la Universitatea Rutgers a
statului New Jersey , în anul 1995, prin conținutul și accentele sale, se dovedește a fi mai
apropiată de preocupările noastre cotidiene. În opinia sa, inteligența emoțională desemnează
un amestec de stăpânire de sine, motivație, empatie, gândire liberă, tact și diplomație. Ea
reprezintă capacitatea de control și autocontrol al stresului și emoțiilor negative; o
metaabilitate, care determină și influențează modul și eficiența cu care ne putem folosi celelalte
capacități și abilități pe care le posedăm, inclusiv inteligența educațională. Trăind într-un secol
al vitezei (ceea ce implică senzația unei lipse acute de timp), al tehnologiei (care determină
limitarea contactului interuman și transpunerea în lumea virtuală), al concurenței și al
consumului, nu este de mirare că omul modern cu greu face față tuturor emoțiilor. Goleman
arată, bazându-se și pe o analiză făcută pe mii de bărbați și femei, că atunci când e vorba de
totalul inteligenței emoționale, femeile nu sunt mai „deștepte” decât bărbații și nici bărbații nu
sunt superiori femeilor, fiecare având un profil personal de puncte forte și slăbiciuni în fiecare
din domeniile inteligenței emoționale. De asemenea, arată că nivelul nostru de inteligență
emoțională nu este fixat genetic și nu se dezvoltă numai la începutul copilăriei.
Inteligența noastră emoțională determină potențialul pe care-l avem pentru a învăța
abilitățile practice bazate pe cele cinci elemente ale inteligenței emoționale: autocunoașterea,
automotivarea, autoreglarea, conștiința socială și abilitățile sociale. Fiecare element are o
contribuție unică la performanța obținută la locul de muncă. Celor cinci dimensiuni ale
inteligenței emoționale le corespund 25 de competențe emoționale, dar nimeni nu le are pe
toate. Însă pentru a atinge performanțe remarcabile e nevoie să fim tari doar în câteva din

6
aceste competențe - în jur de șase care să fie „împrăștiate" în toate cele cinci domenii ale
inteligenței emoționale.
Competențele emoționale prezentate de Daniel Goleman în cartea sa „Working with
Emotional Intelligence” sunt:
COMPETENŢE PERSONALE
Autocunoaștere
 îți conștientizezi propriile emoții și motivul acestora
Conștiința  poți face legătura între ceea ce simți, gândești, zici și faci, știi care
emoțională dintre sentimente îți pot afecta performanțele
 te ghidezi după valori și obiective personale
 îți știi punctele tari și slabe
Autoevaluare
 înveți din experiențele anterioare
precisă
 ești deschis spre feed-back, perspective noi, ești autodidact
 știi să te faci observabil; ai prezență de spirit
Încredere de  ai puterea să susții anumite lucruri în care crezi, dar care nu sunt
sine îmbrățișate de majoritatea lumii
 capabil să iei decizii, în ciuda unor presiuni sau incertitudini
Autoreglare
 îți poți depăși ușor pornirile impulsive sau frustrările
Autocontrol  îți poți păstra calmul chiar și în cele mai tensionate momente
 gândești și te poți concentra chiar și sub presiune
 acționezi etic și impecabil
 îți câstigi încrederea prin autenticitate și originalitate
Demn de
 îți recunoști propriile greșeli
încredere
 susții anumite principii în care crezi, chiar dacă nu sunt împărtășite de
restul majorității
 îți iei angajamente și îți ții promisiunile
Conștinciozitate  te simți responsabil pentru atingerea obiectivelor personale
 ești organizat în muncă
 poți face mai multe lucruri deodată, ești flexibil în priorități
Adaptabilitate  îți adaptezi acțiunile conform mediului de desfășurare
 ești flexibil în percepția anumitor evenimente

7
  cauți idei noi din mai multe surse
 găsești soluții originale
Inovativitate
 generezi idei noi
 ai o perspectivă modernă asupra lucrurilor
Automotivare
 ești orientat spre rezultate, dorind să-ți atingi obiectivele și standardele
stabilite
Ambiție  îți propui obiective îndrăznețe și îți asumi riscuri
 cauți orice informație pentru soluții noi
 înveți cum să-ți îmbunătățești performanțele
 faci ușor sacrificii personale pentru binele grupului
 te conformezi valorilor și credințelor grupului atunci când iei decizii
Implicare
sau faci anumite alegeri
 cauți neîncetat oportunități pentru atingerea obiectivelor de grup
 identifici imediat oportunitățile
 îți urmărești obiectivele până la extrem
Inițiativă
 treci peste reguli când e vorba de atingerea obiectivelor
 ai capacitatea să îi mobilizezi și pe ceilalți
 persiști în ciuda obstacolelor sau greutăților care apar
Optimism
 lucrezi gândindu-te la succes, nu la posibilitatea de a greși

COMPETENŢE SOCIALE
Conștiința socială
 ești sensibil la emoțiile celor din jur și știi să asculți
Empatie  înțelegi punctele de vedere ale celorlalți
 sari în ajutor pe baza înțelegerii sentimentelor sau trăirilor celorlalți
 înțelegi nevoile clienților și le corelezi cu produsele sau serviciile
oferite
Asertivitate
 cauți căi de creștere a satisfacției și loialității clienților
 oferi cu ușurință asistență sau consultanță
Dezvoltarea  vezi și recunoști capacitățile și realizările celorlalți
celorlalți  dai feedback constructiv și identifici nevoile de dezvoltare ale celorlalți

8
  ești văzut ca un mentor
Toleranța  respecți și manifești înțelegere față de oamenii din diferite medii sociale
 înțelegi diferite puncte de vedere și observi ușor diferențele din cadrul
grupurilor
 vezi diversitatea ca pe o oportunitate
 te opui intoleranței
Constiința  identifici ușor relațiile de înalt nivel
politică  detectezi rețelele sociale importante
 înțelegi forțele care dau formă punctelor de vedere sau acțiunilor
competitorilor
 conștientizezi cu claritate realitățile externe organizației tale
Abilități sociale
 te pricepi la a face presiuni
 folosești modalități foarte convingătoare de prezentare, adaptate
situației
Influență  te folosești de strategii complexe, precum influențarea indirectă pentru
a-ți atrage susținerea sau înțelegerea de partea ta
 te folosești de dramatismul unor evenimente pentru a sublinia anumite
opinii personale

 faci față cu rapiditate unor situații diferite

 ești un bun ascultator, cauți înțelegerea mutuală și accepți schimbul sau
Comunicare împărtășirea unor informații
 susții comunicarea deschisă și ești receptiv atât la veștile bune, cât și la
cele proaste
 subliniezi entuziast și susții o viziune și misiune comună
 preiei rolul de conducător dacă e nevoie, indiferent de poziție sau
Leadership situație
 îi călăuzești pe ceilalți spre reușită
 conduci prin exemplu
Catalizator al  recunoști nevoia de schimbare și dai la o parte barierele
schimbării  provoci rutina pentru a identifica nevoia de schimbare
 faci din schimbare o prioritate și îi antrenezi și pe ceilalți în atingerea ei

9
 Managementul  te descurci cu persoanele și situațiile dificile folosindu-te de diplomație
conflictelor și tact
 identifici potențialele conflicte, neînțelegeri și ajuți la soluționarea lor
 încurajezi discuțiile de grup sau dezbaterile
 conduci spre soluții win-win
Construirea de  cultivi și menții rețelele informale
relații  cauți relații care sunt benefice pentru ambele părți
 construiești raporturi interumane și îi implici și pe alții
 îți faci și întreții relații personale de prietenie cu colegii sau partenerii
Colaborare și  echilibrezi munca cu relațiile personale
cooperare  colaborezi, faci schimb de idei, informații și resurse
 promovezi un climat pozitiv, de prietenie și înțelegere
 identifici sau întreții relațiile de colaborare
Aptitudini de  modelezi calitățile echipei, precum respectul, cooperarea și
echipă întrajutorarea
 atragi toți membrii echipei în activități entuziaste și participative
 construiești identitatea echipei, spiritul de echipă si implicarea

Cu alte cuvinte, sunt multe drumuri spre excelență, spune Daniel Goleman, arătând că,
oricum, seturile-cheie de competențe emoționale cerute de la angajați diferă de la o companie
la alta și de la o industrie la alta.
Să muncești inteligent emoțional - aceasta este provocarea. După doi ani de cercetări,
Goleman a scris cea de-a doua carte, în care arată importanța inteligenței emoționale în mediul
de afaceri și faptul că, pe măsură ce un om urcă în ierarhia unei companii, abilitățile sale în
acest domeniu devin tot mai relevante. El a descoperit că liderii cei mai eficienți au în comun
un aspect de importanță crucială: toți au un grad înalt de inteligență emoțională. Asta nu
înseamnă că IQ-ul și abilitățile tehnice sunt irelevante; contează, dar numai ca niște cerințe de
nivel minim de acces pentru pozițiile executive din cadrul companiei.

10
II. EMOȚIE ȘI CREATIVITATE, DOI FACTORI ESENȚIALI AI NATURII UMANE

1. Relația dintre emoție și creativitate

Într-o societate ce se află în permanentă schimbare , determinată de procesul tehnico-
știintific, unele din principalele criterii de selecție a personalului pentru angajare la profesiile
moderne sunt recunoscute a fi inteligența emoțională și creativitatea. În același timp, căutarea
permanentă a creației extraordinare și originale și abilitatea de gestionare a propriilor noastre
emoții și trăiri afective ne induce asupra necesității de a promova aceste particularități ale
personalității. Acestea sunt necesare în toate sferele vieții, iar realizarea acestei idei poate fi
începută, prin intermediul școlii, care rămâne în continuare principalul mijloc de educare a
inteligenței emoționale și a creativității elevilor.
Omul a fost și se află într-un continuu proces de creație care l-a separat definitiv de
lumea animală. Această zămislire, făurire, naștere a noului constituie forma cea mai înaltă a
activității omenești, acea dimensiune a personalității care este creativitatea. Creativitatea este
considerată și puterea de a realiza ceva, în viziunea psihologilor, este definită în diverse
modalități. G. Allport expune ideea că fenomenul creator desemnează un ansamblu de trăsături
proprii fiecărui individ la un anumit nivel, iar potențialul creativ poate fi actualizat și dezvoltat.
J. Guillford subliniază importanța creativitații pentru elaborarea unor studii și cercetări asupra
cadrului produselor culturale și științifice. M. Stein o prezintă ca un proces din care rezultă un
lucru nou, acceptat ca util, bun de ceva sau satisfăcător, de către un grup semnificativ de oameni
într-o oarecare perioadă de timp. P. Popescu-Neveanu presupune cresativitatea ca o dispoziție
generală a personalității spre nou, anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de
personalitate. Pentru Munteanu creativitatea este un proces prin care se focalizează, într-o
sinergie de factori, întreaga personalitate a individului și care are drept rezultat o idee sau un
produs nou, original, cu sau fără utilitate sau valoare socială.
În literatura de specialitate, creativitatea este definită ca: produs, proces, ca
potențialitate și ca dimensiune sintetică în profilul personalității. A crea înseamnă: a face să
existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care interpretează rolul și dă
viață unui personaj, a compune repede, a zămisli etc. Creativ este cel care se caracterizează
prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv,
inovativ etc. Cele mai multe definiții ale creativității pun accent pe caracteristicile produsului
creator, care trebuie să se distingă de alte produse prin: noutatea și originalitatea lui, precum și
prin valoare, utilitate socială și aplicabilitate vastă.

11
 Analizand produsele activității, I. Taylor distinge cinci niveluri de afirmare a
creativității:
1) creativitate expresivă- este prezentă în desenele copiilor sau în activitatea curentă ( în
mimico-gesticulație și în vorbire), persoana nefiind preocupată de obținerea unor produse
utile sau valoroase;
2) creativitate productivă- ce decurge din modalitatea originală de dezvoltare a proceselor
psihice, ceea ce imprimă personalității o notă distinctivă;
3) creativitate inovativă- care constă din recombinarea ingenioasă a elementelor, astfel încât
se obține un nou produs, un nou proces prin utilizarea inedită a celor existente;
4) creativitate inventivă- care presupune transformarea fundamentală a unui domeniu, prin
înțelegerea profundă a principiilor care stau la baza lui și prin generarea de noi metode;
5) creativitate emergentă- presupune un mare grad de originalitate și constă din aplicarea unui
principiu nou, care duce la revoluționarea unui întreg domeniu al cunoașterii.
În P. Popescu-Neveanu ca dimensiune complexă a personalității, creativitatea poate fi
explicată prin modelul bifactorial, în care ea este definită ca interacțiune optimă între aptitudini
și atitudini, între vectori și operații. Vectorii sunt stări și dispozitive cu rol de energizare și
direcționare a activității, ei avand fie un sens pozitiv de incitație, fie un sens negativ de
respingere și frânare. Vectorii pozitivi (creativi) sunt: trebuințele de creștere, motivația
intrinsecă, interesele puternice, angajarea în profesie (activitate), nivelurile ridicate de aspirație,
atitudini creative ( încrederea în forțele proprii, curaj, perseverență, curiozitate, receptivitate la
nou, inițiativă, etc). În categoria vectorilor noncreativi (negativi) sunt incluși: trebuințe
homeostazice, motivația extrinsecă, lipsa unor interese adecvate, nivel scăzut de aspirație,
atitudini necreative, rutiniere (neîncrederea în forțele proprii, conformismul intelectual,
încăpățanarea) etc.
Dacă vectorii sunt cei care declanșează selectiv activitățile, iar atitudinea le dă un
anumit sens, operațiile sunt cele care realizează efectiv activitatea. Operațiile rutiniere,
automatizate, bazate pe algoritmi, în care predomină gândirea convergentă și lipsesc procedeele
imaginației, sunt operații noncreative. Sistemele operatorii de tip deschis, bazate pe operații
euristice, pe procedeele imaginației, pe descoperire și invenție au efecte creative majore.
Hein consideră că ridicarea nivelului inteligenței emoționale și a culturii emoțio-
nale presupune mai multe etape. În prima fază este necesară identificarea propriilor emoții,
apoi urmează faza de asumare a responsabilității pentru nevoile identificate, etapele

12
următoare presupunand învățarea compasiunii și empatiei și încercarea de a aplica în practică
zi de zi.
Mayer și Salovey au încercat să pună în evidență mai multe niveluri ale formării
inteligenței emoționale, și anume:
- evaluarea perceptivă și exprimarea emoției;
- facilitatea emoțională a gândirii;
- înțelegerea și analiza emoțiilor și utilizarea cunoștințelor emoționale;
- reglarea emoțiilor pentru a provoca creșterea emoțională și intelectuală.
Una dintre dimensiunile semnificative ale inteligenței emoționale o constituie empatia.
S. Marcus o definește ca fiind un fenomen psihic de retrăire a stărilor, a gândurilor și a
acțiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de
comportament uman, permițând înțelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. S.
Marcus a sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia:
- fenomen psihic- situație în care se relevă dimensiunea sa de fapt interior, subiectiv, în
continuă transformare;
- -proces psihic - ceea ce arată că are o desfășurare plurifazică ce se întinde de la proiecția
eului pană la identificarea cu altul;
- produs psihic - empatia se concretizează în retrăirea gândurilor, emoțiilor, acțiunilor
celorlalți;
- însușire psihică - atunci când ne apare ca trăsătură de personalitate, ca aptitudine a
individului;
- construct multidimensional de personalitate - care include toate aspectele menționate
la formele anterioare.
Empatia ca dimensiune a inteligenței emoționale se manifestă în special sub forma
unei trăsături de personalitate.
Mehrabian a stabilit cinci aspecte ale inteligenței emoționale:
- perceperea clară (corectă), ordonată a emoțiilor personale și ale altora;
- exersarea capacității de a răspunde cu emoția și comportarea adecvată (realist,
nedistorsionat, adaptat) la situațiile variate de viață;
- implicarea într-o relație interpersonală, avand capacitatea de a exprima onest emoțiile,
arătand deopotrivă considerație și respect;
- alegerea muncii ( profesiei, activității) care aduce satisfacție emoțională, evitand
amanarea, dubiile și nerealizările;
- capacitatea de alucra echilibrat și de a se recrea, de a se relaxa în viață.

13
 Persoanele înalt empatice sunt altruiste, generoase, tind să acorde ajutor persoanelor
care le înconjoară, au un comportament prosocial bine conturat, sunt bine adaptate social și în
general puțin anxioase.
Altruismul se referă la acțiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat semenilor
noștri. Unul dintre factorii determinanți ai comportamentelor altruiste îl constituie empatia,
care influențează altruismul prin următoarele trei variabile:
- abilitatea de a discrimina și clasifica stările afective ale altora;
- abilitatea de a evalua ipotetic modul de comportare și perspectiva altei persoane;
- impresionabilitatea emoțională (capacitatea de a unifica, de a asocia propriile simțăminte
cu ale altuia ).
Primele două componente sunt de factură cognitivă, iar cea de-a treia este de natură
afectivă. Empatia determină altruismul în două stadii:
- receptivitatea, observarea suferințelor altuia, care se află în oscilație temporală cu propria
persoană, cu experiența noastră personală la suferință;
- apariția actului altruist, ca urmare a nevoii de a readuce propriile noastre suferințe empatice.
Evaluarea capacității empatice ar trebui să vizeze în mai mare măsură atitudinile față
de reușitele, bucuriile celorlalți și gradul de implicare emoțională, precum și față de satisfacțiile
pentru realizările semenilor noștri. Trăind în mod sincer emoțiile pozitive ale celorlalți, vom
reuși să fim fericiți, atât ca intensitate, cât și ca durată de timp. Norocul este o întâmplare, în
timp ce fericirea poate deveni astfel o vocație.
Deosebirea dintre inteligența emoțională (IE ), al cărui nivel de stucturare se apreciază
prin cotientul emoționnal (QE), și inteligența academică, aceasta raportandu-se la gândirea
logică și se dobandește în școli, evaluată prin cotientul intelectual (QI), se poate face și în
termeni accesibili tuturor și anume glasul inimii și vocea rațiunii. Cele două forme de
inteligență se referă la două feluri de cunoaștere, una bazată pe afectivitate, iar cealaltă pe
rațiune. Pentru a reuși în viață, Goleman consideră că fiecare dintre noi ar trebui să învețe și să
exerseze principalele dimensiuni ale inteligenței emoționale:
Conștiința propriilor emoții:
 să fii capabil să le recunosti și să le numești;
 să fii în stare să înțelegi cauza lor;
 să recunoști diferențele dintre sentimente și acțiuni;
Controlul (managerizarea) emoțiilor:

14
  să fii în stare să-ți stăpânești mânia și să-ți tolerezi frustrările;
 să fii în stare să-ți exprimi furia natural, potrivit, fără agresiune;
 să fii în stare să nu te autodistrugi, să te respecți, să poți sa ai sentimente pozitive
față de tine, de școală, de familie;
 să-ți poți manipula stresul;
 să ai capacitatea de a scăpa de singurătate și de anxietatea socială;
Motivarea personală (exploatarea, utilizarea emoțiilor în mod productiv ):
 să fii mai responsabil;
 să fii capabil să te concentrezi asupra unei sarcini și să îți menții atenția asupra ei;
 să fii mai puțin impulsiv și mai puțin autocontrolat;
 să-ți îmbunătățești scorurile la testele de creație ( realizare );
Empatia (citirea emoțiilor)
 să fii în stare să privești din perspectiva celuilalt;
 să înveți să îi asculți pe ceilalți;
 să îți îmbunătățești empatia și sensibilitatea la sentimentele celorlalți;
Dirijarea (conducerea) relațiilor interpersonale:
 să-ți dezvolți abilitățile de a analiza și înțelege relațiile interpersonale;
 să poți rezolva conflictele și să negociezi neînțelegerile;
 să soluționezi problemele din relațiile interpersonale;
 să fii mai deschis ( asertiv, pozitiv ) și abil în comunicare;
 să fii mai popular și deschis, prietenos și implicat în mod echilibrat;
 să fii mai implicat și plin de tact ( delicat, atent, politicos );
 să fii prosocial și să te integrezi armonios în grup;
 să fii mai cooperant, participant, serviabil, de nădejde, îndatoritor,
 să fii mai democratic în relațiile de afaceri, în modul de a te purta cu alții, în
modul de a-i trata.
Abilitatea emoțională trebuie să fie dezvoltată astfel încât coeficientul de emoționalitate
să reușească să se ridice peste medie. Abilitatea emoțională va fi foarte utilă în creșterea și
educarea copiilor. Părinții vor putea să le dezvolte copiilor potențialul emoțional și social
învățandu-i să adopte și să-și dezvolte caracteristicile inteligenței emoționale:
- să-și identifice sentimentele personale și să le diferențieze;
- să învețe mult mai mult despre modul cum și unde se pot exterioriza sentimentele;
- să-și dezvolte empatia, abilitatea de a-și pune sentimentele în acord cu alții;

15
- să citească limbajul trupurilor și alte aspecte nonverbale, pentru a înțelege comunicarea;
- să învețe să asculte;
- să învețe să fie constructivi (afirmativi).
Relația dintre emoții și creativitate este studiată de autori precum Metcalfe. Atenția sa
este concentrată asupra rezolvarii de probleme și a sentimentelor apărute în legătură cu
apropierea sau anticiparea soluțiilor, finalității, etc.. Hope și Kyle demonstrează că stările
afective influențează performanța creativă, iar James menționează despre impactul emoțional
asupra stării conflictuale și reacțiile originale pe care le-au manifestat subiecții săi în legătură
cu situația-conflict. Între inteligența emoțională și creativitate există o relație de
interdependență, astfel încat nivelul inteligenței emoționale poate influența nivelul creativității.
Maslow, în urma cercetării fenomenului creativității, a evidențiat alte trăsături caracteristice
ale persoanei creative, precum sunt neconvenționalismul, încăpățanarea, specularea, inocența,
sentimentalismul, infantilitatea, flexibilitatea.

2. Omul ca ființă creatoare

Omul, scria Lucian Blaga în Geneza metaforei , a devenit om cand a început să existe
altfel, să depășească imediatul, să existe întru mister și revelare, să creeze. (Trilogia
culturii). Datorită acestui mod de a exista, prin creație, omul este singular în univers, este
stăpânul creației și este răspunzător de ea.
Progresul culturii și civilizației depinde de actul creator uman. De aceea, nu întamplător,
filozofi, esteticieni, literați și plasticieni, psihologi, sociologi, pedagogi, biologi, medici,
informaticieni s-au străduit și se străduiesc să explice acest fenomen complex; au fost elaborate
numeroase teorii, s-au formulat sute de definiții care scot în evidență diferite aspecte. Nici
teoriile, nici instrumentele elaborate pentru depistarea capacităților creative nu au oferit
explicații definitive și complete cu privire la miracolul creator.
Actul creator este desemnat prin diferite sintagme: gândire creatoare, gândire
divergentă, inteligență fluidă, imaginație creatoare, imaginație constructivă, rezolvare de
probleme etc. Definițiile nu se exclud unele pe altele, ci se completează, surprind, asociat sau
separat, aspecte privind personalitatea creatoare, procesul creator și produsul rezultat.
Elementele distinctive ale produsului creat sunt: noutatea, originalitatea,
productivitatea, utilitatea, valoarea, în timp ce ale procesului creator sunt: conexiuni noi,
surprinzătoare, experiențe noi, combinații, configurații noi. Elementele distinctive ale
persoanei creative sunt: disponibilitatea pentru nou, complex de însușiri și aptitudini, structură
complexă a personalității, perceperea realității, reorganizarea elementelor.

16
 Formele sau tipurile de creativitate, după criteriul subiectului creator, sunt: individuală
și de grup, după criteriul domeniului, aceasta este științifică, tehnică, artistică ( literară,
muzicală, plastică, scenică- actoricească, regizorală).
Inspirația este o stare psihică de tensiune puternică cu o durată variabilă, în cursul căreia
se conturează în linii generale viitoarea idee sau soluție nouă. Atributele esențiale ale inspirației
sunt: spontaneitatea și vibrația afectivă. Cercetările psihologice ulteriore au arătat că inspirația
este o etapă a procesului de creație.
Cuvântul talent provine din limba greacă, talanton desemnând o unitate de măsură a
greutății sau o monedă având valoarea corespunzătoare a unui talant de aur sau de argint. În
dicționarul Larousse sensul psihologic al termenului talent se referă la aptitudinea sau
superioritatea naturală pentru a face un anumit lucru.
J.P.Chaplin și J. Drever definesc geniul cam în același mod ca și talentul, respectiv ca
abilitate intelectuală generală sau specială, deosebită, care se manifestă în realizarea de forme
noi. F. Galton consideră că oamenii geniali sunt înzestrați cu aptitudini intelectuale sau mentale
excepționale. R. Weisberg apreciază că toate persoanele creatoare (unde există creație există și
geniu) au un număr restrâns de trăsături comune printre care se numără: interesele de
cunoaștere, independența judecăților, încrederea de sine, intuiția și o fermă percepție de sine.
Intuiția se referă la tendința de a ajunge la o concluzie sau de a îndeplini o acțiune fără explicații
amănunțite pentru fiecare pas al procesului. Puternica percepție de sine ca individ creativ se
referă la faptul că geniile sunt convinse de creativitatea lor, această credință constituindu-se
într-unul dintre principalele motive ale activității lor creatoare.
Oamenii de știință înalt creativi se caracterizează prin: nevoia de a se elibera de reguli
(flexibilitate); deschidere la experiență; sensibilitate la probleme ( față de cele importante, ei
nu-și pierd timpul cu rezolvarea unor probleme nesemnificative); problematizare- pot vedea o
problemă acolo unde nimeni nu o vede, ducând astfel la apariția unui domeniu nou, original,
de cercetare.
Geniul artistic include abilitatea de a-i sensibiliza emoțional pe alții, presupunând o mai
mare deschidere și sensibilitate față de experiența emoțională a celorlalți.
Weisberg susține că în prezent se cunoaște foarte puțin despre caracteristicile geniului,
conceptul de geniu fiind un mit. În sprijinul acestei opinii aduce următoarele argumente:
- indivizii creativi într-un anumit domeniu pot să nu aibă un anumit set de însușiri care să îi
diferențieze de indivizii noncreativi cu experiență similară în același domeniu;
- se poate ca trăsăturile psihologice să nu relaționeze cauzal cu activitatea creatoare;

17
- creativitatea nu se manifestă constant nici chiar la cei mai mari artiști sau oameni de știință,
ceea ce indică faptul că geniul nu este o caracteristică constantă;
- analiza unor aspecte mai largi privind conceptul de geniu arată că este o greșeală să cauți
geniul numai la nivelul individului sau numai în munca sa. Aceasta deoarece geniul este o
caracteristică pe care societatea o atribuie rezultatelor muncii unui individ. Dacă societatea
devine sensibilă la alte categorii de rezultate ale muncii, la alte dimensiuni sau calități ale
acesteia, atunci se schimbă și judecățile asupra geniului.
Cei mai mulți văd în geniu o forță creatoare uriașă, deosebit de originală. Geniul poate
fi considerat cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor. El dispune de o extraordinară
capacitate creatoare, care duce la crearea unor produse deosebit de originale, deschizând
drumuri noi în domeniul său de activitate. Uneori genialitatea a fost asociată cu precocitatea.
Mozart a compus un menuet la 5 ani; Enescu a început să cante la vioară la 4 ani, iar la varsta
de 7 ani a devenit student la Conservatorul din Viena.
Una dintre cele mai valoroase interpretări ale creativității, pe care în linii generale o
regăsim în lucrările contemporane, aparține lui W. Duff și a fost elaborată în secolul al XVIII-
lea. Ipotezele teoriei sale au fost formulate plecând de la analiza intelectului unor genii precum
Platon, Shakespeare, Descartes, Bacon, Newton sau Berkeley. W. Duff a distins trei facultăți
ale minții creatoare: imaginația, judecata și gustul, pe care le consideră principalele
componente ale geniului.
O persoană care vrea să-și aducă o contribuție creatoare trebuie nu numai să lucreze în
cadrul unui sistem, dar și să reproducă sistemul în propriul intelect. Cu alte cuvinte, persoana
trebuie să învețe atât regulile și conținutul domeniului, precum și criteriile de selecție,
preferințele câmpului.
Mediul școlar poate avea un însemnat rol stimulativ asupra creativității dacă programele
sunt flexibile, dacă se evită învățarea pe de rost și se pune accent pe învățarea interactivă, dacă
se respectă dezideratul libertății și se oferă oportunități de alegere, dacă se creează
receptivitatea față de recompense morale. Un mediu școlar ce stimulează creativitatea face ca
învățarea să fie plăcută, respectă personalitatea copiilor, le formează deprinderi de învățare
activă și de autoînvățare. Într-un asemenea mediu copiii trebuie să se simtă liberi să discute
problemele care-i frământă, să aibă sentimentul de apartenență la clasa sau școala la care învață.
Instruirea individualizată să fie o realitate, nu un deziderat.
În mediul școlar, de corpul profesoral și de managerul unității de învățămant depinde
cel puțin atenuarea rigidităților impuse de sistemul de învățămant ( orare, sarcini, curriculum
obligatoriu, concepție pedagogică etc.). Atitudinea inteligentă a profesorilor este aceea de a

18
accepta modul original al copiilor de a se exprima, de a renunța la conformism și la rutină, de
a le privi performanțele cel puțin cu detașare, dacă nu le pot înțelege. Motivația intrinsecă
trebuie susținută; dorința de a crea ceva nou, de a avea încredere în sine, asumarea riscurilor,
toleranța la rezistențele altora de a accepta ideile creatoare. Jocul, activitățile recreative,
distractive trebuie să se mențină în topul preferințelor copiilor. Rolul educatorilor trebuie să fie
acela de a mijloci aceste activități. Baza materială, laboratoarele, bibliotecile înseamnă
investiții pe termen lung.
Comunitatea, prin cadrul organizatoric, legislativ, managerial, creat în școli, prin
deschiderea generală spre nou și original, oferă contextul larg al afirmării și recunoașterii
contribuțiilor creatoare în toate domeniile la îmbogățirea patrimoniului cultural.

III. DEZVOLTAREA PERSONALĂ ȘI PROFESIONALĂ PRIN STIMULAREA

INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

1. Factorii dezvoltării personale și profesionale: ereditatea, mediul și educația

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni . Cei externi
sunt constituiți din totalitatea acțiunilor și influențelor ce se exercită din exterior asupra
dezvoltării și formării personalității umane. Aceștia sunt mediul și educația. Factorii interni
sunt constituiți din totalitatea condițiilor care mijlocesc și favorizează dezvoltarea psihică,
circumscriind calitatea de subiect al obiectului educațional.
Factorii aparținători celor două grupe se află într-o strânsă interdependență, ponderea
lor cunoscând o mobilitate continuă, nu numai de la un individ la altul, de la un stadiu la altul,
ci și de la o componentă a dezvoltării la alta. Determinist privind lucrurile, se poate spune că
cele două categorii de factori corespund unor cauze externe (factorii externi) și unor cauze și
condiții interne (factorii interni).
În categoria factori interni se pot include: patrimoniul nativ, transmis prin mecanismul
genetic, efectele maturizării biologice, precum și totalitatea achizițiilor realizate de-a lungul
„istoriei" individuale, sedimentate prin intermediul mecanismului dezvoltării psihice
(aptitudini, interese, trăsături caracteriale, sentimente, opinii, aspirații, idealuri, etc.)

19
 Mediul

Factorii
dezvoltării
personale

Ereditatea Educația

a) Ereditatea este însușirea fundamentală a materiei vii, care se referă la transmiterea de la o

generație la alta, sub forma codului genetic, a mesajelor de specificitate ale speciei, grupului
și individului. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităților
genetice materne și paterne. Deoarece există posibilități infinite de combinare a celor două
categorii de unități genetice în cadrul celulei germinale, probabilitatea apariției unor
indivizi identici este practic imposibilă. Excepție de la ceastă diversitate o fac gemenii
monozigoți care, provenind din același ou, sunt identici din punct de vedere ereditar,
unitățile genetice materne și paterne fiind repartizate egal.
Ereditatea reprezintă un ansamblu de predispoziții native, care fac parte din trei
categorii de "caractere":
 Genotipul, care reprezintă zestrea ereditară, totalitatea proprietăților ereditare ale unui
organism. Genotipul general conține elemente predeterminate, comune pentru specia
respectivă și care se transmite pe cale genetică (conformația corporală, bipedismul, unele
caracteristici anatomo- fiziologice). Genotipul individual conține elemente de variabilitate
în interiorul speciei (culoarea ochilor, a părului, timbrul vocii, etc.)
 Fenotipul reprezintă disponibilitățile transmise care devin manifeste datorită poziției
dominante a genei cu care sunt corelate. Practic, fenotipul reprezintă totalitatea
caracteristicilor unui individ, ca rezultat al interacțiunii primare a genotipului cu mediul.
Fenotipul este determinat, așadar, de baza ereditară și de factorii de mediu.
 Potențialul de formare este preponderent de natură psihică și are o dimensiune generală,
include abilitățile de gândire, capacitățile de asimilare de modele și strategii de lucru, de
achiziționare de limbaje de specialitate, etc. și o dimensiune particulară, personalizată,

20
 configurată de propriile trăsături de personalitate și de propria subiectivitate. Omul
moștenește o serie de elemente comune pentru specia umană: schema corporală,
diversitatea organelor de simț și a aparatelor și sistemelor anatomice, reflexe și însușiri
fundamentale, însușiri:
 fizice: greutatea, culoarea ochilor, mărimea capului;
 biochimice: structura celulară, compoziția chimică a sângelui;
 funcționale: particularități anatomo-fiziologice ale analizatorilor, plasticitatea
sistemului nervos.
Concluzionând, ereditatea este o premisă naturală a dezvoltării psihice cu acțiune
aleatorie, oferind o ereditate normală, ce trebuie valorificată, fie o ereditate dizarmonică, ce
poate fi parțial compensată prin intermediul unor strategii adecvate de influențare formativă a
individului.
b) Mediul reprezintă ansamblul condițiilor materiale și social-culturale înconjurătoare și cu
care omul este în interacțiune permanentă. El poate fi diferențiat în mediul fizic (condiții
economice, politice, culturale) și mediul socio-cultural, ce permite umanizarea și
socializarea individului biologic uman, prin asigurarea condițiilor materiale, de civillizație
și cultură, exercitându-și influența prin relațiile inter-umane, instituții, ideologii, grupuri
sociale, tradiții, concepții, stiluri de viață, etc.
Rolul mediului în dezvoltare este legat de faptul că: este primul factor care transformă
potențialul ereditar, este primul factor care umanizează (socializează) individul și care asigură
unele achiziții psihice. De aceea, mediul este considerat cadrul în care se realizează dezvoltarea
personalității.
Mediul fizic reprezintă totalitatea condițiilor bioclimatice în care trăiește omul.
Acțiunea sa se manifestă în direcția unor modificări organice cum ar fi maturizarea biologică,
statura corpului, culoarea pielii , precum și în direcția adoptării unui regim de viață (alimentația,
îmbrăcămintea, îndeletnicirile, etc.). mediul fizic nu acționează izolat, ci în corelație cu mediul
social care poate valorifica posibilitățile pe care le oferă mediul fizic sau modifică acțiunea sa
în concordanță cu nevoile organismului.
Mediul social reprezintă totalitatea condițiilor economice, politice și culturale cum sunt:
factorii materiali, diviziunea muncii, structura națională și socială, organizarea politică, cultura
spirituală, conștiința socială, etc. care își pun amprenta asupra dezvoltării psihice. Acțiunea lor
poate fi directă prin modificările ce le declanșează în cadrul psihicului uman și indirectă, prin
influențele și determinările ce le au asupra acțiunii educaționale

21
 Dacă predispozițiile ereditare sunt absolut indispensabile, reprezentând temelia,
fundamentul pe care se construiește personalitatea, mediul este implicat și el profund în
devenirea psihicului, reprezentând materialul de construcție. Mediul reprezintă cadrul în care
se naște, trăiește și se dezvoltă individul și se referă la totalitatea elementelor externe cu care
individul interacționează direct sau indirect, stabilește interrelații pe parcursul dezvoltării sale.
Mai mult, organismul se integrează în mediul său înconjurător și îi folosește resursele și
energiile în propriul său avantaj. Interacțiunea dintre organism și mediu se desfășoară la diferite
nivele: fizico-chimie, psiho-fizic și socio-cultural.
Acțiunea mediului în procesul dezvoltării personalității poate fi directă, de pildă în cazul
climei, sau indirectă, mediată de unele caracteristici proprii comunității umane, cum ar fi:
nivelul de trai, gradul de cultură, gradul de civilizație. Influențele factorilor de mediu sunt
resimțite în cadrul activităților desfășurate de ființa umană, fie în sens pozitiv, dezirabil,
favorizant, în sens negativ, inhibitor, în calea dezvoltării personalității. Aceste influențe pot fi
exercitate de mediul proximal, reprezentând lucruri, obiecte, persoane, condiții cu care
individul interacționează cotidian, direct, în diferite situații de viață, și de mediul distal , alcătuit
din lucruri și obiecte îndepărtate în spațiu și timp de individ: internetul, mass-media, etc.
Acțiunea factorilor de mediu este și ea aleatorie, probabilistică, deci poate sprijini
procesul de dezvoltare a personalității umane (cazurile în care mediul este favorabil dezvoltării)
sau bloca (cazurile în care mediul este nefavorabil dezvoltării).
Se deosebesc următoarele tipuri de interacțiuni ereditate-mediu:
 Interacțiunea pasivă, datorată faptului că ereditatea și mediul sunt comune pentru copii și
membrii familiei lor. Prin interacțiune pasivă, copiii moștenesc în mod pasiv genele
părinților și sunt influențați în dezvoltarea lor de mediul corelat cu tendințele lor genetice.
De exemplu: un copil înzestrat cu o anumită aptitudine artistică să aibă părinți cu același
talent, care-i transmit copilului baza genetică, dar, totodată, îi asigură un mediu prielnic care
să-i permită dezvoltarea aptitudinii lui.
 Interacțiunea reactivă se referă la experiențele de viață pe care copilul le resimte în
modalități specifice, personalizate, ca urmare a caracteristicilor sale specifice fundamentate
genetic. De exemplu: un copil înzestrat cu o memorie bună va putea reține mai ușor o
poezie, nume, date istorice, denumiri, etc.
 Interacțiunea evocativă se referă la acțiunile mediului determinate de caracteristicile și de
potențialul copilului. De exemplu: un copil cu aptitudini motrice se afirmă în propriul lui

22
 mediu în domeniul sportiv, și astfel, poate fi selecționat în cadrul instituției de învățământ
în clase speciale, urmând să li se ofere programe educaționale diferențiate și personalizate.
În concluzie, mediul oferă omului și, în același timp, găsește în el condiții complete de
viață, informații, modele de conduită, un fel de materiale de construcție ce vor fi resorbite de
conținutul dezvoltării. Omul influențează și transformă mediul. Omul nu este, deci, un produs
pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul, se transformă pe sine
însuși. Această relație se exprimă și se materializează în procesul practicii sociale.
c) Educația este activitatea socială complexă, organizată, de dezvoltare a personalității în
vederea integrării active și creative în viața socială. Ea este posibilă numai la om, întrucât
ea este un proces conștient și numai membrii speciei homo au conștiință de sine, ce implică,
esențialmente, realizarea condiției de ființă unică, irepetabilă și perisabilă.
Educația acționează ca factor de transformare a potențialului ereditar, dar și ca mobi-
lizator al factorilor de mediu, asigurând convergența influențelor exercitate la nivel de
educație formală, nonformală și informală. Prin modul în care este concepută:
 fixează direcțiile de dezvoltare psihică;
 contribuie la accelerarea dezvoltării;
 asigură deplina dezvoltare a ființei umane.
Copilul devine om social numai prin educație, cu ajutorul căreia își însușește limbajul
social, cultura generală și comportamentul moral-cetățenesc, își formează concepția despre
lume, își dezvoltă potențialul creator și se pregătește pentru integrarea socio-profesională.
Este important pentru toți factorii educaționali (părinți, cadre didactice, instituții de cultură)
să cunoască temeinic personalitatea copilului, gradul său de educabilitate și, pe această bază,
să structureze întregul proiect de tehnologie a educației.
Scopul educației este acela de a forma și modela personalități umane, generații, în
concordanță cu idealul societății promovat într-o perioadă istorică. Educația reprezintă un
proces dirijat spre un anume scop bine delimitat, o activitate conștientă și finalistă, orientată de
valorile și exigențele impuse de societate.
Din perspectiva procesului instructiv-educativ, educația operează cu un anumit
conținut, selectat după criterii logice și psihopedagogice, utilizat și valorificat în programe
educative complete, prin metode și procedee adecvate în forme organizate specifice. De aici
rezultă că educația chiar dacă operează în mediu și prin mediu, nu preia în formă brută datele

23
acestuia și nu acționează direct cu ele decât foarte rar. Ea selectează din mediu numai acele
date care sunt în concordanță cu obiectivele urmărite.
În concluzie, ereditatea oferă sau nu potențialul de dezvoltare psiho-fiziologică, mediul
oferă sau nu anumite condiții, iar educația dirijează, prin procesul învățării, formarea
armonioasă și integrală a personalității, fiind factorul determinant al acesteia.
Scopul educației este „de a înălța pe culmi mai nobile de viață omul, comunitatea etnică
și umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului" (Gentile, G. The Reform of Education).

2. Modele de instruire a inteligenței emoționale

Anii recenți au adus o creștere importantă a stimulării inteligenței emoționale, datorită
intervențiilor stabilite în diferite contexte personale și profesionale, și având drept modelele
teoretice diverse, iar literatura confirmă faptul că acest lucru este posibil. Aceste intervenții
vizează îmbunătățirea diferitelor rezultate, cum ar fi calitatea vieții, percepția despre sănătate,
reducerea stresului, autoeficacitatea emoțională, sănătatea mintală, calitatea relațiilor
interpersonale și chiar o creștere a capacității de angajare.
Întrebarea despre cât de eficintă este instruirea inteligenței emoționale la adulți a generat
un număr foarte mare de studii de-a lungul timpului. Aceste studii au fost făcute, în special, în
domenii precum psihologia, managementul, medicina și educația. Dintre studii, 90% confirmă
efectele pozitive ale instruirii inteligenței emoționale, dar trebuie recunoscut faptul că au avut
limitări cruciale, cele mai importante fiind că acestea s-au realizat fără un grup de control sau
că măsurarea eficienței instruirii s-a realizat doar imediat după, fără a urma o evaluare a
durabilității schimbărilor.
O privire asupra conținutului instruirilor inteligenței emoționale eficiente sugerează că
îmbunătățirea trasetului IE necesită lucrul la cel puțin două dintre următoarele dimensiuni ale
acesteia: identificarea emoțiilor, exprimarea emoțiilor și reglarea emoțiilor. Dintre studiile bine
concepute, majoritatea s-au axat pe cinci dimensiuni: identificarea, înțelegerea, utilizarea,
exprimarea și reglarea emotiilor.
Un model general de intruire al inteligenței emoționale poate fi considerat cel realizat
de Kotsou și colab. în 2011, care are următoarele etape:
Introducere
 Prezentarea formatorilor și a cursului;
 Prezentarea participanților;
 Stabilirea regulilor grupului de formare (respect, confidențialitate, etc.);

24
 Introducere în funcțiile și corelările biologice ale emoțiilor;
Identificare
 Să învățăm să primim și nu să suprimăm emoțiile;
 Să învățăm să identificăm propriile emoții și variatele lor componente (gânduri, senzații
corporale, tendințe de a acționa, etc.);
 Să învățăm să identificăm emoțiile celorlați;
Înțelegere
 Înțelegerea cauzelor emoțiilor (distincția între evenimentul declanșator și cauzele
profunde, identificarea nevoilor nesatisfăcute care sunt în spatele emoțiilor, etc.);
Utilizare
 Să învățăm cum să folosim emoțiile ca indicator al nevoilor personale și a celor din jur, ca
ghid pentru a cunoaște și pentru a avea mai multă grijă, atât de noi, cât și de ceilalți;
Exprimare/ ascultare
 Să învățăm să ne exprimăm emoțiile (sau nevoile) într-o manieră funcțională și acceptată
social (Când? Unde?);
 Să învățăm să ne descurcăm cu emoțiile celorlalți;
Reglare
 Să învățăm când trebuie reglate emoțiile;
 Să învățăm cum să minimalizăm o emoție nagativă;
 Să învățăm să maximizăm o emoție pozitivă;
Ce beneficii pot fi așteptate din îmbunătățirea inteligenței emoționale?:
 În primul rând, în urma instruirii inteligenței emoționale, este îmbunătățirea bunăstării
psihologice: formarea IE conduce atât la scăderea simptomelor psihologice (stres,
anxietate, burnout, suferință etc.) și o creștere a fericirii (bunăstarea, satisfacția vieții,
calitatea vieții etc.). În mod surprinzător, aceste schimbări se traduc în schimbări
semnificative ale trasaturilor de personalitate după câteva luni.
 Al doilea beneficiu al formării inteligenței emoționale este o îmbunătățire a sănătății fizice
autoraportate. Este de remarcat faptul că această îmbunătățire a sănătății fizice este
evidențiată și în modificările biologice cum ar fi o scădere cu 14% a secreției de cortizol
diurn și o scădere cu 9,7% a hemoglobinei, deci a energiei necesare muncii.
 Al treilea beneficiu este îmbunătățirea calității relațiilor sociale și maritale, cu un acord
remarcabil între participanți și rapoartele prieten / soț.
 Al patrulea beneficiu se referă la ajustarea muncii. Formarea inteligenței emoționale
mărește atractivitatea oamenilor pentru angajatori. Cu toate acestea, nu este clar dacă o
îmbunătățire a IE mărește performanța muncii. Deși mai multe studii au raportat un efect
al formării IE asupra performanței muncii, singurul studiu bine efectuat care măsura
performanța muncii, realizat de Slaski și Cartwright în 2003, nu a observat niciun efect.

25
 Astfel, ne putem întreba dacă beneficiile de mai sus, generate de antrenamentul
inteligenței emoționale, durează. Din studiile de instruire ale IE bine desfășurate, care au inclus
o evaluare a durabilității, se poate concluziona, potrivit cercetării lui Kotsou și colab., că
modificările în IE sunt evidente după câteva săptămâni și sunt menținute timp de cel puțin 1
an. Cu toate acestea, niciun studiu nu a testat, până acum, dacă aceste schimbări durează mai
mult de 1 an. Studiile cu perioade mai lungi de urmărire sunt totuși necesare pentru a se asigura
că beneficiile în ceea ce privește bunăstarea sunt rezistente la efectele hedonismului, și anume
tendința majorității oamenilor de a reveni la nivelul de bază al fericirii după evenimente majore
pozitive sau negative sau schimbări de viață .
Din numeroase studii realizate, s-a observat că formarea inteligenței emoționale pare să
fie eficientă atât pentru femei, cât și pentru bărbați, adulți, atât tineri, cât și adulți mai în vârstă.
În toate aceste grupuri, persoanele care au cea mai mare motivație de a urma formarea au avut
cele mai mari beneficii. În schimb, formarea standard de IE nu este eficientă pentru pacienții
cu depresie severă sau pentru lucrătorii necalificați din medii socio-economice foarte scăzute.
În aceste două grupuri, oamenii nu au aderat într-adevăr la formare (oamenii deprimați nu
credeau că îi va ajuta să se îmbunătățească, muncitorii necalificați nu înțeleg utilitatea
înțelegerii și / sau reglarea emoțiilor).
În concluzie, în prezent, literatura sugerează că inteligența emoțională poate fi
îmbunătățită la adulți și că formarea acesteia este eficientă. Cu toate acestea, sunt necesare
cercetări viitoare pentru a determina cele mai bune metode pentru a maximiza dimensiunea și
durata efectelor instruirii inteligenței emoționale.

IV. POTENȚAREA NIVELULUI DE CULTURĂ EMOȚIONALĂ A

CADRELOR DIDACTICE.
Cultura emoțională a cadrelor didactice reprezintă un teritoriu în curs de consolidare în
psiho-pedagogia modernă, determinând frontierele unui nou domeniu de intersecție a
psihoafectivității cu centrele de interes ale științelor educației. Argumente în favoarea
necesitații de a decodifica implicațiile culturii emoționale în comunicare a sugerat încă C.
Darvin, argumentând că emoțiile au funcție comunicativă realizată prin expresiile faciale sau
corporale. Combinarea mijloacelor comunicării conduce la declanșarea unor efecte emoționale,
pe care le numim implicații afective. În literatura științifică s-au absolutizat opinii privind
influența negativă a expresiilor afective asupra calității comunicării, emoțiile fiind asociate cu
stări psihofiziologice primare de dezorganizare și dezadaptare socială. Această poziționare
conceptuală a fost argumentată prin faptul că stările afective invadează

26
instantaneu comportamentul. Analizand etapele procesului emoțional în cheia reacției de
orientare, constatăm totuși că primul răspuns la acțiunea unui stimul nou este reacția
emoțională și nu rațională.
Potrivit viziunii lui K.Izard, emoțiile stimulează gândirea rațională, generând motive
pentru comportamentul uman, viziune exprimată de S. Cosmovici, prin care demonstrează că
emoțiile sunt cele mai importante forțe motivaționale, dezvoltarea afectivității însemnând și
formarea motivației. Acest proces conduce la maturizarea afectivă a personalității care se
exprimă în competențe emoționale: de conștientizare a stărilor afective, de echilibrare și
disciplinare emoțională, de exprimare a unor sentimente superioare reflectate într-un stil de
conduită judicioasă și civilizată.
Ideea impactului afectivității asupra raporturilor comunicative educaționale este
susținută și dezvoltată de R. Rășcanu. Comunicarea socială a emoțiilor, stă la baza dezvoltării
sociale, influențând raporturile interpersonale, intervenind chiar în aspirațiile de carieră.
Experiențele emoționale vehiculate în comunicarea educațională au serios impact cognitiv,
formativ și social, subliniază B. Rime, motiv pentru care cadrele didactice trebuie să asigure,
în mod competent și profesionist, extinderea și amplificarea atât a propriului spectru emoțional,
cat și al educaților. Prin urmare, comunicarea este baza obiectivă a devenirii personalității ca
entitate psihologică, constituind un laborator de acumulare a experiențelor emoționale, de
formare a competențelor sociale decisive pentru succesul în viață. Eficiența profesională a
educatorului depinde în mod direct, nu doar de cunoașterea specialității, ci, mai ales, de
particularitățile dezvoltării afective reflectate în gradul de dezvoltare a coeficientului emoțional
(QE). Dezvoltarea unor competențe emoționale va facilita integrarea în mediul educațional.
Viitorul va aparține persoanelor cu înalt coeficient de emoționalitate. Dacă coeficientul
de inteligență (IQ) asigură doar angajarea în funcție, atunci QE permite promovarea în cariera
profesională. Măsura culturii profesionale este definită nu atat de IQ, cat de QE și se reflectă
în anumite competențe emoționale, dezvoltarea lor implică sporirea QE. Adevăratele valori ale
contemporaneității, rezultate din dezvoltarea emoțională sunt: umanismul, intuiția, blândețea,
simpatia, cooperarea, complicitatea. Prin urmare, dezvoltarea QE este noua formulă a
succesului, idee susținută de D. Goleman, G. Albu, V. Cojocaru.
D. Favre afirmă că tradiția culturală conduce la disocierea aspectelor cognitive de cele
emoționale și, ca urmare, educația tradițională nu se interesează decât de cogniție. Noua
paradigmă a educației bazată pe inteligență emoțională, promovată de D. Goleman, H. Gardner
în societatea modernă, implică echilibru între IQ și QE, armonie în comunicarea

27
profesorului cu sine și cu elevii, dezvoltarea emoționala optimă pentru comunicarea didactică
eficace fiind o serioasă provocare a sistemului de educație în contextul integrării europene .
Cultura emotională se exprimă în achiziții intelectuale și practice, reflectate în
competențe emoționale, ce favorizează fericirea socială a individului. Cultura emoțională a
cadrelor didactice constituie o formațiune dinamică a personalității profesorului, reflectată în
unitatea dimensiunilor intrapersonală și comunicativ-relațională, reprezentate într-un sistem de
variabile afective, care sunt elaborate/adoptate de către cadrele didactice pentru maximizarea
eficienței profesionale/sociale exprimate prin competențe emoționale integrate într-un stil
carismatic de comunicare pedagogică, catalizator de confort profesional și valori emoționale.
Gradul de dezvoltare a QE se reflectă în variate competențe emoționale, măsura
formării cărora definește nivelul culturii emoționale. Prin competență emoțională înțelegem
sistemul de atitudini (convingeri profesionale) despre importanța și valoarea gestionării
echilibrate a energiei emoționale construite pe ansamblul cunoștințelor despre viața afectivă a
individului și pe volumul experiențelor emoționale, concretizate într-un complex de capacități
emoționale: de autoreglare emoțională, de aserțiune, de empatizare, ce asigură armonizarea
intra- și interpersonală, satisfacția și fericirea personală.
În opinia lui D. Goleman, competențele emoționale favorizează dezvoltarea unei cariere
rezonante și excelența umană și sunt considerate în spațiul european competențe profesionale
ale cadrelor didactice, devenind obiectul de studiu al pedagogiei culturii emoționale. Studiul
impactului culturii emoționale asupra comunicării educaționale generează reflecții privind
responsabilitatea promovării valorilor culturii emoționale în mediul socioeducațional.
Potrivit ideii lui K. Izard, sistemul emoțional funcționează sincronic cu alte sisteme ca
sistemul perceptiv, cognitiv și motor, iar eficiența personalității depinde de gradul de
echilibrare și integrare a funcțiilor diferitelor sisteme în procesul comunicării. Referindu-se la
caracterul activ al comunicării în stabilirea și întreținerea contactelor sociale prin vehicularea
unui spectru larg al trăirilor emoționale transmise voluntar/involuntar prin paralimbaj
(intonație, tempou, melodie, dicție) și prin elemente ale comportamentului nonverbal (sistem
de gesturi, mimică, pantomimă, postură), M. Zlate subliniază faptul că există comunicare atunci
cand există schimb de semnificații, transmise atat prin mijloace verbale, cat și nonverbale. Din
această perspectivă, apare semnificativ faptul că procesul de comunicare mijlocește/susține
interacțiunea dintre profesor și elevi prin mesaje didactice, influențand formarea unui
comportament comunicativ bazat pe cultură emoțională pentru a asigura

28
ascultarea optimă, persuadarea, buna relaționare a acestora si compatibilizarea educațională
între actorii educației.
Ideea privind utilizarea în cercetare a expresiei științifice „comunicare educațională
bazată pe cultură emoțională” a apărut avand ca reper sintagma „comunicarea emoțională”,
utilizată de către R. Rășcanu în studiul privind psihologia comunicării. Abordând problema
comunicării emoțiilor în mediul educațional, este normal a folosi sintagma „comunicare
didactică bazată pe cultură emoțională” prin care înțelegem comunicarea specifică procesului
educațional dezvăluită cu scopul de a formula în obiective educaționale și a dezvolta potențialul
emoțional al agenților educației (a profesorilor și elevilor), exprimat în valori emoționale
concretizate într-un stil de comunicare carismatic. Dezvoltând conceptul propus de Stroe
Marcus, înțelegem prin carismă pedagogică, ansamblul capacităților excepționale de
comunicare și conduită marcate de un înalt coeficient de emoționalitate - QE, bazate pe însușiri
de personalitate înnăscute sau dobandite prin care profesorul însuflețește și fascinează elevii.
Comunicarea didactică bazată pe cultură emoțională întrunește următoarele caracteristici
definitorii:
 crearea unui camp afectiv pozitiv și favorabil învățării prin exprimarea unor atitudini de
interes pentru dezvoltarea comunicării cu elevii;
 caracterul pronunțat explicativ și expresiv din punct de vedere emoțional (importanță
majoră acordată înțelegerii mesajului);
 structurarea mesajelor didactice și emoționale conform logicii pedagogice și a asigurării
dispoziției afective;
 rolul activ al profesorului (de emițător și receptor) care selectează informațiile le
transpune didactic, le organizează și le personalizează în funcție de particularitățile de
vaâsta și individuale ale elevilor;
 realizarea funcțiilor comunicării: afectiv-expresivă, evaluativă, autoevaluativă, urmărind
atingerea finalităților, acoperirea nevoilor emoționale și a intereselor elevilor;
 transmiterea complexă atât a conținuturilor informaționale, cât și a celor afectiv-
atitudinale.
După părerea psihologului F. E. Verza, există două genuri de emoții:
 nespecifice- se manifestă sub forma unor stări generalizate de tensiune, agitație, fără țintă
sau referențial;
 specifice (profesionale).

29
 Forma specifică a trăirilor emoționale se manifestă, se diferențiază și evoluează în cadrul
interacțiunii prin comunicare profesională. Cultura emoțională a profesorului presupune
acumularea în universul afectiv a unui spectru de emoții specifice pedagogilor și a unui sistem
motivational specific. Profesorii cu un nivel înalt al culturii emoționale demonstrează adevărată
dispoziție comunicativă exprimată prin: vorbire expresivă, gestică, adecvare la tempoul mediu
al elevilor, expuneri semnificative și inteligente. Forța de contagiune emoțională constituie
particularitatea distinctă a dinamicii comunicării emoționale în mediul educațional ce constă în
transmiterea impresionantă a mesajelor pedagogice și dezvoltarea intensității într-o traiectorie
de tipul feedbackului, fenomen numit amplificare emoțională ce necesită dezvoltarea
flexibilității emoționale.
Popescu Paul Neveanu subliniază faptul că din aceste rațiuni aptitudinea pedagogică
trebuie să fie tratată ca un instrument de relaționare prin intermediul căreia orice influență
educativă va deveni realmente un bun circulant între educator și educat. Dezvoltarea culturii
emoționale a profesorilor favorizează producerea unor emoții specific pedagogice,
condiționand dezvoltarea gândirii optimiste și a unui profil emoțional constructiv.
Dimensiunea relațională a afectivității în comunicare se dezvăluie sub forma
atitudinilor de simpatie-antipatie, atracție-respingere, agresivitate-toleranță, altruism-egoism.
Cultura emoțională se dezvoltă în funcție de spectrul atitudinilor vehiculate, fapt ce evocă
adevărul că relațiile sociale se fondează pe universul afectivității, deoarece interacționand cu
lumea socială ne dezvoltăm experiența emoțională sporindu-ne QE. Calitatea comunicării este
în raport de interdependență cu volumul experiențelor emoționale și stările afective ale
interlocutorilor. Dezvoltarea afectivității umane depinde , după cum menționa E. Verza, de
acțiunea factorilor socioculturali.
Rolul de bază în crearea circuitului comunicativ revine conținuturilor didactice , acestea
fiind dublu codificate de către receptor: cognitiv și afectiv. În aceste condiții, după cum observă
L. Ezechil, profesorului îi revine, pe de o parte, sarcina de a proiecta și dirija circuitul
conținuturilor didactice, pe de altă parte, sarcina de a favoriza circuitul conținuturilor afectiv-
atitudinale, exprimate prin atitudini de acceptare, izolare, aprobare, conformare, renunțare,
protest, apreciere valorică. Transmiterea elementelor cognitive asigură schimbul informațional,
codificarea mesajelor afective, însă favorizează schimbul interpersonal, ce caracterizează
circulația stărilor afectiv-emoționale prin atitudini.
Operantă și cooperantă în toate sferele relaționării, cultura emoțională a cadrelor
didactice implică realizarea dimensiunii atitudinale a comunicării prin oportunitățile create de

30
competența comunicativă. Prin orientările sale atitudinale educatorul potențează sau blochează
comunicarea cu educații, sporesc sau anulează efectele didactice. Cuvintele pot exprima relativ
puțin din sentimentele educaților, fapt pentru care profesorul se bazează pe capacitatea de a
intui sentimentele educaților, atribuind o maximă atenție informațiilor de tip nonverbal: tonul
vocii, mimica, gesturile și mișcările.
Adevărul în privința culturii emoționale se află mai mult în „cum” spune decat în
„ceea ce” spune profesorul, mai ales, când între latura verbală și cea nonverbală a comunicării
apar frecvent neconcordanțe sau chiar contadicții. Responsabilitatea de a asigura comunicarea
educațională complexă și convergentă revine autodezvoltării competenței de comunicare.
L. Sadovei definește competența de comunicare didactică ca un ansamblu al
capacităților de elaborare, transmitere, evaluare a discursului didactic și de construire a unor
rețele comunicaționale productive în context educațional, care circumscriu disponibilități
intelectuale, afective și volitive față de adresanți ca parteneri ai relației pedagogice.
L. Șoitu utilizează termenul de competențe de comunicare, delimitând două categorii
de competențe:
Competențe de comunicare

Competențe lingvistice, discursive,

Directe
situaționale, paraverbale

Competențe psiholingvistice,
Indirecte intelectuale, sociale, culturale,
informaționale

În condiții de vorbire monologată, comunicarea intrapersonală se structurează și se

trăiește ca o comunicare interpersonală, vizând transmiterea unor informații și a unor stări
emoțional-afective, inițierea și întreținerea unei relații sociale – de prietenie, de cooperare.
După scopurile pe care le urmărește, comunicarea are următoarele funcții: funcția de informare,
de interpretare, de instruire-culturalizare, de liant social, de divertisment. Elementul prioritar al
comunicării paraverbale este intonația care reflectă tendința exteriorizării pe plan social a
trăirilor emoțional-afective. Pronunția și intonatia depind de caracteristicile neuropsihice,
reflectă gradul de cultură generală, profesională și de educație.

31
Emoțiile și sentimentele se exprimă prin nuanțări în tonul vieții, în expresiile faciale, gesturi și
postură. Prin plasticitate și expresivitate, se înțeleg acele însușiri ale limbajului ce reflectă
capacitatea de a suscita și de a provoca la cei din jur rezonanță afectivă. Din competența
comunicativă deducem nivelul intelectual, bogăția fondului lexical, caracteristicile de ordin
afectiv. Stilul comunicațional al profesorului trebuie să exprime mobilitate, deschidere și
flexibilitate comportamentală.
Caracteristica profesorului eficace, din acest punct de vedere, constă în preocuparea
pentru optimizarea strategiilor de operare cu două tipuri de conținuturi: școlar și afectiv-
emoțional. În mediul școlar comunicarea devine mai dificilă atunci cand ne propunem să
transmitem nu doar informații, ci și atitudini, să formăm sau să modificăm anumite convingeri.
Analizând implicațiile CECD asupra comunicării educaționale se degajă cateva
comentarii conclusive:
 pentru educați trebuie considerată benefică exprimarea sinceră a emoțiilor profesorului;
 spectrul de emoții constructive recomandabil a fi dezvoltate în mediul educațional va fi
expus printr-o combinație de expresii comunicative având conotație pozitivă, va provoca
deschiderea spre comunicare a interlocutorilor;
 climatul și dispoziția afectivă a comunicării este domeniul strict al responsabilității
profesorului la nivel de management al retroacțiunii comunicării;
 gama de nevoi emoționale a educaților în continuă dezvoltare provoacă probleme, ce
solicită formarea unor competențe specifice de autoreglare emoțională pentru recuperarea
organismului, de relaxare progresivă prin alternarea eforturilor, pentru adaptarea la
schimbări și păstrarea integrității mentale;
 competențele emoționale sunt reprezentative în structura personalității profesorului pentru
soluționarea problemelor de ordin afectiv;
 în mediul educațional, rezonanța afectivă devine posibilă numai în cazul conștientizării
profunde a multiplelor implicații psihopedagogice ale comunicării emoționale.

32
V. ROLURILE ASUMATE ÎN CARIERA DIDACTICĂ DE CĂTRE PROFESORUL
MODERN
Profesorul competent, eficient și asumat este chemat să-și redimensioneze continuu
rolurile și ipostazele, manifestând un comportament deschis și o atitudine pozitivă, activizantă
și reflexivă, promovând o învățare interactivă și stimulând potențialul creator al elevilor săi,
atât în cadrul curricular, cât și în cel extracurricular.
Profesia de cadru didactic implică o serie de responsabilități, roluri, deziderate, calități,
competențe, care o fac să se distingă de multe alte profesii al căror „obiect“ al muncii este omul.
În cadrul școlii, profesorul este conducătorul activității didactice care se desfășoară în vederea
atingerii obiectivelor și competențelor, prevăzute în documentele școlare, dând sens și finalitate
educativă tuturor competentelor implicate în procesul de învățământ (informații, mijloace,
variabile psihice etc.). Un aspect esențial în ceea ce privește profesia de cadru didactic îl
reprezintă competența profesională, care include ansamblul de capacități cognitive, afective,
motivaționale și manageriale, care interacționează cu trăsăturile de personalitate ale
educatorului, conferindu-i acestuia calitățile necesare efectuării unei prestații didactice care să
asigure realizarea competențelor de către toți elevii; iar performanțele obținute să se situeze
aproape de nivelul maxim al potențialului intelectual al fiecăruia.
Competența profesională a cadrului didactic din învățământ derivă din rolurile pe care
acesta le îndeplinește în cadrul școlii. Practica evidențiază diversitatea rolurilor unui cadru
didactic:
 expert al actului predare-învățare: selecționează, prelucrează din punct de vedere didactic
informațiile pe care le va transmite, adaptându-le la sistemul de gândire al elevior, la nivelul
lor de înțelegere;
 agent motivator: declanșează și întreține interesul elevilor, curiozitatea și dorința lor pentru
activitatea de învățare;
 creator al situațiilor de învățare cât mai favorabile pentru atingerea obiectivelor pedagogice
proiectate și al strategiilor de predare-învățare care să asigure succesul școlar la un număr
cât mai mare dintre elevii pe care îi instruiește;
 lider: conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor fenomene ce se
produc. Este un prieten și confident al elevului, sprijin în diverse situații;
 consilier: în această ipostază, este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un
îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora;
 model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile și comportamentul său; este un exemplu
pozitiv pentru elevi;

33
 manager: supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalți
profesori, cu părinții și cu ceilalți factori.
Profesorul are de-a face cu un tip special de management, și anume: managementul
clasei. Acesta include toate deciziile și acțiunile solicitate pentru menținerea ordinii în clasă.
Profesorul își asumă o multitudine de roluri a căror exercitare este dependentă de
personalitatea lui. Dar pe lângă activitatea didactică desfășoară și o activitate extrașcolară sau
cultural educativă. Dintotdeauna, profesiunea de dascăl a fost o profesie socială; din această
perspectivă, profesorul este și un pedagog social preocupat pentru ridicarea gradului de
cultură și civilizație.
Dintr-o perspectivă clasică, psihosociologii consideră că profesorului i se atribuie
roluri, luând în considerare următoarele variabile:
 activitatea principală pe care o desfășoară în școală și care este una instructiv-educativă;
 funcțiile pe care trebuie să și le asume într-un context socio-cultural, instituțional,
specific;
 obiectivele pe care trebuie să le realizeze împreună cu diverși parteneri.
D. Potolea stabilește câteva roluri principale ale cadrului didactic, prin raportare la
funcțiile asumate și îndeplinite în plan didactic:
 de organizare și conducere a clasei ca grup social;
 de consiliere și orientare școlară și profesională;
 de îndrumare a activității extrașcolare;
 de perfecționare profesională și cercetare pedagogică;
 de activitate socioculturală.
A. Neculau descrie rolurile profesorului analizând funcțiile acestuia:
 de educator;
 de organizator al învățării;
 de partener ale educației;
 de membru al corpului profesoral
Calitatea de educator, este una dintre cele mai importante pe care trebuie să și le asume
cadrul didactic, deoarece dincolo de calitatea du furnizor de informații, acesta trebuie să-l
formeze, să-l îndrume pe elev către dezvoltarea capacităților proprii, să reprezinte pentru acesta
un model, un partener, un sfătuitor. Profesorul trebuie să se dedice transmiterii și cultivării
valorilor morale, a dezvoltării unor sentimente pozitive atât față de sine, cât și față

34
de ceilalți (încredere, respect, generozitate, etc.), a deprinderii unor comportamente de
cooperare, de manifestare liberă, creatoare.
Ca organizator al procesului de predare-învățare-evaluare, cadrul didactic trebuie să fie
un profesionist, un bun cunoscător al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic.
Fiecare cadru didactic trebuie să știe ce este mai interesant, mai util pentru elevi, să stimuleze
motivația, să transforme necunoscutul în cunoscut și să ajute elevul să depășească dificultățile
întâlnite pe parcursul învățării.
Funcția de partener al educației vizează relațiile pe care personalul didactic trebuie să
le aibă cu alți factori educativi, în primul rând părinții. Educația formală realizată în școală
completează, echilibrează educația informală, realizată de familie sau alte instituții cu scop
educativ. Important este ca fiecare factor educativ să găsească căile cele mai potrivite valoric
pentru a contribui la educarea optimă a copiilor.
Ca membru al corpului profesoral, cadrul didactic se află în postura de a participa activ
la viața școlii, de a colabora cu colegii săi la creșterea calității actului educativ în școli, la
schimbarea climatului educativ și pozitivarea imaginii sociale promovate de mass-media prin
cultivarea unor valori autentice.
Fiecare funcție deținută de o persoană cu statutul de cadru didactic reprezintă o sumă
de sarcini (roluri) pe care trebuie să le îndeplinească; dar pentru aceasta, profesorul trebuie să
implice întregul său ansamblu structural-funcțional de atitudini, aptitudini, competențe,
capacități, să lucreze la formarea și dezvoltarea sa personală și profesională (Constantin
Cucoș).
Arta de a învăța pe alții se sprijină pe comunicarea și proiectarea unei experiențe
personale, actul de creație, adică exprimarea sinelui în relația pedagogică se conectează cu așa
numita „artă a predării”. Profesorul bun va fi cel care va ști să sesizeze toate componentele
situației în care este implicat, adaptându-se acesteia, oferind în mod spontan răspunsuri
adecvate situațiilor imprevizibile. Competența didactică centrată pe aptitudinea pedagogică
joacă rolul de instrument de unificare, codificare și exprimare sub forma comportamentelor
educaționale, a totalității datelor personalității celui afiliat la status-ul și rolul de profesor,
(Nicolae Mitrofan).
Competența didactică presupune luarea în considerare a mai multor dimensiuni:
psihologică, psihosocială și sociologică. În descrierea competenței este implicat un alt concept,
cel de vocație. Vocația apare ca o sinteză coerentă de forțe instrumentale și valori moral-
sociale, o interacțiune optimă între aptitudini pentru ceva și atitudini față de același obiect, în
cadrul unei înalte conștiințe axiologice. (Sorin Cristea)

35
 Analizând dimensiunile conceptului de competență didactică, Tinca Crețu ia în
considerare: competența de specialitate, pedagogică și psihosocială:
 competența de specialitate se referă la stăpânirea unui nivel ridicat al cunoștințelor, însă nu
întotdeauna un bun specialist este un bun profesor. Acesta din urmă trebuie să aibă abilități
de comunicare, să știe să selecteze informațiile și exemplele ilustrative cele mai sugestive,
să accesibilizeze conținuturile predate;
 competența pedagogică constă în:
- capacitatea de a determina gradul de dificultate a materialului de învățare pentru elevi;
- capacitatea de a face materialul de învățare accesibil prin găsirea celor mai adecvate
metode și mijloace;
- capacitatea de a înțelege elevul, de a pătrunde în lumea sa interioară, înțelegând
dificultățile întâmpinate de către aceștia în activitatea de învățare și asimilare,
reformulând continuu programul operativ de lucru;
- creativitate, spontaneitate, flexibilitate în activitatea instructiv-educativă.
 competența psihosocială este asigurată de ansamblul de capacități necesare optimizării
relaționării umane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, de a influența ușor
grupul de elevi, de a comunica eficient cu grupul și cu elevii separat, de a adopta ușor
diferite stiluri de conducere. (Nicolae Mitrofan)
O preocupare aparte sub raportul delimitării precise a variabilelor ce asigură competența
profesorului, dar mai ales sub raportul angajării unei modalități optime de realizare a acesteia
se reflectă în programul CBTE (Competency-based teacher education).
Programul este bazat pe un set de cinci competențe definite:
 competența cognitivă – cuprinde abilitățile intelectuale și cunoștințele care sunt așteptate
din partea unui profesor;
 competența afectivă - considerată a fi specifică profesiunii didactice, definită prin
atitudinile așteptate din partea profesorului;
 competența exploratorie – care vizează nivelul practicii pedagogice oferind o ocazie
viitorilor profesori de a învăța practic despre învățare;
 competența legată de performanță – prin care profesorii dovedesc nu numai că știu, dar că
și pot utiliza ceea ce știu;
 competența de a produce modificări decelabile asupra elevilor, în urma relației
pedagogice, presupune efectele măsurabile care se constituie în criterii de evaluare.
Nicolae Mitrofan, referindu-se la categoriile tipologice ale personalităţii cadrului
didactic, descrie următoarele tipuri: adaptat, diferențiat, interogator creativ, preponderent

36
cognitiv, preponderent afectiv, echilibrat, concret, abstract, considerând că eficiența
educațională a unui stil educațional optim depinde de flexibilitatea și adaptabilitatea
comportamentală. Cele două dimensiuni de bază ale aptitudinilor pedagogice sunt: măiestria
didactică (aptitudinea de predare-evaluare), și trăsături de personalitate (capacitate de
autocontrol, spirit organizatori, curiozitate științifică).
O competență importantă a profesorului este cea psihosocială și managerială care
presupune următoarele capacități ale profesorului contemporan care-și desfășoară activitatea în
învățământ:
 capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii, de a crea situații de
învățare adecvate și de a stabili responsabilități în grup;
 capacitatea de a stabili relații de cooperare, un climat adecvat în grupul de elevi și de a
soluționa conflictele;
 capacitatea de a-și asuma răspunderi;
 capacitatea de a orienta, organiza și coopera, îndruma și motiva, de a lua decizii în funcție
de situație.
Acestor competențe li se mai pot adăuga și altele:
 mediator.
Acest rol este strâns legat de cel de dinainte, dar are o arie de răspândire mult mai largă,
în sensul că relațiile de colaborare între profesor și elev se extind și dincolo de lecția propriu-
zisă. Astfel, profesorul îi poate însoți pe elevi la biblioteci, dar și în călătoriile pe internet, îi
poate consilia în selectarea diverselor surse de informare, ca și în alcătuirea unor lucrări legate
de disciplină ori adiacente acesteia.
 consilier
Profesorul se implică în activitatea didactică cu întreaga personalitate: motivații,
aptitudini, nivel de competență, experiență personală. Arta de a preda nu se reduce la
transmiterea cunoștințelor, ci presupune și o anumită atitudine față de elevi, ca expresie a
concepției pedagogice asumate și a propriilor trăsături de personalitate. În cadrul activităților
didactice se creează multiple raporturi interpersonale între participanți, antrenați cu toții într-
un proces constant de influențare reciprocă. Reușita unui profesor depinde de multe ori de
natura relațiilor pe care le stabilește cu elevii săi în cadrul acestei interacțiuni, aspect deosebit
de important, deoarece multe dificultăți de învățare și educare se datorează unor relații
deficitare. Natura relațiilor pe care profesorul le stabilește cu elevii este determinată nu numai

37
de stilul de abordare a activității și de trăsăturile sale de personalitate, ci și de trăsăturile
individuale și de grup ale elevilor.
De aceea, profesorul trebuie să aibă abilitatea de a-și cunoaște partenerii de activitate.
Empatia profesorului nu înseamnă o cunoaștere de tip analitic, ci capacitatea de a depune un
efort imaginativ pentru a-l înțelege pe celălalt, sub aspectul potențialului de care dispune, al
atitudinilor și sentimentelor sale, al semnificației conduitei manifestate. Profesorul trebuie să
adopte un stil democratic, caracterizat prin relații deschise bazate pe încredere reciprocă și
acceptare, reușind astfel să colaboreze cu elevii într-o atmosferă armonioasă, lipsită de
încordare. Calitatea procesului instructiv-educativ este dependentă și de relația afectivă dintre
profesor și elevi.
Un profesor bun își lasă definitiv amprenta asupra dezvoltării armonioase a elevilor săi,
printr-o sumă de calități esențiale care îl ajută să facă cinste vocației îmbrățisate.

38