Sunteți pe pagina 1din 40

Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE


1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.
a. Geto-dacii şi lumea romană în secolele I î.Hr. - al II-lea d.Hr.
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană încă dinainte de instaurarea stăpânirii
imperiale în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor). Ameninţarea romană
directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista, întemeietorul statului dac (82-44
î.Hr.). Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-pontice, să aibă
acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică
avantajoasă. Legăturile daco-romane s-au intensificat în secolele I î.Hr.- I d.Hr.
Geto-dacii din Dobrogea de astăzi (teritoriul istro-pontic) au intrat sub stăpânirea romană
din anul 46 d.Hr., făcând parte din provincia Moesia. La sfârşitul secolului I d.Hr., regele dac
Decebal (87-106 d.Hr.) a refăcut unitatea statului dac şi s-a confruntat cu armatele trimise de
împăratul Domiţian (81-96 – nu apare în manuale), în anii 87 şi 88 d.Hr. Prin pacea din anul 89
d.Hr., Dacia devenea regat clientelar Romei. Situaţia s-a schimbat după ce, la Roma, împărat a
devenit Traian (98-117 – nu apare în manuale), statul dac fiind considerat ca o ameninţare la
adresa securităţii Imperiului Roman. Războaiele daco-romane, desfăşurate în anii 101-102 şi
105-106 d.Hr. şi încheiate cu victoria romanilor, au dus la transformarea unei părţi a Daciei (106
d.Hr.) în provincie romană. Dacia era provincie imperială în frunte cu un legat de rang pretorian
la început, apoi, din vremea lui Marcus Aurelius (161-180 – nu apare în manuale), cu rang
consular. Cucerirea Daciei este reliefată pe Columna lui Traian (sec. II d.Hr., Roma), unde sunt
redate momentele principale, precum: lupta de la Tapae; asaltul Sarmisegetusei; sinuciderea lui
Decebal; întoarcerea dacilor la casele lor. De asemenea, în 117, Imperiul roman atinge maxima
expansiune.
b. Romanizarea geto-dacilor
Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului
român.
În Dacia romană şi în Dobrogea, procesul romanizării s-a desfăşurat în condiţiile acţiunii
mai multor factori: armata şi administraţia romană, veteranii, coloniştii latinofoni, aduşi din
toată lumea romană, viaţa economică (spaţiul dacic era integrat economiei imperiului),
urbanizarea (oraşele au fost adevărate focare ale romanizării), dreptul roman, viaţa culturală şi
viaţa religioasă. În acest sens, semnificative sunt afirmațiile făcute de Eutropius în „Istoria
romană” (sec. IV d.Hr.). El menționează că împăratul Hadrianus (117-138 – nu apare în
manuale) ar fi dorit abandonarea Daciei, dar a renunțat la idee deoarece „Traianus, după

11
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

cucerirea Daciei, adusese aici din toate părţile imperiului o mulţime nenumărată de colonişti spre
a cultiva pământurile şi a locui oraşele, depopulate de lungile războaie ale lui Decebalus”.
Atunci când împăratul Aurelian (270-275 – nu apare în manuale) a decis, din raţiuni
strategice, retragerea armatei şi administraţiei din provincia imperială Dacia, în anul 271 d.Hr.,
majoritatea populaţiei a continuat să trăiască la nord de Dunăre. Conform lui Iordanes (sec. VI -
nu apare în manuale), autorul lucrării „Getica”, provincia Dacia, cu o întindere de un milion de
pași, a fost mai întâi pierdută de împăratul Gallienus (253-268 – nu apare în manuale), apoi
Aurelian a restras armata în Moesia, unde a întemeiat Dacia Mediteraneea și Dacia Ripensis. În
urma procesului de romanizare, s-a format populaţia daco-romană. După abandonarea provinciei
Dacia de către romani, procesul de romanizare a continuat. Astfel şi dacii liberi, care nu făcuseră
parte din provincia Dacia, intrând în contact cu daco-romanii, s-au romanizat. Totodată,
legăturile cu Imperiul Roman s-au menţinut, aşa cum se atestă în lucrarea împaratului Iustinian
(527-565 – nu apare în manuale) din sec. al VI-lea, „Novellae”. Abia, după 602, când are loc
trecerea masivă a slavilor la sud de Dunăre, legăturile sunt întrerupte. Totodată, încetează şi
stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit în Dobrogea de astăzi.
Creştinismul a avut, la rândul său, o contribuţie importantă, chiar esențială, în procesul de
romanizare a autohtonilor, noua credinţă fiind răspândită în limba latină de misionarii veniţi din
imperiu. Obiectele paleocreştine, databile în secolele II-III d.H., sunt puţin numeroase (Stela
funerară de la Căşeiu, jud. Cluj, sec. III), dar acest fapt se poate explica prin persecutarea noii
religii. Însă după ce creştinismul a devenit o religie licită (313 – Edictul de la Milano
(Mediolanum) emis de Constantin cel Mare – informația nu apare în manuale), vestigiile creştine
au devenit tot mai numeroase (Donariul de bronz de la Biertan, jud. Sibiu, sec. IV d.Hr., cu
inscripţia în limba latină „Ego, Zenovivs votum posui”, şi monograma creştină; un desen al său a
fost trimis la Roma de nunţiul apostolic din Viena, 1780; crucea din aur de la Histria, sec. VI).
Chiar dacă arianismul a avut un succes deosebit în rândul populaţiilor germanice, la daco-
romani, s-a dezvoltat un creştinism de factură populară şi de orientare niceeană. Acesta a fost
probabil impulsionat de misionari proveniţi din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii
niceene încă din timpul împăratului Valens (364-378 – nu apare în manuale).
c. Formarea limbii române
Chiar dacă, în primul mileniu creştin, în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase
populaţii migratoare (huni, vizigoţi, gepizi, avari, slavi, bulgari etc.), continuitatea daco-
romanilor este atestată de numeroasele descoperiri arheologice, dar şi de o serie de mărturii
scrise, precum Priscus Panites în „Istoria goţilor” din secolul al V-lea. În perioada secolelor al
IV-lea-al VIII-lea d.Hr., limba latină vulgară, vorbită de daco-romani, s-a transformat, mai întâi,

12
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

într-o limbă protoromână, fapt dovedit de relatarea lui Theophanes Confesor în „Chronografia”
(sec. al IX-lea; expresia „torna, torna, fratre”). Procesul etnogenezei româneşti s-a desfăşurat, în
principal, la nord de Dunăre, dar şi la sud de fluviu, încheindu-se spre sfârşitul secolului al VIII-
lea.
Asemenea altor popoare ale Europei - italieni, francezi, spanioli, portughezi - românii
vorbesc o limbă romanică, formată pe baza latinei vorbite în Imperiul Roman. Procesul de
romanizare lingvistică şi culturală din secolele II-III d.H., când o mare parte a teritoriului
României de azi era cuprins în provinciile romane Moesia şi Dacia, a avut o mare intensitate,
astfel că limba latină a pătruns foarte repede nu numai în zonele urbane, ci şi la sate, în viaţa
comunităţilor de agricultori şi de păstori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului.
Limba română este o limbă neolatină, cu următoarea structură:
Substratul daco-moesic, mai puţin de 200 de cuvinte (cca. 160-180) (exemple: aprig,
barză, baltă, brad, brânză, brâu, Carpaţi, cătun, căciulă, codru, copil, Dunăre, gard, mal, mazăre,
mânz, moş, Mureş, Olt, pârâu, prunc, strugure, vatră). Este interesant însă de observat că multe
dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei - de exemplu vatră,
copil, moş, a moşteni - dar se declină sau se conjugă aidoma cuvintelor de origine latină: brânză
ca osânză, a moşteni ca a fi, moşie ca şi câmpie.
Stratul latin (cea mai mare parte a cuvintelor, a ara, argint, aur, biserică, bun, câmp, cireş,
a culege, duminică, femeie, frate, frumos, grâu, lână, mână, munte, pâine, picior, sare, a semăna,
soare).
Adstratul slav meridional (Bistriţa, cneaz, Dâmboviţa, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ,
târg, vamă).
Gramatica latină reprezintă structura fundamentală a limbii române: declinăm şi
conjugăm ca în latină, alcătuim propoziţii şi fraze în felul în care o făceau vorbitorii de limbă
latină. Aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul
creştin de bază, provin din latina vorbită.
Când, în secolul al III-lea d.H., împăratul Aurelian a fost nevoit să renunţe la
administrarea provinciei Dacia, idiomul latin era predominant. Acesta a continuat să evolueze în
contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunăre. După instalarea slavilor în nordul
Peninsulei Balcanice, complicatele relaţii dintre Imperiul Bizantin - unde limba greacă devine,
din secolul al VII-lea d.H., limbă oficială - şi formaţiunile politico-militare din Peninsula
Balcanică au avut drept consecinţă, între altele, fragmentarea comunităţilor locale vorbitoare de
latină şi despărţirea lor de romanitatea nord-dunăreană, astfel încât fiecare a dezvoltat în mod
diferenţiat fondul originar latin. Şi în prezent, există diferite dialecte ale limbii române: dialectul

13
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

daco-român, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica Moldova, precum şi în


comunităţile româneşti din ţările vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-
dunărene - dialectul aromân, istro-român şi megleno-român. Diferenţe locale de mai mică
importanţă caracterizează diferite graiuri - oltenesc, maramureşean, moldovenesc etc. Pe baza
graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se
constituie, în secolul al XIX-lea, limba română literară pe care o vorbim şi o scriem şi azi.
Ca şi în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a limbii române, fondului
latin i s-au adăugat cuvinte împrumutate din limbile popoarelor migratoare. Avem motive să
considerăm că, aşa cum se întâmplă şi în cazul celorlalte limbi romanice, acest proces de evoluţie
este încheiat în linii generale în secolul al VIII-lea. O influenţă mai accentuată a rezultat din
contactul cu limbile slave, mai ales cu cea sud-slavă, care a devenit, în secolele IX-X, limba
liturgică (limba în care se slujeau liturghiile în biserică) şi mai târziu şi limba de cancelarie
(limba în care erau redactate documentele oficiale ale statului). Slavona a jucat pentru regiunile
balcano-dunărene un rol apropiat de cel pe care latina l-a jucat în Occidentul medieval.
Neamurile germanice i-au numit w(a)lach, aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor
latine; de la acest nume derivă etnonimele vlah, olah etc. La rândul lor, „vlahii” îşi spuneau
probabil români, adică romani - nume pe care l-au transmis din generaţie în generaţie, fie pentru
a se desemna ca locuitori ai ţinuturilor carpato-dunărene, vorbitori ai aceleiaşi limbi, fie pentru a
se referi la anumite categorii sociale (de exemplu, rumâni - ţărani dependenţi). Memoria
populară a păstrat, de-a lungul secolelor, conştiinţa ascendenţei romane a românilor - dovadă, de
pildă, datinile şi tradiţiile care îl amintesc pe „bădica Troian” - împăratul Traian - în legătură cu
momente importante ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă (Anul Nou).
d. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.
Context
Situată în aria civilizaţiei bizantine, ortodoxia a constituit una dintre componentele
principale ale conştiinţei colective româneşti. Mai veche decât aceasta şi mai profundă a fost
tradiţia originii romane, a descendenţei din Roma şi coloniştii ei, idee prin care s-a exprimat
individualitatea poporului român în contextul Europei răsăritene şi de sud-est. Conştiinţa
descendenţei romane s-a manifestat îndeosebi prin numele însuşi al poporului român, provenit
din limba latină de la romanus.
Prin romanitatea românilor se înţelege în primul rând ideea despre descendenţa romană a
românilor. Din ansamblul acestei categorii istorice, mai fac parte o serie de idei înrudite şi
adiacente cum ar fi: continuitatea geto-dacilor după războaiele daco-romane, ideea continuităţii
daco-romanilor şi românilor în teritoriul fostei Dacii după retragerea aureliană, unitatea de neam

14
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

a românilor, latinitatea limbii române, esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare şi
conştiinţa românilor despre originea lor romană. Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic,
arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
Începutul ideii romanităţii românilor corespunde încheierii procesului de etnogeneză
românească în spaţiul daco-moesian, moment din istoria poporului român marcat prin stabilirea
identităţii sale etnice între celelalte popoare europene.
În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării în 602, romanitatea orientală se va
identifica cu poporul român.
Românii în sursele medievale timpurii (sec. VII-XIV)
Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor,
etnografilor şi altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au
fost istoricii.
Poporul român apare documentar, îndeosebi în izvoarele medievale germane şi slave, la
cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi,
blachi, valahi). Numele de vlahi, valahi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul
etnogenezei poporului român şi exprimă caracterul său romanic. La originea denumirii de vlah se
află numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în „De bello Gallico”. De aici termenul a
trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud şi apus (valh =
roman şi gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba germană o restrângere, referindu-se
doar la locuitorii din Peninsula Italică (walcher). Slavii, venind în contact nemijlocit cu lumea
germană începând cu secolul al IX-lea, au preluat acest termen. Chiar la începutul acestor
contacte germano-slave, biograful apostolului slavilor, Metodie a aplicat italienilor denumirea de
wlach, primită evident prin filieră germană. Vlah înseamnă aşadar, un străin, un neslav de limbă
romanică. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici, voloh la
slavii răsăriteni, valachus în lumea latino-catolică apuseană, blach la unguri unde s-a transformat
repede în olah etc. Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât români, după numele cetăţii
mame, care a fost Roma.
Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creştine, care îi menţionează pe
români, sunt relativ puţine, dar sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice. Dintre
acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor al VII-lea-al XI-lea, diverse vase, unelte,
podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite în aşezări
precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc
continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.

15
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Pe măsură ce „vălul milenar” datorat dominaţiei migratorilor răsăriteni asupra spaţiului


carpatic se destramă, încep să apară primele mărturii despre români.
Primii care s-au referit la originea romană a românilor au fost cronicarii (bizantini, slavi,
maghiari etc.).
Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele
documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit.
Cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în izvoarele medievale
datează din secolul al VII-lea şi este menţionată într-un tratat militar bizantin „Strategikon”, scris
de împăratul bizantin Mauricius, populaţia fiind desemnată cu termenul de romani, datorită
limbii. Atenţia acordată de cronicarii bizantini teritoriilor locuite de români a fost determinată, pe
de-o parte, de politica imperiului la Dunărea de Jos şi de repetatele incursiuni ale unor populaţii
în migraţiune, care au trecut de atâtea ori marele fluviu.
Pentru secolul al IX-lea, geografia armeană a lui Moise Chorenati aminteşte „ţara
necunoscută ce-i zic Balak-Valahia”, iar cronica turcă „Oguzname” scrie despre o ţară a vlahilor
(Ulak-ili).
Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, în contextul revenirii Imperiului
Bizantin la Dunărea de Jos, între secolele X-XIII, populaţii sub numele de „daci” şi „geţi”.
Aceste denumiri se referă la români. Autorii bizantini au conştiinţa faptului că locuitorii din
ţinuturile carpato-dunărene (românii) sunt descendenţii populaţiilor omonime antice ce locuiau
în aceleaşi teritorii.
Astfel, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea sa „Despre
administrarea imperiului”, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din
Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Amintind de aşezarea slavilor în Balcani,
înfăţişează întrepătrunderea lumii slave cu cea românească străveche (întrepătrunderea lumii
paleoslave cu cea protoromânească), numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme
ce pentru bizantini foloseşte denumirea de romei.
Noua realitate etnică este datată documentar şi în anul 980 într-o scrisoare a împăratului
bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul. Numele sub care întâlnim poporul român în documentul
imperial este cel de vlahi. Următoarea menţionare datează din 1020, într-un act emis de acelaşi
împărat.
În „Sfaturile şi povestirile” lui Kekaumenos (sec. XI) sunt amintiţi vlahii (românii) sud-
dunăreni care trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos (Sava): „Poporul blachilor [românilor] (...)
locuia mai întâi lângă Dunăre şi Saos, rău pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de
curând sârbii, în locurile întărite natural şi greu accesibile”. (Niculescu, pag. 10).

16
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Din aceeaşi perioadă (mijlocul secolului al XI-lea) datează şi tratatul geografului persan
Gardizi, intitulat „Podoaba istoriilor”. Referindu-se la români, Gardizi îi aşează între slavi
(bulgari), ruşi şi unguri, într-un spaţiu cuprins între Dunăre şi un „munte mare”, probabil Munţii
Carpaţi.
Pentru secolul al XII-lea, Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul,
străbătând ţinuturile românilor nord-dunăreni, descrie, în lucrarea „Epitome”, o campanie
bizantină împotriva maghiarilor în 1167. Vorbind despre participarea la această campanie,
cronicarul spune că una dintre armatele bizantine condusă de generalul Leon, numit şi Vatatzes
includea „o mare mulţime de vlahi, despre care se spunea că sunt colonii de demult ai celor din
Italia” ( Niculescu, pag. 10). O altă armată era condusă de generalul Alexie (Corvin, pag. 16).
Odată ce spaţiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei şi misionarilor ei,
papalitatea a luat cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”,
nelegitim în viziunea curiei papale
În corespondenţa dintre Ioniţă cel Fumos şi Papa Inocenţiu al III-lea, ideea romanităţii
românilor ocupă un loc central (un adevărat leit-motiv), surprinzându-se atât afirmarea legăturii
dintre originea etnică şi Roma, cât şi mândria românilor de a avea o asemenea descendenţă.
Una din cele mai puternice afirmări ale originii romane a românilor a venit din partea
cronicarilor maghiari Anonymus şi Simon de Keza, ungurii întreţinând un contact permanent cu
românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută, admiţând explicit prezenţa „vlahilor” sau a
„păstorilor şi colonilor” romanilor în bazinul Dunării, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de
cea a lui Attila. În aceste cronici, anterioare întemeierii Ţărilor Române, nu se poate sesiza un
ton de ostilitate faţă de români. În această perioadă, statul ungar nu suprimase încă autonomiile
locale, iar românii din Transilvania nu erau excluşi de la drepturi.
Notarul anonim al regelui Bela al III-lea, relatând aşezarea ungurilor în Panonia în sec.
IX, afirma în cronica sa „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor) că, la sosirea lor, ungurii au
găsit în Panonia slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”. Anonymus furnizează cea
mai bogată şi completă relatare medievală despre stările găsite de unguri la pătrunderea lor în
teritoriile locuite de români.
La sfârşitul secolului al XIII-lea îşi scrie cronica Simon de Keza, „Gesta Hunnorum et
Hungarorum”, cel care a trăit în mijlocul românilor, subliniind ca şi Anonymus că aceştia sunt
„păstorii romanilor”. De asemenea, el afirmă că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar
în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitates), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii,
care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Panonia”.
Romanitatea românilor în secolele XIV-XVI

17
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Începând cu veacul al XIV-lea, romanitatea nord-dunăreană se va dezvolta într-un cadru


politic propriu, statele feudale Ţara Românească şi Moldova. În acest context, denumirea de Ţara
Românească este sugestivă pentru conştiinţa romanităţii poporului nostru. Datorită unor
împrejurări externe, la solicitarea cărora Ţările Române au reacţionat, romanitatea orientală va
intra în sfera unei întinse şi complexe zone a conştiinţei europene preocupate de pericolul
expansiunii otomane. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV-XVII notează
că românii sunt urmaşi ai romanilor, atât prin numele pe care şi-l dau lor înşile, romani, cât şi
observând asemănările dintre limba vorbită de ei şi latină.
Astfel, romanitatea românilor este afirmată de umaniştii veacului al XV-lea. Oamenii de
cultură ai epocii, umaniştii, istorici şi gânditori ai Renaşterii, activau pentru trezirea conştiinţei
contemporanilor în vederea stăvilirii expansiunii otomane, care punea în primejdie întreaga
Europă.
Au existat două motive în preocuparea umaniştilor faţă de români: unul se datora
preocupării occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană, iar al doilea pornea din preocuparea
acestora pentru antichitatea clasică şi pentru tot ce aceasta a lăsat în urma ei, fie vestigii
materiale, fie crâmpeie vii, populaţii şi limbi de origine antică. Întâlnirea acestor două tendinţe
explică frecvenţa mărturiilor asupra romanităţii românilor în opera umaniştilor secolului al XV-
lea.
În veacurile XV-XVI, umanişti ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco
della Valle, Johannes Leunclavius, Antonio Bonfinius sunt preocupaţi să explice existenţa
insulelor de romanitate din Europa răsăriteană şi să cunoască poporul român care dăduse mari
luptători antiotomani şi pentru cauza creştinismului, ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara,
Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. La toţi, ideea descendenţei românilor din
„coloniile romanilor” aduse de Traian la nord de Dunăre, stă la baza teoriei umaniste asupra
autohtoniei românilor, asociată cu latinitatea limbii lor. Unul din argumentele de căpetenie în
sprijinul romanităţii şi autohtoniei românilor este numele de „romani”, pe care românii înşişi şi-l
dau.
Primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român este Poggio
Bracciolini (sec. al XV-lea). El afirmă continuitatea elementului roman în Ţările Române, locuite
de o populaţie romană de la Traian încoace şi care nu şi-a pierdut uzul limbii latine, transformate
în limba română. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi române, el a constatat
existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie
fondată de Traian. De menţionat că era pentru prima oară când s-a argumentat latinitatea limbii
române cu probe culese direct din spaţiul românesc de cunoscători ai limbii latine.

18
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Contemporanul său Flavio Biondo (1392 – 4 iunie 1463; datele nu apar în manuale),
secretar apostolic şi erudit umanist, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că
„invocau cu mândrie originea lor romană”.
Umanistul italian care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre originea
romană a poporului român a fost Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), care între 1458 şi 1464 a
fost papă sub numele de Pius al II-lea. În legătură cu textele referitoare la Ţările Române
existente în opera sa „Cosmografia” (1501), amintim faptul că el şi-a cules informaţiile de la
misionarii dominicani şi franciscani. Pius al II-lea a influenţat ca nici un alt istoric, opiniile
despre originile romane ale poporului român, ideea originii romane a acestuia intrând în circuitul
ştiinţific european. De asemenea, și-a câștigat una mare prestigiu în calitate de umanist și istoric
al Renașterii. Dar pe lângă argumentele susţinute de ceilalţi umanişti, el prezintă denaturat
originea cuvintelor valachi şi Valachia, legând-o de numele generalului roman Flaccus, probabil
cel cântat de Ovidiu, din care au derivat termenii Flaci sau Flaccia, pentru vlahi, Valachia.
Această interpretare a fost preluată de mulţi cărturari din secolele următoare, precum Antonio
Bonfini. Un portret al său a fost realizat de pictorul Pinturicchio.
Ştirile despre români au continuat prin atenianul Demetrie Chalcocondil, stabilit în Italia
împreună cu numeroşi conaţionali ai săi, în prejma cuceririi Constantinopolului. Fratele sau vărul
acestuia, Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia, tot în preajma căderii Constantinopolului
(Barnea, Corint, pag. 4), în „Expuneri istorice” arată originea comună a românilor, numindu-i
„daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul fluviului. El a fost primul, care după
veacuri de gândire tipic medievală, revine la teoria antică elină, care identifica limba cu neamul.
Antonio Bonfini (1434-1503), umanist italian care a trăit ultimii ani ai vieţii la curtea
maghiară a regelui Matei Corvin, a amintit în câteva locuri a lucrării „Decadele” (scrisă la
comanda regelui maghiar; este o istorie a ungurilor), originea romană a neamului românesc.
Toate afirmaţiile lui Bonfini privind originea românilor au un element comun: românii sunt
urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană,
pentru care românii s-au luptat, ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă: „Românii
locuiesc acum pe pământurile geţilor şi dacilor, deoarece sunt urmaşii coloniştilor romani, aşa
cum o dovedeşte asemănarea limbii lor cu cea a latinilor”. Antonio Bonfini preciza că „din
legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”,
exprimându-şi totodată admiraţia pentru modul cum a supravieţuit „vechea limbă a Romei
printre români”.

19
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Filippo Buonaccorsi (2 mai 1437 – 1 noiembrie 1496; datele nu apar în manuale),


consilier la curtea iagellonă (adică în Polonia), a călătorit în Moldova, unde, cunoscându-i pe
localnici, află despre „descendenţa românilor din colonişti romani”.
Secolul al XVI-lea este perioada unor mari transformări care au afectat atât Europa
(Renaşterea matură, descoperirea Lumii Noi şi a drumului maritim spre Asia, Reforma etc), cât
şi Ţările Române. Este apogeul Imperiului Otoman şi ştirbirea autonomiei Ţărilor Române.
Situaţia din ce în ce mai dificilă a Ţărilor Române în relaţia cu Imperiul Otoman aflat în culmea
puterii sale în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566) a determinat rezistenţa românilor, ce a
culminat cu fapta lui Mihai Viteazul şi cu Unirea de la 1600.
De asemenea, secolul al XVI-lea marchează europenizarea cunoştinţelor despre originea
romană a poporului român.
Astfel, Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran (1514) despre
Moldova, a semnalat originea romană a populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai
romanilor”.
Francesco della Valle şi Anton Verancsics s-au bazat în afirmaţiile lor despre romanitatea
românilor pe cunoaşterea directă a acestora.
Francesco della Valle, în lucrarea „Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele
românilor” (1532), a fost primul cărturar care a reprodus o propoziţie în limba română: „Sti
Rominest” („Ştii româneşte?”), aflată de la români şi înţeleasă de italian.
Ideea romanităţii românilor este afirmată şi de dalmatul Anton Verancsics (1504-1573),
care confirmă în opera sa „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” (1549)
existenţa unei conştiinţe a descendenţei latine a românilor. A fost un umanist erudit, aflat în
legătură cu oameni de cultură celebri, precum Erasmus, Melanchton, Honterus. A îndeplinit
funcţia de arhiepiscop de Strigoniu şi vicerege al Ungariei în slujba Habsburgilor. A locuit o
vreme la Alba Iulia.
Tot acum, Nicolaus, care îşi ia numele savant de Olachus, adică Valahul, (1493-1568)
umanist transilvănean de faimă europeană (a corespondat cu Erasmus din Rotterdam), el însuşi
de origine română, în lucrarea sa „Hungaria” (1536), este primul care susţine unitatea de neam,
limbă, obiceiuri şi religie a românilor. El consideră că românii din Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină. Contribuţia
lui Olahus la afirmarea romanităţii românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a
avut înalte demnităţi religioase şi laice în Regatul ungar: arhiepiscop de Strigoniu şi primat al
Ungariei; vicerege al Ungariei în 1562, aflat în slujba Habsburgilor.

20
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

În aceeaşi perioadă, Johannes Honterus, învățat german - originar din Braşov - înscrie în
harta sa (1542) numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români. Tot el descrie monumente
şi publică inscripţii latine, surse importante pentru istoria provinciei romane Dacia.
Ideea romanităţii nord-dunărene s-a îmbogăţit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea.
Primul este legat de începutul scrisului în limba română, cel de-al doilea de începutul contestării
(politizării după EDP, pag. 11; Corvin, pag. 18) ideii originii romane a poporului român.
Veacul al XVI-lea a adus şi prima afirmare a limbii naţionale, în condiţiile introducerii
tiparului în spaţiul românesc. Tiparul românesc a prilejuit o puternică afirmare a conştiinţei de
neam şi de origine în tipăriturile bisericeşti. Diaconul Coresi justifica, în „Psaltirea” sa din 1570,
tipărirea de cărţi româneşti: „mai toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai
noi rumânii n-avem ”.
De asemenea, în secolul al XVI-lea, romanitatea românilor devine un element component
al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a papalităţii, fie de cea a unor
potentaţi laici. Şi unii şi alţii, susţineau pretenţiile politico-spirituale. Cei care se considerau
moştenitorii politici ai Romei (papa sau împăratul) pun accent pe apartenenţa antică a Daciei la
Imperiul Roman, pretenţiile lor fiind înfăţişate în Ţările Române ca un fel de recucerire. Cei care
nu puteau invoca acest lucru, făceau apel la romanitatea românilor, ştiind prea bine că la
afirmarea ei, românii erau deosebit de receptivi.
Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar şi în cea a ideii
romanităţii lor, unirea Țărilor Române provocând politizarea ideii romanității românilor (EDP,
pag. 11). Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor turco-tătare,
românii au devenit cunoscuţi în întreaga Europă. Cunoaşterea originii lor romane, a depăşit
cadrul relativ restrâns al umaniştilor vremii, pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale
societăţii europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea
nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii.
Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic,
cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612).
În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg şi Padova a publicat o lucrare la 1593 în
care a dedicat un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt urmaşii romanilor,
descendenţa lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul
maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai în Transilvania. La moartea domnitorului a
compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai („Nero versus”). Schimbarea de atitudine s-a
manifestat şi în privinţa opiniei referitoare la originea românilor: ei nu mai erau înrudiţi şi nici
urmaşii romanilor, deoarece aceştia au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratulul

21
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Gallienus. El a fost combătut, în secolul al XVII-lea de cărturarii saşi L. Toppeltinus şi J.


Troster, ultimul autor al unei lucrări despre Dacia (1666) în care şi-a afirmat convingerea că
„românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât
urmaşii legiunilor romane”, prin urmare „cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”.
Cuvinte duşmănoase la adresa românilor, după momentul Mihai Viteazul au existat şi la
alţi cronicari maghiari ai vremii. Cert este faptul că reprezentanţii nobilimii maghiare l-au urât pe
Mihai Viteazul şi poziţia lor s-a reflectat atât în actele oficiale ale vremii cât şi în istoriografia
maghiară.
Romanitatea românilor în secolul al XVII-lea
Nu toţi reprezentanţii nobilimii maghiare de la cumpăna secolelor XVI-XVII au fost ostili
românilor. Aceste poziţii obiective se întâlnesc, mai ales la autori maghiari din afara
Transilvaniei, care nu considerau că românii ar ameninţa ştirbirea privilegiilor tradiţionale ale
„naţiunii maghiare”.
Aşa este cazul episcopului Nicolae Istvanffy, istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al
II-lea.
La fel, un foarte bun cunoscător al românilor a fost Martin Opitz, care a găsit o
confirmare a originii romane a poporului român în limba română, considerată cea mai apropiată
de latină dintre limbile romanice şi în obiceiurile populare româneşti.
La rândul lor, istoricii saşi Johann Troster şi Laurentius Toppeltinus au susţinut originea
pur romană a poporului român, combătându-l pe Szamoskozy.
J. Troster este autor, la 1666, al unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea
că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât
urmaşii legiunilor romane”, prin urmare „cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”.
În afirmarea autohtoniei românilor în ţinuturile carpato-dunărene un rol important l-a
jucat şi cărturarul sas David Hermann din Transilvania, aflat în contact direct cu românii, care
arată că „atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba
chiar şi limba romană, din coloniştii aduşi de Traian”.
Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii
saşi din Transilvania, care în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au adoptat o teorie umanistă
germană cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei
ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a
venit de la identificarea dacilor cu goţii. Această teorie a fost desfiinţată cu argumente de
comitele saşilor Valentin Frank von Frankenstein în sec. XVII, după care a dispărut cu totul în
secolul al XVIII-lea.

22
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Cu toate acestea, istoricii saşi au continuat în lucrările lor să afirme originea latină a
românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului
românesc a teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzel. El a predat
ani de-a rândul la universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile
despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate.
Afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări săseşti, ci şi în cele
despre secui. Astfel, într-o scriere iezuită de la începutul secolului al XVIII-lea despre secui se
afirmă în două rânduri că toţi românii din cele trei ţări române nu sunt alţii decât urmaşii
romanilor.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în
mărturiile despre români. În acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius (Lucic) în 1666 la
Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra
vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului
român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu privire la românii nord-dunăreni.
El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost sporit
printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre. Teoria lui Lucius a
trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a
descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii care reprezentau arme
ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor. Istoricul austriac I. Chr. Engel a
turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, însă, în bună parte prin eliminarea afirmării
stăruinţei elementului roman în Dacia post-aureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei
implantări romane din iniţiativă bulgară, adăugându-i-se nuanţa preiorativă din „teoria
exilaţilor şi răufăcătorilor” lansată de istoriografia umanistă polonă prin Martin Bielski,
„Cronica lumii întregi”, 1550. Bielski susținea originea romană a românilor, dar considera că
românii sunt urmașii elementelor nocive din Imperiul roman. Adolf Armbruster în
„Romanitatea românilor - istoria unei idei” explica că teoria lui Bielski își are originea în
relaţiile moldo-polone şi mai ales de la evoluţia lor de la sfârşitul veacului al XV-lea până la
mijlocul celui următor. Victoriile armatei moldovene şi desprinderea Moldovei de sub
suzeranitatea polonă au creat în anumite cercuri umaniste polone un climat de ostilitate faţă de
Moldova.
Secolul al XVII-lea este secolul de înflorire al culturii medievale româneşti scrise, atunci
când au apărut primele cronici în limba română. De asemenea, secolul al XVII-lea a marcat în
istoria culturii medievale româneşti emanciparea definitivă de slavonism şi desprinderea de
tiparele bizantine. Această schimbare radicală în viaţa spirituală a românilor se poate constata şi

23
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

în evoluţia ideii de romanitate influenţată de Renaştere (mulţi tineri români mergeau la studii în
ţări precum Italia sau Polonia), cultura românească s-a deschis într-o măsură mai mare spre
Occident. Drept urmare, originea latină şi unitatea românilor este afirmată cu forţă de marii
cronicari ai veacului al XVII-lea, Grigore Ureche şi Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce.
Primul reprezentant de seamă al umanismului românesc în secolul al XVII-lea, Grigore
Ureche (cca 1590-1647) observă în „Letopiseţul Ţării Moldovei” asemănarea dintre cuvintele
româneşti şi cele latineşti, de unde concluzia originii comune a românilor din Moldova,
Transilvania şi Ţara Românească, care se trag toţi „de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i
amestecat graiul”. El a reliefat conştiinţa romanităţii şi a unităţii neamului, contribuind la
dezvoltarea conştiinţei de neam. Afirmarea şi demonstrarea romanităţii românilor şi latinităţii
limbii acestora a avut la bază serioasa sa educaţie din colegiile din Polonia, unde a învăţat limba
latină.
Miron Costin (1633-1691), şcolit în Polonia, a fost pasionat de problema originii
românilor, pe care a tratat-o în mai multe lucrări, precum „De neamul moldovenilor”,
„Letopiseţul Ţării Moldovei”. Miron Costin susţine că, după cucerirea Daciei de către romani,
aceştia au populat-o cu colonişti originari din Italia. Provincia nu a fost părăsită de către toţi
locuitorii odată cu abandonarea ei. Romanii rămaşi au dat naştere poporului român, a cărui
origine latină este dovedită de limbă, de numele pe care şi-l dau ei şi străinii („Numele cel mai
adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest
popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii (...) până astăzi, acelaşi nume este dat îndeobşte şi
muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în ţara Transilvaniei. Străinii însă îi numesc în
chip felurit şi nemţii (...) pe moldovean sau pe muntean îi numesc valaskos.” – Niculescu, pag.
10), idee sintetizată în expresia „de la Râm ne tragem” (Zoe Petre, ed. Corint, pag. 8). În opinia
cronicarului, istoria românilor începe cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui
Traian, socotit primul „descălecător” al românilor. Romanitatea românilor era dovedită, în opinia
cronicarului, de latinitatea limbii lor din care reproducea o listă impresionantă de cuvinte, de
numele rumân sau romanus, dar şi de urmele lăsate de către romani în fosta Dacie. Lucrarea „De
neamul moldovenilor”, reprezintă în istoria literaturii române, ca şi în cea a ideii romanităţii
românilor, primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii neamului. Opera istoriografică
a lui Miron Costin cu preocupările sale pentru trecutul antic şi obârşia românilor nu este izolată
în marea şi ampla producţie literară ce marchează epoca de aur a culturii medievale româneşti.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (cca. 1640-l714 – EDP, pag. 11; data corectă a morții
este 7 iunie 1716), cu studii în Italia, în „Istoria Ţării Româneşti” (1716 – data nu apare în
manuale), aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază: dacii şi romanii.

24
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Lucrarea sa a fost redactată cam în acelaşi timp cu opera majoră a lui Miron Costin, aparținând
epocii brâncovenești. Ceea ce aduce nou stolnicul Cantacuzino este exprimarea cea mai clară şi
mai concisă a existenţei conştiinţei romanităţii la români. Astfel, istoricul susţine că ei, românii,
ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă. A
subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea
românilor.
Gândirea românească a acelei vremi a dat încă un titan moldovean, dar şi european al
prezentării romanităţii române: Dimitrie Cantemir (1673-1723). Dacă până la Dimitrie Cantemir,
lumea savantă românească apela la producţia ştiinţifică externă pentru argumentarea şi
demonstrarea ştiinţifică a originii romane a românilor, începând cu opera lui, acest raport se
inversează: lumea savantă europeană apelează la savanţi români pentru a afla argumentarea şi
dovezile romanităţii. De acum înainte, erudiţii români intervin activ pe plan european în dirijarea
orientării şi cercetării originii românilor.
Dimitrie Cantemir abordează în treacăt în „Descrierea Moldovei” (1714-1716 – datele nu
apar în manuale) romanitatea românilor, dar în „Hronicul romano-moldo-vlahilor” (1719-1722 –
datele nu apar în manuale) reia această idee, amplificând-o şi tratând-o într-o lucrare de
dimensiuni impresionante. „Hronicul romano-moldo-vlahilor” este destinată exclusiv problemei
romanităţii românilor şi avea 343 de foi în manuscris în varianta românească. Faţă de cronicarii
anteriori, Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa
locul românilor în istoria universală. Elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre
originea românilor sunt: descendenţa pur romană din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”),
stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean („Întregul
nostru neam românesc se vădeşte, printr-o tradiţie veşnică parcă, a-şi trage începutul din cetăţeni
romani - şi se poate dovedi ca atare - şi păstrează chiar până astăzi cu tărie vechiul nume al
romanilor” – Niculescu, pag. 10). Revenind la Traian, Cantemir susţinea extirparea totală a
dacilor din provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani. Cantemir susţinea însă cu tărie
dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană (Adolf Arburuster în
„Romanitatea românilor. Istoria unei idei” - „O atenţie specială acordă Dimitrie Cantemir
perioadei Daciei romane. Dar discuţia şi polemica principală a operei lui Cantemir e dusă în jurul
problemei retragerii aureliene şi a dăinuirii elementului roman în Dacia.”) „Hronicul...” lui
Cantemir rămâne şi astăzi cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor. Ea a
fost depăşită în detaliu, dar în ansamblul ei nu, încă. Susţinând originea pur romană a românilor
(„Aceştia dară (...) vestiţi romani (...) sunt moşii, strămoșii noştri, a moldovenilor, muntenilor,
ardelenilor (...) ”.), anticipează una dintre ideile de bază ale „Şcolii Ardelene”.

25
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

În concluzie, se poate spune că originea romană le era cunoscută românilor de multă


vreme. Mai târziu, cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, vor
transfera chestiunea romanităţii din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala
Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta pentru emancipare naţională şi socială a românilor
transilvăneni.
Romanitatea românilor în secolul al XVIII -lea
Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au fost marcate de instaurarea dominaţiei
habsburgice în Transilvania şi de sfârşitul domniilor pământene în Ţara Românească şi Moldova.
Această evoluţie politică a Ţărilor Române a însemnat înrăutăţirea situaţiei populaţiei româneşti.
Atunci când, spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul următor, primele semne ale
unei conştiinţe naţionale moderne apar în întreaga Europă, problema originii popoarelor se
transformă pretutindeni din problemă istorică în problemă politică.
Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea populaţiei romanice în ţinuturile carpato-
dunărene nu a fost pusă la îndoială, fiind considerată un fapt normal şi logic (Barnea, Corint,
pag. 6).
Astfel, Benko Ioszef, în cartea „Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus”
(1778), arăta că la abandonarea provinciei traiane „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au
rămas pe loc.”
Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil,
cei mai vechi şi mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”.
De asemenea, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunoştea în
1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar istoricul Huszti Andras
afirma în acelaşi an: ,,Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca
naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania
urmaşii vechilor colonii romane.”
Conflictul acut între „Europa imperiilor” şi „Europa naţiunilor” se complică în
Transilvania din cauza tensiunii între interesele dominaţiei austriece şi revendicările naţionale
maghiare, ambele în contradicţie cu aspiraţiile de emancipare ale românilor. Bătălia politică şi
simbolică pentru întâietate în Transilvania devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după lupta de
la Mohacs, Principatul Transilvaniei rămăsese ultima redută a Regatului Ungar, ocupând astfel
un loc deosebit de important în imaginarul politic şi istoric al naţiunii maghiare. Pe de altă parte,
în pofida faptului că românii reprezentau peste 60% din populaţia Transilvaniei, ei continuau să
fie consideraţi „naţiune tolerată”. Acest statut inferior al românilor era justificat de beneficiarii
lui - cele trei naţiuni privilegiate, maghiarii, saşii şi secuii - prin argumente confesionale (spre

26
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

deosebire de ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, românii erau ortodocşi) şi prin argumentul


pretinsei întâietăţi a celor trei naţiuni privilegiate pe pământul Transilvaniei.
Or, unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică (greco-
catolicii), realizată de casa de Habsburg în 1699-1701, afecta ordinea tradiţională favorabilă
naţiunilor privilegiate, iar acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceştia,
departe de a fi nou veniţi, i-au precedat pe cuceritorii maghiari în ţinuturile de dincolo de munţi,
conferind populaţiei de origine latină o superioritate de civilizaţie şi de tradiţie greu de împăcat
cu condiţia lor de naţiune tolerată.
Unirea cu Biserica romano-catolică a însemnat posibilitatea pentru unii tineri români de a
urma studii la Roma şi la Viena, unde au intrat în contact cu documente noi. Ea dă un nou
imbold aspiraţiei românilor pentru drepturi egale cu celelalte naţiuni şi confesiuni creştine din
ţinuturile transcarpatice.
În aceste condiţii, ideea romanităţii românilor (incluzând ideea vechimii şi continuităţii
românilor) a devenit o armă politică. Această nouă etapă apare în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea mai întâi în Transilvania, dar şi în Ţara Românească şi Moldova în memoriile unor
boieri.
Ioan Inochentie Micu Klein (1692-1768) a fost primul care a elaborat un program
complex de emancipare politică şi socială a naţiunii române din Transilvania, „Supplex Libellus”
aducând ca argumente romanitatea neamului, vechimea şi continuitatea românilor. Era episcop
unit şi unicul român în Dieta Transilvaniei.
În acest context, mulţi erudiţi, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au convins ei
înşişi, şi s-au străduit să dovedească întregii lumi savante şi politice a vremii, că este cu neputinţă
ca românii din Transilvania să fie urmaşii direcţi ai populaţiei romane şi romanizate din
provincia Dacia.
Ca reacţie la mişcarea lui Inochentie Micu, au apărut în secolul al XVIII-ea primele teorii
tendenţioase despre originea neromană a românilor şi despre prezenţa lor mai recentă în
Transilvania, ca urmare a unei imigrări târzii. După felul în care istoricii au căutat să prezinte
evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi, s-au conturat două opinii diferite cu
privire la formarea românilor ca popor: continuitatea lor în Dacia şi imigrarea târzie din sudul
Dunării. Servind anumite interese politice unii istorici au elaborat teorii proprii, pseudo-
ştiinţifice, potrivit cărora românii nu s-ar fi format în ţara lor de astăzi.
Astfel, în 1781-1782, Franz Joseph Sulzer, ofiţer de justiţie în armata austriacă, publică
„Istoria dacilor transalpini” (Geschichte des transalpinischen Daciens), lansând „teoria
imigraţionistă”, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind

27
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor
la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică, undeva în Moesia sau Tracia, între bulgari şi albanezi
şi de la care au preluat influenţe în limba, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat
către mijlocul secolului al XIII-lea în nordul Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe
unguri şi saşi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică
europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai
romanilor lui Traian.
Scopul lansării acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice în lupta politică
din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a
statutului de „toleraţi” a românilor. În felul acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un
pronunţat caracter politic.
La ideile lui Sulzer vor adera şi istoricii I.C. Eder, Bolla Marton şi I.Ch. Engel. Aceştia
identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa înşăşi
a românilor.
Pe plan european, teoria imigraţionistă nu a găsit ecou în lumea ştiinţifică, ea urmărind
clare scopuri politice, fiind combătută în mod viguros de istorici străini ca: E. Gibbon, Th.
Mommsen, J. Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick etc.
Astfel, învăţatul sas Michael Lebrecht scria chiar în timpul răscoalei lui Horea (1784) că
românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”.
În 1787, istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman,
arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai
mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got”. De la aceşti locuitori vor deprinde
migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate.”
Mai târziu, la 1844, marele slavist Paul Ioseph Schafarik susţinea că „valahii de la nord şi
de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi geto-dacilor cu
romanii”.
Şcoala Ardeleană
Replica românească va aparţine variantei româneşti a Iluminismului european, „Şcoala
Ardeleană”. Aceştia, cu argumente preluate din cronicile maghiare, de la cărturarii români şi
erudiţii europeni, studiate în bibliotecile din Viena şi Roma, au respins ca fiind nefondată teoria
imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea romană pură a românilor (o exagerare menită să
arate nobleţea românilor) şi continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii
Dacii. Istoricii aparţinând „Şcolii Ardelene”, Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-
1816), Petru Maior (1756-1821), Ion Budai Deleanu au urmărit să obţină drepturi politice pentru

28
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

români asemenea naţiunilor recunoscute maghiarii, germanii, secuii. Continuându-1 pe


Cantemir, istoricii acestui curent nu acceptă decât pura obârşie romană românilor, romanitatea
românilor constituind un argument important: românii, aveau o origine nobilă, pur romană, şi
erau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Această poziţie se poate explica prin analiza
contextului situaţiei românilor din Transilvania. Militând pentru emanciparea românilor
transilvăneni, ţinuţi într-o stare de netă inferioritate de elita conducătoare maghiară, corifeii
Şcolii Ardelene foloseau ideea romanităţii ca pe o armă. Urmaşi ai stăpânilor lumii, a căror limbă
era încă limba oficială în Ungaria şi Transilvania, românii nu puteau să mai accepte situaţia
umilitoare de toleraţi şi excluşi de la drepturi politice şi culturale. De aceea, recursul la originea
romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esenţial în lupta pentru emanciparea
naţională a românilor la care s-au angajat urmaşii lui Inochentie Micu. Pentru a dovedi această
origine nobilă, romană, a românilor, istoricii Şcolii Ardelene au demonstrat faptul că dacii ar fi
fost exterminaţi în urma războaielor dintre Traian şi Decebal, alungarea dacilor din noua
provincie, inexistenţa căsătoriilor mixte etc. Aceste exagerări au pus bazele „şcolii latiniste” ce
susţinea descendenţa pur romană a românilor.
Pe baza acestor idei, în 1791, a fost elaborat Supplex Libellus Valachorum, tipărit la Cluj,
primul program politic modern al românilor din Transilvania, adresat Curţii de la Viena, în care
se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor
lui Traian.
Totodată, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Școala
Ardeleană şi-a adus contribuţia la afirmarea romanităţii românilor printr-o serie de lucrări:
Samuil Micu - „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (1780), Gheorghe Şincai
publică „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” (1808), Petru Maior - „Istoria pentru
începutul românilor în Dachia” (1812).
De remarcat, că în aceeaşi perioadă, istoriografia din Principate, intrată, o dată cu
domniile fanariote, în faza influenţei greceşti, aborda ca pe un fenomen natural, fuziunea daco-
romană. Acest punct de vedere se găseşte la istoricii greci stabiliţi în Principate, Daniel
Philiphide, Dionisie Fotino, dar şi la românii Ienăchiţă Văcărescu sau Naum Râmniceanu.
Romanitatea românilor în secolul al XIX-lea
Şcoala latinistă
Istoriografia românescă a secolului al XIX-lea a evoluat pe coordonatele naţionale trasate
de Şcoala Ardeleană. Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau
poziţii importante în sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu
Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fundarea Romei şi care urmărea să

29
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

„purifice” limba română pentru a o apropia cât mai mult de latina originară. Între 1871 şi 1876 a
apărut „Dicţionarul limbii române” care a constituit apogeul acestei tendinţe. A.T. Laurian a scos
din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai
semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat
definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului, a continuat să existe o unanimitate
faţă de originea doar romană a românilor.
Rolul dacilor în etnogeneza românească
Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al
poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a
spiritului de sacrificiu al acestora.
Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un
elogiu lui Decebal, „cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu
impunerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a
început să fie considerată o eroare. Începutul 1-a constituit studiul lui B.P. Haşdeu din 1860,
intitulat „Pierit-au dacii?” Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o
interpretare forţată a izvoarelor antice, „împuţinarea bărbaţilor” invocată de Eutropius („Istoria
romană”) fiind amplificată în mod abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au
pierit, era concluzia lui Haşdeu şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci din
cele mai diverse origini. Rezulta aşadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din
care nici unul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine
argumentate, că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. Haşdeu a formulat şi
teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al
cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în dicţionare,
altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din limba română, cu toate
că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, ele se pierd
aproape cu desăvârşire faţă de latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu
cuvinte din limba latină, dar nicio propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.
Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor rămânea pe susţinerea faptului că dacii
au avut o pondere limitată în sinteza românească. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu,
Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga.
Cel care a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele
arheolog Vasile Pârvan, care prin temeinicia informaţiei (atât literară cât şi arheologică) a
demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani.

30
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Mai târziu, în 1935, C.C. Giurescu susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au
constituit-o dacii şi că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni („Formarea
poporului român” – EDP, pag. 8).
Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate în care Dacia înainte de
cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizaţii. Astfel, Nicolae Densuşianu (1846-1911),
mare erudit, membru al Academiei Române, în lucrarea apărută postum în 1913, „Dacia
preistorică” de 1200 de pagini, reconstituia, în urma analizei unui material imens aparţinând
autorilor antici, istoria unui presupus „imperiu pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 ani î.
Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că de la Dunăre şi Carpaţi s-a
revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii, că vechea Daciei a fost centrul celor mai
importante evenimente ale istoriei din acea epocă. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii
romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul
ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri
imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice occidentale (limba
română este moștenită de la daci). Cartea sa a fost scrisă într-o vreme în care arheologia nu
punea la îndemâna savanților prea multe informații despre daci. În perioada interbelică, teza lui
Densuşianu a fost preluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori naţionalişti.
Teoria lui Roesler
În secolul al XIX-lea, ideea daco-românismul s-a manifestat în momentele cruciale ale
întregii naţiuni române în lupta pentru emancipare politică, unitate şi independenţă naţională:
1848, 1859, 1877 şi 1918.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată de două evenimente: apariţia
statului naţional român, prin unirea Ţării Româneşti cu Moldova (1859) şi obţinerea
Independenţei în urma participării României, alături de Rusia, la războiul împotriva Imperiului
Otoman.
Este perioada când se impune denumirea statului naţional, aceea de România, care
exprimă conştiinţa romanităţii la români. Termenul de România a apărut, se pare, încă din
secolul al XIII-lea („Rumunia”, la Rudolf din Ems, cca. 1250, conform lui Mircea Dogaru în
lucrarea „Singur împotriva Europei”), fiind întâlnit la autori din secolele al XVIII-lea şi al XIX-
lea. Astfel, Adolf Armbruster în lucrarea „Romanitatea românilor” (1972) afirmă că Martin
Felmer (1760-1810) a redactat un tratat despre originea românilor în care foloseşte pentru prima
oară denumirea de România, deşi istoriografia românească atribuie lui Daniel Philippide prima
menţiune a termenului de România la 1816.

31
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

În afirmarea romanităţii românilor, nu mai era nevoie de argumentul originii pur romane
a poporului nostru. Românii realizaseră multe dintre obiectivele stabilite de patrioţii epocii
respective. La nivelul reprezentărilor identitare comune, renunţarea la scrierea slavonă (chirilică)
şi generalizarea alfabetului latin, precum şi predarea limbii române şi a istoriei naţionale în
şcolile organizate odată cu reformele iniţiate de Al. I. Cuza au generalizat conştiinţa romanităţii
poporului român, a limbii şi civilizaţiei acestuia.
Acum, o problemă privind romanitatea poporului nostru, şi dezbătută de istoricii români
era problema continuităţii autohtonilor la nord de Dunăre după retragerea aureliană. Aceasta
avea o importanţă de natură politică: numeroase teritorii româneşti se aflau în afara statului
naţional şi se încerca justificarea acestei situaţii prin argumente puse la dispoziţie de ştiinţa
istoriei.
Formularea categorică a tezei contrare - baza ideologică a dominaţiei maghiare asupra
Transilvaniei - s-a datorat unui istoric austriac din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
principalul exponent al teoriei imigraţioniste, Robert Roesler.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), geograful şi istoricul austriac Robert
Roesler redactează „Dacien und Romänen” („Dacii și romanii”) (1868) şi „Romanische Studien”
(„Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a României”) (1871), unde reia, pe baza
informaţiilor timpului său, toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării
permanenţei românilor în vatra lor strămoşească, mai ales cele ale istoricilor austrieci Franz
Ioseph Sulzer şi Johann Christian Engel în secolul al XVIII-lea.
Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită, folosind izvoare istorice latine târzii şi
nesigure, într-o lucrare ce va deveni fundamentală pentru adversarii continuităţii, „Studii
româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a României” scrisă la Viena, tipărită la Leipzig în
1871, iar teoria imigraţionistă va fi denumită roesleriană.
Roesler încearcă să fundamenteze „ştiinţific” ideea că românii s-au format ca popor la
sud de Dunăre, în centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde, în secolul al XIII-lea, sau
chiar din secolul al IX-lea, au migrat la nordul acesteia, în teritorii care fuseseră deja ocupate
de unguri şi saşi. Ideile principale susţinute de acesta caută să demonstreze exterminarea
dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechii toponimii;
romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar pentru că dacii
rămaşi în viaţă trăiau izolaţi și și-au menținut dușmănia față de Roma, la retragerea aureliană
Dacia a rămas pustie. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite
de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc., a fost produsul
unei fericite deznaţionalizări a unei populaţii numeroase preexistente, care a continuat să

32
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populaţii la un alt mod de a gândi şi de a vorbi, a


amestecului unei părţi a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic şi alte neamuri. în
Dacia însă a fost creată o adevărată ţară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit şi
înconjurat de o populaţie duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de
adânci. La venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu („terra
deserta”), pe care coroana ungară l-ar fi anexat şi populat, instalând apoi şi colonişti germani
pentru a-i apăra graniţele. Abia după marea ciumă din secolul al XIV-lea, ţinuturile de dincolo
de Carpaţi, pustiite de molimă, ar fi fost colonizate cu păstori vlahi de la sud de Carpaţi şi de
Dunăre. Apoi, poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre, în centrul sau
vestul Peninsulei Balcanice, deoarece: lipsesc din limba lor elementele germanice; există
elemente lexicale comune în limba română şi albaneză; dialectele daco-român şi macedo-
român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunăre unde românii devin
ortodocşi şi preiau limba slavonă în cult; românii sunt un popor de păstori nomazi; lipsa
izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al
XIII-lea („în mileniul întunecat”).
El se foloseşte de progresele înregistrate de cercetarea filologică, are abilitatea de a
înlănţui adevărul cu falsul într-un ansamblu coerent, însoţit de un aparat ştiinţific menit să
convingă pe unii contemporani de renume să susţină această teorie. Ideile roesleriene, criticate în
mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte lucrări savante, ci şi de
manualele şcolare din Ungaria secolelor XIX-XX („Istoria Transilvaniei”, Budapesta, 1987),
alimentând imaginarul naţionalist maghiar.
Apariţia lucrării lui Roesler după realizarea dualismului austro-ungar evidenţiază
caracterul interesat şi neştiinţific al acestei teorii.
George Bariţiu observa că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a
descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat politice (...)”.
Istoricul Lucian Boia sublinia că „negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la
sud de Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-
lea, continuând să fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a
asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania”.
Teoria roesleriană a fost demontată cu dovezi arheologice si epigrafice ale prezenţei
dacilor sub stăpânirea romană şi ale rămânerii populaţiei daco-romane în fosta provincie. Istoricii
şi lingviştii români din secolul al XIX-lea (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu, Gr.
Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi referitoare atât la vechile populaţii getice şi
dacice din spaţiul carpato-danubian, cât şi la continuitatea populaţiei romanizate pe teritoriul

33
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

fostelor provincii Dacia şi Moesia, demonstrând şubrezenia multora dintre argumentele invocate
de istoriografia oficială maghiară. La nivelul reprezentărilor identitare comune, renunţarea la
scrierea slavonă (chirilică) şi generalizarea alfabetului latin, precum şi predarea limbii române şi
a istoriei naţionale în şcolile organizate odată cu reformele iniţiate de Al. I. Cuza au generalizat
conştiinţa romanităţii poporului român, a limbii şi civilizaţiei acestuia.
Primul istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi
faţă de exagerările latiniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu. Acesta susţine în lucrările sale
supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-
romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunăre.
Este urmat de A. D. Xenopol (1847-1920), care a dat cea mai sistematică şi viguroasă
replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumente solide, în lucrarea „Teoria lui Roesler. Studii
asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană” (1884). O adevărată monografie a subiectului
tratat, lucrarea abordează argumentele contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând
la toate sursele fundamentale, precum şi la comentariile autorilor creditaţi ştiinţific de-a lungul
timpurilor. În legătură cu chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu convingător:
„Popoarele nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele aşezate rămân lipite de teritoriul lor şi
năvălirea trece peste ele.” În acelaşi sens este combătută şi teoria golirii de populaţie a Daciei la
retragerea aureliană. De asemenea, critică interpretarea dată de Roesler afirmațiilor lui Eutropius
conform cărora Dacia „fusese secătuită de bărbați”. În finalul lucrării atrage atenţia analiza
despre rolul tradiţiilor popoarelor în ce priveşte obârşia acestora, cu referiri la aşa-zisul
„descălecat”, evocat în legendele românilor. A.D. Xenopol a fost membru corespondent al
Academiei Franceze, unul dintre creatorii şcolii istoriografice româneşti, adept al curentului
criticist în scrierea istoriei; creator al unei teorii originale în filosofia istoriei.
Acelaşi lucru 1-a făcut şi filologul Philippide, care demonstrează caracterul latin al limbii
române. Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D. Onciul („Scrieri istorice” - 1885), D.
Photino, Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră de formare a poporului român şi teritoriul de
la sud de Dunăre.
Astfel, Dimitrie Onciul, pentru a respinge unele argumente greu de combătut ale teoriei
roesleriene (cum ar fi asemănările dintre limba română şi cea albaneză, ceea ce ar însemna că
poporul român s-a format la sud de Dunăre) considera că poporul nostru s-a format şi la sud şi la
nord de Dunăre. De asemenea, Onciul admite că romanizarea Daciei a avut loc doar în partea
apuseană a Ardealului cu Banatul timişan şi Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea
romană. În Moldova şi Valahia răsăriteană, precum şi în regiunea dintre Tisa superioară şi

34
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Ardeal, lipsea această temelie. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca
romanizat.
Astfel, s-a conturat, pe baze ştiinţifice, teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato-
danubiano-pontic.
Romanitatea românilor în secolul XX
După Marea Unire din 1918, negarea continuităţii româneşti în ţinuturile de dincolo de
Carpaţi şi teoretizarea pretinsei inferiorităţi a lumii rurale româneşti în raport cu ierarhiile
nobiliare maghiare şi cu cultura aulică şi urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe
care le-a provocat destrămarea monarhiei austro-ungare şi politica revizionistă maghiară.
Această dezbatere a fost continuată şi după realizarea Marii Uniri din 1918, din cauza faptului că
teritoriile unite după Primul Război Mondial erau revendicate de statele revizioniste (de
exemplu, Ungaria revendica Transilvania). Ideea continuităţii, legată de afirmarea romanităţii
românilor, dar şi de rolul dacilor în formarea poporului nostru, a fost susţinută de o nouă
generaţie de slujitori de frunte ai istoriografiei româneşti. Miza politică pusă în joc a condus la
un blocaj în relaţiile între specialiştii români şi cei unguri.
Pe de altă parte însă, mişcările de extremă dreaptă dezvoltă - asemenea extremei drepte
germane, fascinată de trecutul legendar al „indo-germanilor” şi al goţilor - un discurs autohtonist,
care supraevalua importanţa elementului dacic în contrast cu civilizaţia mediteraneeană, pe care
o considera decadentă.
Dacă la început A.D. Xenopol şi D. Onciul, susţinând continuitatea daco-romană, se
bazau pe argumente de ordin logic, mai târziu investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri
istorici, cât şi de lingvişti (N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. I. Brătianu, AI. Rosetti, C.C.
Giurescu şi alţii), alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile.
Nicolae Iorga, în primele volume ale monumentalei „Istoria românilor” evidenţiază
aceste adevăruri în baza unei documentaţii impresionante de izvoare scrise în contextul larg al
istoriei europene: „Am rămas români - spunea Nicolae Iorga - pentru că nu ne-am putut despărţi
de amintirea Romei”.
Lui i se alătură Vasile Pârvan (1882-1927, membru al Academiei Române; autorul primei
hărţi arheologice a României), cu numeroase argumente arheologice ce pun în evidenţă ideea
latinităţii poporului român („Începuturile vieţii romane la gurile Dunării”-1923, „Getica”). Tot el
demonstrează falsitatea ideilor lui Roesler, precum cea referitoare la retragerea aureliană, arătând
că nicio sursă istorică (ruine, inscripții, lucrări) nu atestă faptul că la sud de Dunăre s-a stabilit o
populație numeroasă venită din Dacia, calculată de el la un milion de locuitori.
La fel şi Al. Rosetti în „Istoria limbii române” (1968 – data nu apare în manuale).

35
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat


istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937 –
ediție în limba franceză; 1940 –ediție în limba română) în care demonstrează fară drept de apel,
în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.
Acestor mari savanţi li s-au alăturat şi alţi istorici şi filologi români de renume, ca
Aurelian Şacerdoţeanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil
Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici. Ei demonstrează, în baza unui imens material arheologic şi
istoric, romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu
traco-geto-dac. Realitatea istorică este existenţa poporului român, continuator al romanităţii
orientale şi făuritoral unei civilizaţii de factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene.
Românii au avut conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii şi
originii latine în tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi
făuririi statului român modern.
Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi un număr important de istorici străini (Th. Mommsen, I.
Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-
romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.
Istoriografia comunistă
După al Doilea Război Mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit state-satelit
ale URSS, teoriile staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane şi
despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul
context istoriografic.
În primii ani ai regimului comunist (etapa prosovietică – Corvin, pag. 23), istoricul oficial
al acestui regim a fost Mihai (Mihail) Roller. În manualul de istorie a României (1947) Roller şi
colaboratorii săi negau (EDP, pag. 12) sau minimalizau romanitatea românilor (romanitatea nu a
fost negată – Corvin, pag. 23), exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească şi
rolul statului kievean în formarea statelor medievale româneşti.
În acţiunea sa de consolidare a puterii obţinute în 1965 şi în condiţiile în care comuniştii
români s-au depărtat treptat de Uniunea Sovietică, N. Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de
reînviere a sentimentului naţional al românilor. În acest context, a putut fi reevaluată şi
contribuţia limbii latine şi a civilizaţiei romane la cristalizarea civilizaţiei vechi româneşti.
Numai că, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii
care minimalizau aportul factorului roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în
favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor. Continuitatea şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv
afirmate, trecându-se sub tăcere particularităţile locale; diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă,

36
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

nu latina, reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii
erau deja formaţi ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate
celelalte popoare romanice. Din dorinţa de a se sublinia absoluta independenţă pe care comuniştii
pretindeau că a fost obţinută în timpul guvernării lui Nicolae Ceauşescu se considera că poporul
nostru s-a format numai pe teritoriul ţării noastre.
În ciuda faptului că România şi Ungaria era ţări socialiste „frăţeşti”, controversa între
istoricii români şi cei maghiari în ceea ce priveşte continuitatea s-a menţinut („Faptele istorice
anulează teoriile reacționare” de Mircea Mușat, 1987).
O polemică tot mai acerbă cu istoricii maghiari şi bulgari traducea, în anii 1980 ai
secolului trecut, tendinţa regimurilor comuniste în declin de a folosi instrumentele
naţionalismului agresiv pentru salvarea dominaţiei exercitate de partidele comuniste. În această
dispută, arheologia a dobândit un loc tot mai important, cu atât mai mult cu cât sursele istorice
scrise pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din păcate, elementele de cultură materială nu
pot răspunde prin ele însele unor întrebări referitoare la originea etnică ori la limba vorbită de
purtătorii lor, astfel încât pot fi invocate ca argument de ambele părţi.
Totuși, chiar în acest context istoric defavorabil, istoriografia românească a continuat să
răspundă ideilor tendențioase mai vechi sau mai noi, prin opere științifice importante.
Se remarcă lucrarea lui Adolf Armbruster, originar din Transilvania, „Romanitatea
românilor. Istoria unei idei” (1972, reeditată în 1993) în care susține ideea stăruinţei elementului
roman în Dacia abandonată de Aurelian năvălirilor barbare, ideea unităţii de neam a românilor
din întregul teritoriu locuit de ei, ideea latinităţii limbii române, ideea esenţei romane a unor
obiceiuri şi datini populare.
Apoi, originea latină, vechimea românilor sunt afirmate și de C.C. Giurescu în „Formarea
poporului român şi a limbii române” (1973) și D. Prodan în lucrarea „Din istoria formării
naţiunii române” (1984).
La fel și Șerban Papacostea în lucrarea „Geneza statului în Evul Mediu românesc”
(1988), menționând că primii care au afirmat latinitatea românilor sunt istoricii străini pe baza
mărturiilor cunoscute de ei, direct sau indirect.
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii românilor.
Importantele sinteze de istorie publicate îndeosebi după 1996 au evidenţiat cu argumente solide
romanitatea românilor.
Se remarcă Vlad Georgescu cu „Istoria românilor”(1992) menționând că cercetările
arheologice atestă prezența daco-romanilor: „la Bratei (Mediaş), dând la lumină cel mai mare
cimitir cunoscut în Dacia, cca 500 de morminte din secolele IV-V.”

37
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Apoi, Şerban Papacostea în „Românii în secolul al XIII-lea” (1993).


O analiză extrem de onestă a fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrările „Istorie şi
mit în conştiinţa românească” (1997 – data nu apare în manuale) și „România țară de frontieră a
Europei”. Acesta susţine că „singura raportare incontestabilă la origini este oferită până la urmă
de limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină într-un
sens balanţa spre romani.”
C. Durandin în „Istoria românilor” (1998) afirma că „Drama istoriei româneşti este că
aceasta se găseşte confruntată cu istoria maghiară. (...) Drama celor două istorii este că ele îşi
revendică acelaşi spaţiu originar, Transilvania. Maghiarii sunt cuceritorii bazinului carpatic la
sfârşitul secolului al IX-lea. (...) Istoriografia română nu contestă aşezarea aici a maghiarilor, dar
se ridică împotriva tezei maghiare după care Dacia fusese abandonată de Aurelian şi deci
maghiarii ar fi primii ocupanţi ai Transilvaniei”.
Privind retrospectiv, putem constata că afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu
cadrul strict ştiinţific, în măsura în care a reprezentat şi un semn al asumării unei identităţi
europene, în vreme ce absolutizarea tradiţiei traco-getice a reflectat mai degrabă tendinţa
contrară, de închidere într-o identitate istorică izolată şi autarhică. În condiţiile actuale, când
România, ca şi statele vecine, Ungaria şi Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul
întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinţe
pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea
românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută
ca fapt istoric cert.
CRONOLOGIE

 secolele I î.Hr.- I d.Hr. - legăturile daco-romane s-au intensificat.


 82-44 î.Hr. – domnia lui Burebista, întemeietorul statului dac.
 46 d.Hr. – Dobrogea (teritoriul danubiano/istro-pontic) a intrat sub stăpânirea romană,
făcând parte din provincia Moesia.
 87-106 d.Hr. – domnia lui Decebal, care a refăcut unitatea statului dac.
 87 d.Hr. – Decebal se confruntă cu împăratul roman Domiţian.
 88 d.Hr. – Decebal se confruntă cu împăratul roman Domiţian.
 89 d.Hr. – Decebal încheie pace cu Domiţian, Dacia devenind regat clientelar Romei.
 101-102 d.Hr. – primul război între Decebal şi Traian, încheiat cu victoria romanilor.
 105-106 d.Hr. – al doilea război între Decebal şi Traian, încheiat cu victoria romanilor.

38
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

 106 d.Hr. - Sinuciderea lui Decebal. Transformarea unei părţi a Daciei în provincie
romană.
 sec. II d.Hr. - Cucerirea Daciei este reliefată pe Columna lui Traian, unde sunt redate
momentele principale, precum: lupta de la Tapae; asaltul Sarmisegetusei; sinuciderea lui
Decebal; întoarcerea dacilor la casele lor.
 117 d.Hr. – moartea lui Traian. Imperiul roman atinge expansiunea maximă.
 271 d.Hr. - împăratul Aurelian a decis, din raţiuni strategice, retragerea armatei şi
administraţiei din provincia imperială Dacia, majoritatea populaţiei a continuat să trăiască
la nord de Dunăre.
 secolele II-III d.H. - Obiectele paleocreştine sunt puţin numeroase. Procesul de
romanizare lingvistică şi culturală, când o mare parte a teritoriului României de azi era
cuprins în provinciile romane Moesia şi Dacia, a avut o mare intensitate, astfel că limba
latină a pătruns foarte repede nu numai în zonele urbane, ci şi la sate, în viaţa
comunităţilor de agricultori şi de păstori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului.
 sec. III d.Hr. - Stela funerară de la Căşeiu, jud. Cluj, obiect paleocreştin.
 sec. IV d.Hr. - Donariul de bronz de la Biertan, jud. Sibiu, cu inscripţia în limba latină
„Ego, Zenovivs votum posui” şi monograma creştină. Un desen al său a fost trimis la
Roma de nunţiul apostolic din Viena, 1780.
 sec. IV d.Hr. – Eutropius redactează „Istoria romană” în care oferă informaţii referitoare
la desfăşurarea procesului de romanizare a Daciei („cultivarea ogoarelor şi popularea
oraşelor”). Expresia sa „Dacia a fost secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu
Decebal” a fost folosită pentru a susţine teza exterminării geto-dacilor de către romani.
 IV-lea-al VIII-lea d.Hr. - limba latină vulgară, vorbită de daco-romani, s-a transformat
într-o limbă protoromână.
 sec. V d.Hr. - „Istoria goţilor” de Priscus Panites atestă continuitatea daco-romanilor.
 sec. VI d.Hr. - crucea din aur de la Histria.
 sec. VI d.Hr. - legăturile cu Imperiul Roman s-au menţinut, aşa cum se atestă în lucrarea
împaratului Iustinian, „Novellae”.
 sec. VII-lea d.H – în Imperiul Bizantin, limba greacă devine limbă oficială. Autohtonii
încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct
constituit.
 sec. VII-lea d.H - „Strategikon”, scris de împăratul bizantin Mauricius, cea dintâi
atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în izvoarele medievale este menţionată

39
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

într-un tratat militar bizantin populaţia fiind desemnată cu termenul de romani, datorită
limbii.
 sec. al VII-lea-al XI-lea - descoperiri arheologice în aşezări, precum Brateiu (judeţul
Sibiu), Poian (judeţul Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a
românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.
 602 d.Hr. - are loc trecerea masivă a slavilor la sud de Dunăre, legăturile sunt întrerupte.
Romanitatea orientală se va identifica cu poporul român. Totodată, încetează şi
stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit în Dobrogea de astăzi.
 sfârşitul sec. al VIII-lea - Procesul etnogenezei româneşti desfăşurat, în principal, la
nord de Dunăre, dar şi la sud de fluviu, se încheie.
 sec. al IX-lea - Slavii, venind în contact nemijlocit cu lumea germană au preluat termenul
de vlah. Metodie a aplicat italienilor denumirea de wlach. Așezarea ungurilor în Panonia.
 sec. al IX-lea - „Chronografia” de Theophanes Confesor dovedeşte că limba latină
vulgară, vorbită de daco-romani, s-a transformat într-o limbă protoromână (expresia
„torna, torna, fratre”).
 sec. al IX-lea - geografia armeană a lui Moise Chorenati aminteşte „ţara necunoscută ce-i
zic Balak-Valahia”.
 sec. al IX-lea - cronica turcă „Oguzname” scrie despre o ţară a vlahilor (Ulak-ili).
 sec. IX-X – limba sud-slavă (slavona) a devenit limba liturgică (limba în care se slujeau
liturghiile în biserică) şi mai târziu şi limba de cancelarie (limba în care erau redactate
documentele oficiale ale statului).
 sec. X-XIII - Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, în contextul revenirii
Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos, populaţii sub numele de „daci” şi „geţi”.
 sec. X (912-959) - împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul în lucrarea sa „Despre
administrarea imperiului”, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit
din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Amintind de aşezarea slavilor în
Balcani, înfăţişează întrepătrunderea lumii slave cu cea românească străveche
(întrepătrunderea lumii paleoslave cu cea protoromânească), numindu-i pe cei din urmă
cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini foloseşte denumirea de romei.
 sec. X (980) - într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul,
românii sunt desemnaţi cu termenul de vlahi.
 sec. XI (1020) - într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul,
românii sunt desemnaţi cu termenul de vlahi.

40
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

 sec. XI - în „Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos” sunt amintiţi vlahii (românii) sud-
dunăreni care trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos (Sava).
 mijlocul sec. al XI-lea - tratatul geografului persan Gardizi, intitulat „Podoaba istoriilor”.
Referindu-se la români, Gardizi îi aşază între slavi (bulgari), ruşi şi unguri, într-un spaţiu
cuprins între Dunăre şi un „munte mare”, probabil Munţii Carpaţi.
 sec. XII (1167) - Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul, străbătând
ţinuturile românilor nord-dunăreni, descrie, în lucrarea „Epitome”, o campanie bizantină
împotriva maghiarilor în 1167. Vorbind despre participarea la această campanie,
cronicarul spune despre vlahi: „se zice că sunt coloni veniţi demult din Italia.”
 sfârşitul sec. XII - Notarul anonim al regelui Bela al III-lea, relatând aşezarea ungurilor
în Panonia în sec. IX, afirma în cronica sa „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor) că, la
sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”.
Anonymus furnizează cea mai bogată şi completă relatare medievală despre stările găsite
de unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de români.
 sec. XIII - Densuş (Hunedoara), una din cele mai vechi biserici româneşti, ridicată pe
ruinele unei mai vechi construcţii romane.
 sec. XIII - în corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos şi Papa Inocenţiu al III-lea, ideea
romanităţii românilor ocupă un loc central (un adevărat leit-motiv).
 sec. XIII (1250) - Termenul de România a apărut, se pare, încă din secolul al XIII-lea,
„Rumunia”, la Rudolf din Ems, cca. 1250, conform lui Mircea Dogaru în lucrarea
„Singur împotriva Europei”.
 sfârşitul sec. al XIII-lea - îşi scrie cronica Simon de Keza, „Gesta Hunnorum et
Hungarorum”, cel care a trăit în mijlocul românilor, subliniind ca şi Anonymus că aceştia
sunt „păstorii romanilor”. De asemenea, el afirmă că românii erau în Panonia la venirea
hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitates), s-au înapoiat în
Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în
Panonia”.
 sec. al XIV-lea – romanitatea nord-dunăreană se va dezvolta într-un cadru politic
propriu, statele feudale Ţara Românească şi Moldova.
 sec. XV-XVI - umaniştii italieni ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco
della Valle, Johannes Leunclavius, Antonio Bonfinius susţin romanitatea românilor.
 sec. al XV-lea - Poggio Bracciolini este primul umanist italian care afirmă originea
romană a poporului român. El afirmă continuitatea elementului roman în Ţările Române,
locuite de o populaţie romană de la Traian încoace şi care nu şi-a pierdut uzul limbii

41
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

latine, transformate în limba română. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine
şi române, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la
descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. De menţionat că era pentru prima oară
când s-a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spaţiul românesc
de cunoscători ai limbii latine.
 sec. al XV-lea - Flavio Biondo, secretar apostolic şi erudit umanist, afirma despre
românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană”.
 sec. al XV-lea (1405-1464) - Enea Silvio Piccolomini, care între 1458 şi 1464 a fost papă
sub numele de Pius al II-lea. În legătură cu textele referitoare la Ţările Române existente
în opera sa „Cosmografia” (1501), amintim faptul că el şi-a cules informaţiile de la
misionarii dominicani şi franciscani. Pius al II-lea a influenţat ca nici un alt istoric,
opiniile despre originile romane ale poporului român, ideea originii romane a acestuia
intrând în circuitul ştiinţific european.
 sec. al XV-lea - atenianul Demetrie Chalcocondil, stabilit în Italia împreună cu numeroşi
conaţionali ai săi, în prejma cuceririi Constantinopolului, menţionează originea romană a
românilor.
 sec. al XV-lea - Fratele sau vărul acestuia, Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia,
cunoştea originea comună a românilor, numindu-i „daci” pe cei din nordul Dunării şi
„vlahi” pe cei din sudul fluviului. El a fost primul, care după veacuri de gândire tipic
medievală, revine la teoria antică elină, care identifica limba cu neamul.
 sec. al XV-lea (1434-1503) - Antonio Bonfini, umanist italian care a trăit ultimii ani ai
vieţii la curtea maghiară a regelui Matei Corvin, aminteşte în „Decadele”, originea
romană a neamului românesc. Antonio Bonfini preciza că „din legiunile şi din coloniile
duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”, exprimându-şi totodată
admiraţia pentru modul cum a supravieţuit „vechea limbă a Romei printre români”.
 sec. al XV-lea - Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagelionă, a călătorit în Moldova,
unde, cunoscându-i pe localnici, află despre „descendenţa românilor din colonişti
romani”.
 sec. al XVI-lea - este perioada unor mari transformări care au afectat atât Europa
(Renaşterea matură, descoperirea Lumii Noi şi a drumului maritim spre Asia, Reforma
etc), cât şi Ţările Române. Apogeul Imperiului Otoman şi ştirbirea autonomiei Ţărilor
Române. Situaţia din ce în ce mai dificilă a Ţărilor Române în relaţia cu Imperiul
Otoman aflat în culmea puterii sale în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566) a
determinat rezistenţa românilor, ce a culminat cu fapta lui Mihai Viteazul şi cu Unirea de

42
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

la 1600. De asemenea, secolul al XVI-lea marchează europenizarea cunoştinţelor despre


originea romană a poporului român. A adus şi prima afirmare a limbii naţionale, în
condiţiile introducerii tiparului în spaţiul românesc.
 1501 - „Cosmografia” de Enea Silvio Piccolomini.
 sec. al XVI-lea (1514) - Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran
despre Moldova, a semnalat originea romană a populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni de
odinioară ai romanilor”.
 1520-1566 – Domnia lui Soliman Magnificul.
 sec. al XVI-lea (1532) - Francesco della Valle, în lucrarea „Însemnări despre originea,
obiceiurile şi oraşele românilor”, a fost primul cărturar care a reprodus o propoziţie în
limba română: „Sti Rominest” („Ştii româneşte?”), aflată de la români şi înţeleasă de
italian.
 sec. al XVI-lea (1504-1573) - dalmatul Anton Verancsics confirmă în opera sa
„Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” (1549) existenţa unei conştiinţe
a descendenţei latine a românilor. A fost un umanist erudit, aflat în legătură cu oameni de
cultură celebri, precum Erasmus, Melanchton, Honterus. A îndeplinit funcţia de
arhiepiscop de Strigoniu şi vicerege al Ungariei în slujba Habsburgilor. A locuit o vreme
la Alba Iulia.
 sec. al XVI-lea (1493-1568) - Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă
europeană (a corespondat cu Erasmus din Rotterdam), el însuşi de origine română, în
lucrarea sa „Hungaria” (1536), este primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri
şi religie a românilor. Contribuţia lui Olahus la afirmarea romanităţii românilor trebuie
apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte demnităţi religioase şi laice în
Regatul ungar: arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei; vicerege al Ungariei în
1562, aflat în slujba Habsburgilor.
 sec. al XVI-lea (1542) - Johannes Honterus - originar din Braşov - înscrie în harta sa
numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români.
 sec. al XVI-lea (1550) - Martin Bielski, reprezentat al istoriografiei umaniste poloneze,
în „Cronica lumii întregi” lansează „teoria exilaţilor şi răufăcătorilor”.
 1562 - Nicolaus Olahus este vicerege al Ungariei, aflat în slujba Habsburgilor.
 sec. al XVI-lea (1570) - Diaconul Coresi justifica în „Psaltirea” tipărirea de cărţi
româneşti: „mai toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi
rumânii n-avem”.

43
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

sec. al XVI-lea (1565-1612) – Ştefan (Istvan) Szamoskozy, în timpul studiilor sale


umaniste la Heidelberg şi Padova a publicat o lucrare la 1593 în care a dedicat un capitol
Daciei romane unde scria că românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind
atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit
mult în timpul stăpânirii lui Mihai în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un
epitaf în care-1 judeca aspru pe Mihai („Nero verus”). Schimbarea de atitudine s-a
manifestat şi în privinţa opiniei sale în privinţa românilor: ei nu mai erau înrudiţi şi nici
urmaşii romanilor, deoarece aceştia au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratulul
Gallienus.
 sec. al XVII-lea - episcopul Nicolae Istvanffy, istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al
II-lea, are o opinie favorabilă romanităţii românilor.
 sec. al XVII-lea - Martin Opitz, care a găsit o confirmare a originii romane a poporului
român în limba română, considerată cea mai apropiată de latină dintre limbile romanice şi
în obiceiurile populare româneşti.
 sec. al XVII-lea (1666) - J. Troster este autor al unei lucrări despre Dacia în care şi-a
afirmat convingerea că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii
Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane”, prin urmare „cei mai vechi
locuitori ai acestei ţări”. Îl combate pe Ştefan Szamoskozy.
 sec. al XVII-lea - Laurentius Toppeltinus a susţinut originea pur romană a poporului
român, combătându-l pe Szamoskozy.
 sec. al XVII-lea - cărturarul sas David Hermann din Transilvania, aflat în contact direct
cu românii, care arată că „atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi
trag originea şi numele, ba chiar şi limba romană, din coloniştii aduşi de Traian.”
 sec. al XVII-lea - comitele saşilor Valentin Frank von Frankenstein desfiinţează confuzia
cronicarilor saşi ce identificau pe daci cu goţii.
 sec. al XVII-lea - braşoveanul Martin Schmeitzel a fost istoricul sas care a contribuit
poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a
românilor. El a predat ani de-a rândul la universitatea din Halle un curs de spre istoria
Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în
străinătate.
 sec. al XVII-lea (1666) - cronica lui Ioan Lucius (Lucic) la Amsterdam. Autorul a
urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra vecinilor. Astfel,
ultimul capitol a fost consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului român.
Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El

44
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost


sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre.
 sec. al XVII-lea - Secolul al XVII-lea este secolul de înflorire al culturii medievale
româneşti scrise, atunci când au apărut primele cronici în limba română. De asemenea,
secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale româneşti emanciparea
definitivă de slavonism şi desprinderea de tiparele bizantine.
 sec. al XVII-lea (cca 1590-1647) - Primul reprezentant de seamă al umanismului
românesc în secolul al XVII-lea, Grigore Ureche observă în „Letopiseţul Ţării Moldovei”
asemănarea dintre cuvintele româneşti şi cele latineşti, de unde concluzia originii comune
a românilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, care se trag toţi „de la Râm”.
Afirmarea şi demonstrarea romanităţii românilor şi latinităţii limbii acestora a avut la
bază serioasa sa educaţie din colegiile din Polonia, unde a învăţat limba latină.
 sec. al XVII-lea (1633-1691) - Miron Costin, şcolit în Polonia, a fost pasionat de
problema originii românilor, pe care a tratat-o în mai multe lucrări, precum „De neamul
moldovenilor”, „Letopiseţul Ţării Moldovei”. În opinia cronicarului, istoria românilor
începe cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian, socotit primul
„descălecător” al românilor. Romanitatea românilor era dovedită, în opinia cronicarului,
de latinitatea limbii lor din care reproducea o listă impresionantă de cuvinte, dar şi de
urmele lăsate de către romani în fosta Dacie. Lucrarea „De neamul moldovenilor”,
reprezintă în istoria literaturii române, ca şi în cea a ideii romanităţii românilor, primul
tratat savant consacrat exclusiv analizei originii neamului.
 sec. al XVII-lea (cca. 1640 -l714) - Stolnicul Constantin Cantacuzino demonstrează,
utilizând un mare număr de surse şi argumente aceleaşi idei. Cu studii în Italia, în „Istoria
Ţării Româneşti”, aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază: dacii şi
romanii. Ceea ce aduce nou stolnicul Cantacuzino este exprimarea cea mai clară şi mai
concisă a existenţei conştiinţei romanităţii la români. Astfel, istoricul susţine că ei,
românii, ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă
glorioasă.
 sec. XVII-XVIII (1699-1701) - unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu
Biserica Catolică (greco-catolicii).
 secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea - instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania
şi de sfârşitul domniilor pământene în Ţara Românească şi Moldova. Această evoluţie
politică a Ţărilor Române a însemnat înrăutăţirea situaţiei populaţiei româneşti.

45
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

 sec. al XVIII-lea - Afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări


săseşti, ci şi în cele despre secui. Astfel, într-o scriere iezuită de la începutul secolului al
XVIII-lea despre secui se afirmă în două rânduri că toţi românii din cele trei ţări române
nu sunt alţii decât urmaşii romanilor.
 sec. al XVIII-lea (1673-1723) - Dimitrie Cantemir abordează în treacăt în „Descrierea
Moldovei” romanitatea românilor, dar în „Hronicul romano-moldo-vlahilor” reia această
idee, amplificând-o şi tratând-o într-o lucrare de dimensiuni impresionante. „Hronicul
romano-moldo-vlahilor” este destinată exclusiv problemei romanităţii românilor şi avea
343 de foi în manuscris în varianta românească. Susţine originea pur romană a românilor
(„Aceştia dară (...) vestiţi romani (...) sunt moşii, strămoșii noştri, a moldovenilor,
muntenilor, ardelenilor (...)”.), anticipând una dintre ideile de bază ale „Şcolii Ardelene”.
 sec. al XVIII-lea (1744) - Ioan Inochentie Micu Klein a fost primul care a elaborat un
program complex de emancipare politică şi socială a naţiunii române din Transilvania,
„Supplex Libellus”, aducând ca argumente romanitatea neamului, vechimea şi
continuitatea românilor. Era episcop unit şi unicul român în Dieta Transilvaniei.
 sec. al XVIII-lea (1778) – Benko Iozsef, în cartea „Transilvania, sive magnus
Transilvaniae Principatus” arăta că la abandonarea provinciei traiane „mulţi romani
împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc.”
 sec. al XVIII-lea (1780) - Samuil Micu redactează „Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae”. Un desen al Donariului de bronz de la Biertan a fost trimis la Roma de
nunţiul apostolic din Viena.
 sec. al XVIII-lea (1781-1782) - Franz Joseph Sulzer, ofiţer de justiţie în armata austriacă,
publică „Istoria dacilor transalpini” (Geschichte des transalpinischen Daciens), lansând
„teoria imigraţionistă”.
 sec. al XVIII-lea (1784) - învăţatul sas Michael Lebrecht scria chiar în timpul răscoalei
lui Horea că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei
regiuni”.
 sec. al XVIII-lea (1787) - istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a
Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas „o parte
însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul
got”. De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile lumii
civilizate.”
 sec. al XVIII-lea (1780-1790) - împăratul Austriei, Iosif al II-lea, îi socotea pe români
„incontestabil, cei mai vechi şi mai numerosi locuitori ai Transilvaniei”.

46
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

 sec. al XVIII-lea (1791) - contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane,


recunoştea că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”.
 sec. al XVIII-lea (1791) - istoricul Huszti Andras afirma: ,,Nicio naţiune nu are limba
atât de apropiată de acea veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur
şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane.”
 sec. XVIII-XIX – activitatea Şcolii Ardelene.
 sec. al XVIII-lea (1791) - a fost elaborat Supplex Libellus Valachorum, tipărit la Cluj,
primul program politic modern al românilor din Transilvania, adresat Curţii de la Viena,
în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi
ai coloniştilor lui Traian.
 sec. al XVIII-lea (1791) - I.C. Eder susţine pe Franz Joseph Sulzer.
 sec. al XVIII-lea - Bolla Marton susţine pe Franz Joseph Sulzer.
 sec. al XVIII-lea - I.Ch. Engel susţine pe Franz Joseph Sulzer.
 sec. XVIII-XIX (1760-1810) - Adolf Armbruster în lucrarea „Romanitatea românilor”
(1972) afirmă că Martin Felmer a redactat un tratat despre originea românilor în care
foloseşte pentru prima oară denumirea de România.
 sec. al XIX-lea (1808) - Gheorghe Şincai publică „Hronica românilor şi a mai multor
neamuri”.
 sec. al XIX-lea (1812) - Petru Maior publică „Istoria pentru începutul românilor în
Dachia”.
 sec. al XIX-lea (1816) - istoriografia românească atribuie lui Daniel Philippide prima
menţiune a termenului de România.
 sec. al XIX-lea - Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor
literare create în Moldova, se constituie limba română literară.
 sec. al XIX-lea (1843) - Mihail Kogălniceanu a făcut un elogiu lui Decebal, „cel mai
însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
 sec. al XIX-lea (1844) - marele slavist Paul Ioseph Schafarik susţinea că „valahii de la
nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi
geto-dacilor cu romanii”.
 sec. al XIX-lea (1860) - studiul lui B.P. Haşdeu intitulat „Pierit-au dacii?”. Autorul
demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a
izvoarelor antice, „împuţinarea bărbaţilor” invocată de Eutropius („Istoria romană”) fiind
amplificată în mod abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Teza originii pur
latine a poporului român a început să fie considerată o eroare. Haşdeu a formulat şi teoria

47
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al
cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în
dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din limba
română, cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului
românesc, ele se pierd aproape cu desăvâşire faţă de latinisme. Tot el a precizat că se pot
alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nicio propoziţie cu cuvinte
exclusiv de alte origini.
 sec. al XIX-lea (1867) - realizarea dualismului austro-ungar.
 sec. al XIX-lea (1868) - geograful şi istoricul austriac Robert Roesler redactează „Dacien
und Romänen”.
 sec. al XIX-lea (1871) - geograful şi istoricul austriac Robert Roesler redactează
„Romanische Studien” sau „Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a
României” scrisă la Viena, tipărită la Leipzig în 1871, unde reia, pe baza informaţiilor
timpului său, toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenţei
românilor în vatra lor strămoşească, mai ales cele ale istoricilor austrieci Franz Ioseph
Sulzer şi Johann Christian Engel în secolul al XVIII-lea, iar teoria imigraţionistă va fi
denumită roesleriană.
 sec. al XIX-lea (1871-1876) - a apărut Dicţionarul limbii române care a constituit
apogeul acestei tendinţe care urmărea să „purifice” limba română pentru a o apropia cât
mai mult de latina originară. A.T. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a
adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română
autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala latinistă.
 sec. al XIX-lea (1884) - A. D. Xenopol (1847-1920) a dat cea mai sistematică şi
viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumete solide, în lucrarea „Teoria lui
Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”.
 sec. al XIX-lea (1885) - Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D. Onciul în
„Scrieri istorice”.
 sec. XX (1913) - Nicolae Densuşianu (1846-1911) în lucrarea apărută postum în 1913,
„Dacia preistorică” de 1200 de pagini, reconstituia, în urma analizei unui material imens
aparţinând autorilor antici, istoria unui presupus „imperiu pelasgic”, care pornind din
Dacia cu 6000 ani î. Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. De aici ar fi pornit spre
Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale
aceleiaşi limbi.

48
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

 sec. XX (1923) - Vasile Pârvan (1882-1927), membru al Academiei Române, autorul


primei hărţi arheologice a României, aduce numeroase argumente arheologice ce pun în
evidenţă ideea latinităţii poporului român („Începuturile vieţii romane la gurile Dunării”-
1923, „Getica”).
 sec. XX (1935) - C.C. Giurescu susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au
constituit-o dacii şi că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni.
 sec. XX (1937) - Gheorghe Brătianu în lucrarea „O enigmă şi un miracol istoric: poporul
român” aduce un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea
românilor, demonstrând fară drept de apel, în context european, că romanitatea şi
continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.
 sec. al XX-lea (1938) - Oamenii din Ţara Oaşului se îmbrăcau şi în secolul trecut aşa
cum o făcuseră cu sute de ani în urmă strămoşii lor (fotografie de Ioniţă G. Andron).
 sec. al XX-lea (1940) - Gheorghe Brătianu publică lucrarea „O enigmă şi un miracol
istoric: poporul român” în limba română.
 sec. al XX-lea - Al. Rosetti publică lucrarea „Istoria limbii române”.
 sec. al XX-lea (1947) - În „Manualul de istorie a României” Mihail Roller şi
colaboratorii săi negau sau minimalizau romanitatea românilor, exagerând rolul
elementului slav în etnogeneza românească şi rolul statului kievean în formarea statelor
medievale româneşti.
 sec. al XX-lea (1972) - Adolf Armbruster publică lucrarea „Romanitatea românilor”.
 sec. al XX-lea (1973) - C.C. Giurescu publică lucrarea „Formarea poporului român şi a
limbii române”. Susţine continuitatea românilor.
 sec. al XX-lea (1984) - D. Prodan publică lucrarea „Din istoria formării naţiunii române”.
Consideraţii asupra Supplex Libellus Valachorum.
 sec. al XX-lea (1987) - „Faptele istorice anulează teoriile reacționare” de Mircea Mușat.
„Istoria Transilvaniei” apărută la Budapesta, susține ideile lui Roesler.
 sec. al XX-lea (1988) - Şerban Papacostea publică lucrarea „Geneza statului în Evul
Mediu românesc”. Primii care au afirmat latinitatea românilor sunt istoricii străini pe
baza mărturiilor cunoscute de ei, direct sau indirect.
 sec. al XX-lea (1992) – Vlad Georgescu publică lucrarea „Istoria românilor”.
 sec. al XX-lea (1993) – Şerban Papacostea publică lucrarea „Românii în secolul al XIII-
lea”. Consideraţii asupra operei lui Simon de Keza. Este reeditată lucrarea lui Adolf
Armbruster.

49
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

 sec. al XX-lea (după 1996; data exactă este 1997) - istoricul Lucian Boia în lucrarea
„Istorie şi mit în conştiinţa românească” susţine că „singura raportare incontestabilă la
origini este oferită până la urmă de limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se
adaugă numele de român, înclină într-un sens balanţa spre romani.”
 sec. al XX-lea (1998) – C. Durandin publică lucrarea „Istoria românilor”.

Dicţionar istoric
 Continuitate - persistenţa populaţiei băştinaşe (dacii şi daco-romanii) pe teritoriul vechii
Dacii.
 Descălecat - Termen folosit mai ales de cronicari în legătură cu întemeierea statelor
medievale româneşti. (A descăleca - A se aşeza statornic într-un foc.)
 Dialect – Particularitate regională a unei limbi.
 Emigrare - Părăsirea ţării de origine pentru a se stabili într-o altă ţară.
 Etnogeneză - procesul de formare al unui popor.
 Imigrare - Deplasarea şi stabilirea într-o ţară străină.
 Imigraţionism - Curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a
poporului român în spaţiul fostei provincii Dacia, de la formarea sa şi până astăzi.
 Misionar - persoană care propovăduieşte o nouă religie pe un teritoriu.
 Obârşie - Locul din care se trage cineva (familie, neam).
 Popoare neolatine – Popoarele care au ca bază lingvistică limba latină: spaniol,
portughez, francez, italian, român.
 Protocronism - curent de idei preocupat să pună în valoare prioritatea unor idei, teme.
 Romanitate - caracter romanic al unui popor sau al unei culturi; origine, descendenţă
romană. Spaţiu etno-lingvistic care cuprinde popoarele romanice.
 Romanizare - proces de preluare selectivă a trăsăturilor culturale romane (limbă, port,
tradiţii) de către populaţia autohtonă cucerită de romani.
 Supplex - cerere, plângere, petiţie.
 Şcoala Ardeleană - mişcare ideologică şi culturală iluministă a intelectualităţii româneşti
din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Susţinea latinitatea şi continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul vechii Dacii.
 Teorie istoriografică - ansamblu de idei care explică desfăşurarea unor evenimente şi
procese istorice.
 Vlahi - nume consemnat în documentele externe care desemnează populaţia de limbă
romanică de la nordul şi sudul Dunării.

50