Trecutul lui Dragnea – Prima parte

Figurile celor care ne conduc ne-au devenit atât de familiare încât uităm să ne
mai întrebăm cine sunt, de fapt, acești oameni, de unde vin și ce au făcut înainte
de a intra în politică și de a decide în numele nostru.

După atâția ani în care trecutul lor a avut rădăcini înfipte adânc în nomenclatura
comunistă sau în rețeaua de cadre a Securității, iată-ne intrați într-o nouă
paradigmă. E o lume pe care o cunoaștem, care ne-a dat miliardari de carton,
moguli de presă sau primari de municipii, dar niciodată n-a ajuns să conducă cu
adevărat România. E lumea micilor afaceriști căliți în descurcăreala anilor ’90,
cei care îndesau marfă în portbagajul de Dacie sau în remorca de ARO, oameni
plecați de jos și puși pe făcut bani prin orice metode, de la comerț cu amănuntul
până la acapararea activelor de stat. De aici vine Liviu Dragnea, așa a făcut
primii bani și așa și-a croit drum spre o carieră politică.
La începutul anilor ’90, Dragnea a deținut trei firme private, cu care a derulat
primele sale afaceri. Am căutat în arhivele de la Registrul Comerțului și am mers
să-i întâlnim pe cei care i-au fost asociați și clienți. Din toate acestea, am
reconstituit anii de tinerețe ai celui mai influent politician al momentului.

Tânărul Liviu Dragnea a deschis o cârciumă în satul soției și apoi s-a extins în
satele din jur. A fost taximetrist de marfă cu un ARO făcut din bucăți. A vândut
bere la halbă în birturi comunale improvizate în casele unor țărani, în camerele
de la drum. S-a asociat cu oameni pe care a știut să-i folosească și mai apoi să-i
arunce. A preluat de la stat un hotel și mai multe restaurante în locație de
gestiune, iar mai apoi s-a făcut stăpân peste ele.

Anii ’90 au împărțit România în țara sfâșiată care este astăzi. Unii au câștigat
enorm într-un timp scurt, alții au pierdut tot, fără ca măcar să bage de seamă.
Liviu Dragnea a câștigat atunci mai mult decât am putea crede la prima vedere.
Ascensiunea lui din prima parte a anilor ’90 a fost amețitoare. Din omul care
turna berea în halbe a ajuns, în numai câțiva ani, prefectul județului Teleorman,
iar apoi și-a făcut loc la mesele cele mai bogate ale politicii românești. În
următoarele săptămâni vă vom spune povestea acestei ascensiuni.

O Dacie câștigată la loz în plic și un ARO făcut din bucăți

O garnitură de mobilă, câteva bunuri casnice și o Dacie roșie, cumpărată de la o

minoră care o câștigase la loz în plic. Aceasta este averea cu care Liviu Dragnea a
intrat în afaceri și pe care el însuși a declarat-o la Registrul Comerțului Olt, unde s-a
prezentat împreună cu asociatul său Petcu Vasilică. Era august 1990 și Liviu Dragnea
avea 27 de ani.

În 1987 terminase Facultatea de Transporturi Auto din Politehnica București, iar

Revoluția îl prinsese făcând naveta între Giuvărăști și Corabia, unde lucra ca inginer
stagiar (într-o secție auto aparținând Întreprinderii de Utilaj Greu şi Transport pentru
Construcţii Craiova). Giuvărăști – satul de baștină al soției Bombonica – este o
comună situată la granița dintre județele Olt și Teleorman. Nu se mai știe cum a prins
Dragnea drag de Bombonica, dar la 6 august 1988 au făcut nuntă, iar el a rămas, cum
se zice în Teleorman, „la muiere-n casă“.

Oamenii din Giuvărăști își amintesc de acest băiat de 27 de ani, cu mânecile suflecate,
murdar până la urechi de vaselină și reparând zi și noapte la un ARO prăfuit, cu care
ducea marfa țăranilor la târgurile din Câmpia Română. Această a doua mașină nu
apare printre bunurile declarate la Registrul Comerțului, poate și pentru că avea un
statut incert din punct de vedere legal. După cum însuși Liviu Dragnea a povestit într-
un interviu din 2016, era o mașină pe care și-o făcuse singur, „din bucăți, piesă cu
piesă, pe baza unui certificat de IMS (n.r. – mașină de teren produsă în anii ’50-’60 la
Câmpulung Muscel)”.

Tânărul Liviu Dragnea își petrece prima parte a anului 1990 la volanul acestui ARO
făcut din bucăți. Îi atașează o remorcă și începe să-și exerseze spiritul antreprenorial
încărcând-o cu legume și negociind cu țăranii din Giuvărăști prețul fiecărei curse spre
Alexandria sau Turnu Măgurele.

Profitul lui Bachus

Pe 14 august 1990, înființează „Asociația cu scop lucrativ Bachus”, entitate privată

care avea ca principal obiect de activitate „prepararea și desfacerea de cafea, băuturi
alcoolice și răcoritoare“. Dragnea se asociază în această afacere cu Petcu Vasilică, un
sătean din Giuvărăști a cărui mătușă deținea o casă aflată chiar în centrul comunei.

În această casă de pe Strada Principală, Dragnea și Petcu își deschid un bar – Bachus –
în care vând bere la halbă, coniac și alte categorii de băuturi spirtoase și răcoritoare.
Comuna Giuvărăști, Strada Principală. Aceasta este casa în care, în urmă cu 28 de ani,
Liviu Dragnea și-a deschis prima afacere: cafe-barul Bachus. FOTO: Recorder
Oamenii din Giuvărăști și-l amintesc pe șeful PSD jucând inclusiv rolul de vânzător și
cărând berea pe la mese, iar hârtiile rămase în arhiva de la Registrul Comerțului ni-l
arată alergând cu treabă și în a doua zi de Crăciun: pe 26 decembrie 1990, Liviu
Dragnea cumpără, pentru dotarea barului, un televizor marca Telecolor contra sumei
de 25.000 de lei, achitat cu banii jos, în prezența martorilor Mireanu Paul și Creața
Iulian.

Bachus-ul merge bine și aduce câștig. După o jumătate de an de comerț cu alcool,

Dragnea și Petcu pun ban pe ban și depun la bancă. Dragnea însuși se prezintă la un
ghișeu din Corabia al Băncii pentru Agricultură și Industrie Alimentară (devenită mai
târziu Banca Agricolă) cu un teanc de 633 de bancnote de 100 de lei. Îi depune și
primește chitanță:
Cu bani puși la bancă și cu tot mai mulți clienți însetați, Liviu Dragnea și asociatul său
își fac planuri de extindere. Pe 18 iunie 1991, cei doi transformă „Asociația cu scop
lucrativ Bachus” într-o societate cu răspundere limitată: Com Orizont SRL. Obiectul
de activitate ne arată că imaginația lui Dragnea era nemărginită: de la comerț cu țigări,
piese auto și jucării, la activități de video-disco și import-export. Practic, tot:
Cum au rămas țăranii din Giuvărăști fără stație de autobuz

Setea de consum a cetățenilor din Giuvărăști se dovedește prea mare pentru o singură
unitate comercială, așa că, pe 16 aprilie 1992, Com Orizont SRL închiriază de la
Consiliul Local clădirea Stației Auto Giuvărăști, formată din două camere totalizând
19 metri pătrați. Chiria lunară e stabilită la 4.750 de lei. În urma acestui contract,
sătenii din Giuvărăști rămân fără stație de autobuz, dar se îmbogățesc cu o nouă
cârciumă în care se pot răcori după muncile câmpului. Stația e de fapt scheletul unei
gherete pe care Liviu Dragnea și asociatul său o împrejmuiesc cu pereți de sticlă, așa
că noul birt capătă numele popular „La geamuri multe”.

Urmează o vară lungă, în care se bea bere multă și se face profit pe măsură. Com
Orizont SRL, firma patronată de Liviu Dragnea și Petcu Vasilică, își extinde obiectul
de activitate la comerț ambulant în piețe, târguri, oboare, bazare, în locuri publice și de
agrement. Apoi, pe 27 octombrie 1992, deschide un al treilea bar în comuna vecină
Izbiceni, unde, conform actelor de la Registrul Comerțului, închiriază două camere din
locuința lui Costică Sprîncenatu și un teren de 50 de metri pătrați, „situat între casă și
gard”. Totul în schimbul unei chirii lunare de 3.000 de lei.
Liviu Dragnea umple o cameră cu marfă și așază câteva mese și câteva scaune în cea
de-a doua. Împrejmuiește spațiul dintre casă și gard cu niște plăci de carton și
improvizează o mică terasă. Apoi deschide butoaiele cu bere și începe să vândă.
Inaugurarea acestei cârciumi improvizate trebuie să fi fost un eveniment pentru țăranii
din Izbiceni, pentru că 26 de ani mai târziu amintirea acelei terase e încă vie pe ulițe.
Costică Sprîncenatu s-a stins între timp, dar vărul lui, Bebe, ne povestește cu lux de
amănunte: „Liviu Dragnea a făcut primul bar de la noi din comună și aici s-a vândut
prima dată bere la halbă. Era omor! Împrejmuise cu placaj, amenajase frumos. Vindea
și bere, vindea și coniac, băutură…”.

Două săptămâni mai târziu, pe 12 noiembrie 1992, Com Orizont SRL închiriază și
clădirea bufetului din satul Pleașov (comuna Lunca, situată la 10 kilometri de
Giuvărăști), evacuează Cooperativa de consum și deschide încă un bar. Al patrulea.

Același model și în comuna Islaz, unde închiriază câteva camere din casa cetățeanului
Gheorghiță Marin și improvizează o cârciumă. Această afacere are și o oarecare
componentă sentimentală: Dumitru Dragnea, tatăl actualului președinte PSD, fusese
șeful postului de Miliție din Islaz la sfârșitul anilor ’70. Casa unde Liviu Dragnea a
deschis barul se află chiar peste drum de clădirea Poliției, la etajul căreia locuise
familia Dragnea.
Sediul Poliției din comuna Islaz, unde tatăl lui Liviu Dragnea a fost șef de post la
sfârșitul anilor ’70 . Clădirea are la etaj o locuință de serviciu. Acolo și-a petrecut
Liviu adolescența. FOTO: Recorder
Promovarea în Liga I a afacerilor

Liviu Dragnea tocmai împlinise 30 de ani și era deja un mic patron cu afaceri în mai
multe sate așezate pe granița dintre județele Olt și Teleorman. Însă, mai presus de
orice, învățase câteva lucruri elementare despre România acelor ani: setea de consum a
populației era uriașă, iar statul se afla într-o degringoladă din care se putea pune mâna
pe ceva mai mult decât pe niște stații de autobuz și clădiri de bufeturi comunale.

Cu aceste gânduri în minte, Dragnea se orientează spre Turnu Măgurele, cel mai
apropiat oraș și locul unde terminase liceul, iar primul lucru pe care îl face este să
caute un asociat cu putere de influență. Îl convinge pe Florin Mîndroc, un fost coleg de
facultate care avea deja afaceri în București, să devină parteneri și să se extindă în
orașul de pe Dunăre.
Pe 20 decembrie 1992, Dragnea și Mîndroc preiau, în cotă egală, acțiunile firmei
Dacorom SRL, deținută de Scaete Ion și Costea Ion, doi cetățeni din Turnu Măgurele.
Aceștia vindeau firma aducând ca argument oficial „motive financiare personale care
nu le mai permit să desfășoare activitățile în condiții bune”. Dacorom SRL deținea un
bar denumit „La Groapă”, aflat la subsolul unei clădiri de pe strada General
Praporgescu din Turnu Măgurele, însă desfășurarea ulterioară a evenimentelor arată că
Liviu Dragnea și Florin Mîndroc nu de asta erau interesați. Procedurile de înființare a
unei entități private erau greoaie în acei ani, iar ei aveau nevoie cât mai repede de o
firmă pentru intra în afaceri care nu mai suportau amânare. Statul tocmai urma să ofere
în locație de gestiune mai multe unități comerciale din județul Teleorman.

Locația de gestiune era o formă de închiriere pe care statul român a practicat-o masiv
la începutul anilor ’90 și care era foarte avantajoasă pentru cel care prelua o unitate
comercială deoarece o lua cu tot cu angajați, bunuri de inventar, vad comercial și, mai
ales, cu posibilitatea de a o cumpăra definitiv la un preț preferențial. Angajații unei
unități aveau prioritate atunci când statul hotăra să o ofere în locație de gestiune, însă
vorbim de o perioadă în care criteriile impuse prin documente oficiale puteau fi
schimbate, negociate și chiar ignorate fără nicio problemă.

Astfel că, la începutul anului 1993, în decurs de numai câteva săptămâni după
preluarea firmei de către Liviu Dragnea și Florin Mîndroc, Dacorom SRL primește în
locație de gestiune cele mai importante unități comerciale din zonă deși până atunci nu
avusese nicio legătură cu activitatea lor. SC Turris SA Turnu Măgurele și SC Vedea
SA Teleorman (ambele societăți cu capital de stat) cedează, către firma lui Liviu
Dragnea, Restaurantul Modern, Hanul Diligenței și Hotelul Turris din centrul orașului
Turnu Măgurele.

Cicerone Constantinescu, directorul din acei ani al SC Vedea SA Teleorman și omul a

cărui semnătură apare pe contract, spune că nu-și mai amintește ce criterii au stat la
baza acordării Hotelului Turris către firma deținută de Liviu Dragnea și Florin
Mîndroc: „Ministerul Turismului de la acea vreme a dat ordinul prin care ne-a permis
să oferim unitățile comerciale în locație de gestiune. E foarte mult de atunci și nu-mi
mai amintesc ce a fost. Dacă se prezenta cineva și cerea, aplicai criteriile stabilite de
minister. Dacă nu le-am respectat, o să răspund în fața legii”.

Câțiva ani mai târziu, când Liviu Dragnea devenise unul dintre liderii Partidului
Democrat și prefect al județului Teleorman, Cicerone Constantinescu se înscria în PD,
iar presa locală îl indica drept un apropiat al lui Dragnea.

Discotecă, depozit en-gros, cauciucuri second-hand

Ne întoarcem la începutul anului 1993 și îl găsim pe Liviu Dragnea administrându-și

noile afaceri fără să dea doi bani pe angajamentele încheiate cu statul român. În
contractele prin care firma Dacorom a primit restaurantul Modern, Hanul Diligenței și
Hotelul Turris, semnate de însuși Liviu Dragnea în calitate de administrator, erau
impuse și câteva condiții, cum ar fi faptul că „locatarul trebuie să urmărească
permanent practicarea unor servicii de înalt nivel calitativ, corespunzător categoriei de
încadrare a unității”.

Aceste condiții rămân, însă, numai pe hârtie și cele trei unități sunt transformate, în
scurt timp, din cele mai bune restaurante ale orașului în bodegi dotate cu păcănele și în
depozite de marfă de unde se poate cumpăra orice. A doua zi după semnarea
contractelor, Dacorom SRL își extinde obiectul de activitate la jocuri mecanice, jocuri
electronice și biliard. La Hanul Diligenței se deschide un butic și o discotecă în aer
liber. În restaurantul Modern și în hotelul Turris apar un magazin alimentar și un
depozit en-gross în care se vând inclusiv cauciucuri second-hand.

Liviu Dragnea conduce cu mână de fier toate aceste afaceri și, în același timp, practică
o echilibristică în care amestecă firmele și asociații pentru ca, în final, întreg controlul
să rămână la el. Trage firma Com Orizont pe linie moartă și începe să mute magazinele
din Giuvărăști, Izbiceni și Lunca în proprietatea firmei Dacorom. În acest fel se
descotorosește de Petcu Vasilică, primul său asociat și omul care îl ajutase să intre în
afaceri. Petcu Vasilică trăiește și astăzi în Giuvărăști, însă a refuzat să vorbească
despre acea perioadă. La începutul dialogului a fost jovial și binevoitor, dar când a
auzit numele șefului PSD și-a schimbat atitudinea: „N-am timp și nici nu-mi place să
discut despre lucrurile astea. Eu sunt țăran, am solar și sunt ocupat”.

Pe parcursul anului 1994, Liviu Dragnea lucrează și la îndepărtarea lui Florin Mîndroc
din afacerile pe care le dețineau în cotă egală. Își înființează o nouă firmă, Ștefimar
SRL (după numele celor doi copii), în care este unic asociat și pe numele cărei mută
câteva magazine deținute de Dacorom SRL. Cei care i-au cunoscut în acea perioadă
susțin că acesta este momentul în care între Liviu Dragnea și Florin Mîndroc, prieteni
din studenție, apare un conflict în care cel din urmă îl acuză pe Dragnea că vrea să
acapareze toate activele Dacorom. Într-un final, Mîndroc renunță la tot și, așa cum
arată și istoricul de la Registrul Comerțului, pe 24 noiembrie 1994 se retrage definitiv
din firma Dacorom SRL cedând acțiunile către Liviu Dragnea. Am încercat să aflăm
chiar de la Florin Mîndroc ce s-a întâmplat în acei ani, dar ne-a spus că preferă să tacă:
„Eu și Liviu Dragnea am fost prieteni încă din facultate, dar acum nu mai avem niciun
fel de relație. Sunt multe lucruri pe care numai eu le știu, dar e o situație în care nu pot
să vorbesc. Încă mai am anumite activități înTeleorman și nu mi-ar face bine”.

În câțiva ani, Liviu Dragnea a trecut de la berea din birturile comunale, la șampania
din restaurantele de oraș.
Cu această abilitate de a se descurca în haosul anilor ’90 și de a-i folosi pe oamenii de
lângă el, Liviu Dragnea reușise, într-o perioadă scurtă de timp, să se transforme din
tânărul cu ARO făcut din bucăți într-unul din cei mai influenți afaceriști ai județului.
În 1995, Dragnea deținea mai multe baruri și restaurante, un hotel, depozite de marfă
și magazine alimentare. Avea să urmeze traseul firesc: sponsor în campanii electorale
și mai apoi intrarea în politică, lucru care nu l-a făcut să renunțe la afaceri, ci doar să le
treacă pe numele altora. Restaurantul Modern, Hanul Diligenței și Hotelul Turris, pe
care le luase în locație de gestiune de la stat, au intrat definitiv în proprietatea
apropiaților săi.
Com Orizont SRL, Ștefimar SRL și Dacorom SRL, cele trei firme cu care Liviu
Dragnea a făcut afaceri la începutul anilor ’90 și singurele în care numele său a apărut
vreodată în hârtii, au fost radiate la mijlocul anilor 2000, când Liviu Dragnea devenise
președinte de Consiliu Județean. Imaginea tânărului care vindea bere la halbă și căra
marfă la târguri trebuia îngropată adânc în trecut, pentru a face loc unui viitor politic
luminos.
 Trecutul lui Dragnea – Partea a 2-a

Figurile celor care ne conduc ne-au devenit atât de familiare încât uităm să ne
mai întrebăm cine sunt, de fapt, acești oameni, de unde vin și ce au făcut înainte
de a intra în politică și a decide în numele nostru. Continuăm să urmărim drumul
străbătut de tânărul Liviu Dragnea de pe ulițele prăfuite ale Teleormanului, până
pe șoselele cârpite ale Tel Drum-ului, pentru a ajunge, în final, la asfaltul perfect
din Kiseleff.

„Fac muncă în folosul comunității de 20 de ani“, spunea Liviu Dragnea, în timpul

audierii din dosarul angajărilor fictive de la DGASPC, acum câteva săptămâni.
Am mers în Teleorman să vedem în folosul cui a muncit Dragnea din 1996, când a
fost numit prefect, și până în 2012 când a lăsat județul pentru a conduce Partidul
și mai apoi, prin interpuși, țara.
La începutul lui 1996, Liviu Dragnea avea 33 de ani, doi copii minori și câteva afaceri
mici și mijlocii. După ce fusese cărăuș de zarzavaturi pe la piețele din Alexandria și
cârciumar în câteva sate de lângă albia Dunării, Dragnea reușise, în anii ’94-’95, să
pună mâna pe cele mai importante puncte comerciale din orașul Turnu Măgurele: un
hotel, un han și un restaurant. Făcea bani, căci tranziția a fost un galop de sănătate
pentru cei intrați pe turnanta privatizărilor.

Facsimil din ziarul „Teleormanul“, ediția din 29 iulie

1998
Și, ca orice băiat de la țară care vrea să-și câștige rapid
respectul orașului, la mijlocul anilor ’90 preluase o
echipă de fotbal din campionatul județean – FC
Electroturris Turnu Măgurele. Echipa mergea bine, iar
presa locală anunța cu entuziasm promovare după
promovare. În vestiarul micului stadion din Turnu
Măgurele a curs, în acei ani, multă Robema – bere
produsă la Roșiorii de Vede – iar după victorii, la
Hanul Diligenței, peste care Dragnea se făcuse patron,
se cânta tradiționalul „Să vină banii, să vină banii la
băieți!“

Dar părul lui Liviu Dragnea începuse să albească pe la

tâmple, iar el voia mai mult decât birturi comunale,
hanuri, hoteluri, diviziile inferioare ale fotbalului și
alte afaceri mici și mijloci. Voia să-și deschidă drumul către afaceri mari și foarte
mari. Pentru asta trebuia să intre în politică. Nu exista altă soluție.

Iar 1996 era anul perfect: alegeri locale, alegeri parlamentare, alegeri prezidențiale. Pe
scurt, multe campanii electorale și o mare nevoie de bani din partea partidelor politice.
Dragnea avea bani.
Primul imbold politic îl poartă către Petre Roman, pe atunci președintele Partidului
Democrat și unul dintre politicienii creditați cu șanse la președinția României. Roman
îi fusese profesor la Politehnică. Parcurseseră împreună – Dragnea din bancă, iar
Roman de la catedră – cursul de Mecanica fluidelor, din cadrul Facultății de
Transporturi. Acum, Dragnea era cu gândul la mecanica puterii și la influența pe care o
dobândise în șase ani de democrație fostul său profesor. Adus de mână de Adriean
Videanu – pe care, de asemenea îl cunoscuse în facultate și care ajunsese deja deputat
de Teleorman -, Liviu Dragnea se înscrie în Partidul Democrat. Se acomodează repede
cu rolul de sponsor de partid, ajută cu bani la campania electorală pentru locale și, la
final, se alege cu un loc de consilier local la Turnu Măgurele.

Era iulie 1996 și marea bătălie pentru Parlament și Președinție stătea să înceapă (cele
două scrutinuri se țineau concomitent). Partidul Democrat se aliase cu Convenția
Democrată Română și împreună se luptau să dea jos, pentru prima dată după
Revoluție, gașca lui Ion Iliescu, unită sub numele de PDSR. Teleormanul n-a fost
mereu județ roșu. Pe atunci era albastru, pentru că PDSR-ul era albastru.

În acest context, presa locală îl ia la ochi pe Liviu Dragnea și scrie că un tânăr afacerist
din Turnu Măgurele pompează 60 de milioane de lei în campania pentru parlamentare
a Partidului Democrat. Dragnea era nu numai finanțatorul, ci și șeful de campanie al
PD-ului în Teleorman. Convenția Democrată câștigă alegerile parlamentare, intră la
guvernare alături de PD și împreună împart funcțiile de prefecți. Era decembrie 1996 și
momentul merită un stop-cadru.

În vizită la soții Roman

În politică e bine să știi pe cineva care știe pe cineva. Comunismul trecuse, dar
cutumele dăinuiau. Dragnea știa pe cineva care-l putea duce în intimitatea lui Petre
Roman, să schimbe fie și numai câteva cuvinte cu fostul său profesor. Îl știa pe Ștefan
Georgescu, un subinginer cuminte din Alexandria, membru PD și, mai ales, văr primar
cu Mioara, soția de atunci a lui Petre Roman. Dragnea începe să-l cultive cu stoicism
pe acest Georgescu. „Ei doi s-au împrietenit foarte repede și au început să meargă la
pescuit împreună“, își amintește fostul consilier județean și deputat PD de Teleorman
Alexandru Mocanu. „Iar atunci când s-a luat decizia că PD-ul va avea funcția de
prefect pe Teleorman, Dragnea și Georgescu au plecat împreună spre București, acasă
la familia Roman. În organizația județeană se votase ca propunerea pentru funcția de
prefect să fie Corin Lunganu, președintele PD Teleorman, însă Dragnea a mers
personal să-l convingă pe Roman să-l pună pe el“, ne-a povestit Mocanu.

„Așa e – confirmă Corin Lunganu –, organizația locală m-a desemnat pe mine. Mai
fusese în cărți o doamnă, Florica Nedelcu, și, pe ultima sută de metri, se înscrisese și
Dragnea, care era, totuși, nou în partid și nu avea șanse. Conform democrației din
partid, a plecat propunerea către București ca eu să fiu desemnat prefect. Numai că, în
același timp cu propunerea, a plecat și Dragnea la București și nu s-a întors de acolo
până nu a obținut de la Petre Roman promisiunea că îl va pune pe el în funcția de
prefect“.

Mioara și Petre Roman. Ei l-au dat

politicii românești pe Liviu Dragnea.
Foto: Cătălin Luțu/Mediafax
Petre Roman își amintește bine momentul
întâlnirii cu Dragnea: „Era un om tânăr la
vremea aceea, foarte activ. Eu i-am fost
profesor, dar nu-mi aduceam aminte de
el. Însă când am fost într-o vizită în
Teleorman, în campania electorală, cu câteva luni înaintea alegerilor din ’96, l-am
cunoscut. El a venit la mine și mi-a spus: «Știți, mi-ați fost profesor…». Un lucru
simpatic…“.

L-am întrebat pe Petre Roman dacă Liviu Dragnea a venit la el acasă să-i ceară funcția
de prefect de Teleorman. Răspuns: „Nu-mi amintesc, dar n-ar fi imposibil“.
L-am întrebat, apoi, dacă vărul Ștefan a avut vreo implicare. Răspuns: „Da, Ștefan, un
băiat de mare ispravă, văr bun al soției mele, Mioara. Locuia la Alexandria. Eu pe el l-
aș fi pus prefect, dar n-avea facultate“.

L-am mai întrebat o dată dacă vărul Ștefan a pus o vorbă bună pentru Liviu. Răspuns:
„Dom’le, viața și natura umană permit așa ceva, dar eu nu-mi amintesc“.

Revelionul

Viața, natura umană și banii investiți în demarajul politic l-au ajutat pe Dragnea să
avanseze în câțiva ani de la statutul de cârciumar de comună la cel de prefect de județ.

Era final de decembrie 1996. Dragnea și-a început cariera politică cu un revelion pe
care presa locală îl creionează ca pe o petrecere din Marele Gatsby. Decor: restaurantul
hotelului Turris din Turnu Măgurele. Invitați: spuma orașului și șefii filialei Teleorman
a Partidului Democrat. S-a băut, s-a mâncat, s-a dansat, iar apoi oaspeții și gazda s-au
retras prin camere de hotel, la odihnă. Urmau primii patru ani de muncă în folosul
comunității.
„Am băut la tutun toată noaptea și-am stat și m-am gândit…“. Foto: ziarul
„Teleormanul“

Liviu Dragnea nu a dorit să stea de vorbă cu reporterii Recorder pentru a contribui la

această serie de articole. Am adunat, totuși, din diverse surse, versiunea sa cu privire la
unele etape din viață. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“ a povestit din
perspectiva sa intrarea în politică:

„Am avut un
motiv interesant
de a intra în
politică. În
toamna lui ‘95
fetiţa era foarte
mică şi veneam
cu ea de acasă în
cărucior. Oraşul
arăta ca după război! Străzile erau praf. Se exfoliase pojghiţa de ciment de deasupra
trotuarului şi rămăseseră doar pietroaiele din balast. Căruciorul se mişca şi eu am
în cap şi acum imaginea căpşorului fetiţei mele. Am luat-o în braţe şi i-am spus că
trebuie să facem ceva cu primăria asta. Atunci aveam hotelul, toate restaurantele şi
eram un tânăr destul de influent în oraş, ca să spun aşa. Am strâns foarte mulţi
tineri şi am făcut la Turnu Măgurele prima revoluţie a tinerilor din România. În
1996 am reuşit să câştigăm şi primăria şi aşa am intrat în politică. […] Ulterior, în
decembrie 1996, am fost numit prefect. Eu veneam cu băieţii de la marfă, de la
Bucureşti (n.r. – Dragnea susține că aducea marfă pentru magazinele pe care le
avea în Olt și Teleorman). Era o ninsoare îngrozitoare şi bineînţeles că drumurile
nu erau deszăpezite. Când am ajuns la hotel, era toată lumea strânsă – tocmai se
anunţase la televizor că eu sunt prefect“.
Sursa: ziarul „Teleormanul“ – 6 februarie 1997. Cu această declarație de avere, scrisă
într-un colț de ziar, apărea Liviu Dragnea în fața teleormănenilor, la începutul anului
1997. Cu această zestre a intrat în politică.
1997, început de an, început de guvernare creștin-democrată, început de lume nouă.
După ce cheamă un sobor de preoți să sfințească sediul Prefecturii, Dragnea face o
conferință de presă în care anunță programul de guvernare la nivel local (vă sună
cunoscut?). Titlu: „Programul Prefectului de Teleorman cu privire la realizarea
obiectivelor prioritare în activitatea prefecturii județului Teleorman”.

Sunt zeci de măsuri care urmau să schimbe radical nivelul de trai al teleormănenilor.
De bucurie, n-a mai stat nimeni să verifice dacă îmbunătățirile promise erau sau nu de
competența prefectului. Între altele, se promitea construirea unui pod rutier și feroviar
între comuna Cioara și orașul Belene din Bulgaria (întâmplător, podul trecea chiar pe
lângă insula Belina).

Promisiunile rămân doar pe hârtie, iar Teleormanul continuă să fie în coada

clasamentului pe județe la toate capitolele importante. Când era secetă, Dragnea
declara în presă că așteaptă „de la Dumnezeu ploaie și temperaturi mai suportabile“.
Când ningea de nu se mai vedea pe unde e drum și pe unde e câmpie, Dragnea critica
compania de drumuri și poduri a Consiliului Județean (viitoarea Tel Drum) și se ruga
Divinității să aducă temperaturi pozitive.
 Liviu Dragnea
(în centru),
într-un
moment de
solemnitate în
fața Prefecturii
Teleorman.
Sursa: ziarul
„Teleormanul“

De la Aro făcut din bucăți, la Jeep făcut de americani

Cu timpul, imaginea tânărului prefect începe să se deterioreze. Podul peste Dunăre nu

se vede (și nevăzut avea să rămână până în ziua de azi), iar șoselele de pe raza
județului sunt inamici tot mai mari pentru băile de ulei ale Daciilor și Oltciturilor
participante la trafic. Teleormănenii știu din declarația de avere că Liviu Dragnea are
și el o Dacie din ’87 și un Aro făcut din bucăți pe un șasiu de IMS. Cu toate astea,
prefectul era văzut numai într-o mașină americană, un Jeep Grand Cherokee, care
costa la vremea aia 400 de milioane de lei. O ziaristă de la ziarul „Teleormanul“ se
încumetă să pună întrebarea: „De unde bani, când salariul de prefect – se știe – e un
milion patru sute, bani în mână?“. Dragnea răspunde fără emoții; nicio lege nu-i
interzicea să fie prefect de județ și om de afaceri cu drepturi depline: „Mașina nu e a
mea, e a firmei mele, Dacorom, și o folosesc toți angajații. Și n-a costat 400 de
milioane, ci numai 40 de milioane, întrucât am luat-o la mâna a doua. 400 de
milioane!? Nu am asemenea posibilități!“.

Și totuși, întrebarea ar fi trebuit repetată de zeci de ori. De unde bani? Între 1996 și
2000, anii în care deține funcția de prefect, adică de reprezentant al Guvernului în
județul Teleorman, Liviu Dragnea, printr-una din firmele sale, se făcea proprietar
peste hotelul Turris, Hanul Diligenței și restaurantul Modern, toate din Turnu
Măgurele. Ele au fost preluate de la Fondul Proprietății de Stat, adică de la Guvernul
României. Până atunci, aceste unități fuseseră administrate tot de firmele lui Dragnea,
dar sub forma locației de gestiune. Conflict de interese? Nu se inventase termenul.

Dragnea, greu de dat jos

Din cauza aroganței și a dorinței nestăvilite de a se căpătui, Dragnea ajunge să fie

antipatizat chiar de colegii săi de partid. „Mandatul lui de prefect ne-a creat multe
neplăceri“, spune Alexandru Mocanu, fost consilier județean din partea Partidului
Democrat. „Au apărut zvonuri că făcea învârteli cu o firmă de construcții de pe la
Giurgiu, pe care o ajuta să câștige licitații prin județ în defavoarea companiei de
drumuri și poduri a Consiliului Județean Teleorman, viitoarea Tel Drum. Apoi s-a
vorbit că s-a implicat în retrocedarea unor proprietăți, făcând trafic de influență. La un
moment dat, noi, toată conducerea județeană a PD, am mers la Petre Roman în
audiență să-i spunem să-l retragă pe Dragnea. Roman nu ne-a primit, ne-a trimis pe la
Victor Babiuc și Adrian Severin, care ne-au sfătuit să ne împăcăm cu Dragnea. N-am
reușit să-l dăm jos“, a povestit Mocanu.

Scaunul lui Dragnea se clatină pentru prima dată cu adevărat în primăvara anului 1998,
atunci când cade Guvernul Ciorbea. Înlocuirea Guvernului însemna și o redistribuire a
prefecților în teritoriu. Dragnea simte asta și caută să-și pregătească terenul în cazul în
care va fi înlocuit. Nu degeaba e băiat de milițian și frate de polițist. Cunoaște pe
cineva care cunoaște pe cineva în Ministerul de Interne. În mai 1998, presa
teleormăneană anunță înlocuirea prefectului și transferul lui Dragnea în Ministerul de
Interne. Încadrarea: secretar de stat. Funcția: șef al departamentului logistică din cadrul
Poliției de Frontieră. Noul premier, Radu Vasile semnează numirea sa, numai că
Dumnezeul prefecților ține cu Dragnea și, în cele din urmă, în urma negocierilor
politice, Partidul Democrat păstrează funcția de prefect în Teleorman. Dragnea rămâne
pe loc.
„Comisia anticorupție? Eu unul nu-i văd utilitatea…“

Prima ediție a premiilor Oscarul românesc.

Dragnea premiază un judecător din Alexandria.
FOTO: ziarul „Teleormanul“
În clasorul cu cărți de vizită, Liviu Dragnea
strânge tot mai multe relații și acumulează tot
mai multă putere. Organizează în pădurea
Vedea, din Alexandria, o masă rotundă a
Colegiului Național de Apărare (peste ani va
primi cadou o diplomă din partea acestei
instituții fantomă), înființează și decernează
premiile „Oscarul românesc“, o sindrofie
teleormăneană în care cei din cercul puterii își
împart diplome (peste ani va primi chiar el un
astfel de Oscar românesc). Dar mai presus de
toate acestea, Liviu Dragnea devine cel dintâi președinte al Comisiei Anticorupție de
la nivelul județului Teleorman. Coaliția CDR-PD promisese – și iată că se ținea de
cuvânt – să înființeze astfel de comisii la nivelul fiecărui județ, pentru a respecta
promisiunea din campania electorală: eradicarea totală a corupției din România.

Liviu Dragnea nu părea omul cel mai potrivit pentru asta: avea câteva firme,
cumpărase hotelul din Turnu Măgurele, plănuia să mai cumpere și alte active și vorbea
cam cu jumătate de gură despre lupta anticorupție. Într-un interviu luat la câteva zile
după numirea sa ca prefect a fost nevoit să atingă și problema corupției din Teleorman:
„Nu pot spune că într-un an de zile vom reuși să eradicăm corupția, dar în mod sigur se
va instaura un climat mult mai sănătos de activitate“.

În 1997, la un an de la învestitură, Dragnea se arăta tot mai puțin încrezător în lupta

anticorupție pe care ar fi trebuit s-o conducă: „Vreau să vă spun că nu această comisie
județeană prinde corupții. Riscăm să o transformăm într-un birou de reclamații și
sesizări fără legătură cu corupția. Se primesc foarte multe anonime care n-au niciun
fundament. Vreau să propun să nu mai fie luate în considerație, pentru că paralizăm și
Poliția, și Garda Financiară”.

În 1998, la doi ani de la învestitură, Dragnea abandonase de facto lupta sa împotriva

fraudelor din bani publici și vacantase pentru eternitate scaunul de șef al Comisiei
Anticorupție Teleorman: „Eu unul nu-i văd utilitatea. Singurul lucru bun este că șefii
serviciilor publice se întâlnesc periodic și fac schimb de informații. Dacă o astfel de
comisie ar beneficia de un cadru legal, care să o abiliteze să facă cercetări, să ia
decizii, ar fi altceva. Dar așa…”

Și cu aceste puncte de suspensie se încheie spectacolul de pantomimă în care Liviu

Dragnea a ținut frâiele anticorupției teleormănene. Vor urma ani buni de făcut afaceri
cu statul, de privatizat, de organizat grupuri infracționale, de jucat ping-pong cu părți
sociale și acțiuni la purtător. În 2000, după încheierea mandatului de prefect, Liviu
Dragnea a trecut în funcția de președinte al Consiliului Județean. Au urmat alți 12 ani
de muncă în folosul comunității, în care Teleormanul a devenit simbolul eșecului
administrativ și politic. De aici avea să înceapă o altă poveste. Cea a baronului Liviu
Dragnea.
 Trecutul lui Dragnea – Partea a 3-a

Figurile celor care ne conduc ne-au devenit atât de familiare încât uităm să ne
mai întrebăm cine sunt, de fapt, acești oameni, de unde vin și ce au făcut înainte
de a ajunge în fruntea țării și de a decide în numele nostru.

În primele două episoade ale seriei „Trecutul lui Dragnea”, l-am descoperit pe
liderul PSD în rolul micului afacerist de provincie, făcând comerț cu alcool și
acaparând restaurante din patrimoniul statului, apoi intrând în politică și
trăgând sfori pentru a obține funcția de prefect al județului Teleorman.

Vom încheia cu perioada în care Liviu Dragnea a devenit președinte de Consiliu

Județean și și-a pregătit ascensiunea către vârful politicii. Au fost 12 ani (2000-
2012) tumultuoși, în care micul afacerist s-a transformat în baron de județ: și-a
subordonat presa și instituțiile, și-a fidelizat primarii, și-a împărțit bugetul
județului cu prietenii transformați în patroni.

Istoria baronului Liviu Dragnea este, de fapt, o interminabilă listă a minciunilor:

a mințit când a trecut de la PD la PSD, a mințit când a privatizat TelDrum, a
mințit în chestiunea studiilor pe care le-a urmat, a mințit chiar și atunci când și-a
trecut în CV că este cetățean de onoare al unui district nord-american. Și da,
după cum puteți vedea în fotografia de mai sus, a mințit și atunci când a spus că
nu și-a ras niciodată mustața.

Anul 2000. Mandatul de prefect, care tocmai se încheie, se dovedește un antrenament

bun pentru viitorul politic al ambițiosului Liviu Dragnea. El învață cum se gestionează
relația cu presa, cum se amestecă afacerile cu politica și cum se controlează, de fapt,
un județ. Dragnea înțelege, între 1996 și 2000, că prefectul are mai mult o funcție
onorifică, iar adevărata putere se află la președintele Consiliului Județean, cel care ia
deciziile, administrează bugetul și împarte contractele.

Cu această lecție asimilată, Liviu Dragnea așteaptă cu nerăbdare alegerile locale din
iunie 2000 și își pregătește următorul pas: demisionează din funcția de prefect cu
câteva săptămâni înaintea scrutinului și candidează pentru un post de consilier
județean.

După zece ani de democrație, teleormănenii sunt bulversați și nehotărâți, așa că

voturile lor se împart între mai multe partide și nicio formațiune nu reușește să câștige
majoritatea. Arhivele Autorității Electorale Permanente consemnează, la Consiliul
Județean Teleorman, următoarele rezultate:
La acea vreme, președintele Consiliului Județean nu era ales uninominal (așa cum s-a
întâmplat în 2012), ci era votat de consilierii județeni în prima ședință a noului
consiliu. Așa că, în avanpremiera acestei ședințe, se poartă negocieri și se fac alianțe.
Pentru ca postul de președinte să nu ajungă la PDSR (actualul PSD), celelalte partide
cad de acord să susțină un candidat unic: pe Alexandru Mocanu, din partea Partidului
Democrat. Conștient de antipatia colegilor de organizație, Liviu Dragnea nu are nimic
de obiectat și lasă impresia unui om care se va mulțumi cu o funcție de consilier
județean și se va întoarce la Turnu-Măgurele să-și vadă de afaceri.

Corin Lunganu, cel care conducea organizația județeană a Partidului Democrat, își
amintește că a fost convins de alegerea lui Alexandru Mocanu până în ultima clipă:
„Bătusem palma cu cei de la PNL, PRM și ApR și am intrat în ședință convinși că
majoritatea consilierilor îl vor vota pe Mocanu. Ne-am trezit, însă, că ei îl votează pe
Dragnea”.

În acea ședință din vara anului 2000, Liviu Dragnea a obținut cele mai multe voturi și
a devenit președintele Consiliului Județean Teleorman. Alexandru Mocanu
(vicepreședinte PD Teleorman și ulterior deputat PDL) spune că a aflat abia după
ședință ce i-a făcut pe ceilalți consilieri să se răzgândească și să nu mai voteze în
favoarea sa: „Cu o zi înaintea votului, Dragnea i-a încărcat pe majoritatea consilierilor
într-un autocar și i-a dus la hotelul lui din Turnu Măgurele. Acolo i-a omenit bine, le-a
promis funcții și i-a convins să-l voteze pe el președinte al Consiliului Județean. Lui
Marin Almăjan, șeful PNL Teleorman, i-a dat funcția de vicepreședinte al Consiliului
Județean, iar celorlalți le-a promis diverse posturi de directori prin administrația locală.
Și așa s-a scris istoria…”.

Trecerea la PSD: traseism în interesul județului

Istoria lui Liviu Dragnea era, însă, abia la început. Tânărul care, în urmă cu zece ani,
vindea bere la halbă în birturi comunale, ajunsese în fruntea județului și părea dispus
să facă orice pentru a aduna cât mai multă putere.

Iar puterea stătea și în susținerea partidului. În PD, Dragnea nu avusese niciodată un

sprijin care să-i dea încredere și libertate de mișcare. În plus, în ultimii ani, Petre
Roman, protectorul său, începuse să aibă din ce în ce mai puțină autoritate în Partidul
Democrat. Dar, mai presus de toate, era vorba de curentul general din politica
românească: la sfârșitul lui 2000, PDSR-ul a câștigat „parlamentarele” cu un scor
categoric (37 %), în timp ce PD-ul în care Liviu Dragnea încă mai era membru a luat
doar 7 % din voturi. În decembrie, Ion Iliescu a câștigat prezidențialele, iar Adrian
Năstase a devenit prim-ministru. La numai câteva săptămâni după ce PDSR a preluat
guvernarea, ziarul „Teleormanul” scria că Liviu Dragnea negociază trecerea în partidul
condus de Adrian Năstase.

Dragnea a negat vehement: „În niciun caz nu mă voi înscrie în PDSR. Dacă îmi voi da
demisia din Partidul Democrat, atunci îmi voi prezenta demisia și din funcția de
președinte al Consiliului Județean și mă voi ocupa de afacerile mele”. Era ianuarie
2001 și i-au trebuit doar câteva luni să-și încalce cuvântul.
Iarna nu-i ca vara, varianta Dragnea. În ianuarie 2001 putea să bage mâna-n foc că nu
se va înscrie în PDSR. Într-un fel s-a ținut de cuvânt: nu s-a înscris în PDSR, ci în
PSD, pentru că în primăvara acelui an, social-democrații și-au schimbat numele.
În iunie, când Traian Băsescu a câștigat șefia Partidului Democrat în detrimentul lui
Petre Roman, Liviu Dragnea a demisionat și s-a înscris în PSD (care tocmai își
schimbase numele din PDSR). Ziariștii teleormăneni i-au reamintit ce declarase cu o
jumătate de an în urmă, iar Dragnea le-a zâmbit pe sub mustață și le-a spus că
„interesele județului sunt mai presus de orice”. Apoi a prezentat o poveste romanțată în
spatele căreia încerca să-și ascundă traseismul: „Vineri 15 iunie 2001, am fost la
Consiliul Național al PD. La ora 14.00 am ieșit foarte dezamăgit din sala Palatului
Parlamentului, total dezamăgit de echipa neperformantă. Am ieșit să mă plimb,
când am fost sunat de miniștrii Miron Mitrea și Octav Cozmâncă, care m-au rugat
să vin până la Guvern, să am o discuție cu prim-ministrul (n.r. – Adrian Năstase).
M-am simțit onorat și copleșit că prim-ministrul și șase miniștri din Guvern au stat
de vorbă cu mine o oră. Au spus că m-au urmărit de mai mult timp și mi-au explicat
cum văd dumnealor social-democrația în România. Am luat decizia că voi intra în
PSD…”.

Liviu Dragnea (dreapta) la începutul anilor 2000,

alături de președintele PSD Teleorman, Teodor
Nițulescu. Dragnea avea să-l înlăture rapid de la
conducerea filialei.
Interesele județului și viziunile despre social-
democrație erau doar o gargară politică. În realitate,
Dragnea avea nevoie de un partid puternic care să-i
țină spatele, iar PSD avea nevoie influență în
teritoriu și de oameni potriviți pentru a construi ceea
ce avea să devină rețeaua de baroni locali a lui
Adrian Năstase.

Dragnea a corespuns perfect acestor criterii și, pentru a-și arăta forța, a intrat în PSD
cu tot cu 20 de primari teleormăneni pe care i-a convins să demisioneze din PD și să se
înscrie în partidul aflat la guvernare. Mișcarea a schimbat complet raportul de forțe
politice în județul Teleorman, iar acest lucru a fost o primă bilă albă pentru Dragnea în
PSD.

Privatizarea Tel Drum, cu colindători și cupe de șampanie

Devenit cel mai influent om din județ și bazându-se pe susținerea unui partid monolit,
Dragnea începe să joace într-o altă ligă. E tot mai atent la imaginea sa de politician și
trece la un nou stil de a face afaceri, ștergându-și urmele din acte și acționând prin
interpuși.
Numele său dispare din toate firmele deținute până atunci (acțiunile Dacorom sunt
cedate, în decembrie 2000, către doi oameni de încredere, iar câțiva ani mai târziu
firma este radiată). Rămâne însă spiritul de combinator dezvoltat în jungla anilor ’90,
pe care Liviu Dragnea îl adaptează noii sale funcții.

Principala țintă devine societatea Tel Drum, deținută de Consiliul Județean Teleorman
și însărcinată să se ocupe cu întreținerea drumurilor din județ. În primul an de mandat,
Dragnea reduce investițiile în modernizarea drumurilor, astfel încât Tel Drum să aibă
cât mai puțin de lucru și face tot ce-i stă în putință pentru a reduce valoarea societății.

În februarie 2001, când Teleormanul este acoperit cu zăpadă, aruncă vina pentru
drumurile nepracticabile pe compania Tel Drum. Ziariștii locali consemnează cu
uimire aceste declarații, precizând că Tel Drum acționase tocmai în baza dispozițiilor
primite de la președintele CJ, adică de la Liviu Dragnea.

După un an și jumătate în care îi creează imaginea unei întreprinderi falimentare,

Dragnea dă asaltul final pentru acapararea companiei. Se întâmplă pe 20 decembrie
2001, când este convocată o ultimă ședință de consiliu județean înaintea vacanței de
iarnă. Pe ordinea de zi sunt 25 de proiecte, pe care care consilierii județeni le primesc
într-o mapă cu numai o oră înaintea de începerea ședinței.

Câțiva consilieri din opoziție se plâng că nu au timp să citească proiectele pentru a ști
exact ce votează și se arată scandalizați că, printre cele 25 de puncte aflate pe ordinea
de zi, a fost introdus unul care ar necesita o ședință specială: privatizarea societății Tel
Drum SA.

Nemulțumirile lor sunt ignorate de majoritate și acoperite de zurgălăii unor colindători

chemați să ureze în incinta Consiliului Județean. Sunt copii de la centrele de plasament
din județ și președintele Liviu Dragnea întrerupe ședința pentru a-i primi cum se
cuvine. Fotografii îl imortalizează pe șeful județului felicitând capra și răsplătindu-i pe
colindători.
Așa a apărut pentru prima dată în presă mult-discutata privatizare a societății
TelDrum. S-a petrecut la 21 decembrie 2001, iar Dragnea a fost fericit și darnic cu
colindătorii veniți în biroul său de la Consiliul Județean Teleorman.
Apoi, din această atmosferă îmbibată cu spiritul Sărbătorilor se trece la vot și toate
punctele de pe ordinea de zi sunt aprobate. Unul dintre proiecte prevede contractarea
de către Consiliul Județen a unui împrumut de 10 miliarde de lei (ROL) ce va fi folosit
pentru reabilitarea drumurilor din județ.

Privatizarea Tel Drum este și ea votată cu o majoritate covârșitoare: 32 de consilieri

sunt pentru, 2 se abțin și 4 sunt împotrivă. Ziarele locale consemnează că, dintre
aceștia, cel mai vehement a fost consilierul PD Alexandru Mocanu, care a luat
cuvântul și a atras atenția că Tel Drum are mulți bani de recuperat pe lucrări deja
efectuate și va fi vândută la un preț inferior față de valoarea reală: „Nu pot să nu fac
legătura între această privatizare și hotărârea privind contractarea unui împrumut
extern pentru reabilitarea drumurilor din județ. În aceste condiții, noi asigurăm și sursa
de finanțare a noului proprietar”
Nimeni nu are chef să țină cont de aceste avertismente. Ziarul „Teleormanul” scrie că
ședința se încheie într-o atmosferă de veselie, în care se ciocnesc cupe de șampanie și
se mănâncă pișcoturi. Toată lumea pleacă fericită în vacanță.

Alexandru Mocanu s-a retras din politică și este astăzi pensionar. Își amintește perfect
ședința din 2001: „Mi-am bătut gura degeaba în acea ședință petru că aproape toți
consilierii, indiferent de partid, erau de partea lui Dragnea. Fiecăruia i-a promis câte
ceva: ba au primit o funcție, ba le-a apărut o afacere peste noapte, ba li s-a angajat
nevasta sau copilul pe undeva. Ăsta e stilul lui de lucru, știe să cumpere oamenii. Din
păcate s-a dovedit că tot ce am spus atunci despre privatizarea Tel Drum s-a și
întâmplat”.

După vacanță, Dragnea stabilește regulile pentru vânzarea societății: comisia de

negociere e formată exclusiv din subalternii săi, iar metoda de privatizare aleasă e
complet netransparentă, fiecare ofertant având libertatea de a negocia în secret cu
comisia. Astfel, pe 8 aprilie 2002, societatea Tel Drum ajunge în posesia lui Marian
Fișcuci, prieten și fost coleg de școală cu Liviu Dragnea. Fișcuci plătește doar 8
miliarde de lei pentru o companie care deținea terenuri, clădiri, utilaje și, în mod
indirect, cele 10 miliarde pe care Consiliul Județean tocmai le împrumutase pentru
reabilitarea drumurilor din județ.

Imediat după privatizare, către Tel Drum încep să curgă contracte uriașe din bani
publici, compania devine brusc profitabilă, iar cifra de afaceri crește de patru ori în
primul an de la vânzare.

În spatele aparențelor: studii false și distincții inexistente

În timp ce dă astfel de tunuri prin interpuși, Dragnea are grijă să-și construiască
imaginea unui politician model: preocupat doar de binele comunității, competent,
pregătit în toate domeniile. În CV-ul său încep să apară tot felul de diplome și distincții
menite să susțină aceste aparențe: o școală de administrație urmată în Italia, un curs la
Colegiul Național de Apărare, o facultate de management și administrație publică
absolvită la Universitatea Ecologică.

În realitate, în spatele acestor hârtii cartonate și ștampilate se aflau tot felul de trucuri
menite să le fure ochii celor creduli: școala de administrație din Italia a fost, de fapt, un
stagiu de două săptămâni oferit de Ministerul de Interne italian pentru mai mulți lideri
de județ din România. Colegiul Național de Apărare a însemnat un curs superficial
bifat de-a lungul timpului cam de toți politicienii, indiferent de partid. Iar facultatea de
management și administrație publică a fost o escrocherie pe care Dragnea și-a șters-o,
ulterior, din CV. În realitate, n-a trecut nici măcar o zi pe la școală, pentru că facultatea
pe care pretindea că a urmat-o era parte a unei fabrici de diplome care s-a lăsat cu
anchete și condamnări.

În spatele rețelei s-a aflat Silviu Mina Dobronăuțeanu, fondatorul Universității

„Alexandru Ghica” din Alexandria. Deși universitatea nu era acreditată și intrase în
proces de lichidare, rețeaua condusă de Dobronăuțeanu fabrica diplome de studii în
schimbul câtorva mii de euro și își asigura protecție oferindu-le inclusiv polițiștilor și
politicienilor. Escrocheria a fost deconspirată în 2009, când procurorii au intrat pe fir,
iar presa a scris că Liviu Dragnea și alți oameni influenți din Teleorman au încercat să
blocheze ancheta. Dragnea a recunoscut atunci că atât el, cât și soția Bombonica, au
fost înscriși la universitatea fantomă a lui Silviu Mina Dobronăuțeanu, dar a refuzat să
facă alte comentarii.

Dobronăuțeanu a fost condamnat, ulterior, la 3 ani de închisoare cu executare, iar din

dosarul inițial s-au disjuns mai multe cauze între care una vizează anularea unor
înscrisuri (diplome, adeverințe, foi matricole) deținute de persoane care au urmat
facultățile lui Dobronăuțeanu. Într-unul dintre aceste dosare, pe care l-am putut
consulta la tribunal, apare și numele lui Liviu Dragnea, pentru care procurorii cer
anularea situației școlare, invocând faptul că foile matricole au fost falsificate.
Conform acestor foi matricole, Dragnea s-ar fi înscris la Facultatea de Contabilitate și
Informatică de Gestiune din cadrul Universității „Alexandru Ghica” în 1999, la cursuri
de zi, cu o durată de patru ani. A făcut trei ani la Alexandria, apoi s-a transferat la
Universitatea Ecologică din București, unde a încheiat studiile (2003).

Dragnea, studentul perfect: „N-am mai dat licența, întrucât scopul meu a fost
atins: acumularea de cunoștințe”

Datele adunate de procurori arată, însă, că această situație școlară este neveridică și,
cel mai probabil, a fost fabricată ulterior. Cea mai puternică dovadă este că
Universitatea „Alexandru Ghica” a fost înființată în anul 2000, deci era imposibil ca
Liviu Dragnea să înceapă cursurile în 1999. În declarația dată în fața anchetatorilor,
Dragnea însuși este haotic cu privire la anul în care a început facultatea, confundându-l
cu anul absolvirii: „Nu-mi mai amintesc exact, dar în anul 2003 sau 2004 m-am înscris
la o facultate cu profil contabil din Alexandria, având numele Alexandru Ghica”. În
aceeași declarație, susține că, după terminarea celor patru ani, nu și-a mai dat
examenul de licență „deoarece scopul meu fusese atins, respectiv acumularea de
cunoștințe”.
În foaia matricolă despre care procurorii spun că ar fi falsificată, Liviu Dragnea apare
ca student al Universității Alexandru Ghica începând din 1999, deși aceasta a fost
înființată în anul 2000
În perioada în care ocupa funcția de președinte al Consiliului Județean
Teleorman, Dragnea își trecuse aceste studii în CV, însă ele au dispărut după ce fabrica
de diplome a început să fie anchetată.

Nu este singurul exemplu de combinație dubioasă prin care Liviu Dragnea a încercat
să-și hiperbolizeze competențele. Pe lângă studii, în CV-ul său au mai apărut și
distincții precum „Oscarul pentru excelență 2003” (premiu acordat personalităților
teleormănene și instituit de însuși Liviu Dragnea în vremea când era prefect), dar și
titlul de cetățean de onoare al comitatului Leon din statul american Florida, premiu
acordat în 2001 pentru „contribuția la reușita misiunii internaționale de cunoaștere a
administrației publice locale din SUA”. Ne-am adresat guvernului din comitatul Leon ,
pentru a afla mai multe despre această distincție primită de Liviu Dragnea. Ni s-a
răspuns că Leon County Government nu a oferit niciodată astfel de distincții. Am
insistat, crezând că Liviu Dragnea a primit o diplomă specială, care nu intră, totuși, în
categoria cetățeniei de onoare. Răspunsul administratorului pentru relații comunitare al
comitatului Leon a fost: „Am căutat în arhiva digitalizată cu însemnări oficiale, adică
de la 1 ianuarie 1945 și până astăzi, și nu am găsit niciun rezultat pentru «Liviu
Dragnea»”.

Stăpânul teleormănenilor

După un mandat de prefect și unul în fruntea consiliului județean, Liviu Dragnea este
deja stăpânul absolut al Teleormanului: oamenii lui de încredere conduc toate
instituțiile, comisiile și direcțiile de specialitate, primarii din județ îl ascultă și îl
urmează orbește, prietenii prin care derulează afaceri primesc toate contractele
importante plătite din bugetul județului, CV-ul i se îmbogățește cu atâtea realizări
umane și profesionale încât apariția sa în fruntea acestui județ sărac pare aproape un
dar al Providenței.
La zilele de naștere sau cu ocazia numelui, oamenii din subordine, de la directori la
simpli angajați, cumpără pagini întregi de ziar pentru a-i ura la mulți ani celui care îi
conduce cu atâta dibăcie.
Așa arăta o pagină din „Teleormanul“ la zilele de naștere și la zilele onomastice ale lui
Liviu Dragnea.
Presa e și ea aproape în totalitate aservită, dar Liviu Dragnea lucrează și la acest
capitol pentru ca toate lucrurile să fie așa cum trebuie. Ziarul „Teleormanul”, cea mai
veche și mai importantă publicație din județ, păstrează încă o poziție rezervată în care
amestecă articole elogioase cu texte critice la adresa președintelui de județ. Unul dintre
ele îl prezintă în termeni defavorabili pe Liviu Dragnea, după ce acesta decide să
cumpere un Jeep Grand Cherokee de peste 35.000 de euro din bugetul Consiliului
Județean. Ziariștii se întreabă dacă nu cumva „economia Teleormanului a început să
dea semne de sănătate din moment ce ne permitem astfel de mașini?”. Un fotograf al
ziarului merge în parcarea Consiliului Județean să fotografieze mașina, dar este agresat
de șoferul instituției.

Dragnea se arată foarte deranjat de apariția acestui scandal: acuză că subiectul a fost
„umflat artificial” și prezentat tendențios, iar pe fotograful agresat îl numește „un
paparazzo rătăcit în tranziție”. Apoi le dă asigurări teleormănenilor că Jeep-ul
cumpărat din banii lor va fi folosit cu chibzuință: „Autoturismul de teren face parte din
parcul comun și, fiind o mașină puternică și sigură, va fi folosită de consilierii
județeni, cât și de conducerea instituției, cu ocazia deplasărilor în țară sau străinătate,
la primirea unor delegații oficiale sau pe trasee mai dificile pentru autoturismele
obișnuite”.

Însă Liviu Dragnea nu se mulțumea doar cu drepturi la replică, pentru că dorința lui
era ca astfel de articole să nu se mai repete. Ziarul „Teleormanul” era condus de
Gheorghe Filip (care lucra în redacția publicației din 1969), fiind deținut de angajați în
urma privatizării prin metoda MEBO făcută imediat după Revoluție.
În timpul în care a fost președintele Consiliului Județean Teleorman, Liviu Dragnea a
avut o relație sinuoasă cu presa locală. Aici, o primă pagină dintr-o perioadă bună, în
care ziarul „Teleormanul“ îl prezenta drept tatăl cel iubitor al județului.
În prezent pensionar, Gheorghe Filip (73 de ani) spune că Liviu Dragnea a făcut tot
posibilul să-și subordoneze ziarul: „Nu suporta ca cineva să scrie ceva rău despre el,
mai ales după ce a devenit președintele Consiliului Județean. Mă căuta tot timpul și se
ținea de capul meu să intre la «Teleormanul» cu o mărire de capital. Știam că dacă
Dragnea intră chiar și cu un leu, s-a terminat cu orice independență editorială, așa că
m-am opus. I-am spus că nu vreau ca lumea să înțeleagă prin mărirea asta de capital că
ziarul e la cheremul Consiliului Județean. El zicea: «Nu, dom’le, că n-o să afle nimeni
că sunt eu băgat. Aduc un om de la București să se ocupe». Voia să aducă un interpus,
așa cum face el de obicei. Până la urmă, văzând că nu poate să mă convingă, a găsit pe
cineva din redacție care a colaborat și i-a întors pe toți angajații împotriva mea. În
2008 am fost nevoit să plec și ziarul n-a mai scris un cuvânt rău despre Dragnea”.

Cazul ziarului „Teleormanul” este doar un exemplu. N-a existat nimic în județ peste
care Liviu Dragnea să-și fi dorit controlul și să nu-l obțină. În 2004 și 2008 a câștigat
fără probleme șefia Consiliului Județean, ales cu majoritate de voturi de consilieri pe
care a știut cum să-i răsplătească. La centru, poziția sa în partid a fost tot mai puternică
și în 2010 a devenit secretar general al PSD. A știut să susțină pe cine trebuia susținut
și să trădeze pe cine era de trădat: l-a susținut pe Adrian Năstase în detrimentul lui Ion
Iliescu. Pe Mircea Geoană în detrimentul lui Adrian Năstase. Pe Victor Ponta în
detrimentul lui Mircea Geoană și s-a înscăunat el însuși în funcția de președinte după
ce l-a doborât pe Victor Ponta.

În 2012, după 16 ani la conducerea județului Teleorman (un mandat la Prefectură și

trei mandate la Consiliul Județean), Liviu Dragnea le-a predat puterea celor mai
credincioși subalterni.

A lăsat în urmă un județ sărac și subdezvoltat și a plecat să ocupe funcții de cel mai
înalt nivel în conducerea țării. Continuarea o cunoașteți.